Poezii Doine

Doina Doina, doiniţă! De-aş avea o puiculiţă, Cu flori galbene-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă! De-aş avea o mândrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică! De-aş avea o bălăioară Naltă, veselă, uşoară, Ca un pui de căprioară! Face-m-aş privighetoare De-aş cânta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare! Doina, doinitâ! De-aş avea o puşculiţâ Şi trei glonp în punguliţâ Ş-o sorioară de bărdiţă! De-aş avea, pe gândul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu! De-aş avea vro şapte fraţi, Toţi ca mine de bărbaţi Şi pe zmei încălecaţi! Face-m-aş un vultur mare, De-aş cânta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare! Doina, doiniţă! Şi i-aş zice: “Mândruliţă, Mă jur p-astâ cruciuliţâ Să te ţin ca un bădiţă!” Şi i-aş zice: “Voinicele, Să te-ntreci cu rândunele Peste dealuri şi vâlcele!” Şi le-aş zice: “Şapte fraţi, Faceţi cruce şi juraţi Vii în veci să nu vă daţi!” Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moşie De păgâni şi de robie!

Baba Cloanţa Şede baba pe călcâie În tufărul cel uscat, Şi tot cată ne-ncetat Când la luna cea bălaie, Când la focul cel din sat. Şi tot toarce cloanţa, toarce, Din măsele clănţănind Şi din degete plesnind. Fusu-i repede se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind. “Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos. De-a veni el după mine Să-1 iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat Să fie-n veci fermecat Şi de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! În cap ochii să-i se-ntoarcă Şi să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fier aprins, Din piept inima să-i stoarcă Şi s-o ardă-n foc nestins! Fiară-Verde să-1 gonească Cât va fi câmp de gonit Şi lumină de zărit. Noaptea încă să-1 muncească Sânge-Roş şi Hraconit!” Toarce baba, mai turbată! Fusu-i zboară nevăzut, Căci o stea lungă-a căzut, Pe lună s-a pus o patâ Şi-n sat focul a scăzut: “Dragă puiule, băiete, Trage-ţi mâna din cel joc Ce se-ntoarce lângă foc, Ş-ochii de la cele fete, Cu ochi mari, făr’ de noroc. Vin’ la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele, Şi de şerpi te-oi descânta. Vai! din ziua cea de vară Când, prin luncă rătăcit, Cântai Doina de iubit, Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-a învrăjbit! Adă-mi faţa ta voioasă Ş-ai tăi ochi de dezmierdat, Că mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de mătasă, Haine mândre de-mpărat. Vârcolacul se lăţeşte Sus, pe lună, ca un nor, Vin’ ca pasărea-ntr-un zbor Pân’ ce viaţa-mi se sfârşeşte Ca şi lâna din fuior.” Baba Cloanţa geme, plânge, Căci fuiorul s-a sfârşit, Iar voinicul n-a venit! Mâinile cumplit îşi frânge, Crunt strigând spre răsărit: “Sai din hău făr’ de lumină Tu, al cerului duşman! Tu, ce-n veacuri schimbi un an Pentr-un suflet ce suspină, Duhul răului, Satan! Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormânt, Unde zac moaşte de sfânt, Când înconjuri într-o clipă De trei ori acest pământ! Vin’ ca-n ceasul de urgie Când zbori noaptea blestemând, Ca să-mi faci tu pe-al meu gând Că de-acum pe vecinicie Tie sufletul îmi vând!” Abia zice, şi deodatâ Valea, muntele vuiesc, În nori corbii croncăiesc, Şi pe-o creangă ridicatâ Doi ochi duşmani strălucesc! “Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce (Zbiară-un glas ce dă fiori), Printre şerpi şi printre flori, La cea baltâ de mă-i duce Şi-mprejuru-i de trei ori!” Baba Cloanţa se porneşte Fără grijă de păcat, Cu Satan încălecat, Ce din dinţi grozav scrâşneşte Şi tot blestemă turbat. Saltă baba, fuge, zboară Cu sufletul după dor, Ca o buhnă la izvor, Şi-n urmă-i se desfăşoară Toată lâna din fuior. Fuge baba despletită, Ca vârtejul fioros, Sus, pe malul lunecos, Şi-n tăcerea adâncită Satan urlă furios. Mii de duhuri ies la lună, Printre papură zburând, Şi urmează şuierind, Baba Cloanţă cea nebună Care-aleargă descântând. Codrul sună, clocoteşte De-un lung hohot pân’ în fund. Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot ce-ngrozeşte, Dar pe dânsa n-o pătrund! Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat, Ca un duh înspăimântat, Căci Satana o repede Către ţelul depărtat. Zece pasuri încă grele… Mândrul că şi-a dezmierda, Ca pe-o floare 1-a căta, De deochi, de soarte rele Şi de şerpi 1-a descânta. Doi paşi încă… Vai! în lunc Ţipă cocoşul trezit; Iar Satan afurisit Cu-a sa jertfă se aruncă În băltoiul mucezit! Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti, În mari cercuri se-nvârti, Şi de trestii, şi de maluri Mult cu vuiet se izbi. Iară-n urmă liniştită Dulce unda-şi alina, Şi în taină legăna Faţa lunii înălbită Ce cu ziua se-ngâna… Când pe malu-i trece noaptea Călătorul şuierând Printre papuri când şi când El aude triste şoapte Ş-un glas jalnic suspinând: “Vin’ la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele Şi de şerpi te-oi descânta!” 1842, Mirceşti

Andrii-Popa Cine trece-n Valea-Seacă Cu hamgerul fără teacă Şi cu pieptul dezvelit? Andrii-Popa cel vestit! Şapte ani cu voinicie Şi-a bătut joc de domnie Şi tot pradă ne-ncetat, Andrii-Popa, hoţ bărbat! Zi şi noapte, de călare, Trage bir din drumul mare, Şi din ţară peste tot! Fug neferii cât ce pot, Căci el are-o puşcă plină Cu trei glonţi la rădăcină, Ş-are-un murg de patru ani, Care muşcă din duşmani, Ş-are fraţi de cruce şapte, Care-au supt sânge cu lapte. Şi nu-i pasă de nimic, Andrii-Popa cel voinic! Căpitane, frăţioare, Ce se vede despre soare? Să zăresc vro patru cai!… N-auzişi tu de-un Mihai? Căpitane, te găteşte, Mihai mândrul te goneşte. Iată-1, vine ca un zmeu! Fă trei cruci la Dumnezeu. Cum îi vede-n depărtare, Popa strigă-n gura mare: “Hai la goană de neferi! Hai la horă de muieri!”* A zis! ţipă, se aruncă, Trece şes, pâraie, luncă Cu fugarul sprintenel Şi cu hoţii după el. Mihai mândrul vine iară, Falnic ca un stâlp de pară, Pe-un cal alb ce n-are loc Şi din ochi aruncă foc. Fug cum fuge-o o rândunică, Fug ca fulgerul când pică, Şi se duc voinicii, duc, Cu urgie de haiduc! Piept în piept!… câmpul răsună Toţi de tot dau împreună. Toţi la luptă-s încleştaţi, Toţi în sânge încruntaţi. “Ura, fraţi!” caii nechează, Sus văzduhul scănteiază. “Ura!” moartea s-a ivit! Vulturu-n zbor s-a oprit! Zi de vară pân-în seară Dau voinicii să se piară Şi cu fierul ascuţit, Şi cu pumnul amorţit. Sângele-n răni gâlgâieşte, Glasu-n gură se sfârşeşte. Zece-s morţi! doi încă vii, Mihai mândrul şi Andrii. Andrii fuge făr’ de-o mână, Prinde murgul la fântână, Dă pieptiş, sare pe şa Şi din gură zice-aşa: “Zbori, copile sprintenele, Să mă scapi de chinuri grele, Că mă jur, de mă-i scăpa, Ca pe-un frate te-oi căta”. Murgul sprinten se repede. În zadar! Mihai mi-1 vede! “Stai, hoţ-popă, dragul meu, Să-ţi arăt cine sunt eu!” Şi cum zice, mi-1 chiteşte, Drept în frunte mi-l loveşte! “Ura!” Vulturul din nori Răcni falnic de trei ori. 1843, Ocna