Recent Posts
Posts
AnnaE
.Post in Stres şi traume familiale
Stres şi traume familiale 1. Evenimente stresante şi evenimente traumatizante Familia se doreşte a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important. De-a lungul timpului, în numeroase cazuri, acest fapt se transformă în realitate, dar în altele, prea multe chiar, familia se transformă în izvor al suferinţei şi al izolării individului. Orice familie traversează momente dificile care necesită reorganizări, renunţări la unele pattern-uri de comportament şi elaborarea altora. Aceste momente reprezintă surse de stres pentru familie. S. Minuchin (1974) consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial: 1. Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extraconjugale. De exemplu, dacă unul dintre soţi este stresat din cauza problemelor de la serviciu, el poate începe să-şi critice partenerul sau chiar să deturneze conflictul spre copii, atacându-i pe aceştia, cu sau fără motiv. Acest fapt poate duce la izolarea membrului tensionat prin alianţa celuilalt membru cu copiii, ca reacţie de apărare faţă de stres. Sau dacă un copil are dificultăţi de integrare în mediul şcolar, părinţii e posibil să reacţioneze diferit (mama poate exagera problema, în timp ce tatăl o poate minimaliza) ceea ce face ca graniţa în subsistemul marital să se rigidizeze. 2. Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale. Un sistem familial poate fi puternic afectat de efectele unei recesiuni economice, de mutarea într-un alt oraş sau altă ţară, mecanismele de rezistenţă ale familiei sunt ameninţate semnificativ de sărăcie sau de discriminare. 3. Stresul în perioada de tranziţie din familie. Există multe faze în evoluţia naturală a unei familii, iar ele necesită o negociere a unor noi reguli, ceea ce duce la conflicte. Acestea oferă membrilor familiei, dar şi familiei ca întreg, ocazii pentru o nouă creştere. Dacă aceste conflicte nu se rezolvă ele duc în timp la alte dificultăţi. Exemplul este cel al tranziţiei copilului spre adolescenţă. Adolescenţa presupune multe contacte ale copilului cu lumea extrafamilială, iar statusul lui în această perioadă se schimbă. Relaţiile cu părinţii se modifică, el având nevoie de mai multă autonomie şi responsabilitate. Tranzacţiile subsistemului parental cu adolescentul vor trebui schimbate de la părinţi – copil la părinţi – adulţi tineri. Astfel, rezultatul va fi o adaptare reuşită. În unele cazuri mama, de exemplu, poate rezista schimbărilor relaţiei ei cu fiul / fiica adolescentă, pentru că asta ar presupune schimbări în relaţia ei cu soţul. Astfel, în loc să-şi modifice atitudinea, ea poate ataca adolescentul şi submina autoritatea lui. Dacă tatal intră în conflict de partea copilului, se formează o coaliţie cros-generaţională nepotrivită care se poate generaliza până când toată familia se află în conflict. Dacă nu se produc schimbări adaptative, vor aparea seturi disfuncţionale ce se vor activa ori de câte ori vor exista conflicte. 4. Stresul cauzat de o problemă idiosincratică. Un exemplu de astfel de situaţie este prezenţa unui membru bolnav cronic sau retardat. Aceste probleme idiosincratice pot supraîncărca familia, resursele şi mecanismele ei de rezistenţă, deoarece funcţiile membrului respectiv trebuie preluate de alţi membrii ai familiei. Este posibil, de asemenea, ca într-o anumită fază de evoluţie a familiei şi a problemei cu care se confruntă să existe adaptare, dar mai târziu, adaptarea să fie îngreunată de intrarea într-o altă fază de evoluţie. De exemplu, o familie cu un copil autist se poate adapta în perioada în care este mic, dar poate să fie depăşită de dificultăţi atunci când acesta este mai mare. Majoritatea familiilor suferă mari pierderi sau trec prin evenimente care acţionează negativ în structura lor profundă şi le împiedică funcţionalitatea normală. Aş denumi aceste evenimente ca traumatizante. Ele produc traume nu doar în individul care este martorul sau subiectul care trece printr-un astfel de eveniment, ci şi în sistemul familial, în toate componentele sale: membrii, graniţe, funcţii, relaţii etc. Astfel principalele diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele traumatizante constau în: – intensitatea lor – cele traumatice sunt mult mai intes resimţite de persoană şi familii; – efectele lor asupra persoanei sau familiei – cele stresante produc dezorganizarea familiei pe o perdioadă determinată, după care revin la starea iniţială de funcţionare, în timp ce evenimentele traumatizante persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute. Oricum, graniţa între stresant şi traumatizant este foarte fină; ceea ce pentru o persoană sau familie este ceva stresant, pentru altele poate fi traumatizant (de exemplu, divorţul). Evenimentele traumatice sunt definite (DSM III-R, DSM-IV) ca „evenimente care se află în afara orizontului normal de aşteptare şi astfel reprezintă pentru aproape toţi oamenii un stres sever”. Deoarece stresul este sever şi uneori astfel de evenimente au o durată îndelungată, efectele perturbatoare asupra personalităţii umane sunt de durată şi la nivele profunde. Am redat mai jos din DSM III-R scala factorilor sociali de stres la copii (tabelul 1) şi la adulţi (tabelul 2). Tabelul 1: Scala factorilor sociali de stres la copii – sursa DSM III-R Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile 1 = nu există factori stresanţi – nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea 2 = uşor – despărţirea de un prieten sau prietenă, schimbarea de şcoală, aglomeraţia în condiţiile de locuit, certuri familiale 3 = mediu – exmatriculare, naşterea unui frate sau a unei surori, boala cronică şi invalidantă a unui părinte, certuri constante ale părinţilor 4 = sever – despărţirea părinţilor, sarcină nedorită, arest, părinţi severi sau represivi, boala cronică şi mortală a unui părinte, diferite internări în spitale şi sanatorii 5 = foarte sever (extrem) – abuz sexual sau maltratare corporală, moartea unui părinte abuz sexual repetat sau maltratare corporală 6 = catastrofal – moartea ambilor părinţi, boala cronică mortală 0 = informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării Tabelul 2. Scala severităţii factorilor psihosociali de stres la adulţi – sursa DSM III -R Cod Concept Exemple de factori stresanţi: Evenimente acute Circumstanţe de viaţă mai durabile 1 = nici un factor stresant – Nu există evenimente acute care să fie în relaţie cu tulburarea nu există circumstanţe de viaţă mai durabile care să fie în relaţie cu tulburarea 2 = uşor – ruperea relaţiilor cu un prieten sau prietenă; începerea sau sfârşitul şcolii; copilul părăseşte casa părinţilor, aglomeraţie în condiţiile de locuit; certuri familiale 3 = mediu – căsătorie, separarea de partener sau parteneră; pierderea locului de muncă; pensionare, avort spontan probleme maritale, dificultăţi financiare, certuri cu superiorii statutul de părinte unic 4 = sever – divorţ, naşterea primului copil, şomaj, sărăcie 5 = foarte sever (extrem) – moartea partenerului sau partenerei, diagnosticarea unei maladii somatice grave, starea de victimă a unei violenţe, propria maladie cronică severă sau a unui copil,maltratare corporală durabilă sau abuz sexual 6 = catastrofal – moartea unui copil, sinuciderea partenerului sau partenerei, dezastru natural luarea ca ostatic, prizonieratul într-un lagăr de concentrare 0 = informaţii insuficiente sau nici o modificare a stării sursa : http://psihologiafamiliei.blogspot.ro/2 … liale.html
AnnaE
.Post in Etapele vietii de familie
Etapele vietii de familie Familia este un sistem deschis, viu, cu influente multe si diverse din partea mediului si numeroase tipuri de interactiuni cu acesta. Sistemul familial niciodata nu ramane la fel; el se schimba de la un moment la altul in functie de evenimentele care apar in interiorul si exteriorul familiei. El trebuie sa se restructureze si reorganizeze in functie de: – · aparitia sau disparitia unora dintre membrii ei (nasterea copiilor a nepotilor, decesul, casatoria copiilor, revenirea dupa un divort a copilului in cuibul familiei de origine); · cresterea si dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, constientizarea rolului parental de catre parinte, inaintarea in varsta etc.); · aparitia unor evenimente asteptate sau neasteptate (intrarea copilului la gradinita sau scoala, divortul, pensionarea parintilor, obtinerea unui loc de munca pentru parinte, o boala etc.). Deci, o schimbare intr-o generatie determina schimbari si in celelalte generatii. 424j93e Transformarile care au loc intr-un subsistem familial influenteaza si celelalte subsisteme. Important este sa retii ca schimbarile prin care trece o familie nu se fac in mod lin, ci, dimpotriva, in salturi, uneori presupunand chiar zguduiri, care pot fi placute sau dureroase, dar aproape intotdeauna stresante. Salvador Minuchin identifica patru stadii de dezvoltare care apar in majoritatea familiilor: 1) Constituirea cuplului – diada maritala formeaza un sistem functional prin negocierea granitelor (interactiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viata diferite si dezvoltand reguli referitoare la conflict si cooperare. 2) Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizeaza atunci cand apar copiii (parentalitate). 3) Familia cu copii scolari si adolescenti – familia interactioneaza acum si cu sistemul scolar. 4) Familia cu copii mari – acestia devin deja adulti (relatia se modificata: de tip adult – adult). Sociologii Evelyn Duval si Reuben Hill au identificat 4 etape discrete ale dezvoltarii grupului familial: · etapa cuplului fara copii; · etapa familiei cu copii de varsta scolara; · etapa familiei cu copii deveniti adulti; · etapa familiei omului singur (vaduvia). Terapeutii de familie Betty Carter si Monica McGregor (1980, 1999) au imbogatit acest cadru; ei au apelat la orientarea multigenerationala, recunoscand pattern-urile culturale diverse si avand in vedere si etape care nu sunt neaparat specifice, cum ar fi divortul si recasatoria. Este de altfel, considerata cea mai cuprinzatoare si demonstrata clinic etapizare, organizata pe sase etape distincte: a) initiativa tanarului adult; b) casatoria; c) familiile cu copii mici; d) familiile cu adolescenti; e) initiativele copiilor si parasirea caminului; f) familia la batranete. Evident, nu exista nici o versiune standard a etapelor vietii de familie. Nu numai ca familiile au o diversitate de tipuri, asa cum ai vazut in capitolul anterior, dar aceste tipuri pot avea norme si reguli foarte diferite pentru etape diferite. Valoarea conceptului de ciclu de viata consta in a recunoaste ca familiile, adesea, dezvolta probleme la tranzitiile de la o etapa la alta datorita inabilitatii sau temerilor membrilor si a sistemului familial de a face tranzitia de la o etapa la alta. Ciclurile vietii de familie Procesul emotional al tranzitiei Schimbari de gradul doi in statutul familiei cerute pentru a continua dezvoltarea Parasirea casei: adultii tineri singuri Acceptarea responsabilitatii emotionale si financiare a) Diferentierea sinelui in legatura cu familia de origine; b) Dezvoltarea relatiilor intime egale; c) Stabilirea sinelui in legatura cu munca si independenta financiara; Formarea familiilor prin casatorie: noul cuplu Angajarea in noul sistem a) Formarea sistemului marital; b) Realinierea relatiilor cu familiile extinse si prietenii pentru a include sotul/sotia; Familii cu copii mici Acceptarea noilor membrii in sistem a) Adaptarea sistemului marital pentru a face loc copiilor; b) Impartirea sarcinilor privind cresterea copilului, a sarcinilor financiare si gospodaresti; c) Realinierea relatiilor cu familia extinsa pentru a include rolurile parintilor si bunicilor; Familia cu adolescenti Marirea flexibilitatii granitelor familiei pentru a putea permite independenta copiilor si slabiciunile bunicilor a) Schimbarea relatiei parinte-copil pentru a putea permite adolescentului sa se miste in interiorul si in afara sistemului; b) Refocalizarea asupra problemelor maritale de la mijlocul vietii si asupra carierei; c) Inceputul schimbarii spre ingrijirea generatiei mai varstnice. Lansarea copiilor si plecarea. Lansarea copiilor si plecarea lor de acasa Acceptarea multitudinii de iesiri si intrari in sistemul familiei a) Renegocierea sistemului marital ca o diada; b) Dezvoltarea relatiilor adult-adult; c) A face fata dizabilitatilor si mortilor parintilor (bunicilor); Familii in viata tarzie Acceptarea schimbarii rolurilor generationale a) Mentinerea functionarii si intereselor proprii si /sau ale cuplului in fata declinului psihologic: explorarea noilor optiuni ale rolului familial si social; b) Sprijin pentru un rol mai central al generatiei de mijloc; c) Flexibilizarea sistemului familial datorita intelepciunii si experientei celor mai in varsta, sprijinind generatia mai varstnica fara suprasolicitarea lor; d) Declansarea mecanismelor de coping pentru a face fata pierderii sotului, copiilor si a altor perechi si pregatirea pentru moarte. Procesele familiei In cadrul familiei au loc numeroase procese si fenomene familiale, cum ar fi intercunoasterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competitia, negocierea, formarea unor coalitii, manipularea, etc. Comunicarea. Comunicarea este foarte strans legata de intercunoastere, fiind mijlocul prin care aceasta din urma se realizeaza. De aceea, o buna comunicare va stimula intercunoasterea, care la randul ei va contribui la satisfactia si implinirea comunicarii. Cred ca deja cunosti cele doua forme fundamentale de comunicare umana, cea verbala si cea nonverbala, asa ca nu am sa insist asupra lor. Mentionez doar ca ambele sunt folosite si foarte utile in cuplu si familie. Ele pot ajuta la reglarea relatiilor familiale si la reechilibrarea sistemului familial. Pe langa cele doua forme fundamentale de comunicare (verbala si nonverbala), o alta clasificare a tipurilor de comunicare este cea a lui Gregory Bateson. El imparte comunicarea in: · comunicarea digitala; · comunicarea analogica. In comunicarea digitala, fiecare mesaj are doar un referent, apartine doar unui tip logic si consta in semne arbitrare (Bateson si Jackson, 1968). De exemplu, cuvantul “masa” nu desemneaza nimic altceva decat o piesa de mobilier. Din punctul de vedere al comunicarii digitale, o durere de cap este o durere de cap si nimic altceva. In comunicarea analogica, mesajul are mai mult decat un referent, putand exprima diferite grade. De exemplu, strangerea unui pumn este in acelasi timp un semn pentru un anumit tip de comportament (ex. amenintare, opozitie, frustrare, agresivitate), dar, totodata, este si o parte a acestui comportament. In anumite culturi, manifestari ca plansul, tipatul, ruperea hainelor, smulgerea parului, lovirea capului de un zid exprima in mod analog diferite grade de disperare. Un mesaj analogic poate fi decodificat doar prin luarea in considerare a altor mesaje. De exemplu, o sotie frustrata de lipsa de atentie a sotului sau preocupat de alte probleme ii poate comunica brusc o durere de stomac, in timpul cinei. Mesajul are mai multe semnificatii. El poate insemna intentia de a-l deturna pe sot de la problemele lui, nevoia de a-i capta atentia si afectiunea si, totodata, o stare fizica logica de disconfort epigastric. Sau “Am o durere de cap.”, comunicata in momentul pregatirii de culcare poate insemna mai mult decat o stare interna, deteriorarea relatiilor sexuale sau refuzul acestora. De asemenea, stilul si modalitatile de comunicare se invata in primul rand in familie. Apoi ele sunt modelate in grupuri si societate. De aceea, inclusiv blocajele in comunicare vor fi preluate din familie si folosite in viitoarele relatii de cuplu si de familie ale copiilor. Elementele care faciliteaza o buna comunicare sunt: · Sentimentele de afectiune autentica ale membrilor familiei; · Abilitatile de gestionare ale sentimentelor care se nasc in procesul comunicarii; · Onestitatea si promovarea adevarului in orice comunicare; · Deschiderea la si pretuirea mesajelor (verbale si nonverbale) care vin de la ceilalti membrii, ca urmare a constientizarii faptului ca acestea ajuta la pastrarea echilibrului familial;
Functionarea familiei   Cuvinte cheie : familie functionala si familie disfunctionala , orientare structurala , orientare transgenerationale, Teoria boweniana , caracteristici ale comportamentului de adaptare al familiei in fata stresului „ciclul abuzului”, strategii de adaptare .   Consider ca un profesor trebuie sa stie  „ce este o familie normala, sanatoasa?” . Nu stiu daca exista un raspuns standard , dar daca ne-am  elibera mintea de prejudecati si stereotipii referitoare la cum ar trebui sa arate o familie normala , ne-am  da seama ca  mai degraba exista familii functionale, deoarece fiecare familie isi gaseste propriile mecansime prin care sa isi mentina echilibrul. Iar normalitatea arata in multe feluri . Am gasit cateva repere ale unor autori care au stabilit cateva criterii de functionare ale familiei.   1.      Familii functionale si familii disfunctionale A stabili gradul de functionare al unei familii este o sarcina destul de dificila. Cat de mult iti poti mentine obiectivitatea? Cat de usor este sa pastrezi opiniile si valorile personale pentru tine si sa nu le impui sau transferi, voluntar sau involuntar familiei pe care o evaluezi? Cele mai clare repere de analiza ale functionalitatii familiei le furnizeaza orientarea structuralista. Salvador Minuchin este recunoscut pentru punctul sau de vedere vehement referitor la sanatatea familiei. Claritatea granitelor din familie reprezinta un parametru util pentru evaluarea functionalitatii familiei. Nu trebuie exagerat in ceea ce priveste granitele rigide sau difuze, deoarece ele se refera la stilul tranzactional sau la un tip preferat, caracteristic familiei, pentru interactiune si nu la o diferenta calitativa intre functional si disfunctional. Deci nu se poate concluziona, daca intalnim intr-o familie granite difuze sau rigide, ca acea familie este disfunctionala. Majoritatea familiilor au subsisteme separate si subsisteme suprapuse. De asemenea, depinde de etapa de evolutie a familiei. In familiile cu copii mici, subsistemul mama – copii tinde spre suprapunere, iar tatal tinde spre separare in relatia cu copiii mici, dar mai tarziu el poate ajunge la suprapunere cu copiii mai mari. Cand copiii au crescut si mai mult si incep sa se separe de nucleul familial, subsistemul parinti – copii tinde spre separare. Totusi, extremele sugereaza un anumit grad de patologie familala. Un subsistem cu un grad ridicat de suprapunere intre mama si copii, cu un tata foarte separat are ca efect subminarea independentei copiilor, ceea ce poate duce la aparitia anumitor simptome la copii, de exemplu anorexie, lipsa initiativelor, atacuri de panica, simptome psihosomatice, etc. La fel, un grad crescut de separare intre membrii familiei poate duce la un sentiment puternic de independenta, dar nu stimuleaza manifestarea sentimentelor de loialitate si apartenenta, a celor de ajutor interpersonal si suport emotional atunci cand acesta este necesar. De aici pot aparea comportamente simptomatice precum violenta, depresii dar si multe tipuri de simptome psihosomatice. Acest lucru este posibil pentru ca o familie cu o slaba diferentiere intre subsistemele sale descurajeaza explorarea autonoma si rezolvarea problemelor. De exemplu, cele dinspre polul rigiditatii, tolereaza o mare varietate de comportamente ale membrilor sai, iar stresul unui membru al familiei nu trece de granita rigida, deoarece numai un nivel foarte crescut de stres va ajunge si la ceilalti membrii ai familiei. La capatul opus, la polul granitelor difuze, al subsistemelor suprapuse, dimpotriva, comportamentul unui membru ii afecteaza puternic si imediat pe ceilalti membrii, iar tensiunea psihologica, stresul care actioneaza asupra unui individ, va reverbera puternic prin granitele difuze si va afecta celelalte subsisteme. Una dintre functiile familiei este de a-si sustine membri. Atunci cand unul dintre ei este tensionat, ceilalti membrii simt nevoia sa se adapteze acestei schimbari, deoarece, ei urmaresc pastrarea integritatii structurii sale, adica mentinerea homeostaziei. Familia disfunctionala va fi familia care in urma stresului se va rigidiza. Fiecare membru va face acelasi lucru ca in etapa anterioara, adica se va petrece un fenomen de regresie. Walsh&McGrow (1996) vorbesc de patru elemente de patologie care pot afecta functionalitatea unei familii: 1. Patologia granitelor; 2. Patologia aliantelor – relatii intrafamiliare care pot sa nu aiba un interes comun; doua tipuri de patologie a aliantelor: a)    Deturnarea conflictului sau gasirea “tapului ispasitor”; b)   Coalitiile transgenerationale neadaptative. 3. Patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliare instabile ce se pot forma intre un membru ce se coalizeaza cu un altul impotriva unui al treilea membru. 4. Patologia ierarhiei – copiii au mai multa putere decizionala decat parintele. Aceste tipuri le putem integra in sase arii: 1. Structura familiei ca ansamblu – toate paternurile tranzactionale alternative; 2. Flexibilitatea sistemului familial; 3. Rezonanta sistemului familial care reflecta sensibilitatea lui la nevoile fiecarui membru; 4. Contextul vietii familiei respective – factorii de stres care actioneaza asupra familiei, suportul familial; 5. Stadiul de dezvoltare in care se afla familia respectiva si cum face fata provocarilor si stadiilor specifice fiecarei etape de dezvoltare; 6. Aparitia simptomului in familia respectiva si modul in care este mentinut.   Din punctul de vedere strategic al lui J. Haley, simptomul are o functie care este aceea de a mentine echilibrul familiei. Simptomul este o reactie la ceva. In cazul familiei disfunctionale, simptomul apartine intregii familii. Astfel, familia functionala ar fi familia caracterizata prin deschidere, cea care are granitele bine conturate, dar flexibile. Familia disfunctionala ar fi familia care neaga prezenta vreunei probleme sau creeaza probleme acolo unde nu exista. Acest tip de familie dispune de o structura ierarhica necorespunzatoare. Orice organizare umana va intampina dificultati si va fi disfunctionala daca vor exista coalitii intre nivelurile ierarhiei. Daca se cristalizeaza, ele genereaza disfunctionalitati. Pe de alta parte, orice familie are nevoie de reguli si in orice familie exista un sistem de reguli care o guverneaza. Orientarea sistemica, reprezentata de psihiatrii italieni Mara Selvini-Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin si Guiliana Prata, considera ca orice sistem are nevoie de o stare de echilibru. Cand o familie nu mai este in echilibru, mecanismele de feedback vor tinde mereu sa readuca familia la echilibrul initial. Metodele prin care se incearca sa se restabileasca echilibrul pot deveni ele insele probleme. Din dorinta de a pastra echilibrul, membrii familiei ignora faptul ca trebuie sa se schimbe. Daca avem in vedere jocurile dintre membrii familiei, adica „un set de tranzactii complementare ulterioare care inainteaza spre un deznodamant previzibil si bine definit” (E. Berne, 2002, p. 38), o familie disfunctionala este cea care nu constientizeaza si nu modifica regulile jocurilor lor, adica cand in interiorul sistemului, al familiei exista patern-uri tranzactionale blocate, rigide, care apartin fie generatiilor anterioare, fie familiei actuale. Teoria boweniana – Murray Bowen – afirma faptul ca nivelul de diferentiere a sinelui va determina gradul de functionalitate si de disfunctionalitate al familiei; in sistemele fuzionale diferentierea este mica, ca urmare, familia are sanse mai mari sa fie disfunctionala, iar in sistemele diferentiate (separate) diferentierea va fi mare, ceea ce va duce la functionarea normala a familiei. Un alt element de apreciere a sanatatii familiei este modalitatea ei de a face fata stresului.            Eforturile familiie de a se adapta situatiei provocate de evenimentele stresante sau traumatizante presupun doua etape distincte, dar interrelationate: reactia la cerintele imediate si practice ale situatiei si stapanirea si gestionarea emotiilor generate de evenimentul stresant. Psihiatrul Gerald Caplan (1964) a identificat 7 caracteristici ale comportamentului de adaptare (apud McCubbin, Duhl, 1985, p. 385): 1.      Explorarea activa a problemei; 2.      Exprimarea deschisa si libera a sentimentelor pozitive si negative; 3.      Cautarea activa (propriu-zisa) a ajutorului de la ceilalti, inclusiv prieteni, rude si cei de la serviciile sociale; 4.      Impartirea problemei in mai multe aspecte si analizarea si rezolvarea lor pe rand, una cate una; de exemplu, in cazul unui adolescent rebel, parintii trebuie sa aleaga sa se concentreze pe problemele majore ale varstei, cum sunt drogurile, activitatea scolara, decat sa se centreze pe probleme minore, cum ar fi camera dezordonata. 5.      Constientizarea starii de oboseala, a disconfortului emotional si a nevoii de a face pauze intre eforturile cuiva. Astfel, o familie cu un copil cu multiple retarduri trebuie sa accepte faptul ca este nevoie de o “pauza”, departe de cerintele copilului. 6.      Manifestarea flexibilitatii si a dispozitiei de a schimba comportamentul sau de a inversa rolurile in familie. 7.      Pastrarea unei increderi de sine, dar si fata de membrii familiei si mentinerea unei atmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole si crize. Eforturile de adaptare pot constitui ele insele surse de stres. „Violenta familiala, cum ar fi abuzul asupra copilului sau sotului/sotiei pot fi percepute atat ca sursa de stres, cat si ca modalitate de depasire a problemelor. Cercetatorii sugereaza ca asemenea violenta este de obicei un raspuns invatat (automatizat) la stres. Un om care se simte „impins/calcat in picioare” la serviciu, poate fi invatat, imitand comportamentul asemanator al propriului tata, ca poate folosi violenta impotriva sotiei sau copilului, pentru a demonstra ca inca el este „seful” acasa. Aceasta repetare a comportamentului violent de la o generatie la alta este cunoscuta sub denumirea de „ciclul abuzului” (McCubbin, Duhl, 1985, p. 385-386). Oricum, unele strategii de adaptare sunt mai functionale decat altele. Cele functionale sunt acele seturi de actiuni si atitudini care produc imbunatatiri in situatia a familiei. Iata cateva dintre cele mai bune/pozitive strategii de adaptare (McCubbin, 1979): 1.      Mentinerea unitatii familiei – alocarea unei perioade de timp pentru a face lucruri impreuna cu copiii si pentru a planui activitati extrafamiliale. 2.      Dezvoltarea increderii de sine si respectului de sine – invatarea unor aptitudini care sa ajute la adaptarea si rezolvarea unei probleme. 3.      Dezvoltarea suportului social – petrecerea timpului cu prietenii si familia, acceptarea ajutorului acestora, participarea in cluburi si organizatii comunitare. 4.      Dezvoltarea unei gandiri pozitive – ramanerea intr-o sfera optimista, chiar si atunci cand ne gasim in fata unor probleme serioase. 5.      Studierea profunda a problemei – citirea de carti, inscrierea la cursuri de specialitate, cautarea sfatului medical sau de alta profesie. 6.      Reducerea tensiunii – fie prin exercitii fizice, privind la televizor, intretinand interesul pentru hobby-uri, vorbind deschis despre lucruri sau plangand. 7.      Dozarea eforturilor de adaptare – folosind mai multe strategii de adaptare intr-o maniera echilibrata si constituind, prin sinteza lor, una singura, in incercarea de a avea grija de propria persoana si de ceilalti membrii ai familiei.     In concluzie este foarte important ca un profesor sa  cunoasca sistemul de functionare al familiei pentru a putea sa observe atunci cand un copil are nevoie de ajutor si de a putea ajuta familia sa depaseasca un moment de criza sau sa ii indrume spre consiliere familiala .     Bibliografie suplimentara BERNE, E., Jocuri pentru adulti, Ed Amalteea, Bucuresti, 2002. MITROFAN, I., VASILE, D., Terapii de familie, Ed. SPER, Bucuresti, 2000, 2004 NICHOLS, M., SCHARTZ, R., Terapia de familie – concepte si metode, traducere si publicare autorizata de Asociatia de terapie familiala, 2005, original publicata de Allyn & Bacon, 2004. NUTA, A., Secrete si jocuri psihologice, Analiza tranzactionala, Ed SPER, Bucuresti, 2000. SELVINI–PALAZZOLI, M., BOSCOLO, L., CECCHIN, G., PRATA, G., Paradox And Counterparadox, New York, Janson Aronson, 1978