Istoria Astronomiei

Prezentare Generală a Cosmosului Îndepărtat     Dincolo de atmosfera terestră se întinde o lume diferită şi plină de mister. Nimic material nu poate întrece frumuseţea Cosmosului. Vă invit să călătorim împreună spre cele mai tainice profunzimi ale Universului. Haideţi să visăm la aştri. Am decis să prezint Cosmosul îndepărtat deoarece cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât misterul creşte şi cantitatea de informaţii deţinute de noi scade.             Terra, casa noastră, este doar un corp ceresc de mici dimensiuni care se roteşte la nesfârşit în jurul unei stele la fel de neînsemnate la scară cosmică, Soarele. Pe lângă mişcarea de revoluţie Pământul mai execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul lui. Are şi un satelit natural, Luna, fără de care oamenii nu ar mai fi fost aşa de visători şi romantici. Alături de Planeta Albastră se mai rotesc în jurul Soarelui alte opt planete, pe orbite proprii, respectând aceleaşi legi. Cu excepţia lui Mercur şi Venus, celelalte au un număr mai mare de sateliţi decât Terra. În jurul stelei centrale se mai rotesc şi alte corpuri ce formează materia neorganizată, cum ar fi cometele, asteroizii, meteoroizii etc. Omul a îmbogăţit şi el materia aleatorie din spaţiul interplanetar, construind sateliţi artificiali, sonde spaţiale, rachete cosmice şi de curând staţii şi laboratoare orbitale.              Soarele cu tot ce se roteşte în jurul lui formează Sistemul Solar. Departe, la distanţe inimaginabile se află alte stele asemănătoare Soarelui nostru. Acestea la rândul lor formează diferite tipuri de sisteme stelare.   Deoarece distanţele cosmice sunt foarte mari, încât mintea omenească nu le poate percepe, astronomii folosesc alte unităţi pentru a le măsura: unitatea astronomică (distanţa medie Pământ-Soare, egală cu aprox. 149,6 milioane km), anul-lumină (distanţa străbătută de lumină, cu viteza v=300 mii km/s, într-un an, egală cu 9,46 mii de miliarde km) şi parsecul (egal cu 3,26 a.l.).             Forţa de atracţie universală a grupat stelele în sisteme complexe numite galaxii. Cele peste 6000 stele vizibile de pe Pământ, pe întreg cerul cu ochiul liber, precum şi Soarele fac parte din Galaxia Noastră numită Calea Lactee. Ea are forma unei spirale, cu diametrul de aprox. 100 mii a.l., iar grosimea de numai 15 mii a.l. Masa galaxiei este de 140 miliarde ori mai mare decât masa Soarelui.  În realitate numărul de stele din galaxie depăşeşte 150 miliarde, dar noi vedem doar câteva mii din cauza distanţei mari şi a strălucirii reduse a acestora. Sistemul Solar este situat într-o margine, în Braţul Orion, la o distanţă de aprox. 28 mii a.l. faţă de centru. Galaxia a primit numele de Calea Lactee datorită benzii de stele vizibilă pe cer, asemănătoare cu o dâră de lapte vărsat, care nu este altceva decât proiecţia nucleului şi a discului galactic văzute din profil.              În interiorul galaxiei stelele sunt grupate în alte sisteme. Un număr infinit de mare de stele bătrâne, roşii formează nucleul galactic. Acesta este de fapt o sferă imensă faţă de care dimensiunile stelelor pot fi considerate neglijabile. Alte stele roşii formează roiuri globulare, aglomerări cu formă sferică ce conţin peste un milion de stele. Există cam 150 de astfel de roiuri în Calea Lactee, iar majoritatea sunt dispuse sub forma unui halo uriaş care înconjoară întreg discul galactic (ex. Omega Centauri, M13 din Hercules etc). Acest disc constă într-un număr de braţe ce pornesc din nucleu, dând galaxiei aspect de spirală. Aceste braţe sunt alcătuite din stele tinere, albastre, dar şi din materie interstelară. Printre stele există nişte nori imenşi de gaze, în special hidrogenul, precum şi pulberi şi praf. Norii au primit denumirea de nebuloase, care la rândul lor se clasifică în mai multe tipuri. Există nebuloase difuze (care văzute prin instrumente optice au aspectul unei pete ceţoase, cel mai evident exemplu fiind M42, Nebuloasa Orion), cât şi nebuloase obscure (care au aspectul unei pete întunecate pe un fond luminos al cerului, ca ex. Nebuloasa Cap de Cal, un nor din vasta M42). Aceste nebuloase sunt adevărate incubatoare în care iau naştere noi stele printr-un proces îndelungat şi complex. Al treilea tip îl reprezintă nebuloasele planetare. Acestea au aspectul unui inel cu o stea în centru. Spre deosebire de cele difuze şi obscure, aici o stea în ultimul stadiu de viaţă emite gaze si praf care formează inelul.   Astfel de corpuri sunt Nebuloasele Dumbell, Helix, Ochiul Pisicii etc. Pe lângă acestea mai există în braţele galaxiei şi roiuri deschise de stele tinere. Sunt asemănătoare celor globulare, doar că numărul de stele componente este foarte mic. Ex.: Cloşca cu Pui, Caseta cu bijuterii, Stupul etc. Ca materie neorganizată mai există şi vântul stelar, flux de particule emis în spaţiu de către stele, în urma reacţiilor nucleare ce au loc în interiorul acestora.                           Calea Lactee se roteşte în jurul propriei axe într-un aşa numit dans galactic, şi o dată cu ea şi întregul Sistem Solar.  O rotaţie completă are loc o dată la 225 ani tereştri, un an galactic. Deci Soarele se afla exact în poziţia în care se află acum, atunci când pe Terra trăiau dinozaurii.             Dar în Cosmos mai există şi alte galaxii, cam câteva miliarde de astfel de sisteme. Iar distanţele dintre ele sunt enorme, de ordinul a milioanelor şi chiar a miliardelor de a.l. Acestea sunt de trei tipuri: galaxii spirală, aşa cum e şi Calea Lactee, iar ca o particularitate a acestui tip în Univers există şi galaxii spirale barate, care au doar două braţe ce pornesc dintr-o bară care trece prin centru; galaxii eliptice – au formă de elipsoid şi sunt alcătuite din stele roşii bătrâne. E posibil ca aceste galaxii să fi fost la început spirale şi după ce materia dinte stele s-a epuizat, stelele care formau spiralele s-ar fi apropiat de nucleu. Iar a treia categorie o reprezintă galaxiile neregulate, cu o formă nedeterminată. Un exemplu elocvent sunt Marele Nor Magellanic şi Micul Nor Magellanic, galaxii satelite Căii Lactee.    La rândul lor galaxiile se grupează în roiuri de galaxii, care apoi formează roiuri de roiuri numite superroruri şi respectiv hiperroiuri. Galaxia noastră face parte din Roiul Local. Acesta conţine în jur de 30 de galaxii şi are cam 5 a.l. diametru. Calea Lactee împreună cu Andromeda sau marea Galaxie Spirală sunt cele mai mari galaxii din acest roi. Andromeda este cel mai îndepărtat corp vizibil cu ochiul liber pe cer. Se găseşte la o distanţă de 2,9 a.l. Un alt roi important ar fi Roiul Virgo, din constelaţia Fecioara. Se găseşte cam la 50 milioane a.l. şi conţine în jur de 1000 galaxii.             În Univers există şi aşa-numitele Găuri Negre, porţiuni din spaţiu, unde energia este foarte mare, iar datorită gravitaţiei totul este atras în adâncul unor gropi virtuale şi nimic nu mai scapă. Inclusiv razele de lumină. Sunt ca nişte gropi fără fund, cu dimensiuni mici raportate la scară cosmică. În preajma unei astfel de găuri timpul şi spaţiu dispar, capătă nişte însuşiri pe care mintea noastră nu este capabilă să le înţeleagă, deocamdată. Aceste găuri au fost detectate cu instrumente speciale ale astronomiei invizibilului. O astfel de gaură neagră de dimensiuni uriaşe s-ar putea afla în centrul nucleului galactic devorând stelele din apropiere. De curând au fost detectate şi găuri de vierme, în M16 Nebuloasa Vulturului. Sunt acele porţi stelare cu ajutorul cărora am putea străbate distanţe cosmice în doar câteva ore.              Cele mai îndepărtate galaxii sunt quasarii. Acestea sunt galaxii tinere care emit în spaţiu cantităţi enorme de energie. Se află la distanţe de peste 10 miliarde a.l. Ele ne dau multe informaţii despre modul cum s-a format şi a evoluat Universul. Dar despre ele se ştiu cele mai puţine lucruri. Ar putea exista şi alte Universuri paralele grupate într-un Multivers.             De fapt cu cât ne îndepărtăm cu atât cunoaştem mai puţin şi misterul e mai mare. Dar cred că merită să ne sacrificăm pentru a putea înţelege Creaţia Lui Dumnezeu. Mai avem multe de descoperit pentru a putea înţelege modul de funcţionare al Cosmosului în care trăim.           Autor : _____________

Venus este cea mai apropiata planeta de Pamant.   Ea straluceste puternic pe cer, fiind Luceafarul de seara si de dimineata. Se poate vedea numai vreo 3 ore dupa  asfintit sau inaintea rasaritului. Dupa soare si Luna, Venus este cel mai stralucitor corp ceresc.             Aceasta planeta are aproape dimensiunile Pamantului. Se invarte in jurul Soarelui la o distanta de circa 110 milioane de Km ( 70 de milioane de mile). Diametru este de12104 Km.             Venus are o miscare de rotatie in sens invers fata de cea a pamantului. Se roteste in jurul axei sale in timp mai indelungat decat timpul in care se roteste in jurul Soarelui, ceea ce inseamna ca pe Venus o zi este mai lunga decat un an.             Atmosfera planetei este foarte groasa. Vulcanii in eruptie degaja dioxid de sulf care formeaza nori grosi portocalii de acid sulfuric. Acest strat de nori ramane tot timpul la suprafata planetei. Norii sunt compusi in mare parte din dioxid de carbon. Acestia cauzeaza ploi care ar arde orce vietate de pe suprafata planetei.             Presiunea atmosferica pe Venus este de aproximativ 100 de ori mai mare decat a pamantului. La suprafata temperatura se poate ridica la circa 480 de grade C (circa 900 de grade F).             Atmosfera reflecta lumina Soarelui ca o oglinda uriasa ceea ce ii da lui Venus atata stralucire pe cer.             Un robot trimis pe planeta, a descoperit ca aceasta era acoperita de roci ascutite si arata ca un desert intunecos, maro-inchis.             Exista si munti mai inalti ca Everestul si formatiuni de teren asemanatoare continentelor terestre, aflate mai sus de nivelul mediu al planetei. Intre ele se afla depresiuni mar. Acestea ar putea fi fundul unor oceane ce s-au evaporat cu mult timp in urma.             Ca si planetele Mercur si Marte, Venus prezinta cratere, dar acestea sunt mai mici. Atmosfera densa a planetei Venus incetineste toate obiectele care trec prin ea, deci ele ating suprafata cu o forta mai mica, creand cratere mai mici.             Magellan a descoperit ca suprafata planetei este acoperita in mare pare cu lava solidificata, care a erupt din multimea de vulcani care se gasesc pe venus. A mai descoperit, de asemenea, crapaturi si linii ciudate care dau aspectul unei panze de paianjen. Venus spre deosebire de alte planete, nu are sateliti naturali.          

Eclipsele de Soare si de Luna    Cele mai spectaculoase fenomene ceresti, pe care le poate vedea un pamântean - în afara cometelor - sunt, fara îndoiala, eclipsele de Soare si cele de Luna.  Stim ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui si Luna se roteste în jurul Pamântului. Datorita miscarilor de revolutie ale Pamântului si ale Lunii se întâmpla ca cele trei corpuri sa se gaseasca pe aceeasi dreapta, situatie în care se produc eclipsele. În functie de modul în care sunt aliniate Soarele, Pamântul si Luna, eclipsele pot fi: de Luna (daca Pamântul este situat între Soare si Luna) si de Soare (daca Luna se afla între Soare si Pamânt). Deci, eclipsele de Luna sunt posibile numai în perioadele de Luna plina, iar cele de Soare nu se pot produce decât în perioadele de Luna noua.   Daca planul orbitei lunare si planul orbitei Pamântului în jurul Soarelui ar coincide, atunci la fiecare Luna noua am avea eclipsa de Soare, iar la fiecare Luna plina am avea eclipsa de Luna. Însa, datorita unghiului de 5 grade format de planele celor doua orbite, eclipsele pot avea loc numai când, în fazele de Luna noua si Luna plina, Luna se afla în apropierea punctelor de intersectie a celor doua orbite (numite noduri ),deci odata la 6 luni, pe an putându-se produce maxim 7 eclipse .             Prin eclipsa se întelege fenomenul prin care un astru fara lumina intra în conul de umbra al unei planete, deci este lipsit de lumina Soarelui. De exemplu Luna poate fi eclipsata de catre Pamânt. Luna aflându-se atunci în umbra Pamântului, si nu mai primind lumina de la Soare, noi o vom vedea întunecata. Eclipsele de Luna pot fi: totale - când Luna intra în întregime în conul de umbra al Pamântului si partiale - când Luna intra numai în parte în conul de umbra al Pamântului.   Eclipsa de Luna începe prin intrarea acesteia în penumbra Pamântului si continua cu intrarea (totala sau partiala) a Lunii în umbra Pamântului. În timpul eclipsei totale de Luna, discul lunar nu este complet invizibil, ci are o culoare rosie-închis, fiind luminata în acest timp numai de razele refractate si dispersate de catre marginile atmosfere terestre. Traversarea conului de umbra al Pamântului dureaza cel mult 2 ore. O eclipsa de luna este vizibila din orice punct de pe Pamânt unde Luna este deasupra orizontului si deci poate fi observata de pe jumatate din suprafata Pamântului.             Spre deosebire de eclipsa de Luna, care poate fi vazuta de orice observator, eclipsarea totala a Soarelui poate fi observata numai din punctele suprafetei terestre care sunt acoperite de umbra Lunii.Eclipsele de Soare sunt: partiale - când discul Lunii acopera partial discul Soarelui, totale - când discul Lunii în întregime discul solar si inelare - când discul lunar acopera numai regiunea centrala a discului solar. Luna fiind un corp opac, atunci când se afla între Soare si Pamânt (pe aceeasi linie cu acesta) opreste o parte din lumina Soarelui si pe Pamânt va cadea umbra Lunii.   În aceea regiune de pe Pamânt unde cade umbra discului lunar se va observa o "eclipsa" totala de Soare. În acelasi timp în alt loc de pe Pamânt, unde cade penumbra Lunii, Soarele va fi partial acoperit si va fi observata   o "eclipsa" partiala de Soare. Eclipsele totale se pot produce datorita relatiei care exista între dimensiunile Soarelui, Pamântului sI Lunii si datorita distantelor Soare-Pamânt, respectiv Pamânt-Luna, asfel încât lungimea conului de umbra al Lunii este mai mare decât distanta de la Luna la suprafata Pamântului.   Eclipsele totale de Soare nu pot fi vazute decât de pe zone foarte restrânse ale suprafetei terestre datorita faptului ca umbra Lunii pe Pamânt este relativ mica, având diametrul maxim 270 km. Miscarea de rotatie a Pamântului (de la vest la est) precum si miscarea de revolutie a Lunii pe orbita sa în jurul Pamântului fac ca umbra Lunii sa se deplaseze continuu pe suprafata terestra, cu o viteza de aproximativ ( 600 km/h, mai mare decât viteza avioanelor cu elice) ceea ce da nastere unei "benzi de totalitate". Într-un loc dat durata eclipsei totale de Soare nu depaseste 7,5 minute.   În acelasi loc de pe suprafata Pamântului eclipsele totale de Soare sunt foarte rare putând fi observate o data la 200-300 de ani.  Înca din vechime eclipsele au fost prezise cu multa usurinta deoarece s-a observat ca se repeta dupa aproximativ 18 ani, 11 zile si 7 ore. Aceasta perioada a fost numita "ciclul Saros". Fiecare ciclu Saros contine 70 de eclipse dintre care 41 de Soare si 29 de Luna. ( Desi sunt mai putin numeroase, eclipsele de Luna par mai frecvente fiind vizibile de pe jumatatea globului unde Luna este deasupra orizontului, în momentul eclipsei.)   Babilonienii au descoperit cum sa anticipeze eclipsele, iar grecul Thales a învatat trucul de la ei. Se spune despre el ca a prezis ca în Asia Mica avea sa se produca o eclipsa de Soare în anul 585 î.e.n. si a avut dreptate. De fapt, armatele a doua tari din zona, Media si Lydia, se pregateau sa înceapa batalia atunci când s-a produs eclipsa. Cele doua armate au fost atât de înspaimântate de acest semn rau, încât s-au grabit sa încheie pace si au revenit acasa fara sa fi luptat.    Astronomii din zilele noastre au facut calculul invers, pentru a afla data exacta a eclipsei, care s-a produs în 28 mai 585 î.e.n. Asfel, batalia anulata este primul eveniment din istoria umanitatii a carui data este cunoscuta cu precizie.  În tara noastra ultima eclipsa totala de Soare a fost vazuta la 15 februarie 1961, durata maxima a eclipsei fiind de 2 min. 30 s. si traversând România la sud de Drobeta Turnu-Severin, Pitesti, Târgoviste, Ploiesti, Braila, linia centrala situându-se tangenta la granita sudica a tarii. Urmatoarele eclipse totale de Soare vizibile în tara noastra, vor avea loc la 11 august 1999 si la 7 octombrie 2135. În data de 11 august 1999 vom vedea, cum în plina zi Soarele va fi acoperit încet de discul Lunii. Banda de totalitate va traversa tara noastra, linia centrala trecând prin Vulcan, Pitesti, Bucuresti. Aradul se situeaza de aceasta data în banda de totalitate.    

SATURN       Isi trage denumirea de la zeul secerisului la romani: Saturn; din cele 5 planete din antichitate Saturn a fost cunoscutã ultima; are o miscare înceatã de 30 de ani in jurul Soarelui; la o distantã de 2 ori mai mare de Pãmânt decât Jupiter; este greu de studiat datoritã iluminatiei slabe; se cunosc putine date despre ea dinaintea erei spatiale; Inelul- în 1610- Galilei- observã cã planeta pare sã aibã mânere si scrie cã “Saturn are urechi”; în 1656- Chr. Huygens- descoperã inelul planetei; a doua mare planetã din Sistemul Solar; are un diametru ~ 120000 km pe care ar putea fi aliniate 9 planete având dimensiunea egalã cu cea a Pãmântului; volum de 100 de ori mai mare decât cea a Terra iar masa este de 95 de ori mai mare; forta de gravitatie la ecuatorul saturnian este mai micã decât pe Terra în ciuda mãrimii; materialul sãu este mai mult în stare lichidã si gazoasã si de aceea densitatea este foarte micã 70% din cea a apei; are o rotatie rapidã în jurul axei 10 h, 26 min. rezultã o umflãturã la ecuator unde diametrul este cu 10500 km mai mare decât la poli; este cea mai turtitã planetã; ca si Jupiter este o sursã de cãldurã: radiazã de 2.9 ori mai multã energie decât Soarele; cãldura internã a planetei Saturn determinã încãlzirea atmosferei si fenomene meteorologice; acoperitã de nori densi si o pãturã de metan mai groasã în atmosfera înaltã a planetei; partea cea mai spectaculoasã a planetei este inelul; însã în 1975 s-au descoperit douã inele, concentrice despãrtite de diviziunea Cassini, apoi trei (mai târziu) si prin sondele spatiale precum Pioneer 11 câteva mii; acestea ridicã câteva enigme cum ar fi natura lor despre care nu se stie nimic; cert este cã acestea sunt prea active pentru a fi rãmas neschimbate 4 milioane de ani; dacã s-ar cãlãtori pe un inel, inelul A, cu 25 km/zi am reveni la locul de plecare dupã 95 de ani; grosimea lor diferã de la 5-10 km la 10 m; o altã enigmã este existenta inelelor care reprezintã o sfidare a legii gravitatiei; combinate cu presiunea luminii solare si câmpul magnetic saturnian, particulele din inele ar trebui o parte sã cadã pe planetã iar cealaltã sã fie împrãstiatã în spatiu; ca structurã sunt formate din particule diverse: praf, pietricele si blocuri gigantice; sonda Pioneer 11 a trecut prin inelul 3 fãrã urmãri, dar cu cel putin 4 lovituri; materialul are densitate micã si s-ar pãrea cã este gheatã; inelele nu sunt de loc asemãnãtoare dupã cum aratã sonda Voyager; peste inele se pot observa dâre de luminã asemãnãtoare unei “spite”; fenomenul este legat de lumina solarã; Satelitii:- sunt în numãr de 17 si foarte diferiti între ei;                     - au densitãti foarte diferite la fel ca activitatea; la marginea primului inel, A, orbiteazã un satelit de 30 km diametru; primul satelit, cu alti 2 formeazã o centurã de trei; pe la 150000 km de centru se aflã alti 2 sateliti de 180 si 120 km diametru; toti cei 5 au fost descoperiti în 1980; nu au primit nume ci doar numere de ordine; urmãtorul în ordinea distantei fatã de centru planetei, Mimas, are diametrul ~ 400 km; este supranumit “satelitul cu motor” datoritã existentei pe el a unui crater de 130 km diametru cu un vârf înalt de 6 km în centru, ca un motor cu reactie; urmãtorul este Enceladus ~ 500 km diametru, reflectã aproape în întregime lumina de la Soare lucru care dovedeste cã este aproape în întregime acoperit de gheatã; acestui satelit datoritã eruptiilor din interior i se sfarmã gheata si în jurul sãu se formeazã un microinel reâmprospãtat de gheata ruptã din satelit care se depãrteazã; pe la 300000 km, Thetys- de douã ori mai mare ca Enceladus brãzdat de un sant de 3 km adâncime si lat de 20 km; urmeazã satelitii Diona si Rhea: sfere cu diametru de 1120 km si 1530 km; foarte întunecati; Diona are un tovarãs mai mic Diona B la 377400 km de centrul planetei, alcãtuit din gheatã; Rhea orbiteazã la 527000 km; atât Rhea cât si Diona sunt plini de cratere; Titan- are diametrul cu 5800 km mai mare ca a planetei Mercur si ridicã problema vietii;                - are o atmosferã de azot- 70% , metan si acid cianhidric- 8%;                - presiunea este de 4 ori mai mare ca pe Terra;                - are o temperaturã foarte scãzutã de –180ºC, o pãturã de nori mai groasã ar putea mentine solul la o temperaturã favorabilã vietii (~ ca în Antarctica);                - are o gravitatie de 2/3 din cea a lunii si se roteste la ~ 1228000 km; Hyperion- se roteste la ~ 1.5 milioane km de centrul planetei;                       - are diametrul de 300 km;                                   - este foarte putin cunoscut; -     Iapet- are 1500 km diametru;                                     - se roteste la 3.5 milioane km;                - are o emisferã de 5 ori mai strãlucitoare ca cealaltã; Phoebe- este un asteroid care trecând pe lângã Saturn i-a devenit satelit;                   - orbiteazã la 13 milioane de km de Saturn;                                                 - este singurul care se roteste retrograd (în sens invers celorlalti); Saturn apare ca un minisistem planetar în care Saturn ar fi astrul central; Ultimele cercetãri aratã cã între Titan si Rhea se aflã o centurã de asteroizi;        

Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie.   Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie. Vizibilă şi din România, va fi cea mai lungă eclipsă totală de Lună din secolul XXI.   Eclipsa din 27 - 28 iulie va fi cu 40 de minute mai lungă decât Superluna albastră sângerie ce a avut loc în ianuarie 2018. Eclipsa totală de Lună va dura o oră şi 43 minute.   Astronomul Bruce McClure estimează că eclipsa totală de Lună va cuprinde eclipse parţiale ce vor începe de la 2:24 p.m. EST (21:24, ora României) până la 6:29 p.m. EST (01:29, ora României). Astfel, va dura aproximativ patru ore până când Luna va trece de umbra Pământului.    Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 va fi vizibilă pe întregul glob şi va conţine culorile specifice ale unei „Luni sângerii”.      Această eclipsă de Lună din 2018 va avea o durată îndelungată din cauza datei în care are loc. Pe 27-28 iulie (în funcţie de locul în care te afli) are loc atât Luna Plină, cât şi apogeul lunar, când satelitul natural se va afla la cel mai îndepărtat punct de Pământ. Astfel, aceste două fenomene ce au loc simultan provoacă o eclipsă lunară extinsă. Cea mai lungă durată a unui astfel de fenomen poate fi de o oră şi 47 de minute. Durata eclipsei totale de Lună din 27 iulie 2018 va fi de o oră şi 43 de minute. Eclipsa este vizibilă în întregime de pe teritoriul României la începutul serii de 27 iulie. Momentul maxim al eclipsei totale de Lună are loc la ora 23.22.   De asemenea, acestui spectacol astronomic din 27 iulie i se alătură şi planeta Marte, ce va fi vizibilă sub Lună. Ultima oară când Planeta Roşie a fost atât de mare şi luminoasă a fost în 2003, când distanţa dintre Marte şi Pământ ajungea la mai puţin de 56 de kilometri. Şi dacă eclipsa de Lună şi apariţia lui Marte nu sunt suficiente, pe cer va mai putea fi observat Jupiter, în zona sud-estică, precum şi Staţia Spaţială Internaţională în timp ce trece prin faţa ei.   Cum poţi urmări eclipsa totală de Lună din România?   Eclipsele de Lună sunt printre cele mai uşor de urmărit fenomene astronomice. Trebuie doar să ieşi din casă şi să priveşti către cer. Nu este nevoie de un telescop special sau alte echipamente, însă te-ar putea ajuta să observi detalii precum craterele de la nivelul satelitului natural. De asemenea, pentru a putea fi observată eclipsa, cerul trebuie să fie senin. În Bucureşti puteţi urmări eclipsa totală de Lună şi de pe terasa  Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” ce va fi deschis pe 27 iulie, între orele 21:00-03:00.   Cum se va desfăşura fenomenul? După apusul Soarelui, Luna va răsări în partea opusă a cerului. În acest moment, Luna va fi în penumbra Pământului. După intrarea în penumbră va începe eclipsa de la ora 20:14, când satelitul natural se va afla sub orizont.  Iată la ce oră va răsări Luna în cele mai mari oraşe din România:  Sursa: Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”   În momentul intrării în umbră, marginea stângă a Lunii devine mai puţin luminoasă. La o oră de la începerea fenomenului, Luna va fi în umbra totală a Pământului şi va căpăta culorile cărămizii. Ele marchează momentul în care începe totalitatea.  La 23:22 va avea loc maximul eclipsei, moment în care Luna se va afla la cel mai înalt punct de pe cer (20 de grade înălţime deasuprea orizontului). Perioada de totalitate va dura 103 minute, fiind cea mai lună perioadă din acest secol. Alte două eclipse totale de Lună cu o durată asemănătoare (102 minute) vor avea loc pe 26 iunie 2029 şi 7 iulie 2047.    La scurt timp după miezul nopţii, Luna va începe să iasă din umbră, iar culorile roşiatice vor fi înlocuite de cele argintii obişnuite. Întregul fenomen se încheie la 02:29, după ce Luna iese din penumbra Pământului.    Ce este eclipsa de Lună?   Eclipsa se produce doar în timpul Lunii pline. Aceasta are loc doar atunci când Soarele, Pământul şi Luna sunt perfect aliniate. Deoarece orbita Lunii în jurul Pământului are o înclinaţie relativ diferită faţă de cea a Pământului în jurul Soarelui, o aliniere perfectă nu se produce la fiecare Lună plină. De asemenea, apariţia unei eclipse totale de Lună este un fenomen extrem de rar. Însă de la formarea satelitului natural (în urmă cu 4,5 miliarde de ani), acesta s-a îndepărtat de planeta noastră (cu aproximativ patru centimetri pe an). În prezent, fenomenul a dus la crearea mediului perfect pentru apariţia unei eclipse totale, dar în viitor, peste miliarde de ani, probabil că fenomenul acesta nu va mai avea loc.    Ce este „Luna sângerie” Numele de "Lună sângerie" este dat tuturor eclipselor lunare totale, având în vedere culoarea - un roşu portocaliu - pe care o căpătă satelitul natural al Terrei în momentul în care trece prin umbra Pământului. „Culoarea exactă pe care o capătă Luna este dată de cantitatea de praf şi nori din atmosferă. Dacă este o cantitate mai mare de particule în atmosferă, satelitul va avea o nuanţă mai închisă de roşu”, afirmă cercetătorii din cadrul NASA.   În speranţa că, în România, vom avea vreme bună vineri seara, vă invităm să vedeţi spectacolul pe care îl va face eclipsa totală de Lună din 27 iulie 2018 şi celelalte fenomene astronomice asociate ei. sursa: descopera.ro