Legende populare povestite pe scurt

Legenda lui Hefaistos Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului. Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.). Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei. Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a  fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos. Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian). Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor. Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa. Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept. Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic. Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida. sursa: istoriiregasite.ro

Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui   Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.   Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.   Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).   Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.   De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.   Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.   Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.   Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.   Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.

In religia feniciana, Astarteea era venerata ca zeita consoarta a marelui zeu Baal, dar nu este deloc deplasat sa ne inchipuim ca primii israieliti o considerau sotia lui Yahmeh. In multe religii ale lumii antice existau un zeu al soarelui sau al cerului si o zeita a lunii sau a fertilitatii. Trecerea catre monoteism s-a facut treptat, daca ne raportam la regele Solomon care a fost considerat o personalitate a iudaismului si islamului, acesta venera mai multi zei si in cele din urma iudaismul ca si vlastarul sau crestinismul au devenit religii monoteiste si in ambele traditii, conceptul de zeita s-a pierdut. In crestinism cultul unei divinitati feminine nu a fost complet inlaturat, supravietuind sub alta forma, astfel ajungand la problema importantei rolului jucat de Astarteea in istoria organizatiilor secrete si a cunostintelor ezoterice asa cum Solomon, Templul sau si Chivotul aveau sa devina elemente centrale in credintele si practicile unor societati secrete. In traditiile lor s-au intrepatruns conceptele simbolice ale zeitei “pierdute”, zeului reinviat, renasterii sufletului si ciclul nesfarsit al vietii si al mortii. Temele acestea au constituit nucleul conceptiilor oculte si al religiilor eretice care i-au fortat pe practicanti sa intre in clandestinitate. In legendele babiloniene Astarteea este pomenita ca sotie a lui Baal, zeul canaanit dar este asociat si cu Adonis, un zeu al fertilitatii, de care ea s-a indragostit nebuneste incercand sa-l faca sa renunte la indeletnicirea sa de vanator. Adonis a refuzat si sfarseste in cele din urma rapus de un mistret. La capataiul lui, Astarteea il plange dupa care il aduce la viata. Inflorirea in fiecare an a anemonei rosii personifica sangele varsat de Adonis, moartea si invierea sa care erau sarbatorite anual in templul din Byblos, inchinat Astarteei. Legenda mai spune ca efigii ale zeului mort, imbracate in rosu, erau in chip simbolic ingropate sau aruncate in mare, insotite de vaiete si plansete, ca apoi a doua zi, reinvierea zeului sa fie sarbatorita cu aceeasi ardoare. In poveste apare o legatura interesanta intre Adonis si copaci, aceasta consemnand ca nasterea sa s-a produs in conditii dramatice, deoarece mama sa ar fi fost transformata de un zeu razbunator intr-un arbustul numit MIRT. La capatul gestatiei arbustul s-a intredeschis si astfel a aparut pe lume Adonis sau “cel nascut dintr-un arbore”.

Hades   Legenda spune ca pe zeul Hades nu-l iubea nimeni si pe buna dreptate doar era zeul mortii. Era cel mai posac si mai nesuferit dintre toti zeii. De multe ori cand se plictisea pe taramul lui isi punea casca fermecata si se facea nevazut, urmarind oamenii si pe unii care erau criminali, farseuri, tradatori, care nu erau darnici cu strainii sau drumetii ii pedepsea. Apoi il chema pe Tanatos, care avea o manatie neagra ca smoala, pe umeri cu doua atipi negre si o sabie intr-o mana.   Tanatos era moartea insasi. El lua umbra celui dus apoi il chema pe Hermes care o ducea la randu-i in adancurile reci ale taramului lui Hades. Pe drum spre taramul mortii treceau pe langa pesteri negre, intunecoase, pe langa mlastini verzi urat mirositoare, intalneau genii urate, rele care spuneau vorbe batjocoritoare. Ajungeau la Stix, apoi traversau peste raul Aheron. Umbrele nu puteau trece peste aceste doua rauri daca nu plateau lui Haron (un luntras batran), un banut de aur, argint sau arama.   Cine nu-l avea zabovea pe mal pana la un veac si mai bine.Dupa ce treceau intalneau o poarta mare larg deschisa, dupa care se vedea palatul lui Hades. La poarta era un monstru mare, cu trei capete pe nume Cerber, care te lasa sa intri dar nu mai puteai iesi niciodata. legenda:genii = harpii care aveau in pletele zburlite serpi veninosi si bice-n maini Stix = pe raul Stix se jurau zeii care era cel mai puternic juramant, acesta este un rau rau obisnuit care provine din trei izvoare si care se varsa in golful de Corint (mai tarziu a fost denumit Mavronero). Hades = mai inseamna "nevazutul"Aheron = raul spaimelor

  Legenda salciei                                                                                                                         Legenda salciei             Se spune că în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce, Iisus se prăbuși la pământ lângă trunchiul unei salcii. Plin de sânge și fără putere încerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei. Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ ajutându-l să se ridice.         Iisus porni mai departe ducându-si crucea, dar salcia... îndurerată nu-și mai ridica niciodată ramurile de la pământ.         Salcia este nelipsită la sărbatoarea Floriilor. Tradițional, salcia este dusă la biserică, este sfințită la biserica, apoi este utilizată in gospodărie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.        Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum să-și vada fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă curgătoare vijelioasă. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa.Nici una însă, nu s-a îndurat la sufletul trist și lacrimile Maicii Domnului, cu excepția unei salcii. O salcie bătrână și încovoiată și-a aplecat crengile deasupra apei și a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă pe malul celălalt. In semn de mulțumire, aceasta a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii, an de an.        De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sărbatoarea de Florii.