Istoria Astronomiei

Evenimente importante din  istoria astronomiei                       De obicei se afirmă că astronomia este una din cele mai vechi ştiinţe. Se mai menţionează că începuturile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani î.e.n. Cercetări relativ recente consideră acest început al astronomiei în negura preistoriei, în perioada când omul de Cro Magnon, un veritabil “homo sapiens”, venea să înlocuiască omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 î.e.n., din care par să dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. În realitate credem că începuturile astronomiei sunt şi mai vechi, ele putându-se situa în momentul apariţiei poziţiei bipede la om, ceea ce i-a permis să vadă şi să observe CERUL.           Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, în special al civilizaţiei antice greceşti. Dacă am căuta să exemplificăm cu nume ilustre unele realizări ale astronomiei elenistice, nu putem să nu cităm pe unii din marii săi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat şi iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeşte cerul COSMOS şi declară că Pământul are formă sferică. Parmenide din Eleea  (c.540 – 450) care, după Teophrast, ar fi susţinut şi el teoria sfericităţii Pământului, ar mai fi afirmat, după cum menţionează Plutarh, că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”.           Viziuni şi concepţii aproape de realitate a susţinut şi Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai că a preconizat existenţa atomilor, dar a şi interpretat corect aspectul albicios al Căii Lactee, prin prezenţa a nenumărate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat după circa 2000 de ani prin primele observaţii telescopice ale lui Galilei.           Timp de 2 000 de ani cunoştinţele despre Univers şi astrele ce-l populează s-au acumulat graţie activităţii neobosite ale unor savanţi ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel şi alţii până în prezent.           Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos şi de la el s-a păstrat o singură lucrare, Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii unde încearcă să determine distanţele până la Lună şi Soare. În ceea ce priveşte concepţia cosmologică a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pământ a unei mişcări combinate.           Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichităţii greceşti. El ajunge la o foarte exactă apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile şi un sfert fără 1/300 dintr-o zi. El apreciază foarte exact şi durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute şi 2,5 secunde (valoarea acceptată azi se termină cu 2,8 secunde). O altă contribuţie a lui Hiparh este alcătuirea unui catalog de stele, conţinând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de strălucire, clasificare care, cu unele perfecţionări, s-a păstrat până azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, după care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul său 60’’.           Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltării sistemului geocentric care-i poartă numele şi a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epocă, Ptolemeu a mai avut şi alte contribuţii remarcabile: descoperă ecveţia Lunii şi calculează paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.           Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îşi expune, într-o formă simplă, nematematizată, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasă abia în anul 1835, după agitaţia făcută de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmările în favoarea teoriei heliocentrice fuseseră obţinute.           Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat precesia echinocţiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitivă a “trepidaţiei”. Tot el mai determină cu precizie înclinarea eclipticii la 23º31’ şi mişcarea anuală a perigeului Soarelui la 45’’ (în loc de 61’’). Catalogul său cu poziţiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1’.           Galileo Galilei (1564 – 1642). După 1609, când Galilei îşi construieşte singur o serie de lunete, începe să observe cerul şi face câteva descoperiri de o importanţă capitală. În primul rând, observând Luna, descoperă munţii lunari şi formaţiunile caracteristice, asemănătoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desenând o hartă a Lunii, destul de rudimentară, Galilei denumeşte zonele mai închise “mări”. Observând câmpurile stelare, el descoperă nenumărate stele noi: în Pleiade (Cloşca cu pui) vede 36 de stele, iar în Calea Lactee, o mulţime de stele. Observând planeta Jupiter, Galilei descoperă în câteve zile cei 4 sateliţi mai mari. Galilei mai observă petele solare şi le interpretează corect, determinând şi perioada de rotaţie a Soarelui. Principala operă astronomică a lui Galilei este Dialogo…, în care el compară cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic şi cel copernican, ceea ce atrage mânia clerului, care, prin intermediul inchiziţiei îi intentează un proces rămas celebru în urma căruia este silit să abjure. După această abjurare legenda spune că Galilei ar fi pronunţat celebra expresie “E pur si move !” (Şi totuşi se mişcă !).           Johann Kepler (1571 – 1630). În anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia nova…, în care sunt enunţate primele două legi, din cele trei, cunoscute sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune că “planetele se mişcă pe orbite eliptice, având Soarele în unul din focare”; legea a II-a spune că “raza vectoare mătură arii egale în timpuri egale”. În anul 1619 publică Harmonices Mundi, în care apare şi legea a III-a: “pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de mişcare ale planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”.           Cristian Huygens (1629 – 1695). Descoperă inelul lui Saturn, şi cel mai strălucitor satelit al lui Saturn - Titan.           Isaac Newton (1642 – 1727). Newton construieşte primul telescop cu oglindă. În cartea a III-a a lucrării Philosophiae naturalis principia mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizează mişcarea Lunii, planetelor şi cometelor. Pe baza acestei lucrări fundamentale se va constitui o nouă ramură a astronomiei, mecanica cerească.           Wiliam Herschel (1738 – 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizări în sistemul solar mai putem cita descoperirea a doi sateliţi ai lui Uranus, Titania şi Oberon, şi rotaţia sa anormală, descoperirea a doi sateliţi ai planetei Saturn, Mimas şi Enceladus, măsurarea perioadei de rotaţie a lui Saturn şi a inelelor sale, descoperirea variaţiilor sezoniere pe planeta Marte şi interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descoperă radiaţiile infraroşii, determină forma galaxiei noastre şi descoperă foarte multe stele duble, care se mişcă în jurul centrului de masă comun, ascultând de legea atracţiei universale.           Urbain J. J. Le Verrier (1811 – 1877). Calculează locul unde se află planeta Neptun aceasta fiind descoperită în 1846 de Johann Gottfried Galle. Determină exact deplasarea periheliilor planetelor.           Clyde William Tombaugh . Descoperă planeta Pluto(1930).      

Nașterea sistemului solar     Inceputul Universului              Astronomii cred ca totul a aparut în urma cu 15 miliarde de ani cu formarea particulelor care se agitau cu vitexe apropiate luminii. Dupa un sfert de ora în urma fuziunii nucleare s-au format nucleele atomice usoare. Apoi s-au format atomii si abia la capatul a 300 000 - 400 000 ani temperatura a scazut sub 3 000 C. Dupa sute de milioane de ani s-au format galaxiile. Teoria Big bangului a fost elaborata datorita analizei luminii emisa de galaxii, lumina acestora ajungând la noi cu o tenta luminoasa, ceea ce înseamna ca galaxiile se îndeparteaza unele de altele. Efectul spre rosu al galaxiilor care se departeaza de noi este numit efect Dopler. Cu ajutorul acestuia putem afla distantele între galaxii precum si daca acestea se apropie sau se departeaza de noi.            Daca expansiunea va continua Universul, va devenii din ce în ce mai gol, iar spatiul din ce în ce mai rece. Însa daca Universul va începe sa se contracte, galaxiile se vor apropia pâna când vor intra în coliziune si vor fuziona. Totul va fi distrus. Acesta va fi Big crunch. Viitorul depinde de cantitatea de materie pe care o contine Universul pe metru cub. Însa potrivit informatiilor actuale ea este prea mica pentru ca Universul sa înceapa sa se contracte. Cu toate acestea în prezent cunoastem prea putin din tot Universul (cca: 5%), pentru a ne putea exprima categoric.     NASTEREA SISTEMULUI SOLAR              Sistemul solar se întinde pe o suprafatã în formã de disc cu raza de 6 miliarde kilometrii. Cu toate cã el pare foarte întins la scara Universului acesta este cu adevãrat minuscul. Asa cum am mai afirmat acesta este alcãtuit din Soare, planete, asteroizi, comete.            Sistemul solar a luat parte acum circa 5 miliarde de ani dintr-un nor de gaze, care a început sã se prãbuseascã sub propria lui greutate si sã se învârteascã. A urmat un disc mai cald în interior decât la limitele exterioare.            Apoi materia din interiorul sãu a devenit suficient de densã si caldã ca Soarele sã înceapã sã strãluceascã. Pe parcursul a 100 milioane de ani s-au format planele. Sistemul solar a fost sortit sã disparã încã din momentul creerii sale. Astfel în mai putin de 5 miliarde de ani tot hidrogenul din interiorul Soarelui se va transforma în heliu, iar Soarele va creste în dimensiuni "înghitind" planetele pânã la Jupiter. Dupã aceasta Soarele se va contracta transformându-se într-o piticã albã care se va stinge lãsând Sistemul solar in frig si întuneric.     LOCUL SAU IN UNIVERS              Sistemul solar face parte din Galaxia numitã Calea Lactee, o galaxie în formã de spiralã cu un diametru de 100 000 ani luminã fatã de o grosime de 1000-2000 ani luminã. Ea are trei sau patru brate în care este concentratã materia (tipul galaxiei noastre este Sc sau SAB dupa parerile unor astronomi). Sistemul nostru este situat în unul din aceste brate la circa 30 000 ani luminã de centrul ei. Nucleul Galaxiei are o lungime de 15 000 a.l. si o lãtime de 5000 a.l. si se ascunde în spatele unei nebuloase de gaze si pulberi. Imaginiile preluate prin infrarosu si unde radio de cãtre sateliti prezintã fie o mare aglomerare de stele fie o gaurã neagrã.     GALAXII              Alãturi de Galaxia noastrã se mai cunosc în prezent zeci de milioane de Galaxii. Dupã forma pe care o au ele au fost clasificate în Galaxii spirale (numite si S sau SB sau SAB, 80% dintre ele): asemenea Galaxiei NGC 2997, eliptice (E, 15%): Galaxia NGC 5128, neregulate (Ir, 3%): Galaxia NGC 1365. Ele se împart si în Galaxii active (5% din totalul lor). Se numesc active deoarece nucleul lor emite de o mie de ori mai multã energie decât cel al unei Galaxii obisnuite. Unele din acestea se numesc si Radiogalaxii deoarece emit unde radio.            Quasarii au fost identificati în 1963 când astronomii au identificat obiecte care pãreau a fi nucleul unei galaxii îndepãrtate. A fost cercetat modul în care acestea emit atâta energie. Specialistii cred cã în centrul acestora se aflã o Gaurã Neagrã. Quasarii sunt cele mai îndepãrtate corpuri ceresti cunoscute pânã în prezent. Datoritã distantei mari fatã de noi ei ne oferã date despre trecutul Universului.            Galaxia noastrã nu este izolatã în spatiu, ea fiind cuprinsã într-o aglomerare de galaxii numitã Roiul local. Acesta este format din circa 30 de elemente în care se situeaza si Galaxia Andromeda prima a cãrei distanta a putut fi mãsuratã. Ea este situatã la o distanta de 2,2 milioane a.l. si are de doua ori mai multe stele decât galaxia noastra. Roiul local este situat in Superroiul local. Superroiurile se întind pe o distanta de 100 milioane a.l. sau mai mult. În 1989 a fost descoperitã cea mai spectaculoasã aglomerare de galaxii din emisfera nordica numita "Marele zid". Acesta are o grosime de 500 milioane a.l. , 200 lãtime si o grosime de 15 .            În afarã de aceste roiuri si superroiuri astronomii au descoperit si spatii lipsite de galaxii. Un asemenea vid a fost descoperit în 1981 în directia constelatiei Boarul.          

Prezentare Generală a Cosmosului Îndepărtat     Dincolo de atmosfera terestră se întinde o lume diferită şi plină de mister. Nimic material nu poate întrece frumuseţea Cosmosului. Vă invit să călătorim împreună spre cele mai tainice profunzimi ale Universului. Haideţi să visăm la aştri. Am decis să prezint Cosmosul îndepărtat deoarece cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât misterul creşte şi cantitatea de informaţii deţinute de noi scade.             Terra, casa noastră, este doar un corp ceresc de mici dimensiuni care se roteşte la nesfârşit în jurul unei stele la fel de neînsemnate la scară cosmică, Soarele. Pe lângă mişcarea de revoluţie Pământul mai execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul lui. Are şi un satelit natural, Luna, fără de care oamenii nu ar mai fi fost aşa de visători şi romantici. Alături de Planeta Albastră se mai rotesc în jurul Soarelui alte opt planete, pe orbite proprii, respectând aceleaşi legi. Cu excepţia lui Mercur şi Venus, celelalte au un număr mai mare de sateliţi decât Terra. În jurul stelei centrale se mai rotesc şi alte corpuri ce formează materia neorganizată, cum ar fi cometele, asteroizii, meteoroizii etc. Omul a îmbogăţit şi el materia aleatorie din spaţiul interplanetar, construind sateliţi artificiali, sonde spaţiale, rachete cosmice şi de curând staţii şi laboratoare orbitale.              Soarele cu tot ce se roteşte în jurul lui formează Sistemul Solar. Departe, la distanţe inimaginabile se află alte stele asemănătoare Soarelui nostru. Acestea la rândul lor formează diferite tipuri de sisteme stelare.   Deoarece distanţele cosmice sunt foarte mari, încât mintea omenească nu le poate percepe, astronomii folosesc alte unităţi pentru a le măsura: unitatea astronomică (distanţa medie Pământ-Soare, egală cu aprox. 149,6 milioane km), anul-lumină (distanţa străbătută de lumină, cu viteza v=300 mii km/s, într-un an, egală cu 9,46 mii de miliarde km) şi parsecul (egal cu 3,26 a.l.).             Forţa de atracţie universală a grupat stelele în sisteme complexe numite galaxii. Cele peste 6000 stele vizibile de pe Pământ, pe întreg cerul cu ochiul liber, precum şi Soarele fac parte din Galaxia Noastră numită Calea Lactee. Ea are forma unei spirale, cu diametrul de aprox. 100 mii a.l., iar grosimea de numai 15 mii a.l. Masa galaxiei este de 140 miliarde ori mai mare decât masa Soarelui.  În realitate numărul de stele din galaxie depăşeşte 150 miliarde, dar noi vedem doar câteva mii din cauza distanţei mari şi a strălucirii reduse a acestora. Sistemul Solar este situat într-o margine, în Braţul Orion, la o distanţă de aprox. 28 mii a.l. faţă de centru. Galaxia a primit numele de Calea Lactee datorită benzii de stele vizibilă pe cer, asemănătoare cu o dâră de lapte vărsat, care nu este altceva decât proiecţia nucleului şi a discului galactic văzute din profil.              În interiorul galaxiei stelele sunt grupate în alte sisteme. Un număr infinit de mare de stele bătrâne, roşii formează nucleul galactic. Acesta este de fapt o sferă imensă faţă de care dimensiunile stelelor pot fi considerate neglijabile. Alte stele roşii formează roiuri globulare, aglomerări cu formă sferică ce conţin peste un milion de stele. Există cam 150 de astfel de roiuri în Calea Lactee, iar majoritatea sunt dispuse sub forma unui halo uriaş care înconjoară întreg discul galactic (ex. Omega Centauri, M13 din Hercules etc). Acest disc constă într-un număr de braţe ce pornesc din nucleu, dând galaxiei aspect de spirală. Aceste braţe sunt alcătuite din stele tinere, albastre, dar şi din materie interstelară. Printre stele există nişte nori imenşi de gaze, în special hidrogenul, precum şi pulberi şi praf. Norii au primit denumirea de nebuloase, care la rândul lor se clasifică în mai multe tipuri. Există nebuloase difuze (care văzute prin instrumente optice au aspectul unei pete ceţoase, cel mai evident exemplu fiind M42, Nebuloasa Orion), cât şi nebuloase obscure (care au aspectul unei pete întunecate pe un fond luminos al cerului, ca ex. Nebuloasa Cap de Cal, un nor din vasta M42). Aceste nebuloase sunt adevărate incubatoare în care iau naştere noi stele printr-un proces îndelungat şi complex. Al treilea tip îl reprezintă nebuloasele planetare. Acestea au aspectul unui inel cu o stea în centru. Spre deosebire de cele difuze şi obscure, aici o stea în ultimul stadiu de viaţă emite gaze si praf care formează inelul.   Astfel de corpuri sunt Nebuloasele Dumbell, Helix, Ochiul Pisicii etc. Pe lângă acestea mai există în braţele galaxiei şi roiuri deschise de stele tinere. Sunt asemănătoare celor globulare, doar că numărul de stele componente este foarte mic. Ex.: Cloşca cu Pui, Caseta cu bijuterii, Stupul etc. Ca materie neorganizată mai există şi vântul stelar, flux de particule emis în spaţiu de către stele, în urma reacţiilor nucleare ce au loc în interiorul acestora.                           Calea Lactee se roteşte în jurul propriei axe într-un aşa numit dans galactic, şi o dată cu ea şi întregul Sistem Solar.  O rotaţie completă are loc o dată la 225 ani tereştri, un an galactic. Deci Soarele se afla exact în poziţia în care se află acum, atunci când pe Terra trăiau dinozaurii.             Dar în Cosmos mai există şi alte galaxii, cam câteva miliarde de astfel de sisteme. Iar distanţele dintre ele sunt enorme, de ordinul a milioanelor şi chiar a miliardelor de a.l. Acestea sunt de trei tipuri: galaxii spirală, aşa cum e şi Calea Lactee, iar ca o particularitate a acestui tip în Univers există şi galaxii spirale barate, care au doar două braţe ce pornesc dintr-o bară care trece prin centru; galaxii eliptice – au formă de elipsoid şi sunt alcătuite din stele roşii bătrâne. E posibil ca aceste galaxii să fi fost la început spirale şi după ce materia dinte stele s-a epuizat, stelele care formau spiralele s-ar fi apropiat de nucleu. Iar a treia categorie o reprezintă galaxiile neregulate, cu o formă nedeterminată. Un exemplu elocvent sunt Marele Nor Magellanic şi Micul Nor Magellanic, galaxii satelite Căii Lactee.    La rândul lor galaxiile se grupează în roiuri de galaxii, care apoi formează roiuri de roiuri numite superroruri şi respectiv hiperroiuri. Galaxia noastră face parte din Roiul Local. Acesta conţine în jur de 30 de galaxii şi are cam 5 a.l. diametru. Calea Lactee împreună cu Andromeda sau marea Galaxie Spirală sunt cele mai mari galaxii din acest roi. Andromeda este cel mai îndepărtat corp vizibil cu ochiul liber pe cer. Se găseşte la o distanţă de 2,9 a.l. Un alt roi important ar fi Roiul Virgo, din constelaţia Fecioara. Se găseşte cam la 50 milioane a.l. şi conţine în jur de 1000 galaxii.             În Univers există şi aşa-numitele Găuri Negre, porţiuni din spaţiu, unde energia este foarte mare, iar datorită gravitaţiei totul este atras în adâncul unor gropi virtuale şi nimic nu mai scapă. Inclusiv razele de lumină. Sunt ca nişte gropi fără fund, cu dimensiuni mici raportate la scară cosmică. În preajma unei astfel de găuri timpul şi spaţiu dispar, capătă nişte însuşiri pe care mintea noastră nu este capabilă să le înţeleagă, deocamdată. Aceste găuri au fost detectate cu instrumente speciale ale astronomiei invizibilului. O astfel de gaură neagră de dimensiuni uriaşe s-ar putea afla în centrul nucleului galactic devorând stelele din apropiere. De curând au fost detectate şi găuri de vierme, în M16 Nebuloasa Vulturului. Sunt acele porţi stelare cu ajutorul cărora am putea străbate distanţe cosmice în doar câteva ore.              Cele mai îndepărtate galaxii sunt quasarii. Acestea sunt galaxii tinere care emit în spaţiu cantităţi enorme de energie. Se află la distanţe de peste 10 miliarde a.l. Ele ne dau multe informaţii despre modul cum s-a format şi a evoluat Universul. Dar despre ele se ştiu cele mai puţine lucruri. Ar putea exista şi alte Universuri paralele grupate într-un Multivers.             De fapt cu cât ne îndepărtăm cu atât cunoaştem mai puţin şi misterul e mai mare. Dar cred că merită să ne sacrificăm pentru a putea înţelege Creaţia Lui Dumnezeu. Mai avem multe de descoperit pentru a putea înţelege modul de funcţionare al Cosmosului în care trăim.           Autor : _____________

Eclipsele de Soare si de Luna    Cele mai spectaculoase fenomene ceresti, pe care le poate vedea un pamântean - în afara cometelor - sunt, fara îndoiala, eclipsele de Soare si cele de Luna.  Stim ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui si Luna se roteste în jurul Pamântului. Datorita miscarilor de revolutie ale Pamântului si ale Lunii se întâmpla ca cele trei corpuri sa se gaseasca pe aceeasi dreapta, situatie în care se produc eclipsele. În functie de modul în care sunt aliniate Soarele, Pamântul si Luna, eclipsele pot fi: de Luna (daca Pamântul este situat între Soare si Luna) si de Soare (daca Luna se afla între Soare si Pamânt). Deci, eclipsele de Luna sunt posibile numai în perioadele de Luna plina, iar cele de Soare nu se pot produce decât în perioadele de Luna noua.   Daca planul orbitei lunare si planul orbitei Pamântului în jurul Soarelui ar coincide, atunci la fiecare Luna noua am avea eclipsa de Soare, iar la fiecare Luna plina am avea eclipsa de Luna. Însa, datorita unghiului de 5 grade format de planele celor doua orbite, eclipsele pot avea loc numai când, în fazele de Luna noua si Luna plina, Luna se afla în apropierea punctelor de intersectie a celor doua orbite (numite noduri ),deci odata la 6 luni, pe an putându-se produce maxim 7 eclipse .             Prin eclipsa se întelege fenomenul prin care un astru fara lumina intra în conul de umbra al unei planete, deci este lipsit de lumina Soarelui. De exemplu Luna poate fi eclipsata de catre Pamânt. Luna aflându-se atunci în umbra Pamântului, si nu mai primind lumina de la Soare, noi o vom vedea întunecata. Eclipsele de Luna pot fi: totale - când Luna intra în întregime în conul de umbra al Pamântului si partiale - când Luna intra numai în parte în conul de umbra al Pamântului.   Eclipsa de Luna începe prin intrarea acesteia în penumbra Pamântului si continua cu intrarea (totala sau partiala) a Lunii în umbra Pamântului. În timpul eclipsei totale de Luna, discul lunar nu este complet invizibil, ci are o culoare rosie-închis, fiind luminata în acest timp numai de razele refractate si dispersate de catre marginile atmosfere terestre. Traversarea conului de umbra al Pamântului dureaza cel mult 2 ore. O eclipsa de luna este vizibila din orice punct de pe Pamânt unde Luna este deasupra orizontului si deci poate fi observata de pe jumatate din suprafata Pamântului.             Spre deosebire de eclipsa de Luna, care poate fi vazuta de orice observator, eclipsarea totala a Soarelui poate fi observata numai din punctele suprafetei terestre care sunt acoperite de umbra Lunii.Eclipsele de Soare sunt: partiale - când discul Lunii acopera partial discul Soarelui, totale - când discul Lunii în întregime discul solar si inelare - când discul lunar acopera numai regiunea centrala a discului solar. Luna fiind un corp opac, atunci când se afla între Soare si Pamânt (pe aceeasi linie cu acesta) opreste o parte din lumina Soarelui si pe Pamânt va cadea umbra Lunii.   În aceea regiune de pe Pamânt unde cade umbra discului lunar se va observa o "eclipsa" totala de Soare. În acelasi timp în alt loc de pe Pamânt, unde cade penumbra Lunii, Soarele va fi partial acoperit si va fi observata   o "eclipsa" partiala de Soare. Eclipsele totale se pot produce datorita relatiei care exista între dimensiunile Soarelui, Pamântului sI Lunii si datorita distantelor Soare-Pamânt, respectiv Pamânt-Luna, asfel încât lungimea conului de umbra al Lunii este mai mare decât distanta de la Luna la suprafata Pamântului.   Eclipsele totale de Soare nu pot fi vazute decât de pe zone foarte restrânse ale suprafetei terestre datorita faptului ca umbra Lunii pe Pamânt este relativ mica, având diametrul maxim 270 km. Miscarea de rotatie a Pamântului (de la vest la est) precum si miscarea de revolutie a Lunii pe orbita sa în jurul Pamântului fac ca umbra Lunii sa se deplaseze continuu pe suprafata terestra, cu o viteza de aproximativ ( 600 km/h, mai mare decât viteza avioanelor cu elice) ceea ce da nastere unei "benzi de totalitate". Într-un loc dat durata eclipsei totale de Soare nu depaseste 7,5 minute.   În acelasi loc de pe suprafata Pamântului eclipsele totale de Soare sunt foarte rare putând fi observate o data la 200-300 de ani.  Înca din vechime eclipsele au fost prezise cu multa usurinta deoarece s-a observat ca se repeta dupa aproximativ 18 ani, 11 zile si 7 ore. Aceasta perioada a fost numita "ciclul Saros". Fiecare ciclu Saros contine 70 de eclipse dintre care 41 de Soare si 29 de Luna. ( Desi sunt mai putin numeroase, eclipsele de Luna par mai frecvente fiind vizibile de pe jumatatea globului unde Luna este deasupra orizontului, în momentul eclipsei.)   Babilonienii au descoperit cum sa anticipeze eclipsele, iar grecul Thales a învatat trucul de la ei. Se spune despre el ca a prezis ca în Asia Mica avea sa se produca o eclipsa de Soare în anul 585 î.e.n. si a avut dreptate. De fapt, armatele a doua tari din zona, Media si Lydia, se pregateau sa înceapa batalia atunci când s-a produs eclipsa. Cele doua armate au fost atât de înspaimântate de acest semn rau, încât s-au grabit sa încheie pace si au revenit acasa fara sa fi luptat.    Astronomii din zilele noastre au facut calculul invers, pentru a afla data exacta a eclipsei, care s-a produs în 28 mai 585 î.e.n. Asfel, batalia anulata este primul eveniment din istoria umanitatii a carui data este cunoscuta cu precizie.  În tara noastra ultima eclipsa totala de Soare a fost vazuta la 15 februarie 1961, durata maxima a eclipsei fiind de 2 min. 30 s. si traversând România la sud de Drobeta Turnu-Severin, Pitesti, Târgoviste, Ploiesti, Braila, linia centrala situându-se tangenta la granita sudica a tarii. Urmatoarele eclipse totale de Soare vizibile în tara noastra, vor avea loc la 11 august 1999 si la 7 octombrie 2135. În data de 11 august 1999 vom vedea, cum în plina zi Soarele va fi acoperit încet de discul Lunii. Banda de totalitate va traversa tara noastra, linia centrala trecând prin Vulcan, Pitesti, Bucuresti. Aradul se situeaza de aceasta data în banda de totalitate.    

OZN, numite si  farfurii zburatoare, orice obiect zburator sau fenomen optic care nu poate fi inca explicat. OZN-urile au devenit un subiect  foarte interesant cu developarea rapida in astronautica si aeronautica dupa cel de-al doilea razboi mondial.   In 1948  Fortele Aeriene al Statelor Unite a inceput indosariarea raportueilor de OZN-uri intr-un dosar numit Project Blue Book (Proiectul Cartea Albastra). O serie de detectii radar coincideau cu raporturile de OZN-uri de langa Aeroportul National din Washington D.C., in iulie 1952, a au facut ca guvernul Statelor Unite sa infiinteze o grupa de ingineri, meteorologi, fizicieni si un astronaut condusi de H.P.Roberson, un fizician din Universitatea de Tehnologie din California. Increderea oamenior ai a guvernului a fost castigata deoarece grupa a fost sustinuta de Central Intelligence Agency   CIA (Central Intelligence Agency), si a fost clasificata ca secreta. Ultimul raport dat publicului arata ca 90% din rapoartele de OZN-uri pot fi clasificate ca si fenomene meteorologice, everimente astronomice sau un ca un avion, pasare, baloane sau cateodata unele fenomene meteorologice ciudate.             Publicitatea facuta primelor rapoarte de OZN-uri  in presa a ajutat la simularea a urmatoarelor rapoarte de OZN-uri nu doar in Statele Unite ci si in vestul Europei, in Uniunea Sovietica si Australia .O a doua grupa care se ocupa cu rapoartele de OZN-uri, a fost organizata in februarie 1966, a ajuns la aproximativ aceeasi concluzie ca si predecesoarea ei. Cu toate acestea unele rapoarte au ramas inexplicabile, In mijlocul anilor 60 o grupa formata din oameni de stiinta si ingineri, dintre care sa-au remarcat James E. McDonald, de la Universitatea din Arizona, meteorolog si J. Allen Hynek, de la Universitatea Northwestern, astronaut, au ajuns la concluzia ca un procenaj scazut din raporturile de OZN-uri credibile au indicat prezenta unor vizitatori extraterestrii.             Aceasta senzationala supozitie , care a ajuns in toate ziarele si in toate revistele, s-a confruntat de teoriile celorlalti oameni de stiinta. Aceasta controversa a condus, in 1968, la un studiu sponsorizat de Fortele Aeriene ale Statelor Unite, studiu care avea sediul la Universitatea din Colorado, si era sub conducerea lui E.U.Condon, un fizician cunoscut. Raporul Condon, un studiu despre OZN-uri, a fost elborat de catre un comitet special al Academiei Nationale al Oamenilor de Stiinta. 37 de oameni de stiinta au scris cate un capitol sau cate o parte dintr-un capitol, in acest raport s-au descris in detaliu 59 de raporturi de OZN-uri. Concluzia lui Condor a refuza supozitia existentei a extraterestrilor si a oprit orice alta investigatie a acestor cazuri.             Aceasta declaratie a lasat o varietate de opinii despre OZN-uri. O mare fractiune a publicului american, cativa fizicieni si cativa oameni de stiinta au continuat investigarea acetsei supozitii. Un grup de oameni de stiinta au mai crezut in posibilitatea ca extraterestri sa ne fi vizitat, cu toate aceste sanse slabe, mai era un grup de oameni de stiinta investigau aceste cazuri sub pretextul cum ca OZN-urile sunt folositoare in studii sociopsihologice. In 1973 un grup de oameni de stiinta americani organizeaza Centru pentru Studii de OZN-uri in Northfield.   RAPOARTE OFICIALE DE OZN-URI :             Pana in 1969 Proiectul Cartea Albastra adunase 12,618 de rapoarte, care au fost clasificate identificate fenomen astronomic, atmosferic, artificial sau neidentificate care includeau cazuri in care informatiile nu erau suficiente. Cu toate aceste proiectul s-a incheiat in Decembrie 1969 pe baza raportului lui Condor. Celelalte rapoarte cat de cat reale au fost facute in Canada unde au fost transferat in 1968 de la Departamentul National al Apararii la Consiliu National de Stiinta.Totalitatea raporturilor din Canada au fost in numar de 750, spre sfarsitul anilor 60. Unele dosare despre OZN-uri au mai fost intretinute in Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Austria si Grecia .           Preluat de pe www.phg.ro