Legende populare povestite pe scurt

Hades   Legenda spune ca pe zeul Hades nu-l iubea nimeni si pe buna dreptate doar era zeul mortii. Era cel mai posac si mai nesuferit dintre toti zeii. De multe ori cand se plictisea pe taramul lui isi punea casca fermecata si se facea nevazut, urmarind oamenii si pe unii care erau criminali, farseuri, tradatori, care nu erau darnici cu strainii sau drumetii ii pedepsea. Apoi il chema pe Tanatos, care avea o manatie neagra ca smoala, pe umeri cu doua atipi negre si o sabie intr-o mana.   Tanatos era moartea insasi. El lua umbra celui dus apoi il chema pe Hermes care o ducea la randu-i in adancurile reci ale taramului lui Hades. Pe drum spre taramul mortii treceau pe langa pesteri negre, intunecoase, pe langa mlastini verzi urat mirositoare, intalneau genii urate, rele care spuneau vorbe batjocoritoare. Ajungeau la Stix, apoi traversau peste raul Aheron. Umbrele nu puteau trece peste aceste doua rauri daca nu plateau lui Haron (un luntras batran), un banut de aur, argint sau arama.   Cine nu-l avea zabovea pe mal pana la un veac si mai bine.Dupa ce treceau intalneau o poarta mare larg deschisa, dupa care se vedea palatul lui Hades. La poarta era un monstru mare, cu trei capete pe nume Cerber, care te lasa sa intri dar nu mai puteai iesi niciodata. legenda:genii = harpii care aveau in pletele zburlite serpi veninosi si bice-n maini Stix = pe raul Stix se jurau zeii care era cel mai puternic juramant, acesta este un rau rau obisnuit care provine din trei izvoare si care se varsa in golful de Corint (mai tarziu a fost denumit Mavronero). Hades = mai inseamna "nevazutul"Aheron = raul spaimelor

  Prometeu - Zeii Olimpului povestire pe scurt   Prometeu, dupa cum spune legenda era fiul lui Iapet care la randu-i era fiul Gheeiei si a lui Uranus. Acest urmas a lui Iapet era istet si cutezator dar il framanta un gand inca de cand era copil “ cum sa faureasca o fiinta care sa fie in stare sa conduca si sa foloseasca chibzuit tot ce se afla pe pamant ?”.   Si intr-o zi a luat tarana in maini si a udat-o cu apa si a modelat o fiinta omeneasca, un barbat, care a inceput sa umble, sa-si caute singur hrana si sa traiasca. Prometeu a rugat-o pe Atena sa-i daruiasca intelepciune si aceasta l-a ajutat ca-i era drag Prometeu si l-ar fi dorit de barbat, dar facuse un juramant ca nu se va marita niciodata. Omul faurit de Prometeu era aidoma zeilor si acest lucru nu a fost pe placul lui Zeus care n-ar fi avut nimic impotriva sa faureasca un animal sau o pasare dar un om aidoma lui nu putea sa accepte.   Intr-o zi Prometeu s-a dus la Zeus sa-l roage sa le dea oamenilor focul, care traiau in pesteri unde era frig si bezna, dar Zeus nici n-a vrut sa auda spunandu-i ca daca oamenii vor avea focul se vor ridica impotriva zeilor si el ar putea sa-si piarda tronul. Degeaba a insistat Prometeu ca Zeus a ramas neanduplecat, si a plecat spunandu-i ca o data si o data oamenii tot vor obtine focul de la zei, pesemne avea el un gand ascuns pe care nu intarzie sa si-l duca pana la capat.                   In seara aceea se strecura in fieraria lui Hefastios care domea adanc, avand la el o tulpina de soc scobita inauntru ca sa ascunda focul dar totusi sa nu se aprinda. A luat un bob de jar si l-a dus oamenilor care si-au facut focurile in pesteri. Hermes care cutreiera si cerul si pamantul a vazut ce se intampla si l-a vestit pe Zeus care manios din cale afara pe Prometeu ca-l pacalise, a jurat ca se va razbuna intai pe oameni si apoi pe el. L-a chemat pe Hefastios care se simtea vinovat de cele intamplate dar Zeus i-a spus ca trebuie sa-i faca o fata cu chip de zeita asa cum si Prometeu a facut barbatul. Si Hefastios care era putintel la minte neantelegand de ce-i cere fratele lui asa ceva nu mai puse intrebari si se duse in atelierul lui sa faurasca o femeie din tarana si apa intocmai ca Prometeu.   Dupa ce a fost gata Zeus a chemat zeii, care au inzestrat-o cu intelepciune, vorba duioasa, vesminte alese si i-au dat numele Pandora. Toti oameni, caci erau numai barbati pe pamant au admirat-o pe Pandora.   Prometeu le-a spus oamenilor sa se retraga dar numai fratele lui, Epimeteu nu l-a ascultat si Afrodita cu ajutorul lui Eros (zeul dragostei fiul ei) ii trimise sageata iubirii si pe loc acesta a luat-o de sotie. Pandora avea o cutie pe care i-o intinse lui Epitemeu, acesta crezand ca sunt daruri de la zei o deschise si din ea au inceput sa zboare toate nenorocirile : minciuna, grija,necazul ,durerea, suferinta, foamea, setea, molimele negre si moartea. Epitemeu vazand atatea rele, inchise cutia la loc iute dar a fost prea tarziu, napastele se inaltasera si lumea le purta in carca   In cutie mai ramasese o aratare mica si firava cu aripi slabe, care n-apucase sa zboare si purta numele de Speranta. Asta a fost zestrea pe care Zeus o daruise fetei ca s-o duca pe pamant si in felul asta se razbunase pe oameni pentru ca-i furase focul.   Prometeu suparat s-a dus sa-l infrunte pe Zeus care pe data l-a chemat pe Hefastios cu niste catuse si lanturi mari si un piron lung si gros. Apoi l-a chemat si pe Hermes care impreuna cu Hefastios au plecat in insula Elbrus sa-l inlantuie pe Prometeu de o stanca colturoasa. Dupa ce l-a vazut inlantuit Zeus i-a strigat din cer ca ii va trimite vulturul lui sa-i smulga in fiecare zi cate o bucatica din ficat.   Dar Prometeu se uita in zare si vedea ca focurile ardeau in casele oamenilor, ca femeile invatasera sa fiarba carnea animalelor, ca barbatii invatasera sa faureasca uneltele trebuincioase si zambi multumit, stiind ca si-a indeplinit menirea.       

Muntele Capra  Sus la hotar intre muntii Lespezilor si Platinul e muntele Capra. Numele lui are o poveste in care se spune ca o baba ca toate babele isi pastea turma de oi si capre. Baba aceasta era far’ de pereche de harnica si de aceea oile si caprele ei erau grase si frumoase si ceilalti ciobani o pizmuiau. Cam la inceputul lunii februarie cand iarna se mai imbunase si vremea era frumoasa, baba se gandi sa-si suie turma la munte. Cum s-a gandit asa a facut, pentru ca se saturase sa stea pe loc din cauza iernii capricioase. Se intalni pe drum cu ciobanii care radeau de ea si-i spuneau ca primavara mai are de asteptat. Dar baba nu-i lua in seama si se gandi ca omul, “care nu s-a dat cu capul de grinda de sus ca sa vada pragul de jos” ca n-o fi chiar asa cum spuneau ciobanii, si-si continua drumul cantand. “Pe Faurar L-oi pune pe carbujar, Si pe Martisor L-oi trece binisor Tara-ra-ra-ra-ra Pan’ vine primavara” Bine a fost si cald pana se dadu soarele la culcare si gerul cobori usor-usor impresurand oile si caprele care se strangeau in jurul babei. Ea incepu sa amorteasca, sa-i clantane dintii si peste noapte ingheta de frig si muri. Ningea si zapada cadea cu nemiluita. Tarziu pe la jumatatea lui Martisor zapada se topi si baba inghetata cum era s-a prefacut intr-o stanca care a ramas pana-n ziua de azi. Ciobanii care-si pasc oile pe aici o recunosc usor dupa caprele culcate imprejurul ei prefacute o data cu ea in pietre. De la aceasta intamplare a ramas numele muntelui “CAPRA”.

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară! – Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure: – Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa? – Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare. – Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate. – Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem? Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa: – Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala? – Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos. – Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare. – Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Povestea Florii Soarelui    Povestea Florii-Soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea "fetei lui Ştefan – Vodă". Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa "avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat". Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază- Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de "bluestem", anunţând Luna de "necredinţa Soarelui". Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu "noaptea ospăţului". Astfel, "Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată", iar "Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii". Punctul culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: "Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire", dar "Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei". Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, "Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină", ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: "De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare".