Legende populare povestite pe scurt

Hades   Legenda spune ca pe zeul Hades nu-l iubea nimeni si pe buna dreptate doar era zeul mortii. Era cel mai posac si mai nesuferit dintre toti zeii. De multe ori cand se plictisea pe taramul lui isi punea casca fermecata si se facea nevazut, urmarind oamenii si pe unii care erau criminali, farseuri, tradatori, care nu erau darnici cu strainii sau drumetii ii pedepsea. Apoi il chema pe Tanatos, care avea o manatie neagra ca smoala, pe umeri cu doua atipi negre si o sabie intr-o mana.   Tanatos era moartea insasi. El lua umbra celui dus apoi il chema pe Hermes care o ducea la randu-i in adancurile reci ale taramului lui Hades. Pe drum spre taramul mortii treceau pe langa pesteri negre, intunecoase, pe langa mlastini verzi urat mirositoare, intalneau genii urate, rele care spuneau vorbe batjocoritoare. Ajungeau la Stix, apoi traversau peste raul Aheron. Umbrele nu puteau trece peste aceste doua rauri daca nu plateau lui Haron (un luntras batran), un banut de aur, argint sau arama.   Cine nu-l avea zabovea pe mal pana la un veac si mai bine.Dupa ce treceau intalneau o poarta mare larg deschisa, dupa care se vedea palatul lui Hades. La poarta era un monstru mare, cu trei capete pe nume Cerber, care te lasa sa intri dar nu mai puteai iesi niciodata. legenda:genii = harpii care aveau in pletele zburlite serpi veninosi si bice-n maini Stix = pe raul Stix se jurau zeii care era cel mai puternic juramant, acesta este un rau rau obisnuit care provine din trei izvoare si care se varsa in golful de Corint (mai tarziu a fost denumit Mavronero). Hades = mai inseamna "nevazutul"Aheron = raul spaimelor

  Legenda salciei                                                                                                                         Legenda salciei             Se spune că în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce, Iisus se prăbuși la pământ lângă trunchiul unei salcii. Plin de sânge și fără putere încerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei. Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ ajutându-l să se ridice.         Iisus porni mai departe ducându-si crucea, dar salcia... îndurerată nu-și mai ridica niciodată ramurile de la pământ.         Salcia este nelipsită la sărbatoarea Floriilor. Tradițional, salcia este dusă la biserică, este sfințită la biserica, apoi este utilizată in gospodărie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.        Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum să-și vada fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă curgătoare vijelioasă. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa.Nici una însă, nu s-a îndurat la sufletul trist și lacrimile Maicii Domnului, cu excepția unei salcii. O salcie bătrână și încovoiată și-a aplecat crengile deasupra apei și a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă pe malul celălalt. In semn de mulțumire, aceasta a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii, an de an.        De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sărbatoarea de Florii.    

A fost o data ca niciodata un tanar pe nume Tahmasp.  Era inalt si frumos.  El era fiul unei familii sarace si din cauza saraciei a fost nevoit sa-si caute de lucru, gasind in cele din urma ca taietor de lemne. Intr-o zi el si prieteni lui cautau copaci pe care sa-i taie si in padure au gasit unul care era plin cu miere. S-au decis sa adune toata mierea. Tahmasp a urcat in copac si a adunat toata mierea. Prietenii lui au plecat si l-au lasat acolo iar el a pierdut orice speranta sa mai gaseasca drumul de intoarcere acasa. Disperat, cu ajutorul cutitului  a facut o scobitura in scoarta copacului si a adormit acolo.             Cand s-a trezit a vazut mii de serpi in jurul lui care se uitau la el. Cand acestia au sesizat ca el nu mai doarme au inceput sa inainteze spre el. Crezand ca va fi ucis de ei, a inchis ochii si a cerul ajutorul lui Dumnezeu. In timp ce astepta sa fie devorat de reptilele care sâsâiau amenintator in jurul lui isi aduna curajul si cu ultimele puteri  deschise ochii. Mare ii fu mirarea cand in fata lui vazu o fata frumoasa, o fata jumatate om jumatate sarpe. Ea ii zambi si ii spuse : - Nu te teme, nu-ti fac nici un rau, eu sunt regina serpilor iar tu esti oaspetele nostru, acum ai nevoie de odihna, vom vorbi maine ! Si a plecat. Tanarul crezand ca a visat inchise ochii din nou si adormi. A doua zi dimineata cand se trezi, Tahmasp o vazu pe Shamaran asezata la o masa   plina cu bucate. Aceasta l-a invitat la masa si tanarul a ramas placut impresionat de frumusetea fetei sarpe neputand sa-si mai ia ochii de la ea. Au mancat si Tahmasp asculta ca vrajit povestile ei despre oamenire. Cu fiecare zi care trecea ei se indragosteau si mai tare unul de celalalt.                 Dupa vreme indelungata Tahmasp aflase ca si-a pierdut familia si a vrut sa plece in lumea lui dar Shamaran nu a vrut sa-l lase. A mai trecut un timp si ea observa ca el suferea din ce in ce mai mult si n-a rabdat-o inima sa-l vada asa hotarand sa-l lase sa plece. Ii spuse : - Te las sa pleci dar trebuie sa-mi promiti ca nu vei spune nimanui de locul acesta !                 La plecare a mai adaugat : - Sa nu faci baie impreuna cu alti oameni pentru ca la atingerea fiecarei picaturi de apa pielea ta se va transforma in solzi de sarpe, iar oamenii isi vor da seama de secretul tau si vor vrea sa afle de mine.                 Tahmasp a revenit in lumea lui si nu a spus secretul nimanui multi, multi ani. Intr-o zi insa, regele tarii se imbolnavi.Un soldat al regelui spuse ca acesta se va insanatosi numai daca se hraneste cu carne de sarpe.  Si a dat ordin ca toata lumea sa mearga la baie in felul acesta isi vor da seama care e acela care stie locul shamaranului.                 La inceput Tahmasp s-a impotrivit nevrand sa spuna secretul ei dar un soldat l-a aruncat in apa si pe loc pielea lui s-a prefacut in solzi de sarpe. L-au prins si l-au torturat pana cand a spus locul unde se afla Shamaran.                 S-au dus si au adus-o pe regina serpilor si mare rusine a simtit Tahmasp cand a vazut-o stiind ca numai el stia locul ei. Dar ea l-a privit in ochi si i-a spus sa nu vina la ea si intorcandu-se spre soldati le-a spus : - Ascultati la mine, o sa va spun un secret. Oricine va manca din coada mea va dobandi intelepciunea mea, iar cine va manca din capul meu va muri pe loc !.               Imediat dupa ce a terminat de vorbit, un soldat a taiat-o pe Shamaran in trei bucati si a mancat din coada ei. Tahmasp  cand a vazut ce se intampla cu iubita lui s-a repezit si a mancat o bucata din capul ei, nesuportand ideea ca ea a murit din cauza ca a tradat-o.                       legenda tradusa si adaptata de Memo

Fata din dafin poveste populară Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea: — Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin. Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea. După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se : — Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumuseţe şi desfătare a sufletului meu ! Aşeză numaidecât cortul şi ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului. Până să fie gata ospăţul cu toate bunurile împărăteşti, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în aşteptare, se tolăni pe dungă şi adormi buştean. Atunci se auzi un viers din dafin : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturşul de uşoară”. Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă. Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuţeală. — Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ? Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu. Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”. Zis şi făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui : „Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturaşul de uşoară”. Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă : — Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ? — Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea ! — Gustă să vezi ce otravă e ! Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură şi zise : — De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ştergem iute de aici, unde şi-a băgat dracul codiţa. Numai el putea să vină şi să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam. — De ce, omule, stai adormit şi nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor. — Iartă-mă şi nu te supăra, că om sunt şi eu şi pot greşi ! Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului : — Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici. Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturaşul de uşoară”. Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută. Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise : „Pentru fată sărutată dafinul se strânge ; Afina, Dafina, în zadar mai plânge”. Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă. Feciorul îi şterse ochii înlăcrimaţi cu năframa-i de mătasă, o netezi uşor pe frunte şi o învălui cu tot farmecul veseliei şi drăgălăşiei sale tinereşti. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu şi-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinţii săi îl logodiseră de copil şi că acasă îl aştepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de ruşine faţă de părinţi, din dragoste pentru ei ca şi pentru Dafina. Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.   Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis. Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie : — Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi lase pustie pe Dafina lui ? Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta : „Florilor, dragilor mele, peste foi de ramurele, voi, surori de ale mele, nu ştiţi unde mi-e odorul după care duc eu dorul ?” Cu totul nemângâiată şi cu faţa înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioşie : „Dafine mult căutat, dafine mult lăudat, tu din nou desfă-te-n două, că pe Dafina o plouă”. Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. . Şi se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiştea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă : — De ce plângi, florioară ? — Cum să nu-mi plâng soart-amară ? Eu sunt Dafina-nflorită de-un voinic iubită şi de dânsul părăsită. Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai un cântec ştia : „Florilor, dragilor mele…” Iar voinicul asculta, lacrima-i pica şi aşa zicea : — Drag pustnicel, eu nu mă înşel, că-i şi al meu cântecel. Şi pustnicul se descoperi şi aruncă de pe el straiele negre şi rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăţie întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot priveşti. Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui şi cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni şi nimic pe lume nu-l va despărţi de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !

Legenda celor patru anotimpuri  In urma cu multa multa vreme intr-o poveste veche se spunea ca Dumnezeu care a zidit lumea, cerul si pamantul s-a gandit sa le dea un rost si fiicelor sale. Intr-o zi le chema la el si le intreba ce nume le-a dat el data trecuta. Fetele ii raspunsera pe rand ca se numeau Iarna, Toamna, Vara si Primavara. Privindu-le cu drag le spuse ca de acum incolo anul va fi impartit in patru parti egale si fiecare sora sa o ia cate o parte. Iarna s-a suparat si ii spuse cu indrazneala ca ea e sora mai mare si avand drepturile primului nascut i se cuvine o parte mai mare. Tatalui nu i-a placut indrazneala fiicei si hotari sa imparta lunile anului dupa firea fiecareia. Astfel ca Iarna fiind mai rea si imbufnata primi lunile cele mai reci, urate si posomorate. decembrie, ianuarie si februarie, Toamnei ii darui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie si noiembrie. Celor doua surori mai mici Vara si Primavara fiind cele mai bune si mai blande, mai cuminti si mai multumite de ce le-a dat tatal lor au primit cele mai frumoase luni. Vara a primit iunie, iulie si august iar Primavara martie, aprilie si mai. Si pentru s-au iubit atat de mult una pe cealalta Tatal lor a avut grija sa nu se observe schimbarea vremii intre cele doua anotimpuri ca sa se vada bunatatea lor. De unde provin numele lunilor de toamna ?    Septembrie – Rapciune  Romanii vorbeau la Roma si in timpul Imperiului Roman limba latina care s-a transformat aici in provincia Dacia, de la Carpati la Dunare, in limba romana. Dupa 2000 de ani limba romana pastreaza in vocabularul ei cuvinte latinesti. Numele popular “Rapciune” provine de la verbul latin “raptio”, “raptionis”, care inseamna a culege, a recolta, a smulge. In timp s-a ajuns la rapciune care e luna recoltarii, a culesului roadelor din livezi, din gradini de pe ogoare. Septembrie vine de la numeralul “septem” care inseamna sapte pentru ca in Roma antica de acum doua milenii septembrie era luna a saptea, prima din calendar fiind luna martie, nu ianuarie cum e astazi. Octombrie – Brumarel  Brumarel e numele popular al lunii Octombrie, cand incep a cadea brumele mici. Pe meleagurile noastre, Brumarel ofileste tot ce-i verde cu brumele-i pe care le coboara in noptile reci. Pasarile calatoare migreza in locuri mai calde. Batranii spuneau ca “daca pasarile zboara aproape de pamant, se asteapta o iarna devreme”. In aceasta luna incepe a sulfa din ce in ce mai des “Borila”, vantul rece de miaza-noapte. In creatia populara, Brumarel apare personificat in chipul unui flacau numai bun de insurat. Toamna dupa stransul si depozitatul recoltei vine vremea nuntilor.   Noiembrie – Brumar  Brumar sau Brumarul cel mare. Pana la infaptuirea calendarului iulian in anul 44 i.Hr. i s-a spus asa dupa numele lui Iuliu Cezar, conducatorul Imperiului Roman. Si Noiembrie era luna a-9-a, nu asa cum e astazi luna a 11-cea. Batranii aveau propriile lor date “meteorologice” legat de Brumar : – cand stelele par mai mici ca de obicei, va fi ger – daca tuna la inceputul lui noiembrie,toamna va fi lunga – daca asuda ferestrele, va fi ger – daca taraie pe langa casa ciocarlanii,degraba va fi frig De unde provin numele lunilor de iarna ?    Decembrie – Luna lui Andrei  Lunii Decembrie i s-a spus in mai multe feluri, ningau ca ningea mult, luna lui cojoc ca era frig, dar si luna lui Andrei pentru ca la inceputul iernii este pomenit Sf. Andrei despre care se stie ca a fost unul din apostolii lui Iisus Hristos care a primit prin tragere la sorti misiunea de a raspandi religia crestina in cele patru zari. La noi in folclor in seara de sfantul Andrei se leaga portile , usile caselor si a grajdurilor, se ung tatanele usilor cu usturoi si de asemenea oamenii mananca foarte mult usturoi in aceasta zi ca sa nu se apropie de ei si de casa lor duhurile necurate, mai ales strigorii si moroii (un fel de vampire). Tot in aceasta zi fetele isi ghiceau viitorul si ursitul cu ajutorul unei vraji.   Vorbe batranesti :  – mult omat iarna – multi snopi vara – iarna goala – traista usoara – zapada ingrasa pamantul – daca-i iarna grea, vara va fi calduroasa – fara iarna nici vara nu-i vara – daca viscoleste in indrea, vor roi albinele   Ianuarie – Gerar  Lunii Ianuarie i se spune la noi in popor gerar sau luna gerului, in alte parti, ghenarie, calendar. Stramosii nostri spuneau asa : “ Gerurile lui ghenar aduc paine in hambar” sau “ Daca iarna e geroasa, vom avea paine la masa” In schimb romanii vorbeau de luna lui Ianus, numele vechii lor divinitati care vine de la latinescul “ianua” = usa poarta. Ianus proteja portile, era zeul inceputul si sfarsitului fiind reprezentat de doua fete, cu una se uita inapoi si cu una inainte.   Februarie – Luna lui Faurar Numele popular este faur sau faurar si se spune ca ar fi luna fierarilor carora li se mai spune “fauri” sau “faurari”. Luna Februarie provine de la latinescul “februarius“= luna purificarii In mitologia romanilor Februs era zeul purificarii, protector al pastorilor si al turmelor.   Vorbe batranesti : – Ii frig de crapa ouale corbului – Ii ger de crapa lemnele in padure – Ii ger de crapa si pietrele – Ii frig de ingheata si cenusa in vatra – Fie iarna cat de rece numai faurar de-ar trece – Faurar cu frigul scoate din lazi covrigul   De unde provin numele lunilor de primavara ? Martie – Martisor Pe timpuri cu multe veacuri in urma, anul incepea primavara,odata cu reluarea muncilor agricole. Atentia oamenilor era indreptata spre zeul Marte care pana a deveni zeu al razboiului avea alta functie. La inceput era zeul agriculturii, protectorul vegetatiei si prima luna de primavara ii era inchinata. Numele lunii Martie s-a raspandit la mai multe popoare. Numele Martisor care este diminutive al lui Mart vorbeste despre dragostea noastra fata de aceasta luna frumoasa, cand natura se dezmorteste dupa frigul iernii. Prin traditie primele zece-douasprezece zile ale lunii martie considerate ca “zilele babelor”, “zilele babei dochia”, “zilele babei Marta”, “zilele Chirdosiei”. In aceasta perioada vremea este instabila de parca primavara ar veni dar nici iarna nu se lasa. Cand ninge in Martie spunem, adesea ca “baba dochia isi scutura cojoacele”. Legenda spune ca Dochia era o baba rea si artagoasa care avea o turma de oi si capre. Intr-o zi ii porunceste nurorii ei sa plece in padure sa-i aduca fragi, dar cand ii ceru aceasta avea un gand ascuns, cum ca nora ei daca va gasi un loc inverzit atunci ea o va urma cu turma sa la pascut. Nora pleca si dupa o buna bucata de drum dadu de o poienita unde ardea un rug si in jurul lui erau douasprezece oameni, lunile anului. Acestia au poftit-o sa ia loc langa ei sa le spuna de ce bantuia prin padure pe frigul acela. Aceasta le spuse si unul din oameni ii puse in cos niste carbuni incinsi si ii spuse sa ii duca soacrei sale. Femeii nu i-a venit sa creada ca in cosulet erau de fapt fragi si apoi aflase ca acela care-i ii pusese in cos era Martisor. Cand a vazut baba fragii isi trase pe ea toate cojoacele pe care le avea si a pornit cu turma ei spre poiana cu fragi si se lauda ca nu-i era frica de Martisor. Dar Martisor o auzi si se hotari s-o invete minte pe baba rea si artagoasa. O urmari si dadu cand cu ploaie cand cu ninsoare. Din cauza ploii i se ingreunara cojoacele si Dochia fu nevoita sa si le arunce unul cate unul. Cand l-a aruncat pe al doisprezecelea Martisor slobozi un ger si baba se prefacu in stana de gheata. Legenda e plina de invataminte pentru cei aroganti,nerabdatori si necumpatati. Aprilie – florar, prier Aprilie e denumita in popor o luna naravasa in sensul ca vine brusc vremea calda incat oamenii isi pun maieuri si sandale, pomii sunt plini de flori si deodata se intoarce frigul cu lapovita. De ce florar si prier ? Florar pentru ca pomii infloresc si “prier” de la prieste. O vechi proverb romanesc spune “ Prier, prieste dar si jupeste”, adica frigul care vine brusc dupa caldura ne deranjeaza. Aprilie mai provine si din latinescul “aprilis” care inseamna “a deschide” ( aperiere). Mai – frunzar, armiden Stramosii nostri ii ziceau frunzar pentru ca dupa un peisaj de iarna fara verdeata invadeaza peste tot vesmantul frunzelor. Armidenul e o sarbatoare veche care se desfasura in primele zile ale lunii Mai cand oamenii ieseau la iarba verde. Proverb vechi : “ – Mai e rai ! Ploaia din mai face malai ! Nu ploua-n mai n-avem malai !” De unde provin numele lunilor de vara ? Iunie – ciresar In aceasta luna se coc ciresele. Se spunea in batrani ca “ Cucul canta pana se coc ciresele, apoi mancand cu pofta din ele raguseste si nu mai poate canta cu-cu! De aceea pe la Sfantul Ilie cucul suparat ca nu mai are glas pleaca deodata spre alte tari”. Si din iulie pana-n aprilie nu mai auzim cum canta cucul. Iunie vine de la zeita Iunona care proteja campurile,granele si legumele. Iulie – luna lui Cuptor Numele acestei luni vine de la imparatul Iuliu Cezar care are meritul de a fi “tatal calendarului”. Calendarul Iulian a fost introdus in Roma antica printr-o lege speciala, iar dupa moartea Lui Cezar romanii au hotarat sa denumeasca luna in care s-a nascut el “iulius” si s-o mareasca la 31 de zile ca sa nu fie mai scurta decat luna lui August Octavian, nepotul lui Iuliu Cezar. August – gustar Numele vine la imparatul roman August Octavian. Popular i se spune “gustar” pentru ca atunci se coc merele si perele, prunele si caisele, pepenii verzi si galbeni, rosiile si vinetele, se indulcesc strugurii si noi gustam din toate. (Sfarsit – 13 ianuarie 2013 h : 19,29 ) Rezumat dupa cartea “Lecturi minunate – Parada Anotimpurilor “

Iliada – Mituri si Legende Mituri si legende Iliada – Razboiul Troian Cantul 1 Intre Achile si Agamemnon se dezlantuie o cearta aprinsa. De noua ani se luptau grecii si troienii in batalii sangeroase, fara ca balanta victoriei sa se incline de partea unora sau altora. Totusi intr-o vreme se instalase pacea intre cele doua tabere, dar in schimb grecii mureau pe capete, secerati de o boala misterioasa, caruia vracii acelor vremuri nu reuseau sa-i gaseasca leac. Grecii supersticiosi gandira ca mania lui Apollo, zeul lor protector le trimise un semn ca ceva nu era pe placul lui. La sfarsitul razboinicilor, Achile, regele mirmidonilor, se intreba care-i cauza nemultumirii lui Apollo. Profetul sfatului, le raspunse ca fiica preotului Crises era tinuta sclava de unul dintre ei si pentru aceasta e Apollo manios. Se stia ca Agamemnon era acela care o tinea captiva pe fata si pentru ca nici unul nu avu curaj sa spuna ceva, fiind comandantul suprem al armatei grecesti, Achile ii spuse cu indrazneala, sa renunte la sclava lui. Agamemnon se infurie si-i ceru lui Achile sa-i dea sclava lui, pe Briseis, la fel de tanara si frumoasa ca sclava lui. Si pe data se isca o cearta in toata regula intre cei doi. Achile ii reprosa ca din cauza lui Paris care i-a furat nevasta lui Menelau(fratele lui Agamemnon) si-a lasat patria si a plecat la lupta cu troienii, din cauza ca a crezut ca onoarea lui Menelau este si onoarea Greciei. Din aceasta cauza daca i se va lua sclava el isi va lua armata si corabiile si se va intoarce in Grecia. Degeaba, cel mai batran si cel mai intelept din tot sfatul, a incercat sa-i potoleasca, nu a fost chip si Achile a parasit adunarea si a plecat. Nu dupa mult timp, venira doi oameni a lui Agamemnon si o luara pe Briseis. Achile nu se impotrivi, chiar daca o iubea nespus de mult pe fata. La cateva zile de la aceasta intamplare, Ulise, regele Itacai, veni insotit de Criseis, dandu-i-o tatalui ei Crises. Achile suparat foarte ca a ramas fara Briseis dar mai ales ca a fost umilit luandu-i-se sclava, ceru ajutorul mamei lui, zeita Tetis, careia i ceru sa se duca la Zeus si sa-l roage sa le dea multe victorii troienilor, astfel incat sa vada grecii ca daca el nu lupta nu au nici o speranta sa castige vreo lupta. Zeus cand auzi rugamintea uneia dintre zeitele lui preferate ii promise ca grecii vor plati scump jignirea adusa fiului ei.   In aceeasi noapte Zeus il trimise pe Morfeu, zeul inaripat al viselor la Agamemnon. Si acesta ii spuse ca maine dimineata sa-si adune oastea si sa plece la zidurile cetatii Troia si sa lupte cu acestia, caci victoria era garantata de insusi marele Zeus. In zorii zilei se trezi si multumit ca zeii erau de partea lui, Agamemnon chema toti printii la sfat si le spuse despre visul sau apoi ii indemna la lupta, caci sigur maine Troia va fi a lor. Dar inainte vru sa-si puna la incercare propria armata, spunandu-le ca dupa 9 ani lungi nu au izbutit sa-i invinga pe troieni, si ca e timpul sa se reintoarca in Grecia. Cand auzira vestea cea mare, grecii deja incepura sa stranga corturile iar unii isi impingeau corabiile in apa. Ulise lua sceptrul lui Agamemnon si le spuse ca a fost numai o incercare din partea regelui lor si ca in joc se afla onoarea Greciei. Grecii rusinati de capcana in care cazura, se intoarsera si se pregatira de lupta asa cum se cuvine. La cateva ore dupa aceea acestia, in formatie de lupta plecara catre zidurile Troiei. Intre timp, in Troia se tinea o mare adunare, in jurul regelui lor intelept Priam, stabilind strategia de aparare si atac importriva grecilor. Dar nu apuca sa inceapa ca un strajer ii anunta ca grecii se indreapta spre cetate. Hector, baiatul cel mare al regelui Priam, prelua comanda imediat si fiecare troian isi ocupa postul sau de lupta. Dintre luptatorii greci lipsea Achile, care ramase furios in cortul sau.   Cantul III Armata greaca ajunse la portile cetatii Troia. Printre cei mai viteji si curajosi dintre greci erau Aias Telamonidul, Ulise, regele Itacai, Menelau si Agamemnon. In fruntea troienilor erau Hector si Paris, fiul cel mic al regelui Prim, un barbat frumos, ca nimeni altul, imbracat in armura lui stralucitoare ii privea semet pe greci, pana dadu cu ochii de Menelau, sotul Elenei, femeia pe care o iubea si i-o rapise. Imaginea impunatoare a lui Menelau il facu sa stea cativa pasi inapoi, pierindu-i curajul de a-i infrunta pe greci. Fratele sau il vazu si-i reprosa ca din cauza nechibzuintei lui grecii si troienii se luptau de noua ani. Paris ii propuse sa se bata cu Menelau si cel care va invinge o va lua pe Elena iar armata infranta va pleca. Targul fu acceptat de ambele parti si se porni lupta intre cei doi. Lupta fu dura, plina de razbunare si furie, pe de o parte a lui Paris, ca trebuia sa demonstreze ca e un razboinic iscusit si demn de femeia pe care o iubea, pe de alta parte, Menelau care vroia sa-si invinga adversarul care-l umilise rapindu-i sotia. Experienta lui Menelau se vazu in timpul lui, cand dupa ce i se franse spada in scutul lui Paris, il domina in lupta corp la corp, nelasand adversarului sau sansa sa scape din stransoarea bratelor puternice care-i impresurara gatul. Zeita Afrodita, care-l protejase mereu pe tanarul print il salva pe acesta eliberandu-l din mainile lui Menelau. Si cu toate acestea grecul castigase si cerura troienilor sa se tina de cuvant si sa le-o dea pe Elena, asa cum a fost intelegerea.   Cantul IV Luptele din fata cetatii Troia au avut ecou si pe muntele Olimp, unde zeii se stransera la sfat, fiecare tanand partea unei tabere. Atena si Hera tineau partea lui Menelau, Afrodita, asa cum am vazut era de partea lui Paris, intervenind in lupta si scapandu-l pe print din mainile lui Menelau, care era cat pe aci sa-l omoare. Zeus, deja se arata plictisit de lupta aceasta fara sfarsit si propuse sa o dea pe Elena lui Menelau inapoi si sa se sfarseasca o data razboiul asta. Hera, s-a impotrivit, spunandu-le ca nu se va fi sfarsit razboiul pana cand Troia nu va fi distrusa complet, starnind furia si indignarea lui Zeus. Ii ordona Atenei sa gaseasca cea mai buna solutie in continuare. Atena cobori pe pamant si luand infatisarea unui ostas troian se apropie de Pandaros, cel mai iscusit arcas din tabara troiana si-i sopti sa-l ucida pe Menelau, spunandu-i ca va avea parte de onoruri si ca va castiga singur acest razboi. Pandaros, se gandi ca daca Agamemnon si Hector au facut un pact, el avea sa-l strice printr-o singura sageata, care avea sa incheie razboiul. Puse sageata in arc si trase spre Menelau, dar Atena o abatu spre soldul regelui, care cazu secerat la pamant. Agamemnon, vazandu-si fratele la pamant a strigat “Tradare, troienii au tradat!” Troienii au profitat de starea de agitatie creeata in jurul lui Menelau si pornira la atac. Agamemnon isi incuraja armata sa porneasca la lupta, amintindu-si de visul pe care-l avusese, convins fiind, ca zeui sunt de partea grecilor astazi.   Cantul V Cele doua armate conduse de curajosii lor comandanti se napustira una asupra celeilalte, cutremurand pamantul sub zanganitul de arme, cerul intunecandu-se de norii de sageti care acoperisera cerul. Intocmai ca valurile marii care se izbeau de stanci asa se loveau grecii cu troienii. Zeii coborasera si ei pe pamant si luau parte la lupta, sub diverse infatisari, in functie de partea cui erau. Apollo care era de partea troienilor ii indemna la lupta astfel:”Troieni, vestiti imblazitori de cai, nu va retrageti! De ce va temeti? Greciu nu sunt facuti din piatra, nici din fier, asa ca pot fi raniti! Amintiti-va ca Achile nu e pe campul de lupta azi! Hai inainte!!!” Troienii auzind indemnul lui Apollo, isi adunara ultimele puteri si plini de sange si praf, pornira la lupta. De cealalta parte, a grecilor, erau Atena si Ares care obositi de de cat i-a hartuit pe troieni, au hotarat sa iasa din lupta sa nu atraga mania lui Zeus. In incaiererea aceea se trezira fata in fata grecul Diomede si troianul Pandaros, cel care l-a ranit pe Menelau, reincepand razboiul greco-troian. Pandaros fara frica in fata navalnicului Diomede ii trimise o sageata in umar, trimitandu-l pe acesta in genunchi la pamant. Diomede cu ajutorul unui tovaras de lupta, Stenelos, isi scoase sageata din umar si adunandu-si puterile se avanta din nou in lupta. Troienii, printre care si fiii lui Priam, Chromios si Echemmon pornira dupa Diomede, dupa ce aflara ca Pandaros la ranit deja. Diomede, cu toate ca a fost avertizat de Stenelos, sa se retraga, pentru ca era ranit, fiind urmarit de Enea (conducatorul dardanilor) si Pandaros. Dar el nu-l asculta, pentru ca nu stia ce-i frica si cand Pandaros arunca lancea, viteazul era pregatit sa o pareze dar in acealasi timp sa arunce si el lancea lui, ranindu-l. Afrodita urmarea lupta lor si a alergat sa-l ajute pe troian. Diomede o vazu si o rani si pe ea la incheietura mainii, cu lancea, apoi ii spuse: “Pleaca de aici!Asta e o batalie si daca ai vrut s-o simti pe pielea ta, acum ai aflat!” Afrodita se ascunse intr-un vartej de vant si se urca pe muntele Olimp, fiind ranita si umilita dar in acelasi timp fericita ca-l salvase de la moarte pe iubitul sau fiu Enea. Curajul lui Diomede de a se pune contra unei zeite ii era insuflat de Atena. Intre timp troienii au aflat ca Enea era ranit, fapt care il facu pe Hector sa urce in carul lui de batalie si gonind spre prietenul ranit, sa-l salveze din mainile grecilor. Alt fiu al lui Priam vazu cun armata troiana e impinsa aproape de zidurile ei si-i spuse lui Hector sa-si cheme oamenii la lupta iar nevestele sa-i daruiasca zeitei Atena o mantie din cele mai frumoase, ca sa nu le mai fie potrivnica. Hector fu de acord si luandu-l pe Enea care chiar daca era ranit, nu dadea nici un pas inapoi, pleca pe campul de lupta sa-si incurajeze oamenii sa nu se dea batuti in fata grecilor.   Cantul VI Ascultand indemnul lui Hector, mama lui impreuna cu toate femeile din cetarea Troia, au adus jetfe zeitei Atena dar si fagaduiala ca in fiecare an douasprezece din cele mai frumoase vaci ii vor fi daruite, numai sa-l scoata pe Diomede din lupta, acesta decimand armata troiana. In timpul acesta Hector il cauta pe fratele sau Paris, care nu se dezlipea de frumoasa Elena. Cand il vazu Hector plin de furie il certa zicandu-i :”-Nefericitule, in jurul cetatuu oamenii mor pentru tine, iar tu ce faci? Iti cureti armele pe care nici macar nu ai curajul sa le folosesti ? Pleaca, ticalosule, du-te repede la soldatii tai!” Elena se simti vinovata in fata lui Hector si-i spuse ca ea incerca sa-l determine pe Paris sa se intoarca la lupta. Hector nu avea timp de alte discutii si scuze neputincioase din partea celor doi, si-i lasa plecand sa-si caute sotia Andromaca si pe fiul sau Astianax. O gasi cu fiul lor in brate. Plangea, de teama ca o sa-si vada barbatul mort in acest razboi interminabil. Hector o linisti, spunandu-i ca asta e soarta unui luptator, daca-i va fi sortit sa moara sau sa traiasca numai zeii vor hotari, altfel el nu putea sa stea departe de aceasta lupta. Isi lua fiul in brate si-i ruga pe zei sa ingaduie ca acesta sa creasca mare si puternic si sa domneasca peste Troia. Facand si acest lucru, o linisti pe Andromaca si-i spuse ca trebuie sa fie mandra ca este soata de luptator neinfricat, apoi isi lua ramas bun si pleca inapoi pe campul de lupta.   Cantul VII De sus din Olimp Atena privea obosita lupta dar si aparitia lui Hector care ii incuraja pe troieni sa lupte pana la ultima suflare si se reintoarse pe pamant. Apollo o vazu si-i spuse :”- Asa de mult iti doresti ca Troia sa fie nimicita incat te-ai intors? Aliaza-te cu mine Atena si hai sa punem capat macelului.!” Zeita ii dadu dreptate si ajunsera la un compromis. Hector sa provoace pe unul din printii greci la o lupta in doi. Hector facu intocmai si la sorti cazu grecul Aias Telamonidul, sa se lupte cu el. Se luptara cu sulitele, apoi cu pietrele si apoi isi scoasera sabiile din teaca, napustindu-se unul asupra celuilalt. Probabil s-ar fi luptat pana la moarte daca nu interveneau cei doi zei sa-i desparta. Pe ziua aceea lupta se incheiase si cei in viata aveau sa-si ingroape tovarasii cazuti in lupta.   Cantul VIII A doua zi, in Olimp Zeus chema la sfat toti zeii. Era foarte suparat si tulburat din cauza acestui razboi care parea ca nu se va mai termina niciodata. Ii avertiza pe toti zeii sa nu mai intervina in aceasta lupta si cine nu-i va asculta porunca va fi lovit de fulgerul lui. Dupa ce le vorbi, se retrase pe muntele Ida, masurand cu privirea in lung si-n lat campul de batalie. In acest timp, de cum rasari soarele cele doua tabere se napustira una asupra alteia, pornind o lupta crancena care se finaliza cu alti morti, alta suferinta si alti eroi cazuti la datorie. Atunci Zeus lua cantarul norocului si puse pe un taler, soarta grecilor si pe altul soarta troienilor. Ultimul era mai greu, deci norocul era de partea troienilor. Atunci arunca un fulger aproape de tabara greaca si grecii fugira care incotro. Numai batranul Nestor a ramas in urma si daca nu ar fi sarit Diomede in ajutorul lui era o prada usoara pentru troieni. Diomede prinse a striga la grecii care fugeau mancand pamantul. Vazand ca nimeni nu-l asculta acesta intoarse carul, hotarat sa le arate troienilor ca nu le era frica de ei. Isi arunca lancea, incercand sa-l loveasca drept in inima pe Hector dar nu reusi. Il lovi pe cobducatorul carului lui Hector. Zeus, care urmarea intreaga scena arunca un fulger in fata carului lui Diomende. Caii se speriara iar Nestor ii striga sa se opreasca, fulgerul fiind semn de la insusi Zeus ca nu e de partea lor. Diomede nici nu a vrut sa auda, nu vroia ca cineva vreodata sa spuna ca a fugit ca un las de pe campul de batalie. Troienii prinsera curaj si sub indemnul lui Hector, pornira ofensiva impotriva grecilor, alergandu-i pana aproape de zidul lor de aparare. Tinta lor era sa ajunga la corabii si sa le dea foc, astfel grecii fara corabii nu vor mai avea cu ce sa fuga si vor pica in mainile lor. Apusul soarelui ii prinsera pe troieni in plin atac. Hector le-a strigat :”- Ajunge fratilor! Opriti-va! Speram sa atacam si corabiile dusmanului, dar, asa cum vedeti, curand se lasa noaptea. Trebuie sa incetam lupta! De data asta, adauga el, n-o sa ne mai retragem, n-o sa mai parasim teritoriul pe care abia l-am cucerit. Sa trimitem pe cineva sa dea de stire sotiilor si prietenilor nostri ca armata ramane aici. Maine in zori vom navali peste ei si vom da foc la corabii. Cand vor vedea ca nu mai au nici o scapare grecii se vor preda!”.

Zeus Cronos se pregatise de o domnie lunga si linistita, chiar daca il chinuiau ganduri negre cand se gandea la blestemul tatalui sau. Uranus nu-i spusese cine avea sa-l doboare asa ca fauri un plan. Dar nu vroia sa repete greseala tatalui sau de a-si arunca copii in temnita, pentru ca stia ca se poate iesi de acolo si se hotari sa-si manance urmasii. Frumoasa Reea a nascut pe rand pe Hestia, Hades, Poseidon Demetra si Hera si nemairabdand sa-si vada copii inghititi de tatal lor se duse la zeita Gheea s-o roage s-o ajute. Aceasta i-a promis ca o va ajuta. Reea era din nou insarcinata asa ca zeita Gheea o duse intr-o pesterea adanca si intunecoasa unde nascu cel de-al saselea copil. Invatata de Gheea aceasta infasura un bolovan intr-un scutec si i-l duse sotului ei, care, fara sa banuiasca nimic il inghiti imediat multumit ca m-ai scapat de un pericol. In pestera Ida crestea Zeus care ajunsese la varsta barbatiei. Mama si bunica lui ii povestise despre blestemul lui Uranus si Zeus s-a gandit multa vreme ca tatal sau ii avea alaturi pe titani in schimb el era singur. Nu se stie cum dar el s-a apropiat de zeita Metis si prin vorbe mestesugite a facut-o sa creada ca e indragostit de ea, apoi i-a cerut ajutorul ca sa-i infrunte pe titani. Metis bucuroasa sa-l ajute i-a facut o bautura dintr-o planta verde inspinata care era delicioasa ca un nectar. I-a dat-o zeitei Reea si aceasta i-a dat-o sotului ei care fara sa stea pe ganduri a baut-o pe data, fiind insetat. Bautura a avut efect imediat ce a ajuns in pantecul lui si dintr-o data au inceput sa iasa din gatlejul lui urias copii : Hestia, Demetra, Hera, Hefastios si Poseidon. Dar copii erau déjà maturi, baietii aveau chiar barbi pana la brau. Apoi Zeus s-a dus si i-a eliberat pe ciclopi si pe centimani pe care Cronos ii aruncase inapoi in Tartar. Ciclopii ca sa-si arate recunostinta catre zei imediat au faurit fulgere, tunete si trasnete pe care i le-au incredintat lui Zeus, noul lor stapan, lui Poseidon i-au faurit o furca mare cu trei dinti si daca zeul izbea cu furca pamantul acesta se cutremura si apele ieseau din vai, iar lui Hades i-au facut o casca tare nazdravana. Daca-si punea casca pe cap se facea nevazut. Cu aceste daruri zeii urcara in Olimp unde Zeus a cerut sa se faca un palat si s-au pregatit sa-i infrunte pe titani. Razboiul a durat zece ani si pana la urma titanii au fost invinsi, nimiciti si aruncati in Tartar. Zeus a ajuns noul stapan si toti ceilalti s-au plecat in fata lui. Numai zeita Gheea s-a suparat pe el pentru ca titanii erau fii ei si i-a promis lui Zeus ca se va razbuna in curand.

In religia feniciana, Astarteea era venerata ca zeita consoarta a marelui zeu Baal, dar nu este deloc deplasat sa ne inchipuim ca primii israieliti o considerau sotia lui Yahmeh. In multe religii ale lumii antice existau un zeu al soarelui sau al cerului si o zeita a lunii sau a fertilitatii. Trecerea catre monoteism s-a facut treptat, daca ne raportam la regele Solomon care a fost considerat o personalitate a iudaismului si islamului, acesta venera mai multi zei si in cele din urma iudaismul ca si vlastarul sau crestinismul au devenit religii monoteiste si in ambele traditii, conceptul de zeita s-a pierdut. In crestinism cultul unei divinitati feminine nu a fost complet inlaturat, supravietuind sub alta forma, astfel ajungand la problema importantei rolului jucat de Astarteea in istoria organizatiilor secrete si a cunostintelor ezoterice asa cum Solomon, Templul sau si Chivotul aveau sa devina elemente centrale in credintele si practicile unor societati secrete. In traditiile lor s-au intrepatruns conceptele simbolice ale zeitei “pierdute”, zeului reinviat, renasterii sufletului si ciclul nesfarsit al vietii si al mortii. Temele acestea au constituit nucleul conceptiilor oculte si al religiilor eretice care i-au fortat pe practicanti sa intre in clandestinitate. In legendele babiloniene Astarteea este pomenita ca sotie a lui Baal, zeul canaanit dar este asociat si cu Adonis, un zeu al fertilitatii, de care ea s-a indragostit nebuneste incercand sa-l faca sa renunte la indeletnicirea sa de vanator. Adonis a refuzat si sfarseste in cele din urma rapus de un mistret. La capataiul lui, Astarteea il plange dupa care il aduce la viata. Inflorirea in fiecare an a anemonei rosii personifica sangele varsat de Adonis, moartea si invierea sa care erau sarbatorite anual in templul din Byblos, inchinat Astarteei. Legenda mai spune ca efigii ale zeului mort, imbracate in rosu, erau in chip simbolic ingropate sau aruncate in mare, insotite de vaiete si plansete, ca apoi a doua zi, reinvierea zeului sa fie sarbatorita cu aceeasi ardoare. In poveste apare o legatura interesanta intre Adonis si copaci, aceasta consemnand ca nasterea sa s-a produs in conditii dramatice, deoarece mama sa ar fi fost transformata de un zeu razbunator intr-un arbustul numit MIRT. La capatul gestatiei arbustul s-a intredeschis si astfel a aparut pe lume Adonis sau “cel nascut dintr-un arbore”.

Legenda lui Hefaistos Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului. Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.). Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei. Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a  fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos. Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian). Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor. Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa. Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept. Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic. Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida. sursa: istoriiregasite.ro

Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui   Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.   Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.   Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).   Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.   De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.   Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.   Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.   Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.   Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.

  Prometeu - Zeii Olimpului povestire pe scurt   Prometeu, dupa cum spune legenda era fiul lui Iapet care la randu-i era fiul Gheeiei si a lui Uranus. Acest urmas a lui Iapet era istet si cutezator dar il framanta un gand inca de cand era copil “ cum sa faureasca o fiinta care sa fie in stare sa conduca si sa foloseasca chibzuit tot ce se afla pe pamant ?”.   Si intr-o zi a luat tarana in maini si a udat-o cu apa si a modelat o fiinta omeneasca, un barbat, care a inceput sa umble, sa-si caute singur hrana si sa traiasca. Prometeu a rugat-o pe Atena sa-i daruiasca intelepciune si aceasta l-a ajutat ca-i era drag Prometeu si l-ar fi dorit de barbat, dar facuse un juramant ca nu se va marita niciodata. Omul faurit de Prometeu era aidoma zeilor si acest lucru nu a fost pe placul lui Zeus care n-ar fi avut nimic impotriva sa faureasca un animal sau o pasare dar un om aidoma lui nu putea sa accepte.   Intr-o zi Prometeu s-a dus la Zeus sa-l roage sa le dea oamenilor focul, care traiau in pesteri unde era frig si bezna, dar Zeus nici n-a vrut sa auda spunandu-i ca daca oamenii vor avea focul se vor ridica impotriva zeilor si el ar putea sa-si piarda tronul. Degeaba a insistat Prometeu ca Zeus a ramas neanduplecat, si a plecat spunandu-i ca o data si o data oamenii tot vor obtine focul de la zei, pesemne avea el un gand ascuns pe care nu intarzie sa si-l duca pana la capat.                   In seara aceea se strecura in fieraria lui Hefastios care domea adanc, avand la el o tulpina de soc scobita inauntru ca sa ascunda focul dar totusi sa nu se aprinda. A luat un bob de jar si l-a dus oamenilor care si-au facut focurile in pesteri. Hermes care cutreiera si cerul si pamantul a vazut ce se intampla si l-a vestit pe Zeus care manios din cale afara pe Prometeu ca-l pacalise, a jurat ca se va razbuna intai pe oameni si apoi pe el. L-a chemat pe Hefastios care se simtea vinovat de cele intamplate dar Zeus i-a spus ca trebuie sa-i faca o fata cu chip de zeita asa cum si Prometeu a facut barbatul. Si Hefastios care era putintel la minte neantelegand de ce-i cere fratele lui asa ceva nu mai puse intrebari si se duse in atelierul lui sa faurasca o femeie din tarana si apa intocmai ca Prometeu.   Dupa ce a fost gata Zeus a chemat zeii, care au inzestrat-o cu intelepciune, vorba duioasa, vesminte alese si i-au dat numele Pandora. Toti oameni, caci erau numai barbati pe pamant au admirat-o pe Pandora.   Prometeu le-a spus oamenilor sa se retraga dar numai fratele lui, Epimeteu nu l-a ascultat si Afrodita cu ajutorul lui Eros (zeul dragostei fiul ei) ii trimise sageata iubirii si pe loc acesta a luat-o de sotie. Pandora avea o cutie pe care i-o intinse lui Epitemeu, acesta crezand ca sunt daruri de la zei o deschise si din ea au inceput sa zboare toate nenorocirile : minciuna, grija,necazul ,durerea, suferinta, foamea, setea, molimele negre si moartea. Epitemeu vazand atatea rele, inchise cutia la loc iute dar a fost prea tarziu, napastele se inaltasera si lumea le purta in carca   In cutie mai ramasese o aratare mica si firava cu aripi slabe, care n-apucase sa zboare si purta numele de Speranta. Asta a fost zestrea pe care Zeus o daruise fetei ca s-o duca pe pamant si in felul asta se razbunase pe oameni pentru ca-i furase focul.   Prometeu suparat s-a dus sa-l infrunte pe Zeus care pe data l-a chemat pe Hefastios cu niste catuse si lanturi mari si un piron lung si gros. Apoi l-a chemat si pe Hermes care impreuna cu Hefastios au plecat in insula Elbrus sa-l inlantuie pe Prometeu de o stanca colturoasa. Dupa ce l-a vazut inlantuit Zeus i-a strigat din cer ca ii va trimite vulturul lui sa-i smulga in fiecare zi cate o bucatica din ficat.   Dar Prometeu se uita in zare si vedea ca focurile ardeau in casele oamenilor, ca femeile invatasera sa fiarba carnea animalelor, ca barbatii invatasera sa faureasca uneltele trebuincioase si zambi multumit, stiind ca si-a indeplinit menirea.       

Muntele Capra  Sus la hotar intre muntii Lespezilor si Platinul e muntele Capra. Numele lui are o poveste in care se spune ca o baba ca toate babele isi pastea turma de oi si capre. Baba aceasta era far’ de pereche de harnica si de aceea oile si caprele ei erau grase si frumoase si ceilalti ciobani o pizmuiau. Cam la inceputul lunii februarie cand iarna se mai imbunase si vremea era frumoasa, baba se gandi sa-si suie turma la munte. Cum s-a gandit asa a facut, pentru ca se saturase sa stea pe loc din cauza iernii capricioase. Se intalni pe drum cu ciobanii care radeau de ea si-i spuneau ca primavara mai are de asteptat. Dar baba nu-i lua in seama si se gandi ca omul, “care nu s-a dat cu capul de grinda de sus ca sa vada pragul de jos” ca n-o fi chiar asa cum spuneau ciobanii, si-si continua drumul cantand. “Pe Faurar L-oi pune pe carbujar, Si pe Martisor L-oi trece binisor Tara-ra-ra-ra-ra Pan’ vine primavara” Bine a fost si cald pana se dadu soarele la culcare si gerul cobori usor-usor impresurand oile si caprele care se strangeau in jurul babei. Ea incepu sa amorteasca, sa-i clantane dintii si peste noapte ingheta de frig si muri. Ningea si zapada cadea cu nemiluita. Tarziu pe la jumatatea lui Martisor zapada se topi si baba inghetata cum era s-a prefacut intr-o stanca care a ramas pana-n ziua de azi. Ciobanii care-si pasc oile pe aici o recunosc usor dupa caprele culcate imprejurul ei prefacute o data cu ea in pietre. De la aceasta intamplare a ramas numele muntelui “CAPRA”.

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară! – Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure: – Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa? – Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare. – Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate. – Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem? Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa: – Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala? – Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos. – Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare. – Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Povestea Florii Soarelui    Povestea Florii-Soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea "fetei lui Ştefan – Vodă". Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa "avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat". Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază- Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de "bluestem", anunţând Luna de "necredinţa Soarelui". Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu "noaptea ospăţului". Astfel, "Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată", iar "Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii". Punctul culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: "Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire", dar "Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei". Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, "Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină", ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: "De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare".

Se crede ca dintre toate divinitatile lumii antice, numele cel mai relevant pentru istoria societatilor secrete si a cunoasterii oculte este cel al zeitei Isis, figura centrala in ceea ce se poate numi traditia ascunsa a crestinismului si ulterior, in cadrul societatilor de magie si a acelor grupari mistice care au dezvoltat viziuni alternative la crestinism. In scrierile lui Plutarh, in misterele isiace era foarte pretuita o inscriptie aflata in templul zeitei din Sais, in Egipt : Eu sunt Isis (Eset). Eu cea cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Si nici un muritor nu mi-a ridicat valul. Legenda ce mai importanta care face referire la Isis si la tema reinvierii, intalnite des la multe divinitati antice, se refera la fratele si sotul ei, Osiris (puternicul rege egiptean, mantuitorul, zeul mortii si al renasterii ciclice a naturii). Gelos pe Osiris, fratele acestuia, Seth , il ademeneste si il inchide intr-un cufar aruncandu-l in apele Nilului. Suparata si cu inima franta Isis, strabate lumea intreaga in cautarea sotului sau si gaseste cufarul intepenit intr-un arbore de tamarisc, folosit pe post de coloana intr-un palat din Byblos. Isis reuseste sa-l readuca la viata, insa Steh il gaseste din nou sin intr-un acces de furie, ii dezmembreaza trupul, aruncand bucatile in cele patru zari. Cu incapatanare Isis nu se da batuta si recupereaza partile trupului lui Osiris, cu o singura exceptie, falusul, care fusese mancat de pesti si dupa cum spune legenda ea il modeleaza din lut. Se pare ca Isis avea puteri oculte, ceea ce explica popularitatea sa in randul cercurilor oculte. Cu trupul intreg, refacut de sotia sa, osiris reinvie ca stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Isis si a lui Osiris, animat de o dragoste filiala, isi indeplineste misiunea, razbunandu-si tatal. El il detroneaza pe Steh si preia tronul Egiptului. Legenda lui Isis si Osiris are multe puncte comune cu povestea Cybelei si a lui Attis sau cea a Astartei si a lui Adonis. Imaginea lui Isis, de mama iubitoare fata de fiul ei Horus dar si ca sotie iubitoare loiala si grijulie fata de sotul ei Osiris, a a avut o mare insemnatate pentru adeptii cultului ei, in dubla ipostaza de sotie si mama. similar, Horus era venerat ca fiu credincios si iubitor iar reprezentarea lor apare cu Isis tinandu-l in brate pe Horus. In mod firesc de-a lungul timpului s-au facut analogii cu imaginea Fecioarei Maria cu pruncul Iisus si imaginea lui Isis cu Horus, evident ca in crestinatate a fost si este greu de acceptat aceasta similitudine.