Povești cu morală și tâlc

Părinte, zicea un țigan rob, în vîrstă ca de 70 de ani, văz că nu o să mai am zile multe de trăit. Roagă și sînția-ta pe boierul să mă ierte și să-mi dea drumul. Mă voi bucura și eu în bătrînețele mele de două, trei zile albe, că mult am mai robit și multe zile negre are robia. Voi muri liniștit, știind că cu munca mea de o viață de om m-am răscumpărat   — Astăzi, nu mai departe, Răducule, îți voi împlini dorința.   Boierul, după ce ascultă rugăciunea preotului, se făgădui că-i va da drumul.   Dară pînă să-l facă a da făgăduiala, trecuse pe bietul preot mii de sudori. Îi torosi la ureche verzi și uscate, pînă să-l încredințeze că de la Răducu puțin folos va mai avea, căci era bătrîn, bolnăvicios și ajuns la marginea mormîntului.   Totuși dracul nu-l lăsă de inimă să dea drumul bietului rob pînă mai era timp.   Mai trecu ce mai trecu și boierul, chemînd într-o zi pe preot la masă, îi zise:   — Părinte, azi voi să fac un chef. Te rog să-i spui lui Radu că l-am iertat si că mîine am să bag hîrtiile în tribunal.   — L-a iertat Dumnezeu mai-nainte, boierule. Ieri l-am înmormîntat.

A fost odată un ciobănaș pe nume Petrică. Într-o zi de toamnă, el se gândi să le facă sătenilor o farsă. Așa că se apucă să ţeasă o minciună gogonată, cu atâta măiestrie, că sătenii îl crezură:           — În fiecare noapte vine lupul la stână. Și eu strig cât mă ţin puterile după ajutor, dar nu mă aude nimeni! Și mă lupt eu singur cu dihania, de e vai de tinereţile mele! încheie Petrică, teatral. Sătenii îl crezură și se hotărâră să-i sară în ajutor. Și, într-o noapte, numai ce-l aud pe Petrică strigând: — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi!   Sătenii, fiind avertizaţi, săriră care mai de care. Când colo, ce să vezi? Petrică râdea de ei cu gura până la urechi: — Ha, ha, ha! Ce farsă v-am făcut! Și sătenii plecară foarte supăraţi la casele lor. Însă, nu peste mult timp, iată că lupul veni de-adevăratelea la stână. — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi! strigă Petrică din nou. Însă degeaba, că nimeni nu l-a mai crezut.   Petrică se luptă cu lupul ce se luptă și, văzând că n-are sorţi de izbândă, o rupse la fugă de-i sfârâiau călcâiele.   Și uite-așa, Petrică și-a pierdut oile, ba încă puţin a lipsit să fie mâncat și dânsul de lup, dacă nu ar fi rupt-o la fugă. Vorba aceea: „Unde nu-i cap, vai de picioare.”       SFÂRȘIT

Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuție, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.   Stăpînul bordeiului avea șapte copii. Cinci băieți și două fete. Toți mari, toți ajunși de însurat și de măritat. Bogatul avea doi copilași. Copiii muncitorului rumeni și sănătoși, copiii bogatului gălbejiți și bolnăvicioși. Cînd se lumina de ziuă, omul ieșea din bordei, și după dînsul toți flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă și vedeau de rostul mîncării și de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp și întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ți venea să te așezi și tu lîngă dînșii, cînd îi vedeai.   Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci știa să zică din fluier, și mi-ți trăgea niște doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea niște cîntece de danț, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva și băieții cu fetele jucau și tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.   În casa bogatului era muțenie; nu se auzea nici țipenia. Se ducea și bogatul de acasă în trebile sale, și după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară și acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea și iar socotea, pînă tîrziu noaptea.   Și era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogații din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum.   Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:   — Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije și atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz și eu o dată vesel și cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădești. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domnește veselia.   — Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aștepta. Nouă ne-a dat bogăție și așteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie și așteaptă bogăție. Tot ce dorește omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ți dau o probă.   A doua zi se scoală de dimineață omul cel bogat și iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, și cînd se apropie de el, îi zise:   — Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?   — Da, măria-ta, l-am cunoscut.   — Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic și cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea și cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorința tatălui meu.   Și, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.   Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toți copiii săi și începu să se laude că ce fel de om și cum a fost el în tinerețele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moștenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“   Și îi numărară și îi socotiră și nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.   Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moșie cu arendă.   — Aș! răspunse altul. Ca să fii arendaș trebuie să știi carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii și cu zapciul la taifas. Nu face pentru noi.   — Ba să mergem la oraș să deschidem o boltă.   — Ba să ne facem zarafi.   Din una din alta se apucară la ceartă.   De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei și al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.   Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:   — Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.   Și luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.   Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toții, intrară în gîrlă și începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii și mai multe nu; și de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga și o scoaseră afară.   Și întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:   — Știți ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani și jumătate să-i împărțiți între voi. Așa mi se pare a fi cu dreptul.   Cînd auziră copiii una ca aceasta, toți săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult?   Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-și facă ei planurile și să se învoiască ce negoț să facă bordeiul lor era ca și pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toți cu totul și chibzuiau și puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.   Bogatul își chemă nevasta în seara dîntîi și îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.   A doua seară și a treia tot așa. Se mira și ea; cînd a patra zi dimineața, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînșii.   Bogatul ieși afară să vază ce poftește. Vecinul începu a zice:   — Boierule, fă-ți pomană cu noi și priimește-ți darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ți banii și fii sănătos. D-ta cu bogăția d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învățat.   Și, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte și să joace. Bogăția ieșise pe fereastră. Veselia intrase pe ușă.

Spun, măre, să fi fost în Țara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu și nepărtinitor.   Cînd ieșea la judecată, și ieșea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînea mulțumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndețe păsurile fitecui. El îmbuna pe toți. Ce să vă mai spui? El era adevărat părinte al celor buni.   Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu rața în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea și asuprirea înaintea lui. Mîndrului și celui nesocotit, ca și mîncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ți-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de șapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăția lor.   Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin țară vrun om rău, nedreptățitor sau asupritor, și dacă se afla cîte vrunul, apoi era arătat cu degetul și vestea se ducea pînă la urechile lui vodă și era vai de măiculița care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea.   Totuși vodă ieșea la judecată la soroacele hotărîte și asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, și asculta pe toți, cu răbdare și cu îngăduință.   Într-una din zile se înfățișă înainte-i o jupîneasă și-i zise:   — Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să știe de mine.   — Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Și cum nu vrea să știe de tine?   — Apoi iacă, măria-ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepților, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adecă meșteșugul cu care ne hrănea pe mine și pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băiețandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, și cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simțim lipsa și neaverea.   După ce s-a mai mărit, nu știu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale.   Este multă vreme de atunci și pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit.   Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila mărieitale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplătești pentru vrednicia și vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut și saca și cal, și m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare și mare, să pot mînca și eu o pîinișoară în curtea lui la vremea bătrînețelor mele.   Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvînt că nu mă cunoaște. Și așa cu plîngere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.   — Cine este copilul tău, jupîneasă?   — Ispravnicul din cutare județ, măria-ta.   — Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău.   Și dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic la curte, vodă își căută de alte trebi ale țării.   Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine știe ce bunătate îl așteaptă, și se grăbi să vie numaidecît.   Pesemne că nu i se bătuse ochiul stîng, nici nu-i țiuise urechea.   Înfățișîndu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie și jupîneasa.   Cînd se văzu ispravnicul de față cu mumă-sa o sfecli de tot.   — Cunoști tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.   Ispravnicul, care se făcuse roșu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos și cu ochii în pămînt, răspunse:   — Da, măria-ta.   — Cine este?   — Este mumă-mea.   — Păi bine, ispravnice, nu ți-a fost frică de Dumnezeu și rușine de oameni să o gonești de la curtea ta? Au doară te rușinezi de teapa din care ai ieșit? Au doară vei fi zicînd că acuma ești boier mare și te josorești să-ți hrănești pe muma care te-a născut și te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică?   Și întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită și cu mîinile la piept, o întrebă:   — Ce osîndă socotești d-ta, jupîneasă, că i se cade acestui fiiu nerecunoscător?   — Mila măriei-tale, doamne; eu nu cer osîndă; eu doresc să fiu pe lîngă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc și eu o bucată de pîine la bătrînețele mele și să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.   — Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ție și tu, jupîneasă, să-l bășici cu nuielușa, cum făceai cînd era el la casa ta și sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.   — Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am știut să-l mustrez și să-l fac să meargă pe calea cea bună.   De cînd insă a ieșit de sub aripele mele și a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat și cruce de voinic. Mai bine să muncesc eu pe la unii și pe la alții, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea și fie mila Domnului și a măriei-tale preste noi amîndoi!   Se înduioși vodă pînă într-atîta încît se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ținea, ca să nu piștească afară.   Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea lui vodă și zise:   — Greșit am fost, doamne, înaintea măriei-tale și înaintea mumei mele. Iertați-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinți! N-am știut să prețuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz și eu ce mumă dornică și cu minte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine și să o țiu numai în palme și în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea și cît mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună și să nu ies din cuvîntul ei.   Măria-sa vodă nu-și mai putu ține lacrămile și ștergîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise:   — Așa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mîna mume-tei și să-ți ții cuvîntul, precum ți-a fost vrednicia în oștire și atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn.   Și așa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.   Darămite azi, cîți nemernici nu s-or fi găsind, cari, după ce că părinții lor se sting cheltuindu-se, și îngrijesc de dînșii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung și ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc și-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleșiți de povara bătrînețelor. Cîți, zic, nu s-or găsi și astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decît să stea cocoțați cine știe unde și îmbăierați de fumurile fuduliei celei necuviincioase.

În Grecia antică (469-399 î.Hr.), Socrate a fost foarte apreciat pentru înţelepciunea lui. Într-o zi, un cunoscut al marelui filosof a alergat spre el agitat şi i-a spus: “Socrate, ştii ce-am auzit despre unul dintre studenţii tăi?” “Stai o clipă”, a replicat Socrate. “Înainte să-mi spui aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei”. “Testul celor Trei?” “Exact”, a continuat Socrate. “Înainte să-mi spui ceva despre studentul meu, hai să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să spui. Primul test este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?” “Nu”, a răspunsul omul, “de fapt de-abia am auzit despre acest lucru”. “Bine”, a spus Socrate. “Deci nu ştii concret dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm al doilea test, testul Binelui. Este, ceea ce eşti pe cale să-mi spui despre studentul meu, ceva bun?” “Nu, dimpotrivă…” “Deci”, a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, chiar dacă nu eşti absolut sigur că este adevărat?” Omul ridică din umeri, un pic jenat. Socrate a continuat. “Ai putea totuşi să-mi spui acel lucru pentru că există un al treilea test – filtrul Utilităţii. Îmi este de vreun folos ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu?” “Nu, nu chiar”. “Ei bine”, a concluzionat Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici măcar util, de ce să mi-l mai spui?”

    Într-o noapte, un hoț a intrat în casa unor oameni. A adus cu el și câteva felii de carne cu scopul de a păcăli câinele de pază. Hoțul a intrat în casă și l-a văzut pe câinele care păzea locuința. Imediat a și aruncat bucățile mari de carne spre el. Când a văzut una ca asta, câinele i-a spus hoțului: „Dacă crezi că aruncând această bucată de carne mă poți păcăli, te înșeli”. Hoțul nu se lăsă și mai aruncă o bucată de carne fix sub nasul câinelui, crezând că de această dată îl va ademeni. Câinele nici nu se uită la momeala și îi spuse hoțului: „Sunt un câine de casă loial”. Imediat ce i-a dat replica,  câinele a și sărit pe hoț, făcându-și până la capăt datoria de câine de pază. Hoțul s-a speriat și a fugit pe fereastră, făcându-se nevăzut în noapte. Stăpânul câinelui a auzit zgomotele și s-a trezit. A ieșit din cameră și a aflat totul despre ceea ce se petrecuse în casa sa. Apoi și-a lăudat câinele și i-a dat să mai mănânce încă două bucăți de carne ca recompensă, răsplătindu-i astfel din plin loialitatea. MORALA: Fii întotdeauna atent la cel care încearcă să te ademenească oferindu-ți mită, deoarece intențiile sale nu sunt cinstite.

O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea cu apa doar pe jumatate. Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat ii era atat de rusine cu imperfectiunea si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit! Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor: – Ma simt atat de rusinat pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa! Batrana a zambit: – Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa. Morala: Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea. Deci, nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!

Floarea intelepciunii si iarba puterii (fara autor)   Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de pamant. Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume.  Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete:   - Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui. Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela de tarana, nu va putem lasa. Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor?   - Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait cei doi flacai.   - Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase… Care dintre voi socoate ca i se cuvine iarba puterii?   - Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.   - Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica. Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi. Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la ivirea zorilor.   inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit. Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna.   Seara s-au imbratisat in pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare apune. *  Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum. Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie.   - Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare?   - Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in ,,Tara desfatarilor”. La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte.   ,,Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara”, cugeta flacaul, nestiind ce sa faca. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp… Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima ghes sa ramana acolo pentru vecie. Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: ,,Am sa plec neintarziat in cautarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate, vor fi ale mele!”   Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati. Avea sa intre in ,,Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare”.   Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau.   - Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat tine!   - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.   - Si mai chipes…   - Si mai cinstit…   - Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva.   ,,Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii aistea toate tainele?”   Se suci, se rasuci, dar nu gasi raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza? Ce mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului.   intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche:   - Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii. Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te lingusi.   Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de drum.   intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu se dadu invins. Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica.   La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana atunci. Se afla in ,,imparatia orbilor”. Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. in loc de placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.   - Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti ,,a orbilor”?   - Ehei, straine, multa nenorocire vei vedea… La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor. Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului.   Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: ,,Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasca… Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun impielitat”.   incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii si pleca la ale lui.   De acum, drumul era tot mai greu de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt. Era muntele puterii. isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat. Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se grabi spre casa.   inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc.   *    …Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea. A gasit el, oare, floarea intelepciunii?   in dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune.   Merse cale lunga, intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate. il batura ploile, il arse soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni.   - Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta?   - Te gasesti pe ,,Taramul oamenilor nefericiti”, calatorule. Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat.   ,,Nemaiauzit lucru”, gandi baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni.   in cele trei zile isi pleca urechea la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin. Luand asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la capataiul celor nevoiasi.   Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca. Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui.   Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand.   - Ce nume poarta imparatia aceasta? vru sa cunoasca el.   - Te afli in ,,Tara tacerii”, drumetule, in spuse un oarecare.   - Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel?   - Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon.   - Ce fel de canon?   - Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla. in acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai.   - Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca?   - Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos. Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. in acest an, gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite.   De atunci, flacaul se supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte. Multumi locuitorilor din ,,Tara tacerii” pentru tainele capatate si isi cauta de drum.   intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat.   intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: «Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre ,,izvorul cunoasterii pamantului”. Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea!»   Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului. in cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui. Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir.   Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi?   Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud. Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand.   Praslea ce sa faca? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti. Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti.   Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului.   Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni.   In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii. inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti.   De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari.   Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa. Ce se intamplase? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor.   Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi.   - Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea? intreba praslea.   - Asa este, inteleptule.   Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui.   Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului. De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta. inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai:   - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara?   - Mai incape vorba? zisera oamenii.   - Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile?   - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita.   Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului:   - Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta?   - Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas.   Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale.   Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului. Ce se intamplase? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de ganduri.   - Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.   - Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie?   Imparatul nu zise nimic.   - La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele?   - Tu? zise imparatul plangand. Tu esti, fratioare?   - Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii.   - Buna alegere ai facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese din iarba puterii.   Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de binefacerile florii intelepciunii.

Partea întâi Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă,  cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se  adunară în grupuri și începură să șoptească între ei. În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.  Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.  Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe,  după cum clipea de șmecherește:  - Știți...Simon...n-are tată !  Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.  Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat,  părea sfios, aproape stângaci.  Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:  - Cum te cheamă pe tine ?  El răspunse:  - Simon.  - Simon și mai cum ?  Copilul repetă încurcat:  - Simon.  Băiatul strigă:  Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.  Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:  - Mă cheamă Simon.  Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:  - Vedeți și voi că n-are tată.  Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.  Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:  - Ba da, am și eu tată.  - Și unde e ? întrebă băiatul.  Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau  îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.  Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.  - Nici tu, spuse el, n-ai tată.  - Ba da, spuse băiețelul, eu am.  - Unde e ? întrebă Simon.  - A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.  Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.  Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă: -N-are tată ! N-are tată !  Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu  să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă:  - Du-te și spune-i lui taică-tu.  Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.  O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește,  tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:  - N-are tată ! N-are tată !  Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le  aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică.  Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.  Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.  Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl  scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită,  obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte  senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.  Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra  apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”.  Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de  fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.  O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de  trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de  dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți  cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea  ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.    Partea a doua Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă : - Ce te necăjește așa, băiețele ? Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej: - M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată. - Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată ! Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde: - Eu..eu...eu n-am. Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea. - Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată. O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară. Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate. - Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă ! O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână: - Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului. Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar: - Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată. O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse: - Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ? Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar: - Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec. Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând: - Bine, vreau. - Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele ? - Philippe, răspunse bărbatul. Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse: - Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu. Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari. A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea: - Pe tata îl cheamă Philippe. Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie: - Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?... Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase  martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul  îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa. Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei. Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească. Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă. Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse: - Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe. - De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat. - Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale. Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse: - Totuși e tatăl meu. - Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău. Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe. Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul. Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon: - Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat. - De ce ? întrebă muncitorul. Copilul răspunse cu toată nevinovăția: - Pentru că nu ești bărbatul mamei. Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru  tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor: - Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și  ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă. - Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei. Muncitorul continuă: - E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel. - Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei. Și urmă: - Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică ! - Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți. Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră. Philippe se aplecă deodată spre Simon. - Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară. Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară. Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor. Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită: - Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe. El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă: - Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine. Atunci Philippe izbucni: - Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine ! Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse: - Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine. A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede: - Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine. De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru. 1879

Tararaua nemțească În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.   Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:   — Măi, vreți voi să faceți pace?   — Vrem, răspunseră ei.   — Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.   — Priimim.   — Ne învoim.   Răspunseră deodată amîndoi.   Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.   Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.   Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.   Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.   În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:   — Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?   — O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.   Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.   Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.