Elemente de pedagogie şcolară

Finalitatile educatiei Clasificare Educatia (dupa cum demonstreaza inclusiv etimologia ac. concept –lat “educe,educere – a duce, a conduce”) nu este o activitate desfasurata in sine si pentru sine ci una care urmareste atingerea anumitor finalitati. Definirea si analiza operațională a conceptelor Finalitățile educației sunt orientări asumate la nivel de politică educațională (guvern,minister,inspectorate,școli) în vederea realizării activității de formare si dezvoltare a personalității umane. Finalitățile educației asumate sunt concretizate în ideal educațional,scop educațional si obiective educaționale. I+S (ideal + scop) țin strict de politica educațională centrală (guvern si minister) Obiectivele operaționale țin de inspectorate si școli. Idealul educațional – este finalitatea educațională ce corespunde categoriei de maximă generalitate,intrucât dirijează si orientează întreg demersul educațional. – este realizat din perspectiva valorilor prezente si proiectate pentru viitor – este dinamic și periodic prin legea educației naționale. Idealul educațional se raportează la cerințele : 1. Dimensiounea socială – care se raportează la cerințele societății.adică, ține de idealul social 2. Dimensiunea psihologică – nu prezintă tipul de personalitate dorit de societate 3. Dimensiunea pedagogică – ne precizează cum se realizează în sistemul educațional,idealul; de aceea idealul reprezintă o armonizare între ceea ce dorește societatea si ceea ce poate școala. Idealul educațional, astăzi, reprezintă dezvoltarea liberă integrala,armonioasă a individualității umane în formarea personalitații autonome creative. Scopul educațional – reprezintă, finalitățile derivate din ideal,precizând așteptările si rezultatele la nivel de tipuri si niveluri de pregatire școlară; – scopurile educaționale au o anume concretețe în raport cu idealul,care este abstract,dar și scopurile,se raportează la sistemul de învățământ (tipuri de școală,nivel de pregatire); – scopurile educaționale au determinare obiectivă, se raportează la ideal, dar si psihologică, intrucât au în vedere nivelurile de pregătire ale ființei umane. Obiectivul educațional – este o finalitate cu mare concretețe,derivă din scipuri și face referire la procesul de învățământ; – obiectivul educațional trebuie sa indice anticiparea rezultatelor pe care le va dovedi formabil. Obiectivele operaționale au 2 dimensiuni: 1. De conținut – vizează informația 2. De formă operațională – vizează sarcina didactică Taxonomia dupa conținutul psihologic (clasificarea obiectivelor din perspectiva proceselor psihice). În această taxonomie găsim: a) obiective specifice domeniului cognitiv (obiective cognitive) – țin de cunoștințele ce trebuie insușite – Bloom a creat o clasificare pe 6 trepte ierahice (de la informativ la formativ, de la inferior la superior): * cunoașterea/insușirea cunoștințelor * întelegerea * analiza * aplicarea * sinteza * evaluarea b) obiective specifice domeniului afectiv – reprezintă raportarea la o anumită evaluare, deci sunt implicați factori afectivi motivaționali. Taxonomia a fost creată de Krathwohl. Obiectivele se insușesc si se ordonează pe 5 trepte : * receptarea * reacția/răspunsul * valorizarea * organizare * caracterizarea Taxonomia finalităților Taxonomia = știința care se ocupă cu clasificarea realizată pe criterii obiective – taxonomia finalităților face referire la criterii si sisteme de referință după cum urmează: a) Taxonomia rapotată la sistemul de educație – finalități macrostructurale/sistem: ideal ,scop – finalități microstructurale/proces de : obiective înv. b) Taxonomia după gradul de generalitate al obiectivelor: – obiective generale care fac trimiteri la scop și ulterior la ideal; țin de valori,capacități,atitudini,competențe – obiective specifice/intermediare – țin cu precădere de capacități si operații mentale ce se pot traduce în competențe – obiective concrete/operaționale – țin cu precadere de comportamente vizibile prin performanțe,deci sunt cu precadere observabile,concrete si măsurabile. c) obiective specifice domeniului psihomotor – țin de motricitate, raportându-se la modul cum se formează si dezvoltă o deprindere. Taxonomia a fost realizată de Simpson si Harrow. Treptele sunt : * perceperea * dispoziția * reacția dirijată * automatismul * reacție complexă   Partea  a II- a Operaționalizarea obiectivelor educaționale Operaționalizarea = transpunerea unui obiectiv în comportamente observabile,concrete si măsurabile prin diferite operații și acțiuni – orice obiectiv operațional are un sens general când se referă la comportamente măsurabile concrete si observabile, si un sens tehnic când apare și criteriul de evaluare/reușita copilului.   – obiectivele operaționale țin de lecții, activități, curs.seminar; – operaționalizarea face trecerea de la competența specifică la concret, adică, la performanță si capacitate; – performanța este expresia nivelului de realizare a unei sarcini de învățare; – performanța este criteriul comportamentului și poate să apară în termeni verbali, fizici si atitudinali; – competența reprezintă capacitatea intelectuală care dispune de posibilități multiple de transfer/aplicabilitate.   Modele de operaționalizare a) Modelul lui Majer – prezintă un singur comportament final,care a re 3 indicatori 1. descrierea comportamentului/rezultatul așteptat 2. descrierea condițiilor 3. precizarea criteriului performanței acceptabile   Exemplu : Toti elevii să identifice verbele dintr-un text dat pe baza cunoștințelor insușite. Obiectivul se consideră realizat dacă vor fi identificate 5 din 10 verbe. Landsheere operaționalizează obiectivele pe parametri: a) Cine produce comportamentul b) performanța/produsul acestuia c) comportamentul d) condițiile e) nivelul de performanță La sfărșitul lecției, toți elevii vor capabili să: – să deseneze segmente pe baza unei măsuri date, folosind rigla; Obiectivul se consideră realizat dacă elevii au desenat 5 din 7 segmente; – când vorbim de criterii de reușită, ne gândim la performanțe minimale,optimale si maximale.

Educatia delimitari conceptuale Educabilitatea. Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii. Conceptul de educabilitate   Orice om este educabil, adică poate fi educat de către alţi oameni. De la o anumită vârstă, omul însuşi poate acţiona şi contribui la propria formare prin autoeducaţie. Însă trebuie să ştim că receptivitatea sa faţă de influenţele de tip formativ şi informativ este mai mare sau mai mică în diferitele momente ale formării sale. De asemenea receptivitatea diferă şi de la o persoană la alta. Acest lucru este influenţat de diverşi factori.   Capacitatea omului de a fi receptiv la influenţele şi acţiunile educaţionale, demersuri realizate cu scopul de a forma şi dezvolta continuu personalitatea umană se numeşte educabilitate Conceptul „educabilitate” mai poate fi definit ca fiind potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali.   Factorii dezvoltarii psihice – dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape şi de acţiuni specifice. Ea presupune acumulări cantitative şi salturi calitative. – dezvoltarea umană presupune cunoaşterea şi formarea unor conduite şi atitudini care permit adaptarea la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Procesul de dezvoltare psihică variază de la o persoană la alta în funcţie de caracteristicile individuale, de ritmul propriu de creştere şi transformare, de specificul acţiunii pedagogice. – complexitatea şi specificul dezvoltării psihice sunt determinate de două grupe de factori: factori interni, factori de natură biologică, ereditară, factori externi: mediul natural şi social şi educaţia. Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale omului (calităţile proceselor psihice- gândirea, limbajul, memoria, atenţia, imaginaţia etc.- , trebuinţele şi motivele interne ale persoanei), experienţa personală dobândită de fiinţa umană. Factorii externi sunt alcătuiţi din totalitatea condiţiilor, a elementelor şi forţelor, a influenţelor care se exercită din afară şi care acţionează asupra personalităţii umane. Cele două grupe de factori se intercondiţionează continuu. Nici un factor nu determină singur dezvoltarea. Aceasta presupune acţiunea conjugată şi complementară a tuturor factorilor.   Teorii privind educabilitatea   Teoria ereditaristă a fost promovată la început de biologi. Aceştia considerau că ereditatea are rol decisiv în dezvoltarea umană. Ei susţineau că dezvoltarea omului este înscrisă în zestrea genetică a copilului şi că mediul şi educaţia asigură doar condiţiile de dezvoltare a însuşirilor şi capacităţilor înnăscute ale omului. Unii adepţi ai acestor teorii susţin că pe lângă ereditatea biologică, există factorii care influenţează educabilitatea sunt diverşi: mediul natural şi social, educaţia, trăsăturile individuale fizico-psihice, voinţa omului de a se (auto)educa. de-a lungul timpului, diverse teorii psihopedagogice au evidenţiat rolul primordial al unui sau al altuia dintre aceşţi factori în dezvoltarea umană. Astfel sau conturat trei mari teorii. şi o ereditate psihologică şi niciuna nu poate fi schimbată prin educaţie (teoria lui Lombroso- „criminalul înnăscut”; teoria lui Szondi- teoria impulsurilor; teoria lui Freud- instinctele moştenite se manifestă în primii ani de viaţă; teoriile rasiste- rase superioare şi rase inferioare, diferenţele dintre ele se datorează factorilor genetici)   Teoria ambientalistă a apărut ca reacţie la teoriile ereditariste. Aceasta susţine că mediul sociocultural marchează şi controlează evoluţia individului. Ambientaliştii afirmă că reuşita în viaţă nu se datorează înzestrării genetice, ci influenţelor externe şi, mai ales educaţiei. Adepţii acestei teorii (Comenius, Locke, Kant etc.) susţin că, la naştere, copilul este o „tabula rasa” pe care mediul şi, mai ales, educaţia pot „să scrie tot ce omenirea a învăţat”. Ei afirmă că „nu este nimic în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simţuri” sau că „omul devine om doar prin educaţie”. (Recomand citirea romanului Doctorul misterios de Alexandre Dumas).   Teoria dublei determinări sau interacţionistă susţine că dezvoltarea individului este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor interni şi externi, educaţia având un rol foarte important. Astfel, ereditatea oferă premisa de bază a dezvoltării, mediul creează condiţiile dezvoltării, iar educaţia determină dezvoltarea şi definitivează construcţia umană. Educaţia intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în funcţie de particularităţile individului, multe generate de ereditate.   Ereditatea – premisă a dezvoltării psihoindividuale   Omul este un „univers unic”. Unicitatea sa este dată de zestrea sa genetică, adică de ceea ce moşteneşte de la predecesori. Fiecare om poartă o anumită informaţie ereditară transmisă de la părinţi prin gene(părţi ale cromozomilor din nucleele celulare). Această zestre va influenţa totdeauna dezvoltarea individului şi reuşita sa în viaţă. – ea determină receptivitatea individului la ceilalţi factori. În prima etapă a vieţii (copilărie), influenţa eredităţii este foarte evidentă în felul de a acţiona a omului. Prin urmare, este necesar să cunoaştem problematica eredităţii. – ereditatea reprezintă capacitatea biologică a fiinţei de a transmite caracteristici, însuşiri şi trăsături de la înaintaşi la urmaşii lor. – există două tipuri de ereditate: ereditate de specie şi ereditate specifică. Ereditatea de specie (genotipul general) asigură continuitatea speciei, prin transmiterea următoarelor particularităţi: structura anatomico-fiziologică a organismului, poziţia bipedă, dezvoltarea sistemului nervos, tipul de metabolism etc.   Ereditatea specifică (genotipul individual) asigură transmiterea caracteristicilor particulare care fac ca un om să se deosebească de altul: culoarea pielii, părului şi a ochilor, statura şi conformaţia corpului, amprentele digitale, grupa sanguină, predispoziţiile naturale. Dintre predispoziţiile naturale menţionăm: particularităţile organelor de simţ, ale sistemului nervos, aptitudinile simple senzorio-motorii, memoria, dispoziţiile afective etc. Aceleaşi predispoziţiile native sub influenţa diferită a factorilor externi pot conduce la diferite profiluri umane.   Mediul -cadrul socio-uman al dezvoltării psihoindividuale   Mediul – reprezintă ansamblul de elemente naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care,omul, este în interacţiune permanentă pe parcursul întregii sale vieţi. În sens restrâns, pedagogia defineşte mediul ca fiind totalitatea influenţelor ce se exercită asupra individului. Mediul este un „câmp” de condiţii în care acţionează omul şi care îl influenţează, dar care îi şi oferă posibilităţi nelimitate de acţiune. În mediul de viaţă, este transformat potenţialul ereditar al omului, se realizează socializarea, iar omul este valorizat. Astfel, mediul contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.   Mediul poate fi diferenţiat astfel: Mediul fizic – format din totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acest mediu determină anumite schimbări la nivelul comportamentului uman: alimentaţia, îmbrăcămintea, metabolismul, timp/durată de muncă/efort etc.   Mediul social – este alcătuit din totalitatea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale. În sens restrâns, mediul social presupune influenţele socioculturale ale familiei, ale şcolii şi ale grupurilor informale din care face parte individul (grup de prieteni, vecini etc.). – mediul acţionează direct sau indirect asupra individului.   Acţiunile mediului pot fi clasificate: – acţiuni ce vizează păstrarea achiziţiilor istorie umane, oferind tinerei generaţii posibilitatea de a prelua experienţa acumulată de adulţi, experienţa structurată, perfecţionată şi prezentată într-o formă accesibilă; – acţiuni ce declanşează dezvoltarea predispoziţiilor naturale şi conduce la dezvoltarea proceselor şi însuşirilor biopsihice ale individului (exemplu: ereditate- mers, auz, voce; influenţele mediului conduc la: performanţă în alergare, talent în muzică/dans, arta conversaţiei, vorbirea în mai multe limbi etc.) Importanţa mediului asupra dezvoltării copilului şi necesitatea unei relaţii/interacţiuni continue între mediu şi ereditate au fost evidenţiate prin numeroase cercetări (asupra copiilor crescuţi între animale, asupra gemenilor monozigoţi crescuţi în medii diferite, asupra copiilor din familii dezorganizate sau a copiilor adoptaţi, asupra copiilor crescuţi în diferite medii culturale) .   Copilul poate fi influenţat foarte diferit de mediu (pozitiv, negativ; sistematic, nesistematic, convergent, divergent). Educatorul trebuie să cunoască aceste influenţe, să le orienteze optim influenţele pozitive, să le diminueze/anuleze pe cele negative.   Educatia – factor cu rol conducător în dezvoltarea psihoindividuală   Dacă avem în vedere rădăcinile etimologice ale cuvântului educatie, atunci putem spune că educaţia este acţiunea umană de scoatere a omului din „starea de natură” şi introducerea acestuia „în stare de cultură”. Multă vreme educaţia nu s-a crezut în puterea educaţiei şi de aceea educaţia a fost un domeniu al vieţii sociale în care accesul a fost restricţionat. Sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea reprezintă etapa istorică în care începe să se evidenţieze tot mai mult rolul educaţiei în dezvoltarea umană şi, implicit, în dezvoltarea societăţii.   Astăzi, educaţia este considerată o activitate socială complexă, organizată, prin care se urmăreşte dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării active şi creative în viaţa socială. Este factor care concretizează modul de utilizare optimă a resurselor eredităţii şi ale mediului.   Educaţia acţionează ca factor de transformare a potenţialului ereditar, dar şi ca mobilizator al factorilor de mediu, asigurând convergenţa influenţelor exercitate la niveluri diferite: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală.   Educaţia presupune următoarele tipuri de acţiune: – sporirea experienţei de cunoaştere a educabilului; – fixarea direcţiilor de dezvoltare psihică (stabilirea curriculumului : obiective, conţinuturi, resurse, evaluare); – asigură dezvoltarea fiinţei umane (organizarea şi desfăşurarea activităţilor de formare; colaborarea cu alţi factori interesaţi etc.) – contribuie la accelerarea dezvoltării personalităţii umane. Între educaţie şi dezvoltare există o strânsă legătură: educaţia depinde de dezvoltarea elevului;   Rolul major al educaţiei este dat de poziţia acesteia între ceilalţi doi factori şi de modul în care aceasta valorifică influenţele eredităţii şi ale mediului.   Educaţia valorifică potenţialul genetic al individului. Cunoscând zestrea ereditară a copilului adaptează demersurile la particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia. Oferă suport în zonele în care zestrea genetică este deficitară. Ca acţiune organizată şi orientată spre un scop conştient formulat, educaţia concepe mereu forme de activitate, cu cerinţe din ce în ce mai complexe care solicită intensificarea gradată a eforturilor fizice, a eforturilor mintale de cunoaştere şi comportamentale ale copilului.   Educaţia ameliorează condiţiile de mediu în care educabilul se dezvoltă, asigurând un climat educaţional favorabil învăţării. Cunoscând caracteristicile mediului, educaţia va interveni, organizând şi orientând influenţele acestuia în direcţia scopului urmărit sau neutralizând şi substituind influenţele negative.   Exercitiu la sfarsitul cursului : Comentati urmatoarele structuri : 1. „Educaţiei îi revine rolul de a adăuga moştenirea socială la ereditatea biologică”. 2. „Educaţia numai atunci este eficace când tratează pe fiecare conform cu natura sa şi când dă fiecăruia hrana mintală de care el are nevoie.” 3. „Unii şi aceeaşi stimuli, aceleaşi experienţe nu au efecte identice dacă intervin prea devreme sau prea târziu, în cursul dezvoltării. Există momente deosebit de favorabile pentru formarea anumitor tipuri de conduită, dar pentru ca aceste conduite să se poată constitui, condiţiile externe specifice trebuie să fie realizate tocmai în aceste momente.”

Metode de invatare si mijloace de invatamant Strategiile didactice Reprezinta sistemul teoretico-actional global, fundamentat de principiile didactice care asigura orientarea, desfasurarea si finalizarea educatiei pe termen lung. Tehnologia didactica Reprezinta sistemul teoretico-actional executiv de real al predarii-invatarii concrete si eficiente prin intermediul metodelor, mijloacelor si formelor de activitate didactica. Metodele de invatamant Sunt o componenta importanta a strategiilor didactice dar si a tehnologiei didactice, reprezinta sistemul de cai, procedee, tehnici, mijloace adecvate de instruire, care asigura desfasurarea si finalizarea de performanta si eficienta a proces de invatamant . Metodele de invatare se clasifica in: A. 1)Metode clasice(traditionale): expunerea, conversatia, demonstratia intuitiva, lectura (studiul cu cartea) Au aparut altele noi: dialogul, demonstratia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale, experimentul 2)Metode moderne: descoperirea, problematizarea, modelarea, simularea, asaltul de idei, studiul de caz B. 1)Metode de predare: prelegere, demonstratie, conversatie, evaluarea. 2)Metode de invatare care servesc mai mult celui educat: studiul cu cartea, studiul individual, descoperirea, exercitiul 3)Metode de predare-invatare: predarea-invatarea in echipa, experimentul, asalt de idei (brainstorming), simularea. 4) Metode de evaluare: probe scrise-orale, practice, teste docimologice.   C. 1)Metode active: experimentul, exercitiul, studiul de caz. 2)Metode de cunoastere directa: observatia, experimentul, studiul de caz 3)Metode de cunoastere indirecta: demonstratia intuitiva, modelarea, simularea. 4)Metode de cercetare: observatia, experimentul, convorbirea, chestionarul, metoda statisticii-matematice, analogia, inductia, deductia, asaltul de idei, studiul de caz D. 1) Metode verbale: -metoda expunerii continue si sistematice: povestire, explicatie, prelegere; -conversatia (catehetica si euristica); -dezbaterea si problematizarea, metoda asaltului de idei, munca cu manualul, citirea explicatia, metoda invatarii programate. 2) Metode intuitive: -observatia independenta -demonstratia -modelarea 3) Metode active: -exercitiul, -lucrarile de laborator, -algoritmizarea -invatarea prin descoperire -invatarea prin cercetare. 4) Metode de simulare: -jocul didactic -invatarea prin dramatizare (joc de rol) -invatarea pe simulator 5) Metode de verificare si apeciere: -verificare orala -verificare scrisa -verificare practica -examen METODELE VERBALE EXPUNEREA Metoda complexa de comunicare sistematica si continua a cunostintelor dintr-un anumit domeniu de specialitate. Se realizeaza prin limbaj oral. Forma traditionala bazata pe monologul profesorului are o serie de dezavantaje: ora e monotona, elevul ajunge la plictiseala, pasivitate, inhibitie. Pentru a elimina aceaste dezavantaje limbajul se combina cu demonstratia intuitiva, mijloace audio-vizuale, logico-matematice,etc. Forme ale expunerii: -povestirea didactica, descrierea, explicatia, prelegerea. Povestirea e forma de expunere cu caracter plastic-intuitiv, care sporeste valoarea comunicarii, mai ales la elevii de varsta mica. Povestirea trebuie sa fie inchegata, continutul ei sa prezinte fapte concludente. Specific povestirii e apelul la ratiune dar si la afectivitate.Este potrivita claselor mici, iar la gimnaziu si liceu se foloseste de regula la disciplinele socio-umane. Descrierea e o forma a expunerii prin care se prezinta caracteristicile unui obiect, proces, fenomen. Se bazeaza pe observatie intuitiva, dar se si poate dirija aceasta observare. Explicatia e forma de expunere care urmareste sa clarifice, sa lamureasca si sa asigure intelegerea semnnificatiilor, principiilor, cauzelor, care definesc obiectele, fenomenele, procesele. Specific ei e apelul la ratiune. Prelegerea e forma de expunere complexa, cu un caracter abstract si un nivel stiintific inalt, care ofera posibilitatea comunicarii unui volum mare de informatii, intr-o unitate de timp de regula 2 ore didactice. Foloseste descrierea si explicatia, imbinata cu cu modalitatile de demonstratie intuitiva, logico-matematice, specifice predarii fiecarei discipline de invatare. Are formele: -prelegere magistrala -prelegere dialog -dezbatere -discutie (imbina comunicarea orala cu conversatia didactica, intrebari-raspunsuri, se afla si punctul de vedere al elev), prelegerea cu demonstratii vii si aplicatii (imbina mesajele orale cu cele intuitive sub dirijarea profesorului cu participarea efectiva a elevilor ). CONVERSATIA   Metoda care vehiculeaza cunostintele prin intermediul dialogului (intrebare-raspuns), discutiilor, dezbaterilor. Forme: – conversatia catehetica are la baza invatarea mecanica, pe de rost. E specifica evului mediu. Azi se foloseste doar in cazuri limita cand trebuie memorata o formula empirica, anii de nastere a unor personalitati. -conversatia euristica e o forma bazata pe invatare constienta folosind dialogul. Socrate a folosit dialogul euristic ca un proces de descoperire. Metoda euristica ofera elevului posibilitatea de a descoperi si a intelege singur cunostintele ce trebuie sa le invate si apoi le reproduce in forma libera personala avand grija sa se respecte adevarul stiintific. Dezbaterea – e o forma eficienta de conversatie. Se caracterizeaza prin schimbari de pareri pe baza unei analize aprofundate asupra unei probleme stiintifice sau practice, incheiat cu anumite deliberari, omologate de profesor. Intrebarile -sa se refere la materia predata, -sa fie clare, concise, corect gramatical si stiintific -sa stimuleze gandirea, spirit critic, creativ -sa nu contina raspunsul, -sa nu duca la raspunsuri monosilabice, -sa nu fie cursa, -intrebari ajutatoare, suplimentare -sa nu fie mai multe intrebari in una singura. Raspunsurile -clare, inteligibil, constiente, complete, sub forma de scurte expuneri, individuale nu cor, timp rational de gandire, elevul sa nu fie intrerupt, sa fie urmarite si apreciate obiectiv. DEMONSTRATIA DIDACTICA E modalitatea de a cunoaste adevarul stiintific prin prezentarea, observarea obiectelor, fenomenelor, proceselor, studiate, adica de instruire prin intermediul mijloacelor de invatare naturale, sau in stare de substitut (machete, mulaje, imagini), anumite imbinari cu instrumentele logico-matematice. Forme: -demonstratia cu ajutorul mijloacelor didactice naturale sau din procesul de productie (scule, aparate, dispozitive) -demonstratia cu ajutorul mijloacelor didactice de substituire (obiectuale, grafice, audio-vizuale) -demonstratia cu ajutorul expunerii didactice. Orice demonstratie trebuie pregatita de profesor dinainte, se imbina observatia dirijata cu obs independenta. Se poate realiza si in vizite, excursii. MODELAREA E modalitatea de studiere a unor obiecte, fenomene, procese, prin intermediul unor copii materiale si ideale, denumite modele. Tipuri de modele: -materiale (relativ similare, miniaturale ) -materiale iconice (fotografia, desen, scheme, schite, diagrame) -materiale ideale (logico-matematice: concepte, ratiuni, judecati). PROBLEMATIZAREA Modalitatea de a crea in mintea elevului o stare conflictuala intelctuala pozitivia, determinata de necesit cunoasterii unui fenomen, obiect sau proces sau a rezolvarii unei probleme. Tipuri de problematizari: -intrebari problema: se refera si produc o stare conflictuala de regula in abordarea unei chestiuni (se folosesc la verificarile curente, examene, seminarii); -problema –produce un conflict intelectectual mai complex, are anumite dificultati de aflare; -situatia problema –produce o stare conflictuala puternica si complexa, include un sistem de probleme teoretice sau practice. Etapele problematizarii: 1)crearea (alegerea) tipului de problematizare 2)reorganizarea fondului aperceptiv, dobandirea de noi date si restructurarea datelor vechi cu cele noi intr-un sistem unitar cerut de rezolvarea tipului de problematizare 3)stabilirea variantelor informative sau actionale de rezolvare si alegerea solutiilor optime 4) verificarea experimentala a solutiilor obtinute –daca e cazul.   METODE ACTIVE 1.EXERCITIUL Se foloseste la toate clasele si la toate obiectele, mai ales cele care formeaza deprinderi si priceperi. Consta in repetarea unei actiuni in vederea atingerii unui scop. Tipuri de exercitii: 1)introductive(calcul oral) 2)de baza (contribuie la formarea priceperi si deprinderi) 3)cu caract creator. Conditiile privind efectuarea de exercitii: -trebuie sa fie clar scopul, performanta urmarita, sa se previna formarea unor deprinderi eronate, sa fie urmarita corectitudinea, prezenta controlului si autocontrolului, realizarea unor exercitii variate, interesante in raport cu continutul. 2.LUCRARILE DE LABORATOR – constau in reactualizarea teoriei (se repeta teoreme), se precizeaza sarcina (se dau indrumari precise), lucreaza elevii, se analizeaza rezultatele, imbin teoria cu practica, trebuiesc luate masuri de prevenire a accidentelor 3. LUCRARILE PRACTICE – se realizeaza in atelier -constau in prezentarea sarcinilor, explicarea si demonstrarea pe baza lucrarii de efectuat, se efectueaza dirijat lucrarea, prezentarea si aplicatiile lucrarii. 4.ALGORITMIZAREA -consta in folosirea unor algoritmi (insiruire de pasi) exemple: analzele literare, gramaticale, cmmdc. -algoritmii trebuie sa fie dedusi logic, sa-i antrenam pe elevi sa deduca ei algoritmul. 5.INVATAREA PRIN DESCOPERIRE Forma de invatare prin care elevul descopera lucruri noi. Consta in: -se dau cateva sarcini (sa se completeze tabelul), sa contina ceva nou -sa se foloseasca manualul in aceasta etapa elevul sa dispuna de surse de informare: manual, planse, atlase) -elevul sa dispuna de priceperi si deprinderi, o anumita tehnica a muncii cu cartea, a muncii intectuale. -cea mai mare parte a orei e munca independenta. -Se analizeaza si se completeaza rezultate. 6.INVATAREA PRIN CERCETARE Se dau elevilor anumite sarcini de cercetare a unor fenomene, obiecte sau procese, se dau indicatii si bibliografie. Elevii realizeaza un referat, eseu. Se poate lucra individual sau in echipe. Se expun clasei si se discuta. METODE DE SIMULARE Forme: 1)JOCUL DIDACTIC -„la magazin” invata sa calculeze, are si influenta morala, „ghidul si vizitatorii” la limba straina – se simuleaza in grad sporit procese psihice, mobilizeaza intelectul. 2)INVATAREA DRAMATIZATA -se imprumuta procedeele artei dramatice; -citire pe roluri, povestire dramatizata etc. 3)INVATAREA CU OPONENT Exista doua cadre didactice de aceeasi disciplina la ora, se insista la anumite aspecte. 4)INVATAREA PE SIMULATOARE -la scoala de soferi, la piloti, e mai periculoasa, mai economica, mai productiva  

INVATAREA CONCEPT: Invatarea = munca intelectuala si fizica desfasurata in mod sistematic de catre elevi, in vederea insusirii continutului ideatic si formarii abilitatilor necesare dezvoltarii continue a personalitatii plus, poate fi definita ca act de elaborare de operatii si de strategii mintale/cognitive   Aspecte ale invatarii: Aspectul procesual al invatarii – cuprinde momente sau procesele care compun o secventa de invatare .In activitatea procesuala se disting urmatoarele etape: - perceperea materialului - intelegerea acestuia - insusirea cunostintelor - fixarea in memorie - aplicarea cunostintelor - actualizarea cunostintelor - transferul cunostintelor Aspectul motivational al invatarii – se refera la gradul de implicare a elevului in actul invatarii si in realizarea sarcinilor de instruire. Motivatia invatarii reprezinta ansamblul mobilurilor care declanseaza , sustin energetic si directioneaza activitatea de invatare. In concluzie putem defini invatarea scolara ca procesul de achizitie mnezica, de asimilare activa de informatii, de formare de operatii inielectuale, de priceperi si deprinderi intelectuale/motorii si de atitudini.   CONDITII ALE INVATARII C. interne C. externe   A. Conditii interne In procesul invatarii sunt implicate a. pe de o parte majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atentia, limbajul, motivatiile, aptitudinile, interesele, fiecare avand un rol bine definit. b.pe de alta parte sunt implicati si factori biologici si psihologici ce determina eficienta sau ineficienta acesteia.   1. Perceptiile – rol important in invatare deoarece ofera materialul necesar reprezentarilor, memoriei si gandirii, diferentiaza un obiect de altul prin reflectarea structurii si a semnificatiei Astfel in procesul invatarii profesorul trebuie sa aiba in vedere dezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de perceptie, mai ales a celei vizuale (aprox. 90% din informatii ne vin pe aceasta cale) – pe baza perceptiei se dezvolta si spiritul de observare Astfel perceperea activa a obiectelor si fenomenelor va fi insotita de explicatiile verbale ale profesorului, pt. a completa prin informatii suplimentare imaginile elevilor asupra acestora. 2. Reprezentarile – ofera materialul necesar gandirii pentru generalizari sub forma de notiuni, legi, reguli, principii, precum si memoriei, pt. a fi folosit mai tarziu prin actualizare 3. Gandirea – rol esential in procesul invatarii – proces de formare a conceptelor si structurilor operationale , de intelegere a realitatii si adaptare prin rezolvare de probleme 4. Memoria – constituie baza activitatii de invatare – proces psihic de intiparire si stocare a informatiei, de reactualizare, prin recunoastere sau reproducere a acesteia intr-o forma selectiva. Pt. a creste eficienta invatarii – cand materialul de invatat este redus ca volum si usor de inteles -> repetari concentrate / reproduceri prin mecanismul asociatiilor – cand materialul este voluminos -> fragmentarea lui, esalonarea repetarilor Profesorul trebuie sa foloseasca exercitii de repetare logica si creativa, sa aiba in vedere dezvoltarea la elevi a memoriei voluntare, a rapiditatii, a volumului, promptitudinii si fidelitatii acesteia. – va cauta sa evite oboseala elevilor prin crearea de motivatii , caracterul inteligibil al continutului transmis si intelegerea acestuia folosind materialul didactic si metodele participative Asadar conditiile unei memorari eficiente sunt: – cunoasterea de catre elevi a scopului memorarii (motivatia) – intelegerea cunostintelor – repetarea perseverenta a materialului pentru fixarea temeinica – cunoasterea rezultatelor si autoreglarea   5. Imaginatia – proces de constructie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experientei anterioare – are rol deosebit in elaborarea de produse noi, originale – Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee cum sunt: reorganizarea cunostintelor, combinarea si recombinarea lor, disocierea si fuzionarea in forme noi, metaforizarea, schematizarea etc. 6. Atentia – prin intermediul ei se realizeaza orientarea selectiva si concentrarea proceselor psihice in scopul cunoasterii materialului de invatat, care este selectat si filtrat in functie de interese si motivatii – eficienta invatarii depinde in mare masura de concentrarea si stabilitatea atentiei, de distributivitatea si flexibilitatea ei. Elevii nu pot avea o atentia concentrata mai mult de 15-20 de minute. De aceea trebuie evitata supraincarcarea cu material de invatat iar la unele lectii mai grele sunt necesare sarcini concrete de lucru, metode variate, materiale didactice si forme distractive. b. Factori biologici : varsta, starea sanatatii organismului, potentialul genetic, somnul, bioritmul intelectual etc. Factori psihici : nivelul de inteligenta, aptitudinea scolara, aptitudini speciale, spiritul de observare etc. B. Conditii externe Includ a. factori socio-organizationali b. factori temporali c. factori psihoergonomici   De asemenea statusul profesorului este foarte important. Profesorul trebuie sa fie pregatit pentru activitatile didactice. Aceasta pregatire incepe cu alcatuirea planificarii materiei de predat (va preciza la fiecare capitol nr. de lectii, scopul, obiectivele operationale, strategiile didactice si instrumentele de evaluare a cunostintelor sau deprinderilor). Pe baza planificarii va elibera proiectele didactice tinand seama de prevederile programei scolare, de manual, de nivelul de cunostinte al elevilor Dupa fiecare lectie profesorul trebuie sa se autoanalizeze (cat a reusit sa transmita, daca elevii au inteles, cum ar trebui sa procedeze la lectiile urmatoare) Dupa fiecare capitol este bine sa testeze elevii pentru a se convinge sa si-au insusit cunostintele pentru a trece la capitolul urmator Organizarea activitatii de invatare trebuie sa inceapa o data cu fiecare lectie. In acest scop, dupa ce a realizat predarea unui obiectiv operational, profesorul va face fixarea cunostintelor (chestionare orala, aplicatii practice, rezolvari de exercitii sau probleme) apoi va trece la obiectivul urmator, iar in final va face o fixare generala, dupa care va urma tema pentru acasa.La anumite lectii va elabora fise de lucru, va organiza invatarea in grup, activitati independente Factorii socio-organizationali se refera la modalitatile de organizare a procesului invatarii de catre scola, profesor, familie, mass-media Scoala: – functionalitatea spatiilor scolare si diversificarea lor in functie de situatiile de invatare, schimbarea locurilor de invatare (cabinete, laboratoare, Sali de clasa) – atmosfera de munca din scoala si din clasa de elevi – orarul scolii – materialul didactic, tehnicile audiovizuale – dotarea laboratoarelor si mobilierul Profesorul: – trebuie sa organizeze invatarea a. i. sa-i creeze fiecarui elev conditii sa invete, in raport cu posibilitatile lui, cu ritmul sau de munca intelectuala – materialul prezentat trebuie sa fie accesibil, adecvat nivelului de gandire si de cunostinte al elevului, sa fie structurat logic si prezentat in mod gradat: de la simplu la complex, de la usor la greu, de la cunoscut la necunoscut – precizarea obiectivelor la fiecare lectie si cunoasterea lor de catre elevi relevarea ideilor de viata – integrarea noilor cunostinte in cele anterioare – crearea unei motivatii optime a invatarii – folosirea metodelor activ-participative, a unor intrebari-problema , a dezbaterilor, confruntari de idei – aplicarea si transferul cunostintelor – informarea elevilor asupra rezultatelor invatarii Factorii temporali – invatarea esalonata in timp e mai eficienta decat invatarea comasata – pauzele lungi sunt favorabile invatarii unui material dificil ( se recomanda la inceput pauze scurte/apoi din ce in ce mai lungi) – dupa o invatare intensa e recomandata o stare de inactivitate , odihna activa sau somn c. Factorii psihoergonomici – decurg din relatia om-masina , intrucat scoala moderna utilizeaza pe scara tot mai larga tehnici audio-vizuale, calculatoare, masini de instruire si evaluare a rezultatelor, aparate, instrumente si utilaje ofera un potential de informare , motivare si formare a elevilor, sprijinindu-i. Pe langa acesti factori mai exista o serie de factori: – factori stresanti – factori fizici (zgomote puternice, aer poluat) – factori fiziologici (starea sanatatii, subnutritia) – factori psihosociali (supraincarcarea, relatii tensionale) care scad eficienta invatarii si randamentul scolar TIPURI (STILURI) DE INVATARE   Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă,cultură, religie. Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”; se refera la faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri, care implică latura cognitivă, elemente afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare. Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm ceva nou. Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuţia acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe” adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.   Invatarea şcolară este marcată de diferente individuale, de stiluri diferite în care elevii invată. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiti invată în moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a invăta; fiecare parcurge o situatie de invătare în maniera sa personală; fiecare reactionează în felul lui în fata unei sarcini de invătare; fiecare se angajează in chip personal în solutionarea problemei; fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi ritmul propriu de invătare; fiecare îşi elaborează un stil de a gândi, de a memoriza etc. Elevi diferiti se folosesc de stiluri diferite. In activitatea lor de invătare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei folosesc pe cont propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi invată mai bine un continut extrem de structurat, de secvential, altii, dimpotrivă, principii generale; unii pot invăta cantităti mari de detalii, chiar de mare finete, in timp ce altii – aspectele globale, de sinteză etc.   Recunoasterea si inţelegerea acestor diferente în stilurile de invătare personale necesita, acceptarea si utilizarea unei mari varietati de metode, procedee, materiale didactice de prezentare a continuturilor noi. Există mai multe stiluri de învăţare După analizatorul implicat sunt 3 stiluri de învăţare de bază: 1.vizual – puncte tari: Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc Le plac prezentările şi proiectele vizuale Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd 2.auditiv: punctele tari: Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud 3. tactil-kinestezic: punctele tari: Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri) Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi activi/participarea la activităţi practice Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi le-au aplicat în practică (memorie motrică) Au o bună coordonare motorie   După eficienţă, învăţarea poate fi: 1.receptiv-reproductivă 2.inteligibilă 3.creativă   După modul de organizare a materialului de invăţat, distingem: – învăţare programată – euristică, – algoritmică, – prin modelare – rezolvare de probleme, – prin descoperire inductivă, deductivă analogică şi pe secvenţe operaţionale   După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim: – învăţare prin observare, – imitare, – prin condiţionare reflexă, – condiţionare operantă, – prin descriminare, – asociere verbală, – prin identificare   În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim: – învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor), – învăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor), – învăţarea afectivă (învăţarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor) – învăţarea conduitei moral-civice. Forme de invăţare 1.Învăţarea spontană 2.Invatarea neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor 3. Invăţarea scolară – are un caracter sistematic, organizat – este dirijată de către profesor – se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice – este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor. 4.Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social. Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică. In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si formeze, cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila. Profesorul trebuie sa evalueze corect diferite stiluri de invatare si sa elaboreze lectii care sa se adreseze acestor stiluri; sa permita fiecarui copil sa invete folosind stilul sau specific.

Clasificarea obiectivelor educaţionale : Clasificarea obiectivelor educaţionale a constituit obiectul mai multor studii de pedagogie generală sau didactică specială . Diferenţele care apar de la una la alta au cel puţin două cauze : 1. Utilizarea unor criterii diferite . 2. Progresul realizat în ştiinţele educaţiei. Astfel distingem mai multe tipuri de obiective : 1. Obiective generale ; – Obiective cadru ; – Obiective de referinţă ; – Obiective operaţionale. Obiectivele generale sunt denumite şi finalităţi sau scopuri , deoarece ele stabilesc sarcinile activităţii . Obiectivele generale ale predării istoriei au în vedere trei domenii: – Cel al cunoştinţelor de istorie ; – Cel al priceperilor ; – Cel al deprinderilor ,atitudinilor şi capacităţilor intelectuale . Obiectivele cadru – implică un grad ridicat de generalizare şi complexitate . Obiectivele de referinţă : sunt detalieri ale obiectivelor cadru şi ne arată rezultatele aşteptate ale învăţării pe parcursul anului . Obiectivele operaţionale – sunt stabilite de profesor la momentul întocmirii proiectului didactic . Ele sunt formate în funcţie de elevi , în funcţie de lecţie . Prin obiectivele operaţionale profesorul indică ce trebuie să facă elevii , în diferitele momente ale lecţiei . Fixand obiectivele operationale realizam cea mai importanta parte a proiectarii deoarece in functie de acestea vor fi selectate continuturile si strategiile didactice. Operationalizarea presupune doua activitati concrete : 1. Derivarea din obiectivele de referinta a unor obiective ce pot fi atinse intr-o lectie sau secventa de lectie 2. Formularea acestora in planul sau proiectul de lectie si stabilirea modului de aplicare a acestora precum si cuantificarea comportamentelor elevilor. Regulile obiectivelor operationale 1. – sa se indice activitatile elevilor si nu profesorilor 2. – invatarea trebuie sa se axeze pe ceea ce este fundamental si sa nu puna accent pe amanunte 3. – sa se faca o descriere a continuturilor (ce trebuie sa stie elevul) si a conditiilor de realizare a invatatrii (cum trebuie sa inveti) 4. – sa se stabileasca clar si precis evaluarea performantei 5. – sa fie stabilite care sa se adreseze tuturor elevilor 6. – obiectivele trebuie sa aiba in vedere programa 7. – obiectivele stabilite sa poata fi realizate in timpul didactic alocat 8. fiecare obiectiv sa vizeze o singura operatie 9. – sa fie exprimate prin verbe care definesc actiuni concrete, adica, sa arate, sa identifice, sa compare, sa clasifice, sa demonstreze, sa foloseasca, sa motiveze, sa comunice etc. Care sunt conditiile pe care obiectivele trebuie sa le indeplineasca pentru a fi operationale ? A. sa indice capacitatea pe care urmeaza sa si-o formeze elevul (asimilarea de noi cunostinte, formarea unor deprinderi intelectuale sau motorii si formarea unor aptitudini) B. sa precizeze actiunea concreta prin care elevul va demonstra ca si-a format capacitatea respectiva C. sa stabileasca conditiile in care acest comportament urmeaza sa se manifeste D. sa indice nivelul de performanta acceptabil pentru a putea considera ca invatarea a fost eficace (conditie foarte importanta, cea mai importanta) Un alt criteriu de clasificare a obiectivelor aplicate in invatare : 1. cognitive 2. afective 3. psihomotorii 1. Obiective cognitive – transmiterea si asimilarea cunostintelor, adica, cunoasterea faptelor si proceselor obiectului de invatamant, largirea orizontului cunoasterii, stocarea si prelucrarea informatiilor, reconstituirea unor evenimente, insusirea termenilor si notiunilor. Intrebare: Cum reusim sa ajungem la acest obiectiv ? Cum ne dam seama ca a fost indeplinit acest criteriu ? Raspuns : Trecand de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la cauza la efect, de la efect la cauza si ajungand la consecinte Intrebare : De ce e importanta ierarhizarea informatiei ? Raspuns : Sa aiba informatiile schematice, sa tina minte esentialul din tot ce a invatat si care sa-i foloseasca pe tot parcursul vietii. 2. Obiective afective – care vizeaza sentimente, valori, trasaturi de caracter, formarea unor convingeri de viata,atitudini morale, stimularea curiozitatii stiintifice Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective ? Raspuns : Profesorul trebuie sa-i sadeasca elevului principii morale, atitudine pozitiva, trebuie sa-l faca sa distinga binele de rau, sa distinga notiunea de educatie si non-educatie 3. Obiectivele psihomotorii – au in vedere formarea unor deprinderi intelectuale, de comportament, a puterii de stapanire si de dominare a emotiilor proprii. Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective psihomotorii ? Raspuns : La deprinderi intelectuale profesorul poate sa le induca dorinta de a se autoeduca – la deprinderi de comportament poate dobandi conduita morala, constiinta cu care realizeaza valorile morale – aceste aptitudini ii ajuta sa evolueze in societate, ii pregateste pentru viata si sa invete sa colaboreze, sa supravietuiasca in interiorul unui grup.

Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani) pdf download.........

download pdf........

Evaluarea este alaturi de predare si invatare a treia mare componenta de educatie si invatare. Evaluarea permite constatarea gradului de eficienta a activitatilor didactice atat a prof. cat si a elevului. DEFINITIE Evaluarea defineste totalitatea activitatilor in care sunt colectate, organizate si interpretate datele ce arata eficienta predarii-invatarii. Evaluarea trebuie sa aiba 5 etape: 1. Stabilirea obiectivelor (ce vrei sa afli), a procedeelor si a instrumentelor folosite (prin ce mijloace), baremelor de corectare, notare, timpul afectat , locul desfasurarii etc. 2. Masurarea rezolvarii scolare prin mijloace si procedee prestabilite care sa fie in consonanta cu scopul urmarit 3. Apreciere si interpretarea rezultatelor 4. Formularea unor concluzii dupa interpretarea rezultatelor 5. Adoptarea unor decizii in functie de concluziile formulate in urma evaluarii. Intrebare fundamentala: CUM SE EVALUEAZĂ ? rezultatele cunostintele competentele procese evolutii adica volumul de cunostinte sau capacitatea de a le utiliza. Raspunsul este ca in acest moment nu avem un sistem de apreciere care sa intruneasca raspunsul la toate cerintele. Functiile evaluarii: 1. Functia diagnostic este de constatare si apreciere a rezultatelor activitatii scolare(nivelul de pregatire al elevilor si dezvoltarea lor intelectuala) 2. Functia de evidenta si control a activitatii didactice 3. Functia de cunoastere a conditiilor concrete in care are loc procesul didactic 4. Functia predictiva permite luarea unor decizii precum si anticiparea niveelului si ritmului de desfasurare a activitatii in etapa urmatoare 5. Functia de selectie si clasificare, permite stabilirea unor ierarhii: teste nationale sau tezele cu subiect unic 6. Functia de certificare, releva cunostintele si competentele dobandite prin parcurgerea unui ciclu de instruire 7. Functia formativa ce permite constientizarea de catre cei evaluati la nivelul la care se afla in acel moment. Aceasta dezvolta capacitatea de autoevaluare. 8. Functia motivationala ca rezultanta a constientizarii nevoi de invatare.

Mijloacele de invatamant   Definitie – totalitatea resurselor materiale concepute şi realizate în mod explicit pentru a servi profesorului în activitatea de predare şi elevului în activitatea de învăţare. – sunt o componentă a procesului de învăţământ care desemnează un ansamblu de resurse sau instrumente materiale şi tehnice, produse, adaptate ori selectate în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative din şcoli.   Functiile mijloacelor de invatamant Funcţia de comunicare – mijloacele de învăţământ au proprietatea de a transmite diverse informaţii. Cu ajutorul lor, elevii asimilează mai uşor cunoştinţele, înţeleg mai rapid noţiuni, concepte, derularea unor fenomene, deşfăşurarea unor evenimente.   Funcţia ilustrativ-demonstrativă – mijloacele de învăţământ vin să susţină şi să îmbunătăţească comunicarea verbală, orală sau scrisă, – să dovedească un adevăr, un fapt, o afirmaţie, să permită elevilor să-şi formeze anumite deprinderi, – să efectueze anumite operaţii, să dovedească anumite comportamente.   Funcţia formativ-educativă – mijloacele didactice ajută elevii în organizarea şi sistematizarea înformaţiilor, – contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii, a imaginaţiei, a memoriei, la activizarea atenţiei – la stimularea curiozităţii ştiinţifice, – la formarea unor priceperi şi deprinderi intelectuale, practic-aplicative, a competenţelor profesionale.   Funcţia stimulativă – mijloacele de învăţământ determină creşterea motivării elevilor pentru învăţare. Multe dintre ele, fiind captivante şi atrăgătoare, declanşează impresii puternice, stări afective, momente de bună dispoziţie.   Funcţia de raţionalizare a efortului în activitatea de predare-învăţare – mijloacele de învăţământ facilitează activitatea de învăţare a elevilor, prin realizarea unor sarcini mult mai repede şi mai uşor.   Funcţia de evaluare a randamentului şcolar – mijloacele de învăţământ dă posibilitatea de a diagnostica şi aprecia mai rapid şi mai obiectiv progresele inregistrate de elevi în învăţare.   Clasificarea mijloacelor de invatamant   dupa criteriul si funcţia îndeplinită   Mijloace de învăţământ informative şi ilustrativ-demonstrative – aceste mijloace sunt importante prin faptul că reprezintă sursă de informaţie, pot servi la transmiterea cunoştinţelor, la exemplificarea sau ilustrarea noţiunilor, la înţelegerea unor fenomene.   Materiale intuitive naturale: plante şi animale, vii/ conservate (insectare, ierbare, incluziuni,preparate, diorame etc.), colecţii de roci, substanţe chimice, obiecte tehnice (ampermetru, voltmetru, termometru) aparate şi instrumente de laborator, unelte, maşini etc. – ceste materiale ajută la perceperea corectă a realităţii. Ele determină elevii să caute informaţia, să cerceteze, să efectueze investigaţii pentru a descoperii tainele naturii, ale tehnicii.   Materiale elaborate sau construite special (substitute tridimensionale): – mulaje, machete, corpuri geometrice, glob terestru, forme de relief miniaturizate, – aparate şi maşini demontabile, modele (complete- modelul moleculuei de metan, apă; –  în secţiune- secţiunea pe verticală sau pe orizontală a rădăcinii; detaşabile- corpul omenesc, structură internă etc.), filme, casete audio şi audiovizuale, CD-uri. – aceste materiale imită, reproduc sau reconstituie obiecte sau fenomene reale sau foarte complexe, făcându-le accesibile observării (obiecte foarte mari sau mici, obiecte depărtate în timp şi spaţiu, obiecte sau fiinţe care nu mai există etc.)   Materiale sau reprezentări figurative (substitute bidimensionale): ilustraţii, fotografii, albume, planşe, tablouri, documente, hărţi, atlasuri, diapozitive, diafilme, folii, filme, casete audio şi audiovizuale, CD-uri, diverse jocuri etc. Aceste materiale redau imaginea lucrurilor reale. Perceperea lor este, de obicei, însoţită de trăiri afective,determină interes şi curiozitate, asigură menţinerea atenţiei mai mult timp.   Reprezentări simbolice: grafice, scheme, formule matematice, fizice, chimice, planşe cu text scris etc. – cele mai multe simbolizează date reale şi concentrează o mare cantitate de informaţie. Cu cât elevii cunosc mai bine aceste simboluri, cu atât vor putea să citească sau să calculeze mai bine, să descifreze desene, scheme, hărţi, planuri, să descrie fenomene fizice sau chimice, să interprezenze mai uşor unele evenimete. – reprezentările simbolice contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii (abstractizare, concretizare, generalizare), la dezvoltarea capacităţii de rezolvare de probleme.   Mijloace de învăţământ pentru formarea şi exersarea priceperilor şi deprinderilor: jocuri de construcţii, jocuri de creaţie, truse de piese demontabile, abacuri, alfabetare, socotitoare, aparate şi instrumente de laborator, materiale şi aparate pentru educaţie fizică, instrumente muzicale, softuri, calculator etc.   Acestea asigură exersarea operaţiilor intelectuale, formarea şi dezvoltarea unor deprinderi practico-aplicative, tehnice, artistice, fizice,  specifice diferitelor domenii ale cunoaşterii.   Mijloace de învăţământ pentru raţionalizarea timpului: hărţi de contur, şabloane, stampile didactice etc.   Mijloace de învăţământ pentru evaluarea rezultatelor şcolare:  teste, fişe de muncă independentă, softuri, instalaţii complexe de verificare, simulatoare.

Educatia delimitari conceptuale Educabilitatea. Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii.   Conceptul de educabilitate Orice om este educabil, adică poate fi educat de către alţi oameni. De la o anumită vârstă, omul însuşi poate acţiona şi contribui la propria formare prin autoeducaţie. Însă trebuie să ştim că receptivitatea sa faţă de influenţele de tip formativ şi informativ este mai mare sau mai mică în diferitele momente ale formării sale. De asemenea receptivitatea diferă şi de la o persoană la alta. Acest lucru este influenţat de diverşi factori. Capacitatea omului de a fi receptiv la influenţele şi acţiunile educaţionale, demersuri realizate cu scopul de a forma şi dezvolta continuu personalitatea umană se numeşte educabilitate Conceptul „educabilitate” mai poate fi definit ca fiind potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali.   Factorii dezvoltarii psihice – dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape şi de acţiuni specifice. Ea presupune acumulări cantitative şi salturi calitative. – dezvoltarea umană presupune cunoaşterea şi formarea unor conduite şi atitudini care permit adaptarea la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Procesul de dezvoltare psihică variază de la o persoană la alta  în funcţie de caracteristicile individuale, de ritmul propriu de creştere şi transformare, de specificul acţiunii pedagogice. – complexitatea şi specificul dezvoltării psihice sunt determinate de două grupe de factori: factori interni, factori de natură biologică, ereditară, factori externi: mediul natural şi social şi educaţia.   Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale omului (calităţile proceselor psihice- gândirea, limbajul, memoria, atenţia, imaginaţia etc.- , trebuinţele şi motivele interne ale persoanei), experienţa personală dobândită de fiinţa umană. Factorii externi sunt alcătuiţi din totalitatea condiţiilor, a elementelor şi forţelor, a influenţelor care se exercită din afară şi care acţionează asupra personalităţii umane. Cele două grupe de factori se intercondiţionează continuu. Nici un factor nu determină singur dezvoltarea. Aceasta presupune acţiunea conjugată şi complementară a tuturor factorilor.   Teorii privind educabilitatea Teoria ereditaristă a fost promovată la început de biologi. Aceştia considerau că ereditatea are rol decisiv în dezvoltarea umană. Ei susţineau că dezvoltarea omului este înscrisă în zestrea genetică a copilului şi că mediul şi educaţia asigură doar condiţiile de dezvoltare a însuşirilor şi capacităţilor înnăscute ale omului. Unii adepţi ai acestor teorii susţin că pe lângă ereditatea biologică, există factorii care influenţează educabilitatea sunt diverşi: mediul natural şi social, educaţia, trăsăturile individuale fizico-psihice, voinţa omului de a se (auto)educa. de-a lungul timpului, diverse teorii psihopedagogice au evidenţiat rolul primordial al unui sau al altuia dintre aceşţi factori în dezvoltarea umană. Astfel sau conturat trei mari teorii. şi o ereditate psihologică şi niciuna nu poate fi schimbată prin educaţie (teoria lui Lombroso- „criminalul înnăscut”; teoria lui Szondi- teoria impulsurilor; teoria lui Freud- instinctele moştenite se manifestă în primii ani de viaţă; teoriile rasiste- rase superioare şi rase inferioare, diferenţele dintre ele se datorează factorilor genetici)   Teoria ambientalistă a apărut ca reacţie la teoriile ereditariste. Aceasta susţine că mediul sociocultural marchează şi controlează evoluţia individului. Ambientaliştii afirmă că reuşita în viaţă nu se datorează înzestrării genetice, ci influenţelor externe şi, mai ales educaţiei. Adepţii acestei teorii (Comenius, Locke, Kant etc.) susţin că, la naştere, copilul este o „tabula rasa” pe care mediul şi, mai ales, educaţia pot „să scrie tot ce omenirea a învăţat”. Ei afirmă că „nu este nimic în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simţuri” sau că „omul devine om doar prin educaţie”. (Recomand citirea romanului Doctorul misterios de Alexandre Dumas). Teoria dublei determinări sau interacţionistă susţine că dezvoltarea individului este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor interni şi externi, educaţia având un rol foarte important. Astfel, ereditatea oferă premisa de bază a dezvoltării, mediul creează condiţiile dezvoltării, iar educaţia determină dezvoltarea şi definitivează construcţia umană. Educaţia intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în funcţie de particularităţile individului, multe generate de ereditate.   Ereditatea – premisă a dezvoltării psihoindividuale   Omul este un „univers unic”.  Unicitatea sa este dată de zestrea sa genetică, adică de ceea ce moşteneşte de la predecesori. Fiecare om poartă o anumită informaţie ereditară transmisă de la părinţi prin gene(părţi ale cromozomilor din nucleele celulare). Această zestre va influenţa totdeauna dezvoltarea individului şi reuşita sa în viaţă. – ea determină receptivitatea individului la ceilalţi factori. În prima etapă a vieţii (copilărie), influenţa eredităţii este foarte evidentă în felul de a acţiona a omului. Prin urmare, este necesar să cunoaştem problematica eredităţii. – ereditatea reprezintă capacitatea biologică a fiinţei de a transmite caracteristici, însuşiri şi trăsături de la înaintaşi la urmaşii lor. – există două tipuri de ereditate: ereditate de specie şi ereditate specifică. Ereditatea de specie (genotipul general) asigură continuitatea speciei, prin transmiterea următoarelor particularităţi: structura anatomico-fiziologică a organismului, poziţia bipedă, dezvoltarea sistemului nervos, tipul de metabolism  etc.   Ereditatea specifică (genotipul individual) asigură transmiterea caracteristicilor particulare care fac ca un om să se deosebească de altul: culoarea pielii, părului şi a ochilor, statura şi conformaţia corpului, amprentele digitale, grupa sanguină, predispoziţiile naturale. Dintre predispoziţiile naturale menţionăm: particularităţile organelor de simţ, ale sistemului nervos, aptitudinile simple senzorio-motorii, memoria, dispoziţiile afective etc. Aceleaşi predispoziţiile native sub influenţa diferită a factorilor externi pot conduce la diferite profiluri umane. Mediul -cadrul socio-uman al dezvoltării psihoindividuale Mediul – reprezintă ansamblul de elemente naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care,omul, este în interacţiune permanentă pe parcursul întregii sale vieţi. În sens restrâns, pedagogia defineşte mediul ca fiind totalitatea influenţelor ce se exercită asupra individului. Mediul este un „câmp” de condiţii în care acţionează omul şi care îl influenţează, dar care îi şi oferă  posibilităţi nelimitate de acţiune. În mediul de viaţă, este transformat potenţialul ereditar al omului, se realizează socializarea, iar omul este valorizat. Astfel, mediul contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.   Mediul poate fi diferenţiat astfel: Mediul fizic –  format din totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acest mediu determină anumite schimbări la nivelul comportamentului uman: alimentaţia, îmbrăcămintea, metabolismul, timp/durată de muncă/efort etc. Mediul social – este alcătuit din totalitatea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale. În sens restrâns, mediul social presupune influenţele socioculturale ale familiei, ale şcolii şi ale grupurilor informale din care face parte individul  (grup de prieteni, vecini etc.).  – mediul acţionează direct sau indirect asupra individului.   Acţiunile mediului pot fi clasificate: – acţiuni ce vizează păstrarea achiziţiilor istorie umane, oferind tinerei generaţii posibilitatea de a prelua experienţa acumulată de adulţi, experienţa structurată, perfecţionată şi prezentată într-o formă accesibilă; – acţiuni ce declanşează dezvoltarea predispoziţiilor naturale şi conduce la dezvoltarea proceselor şi însuşirilor biopsihice ale individului (exemplu: ereditate- mers, auz, voce; influenţele mediului conduc la: performanţă în alergare, talent în muzică/dans, arta conversaţiei, vorbirea în mai multe limbi etc.) Importanţa mediului asupra dezvoltării copilului şi necesitatea unei relaţii/interacţiuni continue între mediu şi ereditate au fost evidenţiate prin numeroase cercetări  (asupra copiilor crescuţi între animale, asupra gemenilor monozigoţi crescuţi în medii diferite, asupra copiilor din familii dezorganizate sau a copiilor adoptaţi, asupra copiilor crescuţi în diferite medii culturale) . Copilul poate fi influenţat foarte diferit de mediu (pozitiv, negativ; sistematic, nesistematic, convergent, divergent). Educatorul trebuie să cunoască aceste influenţe, să le orienteze optim influenţele pozitive, să le diminueze/anuleze pe cele negative.   Educatia – factor cu rol conducător în dezvoltarea psihoindividuală   Dacă avem în vedere rădăcinile etimologice ale cuvântului educatie, atunci putem spune că educaţia este acţiunea umană de scoatere a omului din „starea de natură” şi introducerea acestuia „în stare de cultură”. Multă vreme educaţia nu s-a crezut în puterea educaţiei şi de aceea educaţia a fost un domeniu al vieţii sociale în care accesul a fost restricţionat. Sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea reprezintă etapa istorică în care începe să se evidenţieze tot mai mult rolul educaţiei în dezvoltarea umană şi, implicit, în dezvoltarea societăţii.  Astăzi, educaţia este considerată o activitate socială complexă, organizată, prin care se urmăreşte dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării active şi creative în viaţa socială.  Este factor care concretizează modul de utilizare optimă a resurselor eredităţii şi ale mediului. Educaţia acţionează ca factor de transformare a potenţialului ereditar, dar şi ca mobilizator al factorilor de mediu, asigurând convergenţa influenţelor exercitate la niveluri diferite: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală.   Educaţia presupune următoarele tipuri de acţiune:   – sporirea experienţei de cunoaştere a educabilului; – fixarea direcţiilor de dezvoltare psihică (stabilirea curriculumului : obiective, conţinuturi, resurse, evaluare); – asigură dezvoltarea fiinţei umane (organizarea şi desfăşurarea activităţilor de formare; colaborarea cu alţi factori interesaţi etc.) – contribuie la accelerarea dezvoltării personalităţii umane.  Între educaţie şi dezvoltare există o strânsă legătură: educaţia depinde de dezvoltarea elevului; Rolul major al educaţiei este dat de poziţia acesteia între ceilalţi doi factori şi de modul în care aceasta valorifică influenţele eredităţii şi ale mediului.   Educaţia valorifică potenţialul genetic al individului. Cunoscând zestrea ereditară a copilului adaptează demersurile la particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia. Oferă suport în zonele în care zestrea genetică este deficitară. Ca acţiune organizată şi orientată spre un scop conştient formulat, educaţia concepe mereu forme de activitate, cu cerinţe din ce în ce mai complexe care solicită intensificarea gradată a eforturilor fizice, a eforturilor mintale de cunoaştere şi comportamentale ale copilului. Educaţia ameliorează condiţiile de mediu în care educabilul se dezvoltă, asigurând un climat educaţional favorabil învăţării. Cunoscând caracteristicile mediului, educaţia va interveni, organizând şi orientând influenţele acestuia în direcţia scopului urmărit sau neutralizând şi substituind influenţele negative.   Exercitiu la sfarsitul cursului : Comentati urmatoarele structuri : „Educaţiei îi revine rolul de a adăuga moştenirea socială la ereditatea biologică”. „Educaţia numai atunci este eficace când tratează pe fiecare conform cu natura sa şi când dă fiecăruia hrana mintală de care el are nevoie.” „Unii şi aceeaşi stimuli, aceleaşi experienţe nu au efecte identice dacă intervin prea devreme sau prea târziu, în cursul dezvoltării. Există  momente deosebit de favorabile pentru formarea anumitor tipuri de conduită, dar pentru ca aceste conduite să se poată constitui, condiţiile externe specifice trebuie să fie realizate tocmai în aceste momente.” Lectura suplimentara :  Doctorul misterios de Alexandre Dumas, Pedagogia lui John Locke

Formularea obiectivelor   Definitia notiunilor: ideal, scop, obiectiv, sarcină didactică Idealul educaţiei – suma tuturor aspiraţiilor pe termen lung, pe tot parcursul şcolarităţii; profilul de personalitate formulat de societate pentru momentul în care individul va finaliza studiile şi va deveni o parte integrantă a ei (din punct de vedere profesional, social, individual). Fiind astfel formulat, idealul este abstract, aşadar are nevoie să fie împărţit în structuri, în paşi care detaliază modalitatea prin care îl putem atinge: scopurile.   Scopurile educaţiei – intenţii, aspiraţii pe termen mediu, decizii luate pentru atingerea idealului, cel mai adesea prin curricula şcolare. Ele organizează activitatea pe cicluri şcolare/curriculare şi indică resursele şi strategiile optime prin care poate fi atins idealul. Scopurile sunt detaliate prin unităţi şi mai clare, dar şi mai mici: obiectivele     Obiectivele educaţiei – intenţii, aspiraţii pe termen scurt, delimitate în timp, etapele cele mai mici, ce implică modificări la nivelul comportamentului/personalităţii şi rezultate concrete ale lucrului cu elevii/studenţii.   La rândul lor, şi obiectivele au mai multe niveluri de generalitate: – obiectivele generale – detaliază scopurile în concordanţă cu profilul absolventului – obiectivele specifice – pe ani şcolari/universitari, pe discipline/grupuri de discipline – obiective operaţionale (concrete) – pe unităţi de conţinut, pe situaţii sau activităţi de învăţare Conform clasificării lui Bloom, obiectivele operaţionale sunt: – cognitive (cunoştinţe, deprinderi, capacităţi, algoritmi, priceperi etc.) – psihomotorii (deprinderi, priceperi, tehnici, modele etc.) – afective (atenţie concentrată, voinţa de a acţiona, manifestarea preferinţelor, argumentarea unei opţiuni etc)   Ce înseamnă un obiectiv operaţional? Spre deosebire de celelalte obiective, acesta cuprinde exprimarea manifestărilor observabile şi măsurabile, precum şi nivelul de performanţă aşteptat. Se stabilesc obiective operaţionale pentru fiecare întâlnire (activitate practică, curs) cu studenţii.   Ce înseamnă un obiectiv specific? – reprezintă mai mult decât suma tuturor obiectivelor operaţionale ale disciplinei. – obiectivele specifice descriu procesul parcurs şi urmărit la toţi studenţii care studiază disciplina respectivă. Se notează în fişa disciplinei.   De ce sunt importante obiectivele specifice?  – dirijează activitatea (conţinutul, strategiile de predare, evaluarea, legătura dintre cursuri şi activităţile practice etc.) – asigură continuitate pe parcursul predării unei discipline (toate activităţile desfăşurate în cadrul disciplinei au aceleaşi finalităţi/scopuri) – uşurează munca unui cadru didactic prin centrarea pe scopuri şi nu pe sarcini didactice (e mai important DE CE elevul primeşte o anumită sarcină de lucru decât sarcina în sine) – arată nivelul la care trebuie să ajungă toţi elevii, aşadar conturează cadrul evaluării – odată ce au fost comunicate studentului, îl angajează în activitatea didactică – uşurează munca tuturor cadrelor didactice din disciplina respectivă, asigurând ţinte clare pe care toate cadrele didactice trebuie să le urmărească, atât la curs, cât şi la activităţile practice.   Ce fac obiectivele specifice?  – acoperă întreg conţinutul disciplinei şi extrag un minimum de cunoştinţe şi abilităţi pe care elevu trebuie să le dovedească pentru a promova – urmăresc progresul în învăţare şi formarea unor competenţe – indică intenţiile de modificare a comportamentului studentului la finalul învăţarii – arată procesul care trebuie urmărit la studenţi pe parcursul învăţării Sarcina didactică, deseori confundată cu obiectivul, este doar cantitatea, volumul de cunoştinţe şi capacităţi care urmează să fie asimilat de student conform obiectivelor.   2. Cum se construiesc obiectivele operaţionale? a) Pentru a construi obiectivele operaţionale, cadrul didactic trebuie să consulte fişa disciplinei (care conţine obiectivele specifice, competenţele etc.) b)Trebuie să fie clare/specifice, măsurabile (să descrie comportamente observabile, nu procese psihice interne), realizabile, realiste.   Specific :  1. Obiectivul este clar şi bine definit? 2. Este clar ce se cere unui elev ? 3. Poate fi înţeles de toţi elevii ?   Măsurabil : 1. Cum va şti un student că obiectivul a fost atins? 2. Ce dovezi sunt necesare pentru a confirma atingerea obiectivului? 3. S-au stabilit clar criteriile pentru evaluare?   Realizabil : 1. Este la nivelul capacităţii elevului?  Prea uşor/prea dificil ? 2. Există resurse suficiente ca să se realizeze? 3. Poate fi realizat?  Este provocator, dar şi realizabil?   Realist : 1. Este posibil ca un student să realizeze obiectivul într-un interval de timp determinat?   Timp : 1. Există un termen limită?  Este un termen realist? 2. Este raţional să se facă acum? 3. Când îşi va atinge elevul obiectivele? c) Toate obiectivele încep cu un verb – aceasta deoarece scopul principal al obiectivelor scrise este de a observa activitatea/performanţa ca o dovadă a învăţării. d) Se axează pe activitatea elevului/studentului, şi nu pe cea a profesorului !   e) Sunt vizate 3 domenii :  – cunoştinţe (cognitiv, domeniul minţii) – (cunoştinţe, deprinderi, capacităţi, algoritmi, priceperi) – practică (psihomotor, domeniul activităţilor manuale) – (deprinderi, priceperi, tehnici, modele, etc) – atitudini (afectiv) – (voinţa de a acţiona, manifestarea preferinţelor, argumentarea unei opţiuni etc)   Pentru domeniul cognitiv, iată acţiunile în funcţie de nivelul de înţelegere dorit: Pentru domeniul psihomotor, se folosesc verbe care vizează abilităţi, dexterităţi: Exemplu: a asculta, a diagnostica, a internaliza, a palpa, a empatiza, a integra, a măsura, a percuta, a masa etc.   Pentru domeniul afectiv, se folosesc verbe care vizează atitudini: Exemplu: a realiza, a reflecta etc.   Formularea unui obiectiv operaţional cuprinde:  – cine va produce comportamentul dorit („elevul”) – ce comportament observabil va dovedi că obiectivul este atins („să explice”) – care va fi produsul acestui comportament, performanţa („factorii de risc pentru HTA”) – în ce condiţii trebuie să aibă loc comportamentul („clasificându-i în funcţie de gradul de control asupra lor”) – după ce criterii apreciem valoarea („cel puţin 3 factori pentru fiecare categorie”). Exemplu: La finalul activităţii, elevul va fi capabil: – să explice factorii de risc pentru HTA în funcţie de gradul de control pe care îl avem asupra lor, menţionând cel puţin 3 factori din fiecare categorie.   3. Recomandări pentru construirea obiectivelor operaţionale: – evitaţi folosirea unor verbe vagi (a şti, A cunoaşte, a înţelege /cu adevărat, a învăţa, a aprecia, a explica semnificaţia a, a crede, a avea încredere în, a se bucura de, a simţi). – focalizaţi obiectivele pe student, nu pe cadrul didactic şi pe intenţiile lui. – extrageţi un minimum de cunoştinţe din tema predată în întâlnirea respectivă, luând în calcul obiectivele specifice (cele stabilite pentru tot semestrul). – evitaţi formularea obiectivelor sub formă de listă de probleme – evitaţi să rezumaţi obiectivul doar la sarcina didactică sau să îl confundaţi cu aceasta. Sarcina didactică vă ajută să atingeţi obiectivul. – realizaţi obiectivele operaţionale pentru toate întâlnirile cu studenţii (cursuri şi activităţi practice) la începutul semestrului, împreună cu toate cadrele didactice din disciplina respectivă. Astfel nu vor exista confuzii nici din partea colegilor dumneavoastră, nici din partea studenţilor privind cerinţele de la examenul final. – la finalul orei (5 minute) este indicat să evaluaţi gradul în care obiectivele stabilite au fost realizate. În acest fel, evitaţi “golurile” din formarea studenţilor. – este de dorit să aveţi un caiet/dosar al discplinei care să conţină fişe pentru toate cursurile şi activităţile practice cu: obiectivele operaţionale, materialele didactice folosite, cuprinsul cursului/activităţii practice, metodele didactice folosite, modalitatea de evaluare obiectivelor.

Clasificarea obiectivelor educaţionale : Clasificarea obiectivelor educaţionale a constituit obiectul mai multor studii de pedagogie generală sau didactică specială . Diferenţele care apar de la una la alta au cel puţin două cauze : Utilizarea unor criterii diferite . Progresul realizat în ştiinţele educaţiei. Astfel distingem mai multe tipuri de obiective : Obiective generale ; Obiective cadru ; Obiective de referinţă ; Obiective operaţionale. Obiectivele generale – sunt denumite şi finalităţi sau scopuri , deoarece ele stabilesc sarcinile activităţii . Obiectivele cadru – implică un grad ridicat de generalizare şi complexitate . Obiectivele de referinţă : sunt detalieri ale obiectivelor cadru şi ne arată rezultatele aşteptate ale învăţării pe parcursul anului . Obiectivele operaţionale – sunt stabilite de profesor la momentul întocmirii proiectului didactic . Ele sunt formate în funcţie de elevi , în funcţie de lecţie . Prin obiectivele operaţionale profesorul indică ce trebuie să facă elevii , în diferitele momente ale lecţiei . Fixand obiectivele operationale realizam cea mai importanta parte a proiectarii deoarece in functie de acestea vor fi selectate continuturile si strategiile didactice. Operationalizarea presupune doua activitati concrete : Derivarea din obiectivele de referinta a unor obiective ce pot fi atinse intr-o lectie sau secventa de lectie Formularea acestora in planul sau proiectul de lectie si stabilirea modului de aplicare a acestora precum si cuantificarea comportamentelor elevilor. Regulile obiectivelor operationale  – sa se indice activitatile elevilor si nu profesorilor – invatarea trebuie sa se axeze pe ceea ce este fundamental si sa nu se puna accent pe amanunte – sa se faca o descriere a continuturilor (ce trebuie sa stie elevul) si a conditiilor de realizare a invatarii (cum trebuie sa inveti) – sa se stabileasca clar si precis evaluarea performantei – sa fie stabilite care sa se adreseze tuturor elevilor – obiectivele trebuie sa aiba in vedere programa – obiectivele stabilite sa poata fi realizate in timpul didactic alocat fiecare obiectiv sa vizeze o singura operatie – sa fie exprimate prin verbe care definesc actiuni concrete, adica, sa arate, sa identifice, sa compare, sa clasifice, sa demonstreze, sa foloseasca, sa motiveze, sa comunice etc. Care sunt conditiile pe care obiectivele trebuie sa le indeplineasca pentru a fi operationale ? sa indice capacitatea pe care urmeaza sa si-o formeze elevul (asimilarea de noi cunostinte, formarea unor deprinderi intelectuale sau motorii si formarea unor aptitudini) sa precizeze actiunea concreta prin care elevul va demonstra ca si-a format capacitatea respectiva sa stabileasca conditiile in care acest comportament urmeaza sa se manifeste sa indice nivelul de performanta acceptabil pentru a putea considera ca invatarea a fost eficace (conditie foarte importanta, cea mai importanta) Un alt criteriu de clasificare a obiectivelor aplicate in invatare : cognitive afective psihomotorii Obiective cognitive – transmiterea si asimilarea cunostintelor, adica, cunoasterea faptelor si proceselor obiectului de invatamant, largirea orizontului cunoasterii, stocarea si prelucrarea informatiilor, reconstituirea unor evenimente, insusirea termenilor si notiunilor. Intrebare: Cum reusim sa ajungem la acest obiectiv ? Cum ne dam seama ca a fost indeplinit acest criteriu ? Raspuns : Trecand de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la cauza la efect, de la efect la cauza  si ajungand la consecinte Intrebare : De ce e importanta ierarhizarea informatiei ? Raspuns : Sa aiba informatiile schematice, sa tina minte esentialul din tot ce a invatat si care sa-i foloseasca pe tot parcursul vietii. Obiective afective  – care vizeaza sentimente, valori, trasaturi de caracter, formarea unor convingeri de viata,atitudini morale, stimularea curiozitatii stiintifice Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective ? Raspuns : Profesorul trebuie sa-i sadeasca elevului principii morale, atitudine pozitiva, trebuie sa-l faca sa distinga binele de rau, sa distinga notiunea de educatie si non-educatie Obiectivele psihomotorii – au in vedere formarea unor deprinderi intelectuale, de comportament, a puterii de stapanire si de dominare a emotiilor proprii. Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective psihomotorii ? Raspuns : La deprinderi intelectuale profesorul poate sa le induca dorinta de a se autoeduca – la deprinderi de comportament poate dobandi conduita morala, constiinta cu care realizeaza valorile morale – aceste aptitudini ii ajuta sa evolueze in societate, ii pregateste pentru viata si sa invete sa colaboreze, sa supravietuiasca in interiorul unui grup.

Comunicarea educationala CURS I Bibliografie : “Psihologia educației” – comunicaea didactica, Dorin Sălăvastru, editura Polirom 2004 ” Comunicarea eficientă ” – Ovidiu Pâinisoara Definitie : Comunicarea reprezinta transmiterea unui mesaj intre doua sau mai multe persoane (participanti) Comunicarea poate fi : – intrapersonala – interpersonala Jurnalul reflexiv – este o metoda (instrument) prin care elevul este pus a rezolve singur intrebari/probleme etc. Prin acest model elevul isi expica si isi cunoaste punctele slabe sau cele tari, il ajuta la autocunoastere, cu scopul de a imbunatatti si depasi pe cele slabe si mentine pe cele tari. Forme de comunicare : I. 1. Comunicarea intrapersonala – cu noi insine 2. Comunicarea interpersonala – cu alte persoane II. 1. Pe verticala – in functie de ierarhie – superior – inferior si invers 2. Pe orizontala – pe acelasi nivel ierarhic III. In functie de comportament avem mai multe tipuri de limbi : – verbal (cuvinte/simboluri) – nonverbal (comportament, gesturi,mimica) – metalimbajul (transmitem intentionat – manipulare) – Paraverbalul (paralimbajul – intonatie/ritm/tonul) Limbajul verbal – este ceea ce transmitem verbal si prin simboluri (scris si cuvinte) Comunicarea nonverbala – se tine cont si de popor/cultura atunci cand decodificam gesturi, mimica, pozitia corpului. Foarte importanta este pentru cadrul didactic, comunicarea verbala – ceea ce transmite prin comportament, imbracaminte etc. Paracomunicarea tine de : – intonatie – de timbrul vocii – de ritmul in care se vorbeste – de volum (tare sau incet) – la 10-12 ani se formeaza constientizarea motivatiei pentru a invata. Trebuie sa creeam contexte motivationale pentru a-i atrage pe elevi spre invatare. Totul, dar mai ales in scoala se desfasoara intr-un cadru bine definit (creem mediu pedagogic). Comunicarea didactica – exprima un proces complex, multifizic si pe mai multe canale de comunicare intre doua entitati/indivizi/grupuri, ce isi asuma reciproc rolul de emitator si de receptor in cadrul procesului de invatare. Comunicarea didactica – este o forma a comunicarii pedagogice prin care se transmit continuturi specifice disciplinelor de invatamant in vederea generarii unor noi forme, activitati si principii de invatare. Se caracterizeaza prin : – dimensiunea explicativa a continutului discursului didactic – structurarea comunicarii conform logicii pedagogice cu scopul de a facilita intelegerea unui adevar si nu doar simpla lui enuntare – selectarea si organixarea continutului (curriculum, manual, auxiliare etc.) Ipostazele comunicarii didactice : In clasa se indentifica un sistem de comunicare cu 2 circuite de baza : I. 1. – vertical – profesor – elev si elev profesor 2. – orizontal – comunicarea intre elevi, profesori, intre profesori si alti factori implicati in procesul de invatamant. II. Dupa codul utilizat de profesori si elevi : – comunicare verbala, nonverbala, metaverbala, paraverbala Comunicarea verbala (limbajul verbal si limbajul scris) implica un mesaj codificat sub forma de discurs /dialog Comunicarea verbala la nivelul procesului de invatare necesita o structurare logica a continutului precum si precizie si claritate in ceea ce priveste exprimarea si adecvarea mesajului la nivelul experientei de cunoastere si lingvistice ale interlocutorului. Comunicarea nonverbala In cadrul procesului didactic comunicarea nonverbala este foarte importanta si consta in : – gesturi mimica, pozitia corpului, miscarea capului si aceasta poate modifica, nuanta sau chiar semnificatia totala a comunicarii verbale. Comunicarea paraverbala – nuanteaza comunicarea verbala prin : tonalitate, particularitati de pronuntie, ritmul si debitul vorbirii, intonatie. Utilizate adecvat in cadrul procesului de invatare confera o anumita nuanta comunicarii didactice. Este important cum am transmis mesajul, daca a ajuns unde trebuie si cum trebuie. Feed – backul Este foarte important in comunicarea didactica pentru ca il informeaza pe profesor/invatator/educator asupra modului in care a fost perceput, inteles mesajul transmis. Aceasta confera rezultate, diagnostice in timp real primind rezultatele si efectele imediate ale comunicarii didactice, cadrul didactic putand interveni in timp util pentru corectarea neajunsurilor. Feed-backul secundar al invatarii pe care il ofera E(emitatorul) lui R(receptorul) cu scopul de a regla activitatea dominanta a receptorului (corectarea temei, mota, lauda, critica, mimica, gestica, tonul vocii/intonatia cadrului didactic care se intoarce catre elev) Ambele tipuri de feed-back nu trebuie neglijate, ambele sunt foarte importante in procesul de invatare

Invatarea scolara I. Concept Invatarea are 3 acceptiuni 1. Dobandirea de catre o vietate a unei forme de comportament sau modificarea celor existente; acest tip de invatamant este specific vietatilor si ne prezinta un proces evolutiv, din perspectiva animalelor, acest invatamant se realizeaza prin reflexe conditionat dar si prin incercari si erori.   2. Invatamantul specific uman – insusirea experientei sociale de catre un individ. Omul fiind o fiinta sociala, stabileste relatia de comunicare cu semenii sai, dobandind limba, limbaj, procese specifice, rationamente, scheme operationale. Omul invata pentru satisfacerea nevoilor sale sociale si pentru a raspundetrebuintelor sociale. Elementele experienteo sunt insusite activ (se implica) si selectiv (nu preia totul din experienta sociala)   Caracteristicile invatarii umane sunt : a) caracter constient, adica, intentionat; tine de diferite motivari b) caracter rational – se bazeaza pe procesele psihice superioare cu precadere gandirea c) caracter activ – omul se implica d) caracter selectiv – preia numai ce tine de o noua adaptare e) control si autocontrol   3. Invatarea scolara – forma tipica de invatare umana cu aspect psihologic si pedagoggic. Aspectul psihologic – achizitii pe baza interiorizarii. Aspectul pedagogic – rezultatele obtinute in urma unei activitati organizate, planificate, conduse. Din perspectiva programelor scolare , orice invatare scoalra are un fond apreciativ (cunostinte anterioare) si actiuni practico-aplicative.   Caracteristicile invatarii scolare Orice invatare scolara este dependenta de predare/instruire scolara si apare ca rezultat al comunicarii dintre cadrul didactic si copil/elev – caracter actional – elevul trebuie sa participe activ si constient – caracter gradual – se pleaca de la simplu pentru a se ajunge la complex; se pleaca de la concret pentru a se ajunge ;la abstract – caracter transformator – produce transformarea continuturilor prevazute in programe scolara in achizitii psihice – caracter procesual – trebuie vazut sub aspect dinamic prin implicare psihologica. Din punct de vedere pedagogic invatarea scolara se poate desfasura plurimodal (individual, frontal, pe grupuri, euristic, algoritmic, programat, etc). Din perspectiva psiho-pedagogica invatarea este un proces ce tine de informare (asimilare, memorare, de cunostinte) si aspect formal, adica dezvoltarea proceselor psihice ce conduc la dezvoltarea personalitatii umane.   III. Tipuri fundamentale de invatare A. Invatarea scolara senzio-motorie B. Invatarea scolara cognitiv-intelectuala (notiuni, judecati rationale) C. Invatarea afectiv-sociala   In aceste tipuri de aceste tipuri fundamentale, apar tipologii noi si anume :   1. dupa continut: – invatarea perceptiva – invatarea verbala – invatarea conceptuala – invatarea motorie   2. Dupa modul de operare cu stimuli – prin  discriminare – prin repetare – prin transfer – prin generalizare   3. Dupa modelul de organizare a informatiei – invatarea algoritmica – invatarea euristica – invatarea creativa – invatarea programata – liniara si ramificata   IV. Conditiile invatarii scolare Conditiile invatarii scolare 1. conditii interne 2. conditii externe   1. Conditiile interne fac referire la : – factorii fiziologici – factorii cognitivi – factorii afectivi-motivationali – factorii volitivi-caracterial – factorii instrumentali – aptitudinea scolara, priceperea elevului, abilitatea de a invata, capacitatea de stapanire a cunostintelor, de transfer de cunostinte si de expresie   2. Conditiile externe – conditii ce tin de disponibilitatea si profesionalismul cadrului didactic, de obligatiile scolii, de obligatiile familiei, de grupul de apartenenta, conditiile igienico-sanitare.   V. Etapele invatarii scolare   Generalizate etapele invatarii scolare sunt :   1. sensibilizarea elevilor fata de continutul invatarii, se realizeaza prin : – motivatie – anuntarea obiectivelor pe intelesul copiilor, motivarea actului de cunostinte, crearea de situatii problema, organizate de experiente conform stadialitatii (conform varstei copilului); – activarea cerebrala si mobilizarea energiei psihice nervoase   2. intelegerea si elaborarea generalizarilor – se realizeaza din perspectiva urmatorului traseu: – perceperea materialului – analiza si prelucrarea informatiei prin operatii logice – desprinderea unor relatii esentiale – formarea notiunilor si ideilor noi – formarea notiunilor si ideilor noi – realizarea generalizarilor din perspectiva cunostintelor   4. fixarea si retinerea continuturilor – trebuie sa vezi ce a ramas in urma a 40-50 de minute. Invatarea scolara este : – invatarea “tinerei generatii” – intensiva 5. Transferul – aplicarea cunostintelor in contacte noi si variate   VI. Invatarea centrata pe elev   a) informatiile se obtin de regula prin schimburi (cadru didactic-elev, elev-elev) – accent pe gandirea critica/divergenta – abordari in contexte fata de nevoi si interese   b) situatie de invatare din perspectiva situatiilor problema, punandu-se accent pe intelegerea generalizata, organizarea flexibila a formei de desfasurare a lectiei, accent pe colaborare si cooperare, activitati interactive, evaluari formative, munca independenta, care sa corespunda dorintelor elevului, cadrul didactic fiind moderator al cunoasterii.

Finalitatile educatiei – ideal, scop, obiective 1. Definirea si analiza operationala a conceptelor 2. Taxonomia finalitatilor 3. Operationalizarea obiectivelor educationale   1. Definirea si analiza operationala a conceptelor Finalitatile educatiei sunt orientari asumate la nivel de politica educationala (guvern, minister, inspectorate, scoli) in vederea realizarii activitatii de formare si dezvoltare a personalitatii umane. Finalitatile educatiei asumate sunt concretizate in ideal educational, scop educational si obiective educationale. Ideal + scop tin strict de politica educationala centrale (guvern +minister) Obiectivul operational tine de inspectorate si scoli   Idealul educational este finalitate educationala ce corespunde categoriei de maxima generalitate, intrucat dirijeaza si orienteaza intreg demersul educational. – este realizat din perspectiva valorilor prezente si proiectat pentru viitor – este dinamic si periodic prin legea educatiei nationale si se poate modifica. – are 3 dimensiuni : a) d. sociala (se raporteaza la cerintele societatii, adica, tine de idealul social) b) d. psihologica (ne prezinta tipul de personalitate dorit de societate) c) d. pedagogica (ne precizeaza cum se realizeaza in sistemul educational idealul; de aceea, idealul reprezinta o armonizare intre ceea ce doreste societatea si ceea ce poate oferi scoala) Idealul educational astazi reprezinta dezvoltarea libera, integrala, armonioasa a individualitatii umane in formarea personalitatii autonome creative.   Scopul educational reprezinta fnalitatile derivate din ideal, precizand asteptarile si rezultatele la nivel de tipuri si niveluri de pregatire scolara. Scopurile educationale au o anume concretizare in raport cu idealul, care este abstract, dar si cu scopurile, care se raporteaza la sistemul de invatamant (tipuri de scoala, nivel de pregatire). Scopurile educationale au determinare obiectiva si se raporteaza la ideal, dar si psihologica, intrucat au in vedere nivelurile de pregatire ale fiintei umane.   Obiectivul educational este o finalitate cu mare concretete, deriva din scopuri si face referire la procesul de invatamant. Obiectivul educational trebuie sa indice anticiparea rezultatelor concrete pe care le va dovedi formabil.   Obiectivul operational are 2 dimensiuni: – de continut – vizeaza informatia – de forma operationala – vizeaza sarcina didactica   c) Taxonomia dupa continutul psihologic (clasificarea obiectivelor din perspectiva proceselor psihice). In aceasta taxonomie gasim : a) obiective specifice domeniului cognitiv (obiective cognitive) – tin de cunostintele ce trebuie insusite – s-a creat de Bloom o clasificare pe 6 trepte ierarhice (de la informativ la formativ, de la inferios la superior) - cunoasterea (insusirea cunostintelor) - intelegerea - analiza - aplicarea - sinteza - evaluarea   b) obiectivele specifice domeniului afectiv – reprezinta raportarea la o anumita valoare, deci sunt implicati factori afectivi motivationali. Taxonomia a fost creata de Brathwood. Obiectivele se insusesc si se ordoneaza pe 5 trepte: - receptarea - reactia /raspunsul - valorizarea - organizarea -caracterizarea   Functiile obiectivelor sunt: – functia axiologica – se bazeaza pe valori – functia de anticipare – anticipeaza modificari de comportament – functia evaluativa – din perspectiva obiectivelor facem evaluarea – functia de organizare, orientare si reglare – din perspectiva proceselor de invatamant Intre finalitati exista relatii de derivare (o finalitate deriva din cealalta) si de integrare.   2. Taxonomia finalitatilor   Taxonomia – stiinta care se ocupa cu clasificarea realizata pe criterii obiective. Taxonomia finalitatilor face referire la criterii si sisteme de referinta dupa cum urmeaza:   a) taxonomia raportata la sistemul de educatie – finalitati macrostructurale/sistem :ideal, scop – finalitati microstructurale/proces de : obiective b) taxonomia dupa gradul de generalitate al obiectivelor – obiective generale care fac trimiteri la scop si ulterior la ideal; tin de valori, capacitati, atitudini, competente – obiective specifice/intermediare – tin cu precadere de capacitati si operatii mentale ce se pot traduce in competente.   Pana in anul 2013, erau utilizate obiective cadru si de referinta. Actualmente, in tot invatamantul primar se utilizeaza prin derivare si chiar suprapunere competentele generale si specifice. – obiectivele concrete/operationale – tin cu precadere de comportamente vizibile prin performante, deci sunt cu precadere observabile, concrete si masurabile.   c) obiective specifice domeniului psihomotric – tin de motricitate raportandu-se la modul cum se formeaza si dezvolta deprinderile.   Taxonomia a fost realizata de Simpson si Harrow Treptele acesteia sunt: – perceperea – dispozitia – reactia dirijata – automatismul – reactie complexa   3. Operationalizarea obiectivelor educationale Operationalizarea = transupnerea unui obiectiv in comportamente observabile, concrete si masurabile prin diferite operatii si actiuni. Orice obiectiv operational are un sens general cand se refera la comportamente masurabile concrete si observabile si un sens tehnic cand apare si criteriul de evaluare/reusita copilului. Obiectivele operationale tin de lectii, activitati, curs, seminar. Operationalizarea face trecerea de la competenta specifica la concret, adica, la performanta si capacitate.   Performanta este expresia nivelului de realizare a unei sarcini de invatare. Performanta este criteriul comportamentului si poate sa apara in termeni verbali, fizici si atitudinali. Competenta reprezinta capacitatea intelectuala care dispune de posibilitati multiple de transfer/aplicabilitate.   Modele de operationalizare: a) modelul lui Mager – prezinta un singur comportament final care are 3 indicatori: – descrierea comportamentului/rezultatul asteptat – descrierea conditiilor – precizarea criteriului performantei accptabile Exemplu : Toti elevii sa identifice verbele dintr-un text dat pe baza cunostintelor insusite. Obiectivul se considera realizat daca vor fi identificate 5/10 verbe   Gilbert de Landsheere a definit operationalizarea pe 5 parametrii: 1. cine produce comportamentul 2. comportamentul 3. performanta/produsul acestui comportament 4. conditiile 5. nivelul de performanta Exemplu : La sfarsitul lectiei toti elevii vor fi capabili sa deseneze segmente pe baza unor masuri date, folosind rigla; obiectivul se considera realizat daca copiii au desenat corect 5/7 segmente.   Cand vorbim de criterii de reusita, ne gandim la performante minimale, optimale si maximale.