Recent Posts
biografii scriitori romani, domnitori, oameni politici
cărți de citit
carti de citit online
  • 4Threads
  • 0Posts
carti de citit online
  • 2Threads
  • 0Posts
Posts
Rubiconul este un râu situat între Cesena si Rimini, din Italia. Iulius Cezar în fruntea legiunii a 13-a a traversat Rubiconul, deși, deși pe vremea aceea un păcat de moarte, conform legislatiei romane. Conform acestei legislatii niciun general roman nu avea dreptul sa-l traverseze si avea ca scop sa protejezeRoma de la o dictatura militară impusă prin preluarea puterii de fortele militare. La 10 ianuarie 49 î.Hr, Cezar trece raul, si se indrepta spre Roma, strigând : „Alea iacta est!” („Zarurile au fost aruncate”), sau „nu mai există cale de întoarcere”, deschizând ostilităţile cu Pompei şi războiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de rapiditatea înaintării lui Cezar, Pompei este obligat să se refugieze (martie 49), de la Brundisium în Grecia, unde începe concentrarea de forţe în vederea recuceririi Italiei. „Textul original al aforismului Caesarum XII. vitae (Viața celor 12 Cezari) [XXXII] “Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare și puternică stând așezată și jucându-se pe o trestie; și după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci și mulți dintre soldați, care își abandonaseră posturile, printre ei erau fiind și trâmbițași, apariția îi smulse unuia dintre ei trâmbița, se repezi în râu și cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cesar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii și spre care ne împing acțiunile nedrepte ale dușmanilor noștri. Zarul este aruncat.” Dat fiind faptul că în anul 50 î. Hr. mandatul de proconsul a lui Caesar expirase, Pompei i-a ordonat să se întoarcă la Roma și i-a cerut să-și demobilizeze armata la intrarea în Cetate. Caesar era conștient că soarta lui va pusă în primejdie dacă se va întoarce fără putere armată la Roma, așadar pe 10 ianuarie 49 î. Hr. trece râul Rubicon și își atacă propria-i patrie, Roma. Caesar este triumfător și este numit dictator, dorindu-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent. În cele din urmă, Caesar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales pentru a doua oară consul.”  
Moartea lui Atahuallpa a 25 septembrie 1513, după ce şi-a croit drum prin pădurea panameză cu mica sa armată, Vasco Nunez de Balboa a înfipt drapelul Castiliei în nisipurile de la Mar del Sur, această mare necunoscută, pe care Magellan o va numi Oceanul Pacific. Printre aceşti câţiva exploratori, se remarcase un modest ofiţer de treizeci şi opt de ani, aproape analfabet, Francisco Pizarro. Era un copil din flori şi mama lui era o prostituată. Abandonat pe treptele bisericii din Trujillo, în Estramadura, se spunea că ar fi fost hrănit cu laptele unei scroafe. Tatăl său, un hidalgo de viţă veche şi căpitan de tercios, a fost de acord să-l recunoască. Pe cât se pare, l-a pus să păzească porcii, înainte de a-l trimite să înveţe meşteşugul armelor în Italia. Încă de pe atunci, Francisco se avântase în aventura americană. O aventură plină de decepţii, constând din incursiuni istovitoare şi fără glorie contra triburilor din pădurile ecuatoriale sau contra canibalilor din Caraibe.           Deşi era rezervat cu privire la isprăvile lui războinice, forţa şi îndemânarea în mânuirea spadei iau adus reputaţia de om curajos şi înaintarea în grad.           În 1517, a fost însărcinat cu arestarea fostului său şef, Balboa, pe care noul Guvernator, Pedrarias, urmărea să-i ucidă.           Moartea şi suferinţele erau, zilnic, sortite acestor aventurieri din Lumea Nouă, dar nimic nu-i putea opri. Fascinaţi de enigma fabuloasă a continentului indian, aceşti conquistadores cam grosolani erau siguri că Eldorado va fi al lor, cucerindu-l cu armele în mâini. Erau gata să înfrunte cele mai cumplite chinuri, să masacreze şi să jefuiască, să înainteze con alma en los dientes, „cu inima în dinţi”. Ei personificau un sistem de cucerire care, mai târziu, a fost mult criticat în saloane, dar se expuneau la atâtea riscuri şi înfruntau atâtea pericole încât nu trebuie să surprindă puţinul preţ pe care-l puneau pe viaţa altuia.           Veniseră în aceste mlaştini şi în această junglă a istmului Panama pentru a câştiga grade militare şi onoruri, honor y pro. Cucerirea Granadei, în 1492, chiar în anul primei călătorii a lui Cristofor Columb în Antile, pusese capăt recuceririi (Reconquista) Peninsulei Iberice. Pentru că nu mai erau mauri de izgonit din Spania şi deoarece pentru a intra în serviciul european al împăratului Carol Quintul se cerea să faci parte din nobilime şi să ai cultură, visurile de mărire şi de îmbogăţire a noii generaţii de hidalgos, de ca-balleros, de oameni de rând, de aventurieri, adesea analfabeţi, bastarzi sau fără căpătâi, s-au concentrat asupra Americii, asupra Indiilor.           Cel dintâi care a vorbit de „Piru”           De când spaniolii puseseră prima piatră de temelie, Panama devenise un mare târg. Era capitala Castiliei de ur – Castilia de Oro – o colonie care nu-şi justifica deloc numele pentru că din cincizeci de caravele care, în fiecare an aduceau la Sevilia aurul Lumii Noi, foarte puţine veneau din această regiune neospitalieră, fără legendă şi fără în 1524, Pizarro îşi făurise noi proiecte. Acest căpitan de cincizeci de ani, cu barba neagră şi cu serioase ambiţii, se împrietenise cu un mic ofiţer, om de rând, analfabet, pe care părinţii îl abandonaseră, de asemenea, pe treptele unei biserici, în Noua Castilie; e vorba de Diego de Almagro. Amândoi, plictisiţi de viaţa sedentară pe care o duceau de câteva luni, ascultaseră pasionaţi povestirile lui Pascual de Andagoya care, primul, întreprinsese expediţii spre sudul continentului, în locul aurului, Andagoya adusese o rană fără glorie, căpătată căzând de pe cal pe când se fudulea în faţa indigenilor, precum şi câteva poveşti minunate despre o regiune îndepărtată care se numea Piru, unde trăia un mare popor al cărui conducător se considera de origine divină şi ale cărui palate aveau, se spunea, pereţii acoperiţi cu aur. Chiar şi Pizarro întâlnise, câţiva ani mai înainte, un tânăr indian care îi arătase sudul cu mâna dreaptă, spunându-i:           — Cunosc o ţară în care se bea şi se mănâncă în vase de aur!           Un vicar şi un judecător devin finanţatori.           Discuţii nesfârşite aveau loc între Pizarro şi Almagro în casa de chirpici a părintelui Hernando de Luque, pe care invidioşii îl numeau Luque loco, Luque cel nebun. Acest vicar nu era lipsit de originalitate, şi avea capul atât de limpede încât un negustor bogat din colonie, judecătorul Gaspar de Espinosa, îl făcuse omul lui de încredere.           Susnumitul judecător s-a arătat dispus să sprijine cu bani cucerirea ţinutului Piru cu ale sale castellanos de oro. în noiembrie 1524, Pizarro a plecat pe mare cu optzeci de oameni şi patru cai, pe corăbiile lui Andagoya cumpărate de finanţator. Prima călătorie n-a avut succes pentru că au ajuns într-un mic golf pe care spaniolii l-au numit Puerto de la Hambre, Portul foamei, într-o luptă contra băştinaşilor, la Puerto Quemado, Portul Ars, Almagro şi-a pierdut un ochi. Coasta nu s-a dovedit bogată. Oare exista, cu adevărat, Pini?           Au fost necesare discuţii aprinse şi arta de a convinge a părintelui de Luque pentru a-l hotărî pe Gaspar de Espinosa să finanţeze o nouă tentativă. La 10 martie 1526, Pizarro, Almagro şi preotul au făcut un contract. Prietenia era o treabă, iar afacerile, alta. Actul, în patru pagini, întocmit cu un scris fin şi strâns, începea astfel: „In numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trei fiinţe distincte într-un singur şi adevărat Dumnezeu, şi în numele Preasfintei Fecioare, Stăpâna noastră, stabilim următoarea asociere…”           Pizarro şi Almagro au semnat cu o cruce acest document care repartiza cu minuţiozitate datoriile şi drepturile acestei treimi atât de terestre. Piru, pe care nici un spaniol nu-l văzuse încă, era, astfel, vândut, împărţit, reglementat!           primul contact cu civilizaţia incasă.           Opt luni mai târziu, două corăbii de mic tonaj porneau e mare cu o sută şaizeci de oameni şi câţiva cai. Pizarro a debarcat la vărsarea râului Sân Juan, pe coasta actualei Columbia, în timp ce Almagro se întorcea în Panama după întăriri pilotul Bartolomeo Ruiz a primit ordinul să-şi continue drumul cu a doua caravelă şi să atingă Ecuatorul, la 700 km spre sud. Timp de mai multe zile, corabia a mers de-a lungul unui mal cu nisip deschis la culoare, încărcat de arbori tropicali, apoi, brusc, au luat primul contact cu civilizaţia incasă.           De la teuga din faţă, un marinar văzuse, într-adevăr, o ambarcaţiune pe care o pânză mare, dreptunghiulară, umflată de vânt, o ducea în viteză spre carabela. Ruiz s-a uitat cu curiozitate la acest intrus misterios. O manevră a dus corabia la câteva cabluri de această plută bizară formată din trunchiuri enorme de copaci, albe şi netede, prinse între ele cu funii. La partea din spate, se înălţa un ruf din trestie şi o cabină acoperită cu papură. Un marinar a strigat:           — Haymujeres.           Mult aur şi argint.           Erau într-adevăr femei la bord, precum şi aur şi argint, pe scurt, totul pentru satisfacerea unui conquistador.           Peruvienii mai înspăimântaţi decât spaniolii au fost acostaţi. Pilotul a ordonat să fie aruncaţi în apă cei mai îndărătnici şi să li se dea celorlalţi câteva obiecte ieftine. Câteva săptămâni mai târziu, i s-a trimis lui Carol Quintul o dare de seamă entuziastă. „Ca podoabe personale, purtau           1) Sunt femei!           nenumărate piese de aur şi argint… fără să punem la socoteală coroanele şi diademele, cingătorile, brăţările, platoşele pentru şolduri şi cuirasele; sau agrafele, jucăriile! colierele şi bijuteriile cu perle şi rubine; sau oglinzile înfrumuseţate cu argint; sau cupele şi alte vase de băut. Erau îmbrăcaţi cu haine din lână sau bumbac, asemănătoare tunicilor maure… şi alte ţesături colorate în roşu aprins şi stacojiu, albastru, galben şi în toate culorile. Ţesăturile sunt împodobite cu broderii rafinate reproducând păsări, animale, peşti sau copaci. Au greutăţi minuscule pentru a cântări aurul…în pungi făcute dintr-o ţesătură de mărgele, duceau o cantitate de mici pietre preţioase: smaralde şi calcedonii, ca şi alte bijuterii şi obiecte din chihlimbar sau cristal. Aceasta era moneda lor de schimb pentru obţinerea unor specii de scoici din care ei fac un fel de fise, a coralului roşu aprins sau alb.:”           Trei indieni au fost luaţi prizonieri; unul din ei, botezat imediat, a fost numit Felipe. Când a înţeles că temnicerii lui nu erau antropofagi, a devenit mai prietenos, ceea ce i-a adus diminutivul Felipillo. Câţiva ani mai târziu, el va fi primul interpret al spaniolilor în Piru. Bartolomeo Ruiz a făcut apoi cale întoarsă şi I-a întâlnit pe Pizarro care, timp de mai multe săptămâni, trebuise să lupte contra foamei, a crocodililor şi a săgeţilor otrăvite. Almagro a sosit, la rândul lui, cu un contingent de întărire, nouăzeci de oameni şi cu alimente proaspete. Dar expediţia în înaintarea ei spre sud, a avut de-a face cu noi greutăţi. Mai multe încercări de debarcare au eşuat lamentabil şi conquistadores începuseră să se întrebe unde erau acele faimoase bogăţii din Piru, din care ei nu văzuseră decât eşantioane slabe, încă o dată, Almagro a navigat spre Castil|a de Oro.           Într-un balot de bumbac pe care spaniolul I-a adus drept cadou, soţia guvernatorului a găsit o scrisoare pe care unul din tovarăşii lui Pizarro reuşise s-o ascundă:           Astfel domnule Guvernator Luaţi seama cu atenţie Pe la voi se duce hăitaşul, Daraid l-aşteaptă măcelarul.
Cuvântarea I.           Măreţia şi necesitatea creştinismului.           Întrebare asupra Legii.           Întrebare: Cum poate (Sfântul) Pavel sa spună: „Neamurile (etniile), care nu au lege, îşi tin ele singure loc de lege”. Daca n-au lege fireasca, atunci cum îşi sunt lorusi lege?           Răspuns: Acest cuvânt are nevoie de lămurire. Omul lăuntric a fost nimicit; (in urma păcatului strămoşesc); n-a fost insa nimicit (cu totul), caci (într-adevăr) a orbit, dar ochii i-au rămas în parte deschişi; a murit, dar, în acelaşi timp, după fire era viu.           Necesitatea dovedirii.           B-l. Nimeni nu poate intra în viaţa (cea intru Hristos), zice Domnul, decât prin multe încercări (ispite), printr-un lung sir de exerciţii (nevoinţe), prin (răbdarea) multor ocărî şi insulte. Numai astfel strunita, firea (omeneasca) poate intra în Împărăţia cerurilor. Fara antrenamente (stăruitoare), nimeni nu pătrunde într-aceasta. De pilda, meseriaşul ia un material foarte dur, il vara în foc, apoi il scoate de acolo şi-l bate cu barosul, şi iarăşi il pune în foc pana ce devine mlădios şi abia după aceea il transforma într-un vas prelios, folositor stăpânului sau. La fel se procedează şi cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este încălzită la foc, începe sa se-nmoaie şi devine maleabila, luând întocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit).           B-2. aşa se petrece şi cu sufletul. El are mereu trebuinţă de o cat mai deplina formare, aceasta realizându-se prin antrenarea în focul ispitelor şi prin încercări, ca astfel sa ia amprenta chipului desăvârşit al lui Hristos şi pecetea cereasca. De asemenea şi olarul vara vasele de argila în foc şi în apa, punându-le astfel la încercare, alegându-le pe cele rezistente spre a fi folosite, în timp ce pe celelalte le sfărâmă spre a fi complet distruse. Tot aşa este şi cu cei care înfrunta obstacole, antrenându-se pentru lupta (spirituala şi nevăzută). Li se-ntâmplă una din doua: ori ies biruitori din lupte, ori cad şi pier; aceasta pentru ca se depărtează de Dumnezeu şi se înstrăinează de Viaţa (adică de Hristos, care este Viaţa Lumii). Dar cei care rezista încercărilor şi nenorocirilor (din timpul luptei), căzând şi ridicându-se, zidind iarăşi daca se surpa (uneori) zidirea, aceştia sunt cei care primesc răsplata (de la Dumnezeu) şi raman de-acum înainte neclintiţi. aşa este şi cu sufletul care se nevoieşte (pe calea virtulilor): uneori cade, dar se ridica sau zideşte chiar daca pe alocuri se mai surpa şi aşa mai departe, pana ce va dobândi biruinţă finala.           B-3. La fel se desfăşoară lucrurile şi-n viaţa de toate zilele. Numeroşi copii se duc împreună la şcoală; unii ies de-acolo nedisciplinaţi (adică derbedei). Alţii teatrali în comportare (adică făţarnici), unii nişte scandalagii nereuşiţi, alţii vânători sau oameni de carte ori funcţionari (publici). Tot la fel şi în mănăstiri: cei mai multi dintre ei trăiesc împreună, dar, din libera lor alegere, unii intra în viaţa (călugăreasca), alţii nu.           B-4. şi în lumea plantelor, aceleaşi fenomene: cata vreme planta este frageda şi în creştere, nu are tărie şi nici nu poate sa se înrădăcineze în pământ, astfel încât, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usucă; sau când sufla vântul în ea, se clătină puternic şi este trântita jos. Când insa şi-a înfipt rădăcinile puternic în pământ, nici vremea (nefavorabila), nici iernile n-o pot vătăma, fiindcă este adânc înrădăcinată şi puternica. La fel stau lucrurile şi cu fraiti: când sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor). Cei care ucenicesc pentru Împărăţia cerurilor au trebuinţă de îndrumători, care să-i călăuzească pana ce se vor înrădăcina în har şi vor deveni neschimbători şi neclintit.           Creştinismul se situează în afara de lume.           C-1. Într-adevăr creştinii sunt mai presus de patimi şi de demoni, ei fiind stăpâni pe duhurile necurate, nuntaşi ai (mirelui) Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu. Aceştia au ajuns la desăvârşirea lui Hristos, „la (măsura) bărbatului desăvârşit, la statura vârstei depline”. Nici suferinlele trupeşti, nici frigurile sau demonii nu-i pot vătăma; ei sunt stăpâni peste toate, încât şi animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el însuşi era stăpân al creaturilor şi domnea peste patimi şi peste demoni. Dar după ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului şi al sabiei de foc care păzea paradisul. Venind insa Hristos, oamenii. Prin puterea Botezului, revin din nou la măsura cea dintâi a lui Adam, ajungând stăpâni peste demoni şi peste patimi, duşmanul cel din urma, moartea, fiind aşternută sub picioarele Lui (adică a lui Hristos). De aceea creştinul trebuie sa stea în afara de traiectoria săgeţilor răutăţii şi sa caute sa se mântuiască, caci numai astfel îşi primeşte partea din întregul răsplătirii.           C-2. Daca, având cei doi ochi sănătoşi şi fata neatinsa, careva este infirm de mâini şi de picioare, înseamnă ca cele doua (mai sus-menţionate) sunt bune, iar celelalte sunt bolnave. Or creştinul trebuie sa aibă toate membrele sănătoase şi tefere. Armura şi lupta creştinului, precum şi unitatea armurii şi specificul fiecărei lupte se găsesc în afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta. Ajung meşteri iscusiţi în îndeletnicirile pământeşti, dar nu privesc spre cer şi nu cauta sa deprindă arta care-i suie la ceruri. Iar daca întâlneşti adesea comercianţi sau filosofi, vei constata ca şi aceştia sunt ai acestui veac. Taina creştinismului este mare. Iar cercetarea stăruitoare a acestui adevăr este doar pentru cei ce se afla în afara de lume (adică pentru adevăraţii creştini).           C-3. Sa ne închipuim o cetate mare şi într-aceasta toţi ar fi nobili. Toţi împăraţi, toţi preoţi, toţi bogaţi; daca s-ar întâmpla sa se împrăştie toţi cetăţenii ei, fiecare într-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, când s-ar întâlni, s-ar socoti barbari şi străini unii fata de alţii. şi numai atunci se vor recunoaşte (si stima) unii pe alţii, când vor observa ca sunt de aceeaşi limba şi din aceeaşi cetate. Într-adevăr creştinii sunt ai altei lumi; sunt cetăţeni ai altei cetăţi, al aceleia a sfinţilor; ai altui veac, întrucât toţi cei ce sunt în Hristos constituie o noua zidire; ai altei înţelepciuni; sunt părtaşi ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogăţii, ai altei vrednicii, ai altei voinţe, caci au alta gândire (adică minte sau raţiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mângâierii, fiii Legământului cel nou.           C-4. Este adevărat, aşadar ca (realitatea harurilor) netrecătoare din ceruri este necunoscuta multora dintre cei care nu tin cont de ea. Sa presupunem ca exista un împărat, care nu-i al acestui veac (adică al acestei lumi). Ca este retor sau filosof, dar nu-i din veacul acesta. Deci, daca este din acea alta lume, el ştie limba acelei lumi şi se împărtăşeşte de acea alta filosofie. Caci stările acestei alte lumi (de limba şi filosofie) nu pot fi cunoscute în realitatea şi în lucrarea lor chiar daca înţelepţii acestui veac ar studia şi bolta cereasca şi toate cele de pe pământ. şi aceasta pentru ca toate cele materiale sunt supuse imaginaţiei mintii lor, precum şi iluziei ochilor lor.           Raul dispare treptat-treptat.           D-1. şi prin cate situaţii trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viatal Prin mulţime de încercări. Caci cu adevărat nimeni nu poate sa intre în Viaţa, daca n-a parcurs calea cea aspra şi trecătorile cele groaznice.           D-2. După cum fumul cel întunecos acoperă văzduhul, tot asemeni şi puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea păcatului a acoperit toate voinţele lor. şi totuşi, unii au rămas prieteni ai adevărului, care, cu toată prezenta funinginei, se ostenesc sa se împotrivească şi sa lupte, dar fara sa dobândească îndată partea cea buna, ci prin călătorie şi lupta (înverşunată). Aceştia de mai buna şi mai vrednica stima sunt decât ceilalţi care nu lupta.           D-3. Totuşi, un mare număr (din cei din mănăstiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt răgaz (in lupta) şi au sporit în har se umflă-n pene şi se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea lăuntrică) şi se numesc (pe ei înşişi) desăvârşiţi. Aceştia insa, fara să-şi dea seama, au ajuns sa fie tâlhăriţi de duhul răutăţii. Caci cu adevărat nimic n-a pierdut mai mult neamul creştinesc decât trufia. Caci pe Adam şarpele l-a rătăcit de la înaintarea lui spre Dumnezeu, amăgindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevărat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mândriei. Iată adevăratele trăsături ale caracterului creştin: acela pe care-l vezi înfometat, însetat, obosit, sărac cu duhul, care se analizează neîncetat pe sine însuşi zi şi noapte, unul ca acesta este cel ce sta în adevăr. Iar daca vreunul este îndestulat şi socoteşte ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greşelii, precum scrie: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit”; şi mai zice: „Vai vouă bogaţilor, sclavii acestei lumi”. Acestea sunt adresate celor care-şi închipuie deja ca sunt cinevaz. Lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin.           Nota: Cf. Cuv. I, 2 şi 3, din care se desprinde acelaşi adevăr, anume ca lumea cea de sus (supranaturala) nu poate fi cunoscuta decât de creştinii cărora li s-a dat cu adevărat. Totuşi pentru creştinii cu inimile curate cele văzute sunt simbolul realităţilor spirituale.           Cuvântarea II.           Perseverenta intru dovedirea integrării în Hristos.           Victoria lui Hristos.           A-1. Lemnul care nu era o arma, o cruce fara tăria fierului şi un trup mort au biruit şi au ucis pe diavolul şi îngerii lui, ba chiar prin propria lui arma. Astfel Cel mai puternic a ucis pe cel puternic (pe diavolul), biruindu-l. şi acum El (Hristos) vine către orice suflet care-L caută cu adevărat. şi după ce S-a apropiat de suflet, zdrobeşte şi face sa dispară puterea întunerecului, care întemeiase şi stăpânise acel suflet.           Nota: Datorita lemnului crucii, Hristos a biruit pe diavolul, care triumfase prin lemnul din paradis. Aceasta arma puternica i-a îngăduit lui Hristos sa biruiască prin blândeţe, fara sa folosească violenta sabiei.           Sa fim părtaşi la suferinţele lui Hristos.           B-1. La randul lui sufletul trebuie sa aibă aceeaşi dorinţă şi aceeaşi dragoste fata de Hristos, Care i S-a dăruit, pe cat ar avea o femeie înţeleaptă care văzându-l adesea pe bărbatul ei în temniţă pus în lanţuri (pentru ea), s-ar gândi în sine că-i pusa în lanţuri alături de el şi sa simtă ca suferă împreună cu el, ba şi mai mult, sa simtă că-i chinuita mai mult decât cel întemniţat.           Nota: aceste verbe, Sfântul Macarie le aplica într-un chip simţit la compasiunea mistica a sufletului, mireasa lui Hristos Cel suferind.           B-2. Sa fie precum Maria, care stand în picioare lângă crucea Domnului, plângea cu lacrimi din adâncul inimii şi părea ca şi ea este răstignita lângă Fiul ei. Aşijderea şi sufletul, care L-a iubit pe Domnul şi în care Acesta a zămislit dragostea fierbinte, acel suflet – care se străduieşte cu adevărat sa fie unit cu Însuşi Mirele Hristos – trebuie sa fie părtaş pătimirilor Acestuia. Sa aibă pururea înaintea ochilor şi să-şi amintească de semnele cu care Domnul a fost înfierat pentru el; cat a suferit Cel nepatimitor pentru acest suflet, cum a fost pedepsit pentru el Cel mai presus de orice pedeapsa şi cum, fiind chip al lui Dumnezeu, a luat chipul robului; şi asa, în toate va suferi şi Domnul împreună cu el, va fi pus în lanţuri cu acest om şi astfel (acest creştin) va fi împreună slăvit cu El.           Singurătatea morala a sufletului.           C-1. Precum odinioară, prin puterea lui Dumnezeu, piatra a fost rostogolita şi îndepărtată de la mormânt, şi după cum Maria (Magdalena) L-a văzut pe Domnul, tot la fel, prin puterea şi cercetarea Sfântului Duh, piatra care acoperă sufletul, sau, altfel spus valul pacatuluil, este mototolit şi azvârlit de acolo din suflet, iar sufletul se va învrednici sa vadă fata lui Hristos şi sa se odihnească intru el Duhul Lui cel Sfânt, fiindcă a fost scos şi eliberat de piatra păcatului.           C-2. Este adevărat ca orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei rai care lupta împotriva lui, nelăsându-l sa înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Caci este supus ispitelor spre a se verifica daca acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, daca ramane statornic în hotărâre, fara a tine seama de grelele osteneli; daca nu cumva din trândăvie acest suflet Il va tăgădui (pe Domnul) prin aceea ca refuza osteneala ceruta de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. şi încercarea aceasta este îngăduita, şi după ce a stăruit (in calea mântuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, ca astfel sa se constate daca (in sfârşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau daca, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de nici un ajutor.
Aceasta este o călătorie într-un alt univers, printr-o poartă interdimensională – dar, aşa cum descoperă cutezătorii exploratori, indiferent cât de departe de casă ai ajunge, o serie dintre obstaco-lele de care te loveşti s-ar putea să-ţi fie mult prea familiare.           Născut în Easton, Pennsylvania, MICHAEL F. FLYNN şi-a obţinut licenţa în matematică la colegiul La Salle şi masteratul în topologie de la Universitatea Marquette, lucrând apoi pe post de controlor de calitate şi statistician în industrie. În prezent lucrează la STAT-A-MATRIX Edison, New Jersey, în calitate de consultant în managementul calităţii. Începând din 1984, anul în care şi-a vândut prima povestire, Flynn a devenit unul dintre principalii susţinători şi colaboratori ai revistei Analog. Lucrările sale au fost publicate, de asemenea, în Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov Science Fiction, Weird Tales, New Destinies, Alternate Generals şi altele, şi este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de hard SF apărut în ultimele decenii. Printre cărţile apărute sub semnătura lui se numără Country ofthe Blind, Fallen Angels, un roman scris în colaborare cu Larry Niven şi Jerry Pournelle, Firestar, Rogue Star, Lodestar şi Falling Star, iar povestirile sale au fost reunite în culegerile The Forest ofTime and Other Stories şi The Nanotech Chronicles. Ultima sa carte este romanul Eifelheim. Textele sale au apărut în Antologiile Dozois numerele 5 şi 12. În momentul de faţă locuieşte în Easton, Pennsylvania are doi copii şi trei nepoţi.           Într-o lume fără nume în graiul oamenilor, au sosit oameni. Canaturile porţii s-au dat în lături, într-un încântător luminiş de munte – unde vremea putea fi răcoroasă fără să simţi frigul – adăpostit în căuşul unei văi dintre piscuri, cu mult sub liziera pădurii şi departe de petele cenuşii ale oraşelor de pe câmpiile de dedesubt. Izolarea locului era o întâmplare fericită, nicidecum o alegere înţeleaptă. Porţile se deschideau acolo unde voia Dumne-zeu, iar oamenii nu puteau face altceva decât să se supună. Odată, una se deschisese în centrul unei fortăreţe sumbre, ticsite de creaturi înarmate, ostile, şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu echipa care i-a trecut pragul, fiindcă portarul a ferecat-o pentru totdeauna.           De data asta, oamenii au înălţat un cort semeţ, de pânză vin colorată, printre excrescenţe viguroase, care ar fi putut fi numite copaci, şi printre altele, răsfirate, care s-ar fi putut numi flori, cu toate că niciuna dintre ele nu semăna întocmai cu un copac sau cu o floare. Prelata pestriţă contrasta cu vegetaţia din jur. Culorile nu se potriveau. Reproduceau chipul unei lumi străine şi aici păreau oarecum nelalocul lor. Dar efectul general era acceptabil. Oamenii înşişi erau oarecum nelalocul lor şi simţeau nevoia să fie înconjuraţi de ceva familiar în mijlocul atâtor ciudăţenii.           Au împodobit cortul cu perne în culori strălucitoare şi cu divane şi i-au ridicat marginile, fixându-le cu frânghii, astfel încât vântul care adia, stăruitor, dinspre est, să-l străbată. S-au ospătat din proviziile de pepeni, curmale şi alte bunătăţi savuroase, apoi şi-au întins afară covoraşele de rugăciune. Cu toate că niciunul dintre ei nu ştia care era orientarea corectă – stelele apărute la lăsarea nopţii nu le-au oferit nici un indiciu – poarta însăşi le-a servit drept mihrab1.           1 Nişă din peretele unei moschei, ce indică în ce direcţie se află Mecca (n. tr.)           Oamenii şi-au petrecut o noapte şi o zi obişnuindu-se cu soarele straniu şi studiind aerul, apa, plantele bizare şi creaturile pe care le-au putut prinde. Le-au numit pe acestea după cele cunoscute lor – iepure, capră, rândunică, cedru – iar o parte a nume-lor erau corecte. Au întins de cele douăzeci şi patru de ore ca de nişte caramele pentru a umple o zi ceva mai lungă. Până la cea de-a doua cădere a nopţii îşi scoseseră costumele de protecţie şi simţiseră soarele şi vântul atingându-le pielea şi răvăşindu-le părul. Era plăcut să tragi aerul în piept, bucurându-te de generozitatea lumii, şi multe dintre miresmele străine le stârniseră curiozitatea.           Explorând valea, au dat peste o cascadă imensă şi au petre-cut o altă noapte şi o altă zi la baza ei, fermecaţi. Un torent se scurgea în vale, de undeva de sus, dintr-un loc unde ningea neîncetat şi zăpada se topea mereu. Cădea din ceruri, tunând precum glasul lui Dumnezeu, ridicând o ceaţă după care au dat nume muntelui şi în care dansa un caleidoscop de curcu-bee. Asaltul ei perpetuu săpase în stânca de dedesubt un lac a cărui adâncime era imposibil de aflat. Numai Dumnezeu ştia unde şi cum se scurgea apa lacului. Pe niciuna dintre lumile cunoscute nu exista nimic asemănător.           Pe urmă, s-au adunat în cort, au revizuit planurile, au verificat echipamentele, montându-le pe cele care trebuiau asam-blate. Dup a aceea, l-au desemnat pe unul dintre ei să vegheze asupra porţii, şi au început să studieze poporul necunoscut de pe câmpiile din vale.           Conducătorul lor era Hassan Maklouf, un bărbat care îşi lăsase urmele paşilor pe şaptesprezece lumi şi care purta, în consecinţă, şaptesprezece răni. Pe zece dintre aceste lumi, fusese călăuzit de altcineva, pe şapte dintre ele fusese el călăuzitorul al-tora. De pe alte patru fugise ca să-şi salveze viaţa. De două se îndrăgostise. Se apropie de buza văii în formă de cupă şi, de pe unbloc de stâncă, studie câmpiaprintr-unbinocluputernic. Care eşti tu, întrebă el planeta întinsă la picioarele lui, ucigaşă sau amantă? Aidoma apelor din lac, răspunsul rămase o taină.           — Locul ăsta e minunat, declară Bashir al-Jamal din spatele lui, mulţumit, de parcă el însuşi ar fi făurit luminişul.           Bashir era vărul lui Hassan şi aceasta eraprima lui călătorie. Tânăr, proaspăt absolvent al Casei Porţilor, deborda de can-doare şi de entuziasm. Hassan îi promisese bunicului lor că Bashir se va întoarce. Cu o cicatrice, spusese bătrânul, cu se-veritate. Nu merita să faci drumul dacă n-ai nici o cicatrice la întoarcere. Dar nu e mai puţin adevărat că bunicul era bedu1 şi oamenii aceştia alegeau calea cea mai grea.           1 Beduin (n. tr.).           — Apa e limpede şi aerul curat, adăugă Bashir. N-am făcut niciodată o excursie într-un loc mai frumos.           Hassan continuă să studieze şesul.           — Am văzut bărbaţi ucişi de lucruri frumoase.           — Dar aici biochimia trebuie să fie atât de diferită de a noastră încât nici o fiară n-o să ne găsească pe gustul ei.           Hassan lăsă binoclul în jos şi îşi privi vărul.           — Înainte sau după ce-o să ia o îmbucătură?           — Ah, făcu Bashir, acceptând cu o plecăciune sfatul bărbatului mai vârstnic. Eşti o fântână a înţelepciunii.           — Sunt încă în viaţă, spuse Hassan, ridicând din nou binoclul. Numeşte asta înţelepciune, dacă vrei.           — Cel puţin, putem studia lumea asta fără să fim remarcaţi, zise Bashir. Lipsit de o şansă, voia săprofite de a doua. Nimic nu dovedeşte că localnicii au urcat vreodată aici.           — Poate că e unul dintre locurile lor sacre, sugeră Hassan, şi noi l-am pângărit. Dumnezeu i-a oferit fiecărui popor un loc sfânt, mai presus de oricare altul.           Bashir nu era impresionat.           — Dacă acest izvor e al Lui, s-ar putea să fie aşa, dar mi se pare un ţinut prea izolat.           Hassan mârâi şi coborî binoclul din faţa ochilor.           — Vreau aici un paznic şi un lanţ de senzori, astfel încât să nu se poată apropia nimic din direcţia asta.           — Urcând pe un perete drept de stâncă?           — Poate că localnicii au perniţe aderente, pentru căţărat, la mâini şi la picioare. Poate că au aripi. Poate că au doar inteli-genţă şi perseverenţă. Puse capacul binoclului şi îl aşeză în toc. Mă tem mai mult de ultima posibilitate decât de toate celelalte.           Iată cum au ajuns acolo, în încântătoarea poiană de pe Muntele Ceţurilor.           Dincolo de această lume există o lume a umbrelor. Se numeşte Cealaltă Brană şi nu se află foarte departe, atât doar că e în direcţia nepotrivită. E în spatele nostru, sub noi, în noi. E la fel de aproape şi de departe ca două palme care bat. Cândva s-au lovit, această 'Brană şi cealaltă, iar din ecourile şi pulsaţiile acelei Puternice Bătăi din Palme s-au născut materia, energia, galaxiile, stelele, planetele, florile, râsetele copii-lor. Dacă s-ar atinge din nou, s-ar sfârşi totul, şi mulţi înţelepţi s-au frământat întreaga viaţă întrebându-se dacă palmele nu cumva se apropie iarăşi. Dar, pentru a afla asta, trebuie să înveţi să masori direcţia nepotrivită, lucru greu de înfăptuit.           Hassan vede în cele două Brane mâinile lui Dumnezeu, pentru că s-ar potrivi, literalmente, cu una dintre surele ascunse Profetului, pacea fie asupra Lui. Dar nu înţelege de ce şi-ar face griji, străduindu-se să afle dacă Domnul va bate sau nu iarăşi din palme, de vreme ce totul se va petrece după voinţa Sa. La urma urmelor, ce ai avea de făcut? Unde ai putea să te ascunzi? „Munţii sunt tot atât de vremelnici ca norii.” Aşa glăsuieşte interpretarea crezului Ashary, iar celelalte şcoli s-au declarat de acord, cu mai multă sau mai puţină încântare.           Ceea ce sepoate face este să călătoreşti prin Cealaltă 'Brană. Iar oamenii au căpătat această deprindere. Cealaltă 'Brană se întinde, ca şi a noastră, pe trei dimensiuni spaţiale şi una tem-porală, dar nu cuprinde nici o planetă, nici un teritoriu vast, ci doar o câmpie vălurită, fără de sfârşit, trecând printre abi-suri nedefinite şi masive stâncoase. Sau poate că nici măcar nu e vorba despre aşa ceva, şi peisajul nu e decât o iluzie impusă mental, în faţa unei privelişti dincolo de simţurile omeneşti.           Traversarea Celeilalte 'Brane este o călătorie dificilă, pentru că drumul de la indicatorul unei porţi la altul trebuie parcurs fără ezitare. Acolo există o asimetrie, o rupere a paralelismului, ascunsă în profunzimea acelei vremi dinainte de Timp. A zăbovi înseamnă a pieri. Unele materiale şi câmpuri energetice rezistă mai mult, dar până la urmă sunt lucruri nefireşti într-un tărâm nefiresc, care şi le va însuşi. Ce om ar trece printr-un asemenea pericol dacă răsplata nu ar fi însuşi imensul univers? Pentru că în Cealaltă 'Brană distanţele sunt mai scurte şi o cale de câţiva paşi străbătută acolo e totuna cu un salt de ani-lumină făcut aici, acasă.           Cât de mulţi ani-lumină – nimeni nu ştie. Hassan îi explică asta lui Bashir în cea de-a doua noapte, când, studiind cerul străin, vărul său îl întrebă care stea era soarele Terrei, pentru că nici un răspuns nu se potrivea. Oare planeta asta se afla măcar în vreuna dintre galaxiile cunoscute pe Pământ? Peste câţi ani-lumină săriseră altobuzele lor masive şi în ce direcţie?           Chiar dacă soarele Pământului s-ar fi aflat pe bolta planetei străine, nu ar fi fost cel pe care îl ştiau. Pentru univers, viteza luminii nu e o constrângere; dar restrânge cunoaşterea omului asupra acestuia, pentru că, într-un fel aparte, spaţiul este timp, iar toată înţelepciunea omenirii şi toate cunoştinţele sale nu sunt decât un cerc de lumânări aprinse în inima întunericului atotcuprinzător. Nimeni nu vede mai departe şi mai re-pede decât i-o îngăduie viteza luminii care îl ajută să vadă. Astfel, percepem doar o sferă limitată de timp, din haloul unui quasar. Iar ei intraseră acum în raza unui alt foc de tabără, altundeva în nesfârşitul pustiu al nopţii.           — Stelele pe care le vedem de pe Pământ, îi explică Hassan, sunt aşa cum erau când şi-au emis lumina şi, cu cât privim mai în profunzimea bolţii cereşti, cu atât vedem mai departe, în trecut. Aici zărim stelele dintr-un alt loc şi, de aceea, le desluşim aşa cum erau într-un alt timp.           — Nu înţeleg, zise Bashir.           I se vorbise despre toate astea, iar el le învăţase destul de bine pentru a-şi lua examenele, dar încă nu le înţelegea cu adevărat.
PREFAŢĂ.           Cartea de faţă abordează un aspect neaşteptat al chestiunii religioase: există oare un păgânism, aşa cum există un creştinism?           Sub multiplicitatea „păgânismelor” putem oare descoperi o unitate, analogă felului în care cele trei mari religii monoteiste           (mozaism, creştinism şi islam) sunt unite prin organizarea transcendentului sub un unic absolut? Sau poate, dimpotrivă, percepând constantele funcţionale sub vacarmul pestriţ al păgânismelor, vom ajunge să vedem în creştinism o variantă platono-aristotelică de politeism ierarhic, cu o triplă divinitate absolută? Aşa cum religiile africane sau amerindiene sunt un domeniu de vânătoare rezervat antropologilor, nu este oare orice discuţie serioasă de teologie creştină un exerciţiu esenţialmente filosofic? Într-o asemenea perspectivă, religiosul ar cuprinde sfera nevoilor sociale relative la sacru, rezolvate prin acţiunea simbolică a grupului în întregimea sa, iar filosoficul sfera nevoii de divin a intelectului individual, satisfăcute prin adâncirea discursului în sine.           Tentativele de tip revival, vizând revigorarea practicilor de cult, ar duce inevitabil la coborârea religiei în fenomenalul social (vindecări, convertiri, purificări, profesiuni de credinţă colective), pe când acelea care ţintesc rigoarea şi coerenţa gândirii, precum scolastica medievală, scot trăirea religioasă din clocotul existenţei comunitare şi o aşează în planul problemelor morale, epistemologice şi estetice.           Păgânismul ar fi prin urmare forma exclusiv socială a religiosului, caracterizată prin acţiune de masă (ceremonii comunitare) şi prin aceea că operaţiile rituale au caracterul unor manipulări naturale sau fictive: uciderea, arderea şi devorarea jertfei, împărţirea hranei, extragerea unui obiect malefic etc. Păgânismul încetează (şi misionarii creştini în Asia au văzut asta limpede) atunci când se cere sufletului un efort, liber voit şi inteligent dirijat, asupra sa însuşi. Manipularea obiectelor de cult nu necesită, în afara unei vagi cutremurări, nici o strădanie a conştiinţei. Dimpotrivă, în cazul religiilor individului (iudaismul, creştinismul, buddhismul), actele exterioare nu au nici o semnificaţie; aşa cum spune exegeza Epistolei către Romani, „nimeni nu se justifică prin împlinirea legii”, adică nimeni nu se poate considera îndreptăţit în faţa divinităţii, numai pentru meritul de a fi îndeplinit prescripţiile rituale. Religiile nepăgâne deschid deopotrivă calea unei infinite culpabilizări a omului (punând în lumină nimicnicia lui relativă, incapacitatea de a folosi întotdeauna în bine libertatea pe care o are, ineficienta efortului său mental), dar şi a unui infinit progres.           Postpăgânismele – dacă mi se îngăduie construcţia – sunt religii optimiste transcomunitare. Ele prevăd posibilitatea unei luminări şi îmbunătăţiri a omului independent de deciziile contemporanilor şi conaţionalilor lui, prin lucrarea sa asupra sinelui, 'ca şi virtualitatea unei convergenţe în bine a oamenilor fără ca să fie necesară o acţiune practică. În alţi termeni, devine cu putinţă să fii bun fără a face parte dintr-un trib, dintr-o biserică sau dintr-un partid.           În contrast, păgânismele aderă în chip esenţial la soluţiile comunitare. Optica modernă nu trebuie neapărat să vadă în aceasta un viciu: e mai degrabă o modalitate tehnică de distribuire a sacrului în chip larg, care permite împărtăşirea din aceeaşi transcendenţă a celor buni şi a celor răi, a pruncilor şi a săracilor cu duhul etc. Acestui umanism pastoral i se poate atribui avantajul de a nu cunoaşte intoleranţele formale ale intelectualismelor.           Reflectând asupra politeismelor, Marc Auge (africanist cunoscut şi specialist eminent în studiile religioase) ne propune să le descoperim ciudăţeniile, dar implicit şi ciudăţenia monoteismelor formate în jurul Mediteranei. Căci e incontestabil că Dumnezeul Iui Avraam, Isaac şi Iacov, acest unic partener de dialog al unui om care se descoperă dintr-o dată individ, călător şi explorator al propriului său suflet, Dumnezeul veşnic aflat în noi şi alături de noi sfărâmă tiparul omenirii comunitare, în care fiecare ia ca regulă obiceiurile tovarăşului de trib.           Creştinismul descoperă morala, inventează dualismul suflettrup, smulge socialul din natura biologică. Definit prin oglindire inversă, păgânismul se caracterizează prin trei trăsături:           — Cel mai tare are întotdeauna dreptate, învingătorului nu i se cere socoteală, interpretarea care are succes este cea mai adevărată. Auge numeşte această dependenţă a intelectualului de pragmatic „identificarea raporturilor de forţă şi de sens”. Sensul decurge din forţă, el constituie în acelaşi timp o forţă, se legitimează ca forţă şi nu prin coerenţa sa internă;           — Omul este o republică, şi nu o monarhie absolută; în el colaborează, se opun şi se desprind mai multe entităţi înzestrate cu autonomie relativă. Pluralitatea „sufletelor” este însă întotdeauna legată de organe şi de funcţii vitale; cutare suflet călătoreşte, ucide, se hrăneşte cu sângele cuiva, cutare altul animă respiraţia omului adormit, un al treilea se încarnează în urmaşi. Omul e făcut responsabil de faptele „sufletelor” sale, deşi întotdeauna numai o parte a lui e vinovată. Răspunderea lui nu se adună niciodată în mănunchiul inteligenţei sau liberului arbitru. Inexistenţa dualismului suflet-trup face imposibilă ierarhia puterilor spirituale şi autoritatea unică asupra sinelui, cu care creştinul se prezintă înaintea Domnului său pentru a primi judecata Lui;           — Societatea umană apare ca un polip, înlăuntrul căruia prin canale ascunse circulă seva vitală de la o fiinţă la alta; trib sau naţiune, animalul social reacţionează solidar şi unanim, înfloreşte şi se ofileşte în întregimea sa; toţi se convertesc şi se pocăiesc dintr-o dată. Căci forţa biologică prin care subzistă grupul e împărţită egal între membrii societăţii, concentrându-se de multe ori în simboluri aproape sacre unde e de presupus a se afla izvorul ei: pâinişoarele de lut ce adăpostesc sufletele strămoşilor, regele a cărui slăbiciune aduce seceta şi nenorocul, focul nestins ce trebuie reînnoit în fiecare an pentru a conserva energia poporului. Societatea apare astfel întemeiată pe natură, şi nu pe convenţii ce pot fi schimbate după voinţa contractuală a membrilor ei ori după evoluţia condiţiilor istorice.           Monoteismele zdruncină din temelii naturalismul acesta păgân, aduc în locul unanimităţii confruntarea dintre individ şi divin, introduc dialectica în miezul cel mai ascuns al conştiinţei.           Pentru cel care aruncă o privire istorică asupra mileniului care se încheie, este incontestabil că ştiinţa modernă, precum şi statul industrial fondat pe cercetarea tehnologică şi pe consensul critic se nasc din valorificarea moştenirii spirituale creştine, care asimilase ea însăşi moştenirea greacă.           Dar acest admirabil exemplu de continuitate, de-a lungul a douăzeci şi cinci de secole de efort uman, nu este oare în acelaşi timp o capcană întinsă Europei? Oare eurocentrismul, propunându-ne mereu valorile lui Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Kant şi Einstein, nu ne împiedică să profităm de comorile – şi de ce să nu folosim o expresie mai directă, de bucuria de a trăi – rezervate oamenilor care se nasc în culturi dezvoltate pe alte coordonate?           Această mare întrebare deschisă spre viitor ne impune înainte de toate obligaţia de a ne informa. Este adevărat că evoluţiile istorice nu sunt determinate de raţionamentele indivizilor.           Este la fel de adevărat că asistăm azi la o „întoarcere a religiosului', confuză încă, pe care n-o putem grăbi sau amâna, şi ale cărei forme viitoare nu stă în puterea noastră să le precizăm. Datoria fiinţelor gânditoare este însă de a acţiona faţă de evenimentele temute sau sperate, în limita capacităţii fireşti de cunoaştere.           Riscăm să fim cu toţii din nou actorii unor experienţe istorice cu consecinţe catastrofale. Un nou obscurantism, social, politic sau religios, pare să pândească viitorul societăţilor fragilizate de crizele interne şi externe; le dezechilibrează însăşi puterea lor tehnologică, dându-le capacitatea de a înfăptui mult prea uşor acţiuni greu de gândit în detaliile şi implicaţiile lor. Să faci opţiuni majore asupra viitorului pornind de la o informare insuficientă este mai mult decât un risc, e o crimă caracterizată prin simpla tentativă. Şi este evident că a propune modele de viaţă spirituală unei civilizaţii care, după cum arată tendinţele actuale, va d&- pinde din ce în ce mai mult de inteligenţă pentru satisfacerea nevoilor ei materiale, şi din ce în ce mai mult de pasiunea oarbă pentru luarea deciziilor politice, e o răspundere pe care gânditorul şi-o ia cu înfiorare.           Prin traducerea cărţii lui Marc Auge, încercăm^ să aducem o modestă piatră la edificiul reflecţiei pentru viitor. Întrebându-ne asupra „păgânismului” şi „creştinismului” din noi, străduindu-ne să recunoaştem în ce constă darul pe care zeii, venind şi plecând cu pasul lor uşor, l-au lăsat omenirii veşnic cufundate în ceaţa grijii cotidiene, contribuim poate la conturarea chipului nostru de mâine.