Povești cu morală și tâlc

                                        Povestea lui Moș Nicolae           Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul.        El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate.        Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.       Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire.       Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.       – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae.      Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.      – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit!   Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.       La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie.      Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale.     Aşa că, peste încă un an, s-a hotărât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.     Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei.     Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului.     De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă, sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă.     – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.     – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.      Nicolae l-a rugat totuși pe acel om, sa păstreze secretul, însă acesta nu a respectat rugămintea lui si a povestit tuturor.     Ulterior, oricine primea un cadou neașteptat, credea că este de la Nicolae și îi mulțumeau pentru cadou.      Cei trei saci cu aur au devenit conform legendei simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur, de aici moștenind-se tradiția de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.      Nicolae, a continuat toată viața sa să facă bine, de fiecare dată când a putut.  Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor.      Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ.      El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu, printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi.     Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă...              

                                                                                                             Legenda Mărțişorului            La marginea unui sat trăiau într-o coliba sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câștige pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câștiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleasca de foc trecând cu iuțieală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis...        -„Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea”.        Femeia mulțumi și se apuca de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să rasucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu bagă de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțieală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, zise...       -„Ține caierul acesta de zăpadă... Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu”.       Femeia mulțumi din tot sufletul și se puse pe tors. Torcea laolalta fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse la capat lucrul, legă o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrajori, sări din pat și-și îmbrățișă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundițe alb-roșii, împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sanatate și bucurii.

    Într-o noapte, un hoț a intrat în casa unor oameni. A adus cu el și câteva felii de carne cu scopul de a păcăli câinele de pază. Hoțul a intrat în casă și l-a văzut pe câinele care păzea locuința. Imediat a și aruncat bucățile mari de carne spre el. Când a văzut una ca asta, câinele i-a spus hoțului: „Dacă crezi că aruncând această bucată de carne mă poți păcăli, te înșeli”. Hoțul nu se lăsă și mai aruncă o bucată de carne fix sub nasul câinelui, crezând că de această dată îl va ademeni. Câinele nici nu se uită la momeala și îi spuse hoțului: „Sunt un câine de casă loial”. Imediat ce i-a dat replica,  câinele a și sărit pe hoț, făcându-și până la capăt datoria de câine de pază. Hoțul s-a speriat și a fugit pe fereastră, făcându-se nevăzut în noapte. Stăpânul câinelui a auzit zgomotele și s-a trezit. A ieșit din cameră și a aflat totul despre ceea ce se petrecuse în casa sa. Apoi și-a lăudat câinele și i-a dat să mai mănânce încă două bucăți de carne ca recompensă, răsplătindu-i astfel din plin loialitatea. MORALA: Fii întotdeauna atent la cel care încearcă să te ademenească oferindu-ți mită, deoarece intențiile sale nu sunt cinstite.

  A fost odată ca niciodată un negustor bătrân care avea un măgar slab și oropsit. Măgarul obișnuia să care greutăți în spinare în fiecare zi. Pentru că nu era nemulțumit de mâncarea pe care o primea de la stăpânul său, măgarul se ducea pe un câmp din apropiere și mânca recolta oamenilor. Într-o noapte, măgarul s-a întâlnit cu un câine. S-au împrietenit și au plecat împreună pe câmp unde au găsit o grămadă de castraveți. I-au mâncat pe toți pentru a-și potoli foamea. Erau atât de fericiți de ceea ce au descoperit, încât au decis să vină în fiecare zi aici pentru a-și umple stomacul. Odată, după o masă gustoasă de castraveți, măgarul s-a gândit să cânte un cântec. Câinele l-a avertizat să nu cânte. Măgarul însă nu a ascultat și a început să cânte. Câinele a fugit imediat, a sărit gardul și s-a făcut nevăzut. Când a auzit un măgar cum rage în mijlocul câmpului, paznicul s-a trezit și s-a dus imediat să ia la bătaie animalul. Măgarul a fugit imediat pentru a-și salva viața. Apoi a realizat că a greșit și i-a părut rău că nu a ascultat sfatul bun pe care i-l dăduse câinele. Morala: întotdeauna judecă înainte să acționezi.

    Pinguinul, renul și vulpea erau cei mai buni prieteni. Într-o zi, pinguinul și renul au găsit o grămadă de fructe și au decis să păstreze acest lucru doar pentru ei. Pe drum, s-au întâlnit cu vulpea, care, văzându-i atât de fericiți, i-a întrebat de ce. Cei doi i-au spus vulpii că nu îi pot dezvălui secretul, însă vulpea le-a cerut să aibă încredere în ea, așa că i-au spus în cele din urmă despre fructele delicioase pe care le găsiseră. Când au ajuns în sat, vulpea a uitat de promisiunea sa și le-a spus tuturor secretul bine păstrat până atunci. Când pinguinul și renul s-au întors la locul unde găsiseră fructele, animalele din sat fuseseră deja acolo și mâncaseră totul. În aceeași zi, pinguinul și renul au găsit un alt loc plin de mâncare și același lucru s-a întâmplat din nou cu vulpea. Furioși din cauza că vulpea i-a trădat, cei doi au decis să-i dea o lecție. A doua zi i-au spus vulpii că ​​au găsit un lac plin cu pește, pe care nu trebuie să faci niciun efort să îl prinzi. Vulpea a povestit din nou tuturor celor din sat despre asta. A două zi, când s-a întâlnit cu pinguinul și renul, vulpea era plină de tăieturi și vânătăi. Aceasta le-a spus, că după ce a povestit tuturor animalelor din sat despre lacul plin de pești, toți au dat buzna acolo. Dar, pentru că nu au găsit nimic, s-au înfuriat că au fost mințiți și i-au dat vulpii o mamă de bătaie.   Așa a învățat vulpea că este important ca ceilalți să aibă încredere în tine, dar pentru asta e nevoie să fii un tovarăș loial și să îți ții întotdeauna cuvântul.

    Într-o zi, un cioban a găsit un porc gras pe pajiștea pe care mergea cu oile la păscut. A prins porcul, care a început să țipe puternic atunci când ciobanul a pus mâna pe el. Dacă cineva l-ar fi auzit atunci și-ar fi imaginat în mod sigur a fost rănit cu cruzime. Dar în ciuda faptului că porcul continua să guițe și să se împotrivească, luptând din răsputeri să scape, ciobanul și-a luat trofeul capturat și a plecat cu el spre măcelăria din piață. Oile de pe pășune erau și ele uimite, dar și amuzate în același timp de comportamentul porcului și l-au urmat pe ciobanul care își căra bucuros prada, până la marginea pășunii. “De ce țipi așa?” a întrebat una dintre oi. “Ciobanul ne prinde și ne cară și pe unele dintre noi, așa cum te cară pe tine acum. Dar ne este rușine să facem asemenea tărăboi,  ca tine, chiar dacă suntem speriate.” “Foarte bine faceți” răspunse porcul cu un țipăt și o lovitură puternică. “Când vă prinde pe voi, vrea doar să va ia lâna. Dar acum vrea șunca mea!”   Morala: Este ușor să fii curajos atunci când nu este niciun pericol. Nu compara niciodată două situații diferite, fără să le înțelegi.

A fost odată un ciobănaș pe nume Petrică. Într-o zi de toamnă, el se gândi să le facă sătenilor o farsă. Așa că se apucă să ţeasă o minciună gogonată, cu atâta măiestrie, că sătenii îl crezură:           — În fiecare noapte vine lupul la stână. Și eu strig cât mă ţin puterile după ajutor, dar nu mă aude nimeni! Și mă lupt eu singur cu dihania, de e vai de tinereţile mele! încheie Petrică, teatral. Sătenii îl crezură și se hotărâră să-i sară în ajutor. Și, într-o noapte, numai ce-l aud pe Petrică strigând: — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi!   Sătenii, fiind avertizaţi, săriră care mai de care. Când colo, ce să vezi? Petrică râdea de ei cu gura până la urechi: — Ha, ha, ha! Ce farsă v-am făcut! Și sătenii plecară foarte supăraţi la casele lor. Însă, nu peste mult timp, iată că lupul veni de-adevăratelea la stână. — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi! strigă Petrică din nou. Însă degeaba, că nimeni nu l-a mai crezut.   Petrică se luptă cu lupul ce se luptă și, văzând că n-are sorţi de izbândă, o rupse la fugă de-i sfârâiau călcâiele.   Și uite-așa, Petrică și-a pierdut oile, ba încă puţin a lipsit să fie mâncat și dânsul de lup, dacă nu ar fi rupt-o la fugă. Vorba aceea: „Unde nu-i cap, vai de picioare.”       SFÂRȘIT

Săracilor mîni multe! Isprăvnicelul unei moșii căpătase de la stăpînă-său, pentru slujbele sale cele credincioase, un petic de loc ca să-l lucreze pe seama sa. El, din firea lui fiind zgîrcit, nu-i venea a scoate să plătească oamenilor pe care voia a-i pune să-i muncească. Ce să facă, se gîndea el, ca și locșorul lui să fie muncit și bani să nu dea și nici el să nu se ostenească cu munca?   Se duse pe la săteni și le dete de știre că-n ziua de sărbătoare cea mai apropiată să știe că au să se adune să-i facă o clacă, muncindu-i cu mic cu mare locșorul lui, ceea ce se și făcu.   Se știe că la clacă bani nu se dă, ci numai de mîncare și de băutură.   Creștea inima într-însul cînd se uita isprăvnicelul cum mergea de repede lucrul.   Pluguri, rarițe, brăzda pămîntul, parcă n-ar fi fost zdravăn. Îi rîdea mustața, cînd vedea sumedenia de lume, ca albinele, cum mergea în sus și în jos, și se întorcea care de care să facă treabă mai bună și mai iute. Cînd băgă de seamă, cam pe la nămiazi, că locușorul lui este arat și aproape de a fi și semănat, sări în sus de bucurie și strigă:   — Săracilor mîni multe!   Sătenii văzînd că se apropie de a sfîrși munca, nu lăsară de nămiezi, ci se puseră cu inimă și dară un prefai bun lucrului ce mai rămăsese. Astfel ei sfîrșiră înainte de cum făcuseră Socoteala. Ce nu se face cînd lucrează omul cu voie bună, cu cîntece, și cu glume!   Acum trebuia să le puie masa.   Ispravnicul tăiase un noaten și îl pusese la foc. Ce să fie un noaten la atîta leaotă de lume? Nu le ajungea nici pe o măsea să puie.   Daca văzu isprăvnicelul puse de tăie un grăsun (porc de un an). Într-o clipă îi smulseră coama, îl pîrliră, îl fripseră și-l mîncară. Le mai aduse nițică pastramă, brînză, ouă, ce se mai găsi prin bordeiul lui.   Pe cînd mîncau oamenii și rîdeau și povesteau fel de fel de glume și ghicitori, isprăvnicelul se uita cu jind cum i se duce atîtea lucruri de mîncare pe gîturile muncitorilor. El credea că claca este păpușe, dară văzu acum că nu încape pe ușă. Cînd auzi că oamenii mai cer de mîncare, el o rupse d-a fuga și strigă:   — Dracu să vă ia de guri multe!

Scrie, logofete, scrie! Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.   De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.   Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:   Scrie, logofete!   — Scriu, boierule, răspunse el.   Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:   — Scrie, logofete, scrie!   — Scriu, boierule, scriu.   Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.   În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.   — Tu ești de mine, por’-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.   — Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.   Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:   — Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?   — Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.

Tararaua nemțească În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.   Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:   — Măi, vreți voi să faceți pace?   — Vrem, răspunseră ei.   — Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.   — Priimim.   — Ne învoim.   Răspunseră deodată amîndoi.   Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.   Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.   Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.   Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.   În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:   — Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?   — O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.   Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.   Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.

Părinte, zicea un țigan rob, în vîrstă ca de 70 de ani, văz că nu o să mai am zile multe de trăit. Roagă și sînția-ta pe boierul să mă ierte și să-mi dea drumul. Mă voi bucura și eu în bătrînețele mele de două, trei zile albe, că mult am mai robit și multe zile negre are robia. Voi muri liniștit, știind că cu munca mea de o viață de om m-am răscumpărat   — Astăzi, nu mai departe, Răducule, îți voi împlini dorința.   Boierul, după ce ascultă rugăciunea preotului, se făgădui că-i va da drumul.   Dară pînă să-l facă a da făgăduiala, trecuse pe bietul preot mii de sudori. Îi torosi la ureche verzi și uscate, pînă să-l încredințeze că de la Răducu puțin folos va mai avea, căci era bătrîn, bolnăvicios și ajuns la marginea mormîntului.   Totuși dracul nu-l lăsă de inimă să dea drumul bietului rob pînă mai era timp.   Mai trecu ce mai trecu și boierul, chemînd într-o zi pe preot la masă, îi zise:   — Părinte, azi voi să fac un chef. Te rog să-i spui lui Radu că l-am iertat si că mîine am să bag hîrtiile în tribunal.   — L-a iertat Dumnezeu mai-nainte, boierule. Ieri l-am înmormîntat.

Badea era un băiat de treabă. El își vedea de munca cîmpului, își îngrijea vitele și ducea sarcina casei tătăni-său, mai bine decît mulți oameni maturi. La dînsul toate era jucărie. Lucrurile cele mai grele pe care ceilalți le făcea cu mare anevoință, la el era floare la ureche. Era inimos și cu voie-bună, nevoie mare. Numai după umblet, îl cunoștea sătenii. Avea un mers mîndru și el totdauna cînta. Niciodată nu-l vedeai trist. Apoi unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. Era blînd, supus la cei bătrîni și ascultător, încît tutulor le era drag să se uite la dînsul. Fetele insă se băteau după dînsul. Lui nu-i plăcea flecăriile și vorba lui era vorbă de om în toată firea. Cînd trecea cîte un bătrîn pe dinaintea casei lor, el se scula în picioare și apuca înainte de-i da bună ziua.   Toate bune. Un lucru însă nu-l domirea pe el. De ce cînd trecea el pe la alde moș Panciu, și-i dă bună ziua, acesta îi răspunde: „Mulțumim dumitale, împărate”. De una, așa era, cum zicea moș Panciu. Lui nu numai că-i plăcea să-l vază, dar i se scurgea ochii după dînsul, cînd trecea pe acolo. Și avea la ce se uita moș Panciu: Badea umbla cu o căciulită de hîrșie bună, pusă într-o parte ca un militar d-ăia vitejii, purta niște ițari albi, în picioare opinci cu nojițele legate de picior, de socoteai că sunt turnate acolo; o cămașe pe dînsul de borangic cu mînicile largi, de s-o spargi cu limba, și pe d-asupra cu țundra prinsă de gît cu încheietori și lăsată cam pe un umăr, parc-ar fi fost un fecior de domn, nu altceva.   N-avem nevoie a mai spune că era nalt ca un brăduleț, mustăcioara trasă, știi colea, ochii lui mîncau foc, și cu chica lăsată pe spate.   Îi plăcea lui moș Panciu să se uite la dînsul, vezi bine, căci și el fusese un pui de românaș.   În tinerețile lui, sărbătoarea da raita prin șapte sate, și cîte alea toate nu făcea el!   Cum, cum, Badea nu putea să-și dea seama de felul cum îi mulțumea moș Panciu cînd îi da bună dimineața, ori bună seara.   Trecu ce trecu și Badea se însură. După aceasta mai trecură la mijloc vro cîteva luni și el nu rnai întîlnise pe moș Panciu. În cele din urmă, aducîndu-și aminte de el, Badea zise în sineși: „O să-mi fac treabă să trec pe la nea Panciu, că nu l-am văzut de mult“.   Ceea ce zise și făcu: trecu pe la casa Panciului și iacă că el tocmai sta dinaintea ogradei.   — Bună dimineața, nea Panciule. Ce mai faci? Ești sănătos? zise Badea.   — Mulțumim dumitale, om in rindul oamenilor. Iacă și eu p-aci cu bătrînețele. Ce să facem?   De unde pînă aci îl făcuse tot împărat, acum îl face om în rîndul oamenilor. La aceasta nu se aștepta Badea. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aș, nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. Se mai gîndi, se răzgîndi. Nimic.   Îi rămase în minte aste vorbe. El însă își căută de ale lui ca și pînă acum. Dar fiindcă vorba ăluia: om în lume n-a stătut a fi fericit cu desăvîrșire, Badea dete peste o muiere a dracului: leneșă, puturoasă și guralivă. De cum se făcea ziuă, o lua papuc la drum pin sat. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu de unele. La ea nu se știa de nimic.   Bietul Badea la început îi spuse cu binele ce avea să facă. Aș, unde să-l asculte. Ea se lua la colț cu dînsul. Îi zise și mai cu răul. De loc. Îi zise apoi și în adunarea bătrînilor. Ea se făcu și mai arțăgoasă. Se căia bietul Badea că-și închisese lumea cu dînsa.   Dacă văzu că nu e chip de îndreptare, urcă Dealul Mitropoliei și se despărți de nevastă.   Ei! mult după astă întîmplare, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că Badea trecu iară pe la moș Panciu și, văzîndu-l, îi zise:   — Bună ziua, nea Panciule. În cit ai mai lăsat-o?   — Mulțumim dumitale, om ca neoamenii. Iaca fac și eu umbră pămîntului, pînă într-o zi…   Badea al nostru puse ochii în jos, plecă cu coada între picioare și tocmai acum începu a veni și el d-acasă.   Se mulțămi în cele din urmă, ferindu-se să nu încalece și pe calul altuia.

Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. Acolo fătase și crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aștepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-și lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.   Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse cățelandri. Începuseră și ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:   — Mamă, nu e bine de noi.   — Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.   — Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse cățelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămînă viitoare am să pui s-o sape.“   — Tăceți din gură și cătați-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.   Vara trecu și nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.   În vara următoare cățelandrii își făcuseră și ei fiecare cîte un culcuș.   Ieșind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăși pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-și vază via, că are de gînd să și-o sape.   —Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toții împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie și să-i dea o săpătură țeapănă, căci prea s-a înțelenit pămîntul.   — Ia cătați-vă de treabă, vă spui eu, și n-ascultați la fleoanca lui, zise bătrîna.   Trecu și vara asta și nici un buruian nu se clinti din loc.   În cealaltă vară ce sosi, cățelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade și fiecare din ei avea cațelandri.   Într-una din zile se adunaseră toți vulpoii și vulpile cu cățelandrii lor la vulpea bătrîna și-i spuseră:   — Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci și așa nu-i aduce nici un folos, și apoi vrea să limpezească locul.   — Ei, dragii mei, acum să vă luați ale trei fuioare și să vă risipiți ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o așa becisnicie.

Partea întâi Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă,  cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se  adunară în grupuri și începură să șoptească între ei. În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.  Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.  Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe,  după cum clipea de șmecherește:  - Știți...Simon...n-are tată !  Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.  Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat,  părea sfios, aproape stângaci.  Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:  - Cum te cheamă pe tine ?  El răspunse:  - Simon.  - Simon și mai cum ?  Copilul repetă încurcat:  - Simon.  Băiatul strigă:  Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.  Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:  - Mă cheamă Simon.  Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:  - Vedeți și voi că n-are tată.  Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.  Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:  - Ba da, am și eu tată.  - Și unde e ? întrebă băiatul.  Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau  îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.  Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.  - Nici tu, spuse el, n-ai tată.  - Ba da, spuse băiețelul, eu am.  - Unde e ? întrebă Simon.  - A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.  Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.  Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă: -N-are tată ! N-are tată !  Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu  să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă:  - Du-te și spune-i lui taică-tu.  Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.  O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește,  tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:  - N-are tată ! N-are tată !  Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le  aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică.  Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.  Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.  Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl  scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită,  obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte  senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.  Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra  apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”.  Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de  fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.  O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de  trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de  dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți  cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea  ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.    Partea a doua Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă : - Ce te necăjește așa, băiețele ? Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej: - M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată. - Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată ! Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde: - Eu..eu...eu n-am. Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea. - Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată. O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară. Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate. - Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă ! O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână: - Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului. Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar: - Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată. O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse: - Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ? Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar: - Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec. Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând: - Bine, vreau. - Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele ? - Philippe, răspunse bărbatul. Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse: - Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu. Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari. A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea: - Pe tata îl cheamă Philippe. Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie: - Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?... Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase  martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul  îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa. Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei. Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească. Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă. Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse: - Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe. - De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat. - Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale. Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse: - Totuși e tatăl meu. - Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău. Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe. Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul. Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon: - Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat. - De ce ? întrebă muncitorul. Copilul răspunse cu toată nevinovăția: - Pentru că nu ești bărbatul mamei. Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru  tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor: - Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și  ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă. - Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei. Muncitorul continuă: - E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel. - Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei. Și urmă: - Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică ! - Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți. Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră. Philippe se aplecă deodată spre Simon. - Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară. Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară. Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor. Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită: - Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe. El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă: - Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine. Atunci Philippe izbucni: - Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine ! Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse: - Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine. A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede: - Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine. De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru. 1879

Floarea intelepciunii si iarba puterii (fara autor)   Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de pamant. Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume.  Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete:   - Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui. Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela de tarana, nu va putem lasa. Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor?   - Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait cei doi flacai.   - Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase… Care dintre voi socoate ca i se cuvine iarba puterii?   - Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.   - Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica. Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi. Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la ivirea zorilor.   inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit. Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna.   Seara s-au imbratisat in pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare apune. *  Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum. Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie.   - Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare?   - Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in ,,Tara desfatarilor”. La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte.   ,,Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara”, cugeta flacaul, nestiind ce sa faca. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp… Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima ghes sa ramana acolo pentru vecie. Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: ,,Am sa plec neintarziat in cautarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate, vor fi ale mele!”   Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati. Avea sa intre in ,,Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare”.   Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau.   - Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat tine!   - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.   - Si mai chipes…   - Si mai cinstit…   - Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva.   ,,Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii aistea toate tainele?”   Se suci, se rasuci, dar nu gasi raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza? Ce mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului.   intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche:   - Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii. Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te lingusi.   Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de drum.   intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu se dadu invins. Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica.   La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana atunci. Se afla in ,,imparatia orbilor”. Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. in loc de placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.   - Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti ,,a orbilor”?   - Ehei, straine, multa nenorocire vei vedea… La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor. Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului.   Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: ,,Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasca… Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun impielitat”.   incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii si pleca la ale lui.   De acum, drumul era tot mai greu de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt. Era muntele puterii. isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat. Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se grabi spre casa.   inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc.   *    …Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea. A gasit el, oare, floarea intelepciunii?   in dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune.   Merse cale lunga, intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate. il batura ploile, il arse soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni.   - Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta?   - Te gasesti pe ,,Taramul oamenilor nefericiti”, calatorule. Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat.   ,,Nemaiauzit lucru”, gandi baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni.   in cele trei zile isi pleca urechea la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin. Luand asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la capataiul celor nevoiasi.   Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca. Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui.   Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand.   - Ce nume poarta imparatia aceasta? vru sa cunoasca el.   - Te afli in ,,Tara tacerii”, drumetule, in spuse un oarecare.   - Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel?   - Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon.   - Ce fel de canon?   - Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla. in acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai.   - Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca?   - Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos. Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. in acest an, gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite.   De atunci, flacaul se supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte. Multumi locuitorilor din ,,Tara tacerii” pentru tainele capatate si isi cauta de drum.   intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat.   intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: «Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre ,,izvorul cunoasterii pamantului”. Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea!»   Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului. in cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui. Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir.   Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi?   Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud. Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand.   Praslea ce sa faca? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti. Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti.   Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului.   Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni.   In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii. inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti.   De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari.   Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa. Ce se intamplase? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor.   Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi.   - Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea? intreba praslea.   - Asa este, inteleptule.   Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui.   Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului. De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta. inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai:   - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara?   - Mai incape vorba? zisera oamenii.   - Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile?   - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita.   Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului:   - Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta?   - Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas.   Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale.   Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului. Ce se intamplase? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de ganduri.   - Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.   - Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie?   Imparatul nu zise nimic.   - La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele?   - Tu? zise imparatul plangand. Tu esti, fratioare?   - Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii.   - Buna alegere ai facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese din iarba puterii.   Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de binefacerile florii intelepciunii.

          Imparatia unde oamenii nu visau niciodata povesti nemuritoare   Autor: fara autor   Multe semintii s-au perindat pe sub soare de cand a fost durat acest pamant, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.   Ati putea crede ca a existat vreodata o semintie lipsita de acest balsam aproape nepamantean? Ei bine, era odata, intr-o tara indepartata, un popor de oameni care nu visau niciodata. tara lor era imprejmuita de un brau urias de piatra. Asa fiind, nici nu puteau spera sa viseze vreodata pentru ca visele nu pot trai in stransoarea apasatoare a unei temnite din piatra.   Cat era ziua de mare, oamenii trebaluiau necontenit, fara a-si lasa o singura clipa gandurile sa zburde. Truda nesuferita, precum si neputinta gandului de a se elibera ii ostenea atat la trup cat si la minte, facandu-i sa astepte noaptea ca pe o binecuvantare. Cum venea timpul odihnei, isi lasau capul in perna si, vreme de cateva ore, dormeau un somn intotdeauna greu si monoton. A doua zi se trezeau si o luau de la capat, mereu si mereu, intocmai ca o moara ce se invarteste fara crutare, dar si fara simtire.   Cat timp nu cunosteau si alt fel de viata, li se parea obisnuit sa nu viseze. Simteau si ei ca domneste pretutindeni o tristete si o vlaguiala tot mai daunatoare, dar nu stiau care era pricina. Vedeau ca viata lor, precum si casele si uneltele, nu se schimbasera cu nimic in ultimele sute de ani, dar nici prin gand nu le trecea care putea fi pricina. Pana una, alta, intre un rasarit si un apus de soare nu se intampla nimic neobisnuit.   Intr-una dintre zile, pe cand se aflau cu totii in fata meselor, fiind ora pranzului, din vazduh cobori o pasare alba, uriasa, care purta in spate…un om. Cand se lasa deasupra pamantului, pasarea intinse o aripa in asa fel incat omul sa poata cobori cat mai lesne. Tanarul sosit din inaltul cerului se uita patrunzator la oamenii tarii unde nu se visa niciodata si spuse: – Bine v-am gasit, oameni buni! Bucurosi de oaspeti?   Mesenii nu raspunsera nimic. Se uitau cu neincredere si cu o oarecare teama, nevenindu-le parca sa creada ca este aievea ceea ce vedeau. intr-un tarziu, un batran prinse curaj si raspunse: – Esti pamantean ca si noi, cladit din carne si oase, ori esti insusi Dumnezeu cel mare si puternic? – Om, ca toti oamenii, unchiasule. Singura mea putere este pasarea aceasta care m-a adus aici. Am gasit-o cand era mica. Se ratacise de mama ei. Am luat-o si am ingrijit-o, intocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca nu se mai opreste din crestere. in trei luni se facuse cat casa. Vrand sa-mi arate ca nu este o pasare obisnuita, la un an incepu sa vorbeasca deslusit, intocmai ca o fiinta omeneasca: ,,Stapane, a zis, mi-ai salvat viata cand eram fara nici un sprijin. A venit acum vremea sa te folosesti si tu de mine. Cere-mi orice, pentru ca puterile mele sunt nelimitate!”   Intre timp, oamenii locului se apropiara mai mult de ciudatul lor musafir. Le disparuse teama si acum isi facuse loc o curiozitate aproape copilareasca. – Si ce anume i-ai cerut pasarii? vru sa cunoasca batranul. – Stiam de la mosul meu ca se afla undeva o tara inconjurata de munti inalti, cu crestele mereu inzapezite. De cand eram copil visam sa ajung pe acele meleaguri, unde nu calcase niciun alt muritor. – Visai? intreba omul cel batran. Ce talc are acest cuvant? – Imi doream nespus, raspunse oarecum mirat flacaul, incat nu am mai stat nici macar o clipa in cumpana si i-am cerut pasarii sa ma poarte spre acel taram. M-am ridicat in spatele ei si, dupa un zbor in inaltul cerului, iata-ma printre voi.   O tacere adanca se asternu. Nimeni nu indraznea sa scoata o vorba, desi erau multe pe care nu le pricepusera. in infruntarea dintre curiozitate si neputinta de a-si lasa gandurile sa colinde fara nici o stavila, invinse aceasta din urma.   Vazand ca noul venit era un om pasnic, sfatul batranilor acelei tari hotari sa ii ofere ospitalitatea. De atunci, tanarul calator al vazduhului ramase printre noii lui prieteni. Umbla de colo pana colo, privind cu interes atat oamenii, cat si locurile. Simtind braul acela de piatra care imprejmuia tara, incepu sa traiasca cu teama ca, intr-o zi, va ramane fara aer si se va sufoca. – Cum puteti trai vesnic inchisi intre zidurile cele inalte pana la cer? intreba el. Nu va simtiti stingheri, nu pricepeti ca sunteti prizonieri intr-o inchisoare unde nu patrunde niciodata suficienta lumina? – N-avem defel astfel de ganduri. Pana sa sosesti pe meleagurile noastre credeam ca suntem singurii oameni de pe acest pamant. De fapt, ce folos sa aflam adevarul daca tot nu ne face trebuinta? – Bine, nu se lasa baiatul, dar poate ca ati fi avut de invatat lucruri folositoare daca ati fi cunoscut si alti oameni. Viata voastra poate ca ar fi fost mai buna si mai frumoasa! – De ce sa fie altfel, daca pana acum a fost croita pe masura dorintelor noastre? – Oare chiar este croita pe masura dorintelor voastre? Omul nu mai raspunse nimic. Se apleca asupra lucrului sau, facand sa dispara orice urma de preocupare de pe fata lui. Parea o statuie ale carei maini incepusera sa se miste prin cine stie ce minune.   ,,Neobisnuiti oameni”, gandi baiatul in sinea lui. Cu toate acestea, incepuse sa simta o mila nesfarsita pentru ei. Vazadu-i cum se chinuie sa macine boabele de grau cu ajutorul unei rasnite din piatra, merse de-a lungul unui fir de apa, pana ce gasi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. Dupa ce gasi locul cu pricina, cazu pe ganduri, incercand sa-si inchipuie cum ar aseza-o mai bine. Cand vazu cu ochii mintii ceea ce dorea, zambi multumit. Cei din jur il urmarisera cu surprindere, fara sa priceapa de ce a stat minute in sir nemiscat si, mai cu seama, de ce zambea de unul singur. Cu toate acestea, nu indrazni nimeni sa il intrebe ceva.   In numai cateva zile, oaspetele reusi, ajutat si de ceilalti, sa ridice o minunatie de moara. Cand vazura bietii oameni la ce foloseste, crezura cu adevarat ca tanarul lor oaspete fusese totusi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinsesera drag de el, mai marii tarii se stransera laolalta, il chemara si ii spusera: – Dragul nostru, am dori sa cunosti cat de mult pretuim binele pe care ni l-ai facut si cat de mare este grija pe care ti-o purtam. Oamenii nostri au bagat de seama ca, de la un timp, esti cam bolnav si am vrea sa te aratam celei mai mari vindecatoare din tara. – Eu, bolnav? se minuna flacaul. – Fara indoiala, altfel de ce ai ramane minute in sir cu privirea atintita undeva departe? – Bunii mei prieteni, rase tanarul, acelea sunt clipele in care gandurile mele sunt lasate libere. Bunaoara, asa s-a nascut ideea acelei mori. – Vrei sa spui ca in clipele in care stai de pomana tu nascocesti asemenea lucruri? – Desigur, asa au aparut toate lucrurile facute de om. Puterea gandului este mai mare decat ati putea crede. Totul este sa nu ii puneti stavila atunci cand trebuie sa il lasati slobod. Mult s-au minunat cand au auzit asemenea cuvinte. inca o data, aveau temei sa creada ca in fata lor nu se gasea un om obisnuit.   Intr-o noapte, tanarul nostru avu un cosmar ingrozitor. Se facea ca se afla pe spatele pasarii sale uriase si ca aceasta il azvarle intr-o prapastie fara fund. inspaimantat de vis, se trezi in toiul noptii cu cativa oameni langa el. – Ce s-a intamplat, dragul meu? il intreba cineva. Oare a patruns vreun duh necurat in sufletul tau si nu-ti da pace? – Nici vorba, ii linisti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urat. – Un vis? Prin urmare tu poti avea asemenea vise si noaptea? – Mai cu seama noaptea, numai ca visele noptii nu cunosc nici un stapan. De aceea, se nimereste uneori sa visezi si ce nu iti place. Asa am patit-o eu mai inainte. ,,Mai, sa fie! Curios mai este si tanarul acesta, gandira oamenii care nu stiau sa viseze. Daca isi pierde vremea cu vise si ziua si noaptea, cand mai are timp sa faca si altceva?”   Si totusi, timp avea din belsug. Pusese sa se ridice si alte mori, asa incat rasnitele de piatra fusesera aruncate si in curand uitate. Apoi, ii invata sa cladeasca poduri durabile peste cursurile de apa, sa coaca oalele in cuptoare spre a le face mai durabile si cate, cate altele! De fiecare data, inainte sa cladeasca ceva, cadea pe ganduri. Oamenii nu se mai mirau, iar in clipa in care il vedeau zambind, stiau ca in mintea lui se conturase iarasi ceva folositor pentru ei.   Cu fiecare zi, oamenii care nu visau pretuiau tot mai mult puterea gandului si a viselor si, in egala masura, isi dadeau seama ca, fara ele, erau ca niste papusi din lut miscate de colo pana colo de o mana nevazuta. Pe negandite, in mintea lor se nascu intrebarea daca ei vor putea visa vreodata. Se stransera iarasi laolalta, in frunte cu cei mai batrani si mai intelepti oameni ai tarii si il intrebara pe oaspetele lor ceea ce ii nelinistea. Ba, inca, un intelept il intreba si mai mult: – Spuneai ca lucrarile facute de om s-au nascut prin puterea gandurilor. inseamna ca inaintasii nostri, care ne-au lasat mostenire uneltele, casele, precum si bruma de cunostinte pe care o avem, au cunoscut aceasta putere? Este oare cu putinta ca ei sa fi fost oameni ca toti ceilalti, iar mai tarziu sa-si fi pierdut, cine mai stie de ce, putinta de a visa? – Este neindoielnic ca asa s-a intamplat, zise baiatul. – Sa nadajduim atunci, ca, intr-o zi ne vom recapata puterea de a visa? – Oameni buni, zise pasarea uriasa care, de cand aparuse pe acel taram nu scosese nici un cuvant, in zborurile mele am aflat ca stramosii vostri si-au pierdut darul visarii in clipa in care in jurul tarii lor au inceput sa creasca acesti munti inalti. Singuratatea si lipsa puterii de a vedea departe, catre linia orizontului, au facut ca in fiecare zi sa moara cate un vis. Nu peste multa vreme, inaintasii vostri nici nu mai stiau ce inseamna a visa.   – Dar ce ne ramane de facut, pentru ca nici asa nu putem ramane? – Asteptati, le spuse pasarea. Eu si cu stapanul meu ne vom ingriji de toate. Hai, stapane, urca pe spatele meu, ca avem lung drum de facut! Flacaul urca, asa cum i se ceruse si cat ai clipi din ochi se aflau deja in inaltul cerului. Zbura pasarea cea alba cale lunga, lasand in urma tari nenumarate pana cand ajunse intr-o tara frumoasa cum nu erau multe in lume. – Stapane, vezi catre miazanoapte un castel de culoarea aurului stralucitor? – Il vad, raspunse baiatul. – Ei bine, acolo traieste Zana Viselor. Coboara si cere-i cateva seminte de mac, din cele fermecate. il lasa la pamant si, in timpul cel mai scurt, se infatisa inaintea Zanei. – Zana a Viselor, da-mi cateva seminte de mac din cele fermecate, si iti voi ramane recunoscator toata viata. – Iti daruiesc cu toata inima lucrul pe care mi-l ceri, intrucat asteptam de mult amar de timp sa pot infaptui ceva pentru nefericitii aceia. Baiatul isi lua semintele, multumi Zanei si se inapoie la pasarea cea puternica. – Buna treaba ai facut, stapane. Acuma tin-te bine, ca am sa zbor mai iute decat gandul.   Nu trecu mult si se aflau deja deasupra tarii oamenilor fara vise. – Fierbe semintele de mac si da fiecaruia sa bea cate o gura din fiertura obtinuta. ii va cuprinde un somn lung si odihnitor, in care vor avea cele mai frumoase vise. intre timp, eu plec sa imi aduc surioarele. impreuna, trag nadejde sa urnim din loc muntii acestia inalti. Ajuns printre noii sai prieteni, baiatul le imparti din fiertura miraculoasa, care ii adormi de indata.   Cat dura somnul lor, pasarea fermecata veni cu suratele sale si apucara cum putura de munti, tarandu-i usor, usor, pana la capatul lumii. Numai intr-o parte a tarii au lasat, totusi, un munte ca sa nu le lipseasca cu desavarsire.   Cand s-au trezit, oamenii aveau fetele imbujorate de o placere cum nu mai traisera nicicand. Pentru intaia data, gustasera din placerea atat de sfanta a visului. Vazand ca a disparut si braul de piatra care inconjura altadata tara, se simtira cu adevarat eliberati. De acum, nici privirea si nici gandul nu le mai erau stavilite.   Multumit de misia indeplinita, baiatul incaleca pasarea uriasa si se grabi sa se intoarca in tara sa, acolo unde oamenii gustasera dintotdeauna din dulceata visului.

Un țap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea intre el și acea livede. Și fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă și începu să înoate.   Cînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomenește pe lîngă dînsul cu un șarpe că-i zice:   — Măi, țapule, ia-mă și pe mine să mă treci la uscat.   Țapul, temător, îi răspunse:   — Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, și tu mai ceri să te iau și pe tine?   — Așa o fi; dară iată că umblu să mă înec, și atîta prietenie nu pot găsi la tine?   Țapul îl lăsă să se urce pe dînsul, și-și puse toate puterile ca să înoate spre a ieși cu bine dincolo. Șarpele, dacă se văzu călare pe țap, începu a se încolăci împregiurul gîtului și a-l strînge ca să-l sugrume.   — Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla și o să ne înecăm amîndoi.   — Vezi că mie mi-e foame; acum ești în mîna mea și aș vrea să mi-o potolesc cu tine.   — Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socotești tu să te îndestulezi? Așteaptă nițel pînă să ieșim la margine și acolo să-ți arăți prietenia. Acum mai slăbește-mă din dragoste, ca să pot înota.   Șarpelui îi plăcu vorbele ce auzi și, mai slăbind pe țap din chingi, acesta își puse toate puterile, mai înotă ce înotă și ajunse la uscat cu șarpe cu tot.   Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia șarpelui și începu a născoci la mijloace de a-și mîntui viața. După ce ieșiră la uscat, țapul prinse a zice:   — Șarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ți-am dat-o. M-am luptat cu primejdia și am ieșit la uscat cu bine. Fă-mi și tu hatîrul acum și dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie.   — Ei, haide, de, să nu zici că nu ți-am fost prieten! Și dindu-se jos de pe grumajii țapului, aștepta să se măsoare cu dînsul.   Țapul asta și voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul șarpelui și-l strivi călcîndu-l cu copitele lui cele tari.   După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-l cît era de lung, zise:   — Vezi așa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu?   Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ți auz de nume și să te văz cînd mi-oi vedea ceafa!

Un om, odată, mergea la treaba lui prin niște munți. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se și grăind:   — Fă-ți milă și pomană, creștine, și mă scapă de la pieire.   — Cine ești tu, și unde te afli?   — Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, așa să trăiești, și dă la o parte piatra de d-asupra.   Omul caută în dreapta, caută în stînga și dă de văgăună, d-asupra căreia era un pietroi mare.   Ce să vezi d-ta? Acolo era culcușul unui balaur. Pe cînd se afla încolăcit și dormea, iată că un colț de piatră, groaznic de mare, se desface din munte și, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului și-l închide acolo. Șarpele, svîc! În sus svîc! În jos, ca să iasă. Aș! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunei de nu rămăsese loc deschis nici cît să bagi degetul. Se zvîrcolea balaurul în ghiara morții de foame, de sete și de osteneală, și ca să scape d-acolo era peste poate.   Rugăciunile șarpelui înmuie inima omului și acesta, înduioșit de nenorocirea bietului șarpe, se pune de caută o pîrghie, se luptă cu bolovanul de piatră și, încet, încet, îl dete nițel la o parte de d-asupra văgăunei, atît cît putu șarpele să iasă.   — Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu și eu în voie, zise balaurul. Gătește-te acuma, omule, că am să te mănînc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.   — Ce stai tu de vorbești, balaure? D-apoi eu ți-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata?   — Bine, nebine, nu voi să știu. Răsplătire la noi nu scrie.   Și deodată se încovrigă împrejurul omului și-l coprinse, de acesta nu se mai putea mișca din loc.   — Stăi, frate, mai zise omul; astfel ți-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.   — Să mergem, dacă vrei judecată. Dară eu îți spui că o să pierzi. Totuși, ca să nu poți a te plînge că te-am mîncat pe nedrept, aidem și la judecată. Numai grăbește pașii, că mi-e foame de tot.   Și mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe cîmp cu pași grăbiți și tremurînd de frică. În calea lor întîlnesc un bou păscînd și se îndreptară către dînsul.   — Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe șarpele ăsta, și iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?   — Dai prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de cînd eram vițel. Nu fu destul că îmi lua laptele, cînd eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreț d-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car și la toate poverile la care mă punea el, fără să cîrtesc; acum cică am îmbătrînit, mă lasă pe cîmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraș nițel, și apoi să mă vînză la măcelar. Așa este dreptatea omului.   — Auzi, omule? întrebă balaurul.   — Auz, răspunse omul. Dar să știi că eu nu sunt mulțumit de judecata boului. Să mergem și la altul.   — Poți tu să mergi la cîți vei pofti. Eu una știu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvînt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem și la alt judecător.   Omul, cu inima cît un purice de frică, o ia înainte pe drum și, întîlnind un cal într-o livede, îi zise și lui:   — Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, și iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e?   — Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dară tu, omule, cum faci dreptate pe pămînt? Nu care cumva oare te socotești a fi mai breaz? Noi slujim la stăpînul nostru din tată în fiu. Cînd eram mic, copiii lui se jucau cu mine și îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din cîte primejdii nu l-am scăpat! și cît am mai muncit, amărîtul de mine! Mai de multe ori flămînd decît sătul, ajunsesem într-un rînd să zac pe coaste de foame și de neîngrijire. Acum mă găsește că prea sunt bătrîn. Mi-a dat drumul să pasc în voie pînă să-și găsească timp, să-mi dea cu parul in cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pămînt   — Auzi, tu, omule? zise balaurul.   — Auz, răspunse omul. Și cu toate astea eu nu sunt mulțumit de judecată. Să mergem și la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi și astă rugăciune, să te ție Dumnezeu.   — Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi d-ta. Și deși-mi vine leșin de foame, iată mă înduplec și de astă dată, numai și numai să nu-ți mai rămîie nici un cuvînt de bîrfeală, și să-ți tacă fleoanca. Aidem și la al treilea judecător.   Mai mergînd ei ce mai merse, întîlniră o vulpe   — Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, și iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e? Judecă tu!   — Ce ai zis, ce ai zis? întrebă vulpea.   Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.   — Ca să judec, trebuie să merg la fața locului, să văz eu cu ochii mei și să auz cu urechile mele. Altfel nu știu să judec.   Se învoiră și plecară cîte trei la fața locului. Și, ajungînd aici, începu omul să spuie șiritenia pricinei:   — Iacă, ici în văgăuna asta ședea balaurul încolăcit, și pietroiul ăsta năpraznicul, căzînd din munte, îi astupă ieșirea. Trecînd eu p-aici, șarpele să rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul nițel la o parte și-i făcui loc să iasă. El, dacă ieși, mă coprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se preste mădularele mele și voiește să mă mănînce.   — Așa este, balaure?   — Așa da! Fiindcă astfel cere dreptatea.   Vulpea se gîndi nițel și răspunse:   — Măi, frate, deslușiți-mă bine, că eu nu pricep așa advocățește. Spune, omule, șiritenia din capul locului, și arată-mi și cu mîna.   Omul începu din nou să spuie și cu gura, să arate și cu mîna.   — Iată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta șarpele încolăcit și astupat acolo de pietroiul ăla maa…   — În văgăuna asta, ziseși, întrerupse vulpea. Ce smintit ești, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.   — Drept spui.   — Așa este, balaure?   — Tocmai precum spune omul.   — Fie, că mie nu-mi vine să crez că poate să încapă o așa namilă de trup într-o văgăună atît de micuță. Trebuie să văz cu ochii mei, ca să crez.   Șarpele vru să încredințeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se tîrăște, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Și tocmai cînd balaurul zicea vulpei:   — Acum vezi?   — Văz.   — Ei, crezi?   — Crez.   — Judecă după dreptate.   — După dreptate judec.   Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, date piatra la loc, și clapc! acoperi văgăuna din nou.   Vulpea zice:   — Așa cere dreptatea.

Spun, măre, să fi fost în Țara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu și nepărtinitor.   Cînd ieșea la judecată, și ieșea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînea mulțumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndețe păsurile fitecui. El îmbuna pe toți. Ce să vă mai spui? El era adevărat părinte al celor buni.   Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu rața în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea și asuprirea înaintea lui. Mîndrului și celui nesocotit, ca și mîncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ți-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de șapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăția lor.   Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin țară vrun om rău, nedreptățitor sau asupritor, și dacă se afla cîte vrunul, apoi era arătat cu degetul și vestea se ducea pînă la urechile lui vodă și era vai de măiculița care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea.   Totuși vodă ieșea la judecată la soroacele hotărîte și asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, și asculta pe toți, cu răbdare și cu îngăduință.   Într-una din zile se înfățișă înainte-i o jupîneasă și-i zise:   — Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să știe de mine.   — Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Și cum nu vrea să știe de tine?   — Apoi iacă, măria-ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepților, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adecă meșteșugul cu care ne hrănea pe mine și pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băiețandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, și cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simțim lipsa și neaverea.   După ce s-a mai mărit, nu știu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale.   Este multă vreme de atunci și pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit.   Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila mărieitale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplătești pentru vrednicia și vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut și saca și cal, și m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare și mare, să pot mînca și eu o pîinișoară în curtea lui la vremea bătrînețelor mele.   Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvînt că nu mă cunoaște. Și așa cu plîngere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.   — Cine este copilul tău, jupîneasă?   — Ispravnicul din cutare județ, măria-ta.   — Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău.   Și dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic la curte, vodă își căută de alte trebi ale țării.   Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine știe ce bunătate îl așteaptă, și se grăbi să vie numaidecît.   Pesemne că nu i se bătuse ochiul stîng, nici nu-i țiuise urechea.   Înfățișîndu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie și jupîneasa.   Cînd se văzu ispravnicul de față cu mumă-sa o sfecli de tot.   — Cunoști tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.   Ispravnicul, care se făcuse roșu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos și cu ochii în pămînt, răspunse:   — Da, măria-ta.   — Cine este?   — Este mumă-mea.   — Păi bine, ispravnice, nu ți-a fost frică de Dumnezeu și rușine de oameni să o gonești de la curtea ta? Au doară te rușinezi de teapa din care ai ieșit? Au doară vei fi zicînd că acuma ești boier mare și te josorești să-ți hrănești pe muma care te-a născut și te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică?   Și întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită și cu mîinile la piept, o întrebă:   — Ce osîndă socotești d-ta, jupîneasă, că i se cade acestui fiiu nerecunoscător?   — Mila măriei-tale, doamne; eu nu cer osîndă; eu doresc să fiu pe lîngă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc și eu o bucată de pîine la bătrînețele mele și să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.   — Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ție și tu, jupîneasă, să-l bășici cu nuielușa, cum făceai cînd era el la casa ta și sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.   — Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am știut să-l mustrez și să-l fac să meargă pe calea cea bună.   De cînd insă a ieșit de sub aripele mele și a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat și cruce de voinic. Mai bine să muncesc eu pe la unii și pe la alții, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea și fie mila Domnului și a măriei-tale preste noi amîndoi!   Se înduioși vodă pînă într-atîta încît se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ținea, ca să nu piștească afară.   Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea lui vodă și zise:   — Greșit am fost, doamne, înaintea măriei-tale și înaintea mumei mele. Iertați-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinți! N-am știut să prețuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz și eu ce mumă dornică și cu minte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine și să o țiu numai în palme și în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea și cît mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună și să nu ies din cuvîntul ei.   Măria-sa vodă nu-și mai putu ține lacrămile și ștergîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise:   — Așa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mîna mume-tei și să-ți ții cuvîntul, precum ți-a fost vrednicia în oștire și atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn.   Și așa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.   Darămite azi, cîți nemernici nu s-or fi găsind, cari, după ce că părinții lor se sting cheltuindu-se, și îngrijesc de dînșii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung și ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc și-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleșiți de povara bătrînețelor. Cîți, zic, nu s-or găsi și astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decît să stea cocoțați cine știe unde și îmbăierați de fumurile fuduliei celei necuviincioase.

În vremurile cele vechi, pe cînd blagoslovenia Domnului era pe pămînt, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul și-și făcuse culcușul aci.   Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieșea înde bine; oriunde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila.   Și era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vro mană mare de dînsul. Era și el, om ca toți oamenii; ci ia așa pentru că avea noroc. De se auzea că vrăjmașul a dat năvală în țară, vodă chema îndată pe acest boier, îl trimetea asupra vrăjmașului, și el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmașul pe goană și mîntuia țara de nevoi.   De se ivea vro foamete, ori vro molimă, vodă poruncea boierului să se ducă să vază și să facă ce o ști el, numai să potolească mînia lui Dumnezeu. Și el, boierul, cum se ducea, nu știu ce făcea el, nu știu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat, și iară se întorcea binele.   Avuțiile ii curgea ca ploaia. Holdele de pe moșiile lui burdușeau pămîntul. Vitele i se înmulțea ca spuza și ca iarba.   Sta și se mira și dînsul de atîta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijura. Simțea el că n-are să ție mult așa.   Nevasta și copiii îl mîngîiau și voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea și își căuta de treabă.   Într-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preț în deget, și nu știu cum făcu, că îi scăpă inelul în apă. În loc să cază la fund, inelul plutea pe d-asupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dînsul, îl apucă și îl băgă în deget.   Atîta noroc nu se mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine.” Și așa fu. Pasămite norocul își luase ale trei fuioare de la casa lui, și p-aci ți-e drumul.   Întorcîndu-se acasă, spuse nevestei și copiilor ce i se întîmplase la gîrlă, apoi le zise:   — Țineți-vă bine, dragilor mei, că atîta noroc n-are să ție mult. El trebuie să-și întoarcă cojocul.   N-apucă să-și isprăvească cuvîntul și deodată se pomeni cu niște slujitori domnești, cari intrară la dînsul, și îi spuseră că este osîndit la temniță, și că toată averea lui este luată pe seama domniei. Vru el să se ducă la vodă, să se înțeleagă la cuvinte. Dară cine îi mai dete pas! Puseră mîna pe dînsul slujitorii, îl legară cobză, și îl duseră la pușcărie.   El, de nevoie, se într-armă cu răbdarea, și suferi toate asprimele triștei. Nevasta și copiii îi rămaseră pe drumuri.   Legat și ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai știa nimic de ai săi. De mîncare îi aducea păzitorul, numai pîine uscată și apă.   Aștepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovățească, fiindcă se știa curat la inimă. Dară fu uitat acolo nu știu cît timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morții. Aștepta din minut în minut să fie dus la moarte.   În loc de nevastă și copii, împregiurul lui acum avea paienjenii închisorii și șoarecii, cari îi lua din mînă și chiar bucățica de pîine uscată ce-i aducea. Părul, barba și unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatec. Se jigărise bietul om, de nu-l mai cunoșteai.   De unde îi venise lui aceasta urgie domnească? Pizmașii îl pîrîseră la domnie că voise să-și vînză pe domnul său, și cîte și mai cîte. Vodă crezu, ca un Vlăduță ce era el, și fără a-l mai cerceta, porunci de-l aruncă la închisoare și nu-și mai aduse aminte de el.   Trecuse multă vreme și boierul nu mai avea nădejde de scăpare.   Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase și cruciș și curmeziș, se rugă și de bun și de rău, și de mare și de mic, și abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă.   Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea și copiii ei, îi înșira cu d-amăruntul slujbele făcute de bărbatul său țării, îl făcu să înțeleagă necazurile bietului cm acolo în temniță, uitat de stăpînire, uitat de oameni și de Dumnezeu, și îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vază.   Voia o dobîndi.   Și într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă și porțile temniței i se deschiseră.   Intrînd, nu-și mai cunoscu bărbatul; părul crescut și nepieptănat și împîslise pe capul lui. Barba îi ajunsese pînă aproape de brîu, mustețile îi sta la gura lui ca un stuf; hainele de pe dînsul putreziseră; sub dînsul o mînă de paie și ș-alea umede, îi strujise trupul, de nu mai avea hal.   Boierul cum o văzu, o îmbrățișă și îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dară nu-l pedepsește așa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, să-i aducă nițică varză acră, căci i se lihnise inima de tot.   Nevastă-sa se duse iute pe la prieteni, pe la cunoscuți, să ceară o varză, căci nici atît nu mai avea cu cît să o cumpere, și, dobîndind o varză acră, o puse într-o oală și i-o duse bărbatului său. Stînd ei de vorbă și mai îmbărbătîndu-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el.   După ce vorbiră ce vorbiră, vru să mănînce și el nițică varză. Cînd colo, ce să vază? Un șoricel deduse în varză, și nici de dînsa nu avu parte.   Atunci începu să zîmbească și zise neveste-sei să-i aducă un bărbier, ca să-l rază și să-l tunză, căci acum s-a sfîrșit toate necazurile și nevoile lor.   Încă vorbind, iată că vine temnicerul și îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare.   Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, își aduse aminte de dînsul, oarecînd harnic și credincios, luă în cercetare cu d-amăruntul toate învinovățirile ce i se aduseseră, se încredință că pe nedrept a fost osîndit, și porunci de-l scoase din temniță, Si dete averile înapoi și îl puse iarăși în cinstea din care îl dase jos. Cînd binele ajunge la culme, să te aștepți la rău; cînd răul trece peste măsura firii, să te aștepți la bine.