Legende populare povestite pe scurt

Tezeu si firul Ariadnei In legenda se spune ca un rege al Atenei pe nume Egeu era foarte mahnit ca nici una dinre cele doua sotii nu i-au daruit un urmas. A fost la oracole, intelepti, prieteni cu toti s-a sfatuit, a adus jertfe zeilor si i-a rugat in fel si chip dar n-a fost cu putinta sa i se indeplineasca dorinta. A plecat in ospetie la un prieten al sau care domnea in Argos, regele Piteus in orasul Trezena. Acesta aflandu-i amaraciunea se oferi sa-l ajute si i-a dat-o de sotie pe fiica sa Etra, fara sa tina cont ca zeul Poseidon o iubea pe fata. Crunta i-a fost mania zeului care a iesit din valurile marii si si-a facut-o sotie pe Etra. La timpul potrivit aceasta a nascut un fecior. Egeu l-a recunoscut ca fiu al lui si i-a dat numele Tezeu. Dar in curand regele trebui sa plece spre Atena unde-l asteptau treburile sale, darmai intai o lua pe Etra si-i arata ca sub o stanca a ascuns o pereche de sandale si o spada, spunandu-i ca atunci cand Tezeu se va face mare si va veni la Atena asa il va recunoaste. Tezeu a crescut ajungand la vremea barbatiei si azeii spuneau ca era un barbat zvelt si inalt cu ochii albastri si parul numai inele ii lunecau oe umeri negru si stralucitor. El se hotari sa plece pe jos spre Atena alegand sa mearga prin Corint. Drumul sau n-a fost usor, a intalnit fel de fel de ciudatenii de oameni-monstri care mai de care mai fiorosi care asupreau oamenii cerandu-le biruri daca acestia treceau pe teritoriul lor. Il intalni pe Procust care cerea plata fiecarui om care trecea pe drumul lui si daca acesta nu avea il punea pe un pat si daca omul era mai mic sau mai lung decat patul ii taia capul ori picioarele. Tezeu refuza sa se intinda pe patul lui Procust si accepta sa se lupte cu el si dupa trei zile il birui, obligandu-l sa se aseze el pe pat dar cum acesta era mult prea mare fata de patul sau Tezeu il spinteca pe burta sa-l faca mai scurt. Multa lume a fost fericita ca scapasera de Procust. Intre timp regele Egeu adusese la palat o vrajitoare Medeea care-i promisese ca-i va reda tineretea. Atunci la poarta palatului sosi Tezeu care fu primit si asezat la masa spunandu-le ca e un drumet care stie sa cante si sa spuna versuri. Vrajitoarea ca orice vrajitoare simtise ca el era fiul lui Egeu si pentru ca acesta sa nu se lipseasca de puterile ei ii sopti ca drumetul e de fapt un criminal care venise sa-l omoare fiind trimis de fratele lui. Il sfatui sa-i puna in pocalul de vin un suc facut din floare de cucuta care ucidea fulgerator. Regele Egeu vazu ca Tezeu isi scoate spada sa-si taie o bucata de carne si striga sa nu se apropie de pocalul cu vin ca avea sa moara. Mult s-au mai bucurat si s-au imbratisat cei doi vazandu-se dupa atata amar de ani. Oamenii auzind de vitejiile lui Tezeu pe drumul spre Atena il rugara sa rapuna taurul adus de Poseidon din valuri care facea prapad printre ei. Tezeu primi provocarea si-l rapuse pe taur scapand lumea de inca un monstru. Cand s-a intors la Atena gasi jale printre oameni si nu intelegea de ce, ca doar ii scapase de monstru dar tatal lui ii spuse ca in urma cu cativa ani acest tur il ucisese pe fiul lui Minos si tatal lui cu ajutorul lui Zeus trimise ciuma si molima la Atena obligandu-i apoi sa plateasca la fiecare sapte ani un tribut, sapte baieti si sapte fete pe care ii duceau jertfa unui Minotar care era de la brau in jos om si de la brau in sus taur. Tezeu auzind acestea s-a oferit sa se duca si el impreuna cu acei tineri. Degeaba ii spuse Egeu ca e batran si nu poate sa carmuiasca singur regatul, Tezeu se alatura celorlalti atenieni si plecara spre Creta. Ajuns in fata lui Minos Tezeu ii spuse ca nu se vor pleca in fata lui ca nu erau sclavi ci fii de oameni insemnati iar el este fiu de zeu. Minos nu l-a crezut si a aruncat un inel in mare si daca era intr-adevar fiu de zeu se va intoarce si daca nu, va fi isi va gasi sfarsitul in apele marii. dar Tezeu se intoarse spre usurarea Ariadnei (fiica lui Minos) si spre uimirea tatalui ei. Aceasta se indragostise de Tezeu si-l ruga pe Minos sa se indure de ei dar acesta fara s-o ia in seama ii arunca in labirint. Fata se duse degraba la Dedal si-l ruga sa-i dea ajutor sa-l scape pe Tezeu ca tare mult il mai iubea, Acesta ii dadu un ghem cu ata groasa si un pumnal taios. Nici nu intrara bine in labirint ca aparu pe data Minotaurul si Tezeu s-a luptat cu el biruindu-l aducand bucuria tinerilor salvandu-i de la moarte.

Legendele slave despre Vlad Ţepeş au fost culese la sfârşitul secolului al XV-lea, după moartea acestuia, într-un manuscris intitulat „Skazanie o Drakule voevode“ („Povestire despre Dracula voievod“), transcris de un autor care s-a semnat „păcătosul Efrosin”.     1. Cum au tratat solii otomani care nu şi-au scos fesurile Prima legendă prezentată de autorul „Povestirilor despre Dracula voievod” este cea a solilor otomani care s-au înfăţişat lui Vlad Ţepeş, fără a-şi scoate fesurile de pe cap. Solii i-au spus lui Vlad Ţepeş că aceasta este tradiţia lor, iar voievodul, răspunzându-le că vrea să o întărească, a poruncit ca fesurile turcilor să fie fixate cu câte un cui, bătut direct în cap. “Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem”, le-ar fi spus Ţepeş solilor, potrivit autoarei volumului “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986.     2. Sultanul s-a temut de neînfricarea lui Dracula O altă legendă arată cum l-a înfiorat Vlad Ţepeş pe sultanul venit să îl pedepsească pentru modul în care i-a tratat solii. Sultanul ar fi adunat o oaste mare, spune povestea, şi a invadat Ţara Românească. Vlad Ţepeş a atacat noaptea tabăra otomană, însă având oşteni mai puţini decât duşmanii a fost nevoit să se întoarcă. Le-ar fi spus însă ostaşilor săi: „Cine vrea să se gândească la moarte, acela să nu meargă cu mine, ci să rămână aci!”, iar sultanul aflând acestea s-a temut de curajul lui Dracula şi a renunţat să continue invazia, scrie cercetătorul Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).     3. Vâna şoareci în temniţă pentru a-i trage în ţeapă O altă relatare a autorului Povestirilor despre Dracula vorbeşte despre faptul că în vremea în care a stat în temniţă din ordinul regelui Matia „nu şi-a lăsat obiceiul său cel rău”, drept care vâna şoareci şi punea să i se cumpere păsări la târg, pe aceste animale satisfăcându-şi pofta de a chinui. Altă îndeletnicire din aceeaşi perioadă a faimosului Ţepeş ar fi fost aceea că „a învăţat să coasă şi cu aceasta se hrănea în temniţă”, se arată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”.     4. Cana de aur pe care nimeni nu îndrăznea să o fure O altă anecdotă despre Dracula descrie cruzimea cu care îi trata pe cei care încălcau legea. Nimeni nu mai avea curaj să mai fure, de teama de a fi tras în ţeapă. Vlad Ţepeş ar fi dat poruncă să fie aşezată o cupă mare de aur lângă o fântână vestită şi oricine să poată bea cu ea. Nimeni nu a îndrăznit să fure acel pocal, spune legenda, citată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” şi, în varianta românească, de autoarea “Cărţii Cronicilor”.     5. A ars de vii săracii şi leneşii din ţară O legendă despre Vlad Ţepeş, prezentată atât de autorii povestirilor slave, cât şi într-o variantă românească, spune că domnitorul, supărat de numărul mare al „leneşilor”, ar fi poruncit să să se adune din toată ţara, la curtea sa, toţi bătrânii, bolnavii şi săracii. A poruncit ca aceştia să fie introduşi într-o casă mare, în care au fost ospătaţi. „Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mâncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dădeau pe brânci. Tocmai când li se amestecară limbile şi nu se mai înţelegeau între dânşii, se pomeniră cu foc din patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorâte. Focul înainta, vâlvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşeau din gurile tuturor cerşetorilor închişi acolo. Când se potoli focul nu mai era suflet de om viu”, se arăta în varianta românească a povestirii slave. Vlad Ţepeş şi-ar fi justificat astfel faţă de boierii săi gestul: „Să ştiţi că am făcut aşa, mai întâi ca să nu mai fie povară altor oameni şi nimeni să nu mai fie sărac în ţara mea, ci toţi bogaţi. În al doilea rând, i-am slobozit ca să nu mai sufere nimeni dintre ei pe această lume de sărăcie sau de vreo neputinţă”, conform lui Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).     6. A tras în ţeapă un boier care nu suporta mirosul cadavrelor „Odată se ospăta sub trupurile oamenilor morţi, care erau puşi în ţeapă, mulţime mare, împrejurul mesei lui. Iar el mânca în mijlocul lor şi cu aceasta se desfăta. Dar o slugă a lui pe care o aşeza în faţa lui ca să mănânce, nu a mai putut să îndure mirosul acela şi şi-a astupat nasul şi a plecat capul într-o parte. El a întrebat-o: „De ce faci aşa?”. Sluga i-a răspuns: „Stăpâne, nu pot să sufăr putoarea asta”. Draculea a poruncit îndată ca să-l pună în ţeapă, zicând: „Tu trebuie să trăieşti acolo sus, pentru că putoarea nu poate să ajungă până la tine”, (SURSA: “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, Editura Junimea, Iaşi, 1986).   7. Solul lui Matias, cruţat de la moarte “Altă dată a venit la dânsul un sol de la Mateiaş, craiul unguresc. Solul era boier mare şi de neam din Polonia. Draculea i-a poruncit să stea cu el la masă în mijlocul leşurilor acelora. Şi în faţa lui era o ţeavă foarte groasă şi înaltă, aurită toată. Şi Draculea a întrebat pe sol: „Spune-mi de ce am făcut ţeapă aceasta aşa?”. Iar solul acela s-a temut foarte tare şi i-a zis: „Stăpâne, pare-mi-se că vreun boier mare a greşit înaintea ta şi vrei să-i faci o moarte mai cu cinste decât altora”. Draculea zise: „Drept ai grăit. Ţie ţi-am făcut această ţeapă”. Solul răspunse: „Stăpâne, dacă voi fi săvârşit ceva vrednic de moarte, fă ceea ce vrei, pentru că tu eşti un judecător drept şi nu eşti tu vinovat de moartea mea, ci eu singur”. Draculea a izbucnit în râs şi a zis: „Dacă nu mi-ai fi răspuns aşa, cu adevărat ai fi fost în ţeapa asta”. Şi l-a cinstit foarte mult, umplându-l de daruri i-a dat drumul, zicând: „Tu într-adevăr poţi să umbli în solie de la stăpânitorii cei mari, la alţi stăpânitori mari, pentru că eşti învăţat de stăpânitorul tău cum să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari. Alţii însă să nu îndrăznească, ci mai întâi vor fi învăţaţi cum să stea de vorba cu stăpânitorii cei mari”. (SURSA: “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, Editura Junimea, Iaşi, 1986).     8. Ţeapa aurită pentru soli “Astfel de obicei avea Draculea: Ori de unde venea la el un sol, de la împărat, sau de la rege şi nu era îmbrăcat în chip ales şi nu ştia ce să răspundă la întrebările lui sucite, îl punea în ţeapă zicându-i: „Nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci sau stăpânul tău, sau tu însuţi. Mie să nu-mi spui nimic rău. Dacă stăpânul tău, ştiindu-te cu minte puţină şi neînvăţat, te-a trimis la mine, la un stăpânitor înţelept, atunci stăpânul tău te-a omorât; iar dacă cumva ai îndrăznit tu însuţi să vii, nefiind învăţat, atunci tu însuţi te-ai omorat”. Unui astfel de sol îi făcea o ţeapă înaltă şi aurită toată şi îl punea în ea. Iar stăpânului îi scria aceste cuvinte prin alţi oameni: „Să nu mai trimită la un stăpân prea înţelept în solie pe un om puţin la minte şi neînvăţat”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)     9. A ucis un hoţ care i-a intrat în curte “Când regele l-a scos din temniţă şi l-a dus la Budin şi i-a dat o casă în Pesta în faţa Budinului şi pe când încă nu fusese la rege, s-a întâmplat unui răufăcător să fugă în curtea lui şi să se salveze. Dar au venit următorii şi au început să-l caute şi l-au găsit. Draculea însă s-a sculat şi a luat sabia sa şi a sărit din casă şi a tăiat capul pristavului aceluia, care ţinea pe răufăcător şi a dat drumul răufăcătorului. Ceilalţi însă au fugit şi s-au dus la birău şi i-au spus cele întâmplate. Iar birăul cu toţi posadnicii s-a dus la rege ca să se plângă împotriva lui Draculea. Regele a trimis la el să-l întrebe: „De ce ai făcut un astfel de rău?”. Dar Draculea a răspuns astfel: „Nu am făcut nici un fel de rău, ci el singur s-a omorât. Oricine va pieri aşa, dacă va năvăli în casa unui mare stăpânitor. Dacă acel birău ar fi venit la mine şi mi s-ar fi înfăţişat şi eu aş fi găsit în casa mea pe acel răufăcător, sau l-aş fi predate, sau l-aş fi iertat de la moarte”. I-au spus aceasta regelui. Regele a început să râdă şi să se mire din inimă de dânsul”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)     10. A murit pentru că s-a deghizat în turc “Sfârşitul lui a fost astfel: Trăia în Ţara Muntenească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. El i-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Draculea a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Iar Draculea de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui, s-a travestit ca turc şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzând că este omorât de către ai săi, îndată a ucis cu sabia sa pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el însă l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986). Despre autorul povestirilor slave nu au rămas alte informaţii în afara numelui. Efronim a prezentat 19 relatări, cele mai multe fiind anecdote, despre viaţa voievodului. Cel mai vechi manuscris al povestirilor slave datează din 1490 şi provine de la mănăstirea rusă Chirilo Belozersc, potrivit cercetătorului Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”, publicat de Editura Enciclopedică. „În ochii celor ce au redactat evenimentele întâmplate, Vlad Ţepeş apare ca un personaj dornic de a instaura dreptatea absolută prin pedepsele capitale, în special trasul în ţeapă. Acesta nu face distincţie între români şi străini atunci când simte nevoia de a-şi impune punctul său de vedere faţă de anumite norme de conduită morală. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, istoricul rus Nikolai Karamzin era de părere că aceste poveşti ar putea fi considerate drept roman istoric, iar Vlad Ţepeş ar fi un personaj de-a dreptul mitic, similar luptătorilor pentru dreptate din operele literare ale momentului”, se arată în Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea (Iaşi, 1986). adevarul.ro   Femeia lenesa Dracula a observat pe camp un taran ce purta o vesta prea scurta, asa ca l-a chemat si s-a interesat daca avea o sotie. Omul a raspuns afirmativ. Ajuns la curte a dat ordin sa fie adusa in fata sa femeia si a intrebat-o cum isi petrece zilele. Femeia i-a raspuns ca spala, gateste si tese. Tepes i-a aratat vesta sotului si a cerut sa fie trasa in teapa deoarece este si lenesa si mincinoasa. Cu toate ca taranul a protestat spunand ca este multumit de sotia sa, aceasta din urma a fost ucisa. Vlad i-a dat o alta fata de sotie si a avertizat-o ca va avea aceeasi soarta cu prima daca nu munceste cum se cuvine.   Cana de aur Vlad era cunoscut in general drept un conducator neinfricat, dar onest. Se spune ca era atat de sigur ca nici un hot nu ar fi indraznit sa-l infrunte stiind modul brutal in care ar fi fost pedepsit, incat a pus o cana de aur la fantana din centrul pietei din Targoviste. Cana nu a fost niciodata furata, ramanand in locul unde a fost pusa de Vlad pe toata perioada domniei sale. Exista variante conform carora mai multe astfel de cani au fost puse si la fantanile din afara oraselor, unde oamenii se opreau cel mai adesea din drumul lor. Nici acestea nu au fost vreodata furate cat timp a domnit Dracula!     Turbanele turcesti Se presupune ca de-a lungul razboiului dintre Vlad si turci, acestia din urma au incercat de mai multe ori sa ajunga la un compromis care sa duca la incetarea luptelor. De aceea au fost trimisi mai multi emisari pentru a trata cu Vlad. Dar cand au primit audienta la el, nu si-au scos acoparamintele de pe cap – asa cum era obiceiul in prezenta regelui Valahiei. Vlad a fost furios, dar in loc sa-i traga in teapa, a dat ordin sa le fie fixate turbanele pe cap cu cuie, nemaiputand sa si le scoata.     Amanta Vlad tinea o amanta pe una dintre strazile laturalnice ale Targovistei, iar femeia era innebunita de dragoste; ar fi facut orice pentru el. Intr-o zi printul a venit la ea abatut si demoralizat, iar pentru a incerca sa-l inveseleasca, femeia l-a mintit ca este insarcinata cu copilul lui – desi stia cat de mult il deranja sa fie mintit. Vlad a avertizat-o ca nu trebuie glumit cu un lucru asa de serios, dar ea s-a incapatanat in afirmatia sa. Domnitorul a cerut apoi sa fie consultata de moasele cele mai pricepute din cetate, pentru a vedea daca este adevarat ca urma sa fie tata. Cand a aflat ca nu va avea un mostenitor a fost atat de furios incat a spintecat-o pe femeie de la vintre pana sub sani si a lasat-o sa moara lent, in chinuri, expusa in centrul capitalei pentru a ilustra ce patesc mincinosii.     Vanzatorul strain Un negustor din Ungaria vizita capitala (Targoviste), iar Vlad i-a ordonat sa-si lase vagonul cu aur in mijlocul strazii intr-o noapte, neincuiat si nepazit, pentru a demonstra ca poporul sau nu o sa fure din monede. Cu toate acestea, dimineata au lipsit 160 de bucati dintr-un sac. Vlad i-a spus negustorului: -Mergi acum, iar la noapte vei avea aurul inapoi. A dat ordin ca trupele sale sa rascoleasca orasul in cautarea hotului si a adaugat ca daca nu va fi gasit o sa se ocupe personal de problema si o sa distruga orasul. Dracula a pus atunci aurul el insusi in vagor, din vistieria personala, adaugand un florint la suma initiala numarata de negustor. A doua zi, omul a fost surprins sa descopere acest lucru si s-a prezentat in fata lui Vlad sa-i spuna ce a descoperit in acea dimineata. Pana la acea ora, domnitorului ii fusese deja adus hotul si daduse ordin sa fie tras in teapa. Dracula i-a raspuns oaspetelui sau: -Mergi in pace acum, caci daca nu mi-ai fi spus de acea bucata de aur in plus, te-as fi tras in teapa alaturi de hotul ce te-a pagubit.     Arderea celor nenorocosi Tepes s-a infuriat cu privire la cresterea numarului de invalizi, cersetori si trisori in regatul sau, fiind obsedat de ideea egalitatii. Toti trebuiau sa munceasca in egala masura, doar copiii fiind intretinuti. A organizat o masa imbelsugata intr-una din cele mai mari sali din Targoviste, sub pretextul ca nu doreste ca cineva sa flamanzeasca in timpul domniei sale. Oamenii au mancat si au baut toata noaptea, iar in cele din urma Vlad s-a infatisat el insusi inantea lor, intrebandu-i daca mai doresc ceva: -Doriti sa fiti lipsiti de griji si nevoi? Pacaliti de aceasta intrebare, marea majoritate s-a ridicat in picioare si a raspuns ca asta doreste. Sala a fost incuiata si i s-a dat foc, iar nimeni nu a supravietuit. Vlad s-a justificat spunand ca a facut acest lucru pentru ca nimeni sa nu mai fie obligat sa le poarte de grija, din moment ce alegeau sa nu-si poarte singuri.     Masa cu domnitorul In 1459, de ziua sfantului Bartolomeu, Vlad a adus 30.000 de negustori din cetatea Brasov pentru a fi trasi in teapa, ei fiind gasiti vinovati de diverse fapte (sprijinire a turcilor mai ales) Pentru a se putea bucura cum se cuvine de eveniment, a poruncit sa i se aseze masa in vecinatatea locului unde avea loc executia si a invitat cativa boieri sa i se alature. In timpul mesei a observat ca unul dintre ei isi tinea nasul pentru a evita mirosul provenit de la corpurile din jur si de la proaspetele cadavre intrate in putrefactie. Vlad l-a tras el insusi in teapa, mai sus decat pe ceilalti, pentru a nu simti mirosul ce-i era neplacut!     Calugarii Exista mai multe variante pentru aceasta poveste; una nemteasca si una ruseasca Doi calugari l-au vizitat pe Vlad la palat, iar acesta din urma a vrut sa vada care le sunt reactiile cu privire la faptul ca tragea victimele de razboi in teapa, dupa ce locotenentii sai ii torturau pentru a-i face sa tradeze strategiile si planurile taberelor sultanului. I-a condus mai intai prin temnita, apoi in curtea unde erau expuse cadavrele in diverse stadii de descompunere, pe langa muribunzii ce agonizau. Cand le-a cerut opiniile, unul dintre calugari i-a raspuns: – Ai fost ales de Dumnezeu pentru a pedepsi pe raufacatori! Celalalt calugar a fost ingrozit de cele vazute si l-a condamnat pe domnitor pentru actiunile sale. Conform variantei germane, Vlad l-ar fi tras in teapa pe cel de-al doilea calugar si l-ar fi rasplatit pe primul, dar varianta ruseasca sustine contrariul; Vlad l-ar fi pedepsit pe primul pentru ca nu a fost onest si l-ar fi felicitat pe cel de-al doilea pentru ca a avut curajul sa se exprima in fata sa urmandu-si inima, nu interesele personale. vampiresrealm.wordpress.com

Pomul de Crăciun este probabil unul dintre simbolurile cele mai utilizate pentru a vesti Crăciunul. Este ornat în casele a milioane de oameni din întreaga lume. În timp ce sărbătorirea Crăciunului este în general asociată cu creștinismul și nașterea lui Iisus, amplasarea în cămin a unui brad nu era o tradiție a creștinismului timpuriu. De fapt, nu a fost menționată în legătură cu Crăciunul până în anul 1605 în Germania, iar unii sugerează că reformatorul german Martin Luther a popularizat utilizarea pomului de Crăciun. Cu toate acestea, simbolismul copacilor veșnic verzi are origini mult mai vechi, care pot fi urmărite până în jurul anului 600 î.Hr, când Mithras, zeul luminii din mitologia persană, era simbolizat deseori lângă un copac verde, plin de frunze.   Secole mai târziu și la câteva mii de kilometri depărtare  de Persia antică există dovezi care demonstrează faptul că bradul devenise un simbol cu semnificație deosebită pentru locuitorii din nordul Europei. Acești arbori au avut un rol important pentru popoarele antice care trăiau în aceste regiuni îndepărtate, mai ales în cea mai întunecată zi a anului, solstițiul de iarnă, care avea loc în data de 21 decembrie. Oamenii care se închinau Soarelui credeau că acesta se îmbolnăvea, motiv pentru care devenea foarte slăbit în timpul iernii și trebuia să reînvie. Pentru a ajuta la acest lucru, oamenii tăiau și atârnau pe pereții așezărilor lor crengi verzi de brad din care Soarele să-și extragă seva vindecătoare. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, pini au fost folosiți în Europa ca parte a „spectacolelor miraculoase” efectuate în fața catedralelor în timpul Crăciunului, care detaliau nașterea și căderea omenirii, mântuirea ei prin moartea și învierea lui Iisus. Pinii au fost decorați cu mere pentru a simboliza copacul vieții din grădina Edenului. Deși astfel de manifestări au fost mai târziu interzise de biserică, această tradiție s-a răspândit foarte mult și a fost păstrată vie. sursa: cunoastelumea.ro traducere si adaptare: Radu Ungureanu

Taietorii de lemne ( poveste populara )   Se spune că, doi prieteni, tăietori de lemne, au plecat împreună la pădure pentru a doborî copaci, căci iarna se apropia şi ei doreau să nu sufere de frig familiile lor. Tăiau doar atâta cât le trebuia, mai ales copaci bătrâni care se uscaseră sau care urmau să se usuce. Chiar şi aşa, munca era grea pentru că arborii erau groşi şi înalţi.   Cei doi foloseau securile cu măiestrie pentru că faceau acest lucru de mulţi ani. Dar totuşi se deosebeau prin ceva: primul lovea trunchiul neîncetat, fără pauză, fără niciun fel de zăbavă, fără să-şi tragă răsuflarea, pentru că dorea să termine cât mai repede; şi cel de-al doilea trăgea vârtos cu securea dar se oprea pentru o mică pauză după fiecare oră.   Dar iată că soarele ajunsese la asfinţit iar primul tăietor ajunsese abia la jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea tocmai terminase de tăiat trunchiul, care era la fel de gros ca şi trunchiul de copac tăiat de prietenul său.   Primul bărbat observă că tovarăşul lui terminase, se opri din lucru şi întrebă uimit:   – Cum ai reuşit să termini, deşi te opreai după fiecare oră?    Celălalt îi răsăunse zâmbind:    – Ai dreptate, m-am oprit după fiecare oră trecută, m-am odihnit puţin, dar mi-am ascuţit şi securea de fiecare dată.   Tăietorul de lemne a înţeles că, atunci când braţul puternic este însoţit de o minte iscusită, rodul muncii este mult mai cu spor.      

Zeus Cronos se pregatise de o domnie lunga si linistita, chiar daca il chinuiau ganduri negre cand se gandea la blestemul tatalui sau. Uranus nu-i spusese cine avea sa-l doboare asa ca fauri un plan. Dar nu vroia sa repete greseala tatalui sau de a-si arunca copii in temnita, pentru ca stia ca se poate iesi de acolo si se hotari sa-si manance urmasii. Frumoasa Reea a nascut pe rand pe Hestia, Hades, Poseidon Demetra si Hera si nemairabdand sa-si vada copii inghititi de tatal lor se duse la zeita Gheea s-o roage s-o ajute. Aceasta i-a promis ca o va ajuta. Reea era din nou insarcinata asa ca zeita Gheea o duse intr-o pesterea adanca si intunecoasa unde nascu cel de-al saselea copil. Invatata de Gheea aceasta infasura un bolovan intr-un scutec si i-l duse sotului ei, care, fara sa banuiasca nimic il inghiti imediat multumit ca m-ai scapat de un pericol. In pestera Ida crestea Zeus care ajunsese la varsta barbatiei. Mama si bunica lui ii povestise despre blestemul lui Uranus si Zeus s-a gandit multa vreme ca tatal sau ii avea alaturi pe titani in schimb el era singur. Nu se stie cum dar el s-a apropiat de zeita Metis si prin vorbe mestesugite a facut-o sa creada ca e indragostit de ea, apoi i-a cerut ajutorul ca sa-i infrunte pe titani. Metis bucuroasa sa-l ajute i-a facut o bautura dintr-o planta verde inspinata care era delicioasa ca un nectar. I-a dat-o zeitei Reea si aceasta i-a dat-o sotului ei care fara sa stea pe ganduri a baut-o pe data, fiind insetat. Bautura a avut efect imediat ce a ajuns in pantecul lui si dintr-o data au inceput sa iasa din gatlejul lui urias copii : Hestia, Demetra, Hera, Hefastios si Poseidon. Dar copii erau déjà maturi, baietii aveau chiar barbi pana la brau. Apoi Zeus s-a dus si i-a eliberat pe ciclopi si pe centimani pe care Cronos ii aruncase inapoi in Tartar. Ciclopii ca sa-si arate recunostinta catre zei imediat au faurit fulgere, tunete si trasnete pe care i le-au incredintat lui Zeus, noul lor stapan, lui Poseidon i-au faurit o furca mare cu trei dinti si daca zeul izbea cu furca pamantul acesta se cutremura si apele ieseau din vai, iar lui Hades i-au facut o casca tare nazdravana. Daca-si punea casca pe cap se facea nevazut. Cu aceste daruri zeii urcara in Olimp unde Zeus a cerut sa se faca un palat si s-au pregatit sa-i infrunte pe titani. Razboiul a durat zece ani si pana la urma titanii au fost invinsi, nimiciti si aruncati in Tartar. Zeus a ajuns noul stapan si toti ceilalti s-au plecat in fata lui. Numai zeita Gheea s-a suparat pe el pentru ca titanii erau fii ei si i-a promis lui Zeus ca se va razbuna in curand.

Templul lui Solomon Celebrul templu construit de regele Solomon la Ierusalim, o realizare inginereasca descrisa pe larg si cu lux de amanunte in Vechiul Testament, are la baza o poveste stranie care este citata si astazi ca prim ritual major al francmasoneriei moderne. Secretul constructiei, planului, dupa care s-a construit Templul lui Solomon era detinut de 3 oameni : Regele Solomon, Hiram din Tir (Tir = oras din Libanul de azi) si Hiram Abiff, cunoscut si ca Marele Maestru. Oamenii au avut si au dintotdeauna o predilectie pentru secrete si enigma, de unde si vorba : “informatia inseamna putere” sau mai modern spus “informatia stapaneste situatia unde vrei sa detii puterea”. Nici Templul lui Solomon nu a iesit de sub acest slogan, pentru ca fiecare rege, imparat, conducator al vremii trecute sau prezente, chiar, doreau si doresc sa lase in urma lor ceva grandios, maret care sa nu mai fi existat inainte dar nici dupa ce constructia se va fi finalizat sa nu mai fie reprodusa de altcineva. In povestea Templului lui Solomon, Marele Maestru Hiram Abiff isi ispravise rugaciunile de la amiaza si se indrepta spre intrarea sudica a templului a carui ridicare era de acum aproape gata. Pe drum intalneste un preot care il someaza sa-i spuna secretul construirii templului. Hiram refuza, spunandu-i ca este unul dintre cei trei cunoscatori ale acestor planuri secrete si ca jurase ca nu le va dezvalui nimanui niciodata. Preotul infuriat, ridica mana, in care avea o bucata de plumb (folosita la masuratori) si incearca sa-l loveasca in cap. Lovitura nu-si atinge pe deplin tinta dar il raneste usor pe Hiram, care, dupa ce-si revine in simtiri, porneste spre partea Nordica a templului, pentru a se adaposti. Dar o data ajuns aici intalneste alt preot care-i cere acelasi lucru ca si primul, Hiram il refuza si pe acesta iar preotul furios il loveste de asta data ranindu-l. Cu ultimele puteri Hiram, sangerand, se indreapta spre partea estica a templului unde este intampinat de alt preot care-i cere acelasi lucru ca si predecesorii sai, capatand acelasi refuz categoric din partea Marelui Maestru. Hiram este izbit puternic cu un ciocan, dupa care se prabuseste si moare. Cei trei preoti erau intelesi intre ei pentru ca se opintira impreuna si ridicara trupul fara viata a lui Hiram, pe care-l ingropara lasand la capatul mormantului o tufa de salcam. Asa si-a gasit sfarsitul Hiram Abiff, Marele Maestru al Templului lui Solomon. Povestea lui Hiram nu este mentionata in Vechiul Testament dar numele de Hiram apare in Cartea a Treia a Regilor : “ Si a trimis regale Solomon si a luat pe mesterul Hiram din Tir. Acesta era fiul unei vaduve din semintia lui Neftali. Tatal lui, un tirinian, era aramar; era si Hiram plin de pricepere, cu mestesug si cu stiinta de a face orice lucru din arama. Si a venit la regale Solomon si a facut tot felul de lucruri “ ( Biblia sau Sfanta Scriptura – Ed. Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe). Unul din misterele care invaluie presupusa ucidere a lui Hiram din jurul anului 970 I.Hr., cand, se crede ca a fost inaltat Templul din Ierusalim, este modul in care povestea a fost preluata de ritualul Masonic modern. Acest asa numit rit, a devenit primul ritual major de gradul trei in care masonii recreeaza scena uciderii lui Hiram Abiff. Candidatul la acest grad jucand rolul mesterului constructor. Intrebarile predominante sunt, ca aceasta este o istorie simbolica, nascocita de un mason plin de imaginatie la inceputul secolului al XVIII-lea sau a trecut din generatie in generatie prin intermediul unor organizatii si traditii secrete pentru a fi in cele din urma, integrate in ritualurile francmasoneriei moderne ? Ca orice secret sau enigma intalnim misterul creat in jurul lui. Dupa traditia masonica povestea uciderii lui Hiram nu se ispraveste aici, spunandu-ne mai departe ca cei trei preoti fug si se ascund intr-o pestera, incercand sa-si piarda urma. Dar disparitia Marelui Maestru este descoperita imediat, fapt pentru care, alti 12 preoti care luasera parte la complot, se razgandesc in ultima clipa si se prezinta in fata regelui Solomon si marturisind totul. Cu ultima speranta de a-l mai gasi in viata, regele isi trimite oamenii sa-l caute, dar acestia gasesc tufa de salcam pe care o scoasera cu usurinta din pamant scotand la iveala trupul fara viata a lui Hiram. Suparat regele ordona capturarea si executia celor 3 preoti. Alt mit legat de uciderea lui Hiram Abiff apare intr-o legenda israelita unde se spune ca toti cei care au luat parte la construirea templului au fost omorati dupa finalizarea lucrarilor, pentru a impiedica zidirea altui templu care sa rivalizeze cu acesta. Alta legenda spune ca Hiram dupa ce a terminat de construit templul s-a intors acasa in Tir unde a trait tot restul vietii lui in tihna. Misterul mortii lui Hiram au fost obiectul curiozitatii cercetatorilor care au gasit asemanari intre povestea lui si legenda egipteana a lui Osiris, ucis de Seth. Aceasta este legenda lui Hiram Abiff care se afla la baza construirii Templului lui Solomon dar si in centrul credintelor si practicilor masonice moderne. Rezumat de Elia dupa cartea lui Michael Streeter “Istoria societatilor secrete”

               Nici dată nașterii lui Pitagora, nici măcar numele său real nu sunt cunoscute. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că el s-a născut, aparent, în jurul anului 570 î.Hr., pe insula Samos, din partea de est a Mării Egee. Această dată este acceptată de majoritatea istoricilor pe baza legendelor despre călătoriile lui Pitagora. Nu există informații care să respingă această dată. Numele tatălui său era Mnesarch. El era fie un tăietor de piatră, fie un negustor – această din urmă ipoteză este mai probabilă, deoarece educația primită de Pitagora face mai mult referire la  nobilimea familiei sale.          Pitagora a fost cunoscut ca matematician sau numai ca matematician de catre unii dintre noi si mai ales ca celebra sa teorema, as putea spune baza a peste 75% la suta a problemelor de geometrie se rezolva prin aceasta. “In orice triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei”         Astazi o sa cunoastem si o alta latura a lui Pitagora, potrivit legendelor scrise despre el, unde aflam ca inainte de a se naste Oracolul din Delfi le-a prezis parintilor ca vor avea un copil care ii va intrece in frumusete si inteligenta pe toti ceilalti si ca odata ajuns la maturitate, va deveni si va aduce contributii uriase omenirii. In alta legenda se spune despre Pitagora ca era rodul unei nasteri virgine ( trasatura comuna multor divinitati din mitologia antica) si ca de fapt era un zeu transformat intr-un muritor. Adeptii sai sustineau ca pe lume se afla trei tipuri de fiinte : oameni, zei si cei ca Pitagora. Intr-o alta legenda i se atribuie o coapsa de aur, semn al divinitatii.       In fapt, se stiu putine lucruri despre copilaria, tineretea dar si conceptiile sale deoarece nicvi una din scrierile sale nu au supravietuit timpului. Unii istorici sustin ca ca Pitagora a avut parte de o educatie exceptionala, langa Samos unde se afla cetatea din Milet (in zona continentala a Turciei de astazi), loc care era considerat leaganul “gandirii” grecesti. Pitagora a calatorit mult, studiind templele de la Sidon si Tir (locul de bastaina al tatalui sau, care era negustor), apoi a trait multi ani in Egipt. Se spune ca a fost educat de preotii din vechea capitala Memphis, initiat in misterele egiptene, inclusiv a lui Isis si cand a intrat in contact cu comunitatile iudaice a preluat unele dintre ideile acestora incorporandu-le in propria filozofie.         In anul cand a fost invadat Egiptul de catre persani in jurul anului 525 i.Hr. Pitagora a fost luat ostatic si cu ocazia aceasta a avut sansa de a se familiariza cu gandirea babiloniana. In aceasta perioada a fost initiat in ritualurile magiei si misterele magilor dar si in tainele matematicii, babilonienii fiind vestiti pentru cunostintele lor in aceasta ramura. Alte legende ne spun ca Pitagora ar fi aflat si dezlegat misterele hinduismului.        Dincolo de aceste legende Pitagora s-a autodefinit ca filozof – “iubitor al intelepciunii” si nu ca intelept, adica a fost iubitor de intelepciune dar, considera el, nu era intelept. A parasit Babilonul in jurul anului 520 i.HR., pornindu-se catre Crotona, oras apartinand asa numitei Magna Graecia (Marea Grecie), in prezent, sudul Italiei. Aici a intemeiat o scoala cu caracter secret, un cult al misterelor, unde a impus reguli severe, printre care cea mai aspra era insasi pastrarea secretelor, organizata in doua grupuri : grupul exterior care avea voie sa locuiasca in afara organizatiei, sectei sau cultului (nu conteaza cum era denumita), avea voie sa detina proprietati, sa locuiasca independent unul de altul si sa manance carne, in timp ce grupul din interior traiau la comun, erau vegetarieni si nu detineau nici un fel de bunuri aflandu-se sub directa supraveghere a lui Pitagora. Aceasta grupare a fost una din primele forme de societate secreta adesea numita “fratie”. Tot ceea ce se intampla in interiorul acestei organizatii, era tinut secret, la fel si cunostintele si conceptiile – multe dintre ele proveneau din calatoriile lui Pitagora). Si cu toate acestea o parte din ideile lui Pitagora si a discipolilor lui ne-au parvenit si noua, adica, reincarnarea si transmigratia sufletului, potrivit careia spiritul supravietuieste mortii trupului revenind la viata sub forma animala. Ideea nu era o noutate, aceasta fiind preluata de Pitagora de la egipteni                                                                                       Totusi Pitagora ne-a lasat o mostenire care avea sa dainuie peste veacuri si aceea este ca geometria si numerele reprezinta esenta lucrurilor, prin intermediul carora putem cunoaste natura universului, un sistem ordonat si armonios de numere si raporturi numerice dar si legatura dintre matematica si muzica. Totodata el a atribuit fiecarui numar o proprietate, adica, numarul zece este numarul universului iar numarul unu numarul ratiunii         In viziunea lui Pitagora, numerele si stiinta mu constituiau entitati distincte fata de religie si misterele lumii; impreuna alcatuiau un intreg Matematica si geometria erau privite drept expresie a naturii adevarate, mistice si armonioase, a universului. \       Moartea lui Pitagora ramane invaluita in mister. Dupa unele scrieri spun ca Pitagora a dobandit o anumita putere politica si in timpul unei revolte puse la cale de oponentii sau si a discipolilor lui au sfarsit arsi de vii. O alta legenda spune ca ar fi murit in exil. Dar cea mai vechiculata idee a fost ca a fugit in exil pentru a nu cadea in mainile dusmanilor lui politici. Toate aceste legende au totusi un punct comun si acela ca Pitagora si scoala sa pitagoreica a atras multi inamici, deoarece era considerata o amenintare la adresa societatii si asa au fost fortate sa functioneze in clandestinitate        

Legenda lui Hefaistos Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului. Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.). Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei. Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a  fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos. Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian). Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor. Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa. Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept. Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic. Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida. sursa: istoriiregasite.ro

Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui   Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.   Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.   Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).   Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.   De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.   Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.   Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.   Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.   Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.

In religia feniciana, Astarteea era venerata ca zeita consoarta a marelui zeu Baal, dar nu este deloc deplasat sa ne inchipuim ca primii israieliti o considerau sotia lui Yahmeh. In multe religii ale lumii antice existau un zeu al soarelui sau al cerului si o zeita a lunii sau a fertilitatii. Trecerea catre monoteism s-a facut treptat, daca ne raportam la regele Solomon care a fost considerat o personalitate a iudaismului si islamului, acesta venera mai multi zei si in cele din urma iudaismul ca si vlastarul sau crestinismul au devenit religii monoteiste si in ambele traditii, conceptul de zeita s-a pierdut. In crestinism cultul unei divinitati feminine nu a fost complet inlaturat, supravietuind sub alta forma, astfel ajungand la problema importantei rolului jucat de Astarteea in istoria organizatiilor secrete si a cunostintelor ezoterice asa cum Solomon, Templul sau si Chivotul aveau sa devina elemente centrale in credintele si practicile unor societati secrete. In traditiile lor s-au intrepatruns conceptele simbolice ale zeitei “pierdute”, zeului reinviat, renasterii sufletului si ciclul nesfarsit al vietii si al mortii. Temele acestea au constituit nucleul conceptiilor oculte si al religiilor eretice care i-au fortat pe practicanti sa intre in clandestinitate. In legendele babiloniene Astarteea este pomenita ca sotie a lui Baal, zeul canaanit dar este asociat si cu Adonis, un zeu al fertilitatii, de care ea s-a indragostit nebuneste incercand sa-l faca sa renunte la indeletnicirea sa de vanator. Adonis a refuzat si sfarseste in cele din urma rapus de un mistret. La capataiul lui, Astarteea il plange dupa care il aduce la viata. Inflorirea in fiecare an a anemonei rosii personifica sangele varsat de Adonis, moartea si invierea sa care erau sarbatorite anual in templul din Byblos, inchinat Astarteei. Legenda mai spune ca efigii ale zeului mort, imbracate in rosu, erau in chip simbolic ingropate sau aruncate in mare, insotite de vaiete si plansete, ca apoi a doua zi, reinvierea zeului sa fie sarbatorita cu aceeasi ardoare. In poveste apare o legatura interesanta intre Adonis si copaci, aceasta consemnand ca nasterea sa s-a produs in conditii dramatice, deoarece mama sa ar fi fost transformata de un zeu razbunator intr-un arbustul numit MIRT. La capatul gestatiei arbustul s-a intredeschis si astfel a aparut pe lume Adonis sau “cel nascut dintr-un arbore”.

Hades   Legenda spune ca pe zeul Hades nu-l iubea nimeni si pe buna dreptate doar era zeul mortii. Era cel mai posac si mai nesuferit dintre toti zeii. De multe ori cand se plictisea pe taramul lui isi punea casca fermecata si se facea nevazut, urmarind oamenii si pe unii care erau criminali, farseuri, tradatori, care nu erau darnici cu strainii sau drumetii ii pedepsea. Apoi il chema pe Tanatos, care avea o manatie neagra ca smoala, pe umeri cu doua atipi negre si o sabie intr-o mana.   Tanatos era moartea insasi. El lua umbra celui dus apoi il chema pe Hermes care o ducea la randu-i in adancurile reci ale taramului lui Hades. Pe drum spre taramul mortii treceau pe langa pesteri negre, intunecoase, pe langa mlastini verzi urat mirositoare, intalneau genii urate, rele care spuneau vorbe batjocoritoare. Ajungeau la Stix, apoi traversau peste raul Aheron. Umbrele nu puteau trece peste aceste doua rauri daca nu plateau lui Haron (un luntras batran), un banut de aur, argint sau arama.   Cine nu-l avea zabovea pe mal pana la un veac si mai bine.Dupa ce treceau intalneau o poarta mare larg deschisa, dupa care se vedea palatul lui Hades. La poarta era un monstru mare, cu trei capete pe nume Cerber, care te lasa sa intri dar nu mai puteai iesi niciodata. legenda:genii = harpii care aveau in pletele zburlite serpi veninosi si bice-n maini Stix = pe raul Stix se jurau zeii care era cel mai puternic juramant, acesta este un rau rau obisnuit care provine din trei izvoare si care se varsa in golful de Corint (mai tarziu a fost denumit Mavronero). Hades = mai inseamna "nevazutul"Aheron = raul spaimelor

  Legenda salciei                                                                                                                         Legenda salciei             Se spune că în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce, Iisus se prăbuși la pământ lângă trunchiul unei salcii. Plin de sânge și fără putere încerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei. Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ ajutându-l să se ridice.         Iisus porni mai departe ducându-si crucea, dar salcia... îndurerată nu-și mai ridica niciodată ramurile de la pământ.         Salcia este nelipsită la sărbatoarea Floriilor. Tradițional, salcia este dusă la biserică, este sfințită la biserica, apoi este utilizată in gospodărie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.        Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum să-și vada fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă curgătoare vijelioasă. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa.Nici una însă, nu s-a îndurat la sufletul trist și lacrimile Maicii Domnului, cu excepția unei salcii. O salcie bătrână și încovoiată și-a aplecat crengile deasupra apei și a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă pe malul celălalt. In semn de mulțumire, aceasta a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii, an de an.        De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sărbatoarea de Florii.    

Muntele Capra  Sus la hotar intre muntii Lespezilor si Platinul e muntele Capra. Numele lui are o poveste in care se spune ca o baba ca toate babele isi pastea turma de oi si capre. Baba aceasta era far’ de pereche de harnica si de aceea oile si caprele ei erau grase si frumoase si ceilalti ciobani o pizmuiau. Cam la inceputul lunii februarie cand iarna se mai imbunase si vremea era frumoasa, baba se gandi sa-si suie turma la munte. Cum s-a gandit asa a facut, pentru ca se saturase sa stea pe loc din cauza iernii capricioase. Se intalni pe drum cu ciobanii care radeau de ea si-i spuneau ca primavara mai are de asteptat. Dar baba nu-i lua in seama si se gandi ca omul, “care nu s-a dat cu capul de grinda de sus ca sa vada pragul de jos” ca n-o fi chiar asa cum spuneau ciobanii, si-si continua drumul cantand. “Pe Faurar L-oi pune pe carbujar, Si pe Martisor L-oi trece binisor Tara-ra-ra-ra-ra Pan’ vine primavara” Bine a fost si cald pana se dadu soarele la culcare si gerul cobori usor-usor impresurand oile si caprele care se strangeau in jurul babei. Ea incepu sa amorteasca, sa-i clantane dintii si peste noapte ingheta de frig si muri. Ningea si zapada cadea cu nemiluita. Tarziu pe la jumatatea lui Martisor zapada se topi si baba inghetata cum era s-a prefacut intr-o stanca care a ramas pana-n ziua de azi. Ciobanii care-si pasc oile pe aici o recunosc usor dupa caprele culcate imprejurul ei prefacute o data cu ea in pietre. De la aceasta intamplare a ramas numele muntelui “CAPRA”.

  Prometeu - Zeii Olimpului povestire pe scurt   Prometeu, dupa cum spune legenda era fiul lui Iapet care la randu-i era fiul Gheeiei si a lui Uranus. Acest urmas a lui Iapet era istet si cutezator dar il framanta un gand inca de cand era copil “ cum sa faureasca o fiinta care sa fie in stare sa conduca si sa foloseasca chibzuit tot ce se afla pe pamant ?”.   Si intr-o zi a luat tarana in maini si a udat-o cu apa si a modelat o fiinta omeneasca, un barbat, care a inceput sa umble, sa-si caute singur hrana si sa traiasca. Prometeu a rugat-o pe Atena sa-i daruiasca intelepciune si aceasta l-a ajutat ca-i era drag Prometeu si l-ar fi dorit de barbat, dar facuse un juramant ca nu se va marita niciodata. Omul faurit de Prometeu era aidoma zeilor si acest lucru nu a fost pe placul lui Zeus care n-ar fi avut nimic impotriva sa faureasca un animal sau o pasare dar un om aidoma lui nu putea sa accepte.   Intr-o zi Prometeu s-a dus la Zeus sa-l roage sa le dea oamenilor focul, care traiau in pesteri unde era frig si bezna, dar Zeus nici n-a vrut sa auda spunandu-i ca daca oamenii vor avea focul se vor ridica impotriva zeilor si el ar putea sa-si piarda tronul. Degeaba a insistat Prometeu ca Zeus a ramas neanduplecat, si a plecat spunandu-i ca o data si o data oamenii tot vor obtine focul de la zei, pesemne avea el un gand ascuns pe care nu intarzie sa si-l duca pana la capat.                   In seara aceea se strecura in fieraria lui Hefastios care domea adanc, avand la el o tulpina de soc scobita inauntru ca sa ascunda focul dar totusi sa nu se aprinda. A luat un bob de jar si l-a dus oamenilor care si-au facut focurile in pesteri. Hermes care cutreiera si cerul si pamantul a vazut ce se intampla si l-a vestit pe Zeus care manios din cale afara pe Prometeu ca-l pacalise, a jurat ca se va razbuna intai pe oameni si apoi pe el. L-a chemat pe Hefastios care se simtea vinovat de cele intamplate dar Zeus i-a spus ca trebuie sa-i faca o fata cu chip de zeita asa cum si Prometeu a facut barbatul. Si Hefastios care era putintel la minte neantelegand de ce-i cere fratele lui asa ceva nu mai puse intrebari si se duse in atelierul lui sa faurasca o femeie din tarana si apa intocmai ca Prometeu.   Dupa ce a fost gata Zeus a chemat zeii, care au inzestrat-o cu intelepciune, vorba duioasa, vesminte alese si i-au dat numele Pandora. Toti oameni, caci erau numai barbati pe pamant au admirat-o pe Pandora.   Prometeu le-a spus oamenilor sa se retraga dar numai fratele lui, Epimeteu nu l-a ascultat si Afrodita cu ajutorul lui Eros (zeul dragostei fiul ei) ii trimise sageata iubirii si pe loc acesta a luat-o de sotie. Pandora avea o cutie pe care i-o intinse lui Epitemeu, acesta crezand ca sunt daruri de la zei o deschise si din ea au inceput sa zboare toate nenorocirile : minciuna, grija,necazul ,durerea, suferinta, foamea, setea, molimele negre si moartea. Epitemeu vazand atatea rele, inchise cutia la loc iute dar a fost prea tarziu, napastele se inaltasera si lumea le purta in carca   In cutie mai ramasese o aratare mica si firava cu aripi slabe, care n-apucase sa zboare si purta numele de Speranta. Asta a fost zestrea pe care Zeus o daruise fetei ca s-o duca pe pamant si in felul asta se razbunase pe oameni pentru ca-i furase focul.   Prometeu suparat s-a dus sa-l infrunte pe Zeus care pe data l-a chemat pe Hefastios cu niste catuse si lanturi mari si un piron lung si gros. Apoi l-a chemat si pe Hermes care impreuna cu Hefastios au plecat in insula Elbrus sa-l inlantuie pe Prometeu de o stanca colturoasa. Dupa ce l-a vazut inlantuit Zeus i-a strigat din cer ca ii va trimite vulturul lui sa-i smulga in fiecare zi cate o bucatica din ficat.   Dar Prometeu se uita in zare si vedea ca focurile ardeau in casele oamenilor, ca femeile invatasera sa fiarba carnea animalelor, ca barbatii invatasera sa faureasca uneltele trebuincioase si zambi multumit, stiind ca si-a indeplinit menirea.       

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară! – Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure: – Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa? – Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare. – Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate. – Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem? Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa: – Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala? – Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos. – Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare. – Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.