Curente şi doctrine pedagogice – cursuri

Doctrine pedagogice – Curs 10 Secolul XIX, primii moderniști Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Epoca modernă începe din punct de vedere al istoriei intelectuale odată cu Revoluția Americană și cea Franceză, dar modernismul se impune pe scena internațională de-a lungul secolului XIX și la începutul secolului XX. El va fi urmat după  Războiul Mondial II de perioada ce va fi denumită convențional post-modernism, ale cărei coordonate se afirmă în special în a doua jumătate a sec. XX. Principalele evenimente ale sec. XIX și ale perioadei moderne sunt revoluțiile cu care debutează și momentul 1848, care duce la schimbarea completă a hărții socio-politice și economice a lumii occidentale, influențele resimțindu-se pe ambele maluri ale Atlanticului. De acum, toate evenimentele majore ale Occidentului se vor desfășura în arealul de pe ambele maluri ale Atlanticului. Finele evoluțiilor modernismului ca format intelectual vor fi marcate de Războiul Mondial I și Criza Ecomonică din anii ’30 ai sec. XX, evenimente ce vor invalida multe dintre ipotezele de lucru cu care se pornise în afirmarea acestui nou curent.   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Principalul reper ideologic și de mentalitate al evoluțiilor socio-politice din secolul XIX și din perioada modernismului este ascensiunea ideii de ,,națiune”, de ,,stat național”, ceea ce a condus la apariția unei noi mitologii politice, ale cărei reflexe se regăsesc, inevitabil, la toate nivelurile vieții intelectuale, inclusiv în zona pedagogiei. Odată cu revoluțiile de la finele sec. XVIII, accentul gândirii politice se mută pe formularea unei noi variante de stat, pe înlăturarea artistocrației și monarhiei ca elemente forte ale organizării sociale și înlocuirea lor și tuturor ideilor conexe lor cu noi forme de ficțiune politică, printre care se vădesc drept cele mai importante idei precum națiunea, statul național, republica și democrația constituțională. Aceste repere vor marca toate eforturile noilor grupuri sociale emergente, mai ales ale burgheziei, de a instaura regimuri politice bazate pe noi configurații simbolice și imaginare. Momentul 1848 va conduce la schimbări ale organizării sociale și ale fundamentelor politice ale tuturor puterilor europene și va amorsa conflicte ce vor conduce la Războiul Mondial I, pentru a reorganiza politic lumea europeană pe criteriul naționalismelor. Educația nu va scăpa de aceste influențe și va deveni, inevitabil, și ea ,,națională”, la fel ca toate ideile de bază ale sistemelor sociale, cu tot de decurge de aici: preocuparea pentru promovarea unor caracteristici locale ca fiind coordonate supreme ale vieții intelectuale, conflictualizarea relațiilor cu alte paradigme culturale etc. Discuție:comentați critic dimensiunea ,,națională” și ,,naționalistă” a educației. Aveți în vedere evoluțiile politice ce au marcat zona de referință culturală căreia în aparțineți. Luați în considerare remarca președintelui Republicii Franceze (promotoarea acestor idei prin revoluțiile pe care le-a parcurs), François Mitterrand – « Le nationalisme, c’est la guerre !» (declarație politică, în Parlamentul European, 17 ianuarie 1995). Care considerați că trebuie să fie prioritatea și orientarea educației în zona voastră culturală în momentul actual: către naționalism sau către universalism și globalizare? Argumentați!   Așadar, istoria secolului XIX sub raport intelectual este o istorie a unor idei generoase, pornite cu maxime bune intenții și finalizate în ceea ce pare a fi cel mai mare masacru din istorie, atât cât cunoaștem până acum, dacă privim Războiul Mondial II ca punctul final al perioadei moderne în istorie, perioadă începută cu revoluțiile secolelor XVIII și XIX….  Poate că în această repetată cădere a umanității în eroarea tragică a războiului și a crimelor în masă ar trebui observată și o nuanță de eșec al formulării unei pedagogii a păcii. Până în prezent niciun sistem pedagogic nu a reușit să educe oamenii pentru a nu mai cădea în starea de anormalitate a conflictelor și crimelor. Discuție: comentați aceste perspective. Credeți că este posibil a se formula un sistem de educație global care să înlăture tensiunile și conflictele dintre oameni și să instaureze o nouă mentalitate, pașnică și orientată către cunoaștere și dezvoltare? Argumentați critic!   III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice. Johann Friedrich Herbart a)schiță bio-bibliografică: 1776 – 1841; studii de filosofie la Universitatea Jena, elev al lui Fichte; doctor în filosofie în 1802, când este numit profesor la Univ. Gottingen; din 1809 profesor de filosofie la Konigsberg (catedra lui Kant), în paralel înființează un seminar pedagogic – pentru viitorii profesori și o școală de aplicații – petru efectuarea de practică și experimente pedagogice; după o carieră de 24 de ani la Universitatea Konigsberg, revine la Gottingen, unde rămâne până la finalul vieții; lucrări de referință în domeniul pedagogiei: Manual de psihologie (1816), Psihologia ca știință, fundamentată pe experiență, metafizică și matematică (1825), Despre aplicarea psihologiei în pedagogie (1831), Prelegeri pedagogice (1835); b)repere teoretice: – este primul cercetător care urmărește o fundamantare a pedagogiei pe studii, observații empirice și cercetări de laborator și experimentale complexe; practic – este primul pedagog care propune o fundamentare științifică a unei paradigme epistemologice complete a pedagogiei; – fundamentele teoriei pedagogice herbartiene sunt etica și psihologia; își propune să reformeze aceste domenii și să reformuleze unele din teoriile principale ale acestora, pentru că era nemulțumit de dezvoltarea lor în momentul cercetărilor sale; – teoria sa asupra moralei, ca o componentă fundamentală a sistemului etic, au ca bază ideea kantiană că legea morală nu poate fi dependentă de un reper intern conștiinței umane, pentru că atunci am fi judecători în propria noastră cauză, ci trebuie să se subordoneze unor criterii externe determinismului personal; conform acestor perspective, o faptă umană este etică atunci când corespunde următoarelor idei: – libertatea interioară: fapta se bazează pe armonia între judecată și voință, convingeri și acte (omul care acționează conform propriilor gânduri este liber); – perfecțiunea: fapta reflectă aspirațiile multilaterale ale omului și subordonarea acestora unui scop suprem; – bunăvoința: tendința de a evita conflictele, armonia cu ceilalți oameni; – ideea de drept: discernământul și capacitatea de a renunța la conflicte și la lucruri ce ar putea fi rele sau nefolositoare; – echitatea: binele trebuie recompensat, iar răul trebuie sancționat. – sistemul psihologic herbartian pretinde că lumea e formată din entități eterne, imuabile, diferite între ele (asemănătoare ideilor absolute platonice, sau monadelor leibniziene), numite ,,reale”; după Herbart nu există coordonate native ale sufletului, ci acestea se formează treptat, pe baza reprezentărilor dobândite prin percepții; Herbart este atașat de teoria asociaționistă – viața psihică a individului este o combinare a acestor reprezentări, care se asociază între ele; – idealul educației este acela a formării unui individ exemplar moral, pe baza cultivării elementelor idealului moral – caracterul (legat de libertatea internă de mai înainte), energia (legată de perfecțiunea de mai înainte) și moralitatea (legată de bunătatea, dreptatea și răsplata menționate); – pedagogia generală are trei noțiuni de bază: guvernarea, învățământul educativ și educația morală; guvernarea este o formă de educare fără instruire, menită să deprindă copilul mic, preșcolar, cu uzanțele lumii; învățământul educativ este școlarizarea propriu-zisă; educația morală este cultivarea virtuții și reprezintă partea supremă, subtilă a educației, a formării individului, prin dezvoltarea conștiinței individuale a acestuia, în conformitate cu idealul uman; – învățământul educativ, adică școlarizarea elevilor, se realizează prin cultivarea interesuluiacestora pentru diverse materii, domenii ale cunoașterii și dezvoltarea diverselor forme de interese; Herbart dezvoltă inclusiv o teorie a interesului, înțeles ca formă de abordare individuală a obiectelor cunoașterii dar și ca formă de organizare a materiilor și de predare; de exemplu, ar putea exista: interes empiric (pentru perceperea imediată a lucrurilor), interes speculativ (pentru reflecția asupra lucrurilor percepute), interes estetic (contemplarea aspectelor artistice ale lucrurilor cunoscute), interes moral și simpatetic (pentru persoane și aspecte afective), interes social (pentru societate, umanitate etc.), interes religios (pentru divinitate); – a elaborat o teorie a lecției, în funcție de modalitățile de predare – analitic sau sintetic; – considera că în procesul de învățare sunt necesare etape precum: prezentarea clară a elementelor de informație, asupra obiectului cunoașterii / asocierea cunoștințelor prin realizarea de conexiuni cu alte elemente din intelectul subiectului cunoscător / sistematizarea cunoștințelor dobândite și formarea unei noi perspective, multilaterale și complete, integratoare asupra tuturor cunoștințelor dobândite și așezate alături de cele deja avute /  operaționalizarea cunoștințelor dobândite – aplicarea lor Discuție: comparați această perspectivă cu viziunea Sf. Thoma din Aquino, care în Summa Theologiae propune drept condiții ale ,,frumuseței” oricărui lucru (sau demers) trei criterii: consonantia, claritas și integritas (consonanță între elementele constitutive, echilibru și armonie între acestea, claritate – deschidere către cunoaștere, inteligibilitate, integritate – completitudine, caracterul de a fi complet sub raport ontologic și epistemologic, adică de a avea toate elementele necesare definirii și existenței); apreciați argumentat dacă gândirea lui Herbart se resimte de o posibilă influență a lecturilor din texte anterioare, fundamentale pentru cultura occidentală, cum este, de ex., opera Sf. Thoma; *viziunea lui H. asupra educației este una intelectualistă; el rămâne atașat profund de ideile religioase și pledează pentru o componentă substanțială de educație religioasă în formarea individului și în viața socială. 1.1. Ideile lui Herbart au fost dezvoltate de câțiva discipoli, printre care s-a remarcat Tuiskon Ziller (1817 – 1882), care a predat pedagogie și filosofie la Universitatea Leipzig și a fondat Societatea pentru pedagogie științifică în 1864. A lăsat ca lucrări mai importante Bazele instruirii educative și Pedagogia generală. Ziller a dezvoltat și a detaliat la nivel aplicativ unele idei herbartiene, cum ar fi, de exemplu, aceea că obiectul central de studiu trebuie să fie unul care să dezvolte simțul moral și dimensiunea etică a personalității, din moment ce scopul suprem al educației este formarea virtuții. Așadar în centrul programei trebuie să fie etica, istoria, religia. O idee cu mare răsunet în epocă și mai apoi a fost aceea că dezvoltarea individului parcurge un traseu ce reface dezvoltarea umanității, copilul evoluând de la stadiul omului primitiv / sălbaticcătre acela al omului civilizat contemporan. După Ziller etapele istoriei culturale (și etice) a omenirii pe care le parcurge individul după modelul umanității ar fi: legende & mituri& basme / Robinson Crusoe / perioada biblică a patriarhilor / epoca judecătorilor din Biblie / epoca regilordin Biblie / viața lui Isus / perioada apostolilor și, în final – epoca reformelor lui Luther. Toate acestea între 5 și 14 ani. Este de remarcat că nu a teoretizat și o eventuală perioadă apocaliptică, de inspirație tot biblică; însă nu este exclus ca aceasta să fi putut urma în evoluția individului, mai ales la vârsta adultă și, poate, odată cu căsătoria…. Un alt discipol al lui J. H. Herbart a fost Charles – Volkmar Stoy, care a contrazis speculațiile lui Ziller și a înclinat să susțină că trebuie respectate mai atent principiile propuse de maestrul Herbart și că esența procesului de educare consistă în plasarea copilului într-un mediu sănătos și într-o atmosferă morală și intelectuală exemplare, elevul urmând să evolueze inevitabil bine datorită influențelor și emulației. A fost preocupat de formularea programelor pentru învățământ și de studierea comportamentelor elevilor ca bază a formulării de metodologii de lucru. Stoy a trăit între 1815 și 1885, a predat la Jena ca docent privat, și a lăsat o Enciclopedie pedagogică. Un herbartian minor este și Wilhelm Rein (1847-1929), director de seminar pedagogic pe lângă Universitatea Jena. A lăsat ca lucrări notabile Manual enciclopedic de pedagogie, Pedagogie în expunere sistematică, Teoria și practica în învățământul primar.  A fost preocupat de reformularea treptelor formale ale procesului de învățare în teoria herbartiană (menționate mai sus), pe care le-a redenumit pregătirea, predarea, asocierea, generalizarea și aplicarea. Principiul obiectului central de studiu ca pivot al ariei de cunoștințe (curriculare) a fost înlocuit cu corelarea între obiectele de învățământ. Acestea sunt principalele direcții de debut ale modernismului în cercetarea pedagogică. În cursul următor vom discuta despre alte experimente ale sec. XIX, efectuate de Friedrich Adolf Diesterweg, Friedrich Frobel și de Friedrich Foerster, pentru a urmări (în afară de frecvența numelui Friedrich Wilhelm la germanii din sec XIX) o serie de trăsături comune ale abordărilor teoretice ce au stat la originea formulării paradigmei epistemologice a pedagogiei ca știință și anumite diferențe de abordare ce au condus la apariția unor școli de gândire pedagogică. Conexiuni și perspective Secolul XIX înseamnă pentru pedagogie ceea ce înseamnă pentru multe alte științe: momentul autonomizării domeniului de studiu, momentul afirmării la nivel academis, al introducerii în programele de studii la toate nivelurile și apariția preocupărilor pentru un stiu sistematic al istoriei disciplinei științifice. Dezvoltarea vieții economice și schimbările politice reclamau o preocupare intensă pentru un nou sistem de educație, iar acest nou sistem de educație și-a făcut un titlu de glorie și o preocupare fundamentală din a pregăti noi schimbări la nivel economic, politic și cultural – în general. Discuție: până la întâlnirea următoare, încercați să notați câte o idee care vi se pare interesantă din gândirea celor trei pedagogi enumerați ca fiind subiectul lecției următoare, pentru a observa dacă sunt idei ce s-ar putea regăsi la mai multe persoane și a vedea cum comentează fiecare aceste repere. *suplimentar, pentru cei care sunt pasionați de istoria pedagogiei autohtone: urmăriți și identificați în diverse surse bibliografice ecouri ale curentelor de gândire pedagogică de pe marea scenă intelectuală a occidentului reflectate în texte ale unor autori de pe teritoriile românești în perioada de referință – sec. XIX.

Renașterea Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Către finele secolului XII, după depășirea spaimei milenariste, sentimentului apocaliptic ce marcase gândirea occidentală pe baza unei interpretări morbide a textelor biblice, care creease impresia că lumea se va sfârși în anul 1000, cultura europeană își regăsea ritmul de dezvoltare, îmbogățită cu elemente rezultate din contactul cu Orientul, în contextul Cruciadelor și odată cu expansiunea Imperiului fondat de Dinastia Otthman (Otoman) – ce va atinge zona Dunării în Balcani în zorii secolului XIV. Eliberată de perspectiva unei pedepse divine pentru păcatele sale, societatea europeană începe să descopere noi posibilități de expresie și alternative la viziunea sumbră a existenței, pe care o impunea creștinismul.   Un moment exemplar de delimitare față de viziunea medievală a existenței umane este apariția unei opere ce marchează la cel mai profund nivel  mentalul epocii dar și toată istoria culturală a umanității până azi: Divina Comedie, de Dante Aligieri. Această operă a devenit în scurt timp de la răspândirea ei (după 1321) pentru cultura europeană ceea ce era Homer pentru Antichitatea Greacă. Dealtfel, nu întâmplător, în textul acestui poem divin se desfășoară o metamorfoză, are loc o trans-formare (transmutare), o călătorie inițiatică, prin care personajul Dante își găsește mântuirea (în sensul creștin al termenului, dar în manieră estetică și la nivel artistic) ca urmare a parcurgerii unui traseu sub îndrumarea/călăuzirea personalității exemplare a culturii antice – poetul Publius Vergilius Maro – și, ulterior, în compania iubitei sale, Beatrice. Ideea re/valorizării culturii antice, întoarcerii la textele și personalitățile acesteia și schimbării perspectivei asupra cunoașterii și asupra lumii, omului și relațiilor dintre subiecții raporturilor socio-culturale sunt noile repere ale epocii renascentiste. Așadar, o zonă istorică inițială a Renașterii ar putea fi situată spre finele secolului XII, odată cu dezvoltarea vieții universitare, începuturile preocupărilor pentru o autonomie a instituțiilor didactice (universități) față de autoritatea clericală și începuturile preocupărilor pentru o cultură civică și garantarea unor drepturi ale omului și cetățeanului (în limitele gândirii epocii) în Anglia, în 1215. Dar momentul explicit al afirmării fără echivoc al ideii reluării relațiilor culturale cu modelul antichității greco-latine este momentul răspândirii textului dantesc, în care călătoria personajului medieval Dante către înțelegerea misteriilor lumilor este ghidată de un model cultural din perioada veche.   Renașterea va dura până către secolele XV-XVI, finalul ei ca și curent cultural putând fi legat de apariția tiparului(1455), și de afirmarea Reformei; dealtfel, Reforma poate fi socotită, dintr-un punct de vedere, o culminație și o urmare firească a ideilor renascentiste, ea având la origine o abordare critică a ideilor religioase creștine, mai ales ca urmare a unei analize filologice severe efectuate de eruditul Martin Luther asupra textelor biblice, prin prisma ideilor renascentiste. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Renașterea, așa cum arată și denumirea, este caracterizată de o re-naștere a interesului pentru umanitate, pentru valorile culturii clasice antice, greco-romane, după perioada de negare a valorilor umane și pre-creștine de către autoritățile spirituale medievale. Evul Mediu a fost caracterizat de o societate teocentrică, orientată către o viață contemplativă, speculații abstracte, mortificare a cărnii și negare a valorilor fizice, corporale. Renașterea este o perioadă de regăsire a preocupărilor pentru omenesc, pentru trăirea sentimentelor și pasiunilor fizice și psihice specifice ființei umane, de reorganizare a societății în variantă antropocentrică și pe baza unei noi concepții – umanismul. Cercetări științifice precum cele ale lui Galileo Galilei, Giordano Bruno și Nikolaus Copernic modifică radical percepția despre om și lume, înlocuind sistemul geo-centric (ptolemaic) cu cel helio-centric, demonstrând că nu Pământul este centru Universului, ci Soarele este cel împrejurul căruia se rotește Pământul. Aceste schimbări de perspectivă au fost plătite, adesea, cu viața celor ce afirmau adevărurile științifice, deoarece instituția clericală nu putea accepta pierderea autorității sale ideologice și a puterii politice conexe acesteia. Discuție: Trebuie menționat că în cazurile Galilei și Bruno nu au fost retrase acuzațiile nici până azi, Biserica Catolică refuzând discuțiile asupra proceselor, motiv pentru care, cu câțiva ani în urmă, rectorul Universității  Sapienza din Roma a refuzat accesul Papei Benedict XVI Ratzinger la deschiderea unui an școlar universitar și a anunțat că interdiciția va fi ridicată numai după ce Biserica va discuta în termeni normali cazurile  menționate și alte cazuri asemănătoare. Ca termen de comparație, în cazul Ioanei D’Arc, aceasta a fost executată din motive asemănătoare cu cele din procesul Giordano Bruno, în 1431, a fost reabilitată în 1456, și apoi a fost beatificată în 1905 și sanctificată în 1921. Discutați critic aceste situații/cazuri. O serie de cunoștințe uitate sau cenzurate de Biserică se răspândesc în Occident după 1453, când o mare parte a elitei intelectuale creștine pleacă din Constantinopol și se refugiază în Occident, după cucerirea acestuia e către armatele Dinastiei Otthman, și transformarea sa în partea a noului imperiu islamic condus de această familie. Este momentul redescoperirii filosofiei grecești, momentul unei dezvoltări înfloritoare a filologiei clasice, când se traduc în latină dar și în limbile europene texte de valoare inestimabilă, cum ar fi Dialogurile lui Platon și momentul răspândirii ideilor legate de paideia clasică în Europa creștină, într-o formă filtrată prin experiența didactică acumulată în cele câteva veacuri de comentarii bizantine. Schimburi culturale au loc și la nivelul relațiilor cu culturile orientale, în urma Cruciadelor și în urma dezvoltării relațiilor comerciale cu Asia și Africa. În acest context se menifestă și o serie de influențe și schimburi culturale cu zona tradițiilor diasporei evreiești, influențe ce vor fi detectabile la nivelul ideilor și conceptelor pedagogice de formare continuă (învățare de-a lungul întregii vieți), de formare complementară și multilaterală (a învăța teoretic, dar a acumula și cunoștințe practice), de abordare critică a textelor biblice, de interes pentru Biblia ebraică (Tanakh), existând unele preocupări pentru studiul exegezelor biblice precum Talmudul la unii umaniști italieni și spanioli (Marsilio Ficino și Pico della Mirandola). Dezvoltarea economică, apariția unor noi instrumente de plată (cambia / biletul la ordin), dezvoltarea sistemului bancar asigură un nou climat social, dar impun și extinderea preocupărilor didactice către noi materii de studiu, cum ar fi primele rudimente de științe economice! Omul renascentist se raportează la lume și la sine cu mai puțină angoasă decât omul medieval, prin urmare Renașterea va însemna și o dezvoltare fără precedent în spațiul european a artelor plastice – arhitectură, sculptură, pictură, a muzicii, care începe să caute forme de expresie noi, în afara celor circumscrise activității cultice creștine. Totodată, admirația pentru lumea antică va conduce, inevitabil, la apariția și dezvoltarea arheologiei și  a o nouă formă de expresie a istoriei, ca gen literar. Căutarea unor opere de artă antice, pentru a servi drept izvor de plăcere pentru colecționari și model al unor noi creații pentru artițti, va conduce la primele forme de explorare arheologică în zone încărcate de istorie, în afara explorărilor efectuate de exponenții creștinismului pentru a căuta relicve legate de istoria doctrinei lor. Toate aceste manifestări plenare ale spiritului vor avea ca pandant dezvoltări ale unor forme de învățământ, personalitățile culturale ale epocii fiind, adesea, și adevărate modele intelectuale, unii artiști transformându-și atelierele în adevărate școli de artă și meșteșug. Era un lucru obișnuit ca personalitățile politice sau membrii aristocrației sau noii imbogățiți – burghezii – să finanțeze artiști și savanți, să găzduiască la curțile lor adevărate școli de erudiție și de creație artistică. Astfel au fost create opere ce sunt modele culturale până astăzi și foarte probabil vor fi mereu, dacă paradigma culturală nu se va schimba în sensul în care s-a schimbat în acele zone din lume unde au fost distruse monumente istorice și de artă pentru că nu ar corespunde viziunii despre lume a unui anumit curent religios…. III.Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice    Renașterea abundă în personalități culturale, aproape fiecare dintre acestea fiind interesate de anumite valori inclusiv la nivel pedagogic, întrucât era o preocupare constantă a tuturor intelectualilor epocii să își expună teoriile și să răspândescă idei în diversele medii pe care le frecventau, de la Universități, până la curți regale și nobiliare sau alte locuri de expresie intelectuală, cum ar fi cercurile de studii ezoterice, secrete etc. Printre autorii preocupați explicit de probleme pedagogice s-ar putea remarca Matteo Palmieri (1400 – 1475), care este interesat de valorile etice ale pedagogiei și de scopul culturii de a asigura accesul la o viață morală, etică, virtuoasă, astfel cum teoretizează în textul Della vita civile. Pietro Paolo Vergerio (1349-1420) este profesor de filosofie la Florența, Bologna și Roma.  În lucrarea Despre moravurile nobile și despre studiile liberale este și el preocupat de dimensiunile etice ale educației, pledează pentru un învățământ de stat și pentru aprofundarea textelor clasice, antice, ca modele de problematizare și de elocvență. Pe aceeași linie se află și Leon Batista Alberti (1407-1472), jurist, funcționar papal,și autor al unei lucrări Despre familie. Viziunea sa, influențată de formația sa clericală, este că baza educației se află în familie, că individul trebuie să se deschidă către domeniile cunoașterii și să urmeze o modalitate de studiu ce îmbina abordările teoretice cu exerciții practice. Propovăduiește necesitatea dezvoltării unui spirit comunitar și unei solidarități bazate pe modele creștine. Maffeo Vegio (1406-1458), profesor, funcționar papal, poet – este de părere că educația trebuie să fie un mod de viață, că munca neîncetată poate oferi șansa unei dezvoltări personale și unei împliniri în cadrul comunității, idei pe care le expune în tratatul De educatione liberorum et eorum claris moribus. Așa cum se poate observa, idelul intelectual al epocii nu este încă liberat complet de dominanta etică și morală provenită din tradiția creștină, iar mulți dintre scriitori sunt atașați profund de o viziune creștină a vieții umane și a relațiilor omului cu lumea. Ceva mai liber față de formele moștenite din perioada medievală se va dovedi François Rabelais (1483-1553), care se preocupă de medicină, dar devine și preot. Dotat cu o creativitate debordantă, el își expune ideile în textele Gargantua și Pantagruel. Sub o formă artistică rămasă ca model al genului, Rabelais se pronunță pentru formarea unui om complex, universal, multilateral, în care toate potențialitățile să fie actualizate la maximum și explorarea naturii, a lumii și a propriilor proiecții și deschideri să fie metode de educație și modele de viață. Atenția acordată relației cu latura practică și experimentală a educației îl fac să își depășească epoca și să influențeze personalități precum Locke și Pestalozzi. Către finele epocii renascentiste se afirmă doi dintre cei mai importanți gânditori: Erasmus din Rotterdam și Michel de Montaigne. Aceștia fac deja tranziția către epoca Reformei și deschiderile ce îi vor urma. Erasmus (1467-1536) este un gânditor emblematic pentru ideea de umanism. Este autorul mai multor texte – Elogiul nebuniei, Despre planul de învățare, Educarea femeii creștine etc.  Este de părere că omul este îndreptățit să forțeze permenent limitele cunoașterii, că este apt să exploreze întregul univers,și că fericirea este dependentă de inteligență. Este interesat de dimensiunea etică a educației, mergând până la a afirma că un imbecil este preferabil unui corupt. Discuție: comentați aserțiunea lui Erasmus, prin comparație cu folclorul sub/urban românesc ,,un hoț este preferabil unui prost”. Pune problema necesității conduitei exemplare a persoanelor cu rol de educatori și a necesității unui nivel de studii adecvat și de specializare pentru a preda. Michel de Montaigne (1533-1592) atinge problema educației în celebrele sale Eseuri, din 1580. Este părintele unot termeni ce vor marca imaginarul cultural european și vor structura epoca sa și ceea ce va urma. De ex. Scopul educației este de a forma un gentilom , termen ce desemnează o personalitate exemplară, armonios dezvoltată fizic și psihic și cu reflexe adecvate de adaptare la lume și maniere impecabile. La Montaigne apare prima dată formula condiție umană. Concepțiile lui Montaigne sunt o sinteză a umanismului renascentist, făcând, deja , deschiderea către o abordare mai rațională, ami puțin idealistă sau idealizantă a umanului. IV.Conexuni & perspective Renașterea a adus o importantă dimensiune estetică în zona eticii. Idealul uman al Renașterii este homo universalis – omul universal, poliglot, educat multilateral, capabil să aprecieze arta, deschis către cunoaștere, liberat de dogmatismul și negarea de sine medievală. Discuție: comentați desenul lui Leonardo da Vinci cu omul înscris în cerc, din perspectiva imaginii omului renascentist. Puncte de discuție: –          Proprietatea inscriptibilității este legată de ideea de perfecțiune a omului ca ființă și a corpului uman ca formă; omul este ființa inscriptibilă în cerc, corpul uman este forma ideală, cercul reprezentând figura geometrică perfectă în plan, la fel cum sfera este în geometria în spațiu; –          Omul circumscris sugerează ideea limitării, omul este condiționat de și prizonier al circum-stanțelor, adică a ceea ce sta (stans-stanța) împrejurul său (îl înconjoară – circum).   Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Curs 6 Reforma & Contrareforma Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Istoric, Reforma începe în zona Occidentală a Europei odată cu afișarea pe ușa Catedralei din Wittenberg, în 1517 (la 31 octombrie, potrivit celor consemnate de Philipp Melanchthon), a celor 95 de teze, un text manifest redactat de Martin Luther, un călugăr augustinian, ce denunța astfel aspectele pe care le credea necesar a fi reformate în cadrul Bisericii Catolice. Principalele idei ale lui Luther vizau denunțarea corupției clerului și a practicilor imorale (în viziunea sa) ale Bisercii Catolice de a vinde indulgențe, adică de a acorda iertarea păcatelor în schimbul unor sume de bani plătite de cei interesați. Trebuie menționat că Reforma este un fenomen ce s-a manifestat mai ales în zona occidentală a Europei și, ceva mai târziu, în America de Nord, și mult mai puțin în zonele de Est ale bătrânului continent, ce au rămas, până azi, fidele unui model de creștinism întemeiat pe criteriile stabilite în primele trei secole ale erei noastre, conturate în primele sinoade ecumenice. După schisma de la 1054, estul (auto)intitulat ortodox (ortheo-doxia = dreapta credință în limba greacă) va refuza orice schimbare și orice evoluție doctrinară și orice control din partea Papei. Așadar, Reforma a vizat zona catolică a Europei și a pus în discuție, printre altele, inclusiv primatul papal(dogma privind infailibilitatea cunoașterii rezervată persoanei Papei) și dreptul Papei, ca Suveran Pontif de a conduce politic și a îndruma doctrinar ceilalți principi creștini.  Chiar această pretenție e papalității, de a conduce politic, militar, doctrinar și economic întreaga lume creștină a dus la Schisma din 1054 și a întreținut un conflict explicit sau voalat cu monarhii creștini, de-a lungul secolelor. Demersul lui Luther a fost văzut de unii dintre acești regi ca o posibilă rezolvare a acestui conflict, ce dura de la începuturile instituției papalității, astfel că, după inevitabila excomunicare a lui Luther, la Worms, în 1521, acesta a fost adăpostit de către amicul său, Principele Elector Friedrich al III-lea al Saxoniei în Castelul Wartburg, perioadă în care Luther a fost numit de cei cu care ținea legătura ,,cavalerul Geroge”, pentru a nu putea fi identificat și localizat și a fi ferit de o eventuală tentativă de asasinat din partea papalității. În această perioadă el a lucrat la traducerea Bibliei creștine în limba germană. După o serie de tulburări sociale, inclusiv răboaie – precum Războiul Țărănesc German, Reforma a devenit o religie oficială și a cucerit o zonă importantă din lumea creștină, în special în Germania, Nordul Europei, și America de Nord. În zona Românei, Reforma este prezentă semnificativ în Transilvania și mai recent în București, unde este adusă de persoane ce s-au stabilit aici în cursul ultimelor secole. Alături de Martin Luther, un important gânditor și promotor al reformei este teologul elvețian, de origine franceză, Jean Calvin. Acesta a propagat o variantă derivată a Lutheranismului, considerată ceva mai radicală la nivel cultic, și a reușit să își desăvârșească opera datorită climatului de cultură civică existent în Elveția, la Geneva, unde și-a petrecut a doua jumătate a vieții.  Discuție: pentru înțelegerea climatului cultural și social-civic al Genevei, comentați un fragment din poemul Conjurații de Jorge Luis Borges: ,,În inima Europei se conjura/ faptul e din 1291/ se căutau oameni de diverse neamuri/ de diverse religii și limbi./ S-a ajuns la ciudata hotarâre: să fie rezonabili./ …/ Au fost soldați ai Confederației și mai apoi/ mercenari/ pentru că erau săraci și obișnuiți cu războiul;/ nu uitau că tot ceea ce face omul este la fel de fără rost   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Într-o istorie intelectuală a Europei, Reforma ar putea fi considerată a urmare predictibilă a Renașterii. După o evoluție de aproape cincisprezece secole, doctrina creștină ajunsese într-un punct în care relațiile sale cu restul ideilor culturale erau afectate de dicrepanțele majore dintre variantele de ficțiune propuse de creștinism și variantele de explicații și reprezentări ale lumii oferite de descoperirile științifice, de cercetările istorice și filologice asupra textelor și zonelor geografice biblice dar și de evoluțiile sociale și economice ale continentului.  Ideile creștine de viață trăită în castitate și sărăcie nu mai erau la fel de atractive după contactul cu bogățiile de pe continentele nou descoperite sau dechise explorării – Americile, Africa Neagră etc.  Din punct de vedere teoretic, evoluția cea mai semnificativă a mentalității perioadei finale a Renașterii ar putea fi ilustrată prin formula lui Niccolo Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care acesta a inserat-o în lucrarea sa ,,Il Principe” ca pe un dicton ce ar putea fi de folos unui politician și unui om de acțiune. Discuție: comentați critic aserțiunea lui Machiavelli.

Doctrine pedagogice – Lumea romană – curs III Lumea romană este, pentru prima oară în istoria cunoscută nouă, o civilizație de sinteză, ce cuprinde într-o variantă integratoare toate tradițiile și tendințele zonei mediteraneene. Înaintea perioadei romane existaseră culturi și civilizații ce au avut tendița de sinteză și asimilare a unor paradigme adiacente, așa cum a fost cazul marilor imperii ale Orientului antic – Babylon, Chaldeea-Assiria, Persia, Egipt, dar acestea nu conțineau zona nordică a bazinului mediteraneean, zona care este astăzi Europa. Imperiul Roman a fost prima formă de organizare politică în care s-au regăsit toate tradițiile orientului apropiat și ale populațiilor din zona de nord a mării, cărora s-au alăturat influențele din partea diverselor populații ce au migrat în acest areal între secolele VIII-VII î.e.n. și V e.n. Acest caracter sintetic și integrator a fost controlat și deliberat, romanii au optat conștient pentru o variantă de dezvoltare socială care să se bazeze pe o paradigmă deschisă, în măsura în care acest lucru era posibil, potrivit concepțiilor epocii respective. Ca și în cazul tuturor celorlalte forme de civilizație, totul a fost definit de modul de raportare la anumite ficțiuni fondatoare, adică mitologeme (imagini mitologice, clișee mentale) ce au structurat relația individului cu lumea și cu sine, ca și raporturile funcționale în cadrul grupurilor sociale. O caracteristică definitorie a abordării romane în materie de organizare socială este pragmatismul, înțeles, inițial, ca o urmare a legilor naturii în relațiile sociale și apoi, după contactul cu civilizația elenă, ca o adaptare a concepțiilor gândirii grecești în ceea ce privește o viziune utilitaristă a vieții. Romanii au evoluat de la stadiul de uniune de triburi agrare și pastorale din regiunea Latium până la a deveni un stat uriaș, care cuprindea întregul bazin al Mediteranei, toate țărmurile acesteia, cu toate populațiile din aceste zone și culturile lor împreună. O asemenea expansiune și capacitatea de a organiza un asemenea imperiu a fost, cu siguranță, susținută de o educație capabilă să furnizeze resurse pentru aceste întreprinderi fără precedent în istorie și care au lăsat urme funcționale încă astăzi. În acest sistem de gândire, orientarea către rezultate concrete și către atingerea unor scopuri capabile să asigure împlinire personală în cadrul grupului social mic și mare au fost ilustrate de preocupări pentru domenii ca gramatica, dreptul și teoriile politice. Asimilând exemplar moștenirea greacă, cucerind politic și militar Grecia, Roma și-a asigurat baza subzistenței sale culturale, deoarece statutul de putere culturală al Republicii Romane se bazează pe dobândirea tezaurului de cunoaștere al Greciei. – Comentați aserțiunea filosofului și matematicianului englez/american Alfred North Withehead (1861-1947), conform căruia întreaga filosofie europeană este ,,un șir de note de subsol la Platon”. Grecia a dat un alfabet și un sistem de gândire cu o multitudine de fațete, personalități, abordări și a fixat un model de raportare individuală și reflexivă la lume și la problematica individului, a lăsat moștenire omenirii o terminologie de specialitate în cele mai multe dintre științe și a inaugurat preocupările de teoretizare a cunoașterii, inclusiv a educației. Timp de mai multe secole limba de cultură în bazinul mediteraneean a fost greaca. Până la momentul cuceririi romane. Romanii, ca și grecii (și alte câteva populații, despre care vom discuta cînd vom evalua în ansamblu contribuțiile doctrinare ale antichității) au creat un alfabet, o scriere proprie, ceea ce denotă o anumită relație cu lumea, o anumită percepție a propriei identități, a propriei valori și misiuni în lume, inclusiv la nivel educativ. Alfabetul roman este sistemul de codificare a scrierii cel mai folosit în lume până astăzi. În acest moment, acest curs și discuțiile noastre se desfășoară folosind sistemul de scriere și comunicare lăsate moștenire de romani, ca instrumente de educație și comunicare, de tezaurizare a cunoașterii și identificare culturală. Cele mai multe elemente din terminologia didactică sunt de origine latină, iar alături de acestea se află cele de origine greacă. Preocupările romanilor de a se organiza au condus la asemenea performanțe inegalate de nicio altă civlizație până azi. Atenția lor de a urmări formularea de soluții practice și utile ale problemelor cotidiene i-a plasat peste preocupările speculative ale altor modele culturale. Dacă pentru diversele personalități ale lumii elenice și elenistice era extrem de important să formuleze doctrine capabile să explice universul, viața, scopurile existenței umane (a se vedea doctrinele Thales, Pitagora, Heraklit, Parmenide, Platon etc.), pentru personalitățiel lumii romane utilitatea aserțiunilor este superioară acestei preocupări. Acestea sunt și principii de educație romană. În diversele etape ale existenței statului roman (regat, republică, imperiu), a existat un siatem de învățământ de stat ce a fost secondat de un sistem de educație privată, în familie, cu preceptori, în cazul familiilor bogate. Școlile de stat predau, după modelul moștenit de la greci, istoria explară a miturilor homerice, dar și istoria evoluției Romei, alături de noțiuni de gramatică, literatură, artă a discurului (oratorie, rethorică) și noțiuni științifice. Există mărturii despre asemenea preocupări la scriitori precum Marcus Quintillianus (35-95 e.n.), Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), Plutarh (50 – 138 e.n.) și chiar, fragmentar, la Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.e.n.) și la Marcus Aurelius (121-180 e.n.). Conform celor păstrate în surse de la cei menționați și în alte forme de izvoare, existau școli organizate de stat, și exista un sistem de pregătire cu ajutorul unui maestru, în diverse variante – fe individual, fie cu mici grupuri de elevi/discipoli, după modelul grec. Eista și tradiția și moda ca anumite personalități culturale să fie frecventate de tineri și de alte persoane interesate de desbateri, pentru a discuta despre subiecte culte și a se perfecționa prin contactul cu aceștia, dar și pentru a ajuta la dezvoltarea unor unor noi subiecte pentru agenda publică.  Nu în ultimul rând, dezbaterile publice, în forum, pe diverse teme, de obicei juridice, politice, sociale, erau o sursă de instrucție și diversificare a gusturilor intelectuale. O diferență definitorie pentru abordarea romană în privința educației/peideei față de alte modele era orientarea către domenii utile societății. Romanii nu au excelat în speculații filosofice precum grecii, dar au formulat un sistem de drept civil care structurează și astăzi gândirea juridică a Europei. Idealul educației romane era să formeze un individ capabil să conserve valorile definitorii ale moștenirii latine (de la strămoșii latini și etrusci din Latium), să dezvolte statul roman (inclusiv prin cuceriri militare și politice) și să promoveze în întreaga lume modelul de civilizație roman, care era considerat etalonul normalității. Însă, ca și pentru greci și alte culturi antice, și pentru romani, etalonul normalității era individul de gen masculin, născut legitim, om liber, cu capacitate deplină de exercițiu, apt pentru activități fizice și intelectuale, inclusiv pentru războaie de cucerire), și gata să se implice în treburile publice, pentru folosul comunității dar și pentru dobândirea de avere și glorie personală. Femeile, invalizii, ne-cetățenii și alte categorii – aveau un rol cel mult secundar în societatea romană. Și modelul educațional perpetua această viziune. Cetățeanul roman era etalonul de umanitate, civilizația romană era modelul la care trebuia adusă întreaga lume, lucrurile ce aparțineau altor persoane decât cetățenii romani erau, pentru romani, res derelictae – lucruri abandonate, ce trebuiau recuperate, luate în stăpânire, chiar și prin forță, de cetățenii romani, pentru a asigura ordinea lumii, ordonarea lumii după modelul de civilizație roman, singurul – de altfel…. Conștiința propriei valori a fost cea care i-au ajutat pe romani să formuleze un sistem de organizare socială și politică și un model de educație capabil să îl susțină și perpetueze, dar tot aceasta a fost cea care a condus la căderea în dogmatism și în cultul personalității cunducătorilor și blocajele mentale ce au sfârșit prin prabușirea statului/imperiului. Preocpările majore pentru drept și politică au dat rezultate ale căror ecouri gestionează și azi mentalul european. Dreptul civil în funcțiune în Europa azi este cel roman, cu toate dezvoltările sale ulterioare. Însă tot de aici provine limitarea imaginarului european la binomul cetățenie-proprietate privată, acestea fiind conceptele ireductible, axiomatice, care se află, până azi, în centrul viziunii despre lume, despre justiție, la originea oricărei reglementări în zona culturală a Europei. Totul gravitează în jurul acestor idei forte, ce emană suportul pentru validarea oricărei variante de organizare. Până azi, calitatea de cetățean (roman/european/național) și proprietatea privată (a cetățeanului) sunt valorile fundamentale ale sistemulu de drept și construcțiile de imaginar social, inclusiv educația, se bazează pre salvgardarea acestor valori. Trăim azi într-o lume în care contează, mai presus de orice, calitatea de cetățean și proprietatea privatăpe care o deținem, pentru că așa am fost educați de romani! Această paradigmă educațională macro-socială este una din cele mai importante contribuții ale lumii romane la moștenirea culturală a umanității. În perioada romană, așadar, accentul a fost plasat pe ideile la nivel macro-social, mai puțin pe doctrine pedagogice individuale. Curentele dominante în gândirea romană au fost cele moștenite de la greci, iar cea mai importantă orientare a devenit, odată cu Seneca și Marcus Aurelius, scepticismul, ce va influența major creștinismul. Discuție:  –   analizați și comentați dictonul ,,divide et impera!”, comparați sensul originar al acestuia cu sensul târziu; la origine dictoul însemna ,,împarte corect și condu organizat”, divide = a împărți fără rest, impera = a conduce exercitând autoritate; ulterior a dobândit un sens fictiv – dezbină și supune/cucerește; discutați asupra sensurilor și evoluției lor și asupra gândirii romane, exemplului educativ cuprins în dicton! Din punct de vedere ideologic, am putea considera că lumea romană se desfășura între două imperative, între ,,Pereat mundus, fiat Justitia!” și ,,Salus reipublicae, suprema lex!”, adică între tendința de justiție absolută, irațională, ce corespunde idealului originar, al naivilor și vitejilor latini, porniți să cucerească și să civilizeze/educe lumea după modelul lor de viață frust și onest și, pe de altă parte, dorința de organizare și coerență socială capabilă să metabolizeze modele culturale și comportamente diverse, care corespunde idealului educativ al unei societăți târzii, ce conștientizează că șansa la supraviețuire depinde, uneori, de toleranța la aberație în relație cu conduitele inedite/heterodoxe.   Discuție: –     comentați și analizați comparativ, ca modele educaționale, cele două poziții de mai sus: ,,Să se facă dreptate de ar fi să piară lumea!” vs. ,,Salvarea lucrurilor publice(republicii)/intereselor generale este legea supremă!”. Ca o concluzie, lumea romană a lăsat o moștenire în care trăim azi, vie și prezentă cât se poate de concret în viața noastră cotidiană, educația, așa cum o știm azi, este  așezată în formele mentale, imaginare și teoretice formulate de romani și influențate ulterior de contactele cu unele forme culturale incidente. Se poate spune că romanii au dat o forma mentis civilizației europene, cu aspectele utile și pozitive, dar și cu blocajele și erorile ori rătăcirile sale (prin modul lor de viață, romanii au fost, poate, inventatorii consumerismului, este posibil să fie fost prima cultură a consumului…). O analiză exhaustivă a concepțiilor pedagogice ale lumii romane ar însemna o radiografie a civilizației europene, care este descendenta acesteia, și ar coincide cu un fel de exercițiu de introspecție al fiecăruia dintre noi, care suntem, într-un fel sau altul, urmași ai lumii romane, fie și numai pentru că trăim în arealul pe care aceasta l-a structurat geografic, politic și mental. Așadar, exercițiul de cunoaștere a concepțiilor pedagogice ale antichității romane poate continua la fiecare dintre noi cu un exercițiu de re-cunoaștere a urmelor, semnelor, ecourilor acelor formule culturale în propria viață, individuală și la nivel de grup social mic sau mare. Acesta este un exercițiu pe care în recomandăm ca subiect de seminar: să încercăm să detectăm câte din lucrurile pe care le considerăm azi ca de la sine înțelese, ca adevăruri inerente condiției umane sunt, de fapt, introduse de romani în cultura din care facem parte. Puncte de discuție pentru seminar: alfabetul latin, cifrele romane, sistemul de drept, terminologia științifică (de origine latină).   Repere bibliografice ajutătoare: Theodor Mommsen – Istoria romana, Editura Polirom, 2010; Fernand Braudel – Gramatica civilizațiilor, Editura Meridiane, 1994; *Textele scriitorilor latini menționați, și ale altora, pot fi consultate în diverse surse, lăsăm plăcerea descoperirii lor, mai ales pornind de la manualele de limba latină pentru liceu;

Doctrine Pedagogice – Curs 9   Johann Heinrich Pestalozzi și începutul perioadei moderne în pedagogie Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare; repere istorice & cronologice Așa cum am văzut, Iluminismul a ocupat aproximativ perioada secolelor XVII și XVIII, deși primii Iluminiști, sau cel puțin precursori direcți ai acestora pot fi considerați Rabelais și Montaigne împreună cu Locke, dacă nu cumva, din anumite puncte de vedere și Erasmus și Comenius, cei doi din urmă dacă nu ar fi fost atât de atașați de tradiție. Ideile iluministe pot fi observate la generația post-Reformă, dar ele sunt încă difuze, la fel ca și opțiunile filosofice și pedagogice ale acestor intelectuali. Va fi nevoie de ascensiunea socială a unor noi grupuri și, implicit de schimbarea raporturilor de putere dintre aristocrație și burghezie în favoarea ultimei pentru ca opțiunile pentru noi sisteme filosofice și pedagogice să se impună în spațiul european și în colonii. La cumpăna dintre secolele XVIII și XIX trăiește cel care va realiza o sinteză a curentelor și a doctrinelor de până la el și va deschide porțile modernismului: elvețianul Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827).  Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Perioada iluministă a fost preocupată de enciclopedism, umanism universalist, luminarea popoarelor, abolirea sclaviei și paradigme educaționale axate pe libertatea individuală, promovarea naturii ca model de viață și împlinirea personalității umane ca imagine a echilibrului între legea morală rațională și sentimentele cultivate și bine temperate, precum clavecinul lui Bach. La extremele curentului Iluminist s-au ilustrat, așa cum am apucat să amintim, și primele forme de  disidență – stabilind astfel un nou model intelectual, care va marca, inevitabil, și educația. Baruch Spinoza / Benedictus de Espinosa (1632-1677) s-a remarcat, printre altele, în afara creației intelectuale, prin faptul că și-a susținut ideile și vederile cu o asemenea consecvență încât a atras asupra sa respingerea comunității evreiești, din care făcea parte și pe aceea a comunității creștine – în care a refuzat să se înscrie prin botez. Spinoza a părăsit comunitatea sa de origine, cea evreiască din Amsterdam, din motive intelectuale și personale, datorită faptului că ideile sale erau deosebite și insolite, interpretările sale date textelor sacre ale iudaismului atrăgându-i eticheta de eretic și excluderea din comunitate, cât și pentru că și-ar fi dorit să se căsătorească, însă fata de care era îndrăgostit era creștină și ecumensimul nu se inventase în perioada Iluministă iar căsătoriile inter-confesionale nu sunt acceptate nici astăzi de iudaismul tradițional și de unele variante de creștinism.  Pentru a își păstra demnitatea și libertatea personală și de gândire, Spinoza a refuzat să devină creștin după ce a părăsit comunitatea evreiască și a trăit în condiții dificile, care i-au afectat sănătatea și l-au condus la decesul prematur, la numai 45 de ani. Așa cum se întâmplă în aproape toate marile povești de iubire, fata de care era îndrăgostit l-a părăsit când a refuzat să se boteze în religia creștină, dovedind că unii filosofi și psihologi, printre care și persoanele afiliate curentelor  de gândire intitulate feministe, nu greșesc (prea mult) când afirmă că femeile au un simț al realității și un instinct de conservare superioare celor ale bărbaților.  Spinoza a refuzat oferta Principelui Elector Karl Ludwig de Palatinat de a prelua o catedră de filosofie la Univesitatea Heidelberg – pentru că nu suporta cenzura teologică, și pensia oferită de Regele Soare Ludovic al XIV-lea – pentru că acesta a comis impolitețea de a îi cere gânditorului să îi dedice unele căți ale sale în schimbul pensiei. Spinoza nu a fost un pedagog, dar ceea ce a lăsat moștenire pedagogiei și vieții intelectuale, culturale și civice în general este extrem de important: este modelul intelectualului gata să plătească cu viața libertatea personală, de gândire și demnitatea umană. Acest model va deveni un reper fundamental al oricărei educații, iar conduita lui Spinoza va rămâne un reper (egal cu acelea ale profeților biblici) de refuz al oricărui compromis degradant ontologic și epistemologic în cea mai importantă luptă din istoria umanității, luptă ce există în fiecare clipă și definește condiția umană – aceea pentru controlul și valorificarea resurselor de materie cenușie, de potențial intelectual al ființei umane!  La alt pol al gândirii iluministe dar vizibil legat de ea și conducându-o dincolo de limitele sale teoretice și exprimentale se situează unul dintre cei mai stranii vizionari ai literaturii europene: Donatien Alphonse-Françoise Marchiz de Sade. Trăiește între 1740 și 1814, se formează în atmosfera Iluministă, dar va fi preocupat de depășirea oricărei limite experimentului estetic și, prin aceasta, de deschiderea unei noi viziuni asupra dimensiunilor etice ale existenței umane.   Își propune să schimbe mentalitatea societății prin o operă în care explorarea tuturor formelor de excese ale simțurilor, în mod special practicarea unei sexualități care forțează permanent limitările fiziologice și imaginare pare a fi o tentativă de a absolutiza și depăși teoriile asupra necesității cultivării naturalului din om, specifice moraliștilor enciclopediști. În descrieri lipsite de orice urmă de inhibiție, uneori frizând caricaturalul, Divinul Marchiz (cum este supranumit) încearcă să facă din libertatea individuală totală, anarhică, amorală o nouă variantă de etică. Modelul său de revoltă împotriva tabu-urilor sociale și intelectuale va influența și concepțiile pedagogice, în sensul că va deschide calea revendicării de către post-modernism a unei variante de societate bazată pe libertate individuală totală și etică fără repere religioase.  Ca și Spinoza, dar dintr-o perspectivă a-spirituală, Marchizul de Sade va oferi un model de intelectual angajat în acte de protest și contestare socială și gata să își asume marginalitatea și chiar să își riște ori să sacrifice libertatea personală pentru promovarea ideilor sale – lucruri ce vor fi extrem de interesante mai ales în pedagogia secolelor XIX și XX.     III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Revenind la cel pe care îl considerăm reperul ultim al Iluminismului, menționăm că viziunea acestuia – Johann Heinrich Pestalozzi – ar putea fi numită, după modelul experimentat în prezentarea anterioară și pentru că este din aceeași familie spirituală cu acei de acolo, omul de sinteză,omul complet. Pestalozzi a avut darul de a sintetiza ideile și curentele care circulau în epocă și a știut să le exprime clar într-o concepție, doctrină pedagogică de valoare majoră, ale cărei influențe sunt viabile până în prezent. Exemplul lui Pestalozzi ne arată că poate fi ceva mai util să poți înțelege, prelucra, sintetiza și optimiza prin inovare și viziune integratoare ceea ce există ca material bibliografic și concepție de lucru decât să urmărești o descoperire de maximă originalitate. Discuție: de ce credeți că niciun sistem pedagogic propus vreodată nu a reușit să surprindă toate laturile și detaliile educației și că toate variantele de lucru se completează unele pe altele și se schimbă permanent?! Născut la Zurich, Pestalozzi a trăit la Neuhof – unde, pe propria sa moșie a înființat și condus o școală (1774) pentru luminarea maselor/poporului, în care elevii proveneau inclusiv din familiile sărace din zonă. Aici se studiau scrisul și cititul și vorbirea corectă, socotelile, lucrul la câmp și în gospodărie, educația fizică. După ce a rămas fără resurse materiale, pedagogul a plecat să conducă orfelinatul din Stanz, apoi a condus o școală la Burgdorf, unde se pregăteau cei ce doreau să devină învățători. Ideile sale nu erau agreate de guvernanții perioadei, așa că a trebuit să se mai mute de două ori și să își continue activitatea pedagogică la Munchenbuchsee și apoi la Yverdon.  De-a lungul acestei vieți de apostol al pedagogiei va redacta lucrări precum: Gândurile de seară ale unui sihastru / Cugetări în faptul serii ale unui sihastru (1780), Leonard și Gertrude (1781), Cum își învață Gertrude copiii (1801), Abecedarul intuitiv (1801), Învățarea intuitivă a cifrelor (1803), Carte pentru mame (1803). Pentru Pestalozzi umanitatea este scopul suprem al educației, adică educarea omului pentru a fi om în cel mai deplin sens al cuvântului. Principiile educației sunt, ca și la neo-umaniștii post renascentiști și iluminiști, cultura armonioasă(dezvoltarea tuturor ramurilor cunoașterii), educația organică (dezvoltarea tuturor impulsurilor și tendințelor naturale ale omului și armonizarea lor), educația individual-socială (dezvoltarea individului în acord cu reperele culturale ale societății și pentru o integrare armonioasă în societate și în natură).  Ca savant și ca om, Pestalozzi consideră, la școala idealismului iluminist, că numai prin acțiune individuală altruistă se va putea atinge binele umanității, iar acestea trebuie să fie idealurile educației. Problemele societății sunt lipsa de cultură intelectuală, etică-morală și religioasă, alături de injustiția socială asociată acestora. Cultura, moralitatea și religiozitatea (creștină – bineînțeles) sunt mijloacele de educare a maselor și ridicare a nivelului de trai, ameliorare a stării poporului – conform idealurilor iluministe. La fel ca Rousseau, Pestalozzi dorește o educație bazată pe legile naturii, dar pledează pentru a interpretare mai flexibilă a roului educatorului, care trebuie să intervină mai profund și mai subtil pentru a gestiona anumite procese de cunoaștere și dezvoltare mentală, fizică etc. Toate forțele naturale existente în individ sunt spiritul comun al organismului și aceste forțe trebuie să acționeze coordonat și unitar pentru a desăvârși educația și a atinge maximum de potențial.  Educația se face progresiv și permanent, urmând marile ritmuri ale naturii și corespondențele între viața individuală și cea a naturii și societății. Pestalozzi vorbește explicit despre caracterul formativ / principiul formativ al învățământului, formulând o variantă de distincție între formare și informare. Metoda de instuire a lui Pestalozzi pune un accent special de intuiție, care este considerată baza activității de educare, facultatea primă ce asigură posibilitatea dezvoltării celorlalte aspecte ale cunoașterii și educației. Ceea ce se studiază ar fi cele trei însușiri generale: numărul, forma și numele. Astfel se pot aborda socotitul (numărul), desenul și abilitățile practice (forma) și vorbirea (numele). Etapele realizării unei lecții ar fi: –          Perceperea individuală a elementelor obiectului studiului (analiza) –          Plasarea acestor elemente percepute în serii psihologice prin comparare (sinteza) –          Recapitularea  –          Integrarea cunoaștințelor în ansamblul celor deja existente. Baza educației este, bineînțeles, sentimentul de dragoste, la care individul are acces începând de la nivelul contactului cu propria mamă, apoi prin contactul cu familia și mediul său intim iar apoi prin integrarea socială. Acest sentiment va evolua de la dragostea copilului pentru mamă până la dragostea omului pentru umanitate – în viziunea idealistă a lui Pestalozzi, dacă educația parcurge etapele obligatorii: –          Producerea unei dispoziții sufletești favorabile moralității; –          Exercitarea moralității, formarea bunelor moravuri; –          Însușirea preceptelor morale. Ca și Kant, și pe linia altor gânditori influanțați de Reformă, va considera legea morală ca fundament al religiei și ca o bază necesară a vieții individului – la nivel personal și individual.  Doar că la Pestalozzi sentimentul are un rol important, este un ingredient de maximă demnitate în constructul mental al dimensiunii religioase, mai ales că și credința trebuie să fie tot un act intuitiv, o manifestare a acelei intutiții profunde, care este facultatea de bază a psihicului uman, o facultate de cunoaștere. Toate funcțiunile individului trebuie să concureze echilibrat la realizarea scopului ultim: viețuirea morală și dobândirea maximum de cunoaștere. Pestalozzi pledează pentru dezvoltarea învățământului profesional, adică a școlilor unde toți elevii să își poată forma deprinderi care să le asigure posibilitatea de a își câștiga existența semn chiar dacă provin din medii defavorizate social. Pedagogul elvețian a militat insistent pentru crearea unui sistem de școli deschide tuturor categoriilor de elevi și tuturor celor care doresc să se instruiască și perfecționeze. Este considerat întemeietorul teoriei învățământului elementar. Conexiuni & perspective Pestalozzi încheie seria iluminiștilor și realizează o sinteză a tendințelor Epocii Luminilor.   El va influența major pedagogia nu doar în perioada următoare, ci, așa cum a arătat deja, pe termen lung, ecourile gândirii sale fiindu-ne extrem de utile astăzi. Modelul său intelectual, al gânditorului de sinteză, va domina secolele următoare. Discuție: Pestalozzi a considerat că una din funcțiunile educației este și aceea de a oferi soluții copiilor săraci pentru a reuși să ajungă la un status demn și a își câștiga existența, ideile sale despre școli profesionale pornind de la situața inechităților sociale. Considerați că trebuie să existe soluții de tipul ,,învățământ pentru săraci” sau să fie eradicate inegalitățile sociale?!