Cinci Scrieri Morale de Umberto Eco
CUPRINS:
...
Recent Posts
INTRODUCERE.
Ce are a face Kant cu omitorincu...
Aş dori să încep amintindu-1 pe Italo Calvino, car...
Daphne „Şi totuşi sunt mândru de umilirea mea, iar...
(rapoarte de lectură ale editorului)
...
CUVÂNT ÎNAINTE
Europa se construieşte....
Doamne iartă-măl – exclamă taică-meu, ieşindu-şi d...
Pentru că episoadele sunt întotdeauna necesare, ba...
Posts
KETHER
Capitolul 1
Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam dar oricine ar fi putut să-şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări, că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului şi acel număr π care, iraţional pentru minţile sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului. Mai ştiam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu întâmpină rezistenţa aerului şi nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie.
Sfera de aramă arunca licăriri palide şi schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce răzbăteau prin vitralii. Dacă, aşa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilaţie o dâră uşoară pe sol, iar dâra, schimbându-şi infinitezimal direcţia cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult în formă de breşă, de şanţ, lăsând să se ghicească o simetrie cu raze, ca scheletul unei mandale, ca structura invizibilă a unui pentaculum, o stea, o roză mistică. Nu, mai degrabă o istorie, înregistrată pe întinderea unui deşert, a urmelor lăsate de nesfârşite caravane rătăcitoare. O poveste despre lente şi milenare migraţii, poate că aşa se mişcaseră atlanţii continentului Mu, într-o peregrinare tenace şi posesivă, din Tasmania până în Groenlanda, de la Capricorn până la Rac, din insula prinţului Eduard până în Svalbard. Vârful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciaţiune la alta şi poate mai făceau şi acum, ajunşi mesageri ai Stăpânilor – poate pe traiectul dintre Samoa şi Novaia Zemlia, vârful atingea, în poziţia lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Şi intuiam că un plan unic unea Avalonul, ţinutul hiperborean, cu deşertul austral ce adăposteşte enigma de la Ayers Rock.
În momentul acela, la ora patru în după-amiaza zilei de 23 iunie, Pendulul îşi domolea iuţeala de la o extremitate a planului de oscilaţie, ca să revină indolent către centru, să capete apoi viteză la jumătatea drumului parcurs, să taie încrezător pătratul ocult al forţelor care-i marcau destinul. Dacă aş fi rămas un timp îndelungat, rezistând trecerii orelor, să fixez cu privirea acel cap de pasăre, acel vârf de lance, acea creastă răsturnată, în timp ce-şi desena în gol propriile-i diagonale, atingând punctele opuse ale circumferinţei ei astigmatice, aş fi fost victima unei iluzii fabulatorii, deoarece Pendulul m-ar fi făcut să cred că planul de oscilaţie îndeplinise o rotaţie completă, întorcându-se în punctul de plecare, în treizeci şi două de ore, descriind o elipsă turtită elipsa învârtindu-se în jurul propriului ei centru cu o viteză unghiulară uniformă, potrivită cu latitudinea. Cum s-ar fi rotit oare dacă punctul ar fi fost fixat în vârful cupolei Templului lui Solomon ? Poate Cavalerii încercaseră şi acolo. Poate calculul, semnificaţia finală, nu s-ar fi schimbat. Poate că biserica abaţială de la Saint-Martin-des-Champs era adevăratul Templu. Oricum, experienţa ar fi fost perfectă numai la Pol, unicul loc în care punctul de suspensie se găseşte pe prelungirea axei de rotaţie a Pământului şi unde Pendulul şi-ar realiza ciclul său aparent în douăzeci şi patru de ore.
Dar această abatere de la Lege, pe care de altfel Legea o şi prevedea, această violare a unei măsuri de aur nu făcea ca minunea să devină mai puţin demnă de admiraţie. Eu ştiam că Pământul se învârte, şi eu odată cu el, şi Saint-Martin-desChamps şi întregul Paris odată cu mine, şi împreună ne roteam pe sub Pendulul care în realitate nu-şi schimba niciodată direcţia propriului plan, pentru că acolo, în locul de unde atârna el, şi de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea, înţepenit întru eternitate, Punctul Fix. Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agăţat era unicul punct fix al universului. Deci nu atât în jos mi se-ndrepta privirea, ci într-acolo, sus, unde se oficia taina nemişcării absolute. Pendulul îmi spunea că, totul mişcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre şi toate cele născute din marea emanaţie cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea, pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se mişte în juru-i. Iar eu mă împărtăşeam acum din această experienţă supremă, eu, care totuşi mă mişcăm cu toate şi cu tot, dar puteam să-l văd pe Acela, pe Nemişcătorul, Stânca,
Garanţia, negura extraordinar de luminoasă care nu e corp, nu are figură formă greutate cantitate sau calitate şi nu vede, nu aude, nu cade sub simţuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spaţiu, nu e suflet, inteligenţă, imaginaţie, opinie, număr, ordine, măsură, substanţă, eternitate, nici beznă nu-i şi nici lumină, eroare nu-i şi nu e adevăr. Mă făcu să tresar o convorbire, clară şi nonşalantă, dintre un băiat cu ochelari şi o fată care, din nefericire, nu purta aşa ceva.
„E pendulul lui Foucault”, zicea el. „Primul experiment într-o pivniţă în 1851, pe urmă la Observatoire şi apoi sub cupola Panteonului, cu un fir de şaizeci şi şapte de metri şi o sferă de douăzeci şi opt de kilograme. În fine, din 1855 e aici, în format redus, şi atârnă din gaura aia de la crucea bolţii.”
„Şi ce face, se bâţâie şi-atâta tot?”
„Demonstrează rotaţia Pământului. Dat fiind că punctul de suspensie rămâne nemişcat…”
„Şi de ce rămâne nemişcat?”
„Pentru că un punct… cum să-ţi spun… în punctul lui central, fii atentă, orice punct care se află chiar în mijlocul punctelor pe care tu le vezi, ei bine, acel punct, punctul geometric, tu nu-l vezi, n-are dimensiuni, iar ceea ce nu are dimensiuni nu poate s-o ia nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos. Deci nu se roteşte. Pricepi? Dacă punctul n-are dimensiuni, nu poate nici măcar să se învârtă în jurul lui însuşi. Nu se are nici pe el însuşi…”
„Nici dacă Pământul se învârte?”
„Pământul se învârte, însă punctul nu se învârte. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, iar bine. Ε clar?”
„Treaba lui.”
Nefericita. Avea deasupra capului unicul loc stabil al cosmosului, unica răscumpărare a damnaţiunii lui panta rhei şi credea că-i treaba Lui, nu şi a ei. Şi într-adevăr, îndată perechea se depărtă, el bine instruit din vreun manual care-i obtenebrase putinţa de-a se mai minuna, ea nepăsătoare, inaccesibilă la fiorul infinitului, amândoi fără a fi înregistrat în propria lor memorie experienţa înfricoşătoare a întâlnirii aceleia, prima şi ultima, cu Unul, cu Ein-Sof, cu Indicibilul. Cum să nu cazi în genunchi dinaintea altarului certitudinii ?
Eu priveam cu reculegere şi teamă. În clipa aceea eram convins că Jacopo Belbo avea dreptate. Când îmi vorbea de Pendul, puneam emoţia lui pe seama unei aiureli estetice, a cancerului aceluia care începea să prindă formă încet, nelămurit, în cugetul lui, transformând pas cu pas, fără ca el să-şi dea seama, jocul în realitate. Dar dacă avea dreptate în legătură cu Pendulul, poate că erau adevărate şi toate celelalte, Planul, Complotul Universal, şi făcusem bine că venisem acolo, în ajunul solstiţiului de vară. Jacopo Belbo nu era nebun, pur şi simplu descoperise în joacă, cu ajutorul Jocului, adevărul. Însă experienţa Numinosului nu poate să ţină mult timp fără să tulbure mintea. Am încercat deci să-mi desprind privirea, urmărind curba care, de la capitelurile coloanelor dispuse în semicerc, se îndrepta de-a lungul nervurilor bolţii către cheia acesteia, repetând misterul ogivei, care se susţine pe o absenţă, supremă ipocrizie statică, şi face coloanele să creadă că ele împing către înalt nervurile puternice, iar pe acestea, respinse de cheia bolţii, că fixează la bază coloanele, bolta fiind în schimb un tot şi un nimic, efect şi cauză în acelaşi timp. Însă îmi dădui seama că a neglija Pendulul, spânzurat de boltă, şi a admira bolta era ca şi cum te-ai abţine să bei apă din izvor ca să te laşi fermecat de albia lui.
Corul de la Saint Martin des Champs exista numai pentru că putea să existe, în virtutea Legii, Pendulul, iar acesta exista pentru că exista corul. Nu poţi scăpa de un infinit, mi-am zis, fugind către un alt infinit, nu poţi scăpa de revelaţia identicului iluzionându-te că poţi întâlni diversitatea. Tot fără să-mi pot lua ochii de la cheia de boltă, m-am dat înapoi, pas cu pas, pentru că în câteva minute, de când intrasem, învăţasem drumul pe dinafară, iar marile ţestoase de metal ce mi se-nşiruiau în laturi erau destul de impunătoare ca să le pot semnala prezenţa cu coada ochiului. Am revenit, cu spatele, de-a lungul naosului către uşa de la intrare, şi din nou am văzut venind asupră-mi păsările acelea preistorice ameninţătoare din pânză roasă şi fire metalice, libelulele acelea duşmănoase pe care o voinţă ocultă le pusese să atârne din tavanul naosului.
Le simţeam ca pe nişte metafore sapienţiale, mult mai pline de înţelesuri şi de aluzii decât pretindea în mod prefăcut textul inscripţiilor ce le însoţeau. Zbor de insecte şi de reptile din Jurasic, alegorie a lungilor migraţii pe care Pendulul le rezuma desenându-le pe jos, arhonţi, emanaţii perverse, iată-le căzând asupră-mi, cu lungile lor pliscuri de arheoptericşi, aeroplanul lui Breguet, al lui Blériot, al lui Esnault şi elicopterul lui Dufaux. Aşa se intră în Conservatoire des Arts et Métiers din Paris, după ce treci printr-o curte de secol XVIII, punând piciorul în bătrâna biserică abaţială, inclusă în ansamblul arhitectonic mai târziu, aşa cum se găsea altădată inclusă în parohia prioratului originar. Intri şi rămâi orbit de această conspiraţie care pune alături universul superior al ogivelor cereşti şi lumea htoniană a devoratorilor de uleiuri minerale. Jos se întinde un cortegiu de vehicule automobilistice, de bicicluri şi trăsuri cu abur, de sus năvălesc avioanele primilor inventatori ; în unele cazuri obiectele sunt întregi, chiar dacă sunt scorojite, roase de timp, şi toate la un loc apar, sub lumina ambiguă, în parte naturală şi în parte electrică, acoperite de o patină, ca de un lac de viori vechi; alteori rămân doar schelete, şasiuri, dezarticulări de biele şi manivele ce te ameninţă cu torturi de negrăit, parcă te şi vezi pus în lanţuri pe paturile acelea de interogatoriu unde ceva ar putea să se mişte din loc şi să-ţi strivească trupul, până-ţi dai drumul mărturisirii.
Iar dincolo de acest şir de vechi obiecte mişcătoare, acum nemişcate, cu suflarea prinsă de rugină, pure semne ale unui orgoliu tehnologic ce le-a dorit expuse evlaviei vizitatorilor, vegheat la stânga de o statuie a Libertăţii, model redus al celei pe care Bartholdi o proiectase pentru altă lume, iar la dreapta de o statuie a lui Pascal, se deschide corul, unde oscilaţiile Pendulului sunt încoronate de halucinaţiile unui entomolog bolnav, cleşti, mandibule, antene, fragmente inelare, aripi, gheare, un cimitir de cadavre mecanice care ar putea să reînceapă să funcţioneze toate în acelaşi timp, magnetouri, transformatoare monofazate, turbine, grupuri convertoare, maşini cu abur, dinamuri, iar în fund, dincolo de Pendul, în galerie, idoli asirieni, chaldeeni, cartaginezi, Baali uriaşi cu pântecul altădată încins, fecioare din Nürnberg cu inimile lor ţintuite-n cuie şi puse la vedere, cele ce fuseseră odată motoare de aeroplan – o nemaiîntâlnită cunună de simulacre care zac în adorarea Pendulului, ca şi cum fiii Raţiunii şi ai Luminilor ar fi fost condamnaţi să păzească întru eternitate însuşi simbolul Tradiţiei şi al Sapienţei. Iar turiştii plictisiţi, care-şi plătesc cei nouă franci ai lor la casă şi duminica intră gratis, pot oare să creadă aşadar că nişte domni bătrâni din secolul al XIX-lea, cu bărbile îngălbenite de nicotină, cu gulerele mototolite şi unsuroase, cu cravatele negre gen lavalieră, cu redingotele puţind a tabac de prizat, cu degetele maronii de acizi, cu minţile înăcrite de invidii academice, fantome din cărţi de doi bani, care se numeau între ei cher maître, au pus obiectele alea acolo, sub bolţi, dintr-o virtuoasă voinţă de a expune, ca să-l satisfacă pe contribuabilul burghez şi radical sau să ridice-n slăvi nişte destine miraculoase şi progresiste? Nu, nu, Saint Martin des Champs fusese proiectat mai întâi ca priorat şi abia pe urmă ca muzeu revoluţionar, ca florilegiu de cunoaşteri dintre cele mai misterioase, iar aparatele acelea de zbor, maşinile acelea automotoare, scheletele electromagnetice stăteau acolo şi întreţineau un dialog a cărui formulă deocamdată îmi scăpa.
Ar fi trebuit oare să cred, cum îmi spunea cu ipocrizie catalogul, că frumoasa ispravă fusese gândită de domnii din Convenţie ca să facă accesibil maselor un sanctuar al tuturor artelor şi meseriilor, când era aşa de evident că proiectul, cuvintele folosite erau acelea cu care Francis Bacon descria Casa lui Solomon din Noua lui Atlantidă? Era posibil ca numai eu eu cu Jacopo Belbo şi cu Diotallevi să fi intuit adevărul? În seara aceea poate că aveam să aflu răspunsul. Trebuia să reuşesc să rămân în muzeu după ora închiderii, aşteptând miezul nopţii. Pe unde ar fi trebuit să intre Ei nu ştiam bănuiam că, de-a lungul reţelei subterane de scurgere a Parisului, vreun canal lega un loc anume din muzeu cu un alt loc din oraş, poate în apropiere de Porte St.-Denis, dar ştiam cu siguranţă că, de-aş fi ieşit, pe partea aceea n-aveam să mai pot intra înapoi.
Aşa că trebuia să mă ascund şi să rămân înăuntru. Încercai să scap de fascinaţia locului şi să privesc naosul cu răceală. Acum nu mai căutam o revelaţie, voiam o informaţie. Îmi imaginam că în celelalte săli ar fi fost greu să găsesc un loc unde să pot scăpa de controlul paznicilor (e meseria lor să facă ocolul sălilor în momentul închiderii, atenţi ca vreun hoţ să nu se pitească pe undeva), dar aici, în naosul înţesat, ce loc ar fi mai bun ca să te strecori ca pasager în vreunul din ele? Să te ascunzi, viu fiind, într-un vehicul mort. Jocuri încercaserăm noi chiar prea multe, ca să nu-l încerc şi pe ăsta. Hai, curaj, mi-am zis, nu te mai gândi la Sapienţă: cere ajutor Ştiinţei.
download word.........adăugat link nou
Umberto Eco
Numele trandafirului
Prolog
La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu şi datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate şi adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii, aşa îneît trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău.
Ajuns la sfîrşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrînesc asemenea lumii, aşteptînd să mă pierd în abisul fără de sfîrşit al divinităţii tăcute şi pustii făcînd parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sînt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimîntătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetînd verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării.
Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întîmplările petrecute la abaţia căreia drept este şi cu credinţă să nu i se rostească aici nici numele, la sfîrşitul anului întru Domnul 1327, cînd împăratul Ludovic a coborît în Italia pentru a reface demnitatea Sfîntului Imperiu Roman, potrivit dorinţei Celui de Sus, şi spre ruşinea josnicului uzurpator simoniac şi ereziarh care a pîngărit la Avignon numele sfînt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioşii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a înţelege mai bine evenimentele în care m-arn văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, aşa cum am înţeles eu atunci, luînd parte la ele, şi aşa cum mi le amintesc acum, îmbogăţite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea -dacă totuşi memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atît de numeroaselor şi de încurcatelor întîmplări.
Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reşedinţa apostolică la Avignon, lăsînd Roma pradă ambiţiilor seniorilor locali, şi treptat-treptat prea-sfîntul oraş al creştinătăţii devenise un circ, sau un lupanar, sfîşiat de luptele dintre mai-marii lui; îşi spunea republică, dar nu era, bîntuită de bande înarmate, supusă la violenţe şi la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpaţi de sub controlul justiţiei seculare, comandau grupuri de răufăcători şi tîlhăreau cu spada în mînă, făceau blestemăţii şi puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvînt, ţinta celor ce voiau să-şi pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu Roman, şi cum să refaci demnitatea acelei împărăţii lumeşti care fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la
Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeaşi zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin şi arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeaşi demnitate pe Frederic de Austria. Doi împăraţi pentru un singur tron, şi un singur papă pentru doi: situaţie care a devenit, întradevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, şi deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atît de potrivnic celor buni. Francez şi credincios regelui Franţei (oamenii de pe pămîntul acela păcătos sînt întotdeauna înclinaţi să slujească interesele alor lor şi sînt neputincioşi să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susţinuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpînire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Intre timp, în toată istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care, pentru a-şi păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împăraţi germani, rămînînd astfel căpitan general al statului Bisericii.
In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Şi mai înspăimîntat de un singur împărat decît fusese de doi, Ioan la excomunicat pe învingător, şi acesta, drept răspuns, l-a denunţat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobînd argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credinţă adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre, menită să salveze virtutea şi puritatea ordinului, dar ea a displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenţii, ca stăpîn al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunînd, dimpotrivă, ca Sfîntul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.
Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a văzut în franciscani, duşmani acum pe faţă ai papei, nişte aliaţi puternici. Afirmînd sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova şi Giovanni din Gianduno. Şi, în sfîrşit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea şi Pistoia (şi cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), şi acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situaţia cînd eu – pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniştea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, şi care a socotit înţelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunăţiile Italiei şi să fiu de- faţă cînd împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei la prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorinţa de a învăţa, prin oraşele Toscanei, dar viaţa aceasta liberă şi fără chibzuinţă nu se potrivea, au gîndit părinţii mei, unui adolescent hărăzit vieţii contemplative. Şi, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărît să mă dea pe lîngă un franciscan învăţat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă oraşe faimoase şi abaţii străvechi. Am devenit astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa celor ce aveau să vină.
Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mînat cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă – pe care mereu am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întîmplat aşa că neam abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt. Drumul a durat două săptămîni, cu mici păţanii, şi în timpul acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.
In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane – decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile cîmpului la venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, cînd acum el şi cei din jurul lui sînt ţărînă, iar ţărîna corpului lor este acum de culoarea pămîntie a morţii (numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar şi trăsăturile lui aparte, şi este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vîrstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuţimii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-ţi devine foarte dragă, cum se întîmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mîhnirile şi îi iscodeşti zîmbetul — fără ca vreo umbră de desfrîu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.
Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sînt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte. Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se avîntă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cîntă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubeşte viaţa contemplativă şi Marta nu mai iubeşte viaţa activă; Lea e stearpă, Raşela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobîndit de la maestrul meu dorinţa de a învăţa şi înţelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar şi atunci cînd cărarea e întortocheată.
Aşadar, înfăţişarea fizică a fratelui Guglielmo era în aşa chip alcătuită, încît atrăgea atenţia chiar şi celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obişnuit şi era atît de slab, încît părea şi mai înalt. Avea privirea ascuţită şi pătrunzătoare; nasul, subţire şi puţin curbat, dădea şi el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Şi bărbia lăsa să se ghicească la el o voinţă puternică, chiar dacă faţa alungită şi acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuţi între Hibernia şi Northumbria – putea uneori să exprime nesiguranţă şi uimire. Miam dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranţă era în schimb numai curiozitate, dar la început ştiam prea puţin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinaţie a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu aşa ceva, înfruptîndu-se numai cu adevărul, care (gîndeam) se cunoaşte chiar de la început.
Băieţandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît atenţia la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieşeau din urechi şi sprîncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri şi era deja foarte bătrîn, dar îşi mişca trupul său neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stînd ore în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. în acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el şi le mînca în momentele de mare încordare (şi am avut destul de multe în abaţie!). Cînd l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creştin poate învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar cînd i-am cerut să gust şi eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sînt bune pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune şi pentru un tînăr benedictin.
In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa, şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abaţie, îşi petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui | (cînd în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învăţaseră un cu totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucţiune, dar am învăţat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forţa de iluminare a minţii are un rol din cale-afară de mic.
În perioada pe care am petrecut-o în abaţie, i-am văzut întotdeauna mîinile acoperite de praful cărţilor, de aurul miniaturilor încă ude, de substanţele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gîndi decît cu mîinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (şi fusesem învăţat că mecanicul este moechus şi comite adulter faţă de viaţa intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar şi atunci cînd mîinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mîncate de vreme şi sfărîmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicateţe dea apuca cu degetele, aceeaşi pe care o folosea cînd umbla cu maşinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată pînă atunci, şi pe care el le numea minunatele lui maşinării. Maşinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este maimuţa naturii, şi din ea reproduc nu formele, ci însăşi operaţia. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului şi magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, şi m-am prefăcut că dorm în unele nopţi senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mînă) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia şi în ţara mea erau oameni simpli, adesea fără ştiinţă de carte, dar el m-a uluit cu înţelepciunea sa. Mi-a spus însă, zîmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuţi: „Ruggiero Bacone – spunea el despre Roger Bacon, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învăţat că planul divin se va folosi într-o zi de ştiinţa maşinilor, care este magie naturală şi sfîntă. Şi într-o zi, folosind forţa naturii, se vor putea făuri instrumente de navigaţie care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, şi mult mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; şi vor fi altele care
«ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Şi instrumente foarte mici care să indice greutăţi infinite şi vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.
Cînd l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înţelept care l-a gîndit. Şi se pot necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propoziţiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar şi acum, cînd sînt bătrîn şi mai înţelept decît atunci, nu înţeleg în întregime cum putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham şi să jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înţelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în contradicţie între ele.
Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite. Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecînd lungile ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi vorbi puţin cîte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Şi fie ca mîna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea.
aici puteti vedea filmul....................https://latimp.eu/numele-trandafirului-1986-online-subtitrat-romana/
si asculta piesa de teatru............https://latimp.eu/?s=numele+trandafirului
download carte...adăugat link nou
In ce cred cei care nu cred de Umberto Eco
„În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de des amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfirşi mai tîrziu în dezastru, disperare, moarte, durere. Dă de gîndit faptul că din multe intervenţii lipseşte întrebarea legată de enigma răului : iar aceasta cu atît mai mult cu cît putem considera că trăim într-o epocă ce a cunoscut cele mai teribile manifestări ale răutăţii. Un climat de optimism facil, potrivit căruia lucrurile se rezolvă de la sine, nu numai că ascunde dramatismul prezenţei răului, dar anulează şi ideea că viaţa morală este luptă, bătălie, tensiune agonică ; că pacea se obţine cu preţul chinului îndurat şi depăşit.
Mă întreb, de aceea, dacă ideile inadecvate despre rău nu se datorează insuficienţei ideilor despre bine, dacă iluminis·-iul nu greşeşte nesesizînd sau subevaluînd elementul dramatic inerent vieţii etice.
martie 1996”
Pentru că episoadele sunt întotdeauna necesare, ba chiar alcătuiesc partea principală a unei povestiri istorice, am inclus executarea a o sută de cetăţeni spânzuraţi în piaţa publică, pe cea a doi călugări arşi de vii, ivirea unei comete, toate descrierile care fac cât cele o sută de turniruri şi care au darul de a-i abate cititorului mai mult ca oricând mintea de la acţiunea principală.
Carlo Tenca, Drumul câinilor
1
Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie
Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie din martie 1897 ar fi străbătut pe propriu-i risc Place Maubert, sau Maub, cum o numeau borfaşii (fost centru al vieţii universitare în Evul Mediu, când adăpostea mulţimea studenţilor ce frecventau Facultatea de Arte din Vicus Stramineus sau Rue du Fouarre, iar mai târziu loc al execuţiei unor apostoli ai gândirii libere, precum Etienne Dolet), s-ar fi pomenit într-unul din puţinele locuri ale Parisului cruţate de demolările baronului Haussmann, într-o încâlcire de străduţe rău mirositoare, tăiate în două sectoare de canalul Bievre, care în zona aceea încă ieşea la iveală din măruntaiele metropolei, unde fusese de multă vreme îngrădit, ca să se arunce febricitând, horcăind şi viermuind în Sena, aflată în apropiere. Din piaţa Maubert, tăiată acum de Boulevard Saint-Germain, se mai desprindea un păienjeniş de străzi mici, ca Rue Maître-Albert, Rue Saint-Severin, Rue Galande, Rue de la Bucherie, Rue Saint Julien le Pauvre, până la Rue de la Huchette, presărate cu hoteluri sordide, ţinute în general de inşi de prin Auvergne, nişte hangii de o lăcomie legendară, care cereau un franc pentru prima noapte şi patruzeci de cenţi pentru următoarele (plus douăzeci de bani dacă mai voiai şi un cearşaf).
Dacă după aceea ar fi luat-o pe Rue Sauton, pe la jumătatea ei, între un bordel travestit în berărie şi o tavernă în care se servea, cu vin foarte prost, un prânz de câţiva bănuţi (încă din epoca aceea puţini, însă atât îşi puteau permite studenţii de la Sorbona aflată nu departe), ar fi dat de o fundătură care se numea, pe atunci, Impasse Maubert, însă înainte de 1865 se numea Cul-de-sac d'Amboise, iar cu şi mai mulţi ani înainte găzduia un tapis-franc (în limbajul lumii interlope, o bombă, o ospătărie de rangul cel mai prizărit, ţinută de regulă de careva certat cu legea şi frecventată de ocnaşi abia ieşiţi din temniţă) şi rămăsese cu o faimă tristă şi pentru că în secolul al XVIII-lea acolo se ridica laboratorul a trei otrăvitoare celebre, ce fuseseră găsite într-o zi asfixiate de aburii unor substanţe mortale pe care le distilau pe plitele lor.
Pe la jumătatea străduţei trecea cu totul neobservată vitrina unui telal, pe care o firmă spălăcită o dădea drept Brocantage de Qualite — vitrină prin care nu prea vedeai nimic din cauza prafului gros ce-i murdărea geamurile, iar acestea arătau prea puţin din mărfurile expuse şi din interior, deoarece fiecare dintre ele abia dacă era ceva mai mare decât un pătrăţel cu latura de douăzeci de centimetri, şi erau unite toate printr-o ramă de lemn. Lângă vitrina aceea trecătorul ar fi văzut o uşă, permanent închisă, iar lângă sfoara unui clopoţel, un cartonaş care atrăgea atenţia că pe moment proprietarul lipsea.
Căci dacă, aşa cum rar se întâmpla, uşa s-ar fi deschis, cel ce-ar fi intrat ar fi întrezărit la lumina nesigură din vizuina aceea, aşezate pe nişte rafturi şubrede şi pe câteva mese, şi ele şubrede, o puzderie de obiecte care la prima vedere puteau părea mai acătării, dar care la o cercetare mai atentă, s-ar fi dovedit cu totul nepotrivite oricărui schimb comercial onest, pe lângă faptul că erau oferite la nişte preţuri la fel de ciumpăvite. De pildă, o pereche de pirostrii ce-ar fi făcut de ruşine orice sobiţă, o pendulă cu smalţul albastru-închis sărit, perne poate altădată brodate în culori vii, suporturi înalte de ghivece cu îngeraşi de ceramică ciobiţi, măsuţe şchioape de stil greu de definit, un coş de hârtii din sârmă ruginită, cutii de tot felul, pirogravate, evantaie grosolane de sidef ornate cu desene chinezeşti, un colier care părea de chihlimbar, doi botoşei din lână albă cu catarame încrustate cu diamante mici de Irlanda, un bust ştirbit al lui Napoleon, fluturi sub sticlă plesnită, fructe de marmură policromă sub un clopot din sticlă altădată străvezie, nuci de cocos, albume vechi cu modeste picturi în acuarelă cu flori, câteva dagherotipuri înrămate (care nici în epocă n-aveau aerul unor antichităţi) — aşa încât cel ce s-ar fi amorezat de vreuna din rămăşiţele acelea ruşinoase de bunuri sechestrate de pe la familii nevoiaşe, pus faţă-n faţă cu proprietarul, demn de toate bănuielile, ar fi întrebat de preţ, ar fi auzit o sumă atât de mare, încât i-ar fi pierit cheful până şi celui mai pervers dintre colecţionarii de trăsnăi de anticariat.
Iar dacă, până la urmă, vizitatorul, înarmat cu vreo recomandare, ar fi trecut pragul celei de-a doua uşi, ce despărţea interiorul prăvăliei de caturile superioare ale clădirii, şi ar fi urcat treptele unei instabile scări în spirală ce caracterizează casele pariziene cu faţade înguste cam cât uşa de la intrare (acolo unde ele se-nghesuie cu chiu cu vai una-ntr-alta), ar fi pătruns într-un salon larg ce părea să găzduiască nu talmeş-balmeşul de la parter, ci o colecţie de obiecte de cu totul altă factură: o măsuţă stil „empire” cu trei picioare împodobite cu capete de vultur, o consolă sprijinită pe un sfinx înaripat, un dulap de secol XVII, o mobilă cu rafturi din mahon care expunea vreo sută de cărţi frumos legate în marochin, un birou din cele ce se numeau americăneşti, cu închizător pe role şi cu nenumărate sertăraşe, ca un secretaire. Iar dacă ar fi trecut în camera de-alături, ar fi dat de un pat luxos cu baldachin, o etajeră rustică pe care erau porţelanuri de Sevres, o narghilea turcească, o mare cupă de alabastru , un vas de cristal, iar pe peretele din fund nişte panouri pictate cu scene mitologice, două mari pânze ce le reprezentau pe muzele istoriei şi pe cea a comediei, iar ici şi colo, atârnate pe pereţi, nişte burnuzuri arabe, alte veşminte orientale din caşmir, o ploscă veche de pelerin; şi apoi un trepied pentru lavoar, cu o consolă deasupra, plină cu obiecte de toaletă din materiale de calitate — în sfârşit, o împerechere bizară de obiecte curioase şi scumpe, care poate că nu vădeau un gust coerent şi rafinat, dar cu siguranţă o dorinţă de opulenţă neascunsă.
Revenind în salonul de la intrare, vizitatorul ar fi identificat, în dreptul singurei ferestre prin care răzbătea lumina săracă din străduţa aceea oarbă, aşezat la o masă, un ins în vârstă, înfăşurat într-un halat de casă, care, atât cât ar fi putut vizitatorul să-şi dea seama aruncându-şi privirea peste umerii lui, tocmai scria cele ce ne vom grăbi să citim şi pe care Naratorul le va rezuma din când în când, ca să nu-l obosească prea tare pe Cititor.
Cititorul să nu se aştepte cumva ca Naratorul să-i dezvăluie că o să se mire recunoscând în personaj vreun ins numit mai înainte, deoarece (povestirea de faţă începând chiar acum) nimeni n-a fost încă numit în ea, şi nici Naratorul însuşi nu ştie cine este misteriosul ins care scrie, propunându-şi s-o afle (odată cu Cititorul), în timp ce amândoi trag cu ochiul pe furiş şi urmăresc semnele cu care tocul respectivului ins aşterne rânduri pe hârtie.
2
Cine sunt eu?
24 martie 1897
Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aş dezgoli sufletul, din porunca — nu, la naiba! să zicem că la sugestia — unui evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate că sufăr şi acum, decât despre faptele vieţii mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Ştiu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d'Argent” simt un fel de freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire?
Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aş ceda atât de supus instigărilor doctorului ăluia austriac (sau neamţ) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaţilor de evrei.
Despre evrei nu ştiu decât ce m-a învăţat bunicul: — Sunt acel popor ateu prin excelenţă, mă instruia el. Pornesc de la concepţia că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mormânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia.
Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spionează, aşa de falşi încât deveneai livid, surâsurile alea unsuroase, buzele de hienă înălţate deasupra dinţilor, privirile apăsătoare, infecte, urâţite, cutele dintre nas şi buze mereu neliniştite, săpate de ură, nasurile alea ale lor coroiate ca nişte ciocuri de păsări din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se roteşte febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite şi dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secreţiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta şi, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veştejit ca un bătrân. Când zâmbeşte, pleoapele umflate i se închid pe jumătate, abia lăsându-i o linie imperceptibilă, semn de viclenie, zic unii, de desfrâu, preciza bunicul... Iar când mă făcusem destul de mare ca să înţeleg, îmi amintea că evreul, pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un ţigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac şi clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neînfrânate — depinde de circumcizie, care-i face mai sculăţei, cu o disproporţie monstruoasă între piticenia trupească şi vergeaua aia cavernoasă a excrescenţei lor pe jumătate mutilate.
Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, mulţi ani la rând.
Din fericire, n-am întâlnit nici unul, afară de târfuliţa din ghetoul de la Torino, pe când eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de două vorbe) şi de doctorul austriac (sau neamţ, totuna).
Pe nemţi i-am cunoscut şi am şi lucrat pentru ei: cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui. Un neamţ produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcţiei intestinale în dauna celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incredibile de materii fecale. Pe de altă parte, chiar şi în secolele trecute, un călător francez pricepea numaidecât dacă trecuse sau nu frontiera alsaciană după mărimea anormală a excrementelor lăsate de-a lungul drumurilor. Şi de-ar fi numai asta: e tipică pentru neamţ bromhidroza, adică mirosul dezgustător al sudorii, şi e lucru dovedit că urina unui neamţ conţine douăzeci la sută azot, pe când cea a altor rase doar cincisprezece.
Neamţul trăieşte într-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere şi de cârnaţi din ăia de porc cu care se ghiftuieşte. I-am văzut într-o seară, în timpul singurei mele călătorii la München, în acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, puţind a untură şi slănină, până şi doi câte doi, el şi ea, cu mâinile încleştate în jurul stacanelor de bere care ar astâmpăra ele singure câte o turmă de pahiderme, nas în nas într-un dialog amoros animalic, ca doi câini ce-şi adulmecă mirosul, cu izbucnirile lor în râs, răsunătoare şi lipsite de graţie, cu ilaritatea lor guturală şi tulbure, strălucind de o grăsime perenă care le unge feţele şi membrele ca uleiul de pe pielea unor atleţi de circ antic.
Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea să-nsemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prosteşte încă de tineri, şi asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respingătoare şi poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ăla, neîndemânatic şi funebru, care astăzi îi înfurie şi pe francezi, dar, din puţinul pe care l-am auzit, compoziţiile lui Bach al lor sunt total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii.
Abuzul de bere îi face neînstare să aibă cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarităţi este că nu se ruşinează că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău desfrânat ca Luther (poţi lua în căsătorie o călugăriţă?) doar pentru că şi-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Cine a zis că au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul şi creştinismul?
Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea celei franceze şi nu spune nici odată exact ce ar trebui, aşa încât nici un neamţ nu ştie vreodată ce voia să spună — şi confundă nesiguranţa asta cu profunzimea. Cu nemţii e ca şi cu femeile, n-o scoţi nici odată la capăt. Din nefericire, limba asta neexpresivă, cu verbele pe care, când citeşti, trebuie să le cauţi înfrigurat din ochi, pentru că nu stau nici odată acolo unde ar trebui să fie, bunicul m-a obligat s-o învăţ de mic copil — nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Şi aşa că limba asta am urât-o, cam tot pe-atât cât iezuitul care venea să mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete.
De când a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare că, dacă cineva vorbeşte de rău un alt popor, asta-i pentru că îl consideră superior pe al său. Eu n-am prejudecăţi. De când am devenit francez (cum şi eram pe jumătate, dinspre partea mamei), am înţeles cât erau noii mei compatrioţi de leneşi, de escroci, de ranchiunoşi, de geloşi, orgolioşi dincolo de orice limită, până-ntr-acolo încât credeau că cine nu-i francez e un sălbatic, incapabili să accepte reproşuri. Însă am înţeles că, pentru a-l face pe un francez să recunoască vreo tară a neamului său, ajunge să-i vorbeşti de rău un alt popor, ca de pildă „noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, şi, dat fiind că nu vor să fie pe locul al doilea după nimeni, nici măcar în rău, imediat reacţionează printr-un „o, nu, aici, în Franţa, noi stăm şi mai rău” — şi dă-i şi bârfeşte-i pe francezi atât timp cât nu-şi dau seama că i-ai prins în cursă.
Nu-şi iubesc semenii, nici măcar când trag din asta un folos. Nimeni nu-i mai needucat decât un cârciumar francez, are aerul că-şi urăşte clienţii (şi poate că aşa şi este) şi că doreşte să nu existe (iar asta-i fals, pentru că franţuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Încearcă numai să-l întrebi ceva: sais pas, moi, şi-şi ţuguie buzele de parcă ar cerşi.
Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care şi-a ţinut ocupaţi timp de câţiva ani buni cetăţenii ca să-şi taie reciproc capetele, şi noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă naţie, încolonându-i ca să distrugă Europa.
Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar îşi petrec timpul încercând să-l facă să cadă, nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv şi la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să ştie pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu ştie bine ce anume vrea, dar ştie la perfecţie că nu vrea ceea ce are. Iar ca să spună asta nu ştie să facă altceva decât să intoneze cântece.
Ei cred că întreaga lume vorbeşte franţuzeşte. S-a întâmplat acum câteva decenii cu acel Lucas, om de geniu — treizeci de mii de documente autografe false, furând hârtie veche, tăind paginile de gardă ale unor cărţi vechi de la Bibliotheque Nationale şi imitând feluritele caligrafii, chiar dacă nu aşa de bine pe cât aş putea s-o fac eu... Îi vânduse din ele nu ştiu câte la un preţ foarte mare imbecilului ăluia de Chasles (mare matematician, se spune, şi membru al Academiei de Ştiinţe, dar şi mare nătărău). Şi nu numai el, dar mulţi dintre colegii săi academicieni au luat-o de bună că în franceză îşi scriseseră scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar şi că tot în franceză îşi scriau unul altuia Pascal, Newton şi Galileu, când până şi copiii ştiu că învăţaţii din secolele acelea scriau în latină. Cărturarii francezi n-aveau idee că alte popoare vorbeau şi altfel decât franţuzeşte. În orice caz, scrisorile false spuneau că Pascal descoperise gravitaţia universală cu douăzeci de ani înainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca să-i orbească pe sorbonarzii roşi de ifosele naţionale.
Poate că neştiinţa este efectul avariţiei lor — viciul naţional, pe care ei îl iau drept virtute şi-l numesc parcimonie. Numai în ţara asta s-a putut imagina o întreagă comedie în jurul unui avar. Ca să nu mai vorbim de moş Grandet.
Avariţia se vede şi după apartamentele lor prăfuite, cu tapetele nici odată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoşi, cu scările în spirală făcute din lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spaţiul îngust. Altoiţi, aşa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germană) şi o să aveţi ceea ce avem, cea de-a treia republică...
Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naştere) simţeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, ca să-i faci să se mişte până-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puţini piemontezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea ca Mazzini. Şi să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit când am fost trimis la Palermo (când a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea populaţiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decât o făceau francezii, care-l considerau totuşi unul cu sânge amestecat. Le plăcea napolitanilor şi sicilienilor, bastarzi ei înşişi, nu din greşeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au luat ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenţa şi pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengarii care la Napoli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care şi le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta.
Italianul e neîncrezător, mincinos, laş, trădător, se simte mai în largul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când îşi schimbă steagul după cum bate vântul — şi am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bourbonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi şi generalii piemontezi.
Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoţi, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creştinismul încovoiase mândria rasei antice.
Preoţii... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furişate, danturi stricate, respiraţii greţoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creştet. Ce scârbos. Trândavi, aparţin claselor periculoase, precum hoţii şi vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoţii ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoţii cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi şi-i numeşte episcopi.
Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăseşti la şcoală, dacă părinţii tăi au fost atât de bigoţi încât te-au încredinţat lor, apoi vin prima împărtăşanie, şi catehismul, şi taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsătoriei tale îţi spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îţi vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieşind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini şi se duc să-l mănânce şi să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace şi să-l pişe.
Repetă că împărăţia lor nu e din lumea aceasta şi pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizaţia nu va atinge perfecţiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia.
Comuniştii au răspândit ideea că religia este opiul popoarelor. E adevărat, pentru că serveşte la a ţine-n frâu ispitele supuşilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui şi i-au putut doborî fără să aştepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aş spune că religia este şi cocaina popoarelor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creştini, musulmani şi alţi idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit şi i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie şi să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraş. Oamenii nu fac nici odată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.
Mai răi decât toţi sunt, cu siguranţă, iezuiţii. Parcă am senzaţia că le-am jucat nişte feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau fraţii lor trupeşti, masonii. Sunt ca şi iezuiţii, poate puţin mai haotici. Aceia cel puţin au o teologie a lor şi ştiu cum s-o manevreze, ăştia au prea multe şi-şi pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Şi au dat naştere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împuşcaţi, odinioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greşit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialişti, comunişti şi comunarzi. Cu toţii la zid. Bine lucrat, Thiers.
Masoni şi iezuiţi. Iezuiţii sunt masoni îmbrăcaţi în haine femeieşti.
Urăsc femeile, pentru puţinul pe care-l ştiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate speţele. Mai rău decât casele de toleranţă. Acestea măcar întâmpină greutăţi să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos şi se practică prostituţia la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumaţia fetelor este adecvată, colo vezi nişte chelneriţe nemţoaice, colo, în faţa Palatului de Justiţie, cameriste în togă de avocaţi. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ţinute aproape întotdeauna de nemţi, iată un mod de a submina moralitatea franţuzească. Între arondismentele al cincilea şi al şaselea există pe puţin vreo şaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute şi toate sunt deschise chiar şi pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo şcoală, la ieşire elevii se duc să spioneze fetele prin uşa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Şi ca să-i spionez dinăuntru, prin uşă, pe elevii care spionează la uşă. Şi nu numai pe elevi. Înveţi multe lucruri despre obiceiuri şi despre felul de a frecventa al adulţilor, şi pot oricând să-ţi servească.
Lucrul care mă distrează cel mai mult este să disting pe la mese natura feluriţilor peşti în aşteptare, unii dintre ei sunt soţi care-şi duc traiul pe seama farmecelor soţiei, iar ăştia stau laolaltă, bine îmbrăcaţi, fumând şi jucând cărţi, iar birtaşul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor încornoraţi; însă în Cartierul Latin mulţi sunt foşti studenţi faliţi, mereu încordaţi de teama ca vreunul să nu le sufle câştigul, şi deseori scot cuţitele. Cei mai liniştiţi sunt hoţii şi asasinii, care se duc şi vin, pentru că trebuie să ia seama la loviturile lor şi ştiu că fetele nu-i vor trăda, pentru că-n ziua următoare ar pluti pe apele canalului Bievre.
Sunt şi homosexuali pe-acolo, care se ocupă cu agăţatul unor depravaţi sau chiar depravate de orice fel, pentru serviciile cele mai scârboase. Culeg clienţii la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees şi-i atrag prin semne convenţionale. Adesea îşi lasă să intre în cameră complicii travestiţi în poliţişti, aceştia ameninţă că-l vor aresta pe clientul în chiloţi, el începe să implore milă şi scoate un teanc de bani.
Când intru prin lupanarele acelea, o fac cu prudenţă, pentru că ştiu ce-ar putea să mi se întâmple. Dacă clientul dă impresia că are bani, patronul face un semn, o fată se apropie de el şi încet, încet, îl convinge să le invite la masă pe toate celelalte, şi dă-i cu lucrurile cele mai scumpe (dar ele, ca să nu se îmbete, beau anisette superfine sau cassis fin, apă colorată pe care clientul o plăteşte scump). Apoi caută să te facă să joci cărţi, fireşte că-şi fac semne, tu pierzi şi trebuie să le plăteşti cina la toate, plus patronului şi nevestei lui. Iar dacă încerci să pui capăt, îţi propun să joci nu pe bani, ci la orice mână câştigată una dintre fete îşi scoate un articol de îmbrăcăminte... Şi la orice dantelă care cade, iată apărând cărnurile alea albe, scârboase, sânii ăia bombaţi, subsuorile alea brune cu o dogoare care-ţi macină nervii...
N-am urcat nici odată la etajul superior. Unii au spus că femeile nu sunt decât un surogat al viciului solitar, numai că se cere mai multă fantezie. Aşa că mă-ntorc acasă şi le visez noaptea, doar nu sunt făcut din fier, şi-apoi ele sunt cele care m-au provocat.
L-am citit pe doctorul Tissot, ştiu că ele fac rău până şi de departe. Nu ştim dacă spiritele animale şi lichidul genital sunt unul şi acelaşi lucru, dar sunt sigur că aceste două fluide au o anume analogie, iar după lungi poluţii nocturne nu doar îţi pierzi puterile, dar trupul slăbeşte, chipul devine palid, memoria se fărâmiţează, se-nceţoşează vederea, vocea răguşeşte, somnul e tulburat de vise neliniştite, simţi dureri în ochi şi apar pete roşii pe faţă, unii scuipă materii calcinate, acuză palpitaţii, sufocări, leşinuri, alţii se plâng de constipaţie sau de ieşiri afară tot mai fetide. În cele din urmă, orbirea.
Poate că sunt exagerări, ca băiat aveam faţa plină de coşuri, dar se pare că e ceva tipic vârstei, sau poate că toţi băieţii îşi procură astfel de plăceri, unii în mod excesiv, pipăindu-se zi şi noapte. Acum însă ştiu cum să mă dozez, am vise tulburi doar atunci când mă-ntorc de la o berărie şi nu mi se-ntâmplă, aşa cum li se-ntâmplă multora, să am erecţii imediat ce văd o fustă pe stradă. Munca mă scuteşte de uşurătatea moravurilor.
Dar de ce să filozofez, în loc să reconstitui faptele? Poate pentru că simt nevoia să ştiu nu doar ce-am făcut înainte de ieri, ci şi cum sunt pe dinăuntru. Admiţând că aş avea un lăuntru. Se spune că sufletul este doar ceea ce facem, însă dacă urăsc pe cineva şi-mi cultiv ranchiuna asta, înseamnă că un lăuntru există, hotărât lucru! Cum spunea filozoful? Odi ergo sum[1].
Mai adineauri a sunat cineva jos, la intrare, mă temeam să nu fie vreunul aşa de prost, încât să vrea să cumpere ceva, însă individul mi-a spus de îndată că l-a trimis Tissot — de ce oare oi fi ales parola asta? Voia un testament olograf, semnat de un anume Bonnefoy în favoarea unui anume Guillot (bineînţeles că acesta era el). Avea hârtia de scrisori pe care o foloseşte sau o folosea acel Bonnefoy şi o exemplificare a caligrafiei lui. L-am lăsat pe acest Guillot să urce în salon, am ales un toc şi nişte cerneală potrivită şi, fără să fac măcar o probă, am ticluit documentul. Perfect. Ca şi cum Guillot ar cunoaşte preţurile, mi-a întins o răsplată pe măsură când i l-am înmânat.
Prin urmare asta mi-e meseria? E frumos să construieşti din nimic un act notarial, să ticluieşti o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromiţătoare, să creezi un act care va duce pe cineva la pierzare. Puterea artei... Să mă premiez cu o vizită la Cafe Anglais.
Probabil că am memoria în nas, dar am impresia că sunt veacuri de când n-am mai simţit în nări mireasma respectivului meniu: souffles a la reine, filets de sole a la Venitienne, escalopes de turbot au gratin, selle de mouton puree bretonne... Şi ca antreu, poulet a la portugaise sau pâte chaud de cailles, sau homard a la parisienne, sau toate la un loc şi, ca plat de resistance, ştiu şi eu? Canetons a la rouennaise sau ortolans sur canapes, iar ca entremet aubergines a l'espagnole, asperges en branches, cassolettes princesse. Ca vin n-aş prea şti, poate Château-Margaux, sau Château-Latour, sau Château-Lafite, depinde de anul de producţie. Iar ca încheiere, o bombe glacee.
Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacţii mai mari decât sexul — poate-i o urmă pe care mi-au lăsat-o preoţii.
Simt permanent un fel de nor în minte, care mă-mpiedică să privesc înapoi. De ce dintr-odată îmi revin în memorie fugile mele la Bicerin în veşmintele părintelui Bergamaschi? Uitasem complet de părintele Bergamaschi. Cine era? Îmi place să-mi las tocul să rătăcească după cum îmi porunceşte instinctul. După doctorul ăla austriac, ar trebui să ajung la un moment cu adevărat dureros pentru memoria mea, care ar explica de ce aşa, deodată, am şters atâtea lucruri.
Ieri, când credeam că-i marţi, 22 martie, m-am deşteptat de parcă ştiam bine cine sunt: căpitanul Simonini, şaizeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, dar bine purtaţi (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numeşte bărbat bine), şi luasem în Franţa titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în ţara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez şi mamă franţuzoaică (sau savoiardă, însă, după câţiva ani de la naşterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franţei).
Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu ruşii (ruşii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aş fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, nişte cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puţin patru centimetri, porţie cât pentru doi, se-nţelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, şaptezeci şi cinci de parmezan ras, cincizeci de unt, se fărâmiţează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăţă şi se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli uşor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare şi piper, se pune pe farfurie şi i se garniseşte o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit şi apăsând uşor cu mâna până se formează un fel de cupolă şi adăugând unt topit, se stropeşte totul cu vin alb şi cu supă, fără să treacă de jumătate din înălţimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stropeşti cu vin şi supă. Garnisit cu sote de conopidă.
Îţi ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să şi preguşti, aşa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proştii au nevoie să-şi ţină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu ştiu că să-ţi vină apă-n gură e mai ceva decât o erecţie.
Aveam în casă aproape tot, mai puţin parmezanul şi carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine ştie de ce, marţea ţine închis.
Totuşi, cunoşteam altul la două sute de metri distanţă, pe boulevard Saint-Germain, şi o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat şi, înainte să ies, în faţa oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obişnuita pereche de mustăţi negre şi barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca şi am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind uşor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota şi-am vârât în buzunăraşul vestei ceasul de argint cu lănţişorul la vedere. Ca să par un căpitan ieşit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuţă de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucăţică de lemn-dulce şi mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îţi urmăreşte mişcarea buzelor şi nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligenţă mai puţin decât mediocră.
Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineaţă devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.
[1] Urăsc, deci exist (lat.).
1.
Daphne
"Şi totuşi sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."
Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gîtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.
Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Şi pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriţă de frînghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uşa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i ţină şi de foame şi de sete.
Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord şi întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.
Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase ― el care era aşa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.
De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coş sînt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mîncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.
Pesemne că-şi recîştigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:
Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?
Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lînced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.
Şi doar trăiesc, opacitate arzîndă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.
Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sînt mîndru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cît omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.
Dar oare-i posibil? Judecînd după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hîrtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire...
Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăşi, de unde să începem?
Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, şi că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar şi aşa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea şi cu ochii bolnavi?
Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonţul acela îi ştersese tîmpla la asediul de la Casale. Şi e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav şi, din cîte intuiesc eu, mai era şi ipohondru ― deşi doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secreţiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil înteţită de preparatele domnului d'Igby.
Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naştere, intra cel puţin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feştilei şi apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, aşadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, îşi petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare şi încearcă o mică inspecţie în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl nelinişteşte, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopţile acelea îl despăgubeşte, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelaţii (forme eroice şi embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viaţa lui pentru mult timp şi poate chiar pînă la moarte, îşi recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, şi ştie că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.
Aşa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, şi cu atît mai mult hotărăşte să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfinţit şi zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoşului: rolul ăsta putea să-l atragă...
Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― şi de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absenţa oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcţie: numeşte nu prea precis corabia, părţile ei şi obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare şi le-a auzit menţionate de marinari, altele necunoscute, şi le descrie cum îi apar lui. Dar chiar şi pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franceză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Aşa că zice uneori staffe ― cum îl învăţase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înţeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă şi catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franţuzism ca să spui acelaşi lucru ― pe teugă; zice saborduri, şi i-o îngădui bucuros, pentru că-mi aminteşte de cărţile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbeşte de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se ştie la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".
Ca să nu mai spun că uneori numeşte catargul mare de la pupă şi artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înţelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu şi pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră, adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbeşte de streaşină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Aşa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intenţiile, şi pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greşesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.
Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.
Amintindu-şi prora şi flancurile bombate, văzute nedesluşit cu o noapte mai înainte, judecînd după puntea sveltă, după forma teugii şi după pupa strîmtă şi rotunjită, şi făcînd comparaţie cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că şi Daphne era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel şi chip se chemau corăbiile acelea de comerţ de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ţi descarci conştiinţa în caz de vreun atac al piraţilor şi care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, şi puteau îmbarca mult mai mulţi pasageri, dacă renunţai la confort (şi aşa, foarte scăzut), suprapunînd culcuşurile pînă te-ncurcai în ele ― şi să te ţii boleşniţă, de la toate miasmele, dacă nu erau găleţi de ajuns. Era aşadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca şi cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.
În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se mişte cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărţită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle şalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniştea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită şi în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniştit.
În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese uşa turnului cu sfială, ca şi cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă uşă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei şi cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spaţiul ca să facă loc şi pentru altceva. Şi într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruţe pentru doi ofiţeri, în dreapta fusese obţinută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuş modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.
Masa era înţesată cu hărţi, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obişnuieşte pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colţul de lucru al unui savant: la un loc cu hărţile se aflau în diferite poziţii aşezate, nişte lunete, un frumos astrolab de aramă ce-şi trimitea lucirile roşcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule şi un pergament desenat cu cercuri în negru şi roşu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.
Revenise apoi în cabina de comandă: ieşind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să aţinteşti cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca şi înainte.
Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat cum era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit într-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ţinuta lui de şef, iar faptul că şi-a tras şi cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăşi în elementul său. Numai în felul acela un om de condiţie bună, îmbrăcat cum se cuvine ― şi nu un naufragiat supt şi scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl şi făcu: căută pe masă şi descoperi, lîngă pana de gîscă şi călimară, jurnalul de bord deschis ca şi cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înşiruiau fără nici un înţeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, şi nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuşi ultimul rînd menţiona o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă şi, după vreo două-trei cuvinte neînţelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.
Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această ştire nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese şi el cu treisprezece ani în urmă, şi se ştie că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de graţie cerească, de parcă şarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.
Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, şi lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toţii. Însă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăştiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admiţînd că aceştia le-ar fi dat creştinescul mormînt în mare celor care muriseră primii.
Mai era şi lipsa şalupei: fie ultimii, fie toţi, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumaţi un loc ameninţător fără de scăpare? Poate şobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, şobolani de canal?) ― şi se întorsese iute înălţînd lampa, pregătit să zărească ceva furişîndu-se pe lîngă pereţi şi să audă chiţcăitul acela ce-i îngheţa sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, îşi aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de faţă în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar ţipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toţii de el: chiar şi fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîţia şoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu şoarecii trebuie să te înveţi, dacă vrei să străbaţi mările.
Însă, cel puţin în turn nu era nici urmă de şoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roşii pe întuneric, aşteptînd carne proaspătă. Roberto îşi spuse că, dacă erau, trebuia ştiut imediat. Dacă erau şoareci obişnuiţi şi nu prea mulţi, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-şi dea răspuns.
Roberto găsi o puşcă, o sabie mare şi un cuţitaş. Fusese soldat: puşca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ţinti fără furcă; se uită dacă cocoşul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de şoareci cu cartuşe mari, şi de fapt îşi pusese la brîu şi cuţitul, care însă pentru şoareci nu-i de nici un folos.
Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriţă ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, aşa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Şi pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier.
Erau coşuri cu peşte, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu nişte tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, şi se vedea că-s bune de ţinut la păstrare mult timp. Erau şi fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd la bordul lui Amarilli după primele acostări în ţinuturi tropicale, rezistente şi ele la trecerea timpului, pline de ţepi şi solzi, cu arome puternice promiţînd să fie cărnoase şi bine apărate, dulci şi zemoase pe dinlăuntru. Şi tot vreun produs de prin insule păreau să fie şi sacii aceia cu făină cenuşie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră şi pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi.
Mai în fund văzu şi vreo zece butoiaşe cu cepuri. Îl desfundă pe primul şi văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd şi tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că şi fructele aveau să-i ţină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Şi totuşi aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nţeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinişteau şi mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste.
Să naufragiezi pe o corabie părăsită e şi aşa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni şi de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, ştiut din cele povestite de navigatori; dar s-o găseşti aşa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag şi aşteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite poveşti pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prinţese rătăcite în pădure intră într-o cetăţuie şi dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi şi cu baldachine, cu dulapuri pline de veşminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era ştiut, ultima încăpere trebuia să-ţi dezvăluie taina diavolească a vreunei minţi ce-ţi întindea capcana aceea.
Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului şi-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanşă, ca nişte şobolani ce stătuseră nemişcaţi pe jos (sau aşa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup şi să-i adulmece faţa sărată de sudoare.
Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învăţase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăţi şi roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era aşa de bun şi de dulce, că-l duse şi mai mult gîndul la o capcană. Poate că, îşi spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinţii în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puţin mîinile au să mi se subţieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniţă mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască şi o să fiu primit cu ţipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului.
Dar, ca să sfîrşim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca şi cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deşteptat nişte făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărţea cămara de restul spaţiului de sub punte, nu un chiţcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, nişte rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, nişte făpturi ale nopţii ţineau sfat pe acolo, prin vreun ungher.
Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu puşca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de laşitate, îşi spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Şovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, şi din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, îşi spuse el uşurat, şi era de datoria lui să fugă de această lumină.
Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta şi se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise uşile dinspre galerie, îşi puse armele la îndemînă, şi se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloşu-i de raze al umbrelor grumaz.
Tulburat, îşi visă naufragiul şi-l visă ca un om de talent, care, chiar şi în vise, şi mai ales în ele, e nevoit să facă în aşa fel încît orice cuvînt să înfrumuseţeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observaţiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil.
Mi-nchipui că pe timpurile acelea şi pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experienţa trebuie că-i era izvor de coşmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitoreşti ca pe nişte Judecăţi de Apoi.
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profeţeau iminenta grozăvie, se-aruncă în aşternut, legănat acum de o doică de ciclopi, aţipeşte printre vise nedesluşite pe care le visează în visul de care vorbeşte, şi-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primeşte. Se deşteaptă în bubuitul tunetelor şi în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă aşternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă şi-i strigă să se ducă pe punte şi să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.
Pe punte vălmăşag, vaiete şi trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască şi azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ţine strîns de vela de la catargul mic (sau aşa înţeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîşie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praştie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie şi-i strigă să se lege de o uşă de la turn, ce ieşise din balamale şi ajunsese pînă la ei, şi bun lucru a fost pentru Roberto că uşa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, şi o prăjină cade şi crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduinţă pentru citatul preţios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu uşa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zăreşte, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomeneşte că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte şi cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriţi înnebuniţi ţin isonul văzduhului răzvrătit şi spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri şi de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere şi-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul şi-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...
Şi printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, îşi pierde cunoştinţa şi nu mai ştie nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, şi aşa cum coborîse urcă fireşte înapoi mulţumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă şi regulile unui ritm de danţ civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelniţe, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Şi odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc şi la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărţit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliţii lui şi ― în sfîrşit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrşit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.
Dar, în fine, bănuiesc că visul şi furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilităţile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puţină lumină, şi bizuindu-se că putea coborî în spaţiul de sub punte pe vreo scăriţă interioară, îşi făcu curaj, îşi luă din nou armele, şi porni cu temerară teamă să descopere obîrşia acelor sunete nocturne.
Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povesteşte la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare şi povestire, şi scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem aşa, piesele pe eşichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta şi cum le va aranja.
Într-o scrisoare spune că a ieşit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deşteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranţă de pe Insulă. Mai întîi Roberto şi-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în nişte canoe lungi ca să ajungă la corabie, şi a pus mîna pe puşcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puţin bătăios.
Era dimineaţă, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simţi mireasma mării, crăpă puţin canatul ferestrei şi, cu ochii întredeschişi, încercă să se uite ţintă spre ţărm.
Pe Amarilli, unde ziua nu ieşea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aştepta să străpungă lumea cu săgeţi, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecaţi şi abia mărginiţi de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanţă, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.
Dar tablouaşul acela aproape nordic îi era de ajuns să înţeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîş abrupt pe o fîşie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.
Încet, încet, nisipul ieşea la lumină şi de-a lungul ţărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificaţi ce-şi tot mişcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept nişte "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.
Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puţin, auzul nu-l putea trăda, şi se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul şi ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.
Deşi obişnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înţelese că pentru prima oară în viaţă auzea cu adevărat păsările cîntînd şi că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe şi de felurite.
Cu miile salutau apariţia soarelui: i se păru că recunoaşte, printre ţipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, şi pînă şi ţîrîitul ascuţit al greierului şi al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat nişte vieţuitoare din speciile acelea, sau nişte rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, şi totuşi avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal şi de busuioc, ca şi cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmaţi aduşi de vînt...
Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulţimea aceea invizibilă, ca şi cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîşul colinei, cîmpia din faţă şi fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind îşi închipuia şi, în faţa imensităţii ce-l împresura strîns, se simţi asediat, şi aproape îi veni să ducă puşca la ochi. Era la Casale, iar în faţa lui se desfăşura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu ţăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răguşită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbuşit, şi pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.
Ca şi cum viaţa lui s-ar fi desfăşurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular şi el ― încît făcea imposibilă orice ieşire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.