Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

Rubiconul este un râu situat între Cesena si Rimini, din Italia. Iulius Cezar în fruntea legiunii a 13-a a traversat Rubiconul, deși, deși pe vremea aceea un păcat de moarte, conform legislatiei romane. Conform acestei legislatii niciun general roman nu avea dreptul sa-l traverseze si avea ca scop sa protejezeRoma de la o dictatura militară impusă prin preluarea puterii de fortele militare. La 10 ianuarie 49 î.Hr, Cezar trece raul, si se indrepta spre Roma, strigând : „Alea iacta est!” („Zarurile au fost aruncate”), sau „nu mai există cale de întoarcere”, deschizând ostilităţile cu Pompei şi războiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de rapiditatea înaintării lui Cezar, Pompei este obligat să se refugieze (martie 49), de la Brundisium în Grecia, unde începe concentrarea de forţe în vederea recuceririi Italiei. „Textul original al aforismului Caesarum XII. vitae (Viața celor 12 Cezari) [XXXII] “Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare și puternică stând așezată și jucându-se pe o trestie; și după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci și mulți dintre soldați, care își abandonaseră posturile, printre ei erau fiind și trâmbițași, apariția îi smulse unuia dintre ei trâmbița, se repezi în râu și cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cesar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii și spre care ne împing acțiunile nedrepte ale dușmanilor noștri. Zarul este aruncat.” Dat fiind faptul că în anul 50 î. Hr. mandatul de proconsul a lui Caesar expirase, Pompei i-a ordonat să se întoarcă la Roma și i-a cerut să-și demobilizeze armata la intrarea în Cetate. Caesar era conștient că soarta lui va pusă în primejdie dacă se va întoarce fără putere armată la Roma, așadar pe 10 ianuarie 49 î. Hr. trece râul Rubicon și își atacă propria-i patrie, Roma. Caesar este triumfător și este numit dictator, dorindu-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent. În cele din urmă, Caesar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales pentru a doua oară consul.”  

Moartea lui Atahuallpa a 25 septembrie 1513, după ce şi-a croit drum prin pădurea panameză cu mica sa armată, Vasco Nunez de Balboa a înfipt drapelul Castiliei în nisipurile de la Mar del Sur, această mare necunoscută, pe care Magellan o va numi Oceanul Pacific. Printre aceşti câţiva exploratori, se remarcase un modest ofiţer de treizeci şi opt de ani, aproape analfabet, Francisco Pizarro. Era un copil din flori şi mama lui era o prostituată. Abandonat pe treptele bisericii din Trujillo, în Estramadura, se spunea că ar fi fost hrănit cu laptele unei scroafe. Tatăl său, un hidalgo de viţă veche şi căpitan de tercios, a fost de acord să-l recunoască. Pe cât se pare, l-a pus să păzească porcii, înainte de a-l trimite să înveţe meşteşugul armelor în Italia. Încă de pe atunci, Francisco se avântase în aventura americană. O aventură plină de decepţii, constând din incursiuni istovitoare şi fără glorie contra triburilor din pădurile ecuatoriale sau contra canibalilor din Caraibe.           Deşi era rezervat cu privire la isprăvile lui războinice, forţa şi îndemânarea în mânuirea spadei iau adus reputaţia de om curajos şi înaintarea în grad.           În 1517, a fost însărcinat cu arestarea fostului său şef, Balboa, pe care noul Guvernator, Pedrarias, urmărea să-i ucidă.           Moartea şi suferinţele erau, zilnic, sortite acestor aventurieri din Lumea Nouă, dar nimic nu-i putea opri. Fascinaţi de enigma fabuloasă a continentului indian, aceşti conquistadores cam grosolani erau siguri că Eldorado va fi al lor, cucerindu-l cu armele în mâini. Erau gata să înfrunte cele mai cumplite chinuri, să masacreze şi să jefuiască, să înainteze con alma en los dientes, „cu inima în dinţi”. Ei personificau un sistem de cucerire care, mai târziu, a fost mult criticat în saloane, dar se expuneau la atâtea riscuri şi înfruntau atâtea pericole încât nu trebuie să surprindă puţinul preţ pe care-l puneau pe viaţa altuia.           Veniseră în aceste mlaştini şi în această junglă a istmului Panama pentru a câştiga grade militare şi onoruri, honor y pro. Cucerirea Granadei, în 1492, chiar în anul primei călătorii a lui Cristofor Columb în Antile, pusese capăt recuceririi (Reconquista) Peninsulei Iberice. Pentru că nu mai erau mauri de izgonit din Spania şi deoarece pentru a intra în serviciul european al împăratului Carol Quintul se cerea să faci parte din nobilime şi să ai cultură, visurile de mărire şi de îmbogăţire a noii generaţii de hidalgos, de ca-balleros, de oameni de rând, de aventurieri, adesea analfabeţi, bastarzi sau fără căpătâi, s-au concentrat asupra Americii, asupra Indiilor.           Cel dintâi care a vorbit de „Piru”           De când spaniolii puseseră prima piatră de temelie, Panama devenise un mare târg. Era capitala Castiliei de ur – Castilia de Oro – o colonie care nu-şi justifica deloc numele pentru că din cincizeci de caravele care, în fiecare an aduceau la Sevilia aurul Lumii Noi, foarte puţine veneau din această regiune neospitalieră, fără legendă şi fără în 1524, Pizarro îşi făurise noi proiecte. Acest căpitan de cincizeci de ani, cu barba neagră şi cu serioase ambiţii, se împrietenise cu un mic ofiţer, om de rând, analfabet, pe care părinţii îl abandonaseră, de asemenea, pe treptele unei biserici, în Noua Castilie; e vorba de Diego de Almagro. Amândoi, plictisiţi de viaţa sedentară pe care o duceau de câteva luni, ascultaseră pasionaţi povestirile lui Pascual de Andagoya care, primul, întreprinsese expediţii spre sudul continentului, în locul aurului, Andagoya adusese o rană fără glorie, căpătată căzând de pe cal pe când se fudulea în faţa indigenilor, precum şi câteva poveşti minunate despre o regiune îndepărtată care se numea Piru, unde trăia un mare popor al cărui conducător se considera de origine divină şi ale cărui palate aveau, se spunea, pereţii acoperiţi cu aur. Chiar şi Pizarro întâlnise, câţiva ani mai înainte, un tânăr indian care îi arătase sudul cu mâna dreaptă, spunându-i:           — Cunosc o ţară în care se bea şi se mănâncă în vase de aur!           Un vicar şi un judecător devin finanţatori.           Discuţii nesfârşite aveau loc între Pizarro şi Almagro în casa de chirpici a părintelui Hernando de Luque, pe care invidioşii îl numeau Luque loco, Luque cel nebun. Acest vicar nu era lipsit de originalitate, şi avea capul atât de limpede încât un negustor bogat din colonie, judecătorul Gaspar de Espinosa, îl făcuse omul lui de încredere.           Susnumitul judecător s-a arătat dispus să sprijine cu bani cucerirea ţinutului Piru cu ale sale castellanos de oro. în noiembrie 1524, Pizarro a plecat pe mare cu optzeci de oameni şi patru cai, pe corăbiile lui Andagoya cumpărate de finanţator. Prima călătorie n-a avut succes pentru că au ajuns într-un mic golf pe care spaniolii l-au numit Puerto de la Hambre, Portul foamei, într-o luptă contra băştinaşilor, la Puerto Quemado, Portul Ars, Almagro şi-a pierdut un ochi. Coasta nu s-a dovedit bogată. Oare exista, cu adevărat, Pini?           Au fost necesare discuţii aprinse şi arta de a convinge a părintelui de Luque pentru a-l hotărî pe Gaspar de Espinosa să finanţeze o nouă tentativă. La 10 martie 1526, Pizarro, Almagro şi preotul au făcut un contract. Prietenia era o treabă, iar afacerile, alta. Actul, în patru pagini, întocmit cu un scris fin şi strâns, începea astfel: „In numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trei fiinţe distincte într-un singur şi adevărat Dumnezeu, şi în numele Preasfintei Fecioare, Stăpâna noastră, stabilim următoarea asociere…”           Pizarro şi Almagro au semnat cu o cruce acest document care repartiza cu minuţiozitate datoriile şi drepturile acestei treimi atât de terestre. Piru, pe care nici un spaniol nu-l văzuse încă, era, astfel, vândut, împărţit, reglementat!           primul contact cu civilizaţia incasă.           Opt luni mai târziu, două corăbii de mic tonaj porneau e mare cu o sută şaizeci de oameni şi câţiva cai. Pizarro a debarcat la vărsarea râului Sân Juan, pe coasta actualei Columbia, în timp ce Almagro se întorcea în Panama după întăriri pilotul Bartolomeo Ruiz a primit ordinul să-şi continue drumul cu a doua caravelă şi să atingă Ecuatorul, la 700 km spre sud. Timp de mai multe zile, corabia a mers de-a lungul unui mal cu nisip deschis la culoare, încărcat de arbori tropicali, apoi, brusc, au luat primul contact cu civilizaţia incasă.           De la teuga din faţă, un marinar văzuse, într-adevăr, o ambarcaţiune pe care o pânză mare, dreptunghiulară, umflată de vânt, o ducea în viteză spre carabela. Ruiz s-a uitat cu curiozitate la acest intrus misterios. O manevră a dus corabia la câteva cabluri de această plută bizară formată din trunchiuri enorme de copaci, albe şi netede, prinse între ele cu funii. La partea din spate, se înălţa un ruf din trestie şi o cabină acoperită cu papură. Un marinar a strigat:           — Haymujeres.           Mult aur şi argint.           Erau într-adevăr femei la bord, precum şi aur şi argint, pe scurt, totul pentru satisfacerea unui conquistador.           Peruvienii mai înspăimântaţi decât spaniolii au fost acostaţi. Pilotul a ordonat să fie aruncaţi în apă cei mai îndărătnici şi să li se dea celorlalţi câteva obiecte ieftine. Câteva săptămâni mai târziu, i s-a trimis lui Carol Quintul o dare de seamă entuziastă. „Ca podoabe personale, purtau           1) Sunt femei!           nenumărate piese de aur şi argint… fără să punem la socoteală coroanele şi diademele, cingătorile, brăţările, platoşele pentru şolduri şi cuirasele; sau agrafele, jucăriile! colierele şi bijuteriile cu perle şi rubine; sau oglinzile înfrumuseţate cu argint; sau cupele şi alte vase de băut. Erau îmbrăcaţi cu haine din lână sau bumbac, asemănătoare tunicilor maure… şi alte ţesături colorate în roşu aprins şi stacojiu, albastru, galben şi în toate culorile. Ţesăturile sunt împodobite cu broderii rafinate reproducând păsări, animale, peşti sau copaci. Au greutăţi minuscule pentru a cântări aurul…în pungi făcute dintr-o ţesătură de mărgele, duceau o cantitate de mici pietre preţioase: smaralde şi calcedonii, ca şi alte bijuterii şi obiecte din chihlimbar sau cristal. Aceasta era moneda lor de schimb pentru obţinerea unor specii de scoici din care ei fac un fel de fise, a coralului roşu aprins sau alb.:”           Trei indieni au fost luaţi prizonieri; unul din ei, botezat imediat, a fost numit Felipe. Când a înţeles că temnicerii lui nu erau antropofagi, a devenit mai prietenos, ceea ce i-a adus diminutivul Felipillo. Câţiva ani mai târziu, el va fi primul interpret al spaniolilor în Piru. Bartolomeo Ruiz a făcut apoi cale întoarsă şi I-a întâlnit pe Pizarro care, timp de mai multe săptămâni, trebuise să lupte contra foamei, a crocodililor şi a săgeţilor otrăvite. Almagro a sosit, la rândul lui, cu un contingent de întărire, nouăzeci de oameni şi cu alimente proaspete. Dar expediţia în înaintarea ei spre sud, a avut de-a face cu noi greutăţi. Mai multe încercări de debarcare au eşuat lamentabil şi conquistadores începuseră să se întrebe unde erau acele faimoase bogăţii din Piru, din care ei nu văzuseră decât eşantioane slabe, încă o dată, Almagro a navigat spre Castil|a de Oro.           Într-un balot de bumbac pe care spaniolul I-a adus drept cadou, soţia guvernatorului a găsit o scrisoare pe care unul din tovarăşii lui Pizarro reuşise s-o ascundă:           Astfel domnule Guvernator Luaţi seama cu atenţie Pe la voi se duce hăitaşul, Daraid l-aşteaptă măcelarul.

Cuvântarea I.           Măreţia şi necesitatea creştinismului.           Întrebare asupra Legii.           Întrebare: Cum poate (Sfântul) Pavel sa spună: „Neamurile (etniile), care nu au lege, îşi tin ele singure loc de lege”. Daca n-au lege fireasca, atunci cum îşi sunt lorusi lege?           Răspuns: Acest cuvânt are nevoie de lămurire. Omul lăuntric a fost nimicit; (in urma păcatului strămoşesc); n-a fost insa nimicit (cu totul), caci (într-adevăr) a orbit, dar ochii i-au rămas în parte deschişi; a murit, dar, în acelaşi timp, după fire era viu.           Necesitatea dovedirii.           B-l. Nimeni nu poate intra în viaţa (cea intru Hristos), zice Domnul, decât prin multe încercări (ispite), printr-un lung sir de exerciţii (nevoinţe), prin (răbdarea) multor ocărî şi insulte. Numai astfel strunita, firea (omeneasca) poate intra în Împărăţia cerurilor. Fara antrenamente (stăruitoare), nimeni nu pătrunde într-aceasta. De pilda, meseriaşul ia un material foarte dur, il vara în foc, apoi il scoate de acolo şi-l bate cu barosul, şi iarăşi il pune în foc pana ce devine mlădios şi abia după aceea il transforma într-un vas prelios, folositor stăpânului sau. La fel se procedează şi cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este încălzită la foc, începe sa se-nmoaie şi devine maleabila, luând întocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit).           B-2. aşa se petrece şi cu sufletul. El are mereu trebuinţă de o cat mai deplina formare, aceasta realizându-se prin antrenarea în focul ispitelor şi prin încercări, ca astfel sa ia amprenta chipului desăvârşit al lui Hristos şi pecetea cereasca. De asemenea şi olarul vara vasele de argila în foc şi în apa, punându-le astfel la încercare, alegându-le pe cele rezistente spre a fi folosite, în timp ce pe celelalte le sfărâmă spre a fi complet distruse. Tot aşa este şi cu cei care înfrunta obstacole, antrenându-se pentru lupta (spirituala şi nevăzută). Li se-ntâmplă una din doua: ori ies biruitori din lupte, ori cad şi pier; aceasta pentru ca se depărtează de Dumnezeu şi se înstrăinează de Viaţa (adică de Hristos, care este Viaţa Lumii). Dar cei care rezista încercărilor şi nenorocirilor (din timpul luptei), căzând şi ridicându-se, zidind iarăşi daca se surpa (uneori) zidirea, aceştia sunt cei care primesc răsplata (de la Dumnezeu) şi raman de-acum înainte neclintiţi. aşa este şi cu sufletul care se nevoieşte (pe calea virtulilor): uneori cade, dar se ridica sau zideşte chiar daca pe alocuri se mai surpa şi aşa mai departe, pana ce va dobândi biruinţă finala.           B-3. La fel se desfăşoară lucrurile şi-n viaţa de toate zilele. Numeroşi copii se duc împreună la şcoală; unii ies de-acolo nedisciplinaţi (adică derbedei). Alţii teatrali în comportare (adică făţarnici), unii nişte scandalagii nereuşiţi, alţii vânători sau oameni de carte ori funcţionari (publici). Tot la fel şi în mănăstiri: cei mai multi dintre ei trăiesc împreună, dar, din libera lor alegere, unii intra în viaţa (călugăreasca), alţii nu.           B-4. şi în lumea plantelor, aceleaşi fenomene: cata vreme planta este frageda şi în creştere, nu are tărie şi nici nu poate sa se înrădăcineze în pământ, astfel încât, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usucă; sau când sufla vântul în ea, se clătină puternic şi este trântita jos. Când insa şi-a înfipt rădăcinile puternic în pământ, nici vremea (nefavorabila), nici iernile n-o pot vătăma, fiindcă este adânc înrădăcinată şi puternica. La fel stau lucrurile şi cu fraiti: când sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor). Cei care ucenicesc pentru Împărăţia cerurilor au trebuinţă de îndrumători, care să-i călăuzească pana ce se vor înrădăcina în har şi vor deveni neschimbători şi neclintit.           Creştinismul se situează în afara de lume.           C-1. Într-adevăr creştinii sunt mai presus de patimi şi de demoni, ei fiind stăpâni pe duhurile necurate, nuntaşi ai (mirelui) Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu. Aceştia au ajuns la desăvârşirea lui Hristos, „la (măsura) bărbatului desăvârşit, la statura vârstei depline”. Nici suferinlele trupeşti, nici frigurile sau demonii nu-i pot vătăma; ei sunt stăpâni peste toate, încât şi animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el însuşi era stăpân al creaturilor şi domnea peste patimi şi peste demoni. Dar după ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului şi al sabiei de foc care păzea paradisul. Venind insa Hristos, oamenii. Prin puterea Botezului, revin din nou la măsura cea dintâi a lui Adam, ajungând stăpâni peste demoni şi peste patimi, duşmanul cel din urma, moartea, fiind aşternută sub picioarele Lui (adică a lui Hristos). De aceea creştinul trebuie sa stea în afara de traiectoria săgeţilor răutăţii şi sa caute sa se mântuiască, caci numai astfel îşi primeşte partea din întregul răsplătirii.           C-2. Daca, având cei doi ochi sănătoşi şi fata neatinsa, careva este infirm de mâini şi de picioare, înseamnă ca cele doua (mai sus-menţionate) sunt bune, iar celelalte sunt bolnave. Or creştinul trebuie sa aibă toate membrele sănătoase şi tefere. Armura şi lupta creştinului, precum şi unitatea armurii şi specificul fiecărei lupte se găsesc în afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta. Ajung meşteri iscusiţi în îndeletnicirile pământeşti, dar nu privesc spre cer şi nu cauta sa deprindă arta care-i suie la ceruri. Iar daca întâlneşti adesea comercianţi sau filosofi, vei constata ca şi aceştia sunt ai acestui veac. Taina creştinismului este mare. Iar cercetarea stăruitoare a acestui adevăr este doar pentru cei ce se afla în afara de lume (adică pentru adevăraţii creştini).           C-3. Sa ne închipuim o cetate mare şi într-aceasta toţi ar fi nobili. Toţi împăraţi, toţi preoţi, toţi bogaţi; daca s-ar întâmpla sa se împrăştie toţi cetăţenii ei, fiecare într-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, când s-ar întâlni, s-ar socoti barbari şi străini unii fata de alţii. şi numai atunci se vor recunoaşte (si stima) unii pe alţii, când vor observa ca sunt de aceeaşi limba şi din aceeaşi cetate. Într-adevăr creştinii sunt ai altei lumi; sunt cetăţeni ai altei cetăţi, al aceleia a sfinţilor; ai altui veac, întrucât toţi cei ce sunt în Hristos constituie o noua zidire; ai altei înţelepciuni; sunt părtaşi ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogăţii, ai altei vrednicii, ai altei voinţe, caci au alta gândire (adică minte sau raţiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mângâierii, fiii Legământului cel nou.           C-4. Este adevărat, aşadar ca (realitatea harurilor) netrecătoare din ceruri este necunoscuta multora dintre cei care nu tin cont de ea. Sa presupunem ca exista un împărat, care nu-i al acestui veac (adică al acestei lumi). Ca este retor sau filosof, dar nu-i din veacul acesta. Deci, daca este din acea alta lume, el ştie limba acelei lumi şi se împărtăşeşte de acea alta filosofie. Caci stările acestei alte lumi (de limba şi filosofie) nu pot fi cunoscute în realitatea şi în lucrarea lor chiar daca înţelepţii acestui veac ar studia şi bolta cereasca şi toate cele de pe pământ. şi aceasta pentru ca toate cele materiale sunt supuse imaginaţiei mintii lor, precum şi iluziei ochilor lor.           Raul dispare treptat-treptat.           D-1. şi prin cate situaţii trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viatal Prin mulţime de încercări. Caci cu adevărat nimeni nu poate sa intre în Viaţa, daca n-a parcurs calea cea aspra şi trecătorile cele groaznice.           D-2. După cum fumul cel întunecos acoperă văzduhul, tot asemeni şi puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea păcatului a acoperit toate voinţele lor. şi totuşi, unii au rămas prieteni ai adevărului, care, cu toată prezenta funinginei, se ostenesc sa se împotrivească şi sa lupte, dar fara sa dobândească îndată partea cea buna, ci prin călătorie şi lupta (înverşunată). Aceştia de mai buna şi mai vrednica stima sunt decât ceilalţi care nu lupta.           D-3. Totuşi, un mare număr (din cei din mănăstiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt răgaz (in lupta) şi au sporit în har se umflă-n pene şi se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea lăuntrică) şi se numesc (pe ei înşişi) desăvârşiţi. Aceştia insa, fara să-şi dea seama, au ajuns sa fie tâlhăriţi de duhul răutăţii. Caci cu adevărat nimic n-a pierdut mai mult neamul creştinesc decât trufia. Caci pe Adam şarpele l-a rătăcit de la înaintarea lui spre Dumnezeu, amăgindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevărat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mândriei. Iată adevăratele trăsături ale caracterului creştin: acela pe care-l vezi înfometat, însetat, obosit, sărac cu duhul, care se analizează neîncetat pe sine însuşi zi şi noapte, unul ca acesta este cel ce sta în adevăr. Iar daca vreunul este îndestulat şi socoteşte ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greşelii, precum scrie: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit”; şi mai zice: „Vai vouă bogaţilor, sclavii acestei lumi”. Acestea sunt adresate celor care-şi închipuie deja ca sunt cinevaz. Lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin.           Nota: Cf. Cuv. I, 2 şi 3, din care se desprinde acelaşi adevăr, anume ca lumea cea de sus (supranaturala) nu poate fi cunoscuta decât de creştinii cărora li s-a dat cu adevărat. Totuşi pentru creştinii cu inimile curate cele văzute sunt simbolul realităţilor spirituale.           Cuvântarea II.           Perseverenta intru dovedirea integrării în Hristos.           Victoria lui Hristos.           A-1. Lemnul care nu era o arma, o cruce fara tăria fierului şi un trup mort au biruit şi au ucis pe diavolul şi îngerii lui, ba chiar prin propria lui arma. Astfel Cel mai puternic a ucis pe cel puternic (pe diavolul), biruindu-l. şi acum El (Hristos) vine către orice suflet care-L caută cu adevărat. şi după ce S-a apropiat de suflet, zdrobeşte şi face sa dispară puterea întunerecului, care întemeiase şi stăpânise acel suflet.           Nota: Datorita lemnului crucii, Hristos a biruit pe diavolul, care triumfase prin lemnul din paradis. Aceasta arma puternica i-a îngăduit lui Hristos sa biruiască prin blândeţe, fara sa folosească violenta sabiei.           Sa fim părtaşi la suferinţele lui Hristos.           B-1. La randul lui sufletul trebuie sa aibă aceeaşi dorinţă şi aceeaşi dragoste fata de Hristos, Care i S-a dăruit, pe cat ar avea o femeie înţeleaptă care văzându-l adesea pe bărbatul ei în temniţă pus în lanţuri (pentru ea), s-ar gândi în sine că-i pusa în lanţuri alături de el şi sa simtă ca suferă împreună cu el, ba şi mai mult, sa simtă că-i chinuita mai mult decât cel întemniţat.           Nota: aceste verbe, Sfântul Macarie le aplica într-un chip simţit la compasiunea mistica a sufletului, mireasa lui Hristos Cel suferind.           B-2. Sa fie precum Maria, care stand în picioare lângă crucea Domnului, plângea cu lacrimi din adâncul inimii şi părea ca şi ea este răstignita lângă Fiul ei. Aşijderea şi sufletul, care L-a iubit pe Domnul şi în care Acesta a zămislit dragostea fierbinte, acel suflet – care se străduieşte cu adevărat sa fie unit cu Însuşi Mirele Hristos – trebuie sa fie părtaş pătimirilor Acestuia. Sa aibă pururea înaintea ochilor şi să-şi amintească de semnele cu care Domnul a fost înfierat pentru el; cat a suferit Cel nepatimitor pentru acest suflet, cum a fost pedepsit pentru el Cel mai presus de orice pedeapsa şi cum, fiind chip al lui Dumnezeu, a luat chipul robului; şi asa, în toate va suferi şi Domnul împreună cu el, va fi pus în lanţuri cu acest om şi astfel (acest creştin) va fi împreună slăvit cu El.           Singurătatea morala a sufletului.           C-1. Precum odinioară, prin puterea lui Dumnezeu, piatra a fost rostogolita şi îndepărtată de la mormânt, şi după cum Maria (Magdalena) L-a văzut pe Domnul, tot la fel, prin puterea şi cercetarea Sfântului Duh, piatra care acoperă sufletul, sau, altfel spus valul pacatuluil, este mototolit şi azvârlit de acolo din suflet, iar sufletul se va învrednici sa vadă fata lui Hristos şi sa se odihnească intru el Duhul Lui cel Sfânt, fiindcă a fost scos şi eliberat de piatra păcatului.           C-2. Este adevărat ca orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei rai care lupta împotriva lui, nelăsându-l sa înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Caci este supus ispitelor spre a se verifica daca acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, daca ramane statornic în hotărâre, fara a tine seama de grelele osteneli; daca nu cumva din trândăvie acest suflet Il va tăgădui (pe Domnul) prin aceea ca refuza osteneala ceruta de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. şi încercarea aceasta este îngăduita, şi după ce a stăruit (in calea mântuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, ca astfel sa se constate daca (in sfârşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau daca, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de nici un ajutor.

Aceasta este o călătorie într-un alt univers, printr-o poartă interdimensională – dar, aşa cum descoperă cutezătorii exploratori, indiferent cât de departe de casă ai ajunge, o serie dintre obstaco-lele de care te loveşti s-ar putea să-ţi fie mult prea familiare.           Născut în Easton, Pennsylvania, MICHAEL F. FLYNN şi-a obţinut licenţa în matematică la colegiul La Salle şi masteratul în topologie de la Universitatea Marquette, lucrând apoi pe post de controlor de calitate şi statistician în industrie. În prezent lucrează la STAT-A-MATRIX Edison, New Jersey, în calitate de consultant în managementul calităţii. Începând din 1984, anul în care şi-a vândut prima povestire, Flynn a devenit unul dintre principalii susţinători şi colaboratori ai revistei Analog. Lucrările sale au fost publicate, de asemenea, în Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov Science Fiction, Weird Tales, New Destinies, Alternate Generals şi altele, şi este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de hard SF apărut în ultimele decenii. Printre cărţile apărute sub semnătura lui se numără Country ofthe Blind, Fallen Angels, un roman scris în colaborare cu Larry Niven şi Jerry Pournelle, Firestar, Rogue Star, Lodestar şi Falling Star, iar povestirile sale au fost reunite în culegerile The Forest ofTime and Other Stories şi The Nanotech Chronicles. Ultima sa carte este romanul Eifelheim. Textele sale au apărut în Antologiile Dozois numerele 5 şi 12. În momentul de faţă locuieşte în Easton, Pennsylvania are doi copii şi trei nepoţi.           Într-o lume fără nume în graiul oamenilor, au sosit oameni. Canaturile porţii s-au dat în lături, într-un încântător luminiş de munte – unde vremea putea fi răcoroasă fără să simţi frigul – adăpostit în căuşul unei văi dintre piscuri, cu mult sub liziera pădurii şi departe de petele cenuşii ale oraşelor de pe câmpiile de dedesubt. Izolarea locului era o întâmplare fericită, nicidecum o alegere înţeleaptă. Porţile se deschideau acolo unde voia Dumne-zeu, iar oamenii nu puteau face altceva decât să se supună. Odată, una se deschisese în centrul unei fortăreţe sumbre, ticsite de creaturi înarmate, ostile, şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu echipa care i-a trecut pragul, fiindcă portarul a ferecat-o pentru totdeauna.           De data asta, oamenii au înălţat un cort semeţ, de pânză vin colorată, printre excrescenţe viguroase, care ar fi putut fi numite copaci, şi printre altele, răsfirate, care s-ar fi putut numi flori, cu toate că niciuna dintre ele nu semăna întocmai cu un copac sau cu o floare. Prelata pestriţă contrasta cu vegetaţia din jur. Culorile nu se potriveau. Reproduceau chipul unei lumi străine şi aici păreau oarecum nelalocul lor. Dar efectul general era acceptabil. Oamenii înşişi erau oarecum nelalocul lor şi simţeau nevoia să fie înconjuraţi de ceva familiar în mijlocul atâtor ciudăţenii.           Au împodobit cortul cu perne în culori strălucitoare şi cu divane şi i-au ridicat marginile, fixându-le cu frânghii, astfel încât vântul care adia, stăruitor, dinspre est, să-l străbată. S-au ospătat din proviziile de pepeni, curmale şi alte bunătăţi savuroase, apoi şi-au întins afară covoraşele de rugăciune. Cu toate că niciunul dintre ei nu ştia care era orientarea corectă – stelele apărute la lăsarea nopţii nu le-au oferit nici un indiciu – poarta însăşi le-a servit drept mihrab1.           1 Nişă din peretele unei moschei, ce indică în ce direcţie se află Mecca (n. tr.)           Oamenii şi-au petrecut o noapte şi o zi obişnuindu-se cu soarele straniu şi studiind aerul, apa, plantele bizare şi creaturile pe care le-au putut prinde. Le-au numit pe acestea după cele cunoscute lor – iepure, capră, rândunică, cedru – iar o parte a nume-lor erau corecte. Au întins de cele douăzeci şi patru de ore ca de nişte caramele pentru a umple o zi ceva mai lungă. Până la cea de-a doua cădere a nopţii îşi scoseseră costumele de protecţie şi simţiseră soarele şi vântul atingându-le pielea şi răvăşindu-le părul. Era plăcut să tragi aerul în piept, bucurându-te de generozitatea lumii, şi multe dintre miresmele străine le stârniseră curiozitatea.           Explorând valea, au dat peste o cascadă imensă şi au petre-cut o altă noapte şi o altă zi la baza ei, fermecaţi. Un torent se scurgea în vale, de undeva de sus, dintr-un loc unde ningea neîncetat şi zăpada se topea mereu. Cădea din ceruri, tunând precum glasul lui Dumnezeu, ridicând o ceaţă după care au dat nume muntelui şi în care dansa un caleidoscop de curcu-bee. Asaltul ei perpetuu săpase în stânca de dedesubt un lac a cărui adâncime era imposibil de aflat. Numai Dumnezeu ştia unde şi cum se scurgea apa lacului. Pe niciuna dintre lumile cunoscute nu exista nimic asemănător.           Pe urmă, s-au adunat în cort, au revizuit planurile, au verificat echipamentele, montându-le pe cele care trebuiau asam-blate. Dup a aceea, l-au desemnat pe unul dintre ei să vegheze asupra porţii, şi au început să studieze poporul necunoscut de pe câmpiile din vale.           Conducătorul lor era Hassan Maklouf, un bărbat care îşi lăsase urmele paşilor pe şaptesprezece lumi şi care purta, în consecinţă, şaptesprezece răni. Pe zece dintre aceste lumi, fusese călăuzit de altcineva, pe şapte dintre ele fusese el călăuzitorul al-tora. De pe alte patru fugise ca să-şi salveze viaţa. De două se îndrăgostise. Se apropie de buza văii în formă de cupă şi, de pe unbloc de stâncă, studie câmpiaprintr-unbinocluputernic. Care eşti tu, întrebă el planeta întinsă la picioarele lui, ucigaşă sau amantă? Aidoma apelor din lac, răspunsul rămase o taină.           — Locul ăsta e minunat, declară Bashir al-Jamal din spatele lui, mulţumit, de parcă el însuşi ar fi făurit luminişul.           Bashir era vărul lui Hassan şi aceasta eraprima lui călătorie. Tânăr, proaspăt absolvent al Casei Porţilor, deborda de can-doare şi de entuziasm. Hassan îi promisese bunicului lor că Bashir se va întoarce. Cu o cicatrice, spusese bătrânul, cu se-veritate. Nu merita să faci drumul dacă n-ai nici o cicatrice la întoarcere. Dar nu e mai puţin adevărat că bunicul era bedu1 şi oamenii aceştia alegeau calea cea mai grea.           1 Beduin (n. tr.).           — Apa e limpede şi aerul curat, adăugă Bashir. N-am făcut niciodată o excursie într-un loc mai frumos.           Hassan continuă să studieze şesul.           — Am văzut bărbaţi ucişi de lucruri frumoase.           — Dar aici biochimia trebuie să fie atât de diferită de a noastră încât nici o fiară n-o să ne găsească pe gustul ei.           Hassan lăsă binoclul în jos şi îşi privi vărul.           — Înainte sau după ce-o să ia o îmbucătură?           — Ah, făcu Bashir, acceptând cu o plecăciune sfatul bărbatului mai vârstnic. Eşti o fântână a înţelepciunii.           — Sunt încă în viaţă, spuse Hassan, ridicând din nou binoclul. Numeşte asta înţelepciune, dacă vrei.           — Cel puţin, putem studia lumea asta fără să fim remarcaţi, zise Bashir. Lipsit de o şansă, voia săprofite de a doua. Nimic nu dovedeşte că localnicii au urcat vreodată aici.           — Poate că e unul dintre locurile lor sacre, sugeră Hassan, şi noi l-am pângărit. Dumnezeu i-a oferit fiecărui popor un loc sfânt, mai presus de oricare altul.           Bashir nu era impresionat.           — Dacă acest izvor e al Lui, s-ar putea să fie aşa, dar mi se pare un ţinut prea izolat.           Hassan mârâi şi coborî binoclul din faţa ochilor.           — Vreau aici un paznic şi un lanţ de senzori, astfel încât să nu se poată apropia nimic din direcţia asta.           — Urcând pe un perete drept de stâncă?           — Poate că localnicii au perniţe aderente, pentru căţărat, la mâini şi la picioare. Poate că au aripi. Poate că au doar inteli-genţă şi perseverenţă. Puse capacul binoclului şi îl aşeză în toc. Mă tem mai mult de ultima posibilitate decât de toate celelalte.           Iată cum au ajuns acolo, în încântătoarea poiană de pe Muntele Ceţurilor.           Dincolo de această lume există o lume a umbrelor. Se numeşte Cealaltă Brană şi nu se află foarte departe, atât doar că e în direcţia nepotrivită. E în spatele nostru, sub noi, în noi. E la fel de aproape şi de departe ca două palme care bat. Cândva s-au lovit, această 'Brană şi cealaltă, iar din ecourile şi pulsaţiile acelei Puternice Bătăi din Palme s-au născut materia, energia, galaxiile, stelele, planetele, florile, râsetele copii-lor. Dacă s-ar atinge din nou, s-ar sfârşi totul, şi mulţi înţelepţi s-au frământat întreaga viaţă întrebându-se dacă palmele nu cumva se apropie iarăşi. Dar, pentru a afla asta, trebuie să înveţi să masori direcţia nepotrivită, lucru greu de înfăptuit.           Hassan vede în cele două Brane mâinile lui Dumnezeu, pentru că s-ar potrivi, literalmente, cu una dintre surele ascunse Profetului, pacea fie asupra Lui. Dar nu înţelege de ce şi-ar face griji, străduindu-se să afle dacă Domnul va bate sau nu iarăşi din palme, de vreme ce totul se va petrece după voinţa Sa. La urma urmelor, ce ai avea de făcut? Unde ai putea să te ascunzi? „Munţii sunt tot atât de vremelnici ca norii.” Aşa glăsuieşte interpretarea crezului Ashary, iar celelalte şcoli s-au declarat de acord, cu mai multă sau mai puţină încântare.           Ceea ce sepoate face este să călătoreşti prin Cealaltă 'Brană. Iar oamenii au căpătat această deprindere. Cealaltă 'Brană se întinde, ca şi a noastră, pe trei dimensiuni spaţiale şi una tem-porală, dar nu cuprinde nici o planetă, nici un teritoriu vast, ci doar o câmpie vălurită, fără de sfârşit, trecând printre abi-suri nedefinite şi masive stâncoase. Sau poate că nici măcar nu e vorba despre aşa ceva, şi peisajul nu e decât o iluzie impusă mental, în faţa unei privelişti dincolo de simţurile omeneşti.           Traversarea Celeilalte 'Brane este o călătorie dificilă, pentru că drumul de la indicatorul unei porţi la altul trebuie parcurs fără ezitare. Acolo există o asimetrie, o rupere a paralelismului, ascunsă în profunzimea acelei vremi dinainte de Timp. A zăbovi înseamnă a pieri. Unele materiale şi câmpuri energetice rezistă mai mult, dar până la urmă sunt lucruri nefireşti într-un tărâm nefiresc, care şi le va însuşi. Ce om ar trece printr-un asemenea pericol dacă răsplata nu ar fi însuşi imensul univers? Pentru că în Cealaltă 'Brană distanţele sunt mai scurte şi o cale de câţiva paşi străbătută acolo e totuna cu un salt de ani-lumină făcut aici, acasă.           Cât de mulţi ani-lumină – nimeni nu ştie. Hassan îi explică asta lui Bashir în cea de-a doua noapte, când, studiind cerul străin, vărul său îl întrebă care stea era soarele Terrei, pentru că nici un răspuns nu se potrivea. Oare planeta asta se afla măcar în vreuna dintre galaxiile cunoscute pe Pământ? Peste câţi ani-lumină săriseră altobuzele lor masive şi în ce direcţie?           Chiar dacă soarele Pământului s-ar fi aflat pe bolta planetei străine, nu ar fi fost cel pe care îl ştiau. Pentru univers, viteza luminii nu e o constrângere; dar restrânge cunoaşterea omului asupra acestuia, pentru că, într-un fel aparte, spaţiul este timp, iar toată înţelepciunea omenirii şi toate cunoştinţele sale nu sunt decât un cerc de lumânări aprinse în inima întunericului atotcuprinzător. Nimeni nu vede mai departe şi mai re-pede decât i-o îngăduie viteza luminii care îl ajută să vadă. Astfel, percepem doar o sferă limitată de timp, din haloul unui quasar. Iar ei intraseră acum în raza unui alt foc de tabără, altundeva în nesfârşitul pustiu al nopţii.           — Stelele pe care le vedem de pe Pământ, îi explică Hassan, sunt aşa cum erau când şi-au emis lumina şi, cu cât privim mai în profunzimea bolţii cereşti, cu atât vedem mai departe, în trecut. Aici zărim stelele dintr-un alt loc şi, de aceea, le desluşim aşa cum erau într-un alt timp.           — Nu înţeleg, zise Bashir.           I se vorbise despre toate astea, iar el le învăţase destul de bine pentru a-şi lua examenele, dar încă nu le înţelegea cu adevărat.

PREFAŢĂ.           Cartea de faţă abordează un aspect neaşteptat al chestiunii religioase: există oare un păgânism, aşa cum există un creştinism?           Sub multiplicitatea „păgânismelor” putem oare descoperi o unitate, analogă felului în care cele trei mari religii monoteiste           (mozaism, creştinism şi islam) sunt unite prin organizarea transcendentului sub un unic absolut? Sau poate, dimpotrivă, percepând constantele funcţionale sub vacarmul pestriţ al păgânismelor, vom ajunge să vedem în creştinism o variantă platono-aristotelică de politeism ierarhic, cu o triplă divinitate absolută? Aşa cum religiile africane sau amerindiene sunt un domeniu de vânătoare rezervat antropologilor, nu este oare orice discuţie serioasă de teologie creştină un exerciţiu esenţialmente filosofic? Într-o asemenea perspectivă, religiosul ar cuprinde sfera nevoilor sociale relative la sacru, rezolvate prin acţiunea simbolică a grupului în întregimea sa, iar filosoficul sfera nevoii de divin a intelectului individual, satisfăcute prin adâncirea discursului în sine.           Tentativele de tip revival, vizând revigorarea practicilor de cult, ar duce inevitabil la coborârea religiei în fenomenalul social (vindecări, convertiri, purificări, profesiuni de credinţă colective), pe când acelea care ţintesc rigoarea şi coerenţa gândirii, precum scolastica medievală, scot trăirea religioasă din clocotul existenţei comunitare şi o aşează în planul problemelor morale, epistemologice şi estetice.           Păgânismul ar fi prin urmare forma exclusiv socială a religiosului, caracterizată prin acţiune de masă (ceremonii comunitare) şi prin aceea că operaţiile rituale au caracterul unor manipulări naturale sau fictive: uciderea, arderea şi devorarea jertfei, împărţirea hranei, extragerea unui obiect malefic etc. Păgânismul încetează (şi misionarii creştini în Asia au văzut asta limpede) atunci când se cere sufletului un efort, liber voit şi inteligent dirijat, asupra sa însuşi. Manipularea obiectelor de cult nu necesită, în afara unei vagi cutremurări, nici o strădanie a conştiinţei. Dimpotrivă, în cazul religiilor individului (iudaismul, creştinismul, buddhismul), actele exterioare nu au nici o semnificaţie; aşa cum spune exegeza Epistolei către Romani, „nimeni nu se justifică prin împlinirea legii”, adică nimeni nu se poate considera îndreptăţit în faţa divinităţii, numai pentru meritul de a fi îndeplinit prescripţiile rituale. Religiile nepăgâne deschid deopotrivă calea unei infinite culpabilizări a omului (punând în lumină nimicnicia lui relativă, incapacitatea de a folosi întotdeauna în bine libertatea pe care o are, ineficienta efortului său mental), dar şi a unui infinit progres.           Postpăgânismele – dacă mi se îngăduie construcţia – sunt religii optimiste transcomunitare. Ele prevăd posibilitatea unei luminări şi îmbunătăţiri a omului independent de deciziile contemporanilor şi conaţionalilor lui, prin lucrarea sa asupra sinelui, 'ca şi virtualitatea unei convergenţe în bine a oamenilor fără ca să fie necesară o acţiune practică. În alţi termeni, devine cu putinţă să fii bun fără a face parte dintr-un trib, dintr-o biserică sau dintr-un partid.           În contrast, păgânismele aderă în chip esenţial la soluţiile comunitare. Optica modernă nu trebuie neapărat să vadă în aceasta un viciu: e mai degrabă o modalitate tehnică de distribuire a sacrului în chip larg, care permite împărtăşirea din aceeaşi transcendenţă a celor buni şi a celor răi, a pruncilor şi a săracilor cu duhul etc. Acestui umanism pastoral i se poate atribui avantajul de a nu cunoaşte intoleranţele formale ale intelectualismelor.           Reflectând asupra politeismelor, Marc Auge (africanist cunoscut şi specialist eminent în studiile religioase) ne propune să le descoperim ciudăţeniile, dar implicit şi ciudăţenia monoteismelor formate în jurul Mediteranei. Căci e incontestabil că Dumnezeul Iui Avraam, Isaac şi Iacov, acest unic partener de dialog al unui om care se descoperă dintr-o dată individ, călător şi explorator al propriului său suflet, Dumnezeul veşnic aflat în noi şi alături de noi sfărâmă tiparul omenirii comunitare, în care fiecare ia ca regulă obiceiurile tovarăşului de trib.           Creştinismul descoperă morala, inventează dualismul suflettrup, smulge socialul din natura biologică. Definit prin oglindire inversă, păgânismul se caracterizează prin trei trăsături:           — Cel mai tare are întotdeauna dreptate, învingătorului nu i se cere socoteală, interpretarea care are succes este cea mai adevărată. Auge numeşte această dependenţă a intelectualului de pragmatic „identificarea raporturilor de forţă şi de sens”. Sensul decurge din forţă, el constituie în acelaşi timp o forţă, se legitimează ca forţă şi nu prin coerenţa sa internă;           — Omul este o republică, şi nu o monarhie absolută; în el colaborează, se opun şi se desprind mai multe entităţi înzestrate cu autonomie relativă. Pluralitatea „sufletelor” este însă întotdeauna legată de organe şi de funcţii vitale; cutare suflet călătoreşte, ucide, se hrăneşte cu sângele cuiva, cutare altul animă respiraţia omului adormit, un al treilea se încarnează în urmaşi. Omul e făcut responsabil de faptele „sufletelor” sale, deşi întotdeauna numai o parte a lui e vinovată. Răspunderea lui nu se adună niciodată în mănunchiul inteligenţei sau liberului arbitru. Inexistenţa dualismului suflet-trup face imposibilă ierarhia puterilor spirituale şi autoritatea unică asupra sinelui, cu care creştinul se prezintă înaintea Domnului său pentru a primi judecata Lui;           — Societatea umană apare ca un polip, înlăuntrul căruia prin canale ascunse circulă seva vitală de la o fiinţă la alta; trib sau naţiune, animalul social reacţionează solidar şi unanim, înfloreşte şi se ofileşte în întregimea sa; toţi se convertesc şi se pocăiesc dintr-o dată. Căci forţa biologică prin care subzistă grupul e împărţită egal între membrii societăţii, concentrându-se de multe ori în simboluri aproape sacre unde e de presupus a se afla izvorul ei: pâinişoarele de lut ce adăpostesc sufletele strămoşilor, regele a cărui slăbiciune aduce seceta şi nenorocul, focul nestins ce trebuie reînnoit în fiecare an pentru a conserva energia poporului. Societatea apare astfel întemeiată pe natură, şi nu pe convenţii ce pot fi schimbate după voinţa contractuală a membrilor ei ori după evoluţia condiţiilor istorice.           Monoteismele zdruncină din temelii naturalismul acesta păgân, aduc în locul unanimităţii confruntarea dintre individ şi divin, introduc dialectica în miezul cel mai ascuns al conştiinţei.           Pentru cel care aruncă o privire istorică asupra mileniului care se încheie, este incontestabil că ştiinţa modernă, precum şi statul industrial fondat pe cercetarea tehnologică şi pe consensul critic se nasc din valorificarea moştenirii spirituale creştine, care asimilase ea însăşi moştenirea greacă.           Dar acest admirabil exemplu de continuitate, de-a lungul a douăzeci şi cinci de secole de efort uman, nu este oare în acelaşi timp o capcană întinsă Europei? Oare eurocentrismul, propunându-ne mereu valorile lui Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Kant şi Einstein, nu ne împiedică să profităm de comorile – şi de ce să nu folosim o expresie mai directă, de bucuria de a trăi – rezervate oamenilor care se nasc în culturi dezvoltate pe alte coordonate?           Această mare întrebare deschisă spre viitor ne impune înainte de toate obligaţia de a ne informa. Este adevărat că evoluţiile istorice nu sunt determinate de raţionamentele indivizilor.           Este la fel de adevărat că asistăm azi la o „întoarcere a religiosului', confuză încă, pe care n-o putem grăbi sau amâna, şi ale cărei forme viitoare nu stă în puterea noastră să le precizăm. Datoria fiinţelor gânditoare este însă de a acţiona faţă de evenimentele temute sau sperate, în limita capacităţii fireşti de cunoaştere.           Riscăm să fim cu toţii din nou actorii unor experienţe istorice cu consecinţe catastrofale. Un nou obscurantism, social, politic sau religios, pare să pândească viitorul societăţilor fragilizate de crizele interne şi externe; le dezechilibrează însăşi puterea lor tehnologică, dându-le capacitatea de a înfăptui mult prea uşor acţiuni greu de gândit în detaliile şi implicaţiile lor. Să faci opţiuni majore asupra viitorului pornind de la o informare insuficientă este mai mult decât un risc, e o crimă caracterizată prin simpla tentativă. Şi este evident că a propune modele de viaţă spirituală unei civilizaţii care, după cum arată tendinţele actuale, va d&- pinde din ce în ce mai mult de inteligenţă pentru satisfacerea nevoilor ei materiale, şi din ce în ce mai mult de pasiunea oarbă pentru luarea deciziilor politice, e o răspundere pe care gânditorul şi-o ia cu înfiorare.           Prin traducerea cărţii lui Marc Auge, încercăm^ să aducem o modestă piatră la edificiul reflecţiei pentru viitor. Întrebându-ne asupra „păgânismului” şi „creştinismului” din noi, străduindu-ne să recunoaştem în ce constă darul pe care zeii, venind şi plecând cu pasul lor uşor, l-au lăsat omenirii veşnic cufundate în ceaţa grijii cotidiene, contribuim poate la conturarea chipului nostru de mâine.

CUPRINS:           PARTEA L Introducere.           Nostradamus şi catrenele sale.           Care a fost secretul lui Nostradamus? 10 „Timpul simultan"           Perspective asupra lui Nostradamus şi a profeţiilor sale           1.5. Liberul arbitru versus fatalism.           PARTEA a Il-a. Distribuţia în epoca tulburărilor 19 antihristul —f 21           O privire generală asupra w f Antihristului.           Filosofiile politice şi religioase ale Antihristului ogmios.26           2.3. Legenda celtică a marelui orator papii şi biserica catolică 29           Moartea celor trei papi – Biserica Catolică şi Antihristul 29           Asasinarea actualului papă 30 „înghiţirea" penultimului papă.31           Trădarea ultimului papă 32           Distrugerea Bisericii Catolice 34 cabala şi conspiraţiile secrete.35           2.9. Dinţii cabalei în fluxul internaţional de putere           2.10. Implicarea cabalei în cuceriri militare şi economice 37           Cabala, distrusă de Antihrist 38           Infiltrările fanaticilor fundamentalişti în cadrul guvernelor 38           Manipularea IRA, în Irlanda, de către lumea subterană.39           Un bogat om de afaceri american – nazist şi revoluţionar ascuns climatul politic internaţional.           GENERAL.           Cenzura fundamentalistă 41           Asasinate teroriste 41           PARTEA a IlI-a. Antihristul 43           3.1. Accederea la putere a Antihristului în Orientul Mijlociu 43           Sistemul monetar unificat al Antihristului.           Antihristul cucereşte Asia.           Eradicarea culturală şi campania europeană a Antihristului 49           Antihristul distruge Biserica Catolică.           Antihristul invadează Turcia 52           Elveţia este alarmată de nazismul promovat de Antihrist în Germania. 53           (Non)reacţia internaţională faţă de Antihrist.           PARTEA a IV-a. Epoca tulburărilor.57 preludiu la apariţia antihristului şi la al treilea război mondial 59           Erupţii vulcanice, cutremure, inundaţii, secetă, foamete şi revolte. 59           Moartea unui lider mondial şi o revoltă coincid cu apariţia unei comete 61           Fiasco provocat de întreruperea comunicaţiilor între două superputeri.61           Confruntare navală şi submarină ruso-americană.           Un lider smintit lansează bombe atomice asupra Europei şi a regiunii mediteraneene 63           Liderul unei ţări din lumea a treia creează disensiuni 65           4.7. Antihristul profită de pe urma cercetărilor europene în domeniul radarului 65 incidente sociale şi politice.           INTERNAŢIONALE 66           4.8. O simulare de război din partea Marii Britanii în Europa provoacă un dezastru           4.9. Colegiul Electoral american nu poate alege un preşedinte 67           4.10. Suprasolicitarea solului provoacă catastrofe agricole în SUA şi.           Marea Britanic 68           O bază submarină rusă dezarmată prin intermediul diplomaţiei 69           Extratereştri împuşcaţi de reprezentanţii unei naţiuni paranoide; sunt eliberaţi agenţi bacteriologici 69           Oamenii de ştiinţă descoperă o sondă extraterestră trimisă de Observatori. 70           PARTEA a V-a. Realizări ştiinţifice în epoca tulburărilor 73 accidente tehnologice 75           Nostradamus despre pericolele armelor şi ale dezastrelor naturale 75           Dispozitivele de modulare a climei o iau razna, provocând căderi de grindină.           Un reactor nuclear se topeşte lângă un oraş cu buncăre subterane.           Un accident al unei navete spaţiale eliberează în atmosferă microorganisme 77           Explozii accidentale devastatoare ale unor piese de armament, ca urmare a mişcărilor tectonice 77           Câmpurile energetice fisurate ale Terrei provoacă o furtună de meteoriţi 78           Cercetările privind alterarea timpului provoacă un dezastru. 79 armele celui de-al treilea război mondial 80           Noi arme monstruoase, secrete, în cel de-al treilea război mondial. 80           Ultrasecreta armă de declanşare a cutremurelor (ADC)           5.10. ADC acţionează pe faliile.           Sân Andreas şi New Madrid 83           Un dispozitiv atomic creează efect de seră şi afectează grav agricultura. 84           Morţi cauzate de arma „ploii lăptoase"           O „explozie de lumină" provoacă malformaţii congenitale oribile. 85           Moartea diplomaţiei ca urmare a terorismului internaţional ce foloseşte arma cutremurelor.           Morţi cauzate de undele radio 86 eugenia 86           Cercetări în domeniul eugeniei umane avansate de Regele Terorii.86           Specialişti în eugenie ucişi în chinuri j ca urmare a reacţiilor publicului.           PARTEA a Vl-a. Al treilea război l mondial 89 j f           6.1. Privire generală: lupte şi arme oribile, l distrugeri, moarte 91 l.           Confruntare nucleară în Orientul l Mijlociu.           Campanie mediteraneană şi bătălii l înGibraltar.           Antihristul aruncă asupra New Yorkului o bombă, Franţa ripostează 95           Armele biologice lovesc New Yorkul şi Londra.           Antihristul cucereşte Europa 97           Antihristul invadează Marea Britanic 97 întâlnire crucială pe un portavion 99           6.9. Mările, râurile şi lacurile fierb; foametea provoacă accese nebune de canibalism 99           Un comandant al Antihristului moare în urma unui eşec strategic esenţial.           Rusia se eliberează de sub dominaţia Antihristului.           Se încheie Alianţa Polului Nord între America de Nord, Europa şi Rusia 103           Ogmios se confruntă cu Antihristul; soarta lumii e în cumpănă.           Antihristul este în final detronat. 104           PARTEA a Vll-a. Transformările geologice şi spirituale           7.1. Timpul.           Sfârşitul civilizaţiei.           Geografia 107           Pregătirile. Supravieţuirea.           Suflete vechi, suflete noi 108           Noua eră a renaşterii spirituale.109           Redeşteptarea drepturilor şi a libertăţilor.           Pace după al treilea război mondial. 111           Spiritualitatea transcende tehnologia.           Aspectele feminine ale lui Dumnezeu sunt venerate din nou 113           Contacte frecvente, deschise, cu extratereştrii 114           Revoluţia „verde", întoarcerea la pământ 114           Noi alianţe politice 115           Descoperirile ştiinţifice reafirmă religia orientală.           Marele Geniu unifică religia şi ştiinţa.           Marele Geniu descoperă ştiinţa miracolelor 117           Realizări uimitoare ale medicinei. 118           Noua filosofie a Erei Vărsătorului.119           PARTEA a VUI-a. Marele Geniu 121           8.1. Evenimente trecute 123           Disimulări.           Atlantida 126           Marele Geniu 126           Viitorul îndepărtat                 PARTEA I: INTRODUCERE           1.1. Nostradamus şi catrenele sale.           NOSTRADAMUS, MEDIC şi PROFET din SC-colul al XVI-lea, a trăit în Franţa în epoca Inchiziţiei. Era considerat un medic de excepţie, care cunoştea metode eficiente de tratare a ciumei – lucru rar în domeniul său de activitate. Vizionar, el şi-a transpus în „catrene" – mici poeme de câte patru versuri – profeţiile făcute de-a lungul anilor. Catrenele sunt caracterizate de un simbolism profund, obscur, criptic (anagrame, cuvinte din limbi diferite etc.), imposibil de descifrat de cititorul neavizat. Şi, probabil, cea mai serioasă provocare o constituie faptul că Nostradamus le-a schimbat în mod intenţionat ordinea cronologică.           Printre cele care mi s-au părut mai reprezentative pentru măiestria simbolismului şi a interpretării utilizate, ilustrând perfect atât talentul, cât şi intenţiile lui Nostradamus, sunt: Centuria III, Catrenul 13 privind microcipurile şi electricitatea, Centuria IV, Catrenul 29 referitor la dihotomia dintre tehnologie şi spiritualitate în secolul XX, şi Centuria II, Catrenul 75, în care este descrisă coborârea unei aeronave pe puntea unui portavion într-un moment critic al celui de-al treilea război mondial.           1.2. Care a fost secretul lui Nostradamus?           În primul rând, Nostradamus a fost dotat din naştere cu un „al şaselea simţ" – o intuiţie ascuţită şi capacităţi parapsihice extraordinare, în al doilea rând, a fost animat de o puternică dorinţă de a-şi dezvolta aceste abilităţi. Bunicul său i-a lăsat, se pare, diverse cărţi pe teme de magie, care i-au permis să experimenteze anumite ritualuri. De asemenea, a avut acces la unele manuscrise „pierdute", care circulau clandestin, în afara bibliotecilor şi a colecţiilor oficiale ale vremii. Nostradamus vorbeşte la un moment dat despre îndrumători din planul astral şi din alte lumi, care 1-au ajutat în acest sens. Unii dintre aceştia i-au facilitat accesul la reţete ezoterice pe bază de plante şi de droguri cu efect de sporire a capacităţilor mentale (el a subliniat însă că aceste reţete doar i-au intensificat puterile, nefiind sursa lor propriu-zisă). Unul dintre îndrumători i-ar fi dăruit, se pare, o oglindă în cursul uneia dintre meditaţiile sale – oglindă care a deţinut un rol important în predicţiile ulterioare.           Nostradamus a mărturisit totodată că utiliza diverse cristale pentru a se focaliza pe anumite frecvenţe telepatice. Uneori menţionează că obişnuia să privească adânc în foc sau în apă (de pildă într-un bol aşezat pe un trepied), pentru a se concentra. De asemenea, în cursul călătoriilor sale (se pare undeva, în lumea musulmană), a avut acces la unele lucrări de misticism considerate pierdute. In plus, ţinea legătura cu alţi astrologi şi reprezentanţi ai ocultismului. Totuşi, este posibil ca unele dintre notiţele şi explicaţiile sale cu privire la tehnicile utilizate să fi fost doar o modalitate de a pune Inchiziţia pe o pistă greşită în ceea ce-1 priveşte.           Una dintre cele mai uimitoare variante explorate susţine că, printr-un fel de „alterare a timpului", Nostradamus intra în legătură cu subconştientul unor persoane din viitor, care îl contactaseră.           Nedumeriri au stârnit şi capacităţile sale de vindecare, în acest sens, el aminteşte despre o abordare holistică a sănătăţii şi menţionează că izbutea să evite şocul indus pacienţilor în timpul unei intervenţii chirurgicale folosind metode parapsihice. La un moment dat vorbeşte despre importanţa „aurei" în determinarea stării de sănătate şi critică practica vremii, aceea de tratare a simptomelor. Dacă atitudinea mentală fundamentală a pacientului – susţinea Nostradamus – este una necorespunzătoare, acesta va găsi alte căi de a se îmbolnăvi. După părerea lui, cancerul era cauzat de existenţa unor gânduri autodistrugătoare adânc înrădăcinate în psihic, în plus, el a confirmat ceea ce alţii doar au bănuit, şi anume că putea „vedea" viitoarele abordări medicale ale unor maladii cu care se confrunta (precum ciuma), inspirându-se din ele.           1.3. „Timpul simultan"           Timpul simultan" este un concept dificil, care se referă la iluzia timpului terestru, aşa cum este ea percepută din alte planuri spirituale, mai înalte. Intre două existenţe, sufletul îşi poate „revedea" vieţile trăite, fără a fi limitat de constrângerile timpului. Această stare de conştiinţă este atinsă şi de subiecţii şedinţelor de regresie temporală sub hipnoză, care intră în transe profunde, similare unui somnambulism profund. Aceştia îşi pot trece în revistă nu doar vieţile anterioare, ci şi pe cele viitoare. Mai mult decât atât însă, ei par a trăi vieţile respective chiar în momentele în care le descriu. Astfel, spre exemplu, dr. Rathford a regresat hipnotic o persoană care studia activitatea lui Nostradamus, iar subiectul s-a văzut pe sine şi 1-a văzut pe maestru în viaţă, acesta din urmă comunicând direct, din timpul său în timpul nostru, ca o persoană vie, în carne şi oase.           1.4. Perspective asupra lui Nostradamus şi a profeţiilor sale.           Celebrul „demistificator" James Randi a criticat usturător şi a ridiculizat profeţiile lui Nostradamus. Totuşi, în ciuda frustrării şi a îngustei sale perspective mentale, Randi face câteva observaţii rezonabile, cea mai dură – preluată de numeroşi sceptici de-a lungul vremurilor -fiind aceea că „predicţiile" lui Nostradamus sunt învăluite într-un simbolism atât de obscur, încât ar putea însemna practic orice şi că, în absenţa unui limbaj exact, interpretarea lor este imposibilă. Din acest punct de vedere, criticile sale sunt perfect întemeiate.           Activitatea doctorului Michael Rathford ne oferă însă o perspectivă nouă asupra lui Nostradamus, explicitând nu numai predicţiile referitoare la trecut, ci şi pe cele care privesc evenimentele viitoare. Cartea de faţă prezintă o viziune cât se poate de „exactă" asupra viitorului, cu o rigoare demnă de cele mai serioase lucrări ştiinţifice (chiar şi acestea conţinând uneori un anumit grad de incertitudine şi de relativitate). Scepticii ar putea susţine totuşi că „împlinirea" tuturor profeţiilor anterioare s-a datorat pur şi simplu interpretării lor ingenioase ori imaginaţiei exaltate a susţinătorilor lui Nostradamus. Nici ei însă nu pot nega caracterul real al acestor viziuni explicite atunci când (sau „dacă") ele prind viaţă înaintea lor.           Dovada incontestabilă a realului talent al lui Nostradamus va deveni în scurt timp evidentă şi astfel fiecare dintre noi va putea decide pentru sine însuşi în această privinţă. Şi chiar dacă ar fi să lăsăm la o parte aspectele legate de Nostradamus, ignorând pentru moment problema „sursei" pe care s-au bazat predicţiile sale, cartea de faţă oferă o sumă de previziuni specifice referitoare la viitorul apropiat. Veţi găsi în paginile ei informaţii clare, lipsite de orice aspect mistic sau obscur, destinate tuturor celor ce dau dovadă de o amplă deschidere mentală.           1.5. Liberul arbitru versus fatalism.           Preponderenţa profeţiilor sumbre şi catastrofice în opera lui Nostradamus duce uneori la adoptarea unui nihilism resemnat sau chiar a unei atitudini fataliste, de tip „Ce rost mai are totul?" Dar exact aceasta este perspectiva mentală pe care Nostradamus a combătut-o fervent. Fluxul istoric al lumii are un fel de „inerţie" pe care el a învăţat s-o descifreze, graţie capacităţii sale dezvoltate de concentrare psihică. Dacă mergem înainte pe calea pe care suntem în prezent, adică pe „calea minimei rezistenţe", viziunile sale apocaliptice, teribile, se vor adeveri. Dar, dacă vom da dovadă de fermitate şi gândire focalizată, chiar şi cele mai grave scenarii vor putea fi evitate.           Nostradamus a subliniat în mod repetat caracterul imperios al misiunii pe care şi-o asumase şi frustrarea resimţită atunci când vedea apatia manifestată de ceilalţi în faţa previziunilor sale. Capacităţile sale parapsihice erau atât de profunde şi de bine dezvoltate, încât, dacă ar fi trăit într-o altă epocă, ar fi putut fi venerat aidoma unui zeu; în perioada Inchiziţiei însă, talentul său s-a irosit. Nostradamus a fost un fel de psihanalist al întregii omeniri, iar tendinţa permanentă a „pacientului său", de a se autosabota şi a se autodistruge, în ciuda sfaturilor divin inspirate ale „medicului", a constituit o puternică sursă de frustrare pentru el.           La fel de interesant este şi faptul că Nostradamus pare să indice că Antihristul este întruparea a tot ce a fost şi este rău în cadrul omenirii, din momentul creaţiei şi până astăzi. Cu alte cuvinte, propriile noastre gânduri şi fapte negative contribuie în mod direct, dar şi indirect, la teribilul crescendo al firii sale diavoleşti. Macabra dramă cu Antihristul în rol principal, prorocită încă de pe vremea Vechiului Testament, este de fapt o lecţie dură, care ne îndeamnă să ne purificăm templul mental şi trupesc de straturile de reziduuri depuse de secole. Extraordinara putere a gândurilor noastre ne va sili să deschidem ochii în faţa ei. Aşa cum atrocităţile comise de Hitler în numele celui de-al Treilea Reich nu constituie altceva decât o urmare logică a nazismului, rasismului, intoleranţei şi imperialismului, în mod similar ameninţarea uriaşă a celui de-al treilea război mondial este întruparea tuturor păcatelor noastre ascunse, înfăptuite împotriva semenilor noştri.           Aş vrea să vă ofer în continuare un exemplu referitor la importanţa profeţiilor lui Nos-tradamus şi la modul în care ar trebui să le interpretăm, în Centuria VI, Catrenul 34, el a prevăzut în mod corect dezastrul navetei spaţiale americane Challenger. Potrivit interpretării însă, el indică şi faptul că NASA va ascunde cauza catastrofei, refuzând s-o dezvăluie publicului larg. Se pare că acest lucru chiar s-a întâmplat, dar datorită eforturilor intense ale unei persoane „din afara" NASA, adevărul a fost, probabil, deconspirat.

ÎNTÂIUL REVOLUŢIONAR – CONSTRUCTORUL RUSIEI Eu zămislesc un nou fel de oameni.           PETRU CEL MARE           CUPRINS:           CRONICA 2           E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN! 4           SÂNGE PE TREPTE 11           CUM SE PLĂMĂDEŞTE O NAŢIUNE 19           PETRU FUGE ŞI SE ASCUNDE 33           CUCERIREA AZOVULUI 46           ELEV ŞI PROFESOR 53           CUCERIREA NORDULUI 68           BOLNAVUL DELA CORNUL DE AUR 103           NEVĂZUTUL STĂPÂN AL EUROPEI 119           ŢAR ŞI ŢAREVICI 126           ULTIMELE LUPTE – ULTIMELE PLANURI 150           DATELE PERMANENTE ALE POLITICII RUSEŞTI 158                 CRONICA:           — Naşterea lui Petru.           — Revolta streinilor.           — Naşterea Caterinei, soţia lui Petru.           — Fuga lui Petru la Troiţchi.           — Naşterea lui Alexei.           — Cucerirea Azovului. Călătoria în Europa.           — Înfrângerea dela Narva.           — Întemeierea St. Petersburg.           — Răscoala lui Bulavin.           — Răscoale pe Don. Victoria de pe Liesna. Victoria dela Poltava.           — Înfrângerea de la Prut. Căsătoria lui Alexei, fiul lui Petru.           — Corupţia în administraţie. Moartea soţiei lui Alexei.           — Petru la Paris. Fuga lui Alexei.           — Sfârşitul lui Alexei. Moartea lui Carol al XII-lea. Procesul lui Mencicov.           — Decapitarea lui Goertz. Ruşii în Suedia.           — Sfârşitul războiului Nordic. Pacea dela Nystad.           — Cucerirea petrolului (Bacu).           — 1724 – 1725 Surghiunirea lui Mencicov. Boala lui Petru. Planul canalului Ladoga. Încoronarea Caterinei. Moartea lui Petru.             E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN!           De unde putea şti frumoasa şi tânăra Natalia Chirilovna, văduva Ţarului Alexei1 şi mama noului Ţar Petru Alexeievici – care va rămâne în istorie sub numele de Petru cel Mare – că în cetatea de piatră din inima Moscovei, fericirile nu sunt de lungă durată?           În Mai 1682 zilele erau luminoase, pline de arome şi de ciripitul păsărilor, ca în toate primăverile. Crenelurile severe, cenuşii, ale Cremlinului, ridicate de mâinile artiste* ale unor Italieni dela miazăzi, dar după nevoile şi dorinţa întunecaţilor stăpânitori de miazănoapte, se topeau şi de data aceasta în strălucitoarele ceţuri ale dimineţii însorite. Se pregătea o zi cu deosebire caldă şi blajină.           Clopotele sunară leneş în turlele bisericilor. Deasupra Moscovei pluti îndelung şi mai grav sunetul cunoscut al marelui clopot* din cupola bizantină a catedralei Sf. Vasile, ai cărei uriaşi bulbi de aur, asemeni unor turbane, scapără şi azi între zidurile medievale ale Cremlinului. Ca de obiceiu, uliţele marelui târg răsunau de glasurile căruţaşilor şi negustorilor în caftane, care, din bărbi stufoase, dinaintea prăvăliilor şi tejghelelor scoase afară ca la iarmaroc, îşi strigau mărfurile şi preţurile. Abia se mai zărea, în mulţimea pestriţă a cărăuşilor, unii cu mutre din Orient, alţii din miazăzi, a ţăranilor din împrejurimile Capitalei, veniţi cu fructe şi legume, câte un popă în sutană aspră, neagră sau uniforma ţeapănă a câte unui strelit, militar care deşi nobil, se întorcea acasă pe jos, pe două cărări.           Natalia Chirilovna, ocupată în cămările din Cremlin cu proaspăta-i frumuseţe, ajutată de slujnice pricepute, tinere ca şi ea, îndrăgostite de cochetăria şi fericirea ei, măgulitoare şi vorbăreţe – se putea oare gândi la împrejurările în care nul ei fusese urcat pe tronul Moscovei, copil de zece ani, la pericolele cumplite care o ameninţaseră, care o ameninţau?           Ea nu voise niciodată nimic altceva decât să. Fie fericită, şi mai cu seamă, să fie lăsată să fie fericită, răspândind în jur voie bună şi râs. Văzuse că steaua norocului ei se arătase dela început ca cea mai mare şi mai strălucitoare în noaptea acelui veac.           Într-adevăr, ce iusese ea acum zece, doisprezece ani? Fiica unui ofiţer de cavalerie Narişchin, dintr-o familie de boiernaşi de provincie, iar râvna lor cea mai scumpă era de a ajunge în; preajma Ţarului Alexei Mihailovici. Această mărire mult visată le fu hărăzită prin unchiul; Nataliei Chirilovna, care fu numit de Ţar comandantul streliţilor, al oştirii lui personale. Artemon Serghievici Matveiev, unchiul Nataliei Chirilovna, avea inteligenţă aleasă, îndelung cultivată, locuia în cartierul europenesc, niemţesc al Moscovei, căsătorit cu o scoţiană refugiată din pricina luptelor religioase, şi îşi adunase o bibliotecă – întâia bibliotecă din Rusia.           Veacul al şaptesprezecelea era menit să vadă căderea dominaţiei suedeze în Nord, a Turcilor în Sud şi ridicarea a trei mari puteri noui, a Angliei pe mare, a Prusiei şi Rusiei pe continent. Rusia trebuia să lupte îndeosebi pentru statornicirea unor fruntarii sigure şi mai cu seamă pentru dobândirea unor drumuri comerciale lesnicioase – drumul Mării Negre, drumul Mării Baltice. Ţarul Alexei Mihailovici, după dureroase şi zadarnice încercări de a lua cu asalt cetăţile suedeze de pe ţărmul Balticei, fu sfătuit de Matveiev să încheie pace cu stăpânii Nordului, spre a i se recunoaşte cel puţin cucerirea Ucrainei, drum deschis spre Polonia.           Ţarul Alexei venea adesea de petrecea serile lungi de iarnă în cartierul niemţesc al Moscovei, în casa bunului şi înţeleptului său sfetnic, Artemon Serghievici Matveiev. Aci, sufletul lui sbuciumat, înfricoşat găsea pace şi reculegere. Câţiva ani mai înainte, în 1669, îşi pierduse soţia, pe Măria Ilijnicina Miloslavscaia, de veche seminţie moscovită, lăsându-l cu doi băieţi şi şase fete, copii slăbănogi şi cam trişti, cum se întâmplă adesea în neamurile de nobleţe prea veche. Ţarul, văduv la patruzeci şi unu de ani, n-avu vreme să-şi caute soţie, adunând în palatul Cremlinului – ca satrapii orientali – pe cele mai frumoase copile ale imperiului, ca alegând pe frumoasa între frumoase să şi-o ascundă în iatac, pentru totdeauna, departe de orice alte priviri poftitoare. El fu silit să se pregătească şi să purceadă la luptă împotriva Cazacului Stenca Rasin, răzvrătit cu toată ţărănimea asuprită de pe Volga.           Fu o răscoală groaznică, cu omoruri, chinuri şi pârjoluri pe la curţile boiereşti, una din numeroasele răscoale ale robilor pământului rusesc Ea cuprinse acum, cu răcnetele-i de eliberare, tot ţinutul de-a-lungul imensului fluviu, până la vărsarea lui în Marea Caspică, tăind astfel drumul cel mai bun al comerţului cu Persia şi India. Stenca Rasin, cunoscător şi iubitor de oameni, îşi adună în grabă câteva gloate luptătoare, cu gândul de a merge asupra Moscovei unde se ascundeau tiranii, Ţarul şi boierii lui, stăpânitorii de pământ şi în acelaşi timp mari negustori.           Pericolul era mare. Ţarul fu silit să pregătească împotriva lui Stenca Rasin oaste numeroasă întărită cu tunuri, ca împotriva unei năvăliri de Tătari. Boierii aflară cu spaimă de prădarea, arderea conacelor, de omorârea vechililor şi vitelor. Nopţi lungi de groază petrecură cu toţi, neştiind dacă vor izbuti să înfrângă iar pe răsculaţi sau sunase ceasul ca ei să treacă acum prin sabie iar Moscova prin foc.           La chemarea Ţarului, tinerii boieri, bine strânşi în armuri, călări şi pe jos, în fruntea trupelor regulate, ieşiră întru întâmpinarea slugilor obrăznicite, înnebunite. Lupta se dete la Simbirsc, pe Volga, în 1670.           Necunoscători ai felului de a purta războiul, înarmaţi mai mult cu furci, suliţi şi topoare, ţărănoii fură alungaţi de trupele * Ţarului iar căpetenia lor, Stenca Rasin, împreună cu un frate, de asemenea căpetenie, fură prinşi, încuiaţi.           Într-o colivie de fier şi duşi la Moscova, asemenea unor fiare turbate.           Ţarul şi boierii respirară uşuraţi, iar setea de răzbunare fu de două ori mai mare decât spaima prin care-i trecuse acei mojici neţesălaţi. Stenca Rasin şi fratele lui fură aruncaţi în pivniţile de tortură ale Cremlinului, unde suferiră torturile cu unelte mânuite de călăi dibaci. Mândru de gândul şi fapta lui, deşi înfrânt, Stenca Rasin nu scoase un răcnet de durere. Numele lui nu fu uitat de ţăranii ruşi, pentru care se jertfise. De-a-lungul timpurilor, din veac în veac, răsună prin hanurile şi pe ogoarele ruseşti cântece de vitejie cu numele şi isprăvile lui, precum pe la nunţile şi petrecerile ţărăneşti din România, lăutarii spun din viers şi din scripcă faptele unui Tunsu sau Iancu Jianu. Nici locul înfrângerii marelui ţăran răsculat nu se pierdu între miile de nume ale Rusiei nesfârşite. Soarta vroi ca la Simbirsc să vadă lumina zilei Vladimir Ilici Ulianov zis Lenin, care în 1918 avea să atragă şi el de partea lui pe ţăranii iobagi, spre a dărâma rămăşiţele puterii Ţarului Nicolae al II-lea, ultimul Romanov.           În vreme ce Stenca Rasin îşi ispăşea păcatul răzvrătirii, Ţarul Alexei Mihailovici, împăcat în sine, petrecea în locuinţa atât de caldă a înaltului său slujbaş, Matveiev, din cartierul europenesc al Moscovei. Voioşia, graţia şi tinereţea Nataliei Narişchin, nu avură nevoie de nici un fel de stăruinţă ca să tragă după ele ochii Ţarului, bărbat copt şi nedat cu văduvia. Nepoţica, zămislită pentru bucuriile vieţii, pierdu dreptul să mai facă deosebirea între Ţarul trecut de patruzeci de ani şi vreun ofiţeraş din tabăra strelicească, de numai nouăsprezece. Măreţia coroanei umplu sufletul naiv cu o încântare atât de caldă, că putea fi uşor luată drept iubire. Ceea ce frumoasele fiice ale marilor boieri moscoviţi râvneau cu nerăbdare, Natalia Chirilovna dobândi aproape fără să-şi dea seama, deşi se trăgea dintr-un neam mai puţin ales. Nevinovatu-i suflet, de abia ieşit dintre păpuşi, nu-şi putea închipui ce însemnătate avea pentru familiile boiereşti o încuscrire cu Ţarul, din mâna căruia cădeau toate harurile şi toate bunurile. Familia care izbutea să pună în preajma Ţarului o făptură atât de intimă şi de ascultată ca soţia, devenea, alături de Autocrat, stăpâna ţării. Cât trăi Măria Miloslavscaia, Rusia fu în puterea familiei Miloslavschi şi îndeosebi a bătrânului Miloslavschi, unchiul răposatei Ţarine.           Înrâurirea înţeleptului Matveiev asupra Ţarului nu fu pe placul bătrânului Miloslavschi; ou tot felul de vorbe căută să ponegrească pe sfetnicul treburilor din afară. Când Ţarul, de ochii lumii, porunci să se adune în Cremlin fetele cu drept de a fi alese, nimeni nu bănui ce se întâmplase cu inima lui. Adunarea mult împodobitelor şi sfiitelor moscovite, fu la Cremlin numai o comedie nevinovată: Ţarul alesese de mult şi anume pe cea mai puţin cunoscută, pe fiica ofiţerului provincial Narişchin, Natalia Chirilovna.           Căsătoria avu loc în 1671.           Peste un an, la 6 Iunie 1672, tânăra Ţarină dădu naşterea unui flăcău voinic, care umplu cămările Cremlinului cu ţipetele-i ascuţite. Nimeni din familia Miloslavschi nu se ocupă de ivirea pe lume a lui Petru Alexeievici – care trebuia să devină Petru cel Mare – de vreme ce era tocmai bine al şaptelea urmaş.

Nota: Acest interviu constituie materialul primar pentru un volum mai amplu şi mai bogat în informaţie, care aduce o serie de completări la informaţiile prezentate aici. Acesta a văzut lumina tiparului în anul 2000, la editura „Marineasa” din Timişoara.           Istoria Mişcării Legionare reprezintă un subiect extrem de interesant pentru istorici, mai ales că este un teren încă nedefrisat. Este simptomatic în acest sens, că la o dezbatere organizată de TVR, în 16.01.91, asupra aşa numitei rebeliuni legionare din 21-23 Ianuarie 1941, nu a luat parte (alături de moderatorul emisiunii) decât istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, restul istoricilor români refuzând să participe. După Decembrie 1989 s’ar fi putut aborda de către istoriografia românească istoria Legiunii, dar, s’a evitat tratarea acestui subiect delicat. Nu este o surpriză, istoricii români nu au dorit şi nu doresc să abordeze subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol al II-lea, guvernarea lui Ion Antonescu şi chiar istoria regimului comunist din România. Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare să-i dea dreptate aceluiaşi Dan Amedeo Lăzărescu, care declara în 1991, „că în perioada comunistă istorigrafia românească a fost cea mai slabă din tot Estul Europei, fiind şi în urma Albaniei”… Ascunderea adevărului nu serveşte la nimic bun, căci aşa cum spunea Nietzsche, „Toate adevărările care sunt ţinute în tăcere devin otrăvitoare”… După 1989 s’a scris foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar fie că s’au reluat tezele din timpul regimului comunist ( în lucrarea „Mihai Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române”,Bucureşti, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotă, vorbeşte despre Legiune ca despre o „mişcare ultranaţionalistă, teroristă”), fie abundă o memorialistică legionară, care a adus multe precizări şi detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizană. În aceste condiţii nu este de mirare că singura lucrare serioasă aparţine unui istoric străin, spaniolul Francisco Vega („Istoria Gărzii de Fier”, Barcelona, 1988), republicată în România, după 1990, în mai multe ediţii, în prestigioasa editură „Humanitas”. Nu este pentru prima dată, când istoricii străini îi depăşesc pe cei români, în tratarea unor aspecte din Istoria României… Abordarea unui subiect din istoria modernă a României nu poate fi făcută decât fie apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialistică. Majoritatea documentelor, care privesc istoria Mişcării Legionare se află însă în prezent în arhiva Serviciului Român de Informaţii, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (nu au fost accesibile nici pentru istoricul Francisco Vega…). Tratarea istoriei Mişcării Legionare trebuie depolitizată, fără patimi inutile. În această situaţie singura soluţie, care ne-a mai rămas, a fost recurgerea la mărturiile unor persoane, care au avut un rol conducător în Mişcarea Legionară. Actualmente persoana cea mai îndreptăţită să vorbească, din interiorul Legiunii, despre Legiune, este fără îndoială MIRCEA DIMITRIU, care după 1993 (moartea lui Horia Sima) a preluat în bună parte prerogativele conducerii Mişcării Legionare. Mircea Dimitriu, aflat în Mişcarea Legionară încă din 1928, dublat de o memorie prodigioasă şi de o evidentă cultură, a fost un interlocutor pasionant. Ţinem să-i mulţumim şi pe această cale. Mulţumirile noastre se îndreaptă şi spre d-nii Iulian Neamţu, Constantin Târlea, Dr. Dionisie Ghermani, Dr. Nicolae Stroescu-Stânisoară, Wilfried H. Lang şi Nicolae Moranciu, care ne-au pus la dispoziţie un vast material documentar, care a făcut posibilă structurarea întrebărilor noastre. Amplul dialog purtat (în care noi nu ne-am permis să modificăm răspunsurile interlocutorului nostru), credem că reprezintă o modestă contribuţie la cunoaşterea istoriei României moderne, mai ales că pentru prima dată se vor afla date despre o perioadă mai putin cunoscută a Legiunii, cea de după 1945. Din această cauză, credem că difuzarea acestui material pe „Internet”, va servi în primul rând istoricilor români şi străini.           Liviu Vălenas.           CUPRINS:           I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933) Nunta de la Crâng Cine era Corneliu Codreanu? Constituirea Centrului Studenţesc Legionar Timişoara Tabăra de muncă dela Carmen Sylva.           II. LEGIUNEA ÎNTRE ANII 1933-1937 Casa Verde Propagandă legionară prin Banat Asasinarea lui I. G. Duca Întâlnirea dintre Corneliu Codreanu şi Alexandru Safran.           III. MIŞCAREA LEGIONARĂ SCOASĂ DIN NOU ÎN AFARA LEGII, 1938-1940 Atentatul împotriva lui Stefănescu-Goangă Încep disensiunile în Legiune Asasinarea lui Armand Călinescu Comandamentul de Prigoană.           IV. LEGIUNEA REINTRĂ ÎN POLITICĂ – 1940 Colaborarea cu Mihail Moruzov Participare la guvernul Tătărescu Răsturnarea lui Carol al II-lea.           V. STATUL NATIONAL LEGIONAR, 1940-1941 Legiunea guvernează împreună cu Ion Antonescu Eugen Cristescu, duşmanul Legiunii Profesorul Ion Zelea Codreanu pretinde şefia Legiunii Asasinatele dela Jilava, Strejnic şi Snagov Puciul din 21-23 Ianuarie 1941           VI. EXILUL DIN GERMANIA şi GUVERNUL DELA VIENA Internaţi în lagăre de concentrare Guvernul dela Viena.           VII. COLABORAREA CU STATELE UNITE şi FRANŢA Legiunea din nou pe drumuri Colaborare cu Biserica Romano-Catolică Tribunalul International dela Nürnberg şi Mişcarea Legionară Legionarii sunt paraşutaţi în România.           VIII. EXILUL CONTINUĂ, 1954-1989 Organizarea Mişcării Răpirea lui Traian Puiu Atacarea Legaţiei României din Berna Moartea preotului Vasile Zăpârtan Sciziunea se accentuează.           IX. LEGIUNEA REVINE ÎN ROMÂNIA Tatonări după Decembrie 1989 Uniunea Democrat Creştină „Noua Românie Creştină” şi Partidul „Pentru Patrie” Serviciul Român de Informaţii contraatacă Diversiuni organizate de Securitate.           X. DUPĂ MOARTEA LUI HORIA SIMA – 1993 Moartea lui Horia Sima Majadahonda Moartea lui Aureliu Răută Romfestul 1998 Obiectivul Mişcării Legionare.           I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933)           Nunta de la Crâng.           Liviu Vălenas.:           — D-le Mircea Dimitriu, înainte de a porni lunga noastră discuţie despre istoria Mişcării Legionare, v-aş ruga să vă faceţi o scurtă prezentare.           Mircea Dimitriu.:           — Sunt născut la 13 martie 1913 la Panciu, în fostul judeţ Putna, din părinţi români, de profesie viticultori. Mi-am făcut liceul, mai întâi la „Unirea” din Focşani, apoi la „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti şi l-am terminat la „Papiu Ilarian” în Tg. Mureş, unde am luat şi diploma de bacalaureat. Am urmat, din 1932, Politehnica din Timişoara, până în 1938, când în urma prigoanei dezlănţuita împotriva Mişcării Legionare de către Carol al II-lea, am fost nevoit să mă refugiez în Germania. După un an de practică într’o fabrică, m’am înscris la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, luând-o dela început, nereuşind să obţin recunoaşterea anilor studiaţi la Timişoara. Concomitent, am urmat cursurile dela „Aussenwissenschafliche Fakultät”. În timpul guvernării Antonescu-Sima, am rămas la Berlin, unde am condus grupul de legionari, care se mai afla acolo. Aflând de decizia lui Hitler, de a-l sprijini pe Antonescu contra noastră, am plecat la Bucureşti spre a da alarma. Am ajuns tocmai în ajunul puciului lui Antonescu din 21-23 Ianuarie 1941. Fiind urmărit în vederea arestării, m’am ascuns câteva luni în România, apoi am reuşit să fug din tară, ajungând din nou la Berlin. Aici nefiind internat, ca majoritatea legionarilor, am putut să mă ocup de legătura dintre legionarii încă liberi din tară şi Horia Sima, care era internat. În acelaşi timp mi-am putut continua studiile, dar pe care nu leam mai terminat, din cauza arestării mele de către GESTAPO, în 1942, când eram în vizită la Paris. Am aflat ulterior că arestarea mea s’a produs la ordinul personal al lui Ribbentrop. La Paris am fost încarcerat în închisoarea „Cherche-Midi”, transferat nu după mult timp la Spandau, apoi la sediul GESTAPO-ului din Berlin, pe urmă internat, împreună cu restul studenţilor legionari din Berlin, în lagărul de concentrare dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 23 August 1944, am luat parte la Guvernul dela Viena, prezidat de Horia Sima. În urma capitulării Germaniei, m’am refugiat în Bavaria, unde am lucrat ca slugă la un ţăran, numai pentru mâncare şi adăpost. Am ajuns apoi în Italia, la Roma şi Aversa, unde era un lagăr britanic pentru refugiaţi. De acolo am fost trimis de Horia Sima la Salzburg, ca să coordonez activitatea legionarilor din Austria şi Germania Occidentală, unde se organizaseră, mai peste tot, „Comitetele romaneşti”. Având sprijinul organizaţiilor caritative ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi înţelegerea autorităţilor locale, aceste comitete au ajutat, în acele timpuri, mii de refugiaţi din România, oferindu-le un prim adăpost, hrană gratuită şi ajutându-i să ajungă mai departe în Vest, ori să-şi găsească un loc de muncă. Când franco-americanii au propus Mişcării Legionare o colaborare ofensivă, pe plan militar, am primit ordin de la Horia Sima, să mă ocup, împreună cu dr. Mircea Musetescu, de conducerea, din partea Mişcării Legionare, a acestor operaţiuni. După sfârşitul colaborării cu franco-americanii, m’am angajat în Germania Occidentală, într’o fabrică de aparate de radio şi apoi într’una de maşini unelte, mai întâi la planificarea producţiei şi ulterior în departamentul electric. După ce am ieşit la pensie, cu o sumă modestă, dar suficientă unui trai decent, am fost însărcinat de Horia Sima cu conducerea Secretariatului General al Mişcării Legionare din afara tării. Ulterior morţii lui Horia Sima, o adunare de cadre legionare a desemnat un Grup de Comandă pentru Mişcarea Legionară din afara României, fiind şi eu numit ca membru în acest organ şi care caută, în ciuda piedicilor de comunicare, să-şi acorde poziţiile şi acţiunile cu Mişcarea Legionară din tară, ambele fiind o unitate de nedespărţit. În Mişcarea Legionară am primit gradul de comandant-ajutor în 1935, cel de comandant în 1952 şi cel de comandant-general-ajutor în 1954.           L. V.:           — Acest „Grup de Comandă” al Mişcării Legionare din Exil, din câte persoane este format?           M. D.:           — Grupul a fost format iniţial din patru persoane, însă după îmbolnăvirea gravă a lui Faust Brădescu (care a revenit în România, fiind îngrijit de familie) am rămas trei persoane, la Paris, Dumitru Creţu şi Filon Verca, iar în Germania, la Stuttgart, persoana mea.           L. V.:           — După 1989, ati mai revenit în tară, chiar numai pentru o scurtă vizită?           M. D.:           — Nu, din motive familiare.           L. V.:           — Cum ati ajuns d-le Dimitriu să faceţi parte din Mişcarea Legionară?           M. D.:           — Totul a pornit dela faptul că am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. După aceea am luat legătura cu Frăţia de Cruce „Victoria” din Focşani, fiind ajutat în acest sens şi de fratele meu, membru al Frăţiei de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din această Frăţie de Cruce făceau parte şi Iordache Nicoară, Victor Chirulescu, Drică Atanasiu. Pe urmă am ajuns să activez într’o altă Frăţie de Cruce, unde eram fotograful ei, împreună cu Traian Cotigă, Gheorghe Şerban, Stan Şerban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928.           L. V.:           — Eraţi foarte tânăr atunci, aveaţi în fond numai 15 ani…           M. D.:           — Da, eram elev de liceu… Între timp în orăşelul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, făceam marşuri împreună, ne duceam de pildă la Soveja, unde aveam o bază foarte solidă în persoana fraţilor Bălan (trei fraţi foarte bogaţi din sat). Ajuns la Bucureşti, la liceul „Gheorghe Lazăr”, am căutat un contact cu Mişcarea Legionară, dar nu l-am putut realiza, am găsit însă un alt contact, la buletinul „Anti-iudeo-masonic” al doctorului Vasile Trifu, unde împreună cu Vasile Prăjescu şi Toma Petrescu, lucram în redacţia acestei publicaţii, în strada Lipscani…           L. V.:- Fiindcă v-aţi referit la nunta lui Corneliu Codreanu, dacă vreţi să descrieţi acest eveniment, mai ales că nu mai există filmul acestei nunti (pelicula a fost distrusă la putin timp din ordinul Partidului National Liberal aflat la guvernare)…           M. D.:           — Este greu acum să-mi amintesc toate detaliile, au trecut de atunci 74 de ani… Nunta lui Codreanu s’a desfăşurat la Crâng, la vreo trei km de Focşani, asistenta era formată din câteva zeci de mii de persoane (unii au apreciat cifra între 80.000 şi 100.000…). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa sotie Elena, şi-au făcut apariţia într’un car tras de boi, bine decorat. Eu aveam atunci numai 12 ani, eram elev de liceu în clasa a doua, stăteam la margine, împreună cu încă un prieten şi ne uitam cu mare curiozitate. Nunta era organizată în aer liber, era vară şi vreme foarte frumoasă. Atunci l-am văzut prima dată pe Corneliu Codreanu…           L. V.:- Ce impresie v’a făcut Corneliu Codreanu?           M. D.:           — Un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiţionale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt, cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism. Ulterior a devenit şi mai vizibilă această atracţie pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Cine îl întâlnea, era foarte impresionat de el…           Cine era Corneliu Codreanu?           L. V.:           — Magnetismul, charisma personală a lui Corneliu Codreanu, să fie o explicaţie, sau una din explicaţii, pentru ce Mişcarea Legionară, dela 7 membri a ajuns în 13 ani la peste 800.000 de membri?           M. D.:           — Nu as spune asta. Mai degrabă ideile lui, pe care le-a promovat cu multă perseverentă, au dus la această evoluţie numerică a Mişcării Legionare.           L. V.:           — Istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, membru şi al conducerii actuale al PNL, a afirmat, la 16 Ianuarie 1991, într’o emisiune televizată (realizată de Vartan Arachelian): „Corneliu Codreanu nici măcar nu a fost român”… Este adevărat acest lucru?           M. D.:           — Este bine că puneţi această întrebare, ca să putem lămuri lucrurile. Această insinuare nu este deloc nouă, reia teze mai vechi. Insinuarea apare şi în mai 1938, din gura procurorului militar Ionescu, în procesul intentat lui Corneliu Codreanu, din ordinul lui Carol al II-lea. Procurorul militar Radu Ionescu a spus atunci „Ce vroia să afle aici Corneliu, fiul lui Zelinzki şi al Elizei Brauner”? „Ce vroia să afle omul care ducea o acţiune de înţelegere cu organizaţii străine”? Răspunsul pe care l-a dat avocata lui Codreanu, Lizeta Gheorghiu este următorul: „Tatăl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelea Codreanu îşi trage obârşia dintr’o familie de răzeşi moldoveni din satul Ighesti, din ţinutul Storojinetului din Bucovina. Tatăl acestui Ion Zelea Codreanu se numea Neculai Zelea, numele de Zelea provenind din amintirea îmbrăcăminţii de luptă a ostaşilor moldoveni. Numele de Zelea nu se păstrase însă de-a lungul anilor. După anul 1785 Bucovina a trecut sub administraţie austriacă, devenind un simplu district al Galiţiei, iar acest nume de Zelea, a fost schimbat de autorităţile din administraţie şi armată în Zelinski, schimbare pe care o făceau toate stăpânirile străine, cu popoarele minoritare din statul lor, ca şi în Ungaria, Miklos pentru Nicolae, István pentru Stefan etc. Limba română nu mai era acceptată nicăieri în Bucovina, iar religia ortodoxă era combătută cu energie, polonezii din Galiţia fiind romano-catolici. Dar dacă, în acest fel, schimbarea numelui era relativ uşoară, în schimb religia ortodoxă nu mai putea fi schimbată cu aceeaşi uşurinţă. De obicei, când numele era schimbat, religia ortodoxă rămânea înscrisă şi prin autentificarea ei se putea face cu certitudine şi consemnarea originii române. În aceste condiţiuni, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu a ajuns să fie numit Ion Zelinski, dar originea sa românească era certificată de un act de botez, în limba română, precum şi de religia ortodoxă, exclusiv românească, în care se făcuse botezul. Mai mult decât atât, ca o confirmare sigură, certificatul de botez al lui Ion Zelinski are şi viza consulatului român din Cernăuţi. Ori pentru a obţine o astfel de parafare, nu se puteau adresa decât cei de origine română. În familia lui Ion Zelea Codreanu toţi antecesorii au fost pădurari, aşa că alături de pronumele de Ion, mai era trecut alături, pe acte, acel de Păduraru, care indica ocupaţia. Deci tatăl său era înregistrat Neculai Zelinski-Păduraru. Acesta ia în căsătorie pe românca Maria Anticu şi aceasta devine mama lui Ion Zelea Codreanu. Purtând numele de Ion Zelinski-Păduraru, acesta se căsătoreşte cu Eliza Brauner, care era româncă de religie ortodoxă, iar nasul la cununia lor a fost A. C. Cuza. În 1902 familia Ion Zelinski-Păduraru trece în Moldova românească, iar aici Ion Zelinski Păduraru consideră că este cazul să-şi modifice numele după datina străbună şi ca urmare devine Ion Zelea Codreanu. Aceasta este întreaga ambiantă, care explică numele de Zelinski şi transformarea sa în Zelea, iar aceluia de Păduraru în Codreanu. Toate aceste date amintite fac dovada că în privinţa tatălui, poate fi urmărită originea curat românească din moşi strămoşi, modificările de nume apărând în mod artificial, prin intervenţiile unor autorităţi străine. Înainte de împlinirea vârstei de trei ani, Corneliu Zelea Codreanu nu mai avea nimic comun cu numele de Zelinski, nume care nu a fost decât un artificiu, ca şi alte nume impuse de cei pe care împrejurările îi făcuseră stăpâni peste unele provincii romaneşti”.

UN TRATAT CLASIC DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI           Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină ştiinţifică independentă, cu specialişti şi catedre universitare, abiaânprimele decenii ale secolului nostru. Până atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciţi filologi şi istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară şi artistică a cronicilor fusese descoperită de generaţia paşoptistă, aceea care a şi iniţiat editarea şi valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc.           În învăţământ, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii şi literaturii, până ce, atât la Bucureşti, în 1901, cât şi la Iaşi, în 1508, s-au diferenţiat cele două domenii, creându-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredinţate la Bucureşti lui Ion Bianu şi la Iaşi lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, până când o nouă diferenţiere, de data aceasta în însuşi cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi şi altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iaşi şi în 1930 la Bucureşti), obligaţia de a înfăţişa cele peste patru secole de cultură cuprinse în aşa-numita „epocă veche” a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizaţi cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formaţii de bibliograf şi mai puţin de istoric literar propriu-zis. Această situaţie s-a reflectat foarte clar în evoluţia disciplinei însăşi, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică până la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele – unele fundamentale —- ale perioadei anterioare.           O sumară retrospectivă a evoluţiei disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipăreşte acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data câni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomaţia sa-prima crestomzţie a scrisului vechi românesc – însoţind-o           1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iaşi înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, voi. II, Bucureşti, 1950, p. 263-275.           V de o „notiţă literară” care este şi prima schiţă de istoria literaturii noastre vechi, şi 1501, când apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoaşterea literaturii vechi. Apar excelente ediţii (Psaltirea Scheiană, ediţia Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa şi cronica lui Zilot Românul editate de Haşdeu ş.a.), admirabile Crestomaţii (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile şi azi, monografii şi studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoştinţele dobândite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz şcolar.           În centrul acestei activităţi stă, fără îndoială, personalitatea şi opera genialului Haşdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuţii mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile şi azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României şi Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informaţii şi sugestii. Opera lui Haşdeu este străbătută de patosul unei aprinse admiraţii pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său şi o certitudine a realizărilor sale în viitor. Haşdeu este nu numai un dascăl, ci şi un perpetuu emul şi exemplu pentru o nouă generaţie de cercetători, care-l continuă, încercând să-l depăşească şi să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre şi maeştrilor de talie europeană ai diferitelor. discipline pe care noii veniţi le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sunt numele care se vor săpa cel mai adânc în istoria studiilor asupra vechii culturi româneşti, şi toţi sunt marcaţi, în diferite feluri, de prezenţa fecundă, deşi uneori negeneroasă, a genialului bătrân.           M. Gaster devine continuatorul lui Haşdeu în studierea aşa-numitelor „cărţi populare”, domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (Bucureşti, 1883). Crestomaţia română, tipărită în 1891, cu introducere şi explicaţii în română şi franceză, rămâne încă nedepăşită şi este utilizată până azi de romaniştii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiţă de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă şi cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată şi amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, voi. II, 1898, şi va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătăţii asupra literaturii române.           Ion Bianu se consacră comasării şi descrierii tezaurului naţional de tipărituri şi manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici şi bine aleşi colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rânduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Acelaşi I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor româneşti, din care apar trei volume în timpul vieţii sale (I-III, 1507-1931).           Ioan Bogdan descoperă, editează şi studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Haşdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie şi într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi înţelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche şi a-i aprecia valoarea în comparaţie cu produsele popoarelor vecine de tradiţie culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială şi al primelor studii ştiinţifice asupra tradiţiei manuscrise a cronicilor româneşti.           Întâiele încercări de a face bilanţul cunoştinţelor acestei epoci rodnice sunt legate direct de nevoile învăţământului. Cum era firesc, ele îşi sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării.           În 1858, pe când funcţiona la Iaşi ca profesor la „Academia Mihăileană”, iar istoria literaturii naţionale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întâiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la Bucureşti, după ce publicase câteva prelegeri în Ateneul român din Iaşi (n-rele din 15 sept. 1860 – dec. 1861. Lecţia I: „Literatura română de la 1800 până la 1830”; Lecţia II: „Literatura română de la 1830 până la 1840”; Lecţia III: „Literatura română de la 1840 până în zilele noastre”). Abia în 1885 el tipări, la Bucureşti, o „reducţie” a acestui curs universitar, destinată elevilor şcolilor secundare: Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se opreşte la sfârşitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare ştiinţifică încă de la apariţie, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observaţii interesante, deşi copleşit de carenţele pregătirii, pe care poza erudită nu face decât să le scoată şi mai mult în evidenţă. Azi, cartea sa nu. mai este decât un document de epocă.           În acelaşi an 1885, în care se tipăreau la Bucureşti Schiţele. lui V. A. Urechia, apărea la Iaşi Istoria limbii şi a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit şi cursul de limba şi literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută.

    Pe la mijlocul lui martie, în Bucureşti, primăvara nu mai era primăvară, viaţa obişnuită nu mai era viaţă obişnuită şi Securitatea nu mai era Securitate.   Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o minus sau plus doi Securitate şi nu o Securitate pur şi simplu.   Lumea românească devenise brusc atât de apatică şi de plictisită, încât până şi activitatea anticeauşistă fusese abandonată, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.   Numai ei, drăguţii, se mai strângeau câte cinci, sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărţi, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filosofice, îşi sumeţeau cozile sau discutau politică.   Tipii ăştia care, de obicei, urinau pe trotuare sau care, imediat ce te simţeau neatent, îţi ferfeniţeau gambele, suferiseră o transformare îngrozitoare. Ziua se fâţâiau pe străzi cu aere de tribuni ai poporului, priveau lumea de sus, şi, deşi în surdină, criticau totul, iar noaptea era evident că pregăteau ei ceva.   În după-amiaza zilei de 17 martie, în timp ce convoiul prezidenţial pătrunsese deja pe străduţa Oneşti şi urma să măture în viteză bulevardul Magheru, chiar în clipa în care agenţii în civil terminaseră de aranjat trecătorii în genunchi pentru a se putea minuna de ce alai neasemuit avea Cârmaciul, un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă se desprinse din braţele Miliţiei populare, penetră cordonul de protecţie şi ieşi înaintea maşinilor Iubitului Conducător.   Potaia galopa complet dezinhibată în dreptul portierei din dreapta a Secretarului General al Partidului. Era înfăşurată într-o bucată de cearşaf, prinsă sub burtă cu patru benzi groase de elastic. Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu carioca roşie şi cu litere mari: „JOS CEAUŞESCU!”. Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: „JOS ANALFABETUL!”. Câinele protestatar se deplasa cu aceeaşi viteză ca maşina prezidenţială.   Partea lui din stânga putea fi citită de către Nicolae Ceauşescu.   Partea lui din dreapta putea fi silabisită de către toţi cetăţenii de pe trotuarul dinspre cofetăria Scala şi cinematograful Patria.   — Să-l împuşcăm ca pe un câine ce e! Se încurajau ici-acolo miliţienii dezorientaţi.   — Nu mă împuşcaţi ca pe un câine, măi proştilor, murmură Preşedintele, brusc conştient că putea deveni victima unui accident de vânătoare aici, în buricul Capitalei.   Nicolae Ceauşescu puse palma stângă pe volan, obligându-şi şoferul să oprească limuzina în strunga dintre restaurantul Podgoria şi terasa Grădiniţa.   Apoi Preşedintele se răsuci către dreapta, deschise uşa din spate, cei doi labradori, cei doi urşi, de pe bancheta a doua, săriră ca două umbre, zdup, zdup, pe asfalt. În mai puţin de zece secunde încolţiră câinele anticomunist. Primul labrador îi sparse cu caninii vena jugulară. Celălalt începu să-i înfulece din măruntaie, după ce-şi trecu botul, ca printr-o pânză de păianjen, prin cearşaf.   — Corbu, şarona, na, na. Aici! Chemă cu voce şoptită bărbatul cel scund. Fiarele părăsiră carcasa însângerată a îndrăzneţului pe asfalt şi-şi ocupară locurile pe banchetă. Convoiul demară. În spate, mulţimea de pe ambele maluri ale bulevardului izbucni în aplauze sincere, neregizate.   — Tudore, i se adresă Ceauşescu ofiţerului-şofer, fac pariu că ăştia ar mai putea să-ţi conducă maşina, dar tu, să haleşti aşa iute un duşman al poporului, nici gând.   — Fac cum ordonaţi. Dacă ordonaţi, îl dezosez, dar nu mă compar eu cu ei, care sunt Preşedintele şi soţia sa ai câinilor de pe pământ.   Ceauşescu nu se putu hotărî, în primele 5 secunde, dacă gluma îi plăcea sau îl deranja, şi din această cauză, se mohorî.   A doua zi, şoferul-căpitan Tudor Stănciulescu se prezentă la noua unitate de Securitate la care fusese transferat, purtând cusută, pe partea stângă a craniului, o ureche de labrador.   Arvinte a plâns după câinele Hoţu. Deşi roşcat, fusese un câine ţigănesc, şi trăise viaţa sa de doi ani şi jumătate în Colentina, hălăduind pe străduţele din zona Irimicului-Maica Domnului, cele care strâng, ca într-un căuş de palmă, şcoala Generală numărul 27.   Pentru că Hoţu era hoţ, mirosise primejdia – nu voia să protesteze oficial împotriva lui Ceauşescu şi, mai ales, înţolit în cearşaf – se cărăbănise de-acasă. Două zile stătuse pitit în boscheţii Băii Publice de pe strada Reînvierii, rânjise el satisfăcut, dar tot degeaba.   Arvinte fusese şi mai hoţ. Îl scosese de ceafă pe Hoţu de acolo. Îl îmbătase cu pâine înmuiată în vin. Îl costumase în cearşaful scris de nepotul său Cosmos Niculescu. Şi, apoi, transportându-l camuflat într-un preş, în portbagajul unui bătrân Moskvici şi ajutat de Scoruş, Cosmos, Negrea şi Tutoaţă, Arvinte îşi slobozi câinele insubordonabil în bătaia vijeliilor morţii, exact la colţul trotuarului de peste drum la Galeria de Artă „Orizont”.   Nouăsprezece zile după ce furase Ceauşeştilor Arcul lor de Triumf, în sensul că, pe 1 martie, îi dăduse de unul singur foc, Iarba Fiarelor intrase în ascunziş, în ţigănie, în Colentina, într-o şandrama, lipită de un veceu din scânduri, săpat în curte, în care şi, mai ales pe lângă care, jumătate de stradă venea să-şi deşerte intestinele.   Mirosea aşa de rău, încât păsările din nucul din apropiere cădeau la pământ, fulgerate de duhoare.   Le culegeau ţigănuşii, le perpeleau şi-şi făceau friptură din ele.   Tocmai înţelepciunea aceea, ce tăia cheful oricărui miliţian sau securist să-şi vâre nasul pe acolo, îl protejase pe Iarba Fiarelor aproape trei săptămâni.   Pe 20 martie 1987 însă, la trei zile după eroismul neconsimţit al câinelui Hoţu, Securitatea dădu un avertisment.