Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

DATE BIOGRAFICE Mareşalul Ion Antonescu s-a născut la data de 2 iunie 1882, la Piteşti, dintr-o familie de militari şi agricultori, în care s-a cultivat, din generaţie în generaţie, patriotismul şi cele mai desăvârşite virtuţi. - înclinat spre armată, intră, în anul 1898, la Şcoala de fii de mili­tari din Craiova, de unde trece apoi, în 1902, la Şcoala pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie. - în 1904 este înaintat în gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul l-Roşiori. - în 1911, având gradul de locotenent, este admis primul în Şcoala superioară de război, unde se remarcă prin fermitatea caracterului său şi mai ales prin claritatea şi judecata hotărârilor sale. - în 1913, cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului operaţii, în statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în care se distinge în operaţiunile din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai înaltă distincţie de atunci, „Virtutea Militară" de aur, acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată. - în anii 1914 şi 1915, în funcţia de comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Militară de Cavalerie, dezvoltă şi înalţă educaţia morală şi virtuţile ostăşeşti ale viitorilor ofiţeri în cel mai înalt grad.   Deosebit de concludente cu privire la personalitatea elevului şi apoi a ofiţerului Ion Antonescu sunt notările făcute de comandanţii săi în foile calificative anuale. - în iunie 1904, căpitanul Praporgescu nota: „Antonescu a fost tot timpul exemplul camarazilor săi... Inteligent şi judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un viitor strălucit în armă ", iar căpitanul Sturdza nota tot atunci că: „Elevul Antonescu a fost un elev ofiţer serios, stăruitor, cu judecată sănă­toasă, se poate conta pe el în toate împrejurările", iar comandantul şcolii militare, locotenent colonelul Bassarabescu, a consemnat că: A făcut cursurile şcoalei într-un mod cu totul distins. Posedând inteli­genţă, stăruinţă şi conştiinţă... Se desemnează ca un element excelent pentru arma sa. A fost clasificat întâiul din promoţia sa".   În acelaşi mod elogios este caracterizat de comandanţii săi şi în anul 1909. Citez din cele mai semnificative aprecieri: „ Ofiţer eminent sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiu­nile sale şi desfăşoară o energie extraordinară. Excepţional de inte­ligent şi conştiincios.   Foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ. Iubeşte mult calul. Excelent camarad. Conduită exemplară. în fine, este un oftţer de mare valoare pe care se poate conta în orice împrejurare. îi prevăd un viitor strălucit". „Foarte disciplinat. Are simţul datoriei foarte dezvoltat. Conduce pe inferiori cu tact şi blândeţe. Are autoritate. Excelent camarad. Cu mult simţ al onoarei şi cu mult curaj militar. Are curajul răspunderii. Foarte devotat. Este demn, moral şi integru. Are o conduită exemplară ". în anul 1911 Ion Antonescu este înaintat în grad în mod excep­ţional, iar în propunerea făcută în acest sens, locotenent colonelul Scărlătescu, înlocuitorul comandantului Şcolii Superioare de Război, menţionează, între altele, la 30 octombrie 1911, următoarele: „Inteligenţă vie, judecată dreaptă şi bine formată. La studiu s-a aplecat în mod cu totul distins. La aplicaţiunile tactice a dat rezultate excelente. Posedă un fond suficient de cultură generală şi o instrucţi­une militară superioară. În lucrările sale multă logică şi personalitate. Pe timpul concentrării de instrucţie şi manevrelor din acest an, a fost ataşat la Divizia I-a de Roşiori, în serviciul de Stat Major, unde prin modul de conducere şi de îndeplinire a serviciului şi mai ales     Fiind un ofiţer distins sub toate raporturile şi întrunind fără nici o rezervă condiţiunile ort. 32 şi 23 din Legea şi Regulamentul înain­tărilor, îl propun, în interesul armei din care face parte, pentru înain­tare excepţională. Îl caracterizez în acelaşi timp cu aptitudini speciale pentru ser­viciul de Stat Major".   În anul 1916, deşi numai căpitan, este întrebuinţat ca şef al biro­ului operaţiilor, al armatei de nord, care înregistrează cele mai fru­moase victorii în prima parte a campaniei din Transilvania. în noiem­brie acelaşi an trece ca şef al Biroului de Operaţii al Armatei I. Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea şi executarea operaţiilor acestei armate, a fost decorat „Proprio Moto" şi felicitat de către regele Ferdinand.   La 10 noiembrie acelaşi an trece ca şef al biroului operaţii la grupul de armată „General Prezan", pregătind bătălia de la Bucureşti, a cărei concepţie constituie una din cele mai măiestrite şi îndrăzneţe operaţiuni de război. înaintat la gradul de maior este trecut ca şef al biroului operaţiilor din Marele Cartier General, unde rămâne până la sfârşitul războiului. în aprilie 1917 este trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili, în acord cu generalul Alexiev, planul colaborării ruso-române, iar cu generalul Kerenski, planul aprovizio­nărilor, dotării şi raporturilor cu armata rusă.   În anul 1919 este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General român, pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei, după care aduce armata română la victorie, cu ocu­parea Budapestei şi potolirea revoltei bolşevice a lui Bella Kuhn. Activitatea sa în Marele Cartier General îi dă satisfacţia de a vedea încoronate de succes colaborarea sa în pregătirea şi executarea planului care a dus armata română la cea mai strălucită victorie „Mărăşeşti 1917".   Antonescu, regele, mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că a venit această zt\ Cu privire la rolul deosebit pe care 1-a avut Ion Antonescu în război, deosebit de concludente sunt şi notările făcute la 14 august 1918 de către Subşeful Marelui Cartier General, generalul Lupaşcu: „... este capul secţiei operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei, unde a legat numele său de întreaga activitate operativă a Armatei, devenind unul din principalele şi importantele motoare ale activităţii Marelui Cartier General. în noianul activităţii foarte pricepută, devotată, energică şi foarte rodnică se disting următoarele opere de cea mai mare importanţă: Planul de operaţii al ofensivei din Iulie; Planul defensiv fi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuş, dovedind o deosebită aptitudine de prevedere şi oportunitate cu aprecierea situaţiilor şi propunerea la timp a mijloacelor; Proiectul de dezarmare a armatei ruse; Proiectul de ocupare a Basarabiei; Proiectul de rezistenţă după Armistiţiul de la Focşani. Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru aproba capacitatea superioară a acestui eminent ofiţer pentru comandament şi serviciu de Stat Major, pe care le-am distins încă din Şcoala de război şi care s-au cristalizat printr-o experienţă solidă în războiul actual. Este incontestabil că activitatea acestui ofiţer în timpul războiului a contribuit în foarte mare parte la dobândirea succeselor noastre şi la îndiguirea nesucceselor noastre, precum şi la întrebuinţarea rodnică a slabelor şi puţinelor noastre mijloace. Cu toată convingerea mea proprie, mă unesc cu aprecierile tuturor şefilor săi din război, d-nii generali Prezan, Christescu şi Zadic, pentru a caracteriza pe locotenent colonelul Antonescu, ca o mare valoare militară a Armatei noastre, care merită şi este în interesul oştirei ca Urmărind, în continuare, activitatea şi evoluţia lui Ion Antonescu, vom constata că, având gradul de colonel, după un stagiu de 4 luni în armata franceză, urmează un curs de informaţii la Versailles. Face parte, apoi, din delegaţia României care pune bazele trata­tului de alianţă cu Polonia.   În anul 1920 ia parte ca delegat al României la Conferinţa de pace, pledând în comisia reparaţiilor cauza română cu o competenţă care a atras atenţia personalităţilor marcante străine. în septembrie 1922 este numit ataşat militar în Franţa, iar în noiem­brie 1922 este trecut în aceeaşi calitate în Anglia şi Franţa, până în noiembrie 1926, când este rechemat în ţară.   În anul 1923 este însărcinat a discuta la Londra, cu Lloyd Georg, chestiunea României în legătură cu situaţia din Balcani, iar în septem­brie 1924 îl întâlnim la Geneva în misiune specială din partea guver­nului român. Rapoartele sale, de la Londra şi Geneva, prezentau cu o luciditate excepţională realitatea situaţiei internaţionale, în mod concis astfel: „ Cine îşi reazemă graniţele pe Geneva şi securitatea colectivă le va pierde ". Cât de profundă şi realistă a fost această concluzie, au demonstrat-o, cu prisosinţă, evenimentele care au urmat.   În noiembrie 1926 trece la Comanda Regimentului 9 - Roşiori „Principesa Elena", unde rămâne până în iulie 1927, când este numit comandant al Şcolii Superioare de Război. Până în 1929 reuşeşte să pună bazele unei noi reorganizări, a acestei şcoli şi pregătirii ofiţerilor elevi. în acelaşi timp este numit şi secretar general al Ministerului Apărării Naţionale. De la 1 aprilie 1929 până în iulie 1931 comandă, pe rând, Brigă­zile 5, 8 şi 6 Cavalerie. în iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii Superioare de Război, unde rămâne până în iulie 1933.     Deşi numai timp de un an, totuşi cu aceeaşi vigoare neobosită şi adânc cunoscător al problemelor în legătură cu armata noastră, trece la un vast proiect de reorganizare, care avea să ducă la reclădirea insti­tuţiei pe care o vedea neglijată şi în prada unui pasivism condamnabil, în special, pune cu toată energia chestiunea înzestrării armatei şi pre­gătirii ei tehnice, de război, ca unul care îşi dădea seama perfect că situaţia din Europa merge cu paşi repezi spre o radicală transformare. Spiritul său cinstit, dinamic, n-a putut răsturna înclinaţiile spre soluţii şovăielnice, temporizatoare. A demisionat, motivând că nu doreşte să-şi lege numele de prăbuşirea graniţelor, care devenea inevitabilă. în Foaia Calificativă pe anul 1937, sub semnătura Inspectoratului General de Armată, general I. Prodan, găsim următoarele însemnări: „ Generalul Antonescu comandă Divizia a 3-a de Infanterie, în mod remarcabil, din toate punctele de vedere. Ofiţer general, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, TVCMOSCUte de întreaga oştire - ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă. Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în cali­tate de Inspector General de Armată (2 şi 3) - nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al generalului Antonescu.     Datorită probităţii modestiei şi a caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la Tisa, înaintea cama­razilor săi. Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!! Memoriul său o dovedeşte din plin că este un ofiţer de mare valoare şi un caracter; totuşi au fost idei răzleţe, ce au făcut opinie separată; au greşit şi au ispăşit. Adus în fruntea Marelui Stat Major, a avut o activitate prodigioasă; a reclădit Marele Stat Major la propriu şi la figurat, antrenând ofiţerii de Stat Major pentru adevărata lor menire. Ceea ce îl caracterizează în mod deosebit pe generalul Antonescu este vasta sa cultură profesională şi generală; o educaţiune aleasă, un înalt simţ al demnităţii, un spirit de iniţiativă, un caracter hotărât şi mai ales un mare curaj al răspunderii.   Este omul care lasă urme ce nu se şterg; este ofiţerul care radiază încredere în jurul său, este ostaşul cu cea mai mare experienţă de război; este şeful cel mai întovărăşit de virtuţi, cred singurul general din Armata Română, cel mai bine pregătit, care să rezolve orice pro­blemă politico-militară, sau orice situaţie, oricât de superior ar fi comandamentul. Numai cei ce au făcut războiul şi acei ce l-au apropiat şi, în urmă, îşi pot da seama de ce ascendent se bucură Generalul Antonescu, de energia sa constantă, de judecata sa clară şi de sinceritatea cu care îşi expune convingerile sale.   De la acest valoros ofiţer superior, oştirea a cules roade şi renume; de la acest distins general va obţine, cred, servicii poate şi mai mari, căci pe lângă sufletul său mare, e înzestrat cu acea puternică şi bine afirmată însuşire excepţională, voinţă de a birui.   În noiembrie 1937, generalul Antonescu este chemat la condu­cerea Ministerului Apărării Naţionale, iar după patru luni este trecut la comanda Corpului 3 Armată, a cărui comandă i se ia, datorită atitu­dinii sale deschise împotriva politicii duse de regele Carol II. La 9 iulie 1940 este arestat şi închis la mănăstirea Bistriţa până la 2 septembrie 1940. Evenimentele petrecute în cea de a doua parte a anului 1940, care au dus România în pragul prăbuşirii, îl aduc la conducerea statului, pe care îl va fauri după modelul său, pentru care a luptat şi n-a plecat capul timp de 40 de ani. La 21 august 1941 este înălţat la gradul de mareşal al României. Aceste date le-am extras dintr-o biografie oficială publicată în Editura Dacia în 1941 şi din foile calificative anuale, începând cu şcoala de ofiţeri, până la gradul de general, documente aflate în dosa­rul penal judecat de aşa zisul tribunal al poporului.   Dacă biografia oficială, publicată în timp de Ion Antonescu era conducătorul statului, ar putea fi suspicionată de părtinire şi eventual de elogieri exagerate, menţiunile din foile calificative, ale elevului, ofiţerului şi generalului Ion Antonescu, întocmite de comandanţii săi de pe diferite trepte, în timpuri în care era greu de prevăzut că va ajunge într-o funcţie atât de înaltă, sunt în afara oricărei suspiciuni şi în afara oricărui interes de exagerare a calităţilor personale.   Constatând însă că între biografia oficială şi aprecierile coman­danţilor săi există o perfectă concordanţă, nu putem concluziona decât că: tot ce s-a scris în legătură cu personalitatea lui Ion Antonescu nu constituie decât oglinda fidelă a calităţilor excepţionale care s-au regăsit în acest om, pe parcursul întregii sale existenţe. Dovezi cu privire la personalitatea de excepţie a Mareşalului Antonescu se desprind din toate documentele, declaraţiile, memoriile aflate în dosarul penal, la care mă voi referi atunci când voi analiza faptele pentru care a fost acuzat şi apoi condamnat.   Un prim asemenea document, aflat la dosar, îl reprezintă interviul acordat de generalul Ion Antonescu ziarului „Tribuna" din Roma, repro­dus în ziarul „Universul" nr. 205, din 1 august 1941, intitulat Renaşterea României, luat de domnul Terranova.   „Pot să spun, scrie domnul Terranova, cu toată siguranţa afir-maţiunilor mele, că Ion Antonescu este iubit de poporul său. Şi această afirmaţiune este cu atât mai adevărată, cu cât eu însumi, la Bucureşti şi pretutindeni în România, pe unde am călătorit în aceste zile, am putut constata cu câtă încredere, cu cât entuziasm, cu ce spirit de vene­raţie este pronunţat numele lui Ion Antonescu, mai ales atunci când el se confundă cu victorioasele evenimente ale acestui război sfânt împo­triva bolşevismului, alături de puterile Axei. Fiindcă generalul Antonescu reprezintă România curată, liberată de toate acele nefaste influenţe care o făcuseră atât de penibil cunoscută în străinătate şi care o agi­tau în interior. Lui Ion Antonescu, conducătorul acestei bătrâne ţări latine, îi revine meritul de a fi anulat pericolul bolşevic de pe pământurile româneşti, care acum s-au înapoiat pentru totdeauna în sânul Patriei Mume. Conducătorul este un muncitor neobosit şi inteligent, coman­dant suprem al unei armate victorioase, el nu neglijează celelalte pro­bleme vitale pentru interesul Naţiunii, ajutăndu-se de contribuţia esen­ţială a vice-preşedinteluide Consiliu,profesorulMihaiAntonescu".   „Lumea, mi-a spus imediat conducătorul, începe în sfârşit să-şi schimbe opinia falsă pe care o avea despre poporul român, opinie care se datoreşte desigur activităţii nu prea limpezi a fostelor guvernări ale ţării, oameni corupţi şi care nu oglindeau adevăratul spirit al poporu­lui român. Dacă însă se va ţine seama de faptul că acest popor a dat dovada în decursul veacurilor de a fi un popor capabil, chiar în mij­locul nesfârşitelor şi grelelor adversităţi ale istoriei sale, de a-şi men­ţine nu numai integritatea teritorială, ci de a-şi păstra neştirbite per­sonalitatea, limba, obiceiurile, fără să piardă o clipă din vedere marea şi glorioasa sa origine latină, se poate uşor înţelege, cum dintr-o stare     Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi forma de cultură, atunci trebuie să vă răspund că m-am ocupat de politică de la începutul studiilor mele. Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi atitudini de conştiinţă şi forme patriotice de viaţă, atunci trebuie să vă răspund, de asemeni, că m-am ocupat de chestiuni politice încă de pe vremea educaţiei mele, când am primit de la familia mea cultul patriei, şi al demnităţii româneşti ca fundament al vieţii.   Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi cunoaşterea realităţii şi organizarea politică a statului, atunci de aceasta am început să mă ocup în timpul războiului, când, în calitatea de şef al operaţiunilor Marelui Cartier General, am avut în mâinile mele întreaga reţea a statului. Atunci mi-am dat seama de viciile organizării noastre şi de atunci am început, în cadrul carierei mele de militar, să lupt pentru înnoirea metodelor şi pentru schimbarea sistemelor politice pe care se rezema armata. Când în 1933, ca şef al Marelui Stat Major, purtam pe umerii mei răspunderea apărării ţării, am denunţat public aceste vicii ale structurii noastre politice şi am cerut formal schimbarea ei radicală.   Am fost silit să plec de la Marele Stat Major, pentru că nu voiam să-mi leg numele de prăbuşirea graniţelor pe care, de atunci, am pre­văzut-o şi de întorsătura tragică a istoriei noastre, pe care din neferi­cire n-am putut-o împiedica. -   Restabilirea mândriei româneşti, înlăturarea regimului de tiranie politică, eliberarea tineretului şi folosirea Mişcării legionare în acţiunea de reconstrucţie a statului, a constituit primul meu coman­dament. -  Stabilirea unei poziţii internaţionale realizării ferme şi credin­cioase, pentru a putea asigura propăşirea ţării, angrenarea sa într-un sistem unitar de organizare internaţională, au constituit al doilea punct esenţial al scopurilor mele.     Se impune însă precizarea, bine cunoscută de altfel, că, în momen­tul în care a constatat că Mişcarea legionară a fost sau s-a transformat pe parcurs într-o organizaţie de tip fascist, cu evidente tendinţe rasiale, că acţiunile acesteia au devenit destabilizatoare, culminând cu încer­carea de rebeliune din ianuarie 1941, Ion Antonescu nu a ezitat în a o reprima cu toată fermitatea şi de a-i elimina pe legionari din toate Structurile statului. Nu trebuie să uităm nici faptul că această repri­mare şi eliminare a legionarilor din viaţa publică a ţării, mareşalul Ion Antonescu a înfaptuit-o în condiţiile în care Garda de Fier şi membrii săi se bucurau de simpatia şi sprijinul celui de al III-lea Reich, în frunte cu Adolf Hitler, aflat în plină ascensiune spre apogeul puterii.     Pentru a nu lăsa fără acoperire afirmaţia de mai sus cu privire la temporara apropiere între Iuliu Maniu şi Corneliu Codreanu, voi reda un extras al declaraţiei de martor, dată de Iuliu Maniu în procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu (dosar nr. 759/1938 al Tribuna­lului Militar al Corpului 2 Armată Secţia I, voi. I, pag. 357).   „Cunosc pe acuzatul Corneliu Codreanu. într-adevăr ideologia noastră este opusă de a mişcării legionare şi a conducătorului ei. Partidul nostru este un partid democratic şi ţine de vechile lui ideo­logii şi eu însumi sunt un fanatic al democraţiei, pentru că ştiu ce a făcut democraţia în Grecia, în Anglia, în Franţa. Acuzatul este un totalitar, este pentru dictatură. Eu sunt în contra oricărei dictaturi. Eu sunt pentru alianţă cu Franţa şi Anglia, iar Codreanu pentru alianţă cu Germania. Partidul lui Codreanu este antisemit, noi nu. N-am împăr­tăşit vreodată laude, lupta noastră fiind alta.   Am făcut pactul de neagresiune în alegeri, pentru că m-am con­vins de sinceritatea şi loialitatea acuzatului Codreanu. Acuzatul este şi el pentru demnitatea naţiunii, ca şi mine, şi ţine de menţinerea aces­tei demnităţi în stat. Partidul nostru este naţionalist şi am găsit ace­leaşi idei şi la Codreanu. Noi suntem naţionalişti constructivi, iar ei naţionalişti persecu-tivi, admiţând şi ideea persecuţiei, ceea ce eu nu admit. Am crezut că îmbinând aceste idei se va putea face o alianţă. Cred că, fără onoare şi cinste în viaţa publică şi particulară, nu se poate ca un stat să dăinu­iască. E o concepţie politică carene-a îndemnat să facem acest pact'. ,Dacă aş fi observat că acuzatul lucrează contra intereselor de stat, pentru o revoluţie, întâi eu n-aş fi stat de vorbă cu el şi nici nu m-aşfi asociat cu eF\   carte download pdf

 29 martie: Celebrul discurs a lui Molotov privind anexarea Basarabiei. La data 29 martie 1940, cu trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de Uniunea Sovietică guvernului român, ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov ţine un incendiar discurs în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS faţă de România. El a afirmat că Uniunea Sovietică nu are un tratat de bună vecinătate cu România, deoarece există o chestiune litigioasă cu privire la Basarabia a cărei anexare de către România în 1918, nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică. În discursul său Molotov a mai spus că ,,dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă a Basarabiei, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au avut autorităţile române în anul 1938 în legătura cu ambasadorul Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România și este binecunoscut faptul că el a dispărut în împrejurări misterioase din incinta legaţiei din România şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui”. După cum se observă, Molotov punea cu ipocrizie neîncheierea unui tratat cu Romania, nu pe seama ambiţiilor Kremlinului, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit legat de dispariția subită a ambasadorului sovietic de la București, incident cu care România nu a avut nici o legătură. Adevărul este că în urma proceselor politice staliniste instrumentate de la Moscova, diplomatul sovietic căzuse în dizgrația lui Stalin și încercase să se salveze prin fugă, părăsind legația sovietică de la București, peste trei ani aflându-se, că el a ajuns la Roma, unde a cerut azil politic. Dispariția diplomatului sovietic a fost imediat speculată de către Kremlin, care a trecut la masarea de trupe la granița cu România în apropierea Basarabiei, iar această acțiune precum şi declarația lui Molotov, va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S. În scurt timp, pe 21 iunie 1940, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare de la Kiev şi Odessa ordinul ca Basarabia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României”, iar în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele ce trebuiau cucerite de către Armata Roşie, pentru „rapida descompunere a armatei române”. La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică impune nota ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, iar acest ultimatum a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate din păcate, fără luptă, Uniunii Sovietice. sursa: Lectia de istorie/FB

La 14 martie 1881, Parlamentul român votează legea de constituirea a Regatului României, urmând ca la data de 10 mai același an, Carol I să fie încoronat ca primul rege al României. Ideea constituirii Regatului României aparținuse oamenilor politici de la Bucureşti, încă de când din țara noastră îşi cucerise cu enorme sacrificii materiale şi umane, independenţa în Războiul din 1877-1878, însă puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale datorită faptului că statul nu era o monarhie ce putea să aibă relații cu marile case regale europene. Astfel, atitudinea deseori ostilă a cercurilor politice şi diplomatice europene, făcea deosebit de dificilă cooperarea pe cale diplomatică cu marile puteri ale Europei și de aceea era necesară transformarea cât mai urgentă a statului român în Regat. Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri adunaţi la data de 14 martie 1881, când corpurile legislative reunite au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, acest lucru fiind recunoscut imediat şi de marile case regale ale Europei. Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării”, iar acest lucru s-a văzut destul de repede, deoarece după acest important eveniment, prestigiul Regatului României pe plan internaţional a crescut simțitor și a făcut ca țara noastră să reprezinte un element de o reală stabilitate în zona sud-est europeană. Odată votată legea de proclamare a regatului, festivităţile de încoronare a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi stabilite a avea loc la data de 10 mai 1881, iar această data nu a fost aleasă întâmplător, ci ea reprezenta o data importantă pentru viitorul rege Carol I și anume, ziua de 10 mai a anului 1866 era ziua când Carol intra pentru prima data în capitala României și era aclamat de peste 30.000 de români.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza – Legea secularizarii averilor manastirilor Domnitorul Alexandru Ioan Cuza inca de la inceputul domniei sale a fost adeptul statului secular. Actiunea de a seculariza, inseamna trecerea in patrimonial statului (in schimbul unei despagubiri) un bun apartinand bisericii sau manastirii. Cuza isi dorea aducerea in totalitate a Bisericii Ortodoxe sub supravegherea statului, deoarece acestea insumau un sfert din teritoriul national. Alt motiv pe care-l avea domnitorul era acela de a moderniza statul roman si de a ajunge din urma occidentul, printr-o serie de reforme, care aveau sa fie ca o garantie a realizarii unirii celor doua tari, Moldova si Tara Romaneasca, intr-un singur stat. Venirea lui pe tronul tarii a fost acceptata prin votul popular favorabil unirii ambelor tari, rezultat in urma unei adunari ad-hoc in 1857 care a dus la Conventia de la Paris din 1858, o intelegere intre Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formala intre cele doua tari, cu guverne diferite si cu unele institutii diferite. In 1859, liderul unionist moldovean a fost ales ca domnitor al Moldovei si Valahiei, aducandu-le intr-o uniune personala. Abia in 1861 Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul realizand si unirea politica. Legile reformatoare pe care le-a instituit au fost considerate de unii istorici ca fiind o dorinta nerabdatoare a domnitorului de a aseza tara in rand cu celelalte puteri. Legea secularizarii a fost considerata delicata in chestiunea proprietatilor apartinand manastirilor, deoarece acestea au fost acumulate de-a lungul timpului prin daniile(donatie pioasa, legata de binefacere) domnilor si a boierilor. Astfel primul ministru Kogalniceanu si Cuza au grabit dezbaterea si adoptarea legii la 25 decembrie 1863, care a fost aprobata cu 93 de voturi pentru si 3 impotriva. “Legea prevedea că toate pământurile şi alte averi ale mănăstirilor treceau în proprietatea statului. Iniţial a fost discutată doar secularizarea averilor mănăstirilor închinate dar ulterior prin legea din 13/25 dec 1863 au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Un sfert din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire.” Secularizarea a readus, aşadar, sub autoritatea statului român, marile întinderi de pământ sustrase controlului său. Ea a însemnat însă şi privarea Bisericii Ortodoxe Române de proprietăţile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare, decât, poate, dorinţa lui Cuza de a nu fi acuzar de părtinire. “Se prevedea o despăgubire către “Locurile Sfinte” în locul veniturilor provenite de la mănăstirile închinate. După o reacţie ostilă a câtorva puteri, mai ales a Rusiei şi a Austriei, în mai 1864 s–a ajuns la un compromis prin care puterile au recunoscut secularizarea, în schimbul unei despăgubiri mai mari pentru “Locurile Sfinte”. Încă de la sfârştul lunii iunie 1863, se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adaugă o alta separat pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta statului român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându–se Poarta foarte sensibilă când era vorba de venituri care i se cuveneau şi Rusia, protectoarea ortodoxilor din Imperiul Otoman.”. Mănăstirile închinate erau un produs fanariot. Drept urmare a legii secularizării disputa ce exista în legătură cu acestea este lichidată. Totodată rolul mănăstirilor în viaţa economică încetează datorită faptului că terenurile agricole intrau acum în proprietatea statului. Cuza preciza că “toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului.”. Într–un mesaj către ministrul de externe otoman căruia îi explică raţiunea secularizării, Alexandru Ioan Cuza i–a scris “În această chestiune Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi.” Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. Concluzie : Motivul pentru care am adus vorba azi despre domnitorul Cuza si una din reformele sale, este acela ca tara noastra, acum aflata in haos, este condusa ca si atunci, intr-o mare masura, de capii bisericii ortodoxe, ca mesajele din campanile electorale se bazeaza pe credinta oarba a oamenilor, ca atitudinea bisericii de a propavadui cuvantul lui Dumnezeu se bazeaza pe argintii din buzunarul fiecaruia dintre noi. Daca azi s-ar face o noua reforma a secularizarii vom descoperi cu uimire ca domeniile si averea bisericii ortodoxe insumeaza mai mult de un sfert din suprafata tarii. Si intrebarea mea fireasca ar fi, cui ii foloseste aceasta avere, cui foloseste strangerea “birurilor” pentru construirea catedralei neamului, cu ce e multumit crestinul credincios ca doneaza din banutii lui in fiecare duminica sau in zi de sarbatoarea crestineasca, sau in pelerinaje ? Astfel ne cumparam iertarea pacatelor sau e o forma de indobitocire in turma? Legea lui Cuza a fost dreapta ?

Originile evreilor Evreii in Egipt “Si au mai zis lui Faraon :”Noi am venit ca sa locuim o vreme aici in tara, pentru ca nu mai este pasune pentru oile robilor tai si este o mare foamete in tara Canaanului; ingaduie robilor tai sa locuiasca in tinuturile Gosen.” Faraon a zis lui Iosif :”Tatal tau si fratii tai au venit la tine. tara Egiptului este deschissa inaintea ta; asaza pe tatal tau si pe fratii tai in cea mai buna parte a tarii. Sa locuiasca in tinutul Gosen si daca gasesti printre ei oameni destoinici, pune-i in fruntea turmelor mele”. FACEREA 47: 4-6 Originea acestor semiti, grupati in familii indrumate de sefi atotputernici, este mai putin cunoscuta. Evreii au fost mult timp nomazi, traversand Orientul Apropiat, din Mesopotamia pana in Egipt, pana sa se formeze Regatul Israel. Primele documente in care s-a consemnat aparitia lor ca neam, au fost atestate incepand cu Abraham sau Avraam, despre care se presupune ca ar fi venit din statul sumerian Ur, care i-a condus la inceputul mileniului al II-lea (circa 1800 i.Hr.), in tara Canaanului, care ingloba Palestina si Fenicia, in cautare de pasuni fertile pentru turmele lor. Ajunsi aici, ei se asaza in regiunile muntoase, unde intalnesc populatia sedentara a canaaneenilor, tot de origine semita. De aici o parte din evrei trec in Egipt, amestecati probabil in conglomeratul etnic al hicsosilor invadatori. Prin ingaduinta acestora si a altor triburi, ei s-au indreptat spre delta fertila a Nilului. Egiptenii, in schimb nu au fost de acord cu prezenta navalitorilor si au organizat rezistenta in jurul Tebei, urmarind slabirea progresiva a hicsosilor pana la izgonirea lor in anul 1550 i.Hr. La intemeierea Regatului Nou, evreii devin victimele reactiei egiptene, fiind redusi la statutul social de dependenta, ceea ce ar explica robia egipteana, aparuta in traditia biblica. Dupa o sedere de mai bine de patru secole in tara Egiptului, israelitii (urmasii lui Iacob) pleaca de acolo condusi de legendarul Moise. In urmatorii 40 de ani, ratacesc prin pustie, in Peninsula Sinai, timp in care Moise a reintrodus cultul monoteist al lui Iahve, le-a dat evreilor cele 10 porunci sau Decalogul si Cartea Legii (TORA). Iosua, succesorul lui Moise, a asezat triburile israelite in Palestina, in secolul al XIII-lea i.Hr., loc unde au gasit populatiile canaaneene dar si pe evreii care nu migrasera in Egipt. Treptat, evreii fuzioneaza cu triburile canaaneene, adoptandu-le limba si cultura si trec la viata agricola. Aparitia popoarelor mării (filistenii) si implicit invazia acestora, a dus la stabilirea lor pe litoralul mediteraneean -Gaza -, incepand conflictele. In cursul acestor lupte, evreii se impun ca Judecatori, conducatori ai triburilor. Presiunea care a urmat si mai ales pericolul pe care il reprezentau filistenii, posesori ai metalurgiei fierului, sia popoarelor vecine, moabitii, amonitii, edomitii, i-au determinat pe evrei sa-si aleaga un singur conducator si sa intemeieze monarhia