Pedagogii alternative cursuri, tematica, bibliografie

Date biografice : Jan Amos Comenius s-a născut pe 28 martie 1592 şi a rămas orfan de ambii părinţi încă din copilărie. Locul exact al naşterii nu este cunoscut, cercetătorii propunând până în prezent trei variante: Komna, Nivnice şi Uhersky Brod, toate aflate în regiunea Moravia, cuprinsă în teritoriul Cehiei. Numele original al familiei era Szeges, deoarece părinţii pedagogului erau originari din Ungaria, loc de unde fugiseră la sfârşitul secolului al XVI-lea. Iniţial a purtat numele de Janosz Szeges, reuşind mai târziu să îl schimbe în Jan Amos Comenius. A studiat iniţial la o şcoală din Prerov, tot în regiunea Moraviei, apoi a plecat pentru o vreme în Germania, unde a petrecut un an, între 1613 şi 1614, la Heidelberg. De aici a revenit la şcoala iniţială, de data aceasta ca profesor. Era o perioadă de mari transformări pentru Bohemia (Cehia de astăzi). După procesul şi executarea lui Jan Hus, s-a produs o răscoală în regiune, care a dat naştere la un adevărat război civil între catolici şi protestanţi. Comenius era pastor al unei mici comunităţi protestante când a izbucnit Războiul de 30 de ani. Odată cu înfrângerea protestanţilor în bătălia de la Muntele Alb, Comenius a început să ducă o viaţă de fugar. Soţia şi cei doi copii ai săi au murit din cauza ciumei care cuprinsese ţara. Durerile unei vieţi Timp de 7 ani, Comenius a dus o existenţă zbuciumată, odihnindu-se doar prin peşteri şi adăposturi părăsite. Şi-a dorit la un moment dat să fie şi el atins de ciumă, pentru ca totul să se sfârşească. Familia lui murise, credincioşii săi erau risipiţi peste tot, iar mulţi fuseseră luaţi în robie sau ucişi. Au urmat apoi 42 de ani plini de peregrinări. Recăsătorit, a trăit o nouă dramă: soţia moare, lăsându-l singur cu patru copii. A treia căsătorie pe care o încheie a fost mai benefică, soţia supravieţuindu-i. A străbătut multe ţări, dar, oriunde ar fi mers, toate îi stăteau împotrivă. În Polonia a condus gimnaziul din Leszno, până când ţara a intrat într-un nou război, iar oraşul a fost ars până la temelii. Tot aici au ars odată cu clădirile şi o mare parte din lucrările sale. Sărac, în vârstă de 64 de ani, Comenius s-a refugiat în Olanda unde, ajutat de câţiva prieteni, a reuşit să îşi încheie drumul dificil al vieţii. Pe 15 noiembrie 1670, ochii bătrânului pastor care văzuseră atâtea lucruri grele s-au închis. Ce lăsa în urmă Comenius? O nouă pedagogie, pe care mâinile sale ostenite, privirile sale atente, gândirea sa profundă o născuseră parcă din nimic. “Munca necontenită învinge totul” Comenius a reuşit în ciuda tuturor greutăţilor să scrie şi să predea. Fie că lucrul acesta s-a petrecut în Anglia, Franţa, Suedia sau Olanda, lucrurile au rămas în esenţă aceleaşi. Comenius cunoştea principiul poetului roman Virgiliu, pe care îl citează în lucrarea sa monumentală Didactica Magna: “Munca necontenită învinge totul” (p. 71). Pedagogul nu s-a oprit din munca pe care o avea de împlinit, iar misiunea sa o declară în prologul aceleiaşi lucrări: “Noi îndrăznim să promitem o didactică mare, adică o artă universală de a învăţa toate pe toţi. Şi anume de a învăţa în mod sigur, cu succes; iute, se înţelege, însă fără greutate şi dezgust pentru învăţător şi şcolar, ci, dimpotrivă, cu plăcere pentru amândouă părţile; temeinic, nu superficial şi cu scop numai formal, ci aşa încât şcolarii să ajungă la o cultură ştiinţifică adevărată, să dobândească moravuri curate şi o religiozitate adevărată” (p. 3). Observăm că aici Comenius ne dezvăluie patru principii de bază ale pedagogiei reuşite, dar şi scopul spre care trebuie să tindă aceasta. Principiile sunt: siguranţa, rapiditatea, plăcerea şi temeinicia. Orice predare trebuie să le cuprindă, dar aproape pretutindeni observăm că sunt din ce în ce mai puţin respectate. Scopul oricărei predări se împarte în trei direcţii: cultură, morală, religiozitate. Fără o cultură elementară, omul nu reuşeşte să dezvolte suficient capacitatea de a cugeta. Fără moralitate, orice cultură este inutilă pentru că nu constituie un ajutor pentru ceilalţi oameni. Dacă nu facem ceea ce spunem, este greu de crezut că ne va urma cineva exemplul. În cele din urmă, religiozitatea este o încununare a celor două, pentru că necredinţa transformă cultura în mândrie intelectuală, iar morala, într-un cod de legi sec şi plin de ipocrizie. Dorul de învăţătură este sădit de Dumnezeu Pentru Comenius, scopul omului în viaţă este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se împarte în trei direcţii. Prima dintre ele constă în dorinţa omului de a cunoaşte toate lucrurile, taina fiecărei părţi din univers, iar lucrul acesta este satisfăcut parţial de către educaţie. Spunem parţial pentru că nimeni nu poate ajunge vreodată la cunoaşterea deplină a lucrurilor, iar educaţia este doar una dintre căile pe care le putem folosi. La fel de bine ne dezvăluie o parte din taina universului rugăciunea, meditarea la crearea naturii de către Dumnezeu şi, bineînţeles, mulţumirea. Când înveţi să te bucuri de fiecare lucru creat de Dumnezeu, cunoşti cel mai bine lucrurile din jurul tău. A doua direcţie este stăpânirea omului peste sine şi peste toate lucrurile. Omul este coroana creaţiei, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, dar el nu poate să beneficieze de cunoaşterea lui Dumnezeu din această postură dacă nu se străduieşte să dobândească virtuţile. Doar prin virtuţi omul stăpâneşte corect darurile încredinţate de Dumnezeu şi păstoreşte natura ca pe o creaţie a Domnului său. A treia direcţie a cunoaşterii lui Dumnezeu rezultă din încercarea omului de a reduce totul la sine şi pe sine la Dumnezeu. Aşa cum spune părintele Stăniloae, omul este un macrocosmos: el este raţiunea de a fi a lumii. Universul întreg este ridicat prin om la Dumnezeu, şi doar omul dialoghează personal cu Dumnezeu. Aceste trei direcţii constituie şi raţiunea intrinsecă a oricărei pedagogii: apropierea omului de Dumnezeu. Nicăieri Comenius nu limitează pedagogia doar la cărţi şi studiu individual: “Oamenii trebuie iniţiaţi pe cât este posibil să nu devină înţelepţi din cărţi, ci din studierea cerului şi a pământului, a naturii. Ei trebuie să cunoască şi să examineze lucrurile prin ei înşişi, iar nu numai prin observaţii şi mărturii străine” (Didactica Magna:, pp. 170-171). Experienţa este baza pedagogiei. Cele cinci elemente ale unei metode corecte Comenius a criticat destul de aspru metodele coercitive existente în pedagogia vremii. “O creatură inteligentă nu se va conduce prin strigăte şi bătăi, ci cu raţiune. Dacă nu se va face aşa, insulta cade şi asupra lui Dumnezeu, care deopotrivă a făcut pe toţi după chipul său, iar lucrurile omeneşti se vor umple de teamă şi nelinişte” (Didactica Magna:, pp. 65-66). Trebuie, ca pedagog, să ai respect faţă de elevii tăi, altfel nu vei reuşi să îi educi, ci să îi sălbăticeşti mai mult decât înainte. Sunt cinci principii pe care Comenius a încercat să le aplice în cadrul unui proces corect de învăţare. Primul reprezintă existenţa unor materiale de studiu: cărţi sau diverse instrumente necesare pentru învăţarea materiei respective. Al doilea se referea la “dezvoltarea inteligenţei înaintea limbii”. Comenius ştia că mulţi oameni consideraţi învăţaţi ai vremii erau doar buni oratori, nu şi buni cercetători. Al treilea principiu stipula învăţarea limbilor străine mai ales din autori, nu din gramatici. Acest principiu nu este deloc respectat astăzi, când fiecare cunoaşte perfect gramatica unei limbi străine, dar este incapabil să o vorbească. Al patrulea punct discuta predarea ştiinţelor umane înaintea celor reale. Prin aceasta, Comenius învaţă că omul trebuie să îşi dezvolte mai întâi dorinţa de cunoaştere, iar abia apoi să o sistematizeze. Ultimul principiu şi cel mai important este ca “exemplele să preceadă regulile”. Fără exemple ne încărcăm doar cu teorii, deseori inaplicabile. Aşa cum spunea un om de afaceri modern rămas anonim: “Ne înecăm de atâtea informaţii, dar murim de setea cunoaşterii”. Comenius ne provoacă să învăţăm ce înseamnă să educi creştineşte un lucru de care orice creştin are nevoie. Educaţia este esenţială pentru o viaţă creştină normală, iar noi suntem datori să îmbunătăţim acest aspect neîncetat.  

pedagogia Freinet pdf..........

Pedagogia lui Jean Jacques Rousseau Jean Jacques Rousseau este un reprezentant de primă importanţă al pedagogiei filosofice care a deschis un traseu deosebit de fecund în istoria pedagogiei. Figură destul de controversată a epocii luminilor, Jean Jacques Rousseau a lăsat o imensă bogăţie de idei în perimetrul gândirii pedagogice, devenind unul dintre stâlpii pedagogiei universale. Adept al principiului „educaţiei negative”, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din partea societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru întoarcerea la natură, la resursele funciare ale existenţei nealterate de intervenţia oamenilor.   Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil sau despre educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-o modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este pus pe educaţia morală. Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile. Cum remarcă Paroz, Rousseau “a crezut că omul posedă toate lucrurile în natura sa şi că această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuşi pentru a se întoarce în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici în experienţa personală: ea este imaginară” (1883, p. 279). Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos, armonios dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă, lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat dintre raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l trimitem într-un mediu natural, la ţară. Dacă Aristotel vedea în educaţie o cioplire, o fasonare a materiei dată, iar Comenius asemăna educaţia cu arta grădinăritului, Rousseau o concepe ca o acţiune de simplă asistare a educatului, acesta având o totală libertate de mişcare. Educaţia “negativă” se concentrează asupra acţiunii de excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului. Educaţia din primii doi ani de viaţă va fi centrată pe îngrijirea corpului copilului printr-o bună alăptare, băi reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Alăptarea trebuie făcută nu de doică, ci de mamă, iar mâinile şi picioarele nu se vor înfăşa, ci vor fi lăsate libere. Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la achiziţionarea primelor repere morale dar accentul se pune pe educarea simţurilor. Marea carte a naturii constituie sursa inepuizabilă de captare a primelor impresii şi a cunoştinţelor. Sub conducerea unui preceptor (Rousseau este adeptul învăţământului individual), Emile este introdus pe o cale pregnant intuitivă în tainele naturii, este învăţat să socotească, să cunoască limba, să discrimineze forme. “Copilăria – scrie Rousseau – are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre” (p. 67). Educaţia se va baza pe presupoziţia purităţii şi inocenţei infantile. Cele dintâi porniri naturale sunt întotdeauna drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc. Antrenarea facultăţilor intelectuale este amânată pentru mai târziu, acest aspect constituind un punct vulnerabil al gândirii sale despre educaţie. Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe instrucţia propriu zisă. Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să înveţe carte. Nu sunt indicate manuale. Singura carte recomandată este Robinson Crusoe, deoarece aceasta face apologia unui un trai în natură şi pentru autonomia individului, capabil să se descurce singur în viaţă. Nu trebuie predată nici gramatica, nici istoria. Se vor da cunoştinţe de astronomie, fizică, geografie, chimie, se va călători şi se vor face vizite în ateliere, în prăvălii, şi se va lucra la modul propriu. “Gândeşte-te bine, ne sfătuieşte Rousseau, că rareori trebuie tu să-i propui ce anume trebuie el să înveţe; el trebuie să fie acela care să dorească, să cerceteze, să găsească acest lucru, iar tu trebuie să-l faci să înţeleagă lucrurile, să-i deştepţi cu dibăcie această dorinţă şi să-i pui la îndemână mijloacele de a o satisface” (p. 160). Pentru a face pe tânăr să judece bine e de preferat să-i formăm bine propria lui judecată în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva educaţia intelectuală ar trebuie să înceapă mai devreme. Răspunsul este, categoric, afirmativ. Cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică dar şi realitatea dezvoltării copilului, stimularea şi dezvoltarea capacităţilor intelective începând cu vârsta de 6-7 ani este necesară şi recomandabilă. Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată cu manifestarea pasiunilor, omul reîncepe o viaţă nouă. Preceptorul îl va îndruma pe Emil spre comiterea faptelor bune şi spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula sentimentele de pietate, generozitate, prietenie, dreptate şi dragoste. Tot în această perioadă se va face şi educaţia religioasă. În legătură cu această chestiune, Rousseau este propovăduitorul unei religii naturale, fără dogme şi ritualuri. În ultimul capitol al monumentalei sale opere, Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei, predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii unei bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în acest sens ea, trebuie să devină virtuoasă, blândă şi înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să placă bărbatului iar violenţa ei constă în farmecul pe care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în aparenţă şi depinde în realitate de cel mai slab” (p. 347). Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani, dar au revoluţionat gândirea psihologică şi pedagogică, influenţând decisiv orientările: filantropinistă, şcoala activă, nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model, îndeosebi, Lev N. Tolstoi în crearea şcolii de la Iasnaia Poliana, Rabindranah Tagore în şcoala de la Santiniketan, pedagogul suedez Ellen Key, medicul şi pedagogul italian Maria Montessori, dovadă că ideile filosofului iluminist au răzbătut veacurile şi îşi păstrează şi azi valoarea şi actualitatea. Bibliografie : http://kativine.blogspot.ro/2011/01/emil-sau-despre-educatie.html http:///…ques-Rousseau-/1458/ http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Jean-Jacques+Rousseau&d=%C9mile+sau+despre+educa%FEie http://issuu.com/raducom/docs/jean-jacques_rousseau_-_emil_sau_de http:///…r___rezumat_literar_

Iohann Heinrich Pestalozzi (nascut 12 ianuarie 1746 – decedat 17 februarie 1827), a fost pedagog elvetian si reformator al educatiei din timpul sau. A imbogatit si reinnoit continutul si metodele invatamantului primar, fiind considerat intemeietorul scolii populare. Pestalozzi a considerat ca imbunatatirea situatiei sociale a oamenilor se poate realiza in primul rand prin educatie si instructie, care ar trebui sa se desfasoare, atat in scoala cat si in mediul familial, conform naturii, adica, sa descopere si sa stimuleze abilitatile innascute ale copilului. Principiile scolii pestalozziene, au fost preluate, cu unele imbunatatiri de intreaga pedagogie stiintifica cum ar fi : intuitia, stimularea activitatii proprii ale copilului, respectarea individualitatii lui, asigurarea dezvoltarii armonioase si echilibrate a acestuia si incadrarea in comunitatea educativa (de la familie pana la umanitate). Scopul si mijloacele educatiei pestalozziene Pestalozzi deosebeste trei forte fundamentale ale fiintei omenesti : 1. forta fizica 2. forta intelectuala 3. forta morala Aceste forte le gasim la origine numai sub forma de germene, de predispozitie. Aceasta predispozitie poate fi asemanata cu samanta pusa in pamant care tinde sa devina o planta, un copac, o leguma sau o fructa; toate acestea depind de predispozitia care tinde sa devina o forta. O forta de a razbi, de a se naste prin vointa omului care voieste orice lucru, pentru care simte ca poseda forta si trebuie sa vrea sa si le insuseasca pentru a le dobandi. “Omul voieste orice lucru, pentru care simte ca poseda forta si trebuie sa voiasca, in baza acestor impulsuri interioare. Omul voeste sa vada, urechia sa auda, piciorul sa umble, mana sa apuce. dar tot asa voeste inima sa creada si sa iubeasca. Spiritul voeste sa cugete” – Pestalozzi, Scwannengesang XIV Realizarea acestor tendinte depind in mare pare de educatie si asa cum incoltirea semntei si cresterea plantei depind de cum le ingrijeste gradinarul asa si copiii se dezvolta moral, educational si social, dupa isusinta profesorului. Analizand idealul educativ al lui Pestalozzi, UMANITATEA il putem defini astfel : “Unitatea armonica a fortelor bazata pe iubire si credinta” Legile naturii omenesti – Cum vom gasi mijloacele pentru a realiza idealul educativ ? Legile naturii omenesti vor fi ca un fir conducator, care ne vor arata limitele, in care poate evolua educatia. Acest raport dintre legile naturale si educatie, Pestalozzi il considera, analog raportului dintre o cladire si o stanca puternica, ce i-ar putea servi ca baza. Constructia se poate ridica fara, insa, sa pericliteze legatura dintre ea si stanca. Deci cata vreme vom mentine legatura dintre edificul educatiei si stanca legilor psihice naturale, opera educativa va fi pe cat de utila pe atat de solida. Observam deeci, ca Pestalozzi, demn predecesor al lui Herbart, afirma necesitatea de a baza pedagogia pe psihologie. “Materialul, pe care sa-l cultive si sa-l formeze educatorul, e insusi omul. De aceea dascalul trebuie sa-l cunosca pe copil de aproape si intocmai ca un gradinar bun, care vrea sa cultive cu pricepere cele mai delicate flori, de cand rasar pana la coacerea fructelor lor “ – Ein Wort Pestalozzi recunoaste ca teoria fara practica nu e suficienta, dar considera ca teoria este ca o stea conducatoare, fara de care educatorul e intotdeauna expus sa rataceasca drumul, daca nu o poseda. Un principiu general, care a re la baza stabilirea masurilor educative, este acela de a ne conforma legilor naturale ale fiintei noastre, principiu valabil pentru toate ramurile educatiei : intelectuala, morala, fizica. Educatia morala  Mijloacele fundamentale, de care dispune educatia morala sunt trei : 1. producerea unei dispozitii sufletesti favorabila moralitatii 2. exercitarea moralitatii si formarea bunelor deprinderi 3. stabilirea maximelor morale Aceste 3 mijloace sunt considerate ca succesive, nu se poate aplica al doilea inaintea primului si nici cel din urma inainte de a fi aplicat primele doua. De ce impune Pestalozzi aceste masuri si de ce aceasta ordine ? Primele inceputuri ale vietii morale, la copil, nu pot fi sustinute de convingeri morale rationale(ca in cazul omului matur). se pot produce o serie de sentimente favorabile vietii morale, datorita, intuitiei morale, venita din viata de familie si a legaturilor afective instinctive dintre copil si parinti “Familia educa prin fapte vii nu prin cuvinte”  Pe baza acestor sentimente e posibila exercitarea moralitatii, spre deosebire de formarea deprinderilor pe cale pur mecanica, disciplinara, adica, fara constiinta valorii morale a faptelor executate Maximele morale presupun doua elemente : a) fara o intuitie prealabila a faptelor vii, maximele ar fi lipsite de continut b) fara sentiment, nu ar avea putere de motivatie si ar ramane niste percepte inutile c) fara deprinderi (exercitii) nu ar avea puterea executiva, ar fi norme irealizabile. Educatia intelectuala Daca scopul general al educatiei intelectuale va fi dezvoltarea fortei intelectuale si daca orice forta se dezvolta prin ea insasi, adica, prin exercitare si inteligenta se va forma prin exercitiul inteligentei “Formula invatamantului (metoda) trebuie sa provoace activitatea spontana a elevului “ Instructia nu trebuie sa introduca nimic gata in sufletul copiilor ci numai sa desvolte fortele existente in ei datorita carora vor asimila ceea ce le vine la cunostinta…” “Asa numita instructie o consider in primul rand ca pe un exercitiu al fortelor sufletesti” Pestalozzi e primul pedagog care a prezis acest principiu, chiar daca gasim indicatii cu privire la cultura formativa si inainte de Pestalozzi, la Montaigne, Descartes, apoi la Kant, care deosebea fortele sufletesti in inferioare (perceptia, imaginatia, memoria si atentia) si superioare (intelectul, judecata care stabileste raporturi si ratiune, care cerceteaza cauzele ultime. Kant cere cultivarea acestor forte. Trecerea de la intuitii la notiuni Pestalozzi stabileste principiul ca :“….instructia trebuie sa fie o trecere continua de la intuitii sensibile la notiuni clare, de la experienta la abstractiune…” “Orice regula trebuie sa se impue de la sine copilului, ca adevarata, prin constiinta unei experiente intuitive extrasa din raporturi reale” “Indepartarea instructiei prea de timpuriu inspre reguli generale, inainte sa dobandeasca cunostintele necesare, e comparabil cu clocitul gainii fara sa aiba oua” Factorii educatiei Basza culturii poporului este educatia in familie, aceasta constituind primele influente in evoluita fizica si psihica, asupra copilului. Pestalozzi a dat o foarte mare importanta educatiei morale, fondul sufletesc necesar evolutiei morale si umane a individului, adica, trebuiesc desteptate in sufletul nostru iubirea si afectiunea. In al doilea rand faptul ca educatia morala din familie favorizeaza echilibrul fortelor, deoarece obiectul activitatii in familie pune in miscare mintea inima si mana. Scoala continua educatia familiara, iar datoria invatatorului, obligatia lui, este sa continue si sa desavarseasca sistematic si structurat ceea ce au inceput parintii. Concluzie : daca citim pedagogiile moderne versus pedagogiile din secolele trecute, observam ca sistemul educational are in componenta sa principii impamantenite de-a lungul timpului, aplicate cu succes in educatie, fiind considerate sanatoase si morale pentru copii. Bibliografie : G.G, Antonescu – Istoria Pedagogiei –  Doctrinele Fundamentale ale Pedagogieii Moderne Editura “cultura Romaneasca” S.A.R. 1942

Tehnici Freinet în şcoala tradiţională Fiecare dintre noi am asistat în secolul XXI, mai mult ca oricând la o punere „sub lupă’’ a sistemului educaţional determinat atât de noile schimbări ale societăţii cât şi de impregnarea valorilor aduse din vestul Europei. În ceea ce priveşte sistemul educaţional, această tendinţă s-a concretizat prin introducerea alternativelor educaţionale, cele mai multe având la bază iniţiative private. Una din alternative, propusă sistemului tradiţional este Pedagogia Freinet. Acţiunea pedagogică, în viziunea lui Freinet, trebuie să aibă elevul ca ax în jurul căruia să graviteze totul. Educatorul urmează să se adapteze la trebuinţele copilului, să ia în considerare interesele şi înclinaţiile sale. Învăţătorul ajută şi nu controlează, ameninţă, atenţionează, pedepseşte. Esenţa pedagogiei Freinet are în centrul său individul precum şi relaţiile sale interumane. Tipologia educaţiei promovate de Freinet este învăţarea centrată pe rezolvarea unor probleme de către grupurile de copii, aflate sub îndrumarea cadrelor didactice. Munca în grupuri mici este considerată mijlocul fundamental de educaţie. Formarea grupurilor se face la alegerea copiilor şi durează 3-4 săptămâni. Neintervenţia educatorului îi va permite copilului să conştientizeze valoarea sa ca membru al unui grup ca şi valoarea celor cu care colaborează. În acest caz rolul educatorului se va limita doar la organizarea materialelor necesare educaţiei, menţinerea climatului de încredere. Principiile pedagogiei Freinet: Pedagogie centrată pe copil;   Pedagogie a muncii motivate; Pedagogie  personalizată; Pedagogie a  comunicării şi cooperării.   Voi detalia tehnicile Freinet care au destule puncte comune cu învăţământul tradiţional dar şi anumite diferenţe. Am constatat că această alternativă este destul de apropiată de stilul meu didactic, prin tehnicile sale. Utilizez aceste tehnici în anumite momente ale orei, dar şi ca modalităţi de cunoaştere a copiilor . TEXTUL  LIBER – tehnica de bază a pedagogiei Freinet Ce este textul liber ? „Un text liber este, aşa cum indică numele său, un text pe care „copilul îl scrie în mod liber, când are chef să-l scrie şi pe tema care îl inspiră”. (C. FREINET) Destinatarul textului liber Acesta nu mai este învăţătorul care sancţionează prin notă, ci  colegii, grupul-clasa, corespondenţii, părinţii, vecinii etc. Rolul cadrului didactic: să găsească spaţiu în orar pentru textul liber; să deschidă clasa pentru viaţă; să ajute pe copil să-şi găsească cuvintele care să-i exprime cel mai bine sentimentele, emoţiile; să nu facă tot timpul observaţii / sancţiune de genul : „ai scris cu greşeli; ai murdărit hârtia; nu ţi-ai ales cuvintele; nu ţi-ai revăzut frazele” etc. Prezentarea textului liber: aceasta se face dacă elevul o doreşte. Textul liber se citeşte în faţa colegilor, într-un climat de încredere şi bunăvoinţă. Colegii au o atitudine critică valorizantă, nu distructivă. „Punerea la punct” a textului liber: dacă textul liber a fost ales pentru a fi publicat în revista clasei, el va fi „pus la punct”. Aceasta implică analiza textului liber,  adăugiri, modificări, completări, în deplin respect pentru gândirea autorului. Fiind rod al unei colaborări, textul liber nu se notează. Ilustrarea textului liber  :autorul sau alţi colegi pot ilustra textul liber ales spre publicare, dându-i o formă artistică. Prelungirile textului liber : pornind de la textul liber., pot fi organizate lecţii de gramatică / ortografie, vocabular, istorie, geografie, biologie, se pot demara anchete documentare etc. Concluzie  : Am observat faptul că şi în învăţământul tradiţional se foloseşte această tehnică, sub altă formă, în orele le limba română, de creaţie, compunere când elevul este liber să creeze anumite texte orale sau scrise, după care poate desena un aspect din textul compus, realizându-se interdisciplinaritatea. Atitudinea  învăţătorului este de stimulare a elevilor, de încurajare permanentă. JURNALUL ŞCOLAR DE TIP FREINET Un mijloc de exprimare: El este un jurnal de opinie pentru că publică ceea ce copiii gândesc. Un mijloc de comunicare: Este un mijloc privilegiat de a face cunoscut celorlalţi ceea ce copilul vrea să zică. Un mijloc de socializare şi de formare civică: Jurnalul este, ca şi textele compuse, o recunoaştere a dorinţelor individului. Realizând un jurnal copilul primeşte o imagine pozitivă asupra scrisului, iar  simpla difuzare a lui în afara clasei îi dă copilului o dimensiune socială. Un mijloc de învăţare: copilul învaţă pentru că realizarea jurnalului necesită competenţe în citire, scriere, ortografie, vocabular prin necesitatea de a se face înţeles. Nu este supus la sancţiuni şcolare, de o notă sau alta. Singura lui grijă este aceea de a produce ceva care poate fi citit. Pentru că iese  din clasă trebuie să fie „frumos” din respect pentru cititor, deci lizibil. Concluzie : Elevii mei din clasa a III-a au în clasă un caiet în care îşi notează sentimentele pe care le-au avut la ore, gândurile lor, cum li s-a părut că a decurs ora, ce ar dori să facem în plus. Noi îl numim „Caiet de impresii’’ EVALUAREA în pedagogia Freinet Evaluarea în pedagogia Freinet constă în verificarea realizărilorelevilor. Punctul de plecare este planul individual de muncă. Scopurile evaluării : Într-o clasă Freinet evaluarea nu vizează o ierarhizare, ci are ca scopuri depăşirea eşecurilor şcolare şi valorizarea reuşitelor parţiale ale copiilor care,ajutaţi, trebuie să ajungă la realizarea proiectelor lor individuale. Tipuri de evaluare: A. – AUTOEVALUAREA Pornind de la planul său individual de muncă elevul îşi corectează singur, cu ajutorul fişierelor autocorective (autocorectare) munca şi-o apreciază el însuşi, printr-un cod de culori, determinându-şi gradul de reuşită. B. – EVALUAREA COLECTIVĂ (CO-EVALUAREA) Rezultatul muncii individuale a elevului este prezentat grupului / clasă şi supus criticilor valorizante ale acestuia. Clasa determină nivelul de reuşită al proiectului individual. În funcţie de gradul de reuşită sau de eşec, educatorul decide maniera în care elevul îşi va continua munca până la realizarea definitivă a proiectului. C. – SOCIALIZAREA Definitivarea proiectului individual al elevului se realizează sub forma unui articol, album, expoziţie, înregistrare, film, program informatic etc. Concluzie : Şi în învăţământul tradiţional se utilizează frecvent autoevaluarea, evaluarea colectivă când munca şi rezultatele unui  elev este apreciată sau criticată constructiv de ceilalţi colegi, se utilizează evaluarea reciprocă. Diferă sistemul de notare al elevilor. PROF. INV PRIMAR:BĂLAN OVIDIU GRUPUL ŞCOLAR „PETRU RAREŞ” BACĂU BIBLIOGRAFIE : Pettini , Aldo –  (1992)  Freinet şi tehnicile sale, Editura CEDC ,  Bucureşti;   Rădulescu , Mihaela – (1999) Pedagogia Freinet .Un demers inovator , Editura Polirom, Iaşi.