Geografie, cunoaşterea mediului/ştiinţe şi didactica acestora cursuri, tematica, bibliografie

Metodele de învământ                                     Definire,clasificare,functii Între mijloacele de învățământ so metod de învatamant exista o relatie speciala deoarece nici un mijloc de învatamant nu beste eficient daca nu este insotit de o metoda si de specificul lectiei. În viziunea principiului didactic al participarii constiente si active a elevilor la propria lor instruire, met de invatamant constituie instrumente de lucru cu ajutorul carora elevii dobandesc cunostinte, priceperi si deprinderi, fie sub indrumarea directa a educatorului, fie in mod independent, dezvoltandu-si potentialul creator.                            Functiile metodelor de învatamant   Functia instrumentala- se refera la utilizarea metodelor ca instrumente de instruire; Functia cognitiva- prin care metodele  devin obiecte de cunoaste si achizitii pt elevi; Functia formativa- prin care metodele au implicatii directe în exersarea capacitatilor intelectuale, afective etc                            Clasificarea metodelor de învătământ                    1.Metodele expozitiv-euristice:   -expunerea sistematica   -explicatie   -descrierea geografica   -povestirea   -prelegerea(dezbatere, in echipa, cu demonstratii,etc)                2.Metode conversative sau dialogate:  -conversatia -dezbaterea -comparatia -problematizarea   Metode bazate pe utilizarea textului scris   -Utilizarea manualului de geografie în lectie -utilizarea dictionarului geografic si al unor carti -lucru cu harta ,globul geografic si atlasul -folosirea tablei si a desenului explicativ   4.Metode de explorare si descoperire   -metode de explorare nemijlocita (obs sistematica si independenta a obiectelor si fenomenelor geografice, lucrari experimentale metoda descoperirii) -metoda de explorare a realitatii geografice prin intermediul substitutelor acesteia( metoda demonstratiei si formele ei, demonstratia cu ajutorul ei,demostratia cu ajutorul proiectiilor luminoase, demonstrarea cu ajutorul altor mijloace de invatamant specifice geografiei)   5.Metode bazate pe actiune   -exercituil -metoda algoritmizatii -jocul didactic modelarea   Metode expozitiv euristice sunt metode care ofera informatii; -determina urmarirea continutului logic si sugereaza caile pentru a ajunge la adevar -au un important rol deoarece asigura conducerea de catre profesor a lectiei si pot fi optimizate în diverse moduri prin transferarea monologului in dialog, prin apel permanent, fie prin inductie, fie prin deductie, prin introducerea în cuprinsul lectiei a exercițiilor prin munca independenta de a desena harta, de a citi harta, de a analiza texte geografice, lucrari de laborator etc. -prin aceste procedee, elevii devin participanti activi la însușirea propriilor descoperiri. Pentru a deveni instrumente eficiente în procesul învățării, metodele expozitiv-euristice trebuie să respecte următoarele cerințe: -expunerea informatieisă nu depasesca 20 min si dupa fiecare obiectiv parcurs (realizat), este necesar sa se realizeze succesiv schema pe tablă, iar elevii pe caiete; -succesiunea și claritatea ideilor, precizia acestora și corelatia logică trebuie să se bazeze pe exemple observate În natură sau oferite de mijloacele de învățare(substitute ale realități) dar care să respecte continutul și limbajul stiințific; -expresivitatea limbajului, a tonului utilizat de profesor constituie o condiție foarte necesară în timpul aplicării diferitelor forme ale expunerii   Expunerea sistematică   -o metoda expozitivă de învătare pasivă prin care profesorul  prezintă continutul informativ al lectiei ordonat logic, simplu ,clar, accesibil elevilor expresiv și intuitiv -în acivitățile cu elevii, expunerea sistematică se utilizeză mai mult la clasele de liceu și se recomandă să nu se depăsească 20 min  pt a respecta particularitatile de varstă și pt a fi urmărită cu interes -oricare ar fi metoda expozitivă, ea trebuie îmbinată cu utilizarea mijloacelor de învățământ adecvate(ilustrații, harta sau mijloace  audiovizuale)   Explicția   Medode prin care se urmareste lămurirea și clasificarea unor notiuni, principii, legi,prin sublinierea notelor esențiale, a legaturilor cauzale dintre obiecte și fenomene. După rationamentul utilizat explicatia poate fi: deductivă,inductivă,analogică. Explicatia deductivă operația logică urmează calea de la general la particular, de la necunoscut spre În cunoscut, de la abstract spre concret și ajunge la judecăți mai putin generale. Explicatia inductivă porneste de la cazuri particulare la general sau la esential.   Povestirea   Este o altă formă a expunerii cu caracter de narațiune sau descriere geografică  al cărui conținut este mai plastic dar intuitiv , evocator și emoțional prin care sunt prezentate fapte, evenimente,întâmplari fie prin trecutul important, fie petrecute recent în vița reală. Povestirea trebuie nuanțată în așa fel,încat elevii să-și imagineze aspectele prezentate. În timpul povestirii se pot folosi și lecturile geografice integrate în diferite momente. Pt ca metoda povestirii să fie atractivă pt elevi se pot implica acestia în mod direct, solicitandu i să povestesca o întamplare cu continut geografic legat de tema pusă în discuție petrecută cu ocazia unei călătorii, drumeții, excursie cu familia sau cu grupul de prieteni etc.   Descrierea   Este o forma a expunerii expresivesub forma orală sau scrisă pe baza careia sunt prezentate caracteristicile exterioare ale obiectivelor,fenomenelor și proceselor geografice. Descrierea constituie una din primele metode de cercetare utilizate în geografie ca stiință prin care se consemnau rezultatele observatiei vizuale asupra celor cercetate în natură. Descrierea geografică poate fi inclusă ca o met. did. atractivă atunci când solicitam elevii să facă o descriere asupra unui fenomen observat intr-o activitate extrașcolară. Descrierea se aplică și în sala de clasă utilizând mapadidactică ilustrativă ordonată tematic ca de exemplu: descrieti peisajul pădurii ecuatoriale, descrieti planta de cactus caracteristică deșerturilor corelând cu condițiile climatice de aici.   Prelegerea   Este o expunere mai complexa prin care se sustine un volum mai mare de informații, cu caracter mai abstract și nivel științific mai ridicat în care argumentează teorii, conceptii într-o înlănțuire logică bazată pe idei principale cu argumentări și exemple. Este utilizată mai mult la nivelul elevilor claselor liceale în care elevii dispun de un bagaj ridicat de informații, de înțelegere. Prin metodele prelegerii profesorul parcurge în cadrul lecției doua etape:   Explicatia deductivă operația logică urmează calea de la general la particular, de la necunoscut spre În cunoscut, de la abstract spre concret și ajunge la judecăți mai putin generale. Explicatia inductivă porneste de la cazuri particulare la general sau la esential.   În prima parte își pergătește proiectul de lectoe, în mod selectiv,documentat, precizans clar obiectivele operationale ( in fct de programa), îsi alege strategia, metode ,procedee, mijloace si planul de idei al continutului informativ. În a doua parte prezinta continutul prelegerii, care poate fi scris pe tablă,pe folie, tip poster inainte sau in timpul prezentarii.   1.Conversatia   Metoda de instruire activa care ofera informatii prin dialog bazat pe intrebari si raspunsuri, prin discutii sau dezbateri desfasurate intre profesor si elevi sau elevi-elevi. Face parte din metodele fundamentale ale învătamântului fiind utilizată încă din antichitate(met. Socratică) Este intens folosită în predarea geografiei având o mare valoare formativă, deoarece prin sistemul de interactiuni angajat între profesor si elevi se dezvoltă capacitățile intelectuale, memoria și imaginația. Conversatia cunoaste mai multe forme –          Utilizată în orientarea gandirii elevilor prin intrebari bine formulate, prin comunicari verbale în scopul dobandirii de noi cunostințe & ,,conversatia euristica,, sau ,, conversatia socratica,,; Conversatia sau dialogul euristic au rolul de a redescoperi cunostintele si deriva din cuvantul cuvantul grecesc euriskein=a descoperi; – Folosita la verificarea cunostintelor, fixarea acestora , prin reproducerea cunostintelorbînvățate in lectiile anterioare; – Conversatia catehică denumită si conversația examinatoare( întrbare și răspuns), prin aceasta forma profesorul constata volumul și calitatea cunoștințelor elevilor pe baza cărora  se poate trece la dobândirea altora din noua lecție. Comparația În predarea geografiei are o deosebită însemnătate deoarece cu ajutorul ei se stabilesc asemănări și deosebiri care exista între obiectele și fenomenele  geografice evidentiidu-se trăsăturile specifice ale acestora; Contribuie la formarea reprezentarilor și noțiunile geografice costituind  o operație de gandire; Însoțeste celelalte metode fiind considerata de cele mai multe ori un procedeu anexa  al acestora prin care se rezolvă o serie d probleme instructiv- educative care se analizeaza. Problematizarea Metodă did. de activizare prin care se solicită elevilor un efort intelectual  sustinut și complet pt a descoperisinguri noi adevăruri , a gasi solutiile unor probleme , inclusiv de a le verifica si explica. Problematizarea consta in aplicarea unor procedee prin care se urmareste crearea situatiilor problema care antreneaza și dirijează gandirea elevilor în activitatea de rezolvare a acestora. În orice situatie  problematică se disting în general, doua elente principale: -primul, o scurtă informatie de date constituind partea anticipativă a problemei prin care se pun in tema elevii. -al doilea, întrebarea care provoaca dificultatea de rezolvare pentru găsirea diferitelor soluții. -Prin aceasta metodă elevii se obisnuiesc să adreseze o serie de întrebări în cadrul diferitelor tipuri de activități did. sa participe efectiv la procesul învățarii. Este contribuția geografiei la ceea ce se cheama învățământ formativ.   Dezbaterea – este o metoda conversativa bazata organizat pe schimbul de idei si opinii, un tip de abordare pro-contra, care le dezvolta elevilor abilitatea de a analiza din multiple perspective, o serie de probleme controversate, ii stimuleaza sa emita prejudecati asupra unui fenomen sau fapt, pe baza unor criterii obiective si totodata ii ajuta sa apere o pozitie, folosind argumente sustinute de dovezi.

LOCUL ŞI ROLUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE IN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE   Psihopedagogia specială a apărut ca o necesitate socială de a sintetiza, dezvolta, nuanţa şi adapta experienţa altor ştiinţe (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie, etc.) in vederea explicării dezvoltării persoanelor cu nevoi speciale (mai ales a celor cu dizabilităţi) pentru a se realiza adaptarea şcolară, profesională şi socială avand ca reper permanent creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii. Astfel, Psihopedagogia specială devine o ştiinţă interdisciplinară, aflată la intersecţia mai multor ştiinţe, după cum reise şi din definiţiile propuse de-a lungul timpului:   “Psihopedagogia specială sau defectologia este o ştiinţă ce se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv recuperative, pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, in vederea integrării socio-profesionale cat mai adecvată”. (E. Verza, 1995)   “Psihopedagogia speciala este o ştiinţă de sinteza, care utilizează informaţiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, ştiinţe juridice, in studierea dinamică a personalităţii tuturor formelor de handicap prin deficienţă şi inadaptare …”. (C-tin Păunescu, I. Muşu, 1997)   Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor şi a formelor de manifestare a anomaliilor prezente in dezvoltarea persoanelor (considerate cu nevoi speciale), stimularea proceselor compensatorii şi fundamentarea intervenţiei educativ-terapeutice.   Psihopedagogia specială ar fi, după unii autori, denumirea “imblanzită” a vechiului termen de “defectologie”.   Defectologia (lat. “defectus” = lipsă, defect, deficienta şi grec. “logos” = ştiinţă, teorie) este o disciplină in sistemul ştiinţelor pedagogice, care se ocupă de legităţile dezvoltării persoanelor deficiente, in cadrul teoriei şi practicii instruirii, educării şi integrării sociale, respectiv al readaptării sociale şi personale a deficienţilor.” (Walter Roth, 1979)   Defectologia este “ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării, educaţiei şi instruirii copiilor deficienţi”, menţionand că “prin natura sa, este o disciplină sintetică, interdisciplinară, deoarece se află la intersecţia mai multor direcţii de cercetare ştiinţifică, psihologie, medicină, sociologie.” (Valer Mare, 1989) La recomandările forurilor internaţionale s-a renunţat (mai ales in documente oficiale) la expresiile considerate “dure” pentru persoanele sau familiile persoanelor cu handicap de “defect”, “deficienţă”, “defectologie”.   In concluzie, psihopedagogia speciala este o ştiinţă interdisciplinară la confluenţa dintre psihologie, pedagogie, medicină şi sociologie, care se ocupă de cunoaşterea sistemului psihic al persoanelor considerate anormale sau neadaptate /inadaptate pentru a intreprinde acţiuni cu caracter formativ (educativ sau reeducativ) şi corectiv – terapeutic pentru o inserţie / reinserţie psihosociala eficientă.   Prin extensie, psihopedagogia specială este ştiinţa cunoaşterii şi normalizării persoanelor cu nevoi speciale.   Această ştiinţă depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea sunt activităţi de intervenţie specială care conduc la dezvoltarea de comportamente care să faciliteze adaptarea şi inserţia socială.   Domeniul (ramurile) Psihopedagogiei speciale:   – psihopedagogia deficienţilor de intelect – psihopedagogia deficienţilor de auz – psihopedagogia deficienţilor de văz – psihopedagogia deficienţilor fizic şi psihoneuromotori – logopedia – psihopedagogia persoanelor cu tulburări psihice – psihopedagogia persoanelor cu tulburări socio-afective şi de comportament – psihopedagogia elevilor cu tulburări de invăţare (datorate sau nu deficienţelor) – psihopedagogia diversităţilor etnice, culturale şi lingvistice – psihopedagogia celor cu abilităţi, talente şi a creativilor (supradotaţi)   CADRUL CONCEPTUAL ŞI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE   2.1. Clarificarea noţională şi operaţională a conceptului de “handicap”   maladia sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau dobândite;   deficienţa:pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii (leziune anatomica, tulburare psihologica rezultand în urma unei maladii, accident in evoluţia normala, dar şi a unor carenţe psihoafective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogica). Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.   incapacitatea:reducerea parţiala sau totala a posibilităţii de a realiza o activitate (motrica sau cognitiva) sau un comportament. Exemple: incapacitate de comunicare, de igiena personala, de locomoţie, etc.   Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o maniera univoca, de deficienţa. Atat deficienţele, cat şi incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive;   handicap:dezavantaj social, rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi care limitează sau impiedica indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu (societate). Categorii posibile: handicapuri de independenţa fizica, orientare, autonomie economica, integrarea sociala, etc.   „Handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci cand aceste persoane intalnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le impiedica sa acceadă la diversele sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezulta din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii“(Ph. Wood, 1982).   Neputand fi determinate prin repere ferme şi rigide, stările de handicap trebuie interpretate ca variabile dependente de situaţii sociale trăite de subiectul in cauza. In concluzie, starea de handicap exprima dezechilibrul apărut in viaţa unui individ in tentativa sa de a-şi asuma şi indeplini rolul social conferit de colectivitatea in care este integrat.   Succesul sau insuccesul acţiunii sale va fi deci condiţionat, pe de-o parte, de nivelul posibilităţilor sale, iar pe de alta parte, de parametrii mediului in care se manifesta.   2.2. Noi concepte şi schimbări de sensuri ale unor noţiuni şi sintagme din sfera psihopedagogiei speciale Terminologia in domeniul studiat de noi a suferit schimbări datorită transformărilor multiple de la nivelul intregii societăţi (mai ales după 1990) şi mai ales a serviciilor de educaţie,terapie şi asistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi. In literatura de specialitate există termeni specifici pentru persoanele care se abat de la normalitate, (ca semnificaţie generală) privind intreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei, unele aspecte rămanand in urmă (fizic, senzorial, mintal); normal – adaptare echilibrată la mediu şi raportare la grup de aceeaşi varstă şi mediu cultural anormal – abateri peste standard, insuficienţe retard in dezvoltare, abateri comportamentale, afecţiuni fizice;   Expunem in continuare explicarea principalelor concepte şi sintagme uzitate in acest domeniu aşa cum reis din ultimul cadru normativ (H.G. 1251/2005 – anexa 1) şi din CIF* – Clasificarea Internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, OMS, Geneva, 2004):   Cerinţe educative speciale (CES) – necesităţi educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de invăţare, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.).   Educaţie specială – formă adaptată de pregătire şcolară şi asistenţă complexă (medicală, educaţională, socială, culturală) destinată persoanelor care nu reuşesc să atingă temporar sau pe toată durata şcolarizării nivelurile instructiv-educative corespunzătoare varstei, cerute de invăţămantul obişnuit. Educaţia şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale trebuie să corespundă nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvată a potenţialului de invăţare/dezvoltare şi prin asigurarea reabilitării /recuperării şi compensării deficienţelor ori tulburărilor, dificultăţilor de invăţare.   Integrare şcolară – proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe in planul acţiunii sale.   Adaptare curriculară – corelarea conţinuturilor componentelor curriculumului naţional cu posibilităţile elevului cu cerinţe educative speciale, din perspectiva finalităţilor procesului de adaptare şi de integrare şcolară şi socială a acestuia. Aceasta se realizează de către cadrele didactice de sprijin/itinerante impreună cu cadrul didactic de la clasă prin eliminare, substituire sau adăugare de conţinuturi in concordanţă cu obiectivele şi finalităţile propuse prin planul de intervenţie personalizat.   —  Incluziune – procesul de pregătire a unităţilor de invăţămantpentru a cuprinde in procesul de educaţie toţi membriicomunităţii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele saudificultăţile acestora. —  Educaţie incluzivă – proces permanent de imbunătăţire ainstituţiei şcolare, avand ca scop exploatarea resurselorexistente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţineparticiparea la procesul de invăţămant a tuturor persoanelordin cadrul unei comunităţi. —  Şcoală incluzivă – unitate de invăţămant in care se asigură oeducaţie pentru toţi copiii şi reprezintă mijlocul cel maieficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiiidin aceste unităţi de invăţămant beneficiază de toatedrepturile şi serviciile sociale şi educaţionale conformprincipiului “resursa urmează copilul”. Centru şcolar pentru educaţie incluzivă – instituţie şcolară care, pe langă organizarea, desfăşurarea procesului de predare-invăţare-evaluare işi construieşte şi alte direcţii de dezvoltare instituţională: formare / informare in domeniul educaţiei speciale, documentare/cercetare/experimentare, precum şi servicii educaţionale pentru/in comunitate. Centru de educaţie, centru de zi, centru de pedagogie curativă etc. – unităţi de invăţămant organizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau de organizaţii neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi au ca scop şi finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea şi integrarea şcolară şi socială a diferitelor categorii de copii/elevi/tineri cu deficienţe. Ele sunt considerate alternative educaţionale al căror conţinut se fundamentează pe anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.).   Centru judeţean de resurse şi asistenţă educaţională unitate conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care desfăşoară servicii de asistenţă psihopedagogică pentru părinţi, copii, cadre didactice şi care coordonează, monitorizează şi evaluează, la nivel judeţean, activitatea şi serviciile educaţionale oferite de centrele şcolare pentru educaţie incluzivă, centrele logopedice interşcolare şi cabinetele logopedice, centrele şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică, mediatorii şcolari.   La acestea trebuie să adăugam şi definiţia educaţiei.   Educaţia este o activitate continuă care urmăreşte dezvoltarea conştientă şi performantă a potenţialului individual in funcţie de cerinţele mediului social normat.   Aşa cum se observă, se doreşte ca termenii de: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt / incapabil de muncă să nu mai fie folosiţi in caracterizarea persoanelor cu dizabilităţi, deoarece ei nu reprezintă realitatea şi anulează şansele de dezvoltare a personalităţii persoanelor etichetate astfel.

Deficiente senzoriale Deficientele senzoriale sunt determinate de unele disfunctii sau tulburari la nivelul principalilor analizatori (vizual si auditiv), cu implicatii majore asupra desfasurarii normale a vietiide relatie cu factorii de mediu, dar si a proceselor psihice ale persoanei, având o rezonanta puternica în conduita si modul de existenta ale acesteia. Datorita particularitatilor celor doi analizatori, auditiv si vizual, precum si rolului fiecaruia în structurarea proceselor psihice, este nevoie de o abordare separata a tulburarilor care pot interveni la nivelul lor. Astfel au aparut surdologia si tiflologia, cele doua discipline responsabile de studierea, descrierea si cunoasterea deficientelor de auz si, respectiv, de vedere. PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENTILOR DE AUZ Analizatorul auditiv are o importanta deosebita în dezvoltarea psihica a individului din cauza rolului pe care-l are în facilitarea comunicarii verbale si în acumularea cunostintelor. Deficienta auditiva determina modificari în activitatea individuala cu perturbarea relatiei cu mediul înconjurator. Când deficienta auditiva este congenitala sau apare la vârste timpurii provoaca dificultati în însusirea limbajului, iar în cazuri grave chiar mutenia. Când apare dupa achizitionarea structurilor verbale determina o involutie la nivelul activitatii psihice daca nu se aplica programe educative speciale. Si la cei hipoacuzici se pot ivi fenomene de stagnare sau de regresie în plan psihic în lipsa unui mediu stimulativ care sa întretina comunicarea. Disfunctia auditiva prin ea însasi nu are un efect asupra dezvoltarii intelectuale, dar duce la instalarea muteniei care stopeaza evolutia limbajului de unde rezulta restrângerea activitatii psihice. Deficientele de auz pot fi: partiale – hipoacuzie sau totale – surditatea. A. Clasificare dupa gradul de pierdere al auzului: Pierderile de auz pâna la: 30-40 decibeli – hipoacuzie usoara. În acest caz subiectul aude conversatia )daca sursasonora nu este îndepartata) si îsi formeaza un vocabular destul de adecvat; 40 – 70 decibeli – hipoacuzie medie – Subiectul aude conversatia numai de aproape sicu dificultate. 70 – 90 decibeli – hipoacuzie severa – persoana aude zgomotele, vocea si unele vocale (se protezeaza) peste 90 decibeli – surditate sau cofoza– persoana aude numai sunetele foarte puternice care-i provoaca si senzatii dureroase CAUZE: Ereditare – subiectul se naste cu malformatii transmise prin anumite gene(dominante sau recesive). Aceste malformatii apar – fie la nivelul urechii externe: lipsa sau deformarea pavilionului sau al conductului auditiv extern; – la nivelul urechii medii – fara oscioare (ciocan, scarita, nicovala); – la nivelul urechii interne – malformatii ale labirintului. Exemple :  malformatii de tip Scheibe – când este atrofiata nicovala leziuni ale canalului cohlear, ale canalului Corti. Care actioneaza în perioada prenatala – boli infectioase (rubeola, sifilis, paludism, toxoplasmoza), alcoolism, diabet, iradiatii, factori toxici, incompatibilitatea Rh-ului; Care actioneaza la nastere – perinatale – leziuni anatomo – patologice în timpul nasterii ca urmare a anoxiei (axfisiei) la nastere; Cauze postnatale – de natura infectioasa: – boli (meningita, encefalita, febratifoida, scarlatina); – traumatisme; – intoxicatii; – tratament medical neadecvat (streptomicina,kanamicina în doze mari) B. Dupa etiologie hipoacuzia se clasifica în: 1. hipoacuzie de transmisie, de conducere – cauzata de malformatii ale urechii externe sau ale celei medii, de unele infectii ale urechii medii (otita, mastoidita); – de infectii ale timpanului sau ale oscioarelor, si se manifesta prin faptul ca esteafectata conductibilitatea aeriana; conductibilitatea osoasa se realizeaza normal. În general hipoacuzia de transmisie este o forma mai usoara. Pierderile sunt de 60-70 decibeli, se protezeaza cu rezultate bune. Subiectul are o voce diminuata, soptita si percepe mai bine sunetele înalte decât cele grave. 2. hipoacuzie de perceptie – sau hipoacuzia senzorio-neurala – este cauzata de leziunila nivelul urechii interne (lobul osos, organul Corti, membrana bazilara). Esteafectata în special conductibilitatea osoasa. Pierderile pot depasi 120 decibeli(surditate) 3. hipoacuzie mixta – apar si leziuni la nivelul urechii mijlocii si la nivelul urechiiinterne. 4. Exista o alta forma de surditate –  surditatea centrala – leziuni ale nervului auditivsau afectiuni la nivelul SNC –în zona auzului (zona temporala)—aceasta formaapare în urma unor boli MASURI PSIHOPEDAGOGICE Este necesara o depistare timpurie a surditatii deoarece acest lucru faciliteaza luarea unor masuri pentru a asigura dezvoltarea cea mai apropiata de normal prin organizarea activitatii deformare a comunicarii si de exersare a cognitiei. Hipoacuziile pot fi depistate de la 4 – 6 luni. Copilul reactioneaza la sunete, iar aparitia sidisparitia rapida a gânguritului este un indiciu al deficientei de auz pentru ca gânguritul este un jocarticulator cu sunetul si nu are semnificatie pentru cel cu disfunctie auditiva. La vârstele mici testarea auzului se mai poate face anexându-i copilului un obiect care semisca, îl priveste si se emite un anumit sunet – daca întoarce capul înseamna ca nu sunt disfunctii,daca nu întoarce capul atunci este prezenta surditatea Pe la 3 ani testarea se face si cu vocea obisnuita, copilul este întors cu spatele si cu urecheaacoperita. Este solicitat sa repete cuvintele spuse de examinator (6-8 m), daca repeta gresitexaminatorul se apropie. Daca repeta la 4-6 m – hipoacuzie usoara, la 1-4 m hipoacuzie medie – sub1 m hipoacuzie grava. Astfel se testeaza gradul de surditate dar nu si sediul ei. Aceasta testare se realizeaza dupa 3 ani si se folosesc aparate (diapazonul – testul Weber  —sau audiometrul). Testul Weber Cu ajutorul diapazonului se depisteaza hipoacuzia unilaterala (diapazonul este pus în mijlocul fruntii, daca auzul este normal sunetul este perceput în mijloculcraniului; daca este afectata urechea medie atunci prin Testul Rinne). Prin testul Rinne se verifica separat fiecare ureche (blocându-se cea opusa). Diapazonul este fixat pe apofiza mastoida. Când subiectul nu aude sunetul dupa îndepartarea diapazonului înseamna ca este afectata urechea medie. la auz normal subiectul aude si dupa îndepartareadiapazonului Testul Schwach – pentru verificarea conductibilitatii osoase cât si a celei aeriene— se aplica diapazonul pe mastoida (conductibilitatea osoasa) sau lânga ureche apoi se îndeparteazadiapazonul de pe mastoida sau de lânga ureche si se înregistreaza timpul în care subiectul continuasa mai auda. Cea mai sigura testare se face cu audiometrul, aparat radioelectric, care este compusdintr-un generator de frecventa si un potentiometru de unde se modifica intensitatea sunetului. Se prezinta subiectului sunete de intensitate si frecventa diferite la nivelul fiecarei urechi. Caracterizarea proceselor si functiilor psihice ale deficientilor de auz În cadrul organelor de simt normale limbajul se dezvolta în mod normal. La copiii cusurditate limbajul nu se realizeaza fiind afectata si dezvoltarea psihofizica •  dezvoltarea fizica este normala în conditii de hrana si îngrijiri corespunzatoare •din punctul de vedere al dezvoltarii motrice prezinta o usoara întârziere (mersul) din cauza absentei stimulului verbal. •respiratia biologica este normala iar ceea ce o priveste pe cea fonatorie se observa ca intentia de a dirija aerul pe gura este minima. •echilibrul este tulburat mai des la hipoacuziile de perceptie; •reprezentarile nu au un anumit specific caracteristic surzilor, ei gândesc cuajutorul imaginilor generalizate nu cu ajutorul notiunilor. • perceptia auditiva lipseste în totalitate la surzi •memoria este normala însa cea cognitiv- verbala este afectata •în cazul imaginatiei se înregistreaza o specificitate vizual-motorie • relatiile afective si cele volitive influentate de comunicarea defectuoasa si dereceptia deficitara a mesajului verbal determina agitatie, nervozitate, încapatânare, comportament dezordonat sau agresivitate, tendinta de izolare în prezenta auzitorului datorita dificultatii de a întelege si de a se face înteles. din cauza destructurarii raportul dintre gândire si limbaj, din cauza pierderii perceptiei optime, a însusirii limbajului apare un decalaj fatade auzitor în activitatea intelectuala Gândirea Este caracterizata de operatii logice – analiza, sinteza – si se realizeaza predominant prin vizualizare, dar apar anumite caracteristici specifice gândirii surdului: a) Concretismul – sau situativitatea – modul de gândire situativ deoarece gândirea lui nu dispune de abstractizari specifice notiunilor ci specifice imaginilor generalizate cecheama gândirea spre aspectele ei empirice.Trecerea la limbajul verbal creeaza conditii pentru dezvoltarea gândirii atâtsub aspect abstract cât si sub un aspect concret superior celor nedemutizati. b) Sablonismul – surdomutul tinde sa foloseasca aceleasi scheme operationale chiar si în situatii diferite (ex. Sablonul verbali la surdomutii în curs de demutizare mai ales laînceput ca urmare a posibilitatilor limitate de a transfera în cuvinte rezultatele gândirii – la ceasca foloseste tot cuvântul cana. Sablonismul dispare prin îmbogatirea formulelor de exprimare c) Inertia sau rigiditatea – se debaraseaza cu dificultate de procedeele folositeanterior. E necesara demutizarea si odata cu acumularea cunostintelor se înlatura. d) Îngustimea – are tendinta de a-si forma conversatia pe baza unui numar limitat de fapte fara o suficienta selectare si întelegere a esentialului. Este posibila întelegerea denaturata si formarea unui profil moral denaturat. Existatendinta persistarii unor capricii, încapatânare, sunt mai putin receptivi la ceea ce este contrar convingerilor lor; prin demutizare creste receptivitatea Demutizarea – este trecerea de la limbajul mimico-gestual la cel gestual, de la gândirea în imagini la cea notional-verbala; Pâna la etapa desavârsirii demutizarii gândirea trece prin trei faze: 1. gândirea vehiculeaza situatii concrete cu obiecte si imagini; 2. gândirea începe sa foloseasca notiuni verbale concrete; 3. gândirea atinge stadiul de folosire a notiunilor si relatiilor abstracte Parcurgerea acestor faze se face în 4 etape: 1. etapa premergatoarea demutizarii când gândirea si limbajul se bazeaza pe imagini. 2. etapa începerii demutizarii când gândirea si limbajul se bazeaza pe imagini si partial pe cuvinte. 3. etapa demutizarii avansate când gândirea se bazeaza pe cuvinte si partial pe imagini. 4. etape înfaptuirii demutizarii când gândirea si limbajul au aceleasi caracteristici ca la auzitor Labiolectura – prin perceperea miscarii organelor de vorbire în pronuntarea vocalelor a consoanelor labiale sau labiodentale; – prin analiza si memorarea senzatiilor, vibratiilor cese produc în timpul, miscarii propriilor organe de vorbire. – principalul lucru în labiolectura nu consta în perceperea izolata optica aarticulatiilor fiecarui sunet ci în perceperea globala a imaginii cuvintelor, propozitiilor. Necesita mult efort, antrenament dezvoltarea atentiei vizuale astfel încât aceste deprinderi nu se formeaza latoti în aceeasi masura. Aceasta asociere între cuvinte si imagini si cuvinte fara alte mijloace intercorelate între imagine, gest si cuvânt). Între imagine si cuvânt se intercoreleaza mai multe imagini auxiliare Metodologia demutizarii trebuie sa permita legatura dintre cuvânt si imaginea labiovizuala precum si semnificatia verbala astfel încât sa se ajunga la stereotipii dinamice încâtreceptorul imaginilor labiobucale sa determine declansarea articulatiilor si întelegerea comunicarii. Când se trece de la limbajul gestual la cel verbal se trece si de la gândirea în imagini la gândireanotional-verbala. Maiestria demutizatorului se concretizeaza în functie de rapiditatea cu care copilulasociaza imaginea cu cuvântul fara sa mai treaca prin alte forme. În vederea realizarii demutizarii seadopta anumite principii: • respectarea caracteristicilor naturale de dezvoltare ale vorbirii, de la simplu lacomplex, de la usor la greu, în ordinea în care le învata copilul auzitor; •respectarea particularitatilor fiziologice si fonetice; învatarea gradata sideducerea sunetelor greu de pronuntat din cele mai usor de pronuntat sau din altesunete pe care le poate pronunta; •învatare sunetelor, a cuvintelor si a propozitiilor confruntând aspectele formalecu cele semantice Însusirea structurilor verbale depinde de gradul de accesibilitate al cuvintelor, de felul în care cum stie sa-l lege de continutul concret pentru a surprinde semnificatia lui; concomitent cuemiterea verbala se percepe miscarea laringelui si al toracelui. La surdomuti între senzatiile vizuale si miscarile vibratile nu este o legatura trainicala început iar procesul demutizarii urmeaza un drum specific, în locul fonemelor se utilizeazaarticulemele (perceperea vizuala) sau în locul kinesteziilor sonore se utilizeaza kinesteziile vibratile Prin demutizare surdomutilor si dezvoltarea vorbirii hipoacuzicilor vocabularul se îmbogateste si se perfectioneaza pronuntia astfel încât cuvintele învatate înlocuiesc învatarea lor prin gesturi. Cu toate acestea vorbirea ramâne deficitara (mai ales ca intonatie, ritm, articulatie) careafecteaza pe ansamblu inteligibilitatea vorbirii. Protezarea auditiva – se foloseste pentru facilitarea obtinerii comunicarii verbale sieste necesara folosirea auzului rezidual care se poate realiza prin mijloace tehnice. Proteza este un aparat destinat sa mareasca intensitatea sunetului în organul auditival purtatorului. Acest lucru se realizeaza prin captarea sunetului cu un microfon, amplificarea sitransmiterea lui la un receptor sau casca atasata la ureche. Proteza nu poate corecta deficienta, dar  poate minimaliza unele efecte; nu sunt aparate de mare fidelitate, nu reproduc cu acuratete sunetele pe care le amplifica si zgomotele din jur ceea ce scade inteligibilitatea accentuând obosealaauditiva. Se utilizeaza cu succes la hipoacuziile usoare dar ridica probleme la cele severe.Proteza foloseste un agregat suplimentar numit oliva care are rolul de a fixa proteza care daca nueste bine fixata produce un suierat. Exista proteza pentru conductibilitatea aeriana (pe pavilionul urechii – pentru urechea medie) dar si pentru conductibilitatea osoasa (fixata pe mastoida care conduce sunetul pe cale osoasa. Pentru hipoacuzicii care învata în scoli obisnuite s-au creat proteze auditive tip radio,o parte purtata de copil, iar alta (microfonul)de profesor (care o agata la gât); acest tip de protezaare avantajul ca mesajul ajunge la ureche fara a fi distorsionat de zgomote. În ceea ce priveste vârsta s-au creat divergente: unii spun ca este mult mai bine ca elesa fie aplicate de timpuriu pentru a se obisnui si a facilita achizitia limbajului, altii opteaza pentruvârstele mai mari pentru ca protezele ar putea duce la deteriorarea auzului Copilul trebuie învatat si obisnuit sa foloseasca proteza pentru ca pot aparea reactii psihologice sau chiar neacceptare biologica. El trebuie învatat sa localizeze, sa discriminezesunetele cu semnificatii de cele fara semnificatii, sa distinga unitatile verbale Metodologia procesului instructiv-educational la deficientii de auz Deficientii de auz prezinta intelect normal. Sistemul de învatare este constituit ca parte integrata sistemului national de educatie dar este adaptat la copilul care învata. Exista situatii însa când sunt copii si cu deficienta mintala printre cei cu deficiente de auz Organizarea unitatilor de învatamânt este în functie de pierderile auzului: • pentru hipoacuzici metodologia este asemanatoare celei pentru auzitori: • pentru surzi structurile sunt centrate pe procesul demutizarii si are ca scoptransferul ulterior într-o scoala pentru auzitori; Integrarea sociala si profesionala depinde de calitatea procesului instructiv-educativrecuperator, de dezvoltarea psihologica a subiectului, de motivatie, calitatile volitionale de atitudinesi participarea lui activa. Profesii care nu solicita auzul si echilibru: •croitor, •tehnician dentar; •tâmplar: •strungar; • bucatar-cofetar; • parchetar;

Geografia contemporană conferă domeniului educaţiei (geografie şcolară)o serie de domenii: – Dimensiunea geoecologică- reflectă principala problemă a lumii contemporane : cunoaşterea , conservarea şi reabilitarea mediului înconjurător . – Dimensiunea globală – oferă premisele unei educaţii pentru globalitate : raportarea la ansamblul planetar al elementelor naturale ,umane şi a celor rezultate din interacţiunea dintre om şi natură . – Dimensiunea europeană – a fost şi este o preocupare continuă a geografiei umane . – Dimensiunea umană (relevată prin titlul de ,,geografie umană”)- redă problematica societăţii omeneşti în dimensiunile ei spaţiale , temporale şi în legătură cu elementele din mediul înconjurător . – Dimensiunea economică – dezvoltarea durabilă are coordinate noi în condiţiile generalizării economiei de piaţă care îmbină elemente legate de eficienţa , accesarea resurselor şi atenţia pentru mediul ambiant . -Dimensiunea interdisciplinarităţii – are în spaţiul geografiei ,o semnificaţie deosebită , deoarece prin structura sa interioară ,ca ştiinţă a naturii cât şi a societăţii , poate sintetiza aspecte ale cunoaşterii şi practicii umane din cele două mari domenii;acestora li se adaugă elemente de transdisciplinaritate prin metodele asumate , în deosebi , metoda cartografică şi de multidisciplinaritate aceeaşi problemă este analizată de diferiţi specialişti prin prisma propriilor discipline . – Dimensiunea naţională – poate fi realizată printr-un sistem educaţional nou care să aibă un nucleu , conform şi tradiţional .     Pentru o percepere corectă a acestui raport dintre geografie ca ştiinţă şi geografie ca obiect de învăţământ trebuie să respecte o serie de repere educaţionale : Proiectarea curriculm-ului vertical (urmând parcursul şcolar) cât şi a procesului de instruire cu toate elementele sale (obiective , conţinuturi , activităţi de învăţare ) ; Elementele procesului de instruire să fie adecvate capacităţilor şi vârstei elevilor (dezvoltarea psihologică).   Instruirea (şi conţinutul) în prima parte a şcolarităţii trebuie să aibă o structură adecvată în principal vârstei (sau preponderent psihologică) şi în partea a doua ,prepondere logică (adică adecvat în principal structurilor ştiinţei ). Accesibilitatea instruririi şi a curriculum-ului trebuie făcută până la un nivel care să nu pericliteze dezvoltarea intelectuală a elevilor (şi îndeosebi a celor capabili de performanţe mai înalte). Obiectivele educaţionale stipulate în ,,Caretea Internaţională a Educaţiei prin Geografie” pot fi urmărite în procesul de instruire prin geografia şcolară . Utilizarea tradiţiilor şcolii româneşti şi ale poziţiei geografiei în educaţie elaborată şi aplicată( inclusiv prin manuale de Simion Mehedinţi ), care printre altele a creat o imagine cuprinzătoare a geografiei ca ştiinţă unitară ,integrată despre natură şi societate . Aplicarea sistemului de evaluare prin instrumente diversificate şi corespunzătoare obiectivelor şi conţinuturilor .     2. Didactica geografiei ca ştiinţă       Didactica geografiei ca teorie specială- învăţare,instructiv.  –Are ca obiect de studiu – predarea şi asimilarea ; care se află într-o strânsă interdependenţă , realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul psihologic al învăţării . – Este disciplina ştiinţifică al cărei obiectiv este optimizarea procesului de predare-învăţare. –Între didactică şi metodică există o strânsă legătură . * Dacă didactica şcolară studiază procesul de învăţământ în ce are essenţial şi general independent de obiectul de studiu , atunci din acestea s-au desprins metodicile ca teorii speciale ale procesului de învăţămâmt pentru fiecare obiect de studiu . * Nucleul disciplinar al didacticii este ,,metodica” adică ,,drumul , calea de urmat”. * Didactica generală include metodici ale ,,didacticii speciale ”rezultate din aplicarea teoriei generale asupra procesului de învăţământ la predarea-învăţarea fiecărei discipline şcolare .    În acest sens didactica geografiei este o subramură a didacticii generale (ca parte a pedagogiei ), care urmăreşte principiile , metodele şi procedeele de predare , forme de organizare ale procesului de învăţământ adaptându-le obiectivelor legate de specificul geografiei ca ştiinţă şi ca obiect de învăţământ . În acelaşi timp , didactica geografiei are o strânsă legătură cu psihologia pediatrică de la care ia informaţii despre legile psihologice în funcţie de care asigură însuşirea , asimilarea cunoştinţelor de către elevii pe diferite niveluri de vârstă . Didactica geografiei are ca obiect de studiu în cadrul procesului educaţional , principiile ,metodele , procedeele , mijloacele de învăţământ şi formele de organizare necesare pentru realizarea obiectivelor (sau competenţelor) izvorâte din conţinutul geografiei şcolară ,în raport cu particularităţile de vârstă şi psihologice ale elevilor .   Obiectivele  didacticii geografiei În concordanţă cu direcţiile educaţionale din Noul Curriculum Naţional şi potrivit conţinutului Cartei Internaţionale Educaţionale prin Geografie , obiectivele sunt : Perzentarea documentelor şcolare (plan cadru de învăţământ , programe şcolare , ghiduri , norme metodologice şi materiale suport , manuale şcolare alternative , care consemnează datele esenţiale privind procesul de educaţie şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Utilizarea mijloacelor de învăţământ permanent şi specifice geografiei inclusiv , cele audio-vizuale , la care se adaugă cele în scopul accesibilităţii informaţiilor din conţinuturi , exemplificări privind modul de utilizare, de confecţionare , colecţionare şi procurare etc.   Abordarea de modalităţi privind selectarea şi sistematizarea informaţiilor pertinente şi utile în volumul de cunoştinţe geografice şi fixarea lui în noţiuni , concepte , principii , legi etc. , rezultând din selectarea şi organizarea obiectivelor din conţinuturi . Dirijarea demersului metodic , centrat pe activitatea elevului în scopul înţelegerii elementelor şi fenomenelor geografice a sistemelor spaţiale , a structurilor , succesiunilor în timp , interacţiunilor şi cauzalităţii desfăşurate între componentele mediului geografic . Evaluarea rezultatelor învăţării la geografie . Proiectarea activităţii de predare-învăţare a geografiei (exemplificări). Prezentarea unor moduri şi forme de organizare a procesului , de învăţământ geografic .     Sinteza obiectivelor privind organizarea învăţării geografiei Ce trebuie să ştie şi să facă elevii ? Definirea obiectivelor Ce trebuie predat ? Determinarea conţinuturilor   Cum trebuie predat ? Alegera metodelor şi tehnicilor (elaborarea strategiei) Ce ştiu elevii înainte şi după instruire ? Evaluarea achiziţiilor şi capacităţilor                III. Ştiinţa mediului şi educaţia pentru mediu Importanţa educaţiei ecologice şi protecţie  a mediului   Educaţia ecologică în învăţământul preuniversitar Conceptul de mediu Conceptele mediului Protecţia mediului     Educaţia ecologică (educaţia relativă la mediu ) se referă la gradul de coştientizare şi responsabilizare a factorului uman faţă de mediu şi problemele acestuia . Vizează în general asimilarea de cunoştinţe , formarea de atitudini şi comportamente dezirabile , clarificarea valorilor .   Rolul educaţiei , ce este acela de modelare a viitorului ceţăţean capabil să-şi formeze un punct de vedere obiectiv asupra realităţii înconjurătoare , de conştientizare a acestuia asupra impacrului acţiunilor sale pentru generalităţile de mâine . Este o educaţie prin şi despre valori , care poate dobândi forme concrete de realizare , la diferite niveluri de şcolaritate , oferind conţinuturi informaţionale într-un mod transdisciplinar , în context formal sau nonformal. Politica educaţională actuală acordă o atenţie  deosebită  educaţiei ecologice , de aceea este necesară conştientizarea de către elevi a faptului că omul , ca specie biologică , este dependent de natură şi nu poate trăi în afara ei .   Educatia ecologica in invatamantul preuniversitar    Obiectivele  generale  din  cadrul programei in invatamantul prescolar : Educatia constienta fata de mediul inconjurator  si cunoasterea concreta a locului pe care omul il ocupa in lumea vie . Educatia copilului  in spiritul responsabilitatii  fata de natura si viata , pentru pastrarea echilibrului natural .   Obiectivele particulare in invatamantul prescolar :   Sa inteleaga ce inseamna sanatatea . Sa constientizeze ca o sursa importanta de viata si energie pentru tot ce este viu reprezinta aerul  care trebuie pastrat nepoluat . Sa stie ca planeta pe care locuiesc impreuna cu miliarde de oameni este un system viu . Sa stie ca deseurile sunt nocive pentru viata omului , animalelor si plantelor . Sa-si formeze si sa-si consolideze deprinderile de a se apara de zgomot , care le poate afecta sanatatea . Sa stie ca apa este un factor esential  al vietii .   In invatamantul scolar primar , pentru clasele I-VI prin ariile curiculare om si societate , consiliere si orientare .   In clasele III-IV prin aria curciulara stiintele naturii . Sensibilizarea si constientizarea elevilor cu privire la frumusetile naturii .   In invatamantul gimnazial si liceal , educatia ecologica se realizeaza interdisciplinar  si de sine statator in cadrul disciplinelor biologie , geografie , educatie civica .

Conceptul de mediu    Mediul in sens larg – poate fi asimilat cu acele forme de materie si energie care sunt situate in imediata vecinatatea a  sistemelor biologice vii . Legea nr. 265/2006 , Legea Protectiei Mediului defineste mediul ca ,,ansamblu de conditii si elemente naturale ale Terrei”. Solul si subsolul , ape de suprafata si subterane ; Toate straturile atmosferice ; Toate materialele organice si anorganice ca si fiintele vii ; Sistemele naturale in interactiune cuprizand elementele de la ,,a” la ,,c”, inclusiv valorile istorice , culturale si estetice rezultate . Ecologia – este stiinta care studiaza factorii de mediu ce influenteaza organismele vii avand ca scop identificarea activitatilor umane cu impact asupra mediului si evaluarea consecintelor acestora . Biosfera – reprezinta invelisul planetei ce contine ansamblul de organisme vii si in care viata este posibila in permanenta (litosfera , stratosfera , atmosfera ).     Ecosistemul – este o unitate naturala care include toate relatiile dintre organismele vii(biocenoza) si mediul(biotopul) in care traiesc .    Relatiile  dintre organismele vii si factorii de mediu sunt realizate prin schimbul reciproc  de materie si energie ; ecosistemul nu are limite fixe , structura sa numerica faunistica , floristica ,si trofica fiind permanent mobila . Ecosistemul reprezinta o unitate structurala si functionala de baza in ecologie  si constituie , practic  un nivel superior de organizare a materiei vii .   Biocenoza – reprezinta totalitatea organismelor animale si vegetale care traiesc pe o anumita suprafata intr-un anumit mediu cu conditii specifice de organizare , viata si inmultire  constituind o entitate distincta a mediului ,  perfect  adaptata conditiilor din acea zona geografica .     Biotopul (mediul fara viata) –  reprezinta locul ocupat de biocenoza cuprinzand mediul abiotic(solul , apa ,aerul , factorii climatici etc.) si toate elementele necesare aparitiei si dezvoltarii organismelor .   Tipuri reprezentative de ecosisteme :     Ecosistemul acvatic – este acel ecosistem ale carei biocenoze sunt legate de mediul acvatic .(exemplu Balea lac) 5 exemple de ecosisteme acvatice de pe fiecare continent Americile luate separat .     Ecosistemul aluvionar – este acela care se dezvolta pe soluri aluvionare bogate in substante organice si minerale . 5 exemple din Romania (lunci).     Ecosistemul antropizat sau antropogen – este acel ecosistem in care interventia omului este partiala sau totala , este acel ecosistem transformat de om partial sau total . 3 exemple de pe fiecare continent si 3 exemple din Romania (Litoralul romanesc cu plajele , Lacul Tei , lacurile de baraj , salinele , pesterile ,cultura agricola ).     Ecosistemul artificial – este acel ecosistem creat si intretinut de om (acvariu ,salinele din Bucuresti). 5 exemple la alegere .     Ecosistemul autotrof – este acel ecosistem in care predomina activitatea plantelor verzi (zone cu vegetatie abundenta , zona Amazonului , Delta Dunarii). 3 exemple.    Ecosistemul heterotrof – este acel ecosistem in care predomina activitatea organismelor consumatoare.(exemplu savanele (animalele carnivore) .3 exemple   Ecosistemul  inchis sau autorhic – este un ecosistem special , aici circuitul material se desfasoara in principal fara influente din exterior . (pesteri) 5 exemple din Romania si 5 exemple de pe glob .   Ecosistemul complex – este ansamblul de ecosisteme aflate in interactiune intr-un spatiu dat care au o evolutie comuna .(rezervatiile) 3 rezervatii ale Romaniei (Delta , Retezat , Muntii Rotnei  ) 5 parcuri nationale sau natural , 3 exemple de pe glob .   Ecosistemul fragil –este acel ecosistem cu acea comunitate de plante care sunt vulnerabile ca urmare a capacitatii reduse de regenerare si a daunelor cauzate sau provocate de activitatea umana .(exemplu Delta) 5 exemple de unde vrem.   Ecosistemul forestier – este ecosistemul format dintr-o biocenoza forestiera si biotopul pe care aceasta il ocupa . 5 exemple de paduri   Ecosistemul industrial ,prin procesul de ecologizare a industriei se realizeaza o combinare a ansamblului ecologic , eficient de utilizare a resurselor , a proceselor tehnologice de productie , de comercializare si reciclare a deseurilor toate materializandu-se in crestera profiturilor .(explorare a resurselor , platform petroliere). 5 exemple de pe fiecare continent si 3 din Romania .   Ecosistemul lotic – este un ecosistem acvatic curgator reprezentat de un rau , un fluviu .(ape curgatoare de suprafata ). 5 exemple de pe fiecare continent si 3 exemple din Romania .   Ecosistemul matur – este cel in care productia plantelor verzi este aproximativ egala cu cea a organismelor consumatoare . 3 exemple .   Ecosistemul tanar  – este ecosistemul in care productia plantelor verzi depaseste consumul organismelor heterotrofe . (exemplu Delta ) . 3 exemple .   Ecosistemul natural este acel ecositem care a aparut spontan prin lupta pentru existenta a speciilor vegetale si animale in care omul nu a avut nici un rol in modificarea densitatii , a abundentei si diversitatii organismelor .5 exemple de pe glob.   Ecosistemul terestru –  este acel ecosistem in care comunitatile de organisme ocupa biotopuri (mediul de viata) formate la suprafata uscatului (exemplu deserturile , lanturile muntoase , campii , dealuri ). 5 exemple de pe fiecare continent si 3 exemple din Romania .   Ecosistemul uman, se referala ansamblul planetar in interactiune al populatiei umane impreuna cu factorii de mediu (exemplu planeta in sine , mari metropole ) . 5 exemple de pe cele 5 continente .   continuare curs III Protectia mediului – reprezinta totalitatea actiunilor intreprinse de om pentru pastrarea echilibrului ecologic local si global, mentinerea si ameliorarea calitatii factorilor naturali etc. Activitati de protectia mediului : 1. Activitati legislative 2. Activitati admnistrativ- institutionale 3. Activitati educativ-informative 4. Activitati economico-tehnologice 5. activitati sociale 6. Activitati de cooperare internationala 1. Activitati legislative – implica legi cadru, legi specifice, hotarari de guvern, ordonante 2. Activitati administrativ-institutionale – infiintarea autoritatii centrale de mediu cu structuri administrative in teritoriu – infiintarea unei inspectii de mediu la nivel central si local – organizarea de directii sau servicii de mediu la fiecare minister economic – organizarea de institute de specialitate – infiintarea si organizarea zonelor si ariilor protejate 3. Activitati educativ-informative – crearea de scoli, facultati – de introducere in programa scolara si universitara a unor discipline de ecologie si protectia mediului – organizarea de muzee, expozitii, comunicari cu tematica de protectia mediului – organizarea de sesiuni stiintifice, simpozioane, conferinte cu tematica de protectia mediului 4. Activitati economico-tehnologice – promovarea unor mecanisme financiare pentru asigurarea de fonduri pentru protectia mediului – elaborarea si introducerea unor tehnologii curate – dezvoltarea unei activitati de tip industrial aceea de protectia mediului – promovarea unor programe intersectoriale : energia si mediul, transportul si mediul 5. Activitati sociale  – anchete sociale de specialitate – antrenarea populatiei in luarea deciziilor ce afecteaza mediul inconjurator – antrenarea populatiei in manifestari care sa promoveze protectia mediului 6. Activitati de cooperare internationala – semnarea si ratificarea de tratate – conventii – intelegeri – protocoale – organizarea si participarea la activitati comune de cercetare – paerticiparea la congrese – simpozioane