Liviu Rebreanu carti de citit

În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără niciun motiv, toată ziua. Mă deșteptasem de dimineață cu o neliniște vagă în suflet și cu un simțământ de apăsare plumburie. Pe urmă, din când în când, aveam senzația că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-un clește, rărindu-i și încetinindu-i palpitațiile, până aproape să le oprească. Atunci, apoi, mă cuprindea o spaimă mare și mi se părea că o primejdie se pregătea undeva să se năpustească asupră-mi. Mă sileam să nu iau seama, să uit și să mă scutur de amenințarea stranie ce mă împresura. Încercam să vorbesc mai mult ca de obicei, să fiu vesel și nepăsător. În zadar. Acul veninos mi se împlânta tot mai adânc în conștiință. Eram profesor. Deși împlineam treizeci și cinci de ani, îmi păstrasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi alesesem. Mă socoteam, în sine-mi și în taină, un fel de mic apostol al luminării neamului. (Au trecut numai cinci ani de-atunci, și-mi dau seama cât de naiv eram și cât de ridicol). Intram cu emoție în clasă. Îmi iubeam elevii întocmai ca pe copilașii mei proprii, unul de zece și cellalt de opt ani… în miercurea aceea, poate întâia oară în cariera mea, am fost distrat pe catedră, plictisit, nervos. Ascultând răspunsurile elevilor — eram în epoca examinărilor finale — mintea mea căuta alte explicații: de unde și ce rost să aibă tulburarea care mă hărțuiește necontenit? Și fiindcă nu găseam nimic, și fiindcă spaima necunoscută mă tortura, mă răcoream bruftuluind pe bieții școlari, îngroziți și altfel de emoțiile examenului. La prânz, acasă, am găsit o scrisoare de la tata. O clipă mâna dușmană parcă-mi sfârtică inima. În creieri simțeam cum se îmbulzea să încolțească închipuirea unei nenorociri, care totuși nu mai avu răgaz să prindă rădăcină, căci în același timp văzui și-mi dădui seama cât ar fi fost de absurdă. Din moment ce scrisoarea era desfăcută, însemna că nevastă-mea a citit-o și că nu cuprindea nimic grav, altminteri nu mi-ar fi întins-o atât de simplu. Urmele spaimei însă izbucniră într-o întrebare răgușită: — S-a întâmplat ceva? Femeia mă privi nedumerită. I se părea ciudat că o scrisoare de la părinții mei poate să mă uluiască. Răspunse, după o ezitare, puțin disprețuitor: — Nu… Ce să se fi întâmplat? — Nu știu, dragă… Am întrebat așa… Sunt și plictisit… Bolboroseam fără noimă. Îmi era rușine de închipuirea neisprăvită, ca și de întrebarea pripită. Mă apucai îndată să citesc slova bătrânească, în vreme ce nevastă-mea, în tonul ei obișnuit de cicăleală, mă copleșea cu mustrări: — Are dreptate săracul tata să fie mâhnit!… Auzi, să nu-i scrii tu niciun rând de șase luni de zile! Un străin să fie, și n-ar merita să te porți așa… Numai eu de câte ori te-am îndemnat: „Alexandre, nu e frumos să-ți neglijezi părinții, scrie-le și tu măcar două vorbe, să știe de soarta noastră”… în loc să mă asculți, te mai și supărai, parcă ți-aș fi cerut cine știe ce sacrificiu pentru mine! Și baremi dacă ți-ar da ghes ocupațiile! Dar, slavă Domnului, timp ai destul… Pe patru pagini tata îmi făcea, în altă formă, aproape aceleași imputări. Era preot în Prislop, pe valea Izei, în Maramureș. Cine nu cunoștea prin partea locului pe popa Hortopan? Bun slujitor al bisericei, harnic gospodar, suflet cinstit și drept, așa îl judeca toată lumea și așa era aievea. Nu l-am auzit niciodată plângându-se și nici în scrisoarea asta nu-și arăta direct mâhnirea. Spunea că e voinic și sănătos, din mila lui Dumnezeu, cu toate că a intrat în al șaizeci și cincilea an de viață grea și plină de necazuri; preoteasa, însă, adică mama, a început să se tânguiască mai des, când de una, când de alta, încât n-ar fi de mirare „să ne pomenim într-o zi eu fără preoteasă, și voi fără mamă și bunică”. Nu i-e frică bătrânei de moarte, dar are o mare tristețe: că tocmai feciorul ei cel mai mare și mai scump a dat-o uitării și n-o învrednicește cel puțin cu o întrebare de sănătate din an în paști… — Încetează cu morala și hai să ne așezăm la masă! zisei brusc nevestei mele, care continua să-mi demonstreze cât sunt de vinovat. Mă rodeau suficient remușcările, nu mai era nevoie de insistențele ei. Cum am putut ajunge în așa hal tocmai eu, cogeamite profesorul și educatorul tineretului? Adevărat, în general aveam un fel de repulsie fizică față de hârtia de scrisori albă. Cu asta îmi și scuzam toate neatențiile și necuviințele în relațiile cu lumea mică în care mă învârteam. Dar cu părinții?… Pare a fi devenit un loc comun că tinerii au dreptul să răspundă prin ingratitudine la dovezile de dragoste ale părinților. Eu însă mă revoltam și pretindeam că fac excepție. Frumoasă excepție! Ea fel vor răspunde desigur și copiii mei când vor fi mari, și eu nu voi avea curajul de-a mă plânge nici măcar în forma blajină cum făcea acuma tata… Oricât mă acuzau aparențele, în realitate îmi iubeam părinții mai mult decât alții și mai ales decât cei ce-și proclamă iubirea în gura mare. În căsuța mea bunicul Vasile și bunicuța Maria erau pomeniți zilnic cu o duioșie aproape idolatră. Pentru mine tata rămânea părintele ideal, iubit și respectat mai presus de toate. E-am iubit parcă, în anume privinți, mai mult decât pe mama, deși n-a fost sentimental cu noi nici când eram mici, nici pe urmă. Părea distant și mândru, și de fapt era un timid, iar răceala lui relativă era sfiala de a-și manifesta sentimentele… Abia azi sunt capabil să prețuiesc deplin virtuțile unor părinți care au avut curajul să crească șapte copii, dintre care patru încă în viață. Și totuși, acuma bătrânii erau tot atât de singuri, ca și când n-ar fi crescut pe nimeni. Din doi băieți, niciunul n-a vrut să se facă preot și urmașul tatii la Prislop. Eu profesor la București, cellalt avocat la Dej. Din două fete niciuna n-a vrut să rămâie acasă, să se mărite cu un „teolog” și să devie preoteasă, să continuie pe moșioara părintească. Pe cea mai mare a luat-o un farmacist de la Zalău, pe cea mică, Florica, am luat-o eu, la mine, la București. Mai cu seamă din pricina acesteia s-au întristat rău bătrânii. Ar fi dorit s-o aibă cel puțin pe ea mai aproape. Putea să învețe și la Sighet, unde începuse și urmase șase ani. Baremi până va lua bacalaureatul… N-a fost chip. Fetița ținea morțiș la capitală, pentru că apucasem a-i promite c-o iau. Voința ei s-a impus, firește. De doi ani, adică exact de când le-am luat pe Florica, eu n-am mai fost de loc prin Maramureș. De altfel, și sora mea numai în vacanța mare a plecat acasă și numai o lună a stat la Prislop. Bătrânii trăiau singuri și se simțeau, desigur, uitați de toată lumea, și în primul rând de proprii lor copiii. — Vacanța mare o petrecem toată la Prislop, cu bătrânii! am declarat deodată pe la sfârșitul mesei, după ce, negreșit, toată vremea vorbisem numai despre scrisoarea tatei și despre „bieții bunici”. Declarația mea a fost primită cu mare bucurie, în special din partea copiilor, care nicăiri nu erau mai răsfățați ca sub ocrotirea bunicilor. Toată după-amiaza s-au făcut planuri și combinații: cu ce tren vom pleca, ce toalete să ia nevastă-mea și Florica, dar copiii, ce program de distracții se impune?… Participam și eu la dezbateri, mai ales ca arbitru, când se ivea vreo divergență de păreri. Eram mulțumit și aveam impresia că prin hotărârea enunțată mi-am ispășit păcatul cu nescrisul. Neliniștea de dimineață parcă se mai împrăștiase ca o ceață nestatornică în bătaia vântului. Pe seară, și ca o concluzie a proiectelor discutate, nevastă-mea găsi totuși cu cale să mă avertizeze: — Sper că acuma cel puțin n-ai să mai tărăgănești, Alexandre? În orice caz, oamenii trebuie să fie anunțați din vreme că mergem… Suntem cinci persoane pe capul bătrânilor, și nu e glumă… — Lasă, frate, nu-mi bate capul, că știu eu mai bine ca tine ce trebuie să fac! După ciorovăiala de rigoare, mă retrăsei în biurou să „compun” scrisoarea. Mă treceau sudori reci, chinuindu-mă. Nu eram în stare să găsesc un început care să nu mă silească a minți și nici a spune adevărul… Pe când îmi munceam astfel zadarnic creierii, auzii deodată din prag: — Salve, domnule profesor Hortopan! Era Iulian Moga, dascăl ca și mine, având însă catedra la Sighet, în țara noastră. Ne cunoșteam și eram ca frații. Prislopean și dânsul, băiatul notarului mi-a fost tovarăș în toate, din copilărie până la universitate. Înalt, subțirel, slăbuț, cu părul foarte negru și o bărbuță de faun, cu niște ochi foarte vii și sfredelitori, părea o arătare mefistofelică… Făcea politică, firește, cu mare pasiune, ca toți maramureșenii. Partidul său fiind la putere, s-a găsit și pentru dânsul o vagă însărcinare de inspector, grație căreia putea face naveta între București și Maramureș, având conștiința împăcată și credința că servește țara. De când era inspector și venea prin București, ne întâlneam iarăși mai des. Îl invitai să rămâie la cină. — Rămân bucuros, Alexandre, cum să nu rămân la voi! strigă Moga patetic. Dar să nu crezi că am venit pentru asta, Alexandre. Te rog!… Sosesc de la Sighet direct și am un mesagiu pentru tine din partea părintelui Vasile. De aceea am tras de la gară glonț în strada Toamnei, la tine! — Ai fost prin Prislop?… Ai văzut și pe mama?… Ia spune… — Domol, domol!… N-am mai trecut prin Prislop cel puțin de un an, fiindcă nici nu mai am ce căuta acolo. Pe mama, știi bine, am… mutat-o la mine, la Sighet, alte neamuri n-am… — Asta n-ar fi un motiv să te înstrăinezi de satul natal, de locurile care… — Romantism ieftin și perimat, domnule profesor! făcu Moga cam teatral, cum obișnuia când credea că spune ceva important. S-a isprăvit cu satul natal și poezia rurală! Noi vrem mașini azi, nu pământ! Suntem în secolul televiziunii, nu uita!… (Continuă cu alt glas, simplu.) M-am întâlnit la Sighet cu bătrânul tău, chiar ieri-dimineață. M-a întovărășit până la gară, până a pornit trenul… Ce om admirabil, Alexandre! Ți-e mai mare dragul să te întreții cu dânsul! Te înviorează și te întinerește, zău așa! E plin de viață, de sănătate, de încredere… Iacă, prietene, ăștia sunt românii adevărați, sănătoși, pe care se poate clădi o țară solidă!… Și vioi, și tânăr, mai tânăr ca noi, pe onoarea mea! Dacă n-ar avea puțină brumă în păr și în barbă, aș putea jura că ți-e frate, și încă frate mai mic! (Schimbă iar tonul.) Totuși, ieri am observat o urmă de amărăciune. Bătrânul e amărât din pricina ta, Alexandre! Iartă-mă că ți-o spun fără înconjur, suntem prea vechi prieteni și… — Chiar adineaori am primit o scrisoare de la dânsul, murmurai jenat. Știu, e trist și e singur… — Cred că n-ar simți așa de multă singurătatea dacă nu s-ar adăuga impresia că e părăsit și uitat de copii… De, asta e durerea tuturor părinților, iar copiii sunt egoiști și ingrați, toți, fără excepție… Mi-a cerut cu mare, mare insistență, până în ultimul moment, să-ți spun, negreșit, îndată ce voi sosi la București, că preoteasa vă dorește mult, că e slabă și mâhnită și îngrijorată din pricina voastră… Vorbea numai despre preoteasa, înțelegi, Alexandre, numai despre ea… Asta m-a impresionat mai puternic! Până la vremea cinei ne-am pierdut în evocări de amintiri, călătorie în trecut inevitabilă între prieteni din copilărie, când se întâlnesc și au timp de cheltuit. Printre altele, la un moment prielnic, i-am amintit și despre neliniștea ce m-a obsedat toată ziua. S-a uitat lung la mine, a râs: — Dacă aș fi spirit științific ca tine, ți-aș spune că ai o depresiune nervoasă, pentru că ți-ai încărcat stomacul, sau un dezechilibru hormonal, sau așa ceva… în realitate, cred că n-ai nimic. Stările astea sunt mai frecvente decât îți închipui, numai că oamenii nu le prea iau în seamă. Și mie mi s-a întâmplat de atâtea ori să simt brusc o spaimă inexplicabilă sau o bucurie mare, tot atât de misterioasă și nemotivată. Sunt senzațiile cele mai prețioase, fiindcă vin dintr-o lume neexplorată încă și care poate va rămâne pururi inexplorabilă. Degeaba, omul nu e un simplu motor, cum încercați să-l înfățișați voi în dorința neroadă de a mecaniza și nivela toată viața noastră. Nu, omul, dimpotrivă, e mai curând o minunată cutie fermecată. Sufletul nostru are vibrații și rezonanțe pe care nicio știință nu le va putea codifica și explica și standardiza vreodată, pe care numai inima noastră le simte și le dezleagă în limbajul ei tainic. Sufletul comunică permanent cu cosmosul întreg, dincolo de timp și spațiu, dincolo de materie și neant. Într-însul trecutul și viitorul își lămuresc tainele peste viața și moartea efemeră. El e trăsătura de unire între spirit și materie, prin el suntem în legătură cu cei ce au fost și cei ce vor veni după noi, între cei ce rămân și cei ce pleacă, între dincoace și dincolo, în sfârșit, între ființă și neființă! Auzisem de mult că Moga a prins slăbiciune pentru multe superstiții, că s-a pasionat pe rând după grafologie, chiromanție, astrologie, că a fost și spiritist înfocat într-o vreme, că, în sfârșit, credea în toate semnele, întocmai ca ultimul țăran din Maramureș. Tocmai când perora mai patetic, l-am întrerupt cu un surâs sceptic: — Nu știu cât e de interesant ce spui tu, dragă Iuliene, dar te asigur că e foarte confuz… Nu s-a supărat. A râs. Și pe urmă și-a continuat expunerea, iar la masă s-a înverșunat să mă convingă întâi pe mine, apoi toată familia, inclusiv pe copii, că trăim într-o lume de umbre, că realitatea lucrurilor e inaccesibilă pentru rațiunea mecanică și că numai intuiția sufletului… „Filozofia” aceasta amenința să ne adoarmă pe toți; a trebuit să intervin: — Nu vezi, omule, că ne-ai ucis cu atâtea mistere?… Mai bine povestește ceva despre tata, cum l-ai întâlnit, ce ți-a spus de pe acasă… S-a executat imediat. Era foarte vorbăreț. Și a stat până după miezul nopții, evocând sumedenie de lucruri despre părinții mei, și îndeosebi despre tata, care a fost bun prieten cu notarul cel bătrân, tatăl lui Iulian, mort cu vreo zece ani în urmă. Era un subiect care ne interesa pe toți. Chiar și pe copii. Ne-am antrenat, de nici n-am observat cum au trecut ceasurile. În sfârșit, Moga se retrase, scuzându-se că a palavragit atâta, noi însă am continuat depănarea amintirilor din viața de toate zilele a bătrânului de la Prislop. Erau numai întâmplări și fapte mici, fără altă însemnătate, decât că s-au petrecut acolo și că la ele a participat tata… — La culcare, copii! Destul! Mai povestim și mâine! Ajunge! Soră-mea totuși mai spuse copiilor cum obișnuiește bunicul să citească seara, în pat, ziarul, cu luminarea aprinsă pe mescioara de noapte și cum regulat adoarme citind și uită luminarea aprinsă. Târziu apoi se trezește de zgomotul mototolirii ziarului și mormăie supărat cine știe ce, se scoală, se duce cu luminarea în mină, ca o stafie, să bea apă și, în sfârșit, se culcă de-a binelea… Până am stins eu lumina s-a făcut ora două. M-am mai zvârcolit totuși puțin înainte de a-mi veni somnul. Tocmai când să adorm, când eram între vis și realitate, mi-am amintit o întâmplare de demult,. Din copilărie. Într-o noapte, m-am deșteptat brusc din somn și am zărit lumină în ușa deschisă a camerei în care dormea tata. Am tras cu urechea și am auzit zgomot de pași. Nu știu de ce m-a cuprins o frică cumplită. În clipa aceea însă a răsunat glasul mamei din odaia de alături: „Ce-i, Vasilică? Nu dormi?” Și îndată răspunsul tatei, puțin sugrumat, dureros: „Vai, rău mi-e!” Pe urmă a apărut în ușă, în cămașa de noapte, cu luminarea în mână, ca o stafie… Spaima de atunci o simțeam acum ca o prăbușire în somn… A doua zi, după prânz, mă trântisem pe sofa să ațipesc puțin. Soneria zbârnăi deodată strident, parcă ar fi vrut înadins să-mi tulbure moleșeala. Apăru servitoarea: — Telegramă… Am iscălit nervos recipisa, apoi am citit: „Vasile mort. Înmormântarea sâmbătă. Veniți, Mama.” Seara eram îngrămădiți cu toții în trenul de Maramureș. Am ajuns vineri noaptea în Prislop. Biata mama, slabă și neputincioasă cum era, făcuse toate pregătirile pentru ceremonia din urmă. Era mai oțelită sufletește ca noi toți. Sâmbătă după amiazi, precum hotărâse dânsa, s-a făcut înmormântarea, cu doisprezece preoți, cum se cuvenea. Abia duminecă, după ce s-a terminat tot, după ce casa noastră bătrânească și-a reluat înfățișarea obișnuită, am putut întreba pe mama cum și în ce împrejurări s-a stins bătrânul. — N-a fost bolnav de loc, ne-a povestit mama. Marți s-a dus la Sighet la târg, să cumpere bucate și câte altele. S-a întâlnit acolo cu Iulian al notarului și au luat masa împreună. Miercuri iarăși a muncit pe-acasă, ca de obicei. Dar toată vremea s-a frământat și s-a zbuciumat de dorul vostru: că de ce nu-i scriți nimic, că de ce v-ați înstrăinat așa rău… Ba într-un rând, după amiazi, mă pomenesc că-mi spune că s-a hotărât: o să plece neapărat la București, să-și vază nepoții. Cine știe ce i s-o fi abătut și lui! Poate că moartea i se arăta și-l zorea… Altfel, a mâncat bine ca întotdeauna și s-a culcat așa, pe la zece, cu jurnalul, obiceiul lui. A citit ce a citit, și pe urmă a stins luminarea. Încă m-am și mirat, că doar știți voi cum făcea dânsul de adormea mereu cu lumina la cap, de-mi era și groază să nu se întâmple odată să ia foc și casa… Am ațipit și eu. Pe la miezul nopții, cum m-oi fi trezit nu știu, am văzut lumină în odaia popii. „Ce să fie?” mă gândeam. Am stat nițel și am ascultat și mi s-a părut că-l aud gemând. Vai de mine, zic, doar nu i-o fi venit rău popii? „Vasile, dormi?” am strigat pe urmă speriată. A ieșit din odaie cu sfeșnicul în mână, în cămașă, după apă. „Vai! rău mi-e!” mi-a spus pe urmă, întorcându-se în odaia lui. Am sărit friptă din pat și m-am dus după dânsul. „Ce te doare, Vasilică?” l-am întrebat. „Nu știu, mi-e rău, așa”… S-a culcat, s-a învelit și mi-a făcut semn să mă culc și eu, să-l las să se odihnească. Lumina a rămas aprinsă pe mescioară. Nu știu cât o mai fi trecut, un ceas, două… M-am deșteptat năucită, fiindcă mi s-a părut prin somn că aud horcăituri din odaia lui. Am alergat; zăcea de-a curmezișul patului. A mai suflat de câteva ori. Se vede că se sculase iar, dar nu l-au mai ținut picioarele și s-a prăvălit înapoi… Ascultam și plângeam și mă învinovățeam, ca și când numai din pricina mea s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Și câte zile am mai zăbovit în Prislop, am întrebat mereu pe mama despre miercurea aceea când m-a tulburat neliniștea fără motiv, când am stat de vorbă despre tata, cum poate nu mai făcusem niciodată, până târziu după miezul nopții… în sufletul meu, însă, rămâneau întrebările la care nimeni nu mi-a mai răspuns: de ce în miercurea aceea, pe când eu eram neliniștit la București, pe tata îl frământa aceeași neliniște mare la Prislop? De ce în ceasurile când acolo, la o distanță de o mie de kilometri, sufletul tatei se despărțea de lumea asta, noi, copiii și nepoții, familia întreagă îl îmbrățișam cu gândurile și cuvintele noastre, atât de stăruitoare, ceasuri întregi, până la ultima suflare? Poate să fie simple coincidențe. Desigur. Dar de ce atâtea coincidențe? De ce? Ce înseamnă coincidențele acestea stranii? N-au ele niciun rost?… Nu înseamnă oare nimic?… Nu cumva…?    

Ion Bolovanu trăgea să moară... Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbați, se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător. Nevastă-sa sta la căpătâi cu o lumânare de ceară aprinsă în mână, cu fața rece, nemișcată, și se uita la dânsul întrebătoare, în vreme ce razele roșcate ale luminii îi îmbujorau puțin obrajii și făceau să-i licărească ochii. “Acu, Ion moare, iar eu rămân văduvă, se gândea dânsa, urmărind tresăririle de durere ale bolnavului. Acu eu o să mă întorc și o să plâng, și pe urmă poate o să mă mărit a doua oară...” Bărbatul încercă să-și ridice capul de pe perna umezită de nădușeală. Mușchii obrajilor lui cenușii se încordară, vinele de la gât se îngroșară ca niște șopârle. Boala, însă, îl birui numaidecât și capul căzu și mai istovit pe spate.“Cum se căznește, săracul! își zise nevasta, netezindu-și buzele cu limba. Mi-e milă de dânsul...” Simțea însă că minte când zicea că i-e milă. Plecă ochii rușinată și începu a se gândi: “De ce nu mi-e milă? Dar nu izbuti să se lămurească. Dacă mi-ar fi milă, aș plânge... Uite, toate femeile plâng, numai eu stau ca o stană de piatră. Măcar că mie mi-a fost bărbat...” Se uita cu o pizmă copilărească la cele câteva femei bătrâne, care tropăiau în jurul patului, frecându-și mâinile, oftând des și cu multă poftă, și picurând câte-o lacrimă. Apoi privi iar la Ion, și iar își zise: “Mi-e milă de dânsul...” Femeile aruncau din când în când priviri speriate spre bărbatul bolnav și șopteau stins și repede: — Moare!... Uite-acu moare! Omul părea că aude șoaptele acestea și le soarbe fără să vrea. Își rotocolea în orbite bulbii albi ca marmura și privirile lui parcă întrebau ceva, parcă cereau ajutor și milă adevărată. Apoi, deodată, se simți în odaie un zgomot ciudat, friguros, ca și când două aripi mari, nevăzute, ar fi fâlfâit de mai multe ori. În clipa aceea bolnavul își îndreptă și piciorul cel îndoit, se întinse din răsputeri, suspină lung și ușurat, întoarse ochii cu albul în sus și pe urmă rămase neclintit. După un dram de vreme, însă, corpul totuși se mai smuci oleacă, mâinile se adânciră mai grele în așternut, iar mușchii feței se schimonosiră, parcă, sub apăsarea unei dureri foarte mari. — Aoleu, c-a murit!... E mort!... O femeie uscată, cu nasul scurt și turtit și cu o năframă vânătă în cap, se năpusti năucă asupra mortului și începu al scutura, sărutându-l cu lăcomie și țipând:— A murit!... a murit!... Vai de mine, dragul mamii, că teai dus și pe mine m-ai lăsat! De ce te-ai dus singur, puiul mamii, și de ce nu m-ai luat și pe mine? Ce mă fac eu fără tine, ce mă fac, ce mă fac? Nevasta se apropie și dânsa de marginea patului și se uită lung în fața mortului. Pe tâmplele lucii zări un șir de bobițe de sudoare, care păreau gata a se rostogoli pe obraji la vale. Îi veni deodată pofta neînțeleasă să se încredințeze dacă Ion e mort sau nu. Își trecu lumânarea în cealaltă mână și atinse cu vârful degetelor mâna mortului, care era rece și umedă ca pielea de șarpe. Simți un fior de gheață prin inimă și făcu repede un pas înapoi. O cuprinse o frică grozavă. Lumânarea de ceară începu să tremure în stânga ei... În casa joasă, săturată de un miros părtunzător de leacuri, stăpâneau fiorii aceia spăimântători, ce se ivesc totdeauna în fața morții. Femeile alergau fără nici o țintă de ici-colo, bocindu-se în silă, repetând mereu aceleași cuvinte fără rost, care fac și mai jalnică priveliștea morții. Într-un târziu intră un bărbat. — A murit? întrebă dânsul cu glas șters și nepăsător. Și, cum nimeni nu-i răspunse, își făcu cruce și adăugă oftând: Dumnezeu să-l odihnească! Apoi, după ce se uită și el puțin la mort, clătinând din cap și ștergându-și mustățile, se duse la vatră și urmă mai trăgănat: — Ar fi bine să-l scăldați până ce nu apucă a se înțepeni de tot... Nevasta nici nu se mișcase de lângă pat. O babă îi luă lumânarea din mână și o puse pe masă într-o oală, șoptind pițigăiat: — I-a fost tare drag, sărăcuța... Nici nu poate plânge... Femeia acuma se grămădi pe o laviță. Fața nu i se schimbase, dar dârdâia, parcă ar fi luat-o cu frig. Se gândea necontenit la șoapta babei, ce o auzise ca prin vis: “I-a fost tare drag...” Și începu a-și zice și dânsa: “Mi-a fost tare drag...” Și se minuna cum poate rosti cuvintele acestea. “Mi-a fost tare drag... Adică de ce să-mi fi fost drag? A fost bun? N-a fost. A fost frumos? N-a fost. Apoi de ce să-mi fi fost drag?... Știa cât vreau să mă mărit cu altul, și totuși m-a luat... Și pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică... Nu, nu mi-a fost bărbat. A fost un străin...” Și, gândindu-se așa, i se părea ciudat și neînțeles vălmășagul și fierberea ce umpluseră casa: oamenii forfotind cu fețele zbârcite, îmbujorate, femeile care se învârteau în jurul unei căzi de lemn în care se zărea un cap galben, smead, ce se bălăbănea încoace și încolo, apoi zgomotul ce se asemăna cu un bâzâit de bondari, străpuns când și când de câte-un sughiț de plâns... Și iar își zise că ar trebui să plângă și ea. Toată lumea lăcrimează: așa se cuvine când moare cineva. Și, la urma urmelor, Ion tot i-a fost bărbat. I-a cununat popa. Negreșit, trebuie să plângă. Își frecă ochii cu pumnii și-și acoperi fața cu șorțul, parcă ar fi vrut să se ascundă dinaintea oamenilor de rușine că nu-i vin lacrimile. — Nu pot, nu pot, murmură dânsa în sfârșit. Nu mi-a fost drag... Își descoperi obrajii și-și ținti privirile la flăcările rumene ce se zvârcoleau pe vatră. Simțea că o cuprinde un frig din ce în ce mai năprasnic. Buzele i se mișcau întruna, parcă ar fi bâlbâit rugăciuni... Oamenii o vedeau și ei cum se zbuciumă, o priveau lung și cu milă, clipeau din ochi cu înțeles și șopteau așa, ca să-i audă și dânsa: — I-a fost tare drag, săraca... tare drag... Trei zile cât a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă, punându-și fel de fel de întrebări, căznindu-se cu fel de fel de gânduri. Îi era rușine că nu poate plânge și ocolea privirile oamenilor. Când vedea mortul în mijlocul odăii, în cosciugul alb, acoperit cu zăbranciul aspru și înflorit, simțea ceva nedeslușit, ceva ce nu era nici părere de rău, nici bucurie și nici frică, dar în care găsea câte o urmă din toate acestea. De mort, însă, nu s-a mai apropiat până în ziua înmormântării. Și atunci, cineva a luat-o de subțiori și a dus-o la picioarele cosciugului așezat în ogradă pe o năsălie ce scârțâia în răstimpuri. În mijlocul mulțimii popa, în odăjdii cusute cu fir, cu barba rară, argintie, cu cădelnița în mână, din care se bolboceau nourași de fum mirositor, părea un moșneag cuminte și obosit ce istorisește lumii, cu glas jalnic, cântător, o poveste tristă de demult. Nevasta, îngenuncheată, își răzemase capul de dunga sicriului. Simțea cum ascuțișul lemnului i se brăzdează în piele, cum îi gâdilă zăbranicul obrajii. Când respira, nările i se umpleau de miros de tămâie... Și înghițind cu plăcere fumul acesta năbușitor, ascultând mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbite și răgușite ale dascălului, i se păru deodată că toate acestea i s-au mai întâmplat odată. Creierul îi vuia. Gânduri și amintiri îi frământau mintea. Se vede stând în genunchi înaintea aceluiași popă, ascultând aceleași cântece jalnice, iar alături de dânsa simțea pe mortul din cosciug, pe care a fost silită să-l ia de bărbat, care era slab și răutăcios, pe care îl urâse tot așa de mult, precum iubise pe celălalt, ale cărui priviri îi ardeau și-i mângâiau inima, care însă trebuia s-o ocolească, altmintrelea tatăl ei ar fi zdrobito... Popa citește din ceasloave și afumă cu cădelnița, dascălul îi răspunde cu ochii închiși sau întorși pe dos, iar ea simte din ce în ce mai lămurit că atunci, cealaltă dată, s-a întâmplat ceva grozav, ceva de ce ea nu și-a putut da seama până astăzi. De-abia acuma, în mijlocul bocetelor prefăcute și al fumului de tămâie, înțelege dânsa că popa și atunci a citit de îngropăciune, că i-a prohodit sufletul ei cel dornic de-a iubi și de-a trăi, că i-a prohodit iubirea. Și, cuprinsă deodată de o durere sfâșietoare, începe a plânge cu hohot, a urla prelung, ca o fiară rănită, așa cum ar fi trebuit să plângă atunci. Prin plânsul acesta vrea, parcă, să-și jelească iubirea ei strivită atunci pentru totdeauna, iubirea care cu dânsa a fost mai vitregă și mai crâncenă chiar decât viața. Lumea de la prohod se uita la dânsa mirată. Popa se opri puțin si începu a tămâia cu cădelnița. Iar din mulțime trecură din gură în gură vorbele: — I-a fost tare drag... Pe nevastă, acuma, cuvintele acestea o înțepară ca niște ace muiate în otravă. Se întrebă uimită: de ce-i tot dă zor lumea că i-a fost drag? De unde știu oamenii ăștia că i-a fost drag? Sau poate vor să-și bată joc de dânsa, de durerea ei?... Întoarse repede capul și privi cu ochii înroșiți, fulgerători, la femeile îngenuncheate și smerite. Îi venea să se scoale în picioare și să spuie în gura mare sufletelor ăstora nesimțitoare că nu i-a fost drag, că nu plânge pe dânsul, ci își plânge viața ei prăpădită... Dar privirile cucernice și blajine pe care le văzu în ochii norodului o spăimântară și o îmblânziră. Plecă iar capul și-și șterse lacrimile cu mâneca de la cămașă... Cimitirul era la marginea satului, pe o coastă lină, presărată cu tufiș. Pe drum începură a țârâi picuri mărunți și calzi. Popa deschise umbrela și-și iuți pașii, iar norodul, de asemenea. Cântările sunau mai vesele acuma, fețele se înseninară... Când ajunse însă la poarta cimitirului, ploaia conteni și, din dosul unui nour de argint, soarele își scoase obrajii înflăcărați. Lumea se împrăștie și o apucă razna, peste morminte, spre groapă, ca să găsească locuri mai bune. Unii, împiedicându-se de cruci rupte și putrezite, înjurau sâsâind, în vreme ce alții făceau mare haz pe socoteala dascălului care, alaltăieri, la un botez, băuse până ce răgușise, așa că astăzi a cântat ca un curcan. La groapă, cioclii așezară cosciugul pe dâmbuțul de lut umed, iar popa începu din nou să citească. Stropi sicriul cu agheasmă, stropi și mulțimea, bălălăi de câteva ori cu cădelnița, mormăind ceva printre dinți, și pe urmă se dădu trei pași înapoi. Groparii vârâră două frânghii pe sub cosciug și-l sloboziră încetinel în mormânt. Când crezură că e aproape de fund, slăbiră funiile. Sicriul căzu huruind și plescăind în apa noroioasă ce se adunase acolo în urma ploii. Popa luă o mână de pământ și o aruncă în groapă. Oamenii se închinară și azvârliră cu toții, rând pe rând, câteun pumn de lut pe cosciugul ce bubuia ca o darabană. Nevasta vru să facă și dânsa, ca toată lumea, se plecă să ia un bulgăre, dar vreo câteva femei o traseră repede deoparte, șoptind speriate: — N-o lăsați, că vrea să se arunce în groapă!... Întorcându-se spre casă, lumea părea că uitase cu totul că vine de la înmormântare. Glume grosolane fâșâiau prin aer, însoțite de râsete înfundate... La pomeni se încinse apoi un chef cumsecade. Mesenii ciocniră des pentru sufletul mortului, iar dascălul, șugubăț, ca întotdeauna, închină în sănătatea nevestei: — Și la anul să bem la nuntă, zise dânsul, trăgând cu ochiul către un bărbat roșcovan din cellalt colț al mesei, rămas văduv de curând. Căci, de, morții trăiesc cu Dumnezeu, iar cei vii cu oamenii. Pe morți trebuie să-i mai lăsăm și în seama Domnului, că noi avem destule necazuri cu cei vii.Nevasta ședea mâhnită și uluită, cu mâinile în poală, cu fruntea plecată. În mintea ei răsunau mereu citaniile popii și sufletul i se frământa de durere. Se simțea atât de străină în mijlocul oamenilor, care nu-i pot pricepe suferința, care n-o pot compătimi, fiindcă nici ei n-au niciodată parte de compătimire. O babă, care plângea și bea fără încetare, se uită la ea cu coada ochiului și bâlbâi, clătinând din cap: — I-a fost tare drag, sărăcuța... tare drag... Nevasta nu auzise vorbele dascălului, dar acelea ale babei îi zbârnăiră în urechi ca o vijelie. Simți deodată că tot sângele i se urcă în cap. Cuvintele acestea mincinoase, rostite de atâtea ori, i se păreau cea mai cumplită bătaie de joc. Și nu se mai putu stăpâni. Se ridică brusc în picioare și strigă ca o nebună: — Minți!... Minți!... Toți mințiți!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mâncat viața, mi-a zdrobit viața, nu-l rabde pământul!... Bărbații o priviră necrezători, femeile își făcură cruce, iar baba șopti într-ascuns vecinei din dreapta: — Tare mi-e frică să nu-și piardă mințile, sărăcuța... Că prea i-a fost drag...

1 David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere. Numai sângele rece îl moștenise David din firea părinților. Încolo nici o ambiție nu-l necăjea. Bătrânul Pop fusese încăpățânat și stăruitor. Își pusese în minte să-l facă , , domn”, mai ales că școala era acolea, la îndemână, în Năsăud, și nu costa mai nimic. La început păruse că și băiatului îi place cartea și că nici n-are să se oprească până nu va ajunge avocat sau cel puțin protopop. Dar pe urmă, când a crescut mai mărișor, s-a înmuiat. Ar fi fost mai bucuros să păzească vacile decât să-și sfarme creierii cu sintaxa latinească. Totuși, cu chiu-cu vai, a isprăvit liceul și a trecut la Cluj să învețe legile, căci bătrânul ținea morțiș să-l vază avocat. Degeaba. N-a mai mers. Șapte ani a tot învățat David și veșnic, în preajma examenelor, s-a pomenit cu câte-o boală sau cine știe ce nenorocire atât de mare, că nu era chip să dea ochii cu profesorii. Țăranul, dârz, nădăjduia mereu. A trebuit să-i spună verde David că s-a săturat. Împlinise treizeci și unu de ani, era om în toată firea. N-a avut încotro bătrânul; s-a dat bătut. Îi era rușine de rușinea lui.În vremea celor șapte ani trândăviți pe la Universitate David, ca să arate năsăudenilor că n-a stat de pomană, s-a apucat să-și facă armata, un an de zile, în două rate. Ba chiar, într-un avânt strașnic, s-a repezit și la examenul de ofițeri, și, spre mirarea lui însuși, l-a trecut cu bine. Astfel, pe lângă averea ce era să-i rămână de la părinți, avea și un titlu: sublocotenent în rezervă. Se simțea măgulit și înălțat cu titlul acesta. De ziua împăratului se îmbrăca în uniformă, în mare ținută, și se ducea la biserică stârnind senzație în orășelul liniștit. Copiii se țineau după dânsul, admirându-i strălucirea, iar jandarmii îl salutau înlemniți de respect. David pășea grav și mândru, își răsucea mustața, își zdrăngănea sabia și-și zicea cu mulțumire că nu-i lucru puțin să fii sublocotenent în rezervă. Îndată ce-a întros spatele școalei, David s-a însurat cu fata unui protopop de la Târnave, o ființă drăgălașă, blândă, supusă și cu o zestre frumușică. Bătrânul Pop însă muri înainte de a-și putea vedea nepoțelul, care sosi tocmai în ziua când se împlinea anul de la nuntă. A rămas David stăpân și cap de familie. Nici o grijă nu-l apăsa. Nevastă-sa vedea singură de toată gospodăria mai bine ca orice bărbat. Capul n-avea decât să mănânce, să se plimbe și să se îngrașe, ceea ce nu întârzia s-o facă, dar firește cu măsură. Astfel David era foarte mulțumit cu viața. În lume nu prea ieșea. Doar uneori la berărie și joia, ziua bâlciului, prin piață. Năsăudul de altfel atât avea. Pe dânsul însă și acestea îl plictiseau. La berărie domnii îl omorau veșnic cu politica. Ce-i păsa lui? El voia liniște. De ce să se frământe? Era bine cu românii, dar era bine și cu ungurii. Ce să se amestece el în certuri d-astea? Se abonase, mai cu seamă fiindcă-l zăpăcise un agent, la un ziar românesc; pe urmă, deoarece ungurii au început să vorbească pe socoteala lui, s-a abonat și la un ziar unguresc. Și, ca să fie pe deplin liniștit, nu citea nici unul. Nici măcar la alegerile de deputat nu se ducea. Degeaba stăruiau românii și degeaba îl rugau ungurii. Ce să se încurce? Dacă ar vota cu unul, s-ar supăra cellalt. Din pricina aceasta apoi românii îl făceau renegat, iar ungurii agitator. Dar el nu se sinchisea de ce zice lumea. Își făcea datoria de intelectual ducându-se, împreună cu nevastă-sa, la toate balurile și serbările românești și plătindu-și totdeauna încincit biletul. Dăruia pentru elevii săraci, pentru toate operele de binefacere, drept care era menționat veșnic în ziarul local printre , , mărinimoșii donatori și suprasolvenți”. La petrecerile ungurești nu se ducea, pentru că nevastă-sa nu știa nici o iotă ungurește; își plătea însă biletul și acolo foarte regulat, ca să fie cumpăna dreaptă. Astfel David Pop se simțea fericit și se plimba pe ulița cea mare din Năsăud, cu degetele în buzunarele vestei, scoțându-și burta puțin înainte, privind tihnit împrejur și având mereu un zâmbet bun pe buze. Mânca bine, bea binișor, fuma mult și se juca ceasuri întregi cu Titi, odrasla lui, care acuma mergea pe trei ani. Într-o zi însă l-a tulburat o întrebare a lui Traian Hogea, directorul liceului, care făcea o politică turbată și care era vestit că citește toate jurnalele ce vin la berăria Rahova. Directorul i-a zis: — Ei, domnule Pop, ce crezi, avem război, ori n-avem? — Ce război? — Război, domnule, război!... N-ai citit în ziare? Și s-a apucat să-i explice o mulțime de lucruri pe care David nu le înțelegea, fiindcă nu-i plăceau deloc. S-a dus acasă abătut și chiar înfricoșat puțin. — Elviro, mi se pare că ne-a bătut Dumnezeu... Auzi ce spune Hogea, că se face război! — Se vede că s-a săturat lumea de bine, zise femeia cu indignare. Numai războiul ne mai lipsea... În loc să ne rugăm cerului în coate și-n genunchi să ne mai dea o țâră de ploaie, că se usucă toate bucatele pe câmp... David însă era atât de plouat, că Elvira, văzându-l așa, se grăbi să adauge: — Dar nici tu nu lua în serios tot ce trăncănește Hogea, că doar îl știi câte verzi și uscate spune. Degeaba. Omul nu se mai putea potoli cu una-cu două. Îi intrase în suflet vorba ca o lance. Se așeză de îndată și începu să răsfoiască prin ziarele nedesfăcute, și cu cât răsfoia, cu atât se întrista mai mult și bombănea: — Război!... Război!...   Și brusc, îl cuprinse o mare părere de rău. Cine l-a pus pe el să se facă ofițer de rezervă? Cum nu s-a gândit el atunci? Tatăl său l-ar fi putut scăpa de armată, cu bani sau pentru boală sau cine știe cum. Câți n-au scăpat? Acuma nici nu iar păsa de război. A simțit el greutatea titlului și mai înainte, când trebuia să-și piarză în fiecare vară câte-o lună cu manevrele, să se obosească, să se chinuiască. Dar azi părerea de rău îl copleșea și-i tremura sufletul. — Ce dobitoc am fost, ce dobitoc! Își zicea citind articolele războinice sforăitoare și amenințătoare. De-acuma aștepta jurnalele noi cu înfrigurare și le sorbea parcă din ce în ce mai liniștit. Zilele îl obișnuiră și cu gândul războiului. — Ce-o fi o fi! Ce-or face alții, voi face și eu... Parcă numai eu va trebui să plec?... Cum mi-o fi scris, și pace bună!   Într-o după-amiază și-a scos uniforma, a întins-o în curte pe sfoară, să se aerisească. Umblând prin târg și-a mai cumpărat una-alta, ce-i lipsea. De-o fi ceva, el să fie pregătit, iar de n-o fi nimic, atâta pagubă! Apoi într-o vineri, spre seară, pe când tocmai citea un articol de ziar care spunea că sunt multe speranțe să se evite războiul, David se pomeni cu o telegramă. Începu să-i bată inima ca o pasăre speriată, iar degetele-i tremurară când o rupse. O citi, îngălbeni și murmură răgușit: — Bine, foarte bine, voi pleca imediat! Toată ograda parcă se puse să se legene, iar văzduhul limpede parcă se posomorî. Elvira veni îngrijorată să vadă telegrama, și David, de-abia stăpânindu-se, îi spuse: — Trebuie să plec, chiar astă-seară. În douăzeci și partu de ore trebuie să mă prezint la regiment. A fost nevoie de toate stăruințele și lămuririle Elvirei până să-l înduplece să aștepte a doua zi de dimineață. Trebui să- i explice de zeci de ori că la Bistrița ajunge cu trăsura în trei ceasuri și că, deci, dacă pornește mâine, încă sosește mai curând decât e nevoie. David s-a învoit, fără a fi convins pe deplin. Acuma, de altfel, el nici nu mai era în stare să înțeleagă nimic. Simțea o povară grea pe inimă și o dorință mare să plece repede, să sfârșească. Pe urmă orice s-ar întâmpla, să se întâmple.   Nevasta a plâns toată seara și a împachetat. Voia să fie tare, căuta să zâmbească și zicea mereu: — Lasă, Davide, că poate n-o fi nimic... Doar n-a înnebunit lumea să se încaiere din senin. Nu, nu, fii liniștit... Ce zici, să-ți pun și vreo două flaneluri? Într-adevăr, și David parcă se liniștise. Și-a potrivit uniforma pe un scaun lîngă pat, ca să-i fie la îndemână mâine dimineață, și-a pus în portofel mai multe bancnote și l-a pupat de foarte multe ori pe Titi, care rămăsese entuziasmat de strălucirea hainelor militare și nu voia să se culce în ruptul capului.Dimineața David obișnuia să doarmă până la nouă, căci Elvira se scula cu noaptea în cap și avea grijă de gospodărie. Acuma însă s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și înaintea Elvirei, s-a îmbrăcat cu uniforma, a ieșit în ogradă, a deșteptat vizitiul. N-avea deloc răbdare. Parcă-l rodea să se vadă plecat mai curând, să-și ușureze astfel poate sufletul. La plecare a sărutat de trei ori pe Elvira și i-a spus cu glas tremurat: — De-oi muri, să ai grijă de Titi! Iar femeia avea obrajii scăldați în lacrimi, deși încerca să zâmbească, să nu-i îngreuieze despărțirea.   Când a trecut podul Vicarului, David s-a uitat înapoi. Casa lui, cea rămasă de la tatăl său, o casă bătrânească, mare, de piatră, cu o curte în față cât o grădină, parcă-l privea jalnic, iar în poartă Elvira flutura o batistă mică, cât un porumbel sfios, ținând de mână pe Titi, care se freca la ochi cu pumnul. De-abia acum își aduse aminte David că nu și-a sărutat copilul. Îi păru rău și deschise gura să strige vizitiului să întoarcă. Dar în aceeași clipă se gândi că întoarcerea ar fi un semn rău. Cine știe, o fi chiar mai bine că nu și-a luat rămas bun de la copil, căci asta poate să însemne că în curând va veni acasă. Simți îndată că gândul acesta îi aduce puțină ușurare. Ieșind din orășel, trăsura trecu pe lângă o cruce mare de lemn, veche, pe care era răstignit un Hristos de tinichea. David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul și să scandalizeze pe nevastă-sa spunând că nu-i Dumnezeu, acuma se închină cucernic, bolborosind: , , Doamne-ajută!” — Da ce s-aude, domnule? întrebă vizitiul, scuipând între caii care alergau sprinten pe șoseaua adormită. Cică se face război! Să fie adevărat? — Numai Dumnezeu poate să știe ce-o fi, zise David. 2 Cea dintâi noapte a avut numai visuri frumoase: parcă era tot acasă, parcă se învârtea iarăși prin ogradă și prin zăvoi, parcă vorbea cu Elvira și săruta pe Titi. În noaptea a doua însă a visat un atac înverșunat și o luptă cu baioneta, în care el a fost rănit în burtă de sabia unui ofițer dușman fioros la vedere. Ofițerii vorbeau numai politică, puneau la cale soarta țărilor și a popoarelor, și doreau războiul cu gălăgie mare, cu scrâșniri de dinți. David nu se simțea bine printre dânșii. Vitejiile acestea guralive îl scârbeau. Dar îi plăcea să stea toată ziua în mijlocul plutonului, alcătuit numai din feciori de pe valea Someșului, care mai toți îl cunoșteau, care toți îl iubeau, care își făceau cruce ca și dânsul, când se pomenea de război. Printre ei își pierdea mâhnirea, își regăsea încrederea și căpăta parcă o nădejde vagă, cuprinsă în cuvintele , , bun e Dumnezeu, și mare”.   Trimise de a doua zi o scrisoare lungă Elvirei, în care o îndemna să nu fie supărată, că poate nu va fi nimic, deși altminteri, de câte ori era singur, simțea că peste câteva zile va fi ce n-a mai fost de când lumea. De altfel acuma era pregătit și liniștit. Își va face datoria.   Pe urmă puțin îi pasă. Dacă așa i-a fost scris? Cu o zi înainte de-a pleca din Bistrița și-a scris testamentul, l-a sigilat cu ceară roșie și l-a cusut în buzunarul dinlăuntru al vestei. Nu i-a tremurat deloc nici mâna, nici inima. Se gândea doar, că, de-o muri, barem să se afle cinea fost el și care i-au fost ultimele dorințe. Scriind însă, i-a trecut prin minte de multe ori că, dacă va scăpa din prima luptă, scăpat va fi din tot războiul. Licăririle acestea îl bucurau. Avea încredere în presimțiri, mai ales în cele bune, cum are totdeauna omul în fața primejdiei sau a necunoscutului.   3 Batalionul lui David a pornit cel dintâi, în ziua cea dintâi Curtea cazărmii fusese plină de țărani posomorâți, de femei în lacrimi, de alergături, de strigăte, plânsete, înjurături, de zăpăceală. Pe străzi, o îmbulzeală greoaie. Lumea străină urla de însuflețire și bătea cu flori pe oamenii care mergeau să moară cine știe pe unde și pentru ce. David habar n-avea unde se duce. De-abia a doua zi, întro gară de prin șesul Ungariei, au aflat că se vor bate cu sârbii. De altminteri lui nici nu-i păsa cu cine are să se bată. Îi era totuna. Trebuie să-și facă datoria, încolo ce-o vrea Dumnezeu. Era atât de calm, parcă de când lumea numai războaie ar fi făcut. Amintindu-și în treacăt de viața lui tihnită din Năsăud, i se părea că visează, că viața aceea n-a existat aievea niciodată, cu toate că nu trecuse mai mult de zece zile de când primise telegrama cea grozavă. Parcă era alt om. Cel din Năsăud amorțise, făcând loc unui somnambul ce-și zicea mereu, ca încurajare și mângâiere: — Îmi voi face datoria...   Nu îndrăznea, poate nici nu era în stare să-și dea seama ce s-a petrecut în sufletul său. Nici prin gând nu i-a trecut ca să se întrebe ce-i datoria. S-a agățat de cuvântul acesta și era mulțumit că într-însul a găsit un sprijin destul de puternic. Poate că, încercând să se dumirească, n-ar fi avut liniștea și stăpânirea de sine. Poate că, dacă ar fi vrut să afle, i s-ar fi deschis o prăpastie și s-ar fi înfricoșat atât de mult, încât l-ar fi cuprins tulburarea și groaza. Poate că simțea toate acestea și înadins înăbușea din rădăcină orice gânduri chinuitoare. Ceilalți ofițeri, cei care făcuseră politică și vitejii acasă, acuma, apropiindu-se de câmpiile morții, deveneau din ce în ce mai nervoși, galbeni la față și răgușiți la glas. David, dimpotrivă, avea pe buze un zâmbet de o mulțumire stranie, parcă s-ar fi dus la o serbare frumoasă, hotărât să plătească înzecit costul biletului. Când batalionul a jurat din nou credință împăratului, în fața dușmanului, David a jurat din tot sufletul. Jurământul îi întărea credința în datoria mântuitoare. Cele dintâi bubuituri de tunuri i-au cutremurat puțin inima, iar sâsâitul gloanțelor care-i alergau pe lângă urechi lau spăimântat. Mai ales însă când a văzut pe cel dintâi flăcău din plutonul lui, alături de dânsul, căzând cu fața în jos, ca un sac de pământ, fără șapcă și cu fața înroșită de sânge, i-a trecut prin creieri, scurt, ca o fulgerare: — Datoria e moartea. Și s-a buimăcit.   Până atunci, cum-necum, uitase să-și închipuie că războiul înseamnă moartea. Până atunci i se păruse ceva nelămurit, înfricoșător, dar fără să se gândească numaidecât la moarte sau poate gândindu-se la ceva mai rău ca moartea. Dar s-a lămurit repede. A înțeles și s-a întărit mai mult. Gândul morții, îndată ce s-a ivit, nu l-a mai înfricoșat. Moartea-i pentru oameni. O aștepta deci cu seninătate, nepăsător, ca ceva trebuincios sau întâmplător. După ce a văzut primul mort și apoi cu cât a văzut mai mult sânge a priceput că moartea alege și că, oriunde ar fi omul, îl ajunge. În seara întâiei lupte a numărat zâmbind șapte găuri de gloanțe în chipiu, în mânecile tunicii, în bufanții pantalonilor. Gloanțele au bâzâit împrejurul lui șapte ceasuri necurmat, dar au căutat pe alții, nu pe dânsul. Maiorul care rămăsese în marginea satului, cu vreo doi kilometri în urma liniei de moarte, ascuns în niște mărăcini, a fost găsit rece, lovit în inimă de un glonte rătăcit, pe când el a scăpat fără nici o zgârietură în ploaia ucigătoarelor năpârci de oțel. Ziua aceasta i-a dat siguranța. De aci încolo mergea prin focul cel mai năpraznic ca și cum s-ar fi plimbat prin piața Năsăudului, într-o dimineață de vară, numai printre porumbeii vicarului. Soldații prindeau încredere și îndrăzneală văzându-l. Era o cochetare cu moartea, nevrută, firească, pe care ceilalți o numeau curaj sau eroism, dar care pentru dânsul era numai împlinirea datoriei. În curând i-a mers vestea. Camarazii îl priveau cu puțină invidie, comandanții cu respect. Au venit medalii și cruci să-l răsplătească. El însă nu s-a bucurat și nici nu le-a purtat. Zâmbea și-și zicea: — Răsplată pentru datorie... Ridicol.   4 Dar zilele, săptămânile, lunile trec mereu și războiul nu se mai sfârșește. O biruință mare nu folosește cât o picătură mică de iod pe rana unui ostaș. Și biruințele atrag înfrângeri, și înfrângerile, alte biruinți și războiul ține. David Pop, soldat viteaz și iscusit, a căpătat, împreună cu o stea mai mult pe guler, și o însărcinare mai de seamă: o secție de mitraliere. Războiul lung a făcut din civilii neștiutori ostași de frunte. Și din Serbia l-au trecut în Galiția, și din Galiția iar în Serbia, și pe urmă în Polonia. S-a bătut în mlaștinile Pripetului și pe malurile Dvinei, iar în cele din urmă a ajuns în valea Isonzului, unde s-a statornicit. Trecuse doi ani de când David Pop n-a prea cunoscut zile fără trosnituri de tunuri și fără lătrat de mitraliere. Alții doreau pacea, casa și familia, el nu mai dorea nimic. Se încăpățânase în datorie ca un smintit într-o idee fixă. Alții au găsit răgaz să se repeadă pe acasă, el n-a avut și nici n-a căutat. Parcă-i era teamă că, de-ar ieși o clipă din făgaș, și-ar pierde deodată toată liniștea, s-ar reîntoarce în sufletul său cellalt. David Pop, cel tihnit de odinioară. Și atunci cine știe ce s-ar alege din năzuințele lui de-acuma. Scria în fiecare săptămână, regulat, Elvirei. Îi trimitea sărutări ei și lui Titi, și speranțe că în curând se va sfârși, va veni, vor fi iar fericiți și tihniți. Primea mai puțin regulat scrisori de la nevastă-sa, cu lacrimi, cu dorinți, cutremurări de grijă și rugăminți la Dumnezeu. Dar nici acestea nu-l scoteau din socoteala lui. Îi era dor de nevastă și copil, un dor ciudat care nu-i abătea gândurile de la datorie. Întâi datoria, își zicea, și pe urmă tihna, pacea, dragostea. Nici în vis nu mai umbla pe-acasă. Visa asalturi crâncene, lupte furtunoase, obuze ce se spărgeau lângă el și-l lăsau nevătămat, comenzi disperate, gemete sfâșietoare. Visa și noaptea războiul pe care-l făcea ziua. Alții se visau mereu acasă și, când se deșteptau, plângeau că visul n-a fost realitate.   5 Acuma viața i se scurgea într-o văgăună săpată adânc în stâncile Carsului, în dosul liniei de foc, la câțiva pași. Avea un pat ticluit din scănduri verzi și o saltea moale, luată dintr- un sat părăsit, și lumină electrică adusă și pusă înadins spre a le batjocori mizeria. Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace. De când trecuse la mitraliere, David fusese strămutat într-un regiment, unde se simțea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungurește și nu se prea înțelegea cu soldații care de altfel erau mai bătrâni, aveau copii acasă și veșnic se văitau și se jeluiau de oboseală și de dor. Și viața de-abia se urnea din loc aici, ca o apă mare căreia nu i se vede cursul. În vizuina aceasta s-a pomenit, într-o bună zi, cu Alexe Candale, un prieten vechi de pe la Universitate, un om uscățel, cu ochii negri foarte vii și pătrunzători, cu un glas tăios și cald. David l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Îi asculta vorba ca o evanghelie. Erau luni de zile de când nu mai auzise un cuvânt românesc. Nu se sătura privindu-l și auzindu- l. I se părea că truda războiului și veșnica amenințare a morții i-au mai înăsprit înfățișarea, dar că sufletul i-a rămas poate și mai aprins ca odinioară. Erau singuri. — Nu te-ai prea schimbat, Alexe, zise David cu o dojană zâmbitoare. Cum erai acum zece ani, ești și astăzi. — Dar vremurile s-au schimbat cumplit, răspunse Candale repede, privindu-l drept în ochi, întrebător parcă. David simțea în privirea prietenului o preocupare mare, o povară foarte grea ce-i apăsa inima, o îngrijorare însuflețită; dar nu înțelegea nimic. După o tăcere scurtă, Alexe urmă brusc, cu aceeași voce întrebătoare, sfredelitoare: — De trei ori am fost rănit și nu știu pentru ce! — Eu nici măcar zgâriat n-am fost, și se împlinesc doi ani de când mă bat neîncetat. Cu sârbii, cu rușii, cu cazacii, cu italienii, cu toți m-am lovit, zise David cu puțină mândrie, ceea ce nu prea era în obiceiurile lui. — Ne vărsăm sângele prin țări străine și nu știm pentru ce! rosti Candale cu glasul de adineaori. Apoi, fiindcă în ochii lui David văzu aceeași nedumerire încăpățânată, urmă pătimaș, din ce în ce mai aprins: Dar ce-avem noi cu sârbii? Ce-avem noi cu rușii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, că eu degeaba mă întreb! Ce ne-au făcut și ce le-am făcut? Și cu toate acestea ne măcelărim de atâtea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-au prăpădit din flăcăii noștri, cât sânge românesc s-a vărsat! Au rămas satele pustii. Și toate degeaba! Înțelegi tu? Degeaba!... Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrășate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulțumire? Crezi?... E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alții, cel puțin, știu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce? David Pop îl asculta cu ochii mari, uluiți aproape. I se părea că în față i se deschide o prăpastie în care va trebui să se rostogolească în clipa când își va arunca ochii spre dânsa. Simțea lămurit că începe să-l cuprindă o frică ciudată și murmură grăbit, ca și când s-ar fi agățat de o funie salvatoare: — Datoria, Alexe! Candale însă izbucni aspru, hotărât: — Datoria?... Orice datorie are margini! Un sublocotenent bătrân intră vesel, triumfător, aducând cu mândrie o veste de victorie cine știe unde și, după ce o împărtăși celor doi prieteni, adăugă singur, melancolic: — Toate acestea însă nu ne apropie de pace. Nu mai putură vorbi și Candale plecă în curând. David rămase încurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodată. Mereu simțea prăpastia amenințătoare în față, tot mai largă, mai chemătoare. Tocmai noaptea târziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător, în mijlocul ploii de oțel, tocmai atunci își mai veni în fire și se pomeni deodată zicându-ș i cu ușurare: — Alexe e pornit rău... Așa a fost totdeauna... Datoria!   Și, privind cum un soldat schimba benzile de cartușe, cu mochitorul corecta mereu mașina morții, căutând să străbată întunericul din față, de unde veneau stăruitoare obuzele ce se spărgeau pe cer cu lumini galbene, semănând gloanțe, văzând rachetele luminoase înălțându-se în văzduh și uitându- se de-acolo minute întregi ca niște ochi fără milă, aducători de moarte, David se gândea numai la Candale și, cu cât se gândea acuma, cu atât se potolea. Alexe numai de boroboațe s-a ținut și la Cluj, odinioară. Veșnic avea certuri, ba cu studenții unguri, ba cu profesorii, ba din pricina manifestațiilor. Voia triumful dreptății și cine mai știe câte altele. David însă nici atunci n-a priceput rostul vălmășirilor. Adică de ce ceartă, hărțuială? Ce folos? Parcă românii nu vor fi tot români, oricât s-ar căzni să-i oropsească? Poftească oricine să facă pe Vasilie Precup ori pe Toader Hârlău să nu mai umble în opinci și să nu mai doinească! Vasăzică, toate ciorovăielile în privința aceasta sunt vorbe de clacă. Și la urma urmelor ce-au folosit frământările? Poate că mai rău au otrăvit sufletele, poate că...   În clipa aceea un obuz uriaș vâjâie ca o furtună în văzduh și îndată se înfige numai la câțiva pași de dânsul, acoperindu- l cu pământ împreună cu soldații de la mitralieră. Mașina își încetează brusc tăcăitul. Oamenii se dezgroapă tremurând, cu sudori de gheață. David își scutură nisipul din păr și de pe haine, zicându-și cu un oftat în care era și mulțumire și părere de rău: — Asta da, asta-i realitatea... Celelalte-s visuri și închipuiri.   6 A doua zi i-a ieșit din cap de tot tulburarea pricinuită de cuvintele lui Candale. Își urma viața ca mai înainte: mitralierele și somnul și mâncarea. Altminteri nimic nu-l interesa. Na mai citit iarăși nici un ziar de când a început războiul. Adică de ce să citească? Din jurnale să afle cum e războiul, el, care zilnic, în fiecare minut îi vede în față grozăvia și simte de jur împrejur cum îl pândește moartea? Camarazii veșnic discutau, veșnic făureau planuri de viitor, iar deseori se certau împărțind Europa sau așezând rostul popoarelor după pace. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric, fără vreun gând în minte, având doar senzația că țeasta i-e cu desăvârșire goală, parcă războiul iar fi stors încetul cu încetul tot creierul. Zilele se schimbau mereu neschimbate, nepăsătoare și nenumărate. David cel puțin nici nu le mai ținea seama. Ce folos? Ce-a fost ieri va fi și mâine. Nimic mai bun, nimic mai rău. Îi plăcea să vegheze așa, nemișcat, cu ochii deschiși fără să vază, cu urechile ascuțite fără să auză. Astfel barem își odihnea oasele și-și cruța nervii pentru ceasurile datoriei.   Într-o seară, stând așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sunt mai aprinși ca de obicei, că vorbesc înfuriați și, din când în când, aruncă spre dânsul priviri piezișe și bănuitoare. Mai ales un locotenent secui, foarte mustăcios și cu nasul vânăt, gesticula ca un disperat, sporovăia mereu nemțește și se întrerupea brusc spre a înjura lung pe ungurește. Atunci David a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: a întrebat pe căpitanul croat ce s-a întâmplat. Doi sublocotenenți au sărit fripți: — Ce s-a întâmplat? țipară pițigăiat. D-ta nu știi?... D-ta dormi, d-ta... Căpitanul, mai potolit, îl lămuri: — S-a întâmplat, amice, că românii d-tale ne-au sărit în spate...— Ca niște bandiți, ca niște tâlhari! S-au repezit în Ardeal, poate că în clipa asta sunt în satul meu, poate că ticăloșii acuma devastează casa mea părintească! răcni locotenentul secui cu o privire sălbatică. Era tocmai o zi de marți. Toate relele numai în zile de marți îl năpustiseră. Marți! David Pop se ridicase pe jumătate în pat și acuma stătea cu ochii mari, largi, uimiți. Se făcuse o tăcere adâncă în vizuină, întretăiată doar de respirațiile furtunoase ale secuiului.   Toți se uitau la David întrebători, într-o așteptare grea, ca și când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi și soarta războiului. El îi privi pe rând, își făcu gura pungă, parc-ar fi vrut să zică ceva, clătină din cap în semn de nedumerire și apoi se lăsă iar pe spate cu mâinile încrucișate sub ceafă. Un sublocotenent nu se putu stăpâni și zise celorlalți, pe ungurește, încet, dar așa încât să auză și David: — Pun rămășag că-i pare bine... Zadarnic, are sânge de trădător! David într-adevăr auzi, pricepu și tot nu spuse nimic. El știa că și-a făcut datoria deplin și nu se sinchisea de vorbele nimănui. În patruzeci și nouă de lupte crâncene nu-și pierduse niciodată sângele rece, salvase situația de multe ori, drept care fusese de atâtea ori lăudat, decorat, îmbrățișat. Acuma să-și piarză firea? Căpitanul însă, făcându-se a nu auzi vorbele sublocotenentului, curmă tăcerea întrebând fără înconjur: — Tu ce zici, camarade? Glasul răsună ca o acuzare. David avu o tresărire. Parcă i se urca un nod greu în piept, gata-gata să-l sugrume. Răspunse repede: — Ce-mi pasă mie?... Eu știu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere... Și se întoarse încet, oftând, cu fața spre peretele de stâncă, unde pe câteva cuie îi erau atârnate hainele și armele, toată averea lui de azi. Căuta să fie liniștit și nu mai putea. Simțea că îi furnică ceva prin inimă, că în minte pornesc de-a valma gânduri stranii. Se silea să nu dea ascultare discuției camarazilor, cum a făcut totdeauna, și nu izbutea. Auzea neîncetat, ca niște stropi de plumb, ce i-ar fi picurat pe creieri: — Ticăloșii... Trădătorii... Valahii... Transilvania... Ura și furia ofițerilor i se izbeau de timpane, îi pătrundeau în sânge, i se coborau în suflet și i-l răscoleau cumplit. Se pomenea că pe buze i se grămădesc răspunsuri și ocări, simțea că ocările îl chinuiesc. — Trebuie să fiu liniștit. Ce-mi pasă mie? Ce am eu să mă amestec? își zicea mereu și tot de atâtea ori se hotăra să nici nu se gândească la ceea ce se petrece împrejurul lui. Dar liniștea îl ocolea acuma. Vorbele ofițerilor i se înfipseră adânc în urechi și-i răsunară toată noaptea. Și noaptea aceea a fost înfricoșătoare și nesfârșită, cu toate că nici un bubuit de tun și nici un foc de pușcă n-a cutremurat-o. Ceilalți dormeau duși, sforăiau strașnic și din când în când tresăreau sau strigau speriați prin somn. El însă n-a putut închide ochii nici un minut, deși stătuse aproape douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul pârjolului și era zdrobit de oboseală. Acuma n-o mai simțea. Acuma capul îi vuia de gânduri, parcă toate cele înăbușite în doi ani de zile s-ar fi năpustit deodată asupra lui să-l strivească sub povara lor.   Își aduse aminte de Elvira și de Titi și-l cuprinse un dor sălbatic. I se făcu în inimă un gol mare, mistuitor și dureros, iar ochii i se umeziră. — Doi ani! Doi ani! murmură dânsul înduioșat.Apoi îndată îi năvăliră în minte iarăși vorbele ofițerilor, ocările și amenințările. Și pe urmă brusc i se aprinse în gând întrebarea lui Candale, ca o făclie puternică: , , De ce să ne vărsăm noi sângele?” Și drept răspuns se îmbulzea vorba căpitanului, de mai multe ori, obsedantă: — Românii ne-au sărit în spate... Niciodată cuvântul acesta , , românii” nu i-a sunat în urechi mai ademenitor ca acuma. Îl repeta mereu în gând, îl rosteau în neștire și buzele lui, fără glas, când duios, când aspru, când dulce, și simțea ca o mângâiere de mamă rostind: — Românii... Românii... Românii... Și deodată se pomeni închipuindu-și ce-ar fi dacă în Năsăud solgăbirăul ar fi român, și silvicultorul, și judecătorul, și jandarmii, și în Bistrița iarăși numai români la tribunal, la primărie, la școli, până și fișpanul să fie român. Și, pretutindeni, în toată Transilvania, numai români. Ce-ar fi? Gândul îl bucură ca pe un copil și adăugă zâmbind în sine: , , Chiar și honvezii să fie sub comandă românească.” Se opri brusc, parcă s-ar fi speriat că-l bat asemenea gânduri. „Nu se poate!... Auzi, ce copilării!... Copilării!... Prea ar fi...” Murmură de câteva ori , , copilării”, dar în curând iar se surprinse zicându-și: , , Românii au intrat în Ardeal... Poate că au ajuns și pe la noi... Poate că acuma solgăbirăul e român în Năsăud...” Vedea cu sufletul toată harta Transilvaniei, încercuită de Carpații sălbatici, cu oștiri multe, coloane nesfârșit de lungi repezindu-se vijelios prin trecătorile strâmte și întortocheate, intrând prin sate unde femeile și copiii se uitau cu uimire din porți, înaintând fără zăbavă prin Alba Iulia, prin Cluj, prin Sibiu, spre Tisa, irezistibile, cine știe până unde? Deodată însă îi bâzâiră în urechi ocările secuiului, vedenia pieri și în schimb începu să se gândească ce lupte grele trebuie să fie acolo cu dușmanul care a năvălit în țară. Un fior de rușine îi trecu prin tot corpul, dându-și seama că s-a bucurat o clipă de pătrunderea oștirilor dușmane pe pământul patriei. Dar iarăși îndată, instinctiv, murmură trist și îngrijorat: — Dușman... dușman...   Îl durea în suflet cuvântul. Mai simțise el o dată durerea aceasta o clipă, cu vreun an în urmă, în Galiția. Un val de ruși ajunsese până la piedicile de sârmă ghimpată în fața tranșeei lui. Câțiva începuseră să taie sârmele cu foarfece grele, când David porunci să latre mitralierele. Două minute a ținut toată afacerea. Rușii se rostogoliseră pe rând, doborâți parcă de o coasă uriașă, nevăzută. Puțini se întoarseră năuciți și o luaseră la fugă înapoi, urlând ca niște fiare căzute în capcană. Măcăitul mașinii îi urmărea necruțătoare, îi izbea din spate, îi prăvălea la pământ. În apropiere, încurcați printre sârmele încâlcite, cu trupurile însângerate de gloanțe și sfâșiate de ghimpi de oțel, zeci de vrăjmași se văitau, înjurau, gemeau. Printre glasurile de suferință și de spaimă, David a auzit o jeluire: — Mamă, mamă!... Sufletul meu, mamă! Pe-atunci David avea sub dânsul flăcăi de pe Someș. Unul dintr-aceștia zise mirat și plin de milă: — Auziți?... Muscalul se vaită pe românește... David n-a spus o vorbă, a tresărit scurt, simțind o săgeată în inimă, s-a gândit o clipă că trebuie să fie vreun basarabean, dar s-a recules repede, zicându-și: , , Fie ce-o fi, dacă-i muscal e dușman!”Acuma însă își amintea îngrozit gemetele acelea, le auzea limpede, jalnice, pătrunzătoare, amestecându-se cu altele care-i sfâșiau sufletul. Bâlbâi cutremurându-se: — E îngrozitor să se ucidă frate pe frate!   Și tot atunci i se înghesui în minte întrebarea: — Ce-aș face eu să fiu acolo, în fața lor, cu mitralierele mele? Inima i se strânse ca într-un clește înroșit. În loc de răspuns însă își zise iar, mai prăpădit: — E cumplit... Frate cu frate... Bine că nu sunt acolo. Își făcu cruce și murmură ușurat puțin: — Bine că nu sunt acolo... Ar fi cumplit... Aici știu că-mi fac datoria și nu-mi mai pasă de nimic. Ațipi spre ziuă și se visă în Transilvania, prin Năsăud, cu Titi în brațe, sărutând pe Elvira, apoi deodată în fața unei companii românești, cu mitralierele lui, nehotărât, îndurerat, gândindu-se zdrobit de groază: , , Ce să fac? Ce să fac?”...   7 Se deșteptă asudat, obosit, uluit. Porni să-și facă slujba ca până acuma, cu sânge rece, dar i se păru că tovarășii lui, deși nu mai vorbeau nimic de războiul cel nou, îl urmăreau mereu cu ochii bănuitori. El însuși se simțea oarecum vinovat și de-abia mai îndrăznea să le înfrunte privirile. Se temea că i se citesc pe față gândurile care l-au torturat azinoapte. Îl înfuriau acuma gândurile acelea, fiindcă îl urmăreau întruna și-i răscoleau liniștea care-i dăduse puterea doi ani de zile să-și facă datoria pretutindeni, care-l scăpase de toate grijile și dorințele. „Îmi voi îndeplini datoria până la capăt!... Datoria!... Datoria!...” își repeta necăjit și stăruitor căutând să-și recâștige astfel echilibrul. Dar simțea cu mirare și spaimă că cuvântul acesta nu mai e în stare să-i potolească nici creierii, nici sufletul, că acuma îndată se ridică, mai otrăvitoare întrebarea: „Care datorie?” și că la aceasta nu mai găsește nici un răspuns mulțumitor. S-a bucurat când, după amiazi, i s-a dat o însărcinare mai primejdioasă. Poate va avea norocul să-l izbească și pe el un glonte, să se sfârșească brusc toate gândurile și temerile. Tot moartea e cel mai bun leac pentru orice durere. Niciodată nu intrase în luptă cu dorința, sau măcar cu gândul dea muri. Azi însă moartea i se părea o binefacere. De ce să se chinuiască, să tremure mereu că-l vor trimite și pe dânsul , , acolo”? Dar moartea nu-l voia. Îi muriră aproape toți oamenii de la mitraliere, fu silit în cele din urmă să se așeze el la ochitor și, totuși, nici o fărâmă de oțel nu se apropia de dânsul. Parcă înadins îl ocoleau gloanțele. Unde se ducea el, nu mai șuierau cu atâta înverșunare. Zdruncinarea luptei însă tot îi mai mulcomi gândurile. Dormi buștean, iar când se sculă, își zise triumfător: — Dacă-ți faci datoria, nici dracul nu te atinge! Se liniști într-adevăr. Doar că acuma aștepta cu nerăbdare comunicatele de război și că în comunicat se pomenea căutând întâi și întâi , , frontul românesc” și citind rândurile acelea veșnic cu o strângere de inimă.   8 Peste zece zile apoi veni un ordin urgent: regimentul se va învagona imediat și va fi transportat pe teatrul de război din Transilvania.David nu avusese vreme nici măcar să-și dea bine seama ce s-a întâmplat. S-a pomenit într-un vagon, împreună cu o mulțime de ofițeri, între care și Alexe Candale, care-l pironea mereu cu ochii întrebători, înfierbântați. Dar n-au putut schimba nici o vorbă până tocmai a doua zi, într-o stație mică, unde trenul poposea vreo două ceasuri. Candale l-a întrebat repede, înăbușit: — Ei, ce faci? David așteptase întrebarea, care totuși îl ului cumplit. Răspunse tot printr-o întrebare: — Dar tu? — Eu voi trece la ai noștri îndată ce voi putea. În orice caz știu că n-am să trag nici un singur foc de pușcă... Mai bine să mă omoare ei pe mine, decât să lovesc eu pe vreunul dintr- înșii... Nu? David nu răspunse. Nu-i veni în minte la repezeală nici un răspuns. De-abia pe urmă zise cu sfială, aproape tremurând de emoție: — Dar datoria... Dar jurământul? Candale n-avu vreme să spună nimic. Din fața lui se vedea însă un dispreț ciudat pentru vorbele lui David. Simțiră că ceilalți ofițeri îi priveau și că în privirile lor era o bănuială. Trebui să se despartă. Uruitul roatelor de oțel, zgomotul monoton al trenului în mișcare îi închideau ochii. Stătea nemișcat, aproape zgribulit, într-un colț, pe canapea, și mintea îi fierbea. În compartiment ofițerii nu-l mai luau în seamă, vorbeau, râdeau, fumau și doreau strivirea , , valahilor”. Din toate sporovăielile David n-auzea decât “strivirea valahilor” și cuvintele acestea îl revoltau atât de mult, că-i trebuiau sforțări uriașe să se stăpânească, să nu izbucnească., , Ce mă mai necăjesc zadarnic?” își zicea mereu, căutând să se potolească. , , De ce?... Datoria-i datorie.” Nu izbutea și-și mușca buzele și încerca iarăși vorbe mulcomitoare: , , De ce adică mă prăpădesc cu firea? De ce mă chinuiesc? Eu sunt de vină că trebuie să mă duc «acolo »?... Eu n-am vrut... Nu vreau... Mi-e groază... Dar trebuie să-mi fac datoria! Trebuie, trebuie!” Se agăță de vorba aceasta și bombăni zăpăcit, torturat, ca un cântec de jale, fără de încetare, cine știe câte ceasuri: — Trebuie! Trebuie! Trebuie!   9 La Arad trupele fură debarcate și trimise într-un lagăr, afară din oraș, unde mai poposea un regiment, sosit cine știe din ce parte a Rusiei. David nu mai avea stare. Cu cât se apropia de front, cu atât inima îi zvâcnea mai strânsă, cu atât în creieri i se îngrămădeau gânduri și vorbe care-l ardeau. Se plimba acum, cu capul în pământ, printre corturile ridicate în grabă, printre soldații obosiți care mâncau, cântau, înjurau. Parcă în toată lumea aceasta numai el ar fi fost chinuit de teama frontului, de ziua de mâine, de întâlnirea cu , , ei”. Ceva îl mâna neîncetat undeva, oriunde, numai să nu-l podidească deodată un plâns cumplit, să se facă de batjocura oamenilor, el, care mersese veșnic cu fruntea sus, în cele mai furioase ploi de foc. Rătăcind prin cuprinsul lagărului, se pomeni deodată în fața unui ofițer ras de mustăți, cu ochii mici, cu un nas subțire, cu bărbia ascuțită. Se opri fără să vrea. Fața aceasta parcă-i era cunoscută. Ofițerul trebuie să fi avut aceeași impresie, căci, după o clipă de ezitare, se repezi la David cu mâinile întinse, strigând cu o bucurie sinceră: — David Pop! — Întocmai, răspunse David strângându-i amândouă mâinile. Era mai să nu te recunosc, fără barbă și fără mustăți. — Le-am sacrificat pe altarul patriei de frica lighioanelor, zise ofițerul luându-l de braț și apoi urmând cu mirare: Dar bine, dragă, tu, tu, ofițer? Ce-ai pățit?... Eu credeam că trândăvești la Năsăud și acuma faci parte din comisiunea care iese cu prapori și icoane să întâmpine pe dorobanții români... Ei, ce zici?... În frumoasă încurcătură ne-au aruncat întâmplările acestea și pe noi, cei care suntem la datorie. Era un prieten bun al lui David, avocat din Bistrița, Emil Oprișor. David îl știa , , șovinist turbat”, cum le zicea dânsul odinioară celor ce nu se astâmpărau. A fost chiar închis o lună în temnița de la Seghedin pentru că a îndemnat pe țăranii din Vărarea, care erau în proces cu sașii din Pinteneasa, să nu se dea bătuți și pentru că, în urma ațâțărilor lui, vărărenii au împușcat vreo câțiva boi de-a sașilor pe pământurile împricinate. Veselia prietenului însă îl tulbura. Cum poate fi atât de vesel când pleacă , , acolo”?... Sau poate că Oprișor s-a hotărât, știe ce va face?... Nu se putu opri și-l întrebă îndată, scurt, cu mult înțeles și puțină răgușeală în glas: — Tu ce zici? Aștepta răspunsul cu inima ghemuită. Emil Oprișor răspunse însă fără șovăire, repede, cu o nepăsare uimitoare: — Ce zic, dragul meu?... Zic că trebuie să ne facem datoria. Iată!... Există oare altă posibilitate? Eu nu văd. Doar s-o ștergi la dușman... (David tresări auzindu-l cu câtă răceală rostește cuvântul , , dușman”.) Alta însă nu se poate. Întâi fiindcă ai jurat și ești obligat să-ți ții jurământul. Eu nu admit trădarea nici subt pretext că o faci pentru țară sau pentru neam. Trădătorul e un ticălos, orișice motive l-ar îndemna la trădare. Mai ales că motivele totdeauna, înțelegi, totdeauna sunt interesate într-un fel sau altul și izvorâte din egoisme lașe. Pe urmă chiar presupunând că ai vrea să treci la dușman, întrebarea e: poți? Eu cred că nu. Fii sigur că pe noi ne supraveghează mii de ochi. O mișcare suspectă, și te trezești cu glontele în spate sau, în cazul cel mai rău, cu ștreangul. Și apoi, la urma urmelor, dușmanu-i dușman. Dacă trage el în tine, tu să nu tragi? David nu se putu stăpâni. Îl întrerupse cu atâta mirare în voce, încât Oprișor se zăpăci o clipă: — Tu?... Tu? — Dragul meu, reluă Oprișor cu o ușoară șovăire, înainte de toate să ne înțelegem că războiul e război, vasăzică ceva extrem de tragic, tot ce cunoaște lumea mai tragic. Ce poate fi mai cumplit decât să ucizi pe cineva care nu ți-a făcut niciodată vreun rău, pe un biet necunoscut din cine știe ce țară depărtată, care poate să fie cel mai cumsecade om de pe suprafața pământului? Dar, de vreme ce războiul există, poți tu, simplu candidat la moarte eroică, vorba ceea, să mergi împotriva curentului, să te pui de-a curmezișul nebuniei generale?... Slavă Domnului, mai român ca mine nu cred să fi fost mulți. Am suferit, știi bine, pentru sentimentele mele neprecupețite. Mi-ar fi drag și poate că sufletul meu dorește chiar izbânda dușmanului, dorește în adâncul său ca Ardealul să fie românesc, cum se cuvine, deși, să-ți spun sincer, nu prea cred. Totuși, în situația în care ne aflăm, noi nu putem decât să ne facem datoria până la moarte. De altfel eu, îți mărturisesc, aș prefera să cad de gloanțe românești, decât de rusești. Murind așa, voi avea impresia că mor, măcar în sens negativ, pentru triumful românilor. — Ce lesne se găsesc toate argumentele! murmură David îndurerat. Tăcură amândoi câteva clipe fără să se privească. Simțeau amândoi că-i desparte un zid și că nu se vor putea înțelege. Vorbiră pe urmă de altele, își schimbară impresiile celor doi ani de lupte, amănunte simple despre fluturarea aripilor morții. Vorbind, încercau amândoi să zâmbească, să pară veseli, dar nici unul nu izbutea. Inima lui David era cuprinsă de un frig mare, încât se minuna că nu-i dârdâie dinții. Apoi se despărțiră ca doi străini. Își dădură mâna, își urară noroc, iar David îi zise la revedere pe nemțește, ca și când ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalți, cei de care sufletul său nu era legat prin nici o fibră. Rămase pe loc și se uită lung în urma lui Oprișor, care mergea cu capul sus, legănându-și puțin corpul și tăind aerul cu o cravașă moale, foarte liniștit și nepăsător. Prisvindu-l, David se pomeni că- l invidiază. “Iată un om fericit care știe ce are să facă!” se gândi dânsul, trecându-i prin creieri, ca o fulgerare năprasnică, toate frământările și chinurile care pe dânsul îl făceau să nu știe ce are de făcut. Când Oprișor dispăru după corturi, David se întoarse mai abătut. Mâncă, se culcă și se zvârcoli toată noaptea. Gândindu- se la vorbele reci ale lui Oprișor, își aminti cuvintele lui Candale și mai ales privirea lui fierbinte, hotărâtă. Îl usturau creierii șovăind între amândoi. Dacă ei ar fi vorbit la fel, poate că s-ar fi hotărât și dânsul. Astfel însă vedea că argumentele tăioase ale lui Oprișor sunt tot atât de uluitoare ca și văpaia din ochii lui Candale, pe când sufletul lui nu e în stare decât să se revolte, să sufere și să geamă. În cele din urmă nu mai putu. O oboseală mare îl doborî. Adormi murmurând: — Mâine! Cu amânarea aceasta se mai potoli și zilele următoare. Își dădu seama că toate planurile și hotărârile ar fi zadarnice. Să vedem ce va aduce ziua de mâine! Atunci când îi va vedea, atunci... Cine știe? Împrejurările fac să se prăbușească hotărârile cele mai oțelite. Darmite nehotărârea și ezitările lui? De ce să-și închipuiască cum că va face așa, când poate va trebui să facă altfel?   10 Începu să se roage în fiecare seară, zgârcit în patul ce se nimerea să-l aibă, cu fața veșnic spre perete, în vreme ce camarazii lui jucau cărți, beau, fumau și urlau înjurături sclivisite. Simțea o nevoie mare să se prostearnă, să se umilească, să ceară un ajutor supraomenesc. Numai Dumnezeu ar fi putut să-i mai dăruiască o mângâiere adevărată, un leac alinător. În fiecare seară repeta cu deznădejde, fierbinte, ca un copil bătut de o mamă vitregă: — Tatăl nostru care ești în ceruri... Și adormea acum veșnic cu Dumnezeu pe buze.   11 După câteva zile de așteptare înfrigurată, porniră. Se spunea că merg spre Făgăraș. Mai cu trenul, mai pe jos, înmarșuri grele, grăbite, istovitoare. A doua zi spre seară, trecură Oltul și poposiră într-un sat aproape pustiu, cu casele mici, posomorâte. Doar câteva femei și moșnegi se ascundeau prin dosul porților de nuiele, cei ce n-au putut sau n-au avut inimă să fugă. Îi zicea Porumbacu. Se știa că o puternică coloană românească se îndreaptă într-acolo în mare grabă. Mâine în zorii zilei poate se va întâmpla ciocnirea. Mâine!... Trupele avură un repaos de câteva ore, ca mai pe urmă să poată începe mai odihnite să- și croiască șanțurile de apărare. David era mort de oboseală, cum nu fusese niciodată. Se trânti într-o casă părăsită și adormi buștean. Nu-i trebui nici mâncare, nici băutură. Somnul singur mai putea să-i dea alinarea de care avea nevoie spre a nu fi silit să se gândească la nimic. Când îl sculă ordonanța, era întuneric beznă. Se frecă la ochi, se întinse și-și pocni oasele. Miezul nopții. Somnul nu se îndura să-l părăsească. Nici nu auzi când soldatul îi spuse că i-a venit o scrisoare, se bucură însă ca o mireasă, văzândo.   Se învioră dintr-o dată. Își aruncă ochii la scris, în lumina jigărită a unui opaiț. Era de la Elvira. O citi zâmbind mereu și cu ochii scăldați în lacrimi de înduioșare. Nevasta îi scria numai nimicuri, dar acelea i se păreau mai scumpe acuma ca toate comorile lumii. Îi spunea că Titi vorbește mereu de tata, că s-a făcut mare și cuminte, că se joacă numai de-a războiul. Îi spunea că e cam supărată fiindcă de-abia mai găsește lucrători, că toți bărbații s-au dus la război, arde-lar focul de război; că s-au scumpit toate de nu mai e de trăit. Și-i mai spunea că mai toți funcționarii au fugit la Cluj, iar unii chiar la Budapesta, încât au rămas numai românii, care însă trăiesc cu frica-n spate, căci cine știe ce-o fi dacă vor începe să se bată și pe-acolo și să tragă cu tunurile, să prăpădească tot ce le-a mai rămas bieților oameni... “Aha, vasăzică e scrisă după...” — își zise David începând să citească a doua oară, oprindu-se acuma la fiece cuvânt, căutând printre rânduri ceea ce nu era în rânduri. Îndoi frumos scrisoarea și o puse în buzunar, deasupra inimii; și parcă bucata de hârtie îi încălzea sufletul. “De-ar ști ea, săraca, prin ce trec eu acuma”, se gândi apoi, pregătindu-se. “De-ar ști!” Porni mai liniștit din casă. Ieșind se lovi cu capul de pragul de sus. Începu să înjure, dar se întrerupse repede: “De bună seamă numai rău îmi prevestește... Doamneajută!” Sufla un vânt aspru, tomnatic, sub cerul cenușiu, fără stele. În toate casele se simțea o fierbere ca într-un mușuroi în care un poznaș a izbit cu piciorul: porunci, șoapte, țipete scurte, zăngănituri grele. Se urnea oastea. Căsuțele păreau niște mormane de groază în bezna nopții, iar pomii desfrunziți de-a binelea fâșiau, plângeau, se legănau în bătaia vântului.   Pe o muchie de deal, pleșuvă, la câteva sute de pași depărtare de sat, tranșeele erau croite. Acum aveau să le potrivească, să le adâncească, să le înțepenească. Lucrul începu fără zăbavă. Felinarele slabe licăreau ca niște semne fantastice în șanțurile întortocheate, în vreme ce sapele, hârlețele vâjâiau și loveau surd pământul adormit, care suferea nepăsător să fie crestat și scormonit. Munca tăcută, aspră, asudată ținu până-n zorii zilei. David, împotriva obiceiurilor sale, nici nu se sinchisea ce-i făceau oamenii. Ședea greoi pe un hat, cu coatele pe genunchi, sfredelind din ochi întunericul care îndolia toată împrejurimea. Dorul de-acasă i se furișa în inimă pe nesimțite. Începu să-și amintească amănunte din viața lui tihnită de odinioară. Și fiecare amintire îi aprindea mai mult sufletul.   Viața aceea i se părea acuma atât de dulce, o râvnea cu atâta patimă, încât toată ființa și-o simțea îndurerată. Se plimba cu gândurile prin Năsăud, îmbrățișa pe toți oamenii care treceau podul Vicarului, zâmbea la dânșii cu o dragoste frățească. Chiar și ovreii, pe care nu-i putuse suferi niciodată, acuma îi apăreau drăguți, fiindcă erau de-acasă. Dar Elvira, cu surâsul ei supus, cu ochii ei calzi, îngăduitori, veșnic blândă, silitoare! Dar Titi cu graiul lui drăgălaș, cu gingășiile lui fermecătoare! Câte-o înjurătură ungurească îi întrerupe din când în când reveria, îi aduce aminte cât e de departe de dorurile ce-l frământă pe dânsul. Sau câte-un răbufnit de târnăcop, sinistru, parc-ar fi săpat la morminte. Se mira cum nu și-a dat seama atâta vreme în ce vălmășag mohorât trăiește. Sânge, moarte, schije de obuze, sâsâit de gloanțe, trosnete, explozii, murdărie, sudoare... ce viață! Și el a trăit-o doi ani încheiați fără să se gândească o clipă la viața cealaltă, cea adevărată, fără s-o dorească măcar!   Și apoi în clipele următoare îi părea rău că nu i-a fost dat să rămână până la sfârșit așa cum începuse. Nepăsarea, răceala, nesimțirea aceea erau atât de mulțumitoare! Cum și de unde le-a luat? Și mai ales cum și de ce le-a pierdut? Nici acuma nu-și dădea bine seama, sau nu voia. O vorbă ca oricare alta, fără să se fi silit barem a-i pătrunde înțelesul bine, a fost în stare să-l facă să uite tot și toate doi ani de zile. Și acuma o simțire nedeslușită, trezită în sufletul lui deodată, nechemată, oropsită chiar și împotriva căreia s-a zbătut din răsputeri, îi tulbură sufletul, îi chinuiește și în același timp îi îndulcește viața. Zadarnic se mai trudește să aleagă, să hotărască. Acuma degeaba ar încerca să mai repete cuvântul “datorie”. Simte că a devenit o vorbă goală, fără puterea de a-l mai supune orbește, dar totuși destul de puternică încă pentru a-l împiedica să i se împotrivească. Sufletul lui înfierbântat, torturat de-o dragoste fără margini, nu găsește în mintea lui un sprijin de ajuns de solid care să-i dezlege mâinile și să-i împace temerile.   Zorile coborau din cer gingașe, mântuind lumea de încălecarea întunericului. Încetul cu încetul împrejurimile se dezveliră. O geană de soare se ivi de după un deal îndepărtat, poleind ușor pământurile îmbrumate. David nu se mai sătura privind acuma locurile acestea. Parcă în viața lui n-ar fi văzut o priveliște mai frumoasă. Poate numai hotarele Năsăudului, cu pământurile lui, cu porumbiștile, livezile și zăvoiul lui l-ar fi bucurat într-atâta.   Toate-i păreau ca-n povești și-i erau atât de dragi, încât îi venea să le îmbrățișeze. Coasta gălbuie ce se cobora lin până înspre un sat necăjit, ascuns pe malurile unei gârle, șoseaua ce se ținea mereu de pulpana gârlei, și pădurea mohorâtă ce urca repede dincolo cât vedeai cu ochii. “De ce m-oi fi bucurând așa ca un nerod?” își zise mirându- se singur. “Parcă n-aș mai fi văzut destule râpe și sate și...” Dar apoi îndată se răzgândi: “Iată-mă iar în Ardeal” și, gândindu-se, simțea cum i se umflă inima și mai tare, cum priveliștea se înfrumusețează parcă și mai mult. În clipa când soarele de-abia răsărit se ascunse iarăși în pânzișul posomorât de nori ce închidea văzduhul, din spate porni brusc un bubuit înăbușit, greu, urmat de un vâjâit care se îndepărta cu iuțeala fulgerului. David tresări, speriat. “Uite cum îmi bate inima!” își zise zâmbind. “Parc-ar fi primul bubuit de tun, acum doi ani... E de-al nostru!” adăugă apoi căutând să ghicească direcția obuzului. Dar nu văzu nimic și se necăji puțin. Bubuiturile se întețiră apoi, topindu-se într-o uruială profundă și amenințătoare. La bubuiturile pe care dânsul le cunoștea bine după sunet, răspunseră curând altele, surde, scurte, răgușite. “Au început și de-acolo...” La dreapta și la stânga, de departe, auziră mai pe urmă focuri dese de pușcă și ticăitul mitralierelor. Îl dureau ochii uitându-se, cercetând, doar-doar va descoperi ceva. Dar zgomotul continuă ceasuri întregi, când mai viu, când mai domolit, fără să vază nimic. — Unde-s? Unde-s? murmură David mereu cu inima strânsă și cu broboane de sudori fierbinți pe frunte.   De-abia spre amiazi zări dincolo de satul din vale un uriaș vierme verzui târându-se pe șosea, deasupra căruia se îngrămădi îndată o ploaie de nourași albi, albi și șrapnele. Aceasta însă n-a ținut mai mult de două-trei minute. Viermele dispăru grabnic în pădure. — Sunt ei! șopti David încremenit. De-acu începe... Văzu apoi obuzele dese răbufnind printre copaci în locul unde coloana a intrat în desiș. Pe urmă tunurile tăcură puțin.   În sfârșit, când prin pădure s-au zărit oameni și căruțe, focul a reînceput și nici n-a mai încetat până seara târziu. În fața tranșeelor lui sau măcar prin apropiere nu se arătase însă nimic. Mitraliera lui nici nu deschisese gura toată ziua. Soldații ședeau pitiți în șanțuri, spuneau glume grosolane, numărau bubuiturile și păduchii, sau scriau acasă cărți poștale, pe genunchi, gânditori. Apoi, cu cât întunericul se îngroșă, cu atât zgomotele luptei se potoliră, până ce nu se mai auziră decât focuri de armă singuratice, speriate, ca ultimele spasmuri ale unui muribund. O curiozitate arzătoare îl rodea pe David acuma: “Ce s-o fi întâmplat? Unde s-au bătut? S-a sfârșit oare? Și... care au biruit?” Îi tremura inima.   12 Într-o casă de câmp, din dosul frontului, se improvizase o popotă unde ofițerii veneau pe rând de pe linie, mâncau la repezeală și se întorceau în tranșee. David se așezase la o masă, alături de un căpitan necunoscut. Mâncau amândoi fără să schimbe o vorbă. Dar David nu se putu stăpâni, până nu întrebă, cu ochii mari, aprinși: — Unde s-au luptat? — La flancuri, camarade... I-am respins sângeros. David tresări. Totuși mai întrebă: — D-ta ai fost în foc? — Firește... Batalionul meu a susținut presiunea cea mai mare... Grea luptă, dragul meu. Până la baionetă... Am avut și noi pierderi serioase, dar dușmanul a fost zdrobit de tot. Numai de bietul Oprișor îmi pare rău. David se repezi ca un nebun la căpitan: — Emil Oprișor e în batalionul d-tale?... Ce-i cu el?... Cea făcut? — A căzut în mâna inamicului împreună cu două plutoane.   Era flancgardă. A fost înconjurat brusc și n-a avut încotro, a trebuit să se predea... Mare pierdere, spun drept. Mai bine pierdeam o companie întreagă decât să-l fi pierdut pe dânsul. Ofițer excselent, veșnic vesel, îndrăzneț, inteligent... Păcat de el!Căpitanul plecă îndată cu șapca pe ceafă, cu o țigară de foi între dinți, bombănind mulțumit și sătul. David rămase zăpăcit. Pățania lui Oprișor îl puse pe gânduri. “Uite omul cu noroc. Aici e regretat, dincolo trebuie să fie felicitat. Ce nu face soarta când vrea!...” Îl invidia, parc-ar fi câștigat la loterie. Tocmai când se sculă să plece, intră un locotenent care, recunoscându-l, îl apostrofă: — Știi... Candale a murit. — Nu se poate! — A murit. Un glonte i-a găurit fruntea. Moarte instantanee. Dar s-a luptat admirabil. Îmbărbăta soldații, glumea, n-avea astâmpăr, în sfârșit superb... Tot regimentul îl regretă.   Și mai cu seamă ofițerii care își reproșează pentru că îl bănuiseră că nu va lupta împotriva românilor. Ce vrei? Probabil că tot așa ești bănuit și d-ta. Situația d-voastră e foarte delicată, evident, o înțelegem cu toții, de aceea și bănuielile sunt oarecum îndreptățite, nu? David ieși repede fără să răspundă ceva. Era furios și revoltat, și mergând pe șosea, înspre poziția lui, dădea din mâini și bombănea ca un apucat. Nedreptatea soartei îl scosese din fire. — Vasăzică, Oprișor vrea și e hotărât să lupte, dar scapă teafăr și e privit bine aici, precum va fi bine primit dincolo. În schimb Candale, care și-ar fi tăiat mai bine mâna decât să tragă un singur foc, moare de glontele frățesc... Bine, dar nedreptatea aceasta e îngrozitoare. E înspăimântătoare! Atunci, ce mă fac eu?... Ce mi-e scris mie?   13 Soldații săpau mereu la tranșee, le mai dregeau, le înfrumusețau. Rețeaua de sârmă ghimpată, în licărirea albă a câtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață. Câte-o împușcătură, ca un hămăit de câine răgușit, se auzea ici-colo, iar în răstimpuri se înălțau în văzduh rachete orbitoare care se spărgeau deasupra satului din vale, îl luminau vreo două minute și apoi piereau lăsând în urmă un întuneric des ca zăbranicul. David s-a trântit jos, înfășurat într-o foaie de cort, și-a pus sub cap o raniță și a adormit. Ce să-și mai chinuiască creierii cu gânduri, când soarta e atât de vicleană? Îi părea rău că s-a frământat degeaba atâtea nopți și zile. De-acuma nu se mai sinchisea. Ce-o fi, să se întâmple! Se trezi în bubuit de tunuri. Întunericul nu se limpezise încă. Se uită la ceas: de-abia trei după miezul nopții. — Devreme ați mai început-o, arde-v-ar focul! mormăi dânsul întinzându-și lenea în oase. Ascultă un răstimp vâjâiturile obuzelor. Cunoștea prea bine glasul tunurilor și înțelese îndată că ceea ce se petrece acuma nu-l privește. Se măsurau artileriile. Încet, încet somnul îl birui iar.   Când se trezi a doua oară, trosneau și puștile. Rar, nesigur, parcă și ele de-abia s-ar fi deșteptat din somn. Era ziuă, dar soarele nu se vedea din niște nori negri furioși ce se frământau și amenințau. În creștetul cerului vânăt însă câteva raze luminoase prevesteau o zi de toamnă frumoasă. “Ce-i atâta somn pe mine?” se întrebă David, cotorosindu- se repede din culcuș și ridicându-se ca să vază ce se petrece primprejur. Se simțea acuma ușurat și dornic de muncă. De când nu mai simțise el liniștea aceasta rece, hotărâtă, biruitoare! Singur se mira și se bucura. Parcă somnul i-ar fi luat cu mâna toate îngrijorările și șovăirile. “Să-ți faci datoria, asta-i”, își zise cu un zâmbet amar. “Numai datoria îți dă liniștea și puterea sufletească ce-ți trebuiesc în viață.” I se ivi în minte repede întrebarea “care datorie?”, dar avu puterea s-o înlăture. “Orice datorie e sfântă“, mormăi dânsul. În suflet i se zbătea o încleștare dureroasă, era mișcat și în ochi avea lacrimi. Își înăbuși inima, scrâșnind: — Soarta e afurisită. Soarta e crâncenă. Dar ce poți face împotriva soartei? Stătea în dosul mitralierei, în picioare, într-o groapă, așa încât jumătate corpul îi rămânea afară. Se uită înainte spre sat, pe coasta pleșuvă. La marginea satului, în vale, descoperi deodată o linie lungă de puncte mișcătoare. — Românii! bâlbâi dânsul, și inima îi bătea să-i spargă pieptul. Servanții mitralierei din fața lui se uitau la dânsul nerăbdători, îngrijorați, așteptând ordinul. El însă rămase nemișcat, cu ochii pironiți la linia ceea care începu curând să se apropie, legănându-se, strângându-se și lărgindu-se ca o armonică. În aceeași clipă din tranșee porni o răpăială speriată. Puștile trosneau grăbite, iar zgomotul lor se îmbina într-o chelălăială asurzitoare. Linia venea mereu mai aproape, cu băgare de seamă, cu popasuri, cu sărituri. Era acum numai la vreo șapte sute de metri.   David privea mereu, fascinat: i-a văzut bine cu binoclul. Aveau uniforme verzui, ca și ale lor, și pe gulere niște semne verzi-închise. Erau mărunți, sprinteni, uscați la față, osoși, harnici, și ochii lor luceau atât de tare, încât i se părea că lucirea ajunge până la dânsul și-l arde ca o înțepătură de ac. Deosebi un ofițer cu o barbă mare stufoasă, cafenie-închisă, care tremura și se răsfira spre umere când alerga. Gloanțe subțiri, tăioase, bâzâiau împrejurul lui tot mai des, parcă l-ar fi căutat tocmai pe el. — Ar fi mai bine, se gândi David fără să-și poată dezlipi ochii de la șirul de soldați de pe coastă. Deodată văzu o mișcare ușoară, ca și când niște alergători își fac vânt și auzi lămurit un glas ascuțit răcnind: — Înainte, băieți! Mai văzu cum sar toți în picioare, fripți parcă, și cum pornesc încoace. Desluși chiar zăngănitul armelor și al bidoanelor. În clipa următoare însă privirea lui se întoarse la servanții mitralierei. Ochii disperați ai oamenilor lui îl spăimântară. Se simți întocmai ca și cum l-ar fi prins cu mâna într-un buzunar străin. Deschise gura, parc-ar fi voit să se apere, dar buzele lui rostiră mașinal, ca și altădată în momentele de primejdie: — Langsam[1]!   Și mitraliera începu să latre brusc, ca un câine slobozit din lanț. Valul ce se ridicase se trânti iarăși la pământ. Câțiva se rostogoliră înapoi zvârcolindu-se sau încremeniți. Lui David i se păru că aude gemete și înjurături. Mașina urla mereu, neobosită, răgușită doar puțin, setoasă de sânge. Niciodată parcă nu făcuse un zgomot atât de înfricoșător. Lui cel puțin îi spinteca inima zgomotul pe care altădată aproape nici nu-l lua în seamă. Gloanțele țiuiau, izbeau pământul, furioase, sfârâiau ca o vijelie printre cei din vale. — Langsam! repetă David cu sufletul zdrobit, cu un gest rugător. Simțea trebuința să oprească vijelia aceasta și totuși navea puterea să rostească nici o poruncă. După un răstimp mitraliera își rări tăcăitul singură, ca și când s-ar fi obosit. Mai trecu o vreme și cei din vale dădură iar să se scoale, să plece înainte. Acuma însă servanții nici nu mai așteptară cuvântul lui David, ci deschiseră repede un foc de seceră care sili pe cei porniți să se oprească. Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. Văzduhul clocotea de trosnetele puștilor și ale tunurilor. Pe urmă trecu de amiazi. Mitraliera lătra mereu, singură ca o cățea otrăvită, iar linia ostașilor din vale nu se mai putea apropia. Cea mai mică mișcare se sfărâma în năvala de gloanțe care măturau toată coasta. David stătea mereu nemișcat, cu ochii mereu înainte, cu creierul absolut gol. Nici un gând, nici o dorință nu mai avea.   Numai ochii nu-i putea lua de la șirul cela verzui de oameni care se zvârcoleau nerăbdători, chinuiți. Nu mai știa ce se petrece nici în dreapta, nici în stânga; nici nu se mai putea gândi la asemenea lucruri. Îi erau dragi gloanțele ce veneau din vale și-i șuierau la urechi, care nu voiau să-l atingă, care parcă-i vorbeau, plângeau, îl dojeneau. “Parcă pe mine mă caută, parc-ar ști că și eu sunt...” — își zise David de câteva ori fără a-și sfârși gândul. Îl cuprinse dorința mare de-a fi izbit de un glonte din vale. Își închipuia că lovitura aceea va fi mângâierea sufletului său rebegit. Gloanțele însă sâsâiau când furioase, când vesele și nu-l atingeau. Gura-i era uscată. Îl chinuia o sete grozavă. Dorea să știe câte ceasuri sunt, își dădea seama că are în buzunar un ceasornic de precizie și totuși i se părea că n-are sau simțea o frică atât de cumplită de ceas, ca și când ar fi fost vorba de ceasul morții. “Trebuie să fie vreo patru ceasuri de când s-au oprit pe loc... de când i-a oprit asta”, se gândi dânsul adăugând numaidecât cu o disperare istovitoare: “Câte ceasuri să fie, Doamne, câte?” Îi era cald, parc-ar fi stat într-un cuptor. Hainele îl ardeau.   Apoi deodată, fără să-și dea seama, scoase scrisoarea Elvirei și începu s-o citească, liniștit, nepăsător de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Citea și zâmbea și nu mai auzea nici hămăitul mitralierei, nici ropotul puștilor, nici bubuitul tunurilor. Se simțea acuma bine, mulțumit și fericit. Cine știe câtă vreme o mai fi trecut? David parcă era pe altă lume. Nici nu pricepu nimic când se pomeni brusc cu o mână zdravănă, încleștându-i-se după ceafă și când auzi, aproape, un glas sălbatic: — Pune mâna pe el, plutoniere! Sări drept în picioare, vru să se zvârcolească, îi trecu prin minte ca o străfulgerare să pună mâna pe revolver, când zări în fața lui pe ofițerul cel bărbos, cu ochii însângerați, fără chipiu, cu stropi mari de sudoare pe o chelie lucitoare, țipând răgușit, apropiindu-se în goana mare. Mitraliera amuțise. Vreo doi servanți zăceau cu creierii împrăștiați, iar ochitorul stătea cu mâinile în sus, cu fața îngrozită, în vreme ce un soldat mărunt și negricios îi lua armele. “S-a sfârșit... Bine că s-a sfârșit!” se gândi David strângând cu înfrigurare în palma stângă scrisoarea Elvirei. “Se vede că ne-au înconjurat prin flanc... Ce-mi pasă ? Bine că se sfârșește.” David se uită la ofițerul cu barbă, lung, duios. Ar fi vrut să zică o vorbă, dar simțea că nu mai are glas. Se minună când totuși își auzi vocea: — Datoria...   Dar în clipa aceea ofițerul bărbos întinse revolverul asupra lui David și i-l descărcă în piept, răcnind: — Pune mâna pe el, plutoniere! David simți o lovitură în coaste și apoi, îndată, o arsură ascuțită. Se clătină pe picioare. După ceafă încleștarea mâinii încetă și el căzu pe țeava fierbinte a mitralierei, îmbrățișând-o ca pe o ibovnică. Nu-l durea însă nimic. Capul îi atârna greu alături. Pe buze îi mai plutea zâmbetul obosit cu care întâmpinase pe ofițerul cu barbă. Pleoapele îi erau ca plumbul și totuși nu le putea închide. Își dădea seama că moare și se bucura. Deacuma s-a sfârșit orice datorie, s-a sfârșit tot. Simțea ușurarea cea mare și ar fi vrut numai să mai aibă puterea să strige cu glas tare că s-a isprăvit datoria. Se sforță să se ridice și nu putu. Din gât însă îi izbucni un gemăt surd: — Frate... român... Plutonierul îi auzi vorbele și se întoarse sălbatic: — Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acuma mai zici că ești frate?... Grijania și anafura ta de câine! Cu patul puștii, cu amândouă mâinile îl trăsni peste cap.   Osul pârâi, țeasta se turti, iar creierii amestecați cu sânge se scurseră pe țeava mașinii. În șanțurile dimprejur încăierarea era în toi. Se sfârșea om pe om, sângele țâșnea din răni pătimașe, iar loviturile cădeau vajnice, ucigătoare. Îndată amuți și ultima mitralieră, vânătorii din vale năvăliră ca vijelia, trecură prin sârmele ghimpate, se repeziră în tranșee, strigând năprasnic de răsunară toate văile: — Urraaa!   Câțiva soldați se năpustiră la mitralieră, descleștară trupul lui David și-l aruncară la o parte ca o zdreanță netrebnică. Mitraliera fu dusă înapoi așa cum era, cu țeava mânjită de creierii însângerați, și cei ce o duceau aveau o fericire mare în ochi, glumeau și chiuiau în mijlocul vuietului ce nu se mai potolea. Cadavrul se rostogolise și rămăsese cu fața în sus, cu mâinile rășchirate, ca un răstignit. Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbați priveau spre cer mirați, întrebători și totuși mulțumiți. În mâna stângă scrisoarea mototolită era muiată de sânge. Lupta trecu înainte. David Pop era singur. Pământul scormonit de ghiulele se potrivea să-i facă culcuș bun, iar soarele milos îl săruta pe ochii mari minunați, pe obrajii însângerați, pe gura strâmbă, pe toată fața scofâlcită. Și zâmbetul mortului răspundea și acuma parcă mai umilit, mai necăjit: 1— Frate... român...

OCTOMBRIE   1     Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfal­tata cu poartă de fier împletit spre stradă, şi în fund cu grădiniţă. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deose­bea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin faţada încărcată abundent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte şi aproape atingând nivelul trotuarului cu marginile de jos, tre­cătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grijă să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă. Dintre camerele subsolului, amândouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea şi Liana o porecliseră în derâdere „living room", fiindcă de fapt familia mai mult aici îşi trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vreo duzină de scaune ieftene vopsite roşu sânge. Bătrânul Ros marin aici îşi făcea siesta după-amiezile, cel puţin o oră, pe divanul din colţ, după uşă, care a fost patul lui Mircea înainte de a-şi fi luat garsoniera în oraş şi mai era şi acum când se întâmpla, destul de rar, să mai doarmă acasă. Baremi d-na Rosmarin, gospodină renumită de harnică şi de energică, numai aici se simte cu adevărat la largul ei, alături de bucătăria mare, luminoasă, unde este loc destul şi pentru culcuşul servitoarei Tinca. Iese din sufragerie în gangul larg cât holul de deasupra şi iată în dreapta bucătăria cu uşa veşnic închisă, ca să nu se împrăştie în toată casa mirosul de mâncări, iar în faţă pivniţa, împărţită în compartimente anume pentru lemne şi legume. Camera bunicii comunică, fireşte, cu sufrageria, dar are ieşire şi spre gang chiar în dreptul scării de beton ce urcă la parter cu trepte blânde şi cu platformă de odihnă la cotitură. în peretele din fund al platformei e uşa de serviciu pe unde însă umblă obişnuit toţi ai casei, intrarea principală, prin marchiza de sticlă albastră din curte, fiind întrebuinţată numai când vine lume străină. Petrecându-şi viaţa mai mult în subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină şi de căldură, ba mai cruţa şi mobila cea bună de sus. Singură Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Univer­sitate, s-a apucat să strice vechea rânduială retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze. Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuşi salonul de la parter, cu mobila bătrânească atât de bine păstrată de părea nouă-nouţă, cu pianina şi gramofonul (aparatul de radio avea în hol un loc mai bun), cu divanul plin de perne, cu micul biurou feminin în colţul dintre două ferestre şi turnanta cu cărţi. Rosmarin a avut destule discuţii cu fata, din cauza asta, mai avea şi acuma, dar în zadar. Cine să se înţe­leagă cu tinerii din vremea de azi? Şi încă Liana e fată bună şi cuminte, nu ca altele de seama ei... Parterul era împărţit ca şi subsolul. Deasupra su­frageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufra­geria cea bună cu masă lungă de stejar pentru două­sprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă modeme, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pânze originale, cumpărate de la Alcalay mai ieften decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechi, solid, cu dula­puri şi scrinuri, cu uşa secretă la odaia de baie. Patul venea cu căpătâiul la zidul dinspre scară şi cu picioarele spre ferestrele ce priveau în curte. Calcanul clădirei vecine, ridicată pe locul lor vândut în ajunul războiului, împiedeca acuma soarele să le bată în geamuri dimineaţa, ca odinioară... Cât ţinea jos gangul, aici se întindea holul (bătrânii îi ziceau tot antreu, cum apuca­seră de mult), având în fund camera de debara, separată numai printr-un perete fals, şi în capătul celălalt, ieşind până în mijlocul curţii, marchiza cu uşa de sticlă zgrunţuroasă şi câteva trepte spre stradă. Era veche casa, poate de vreo cincizeci de ani, clădită de răposatul Nae Popescu pe terenul şi din zestrea bunicii. Fusese fără subsol, numai cu pivniţă şi trei camere, cele două din faţă şi alta unde se găseşte azi scara de serviciu, o casă simplă, în formă de L. De-abia mai târziu, când au început să prindă cheag şi mai cu seamă când unica fată, Didina, s-a făcut de măritat, s-a gândit bătrânul că ar fi bine să transforme căsuţa aşa încât la nevoie să poată adăposti un ginere. Cum zidurile erau foarte solide, a chibzuit că ar fi mai economicos să transforme parte din pivniţă în odăi de subsol, să adaoge din nou doar o cameră şi antreul şi astfel să aibă tot ce trebuieşte. A lucrat fără arhitect şi l-a costat mai scump decât dacă ridica alt rând de case, că loc aveau pe atunci destul Pe urmă, peste alţi câţiva ani, după ce Didina a devenit d-na Rosmarin, a trebuit să mai facă o modificare, anume să astupe intrarea în subsol, exterioară, pe lângă marchiză, pe o scăriţă întunecoasă, pe unde curgea apa ca într-un rezervoriu când ploua tare, şi să construiască scara cea mare din dos, legătura sigură între jos şi sus, între înlăuntru şi afară. Cât a trăit bătrânul Popescu, om harnic, încăpăţânat şi autoritar, el se culca în dormitor împreună cu Frusina, iar Rosmarin cu Didina dormeau jos unde şade acum bunica cu Bebe, nepotul cel mai micuţ. Războiul, cum a răscolit toate în toată lumea, a sfărâmat şi a răsturnat toate rosturile casei. Nae s-a prăpădit în refugiu, la Iaşi. N-ar fi fost nevoie să plece din Bucureşti, fiind trecut de şaizeci de ani, dar fusese cam fricos şi-i intrase în cap că nemţii au să-l spânzure în Piaţa Pala­tului fiindcă i-a înjurat în gura mare, înainte de-a intra noi în luptă, şi chiar s-a certat urât pe chestia asta cu un bulgar care îndrăznise să-l contrazică. Rosmarin, ca funcţionar al statului, a fost evacuat cu ordin, luându-şi nevasta şi pe cei doi copii, Liana numai de şase ani, iar Mircea abia mai răsărit de cum e azi Bebe. Astfel Frusina a rămas singură să-şi păzească şi casa, şi bruma de avere ce se mai agonisise. în 'mijlocul tuturor nenorocirilor a avut cel puţin norocul de i s-a dat în cvartir un ofiţer neamţ de omenie prin a cărui protecţie a putut salva tot, încât n-a lipsit nici un cui când s-au întors din pribegie, ba a mai făcut şi câteva îmbunătăţiri, bunăoară asfaltarea curţii aproape pe gratis. Atunci s-a obişnuit Frusina să doarmă în subsol, lăsând sus pe neamţ în toate camerele. Fe urmă ea, văduvă, a rămas jos, iar sus s-au instalat soţii Rosmarin.     2     Alexandru Rosmarin era acru şi ursuz. în cei şai­sprezece ani, cât au vieţuit împreună, şi-a însuşit numai apucăturile tiranice şi izbucnirile de mânie ale socrului său, dar nimica din jovialitatea-i zgomotoasă care între­ţinuse în casă în general o atmosferă de voioşie. Totuşi pe Rosmarin însuşi răposatul l-a ales de ginere, dintre mai mulţi pretendenţi. Didina era numai fată de negustor, fără carte (tocmai bine silabisea în Universul lui Cazzavillan crimele şi întâmplările din toată lumea), fără franţuzească şi fără fasoane, dar singură la părinţi, frumoasă picătură şi cu o zestre bunicică; dacă n-ar fi fost decât casa, care fatal îi revenea, şi încă însemna ceva, chiar pe vremea aceea. Rosmarin era, şi atunci, funcţionar la Finanţe, fireşte, mititel de tot. Popescu a pus ochii pe el părându-i-se mai aşezat şi fără pretenţii exagerate ca ceilalţi care cereau pe şleau să le numere atâtea mii de lei. Rosmarin n-a făcut caz de bani. Iubea cu adevărat pe Didina şi mai mult suspina. Pe atunci era simpatic la înfăţişare şi atât de sfios că bătrânului îi era frică să nu-i facă de râs neamul bărbă­tesc. Măritându-şi odrasla cu un funcţionar, negustorul se simţea Mîndru şi în plină ascensiune pe scara socială. Atunci, ca şi totdeauna, funcţionarul era idealul românului doritor de trai bun cu muncă puţină. Func­ţionarul înseamnă doar omul care în fiece lună primeşte sigur şi anticipat o leafă, tune-fulgere-trăznească, fie criză, fie belşug, care lucrează mai nimic şi totuşi se ridică mereu în grad dacă e deştept, care are avantagii în toate şi pretutindeni, iar la bătrâneţe rămâne şi cu pensie până la moarte. Mai tare s-a înrăit Rosmarin în ultimii ani de când trăia necontenit sub ameninţarea ba să fie scos la pensie înainte de termen, ba să-l treacă în cadrul auxiliar, ba chiar să fie suprimat din serviciu pur şi simplu pentru vreun motiv oarecare, şi motive se găsesc destule dacă vor să găsească cei mari. Avea cincizeci şi opt de ani din care treizeci şi doi în serviciul statului. N-avea carte. Spunea totuşi, la nevoie, fără alte precizări, că a făcut patru clase de liceu. în statul său personal de la minister nu se găsea nici un certificat de studii, numai declaraţia lui că actele i s-au prăpădit în timpul războiului. Când a început el cariera biurocratică nu se căutau slujbaşii după numărul claselor absolvite, ci după obraz şi după propteaua cu care se înfăţişau. Pe el l-a recomandat şi l-a numit un deputat de pe vremea aceea. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Fiindcă avea scris frumos şi a fost supus şi harnic, l-au păstrat până s-a învechit, iar pe urmă nu l-a mai putut clinti nimeni din pricina vechimii şi a drepturilor câştigate. Dealtfel ştiind să se poarte cu superiorii, a dobândit reputaţia de funcţionar destoinic şi a ajuns să fie socotit aproape indispensabil şi în orice caz un stâlp al breslei. La avansări însă nu l-a ajutat norocul suficient. Au trecut peste dânsul şi buni şi răi, unii cu mai multă carte, alţii cu protecţii mari. El a luptat numai cu munca şi plecă­ciunile. După război pe urmă au năvălit cei cu licenţe şi diplome peste diplome. Atunci s-a resemnat de tot, mai ales când a fost făcut totuşi subdirector. Mărturisea tuturor că el n-are ambiţii, că se dă bucuros la o parte ca să lase loc tinerilor, că e rândul lor acuma să lupte şi să se ridice. în sineşi însă se credea profund nedreptăţit. Cu experienţa lui bogată, ar trebui să fie azi director general. Administraţia ţării nu se face cu diplome; practica te unge funcţionar adevărat. Lumea şi-a pier­dut cumpătul, de aceea merge din rău în mai rău. Mereu ne organizăm şi ne reorganizăm de nici nu mai poţi şti ce va aduce ziua de mâine. Când credea să mai ia cel puţin o clasă, să-şi îmbunătăţească pensia, s-a pomenit retrogradat şef de serviciu păstrându-şi titlul şi salariul de subdirector. Uite, se plângea, recunoştinţa statului pe care l-a slujit o viaţă de om, cu cinste. Se gândea la pensie, neavând încotro, dar o dorea mai târziu şi cât mai mare. Gândul îl înspăimânta fiindcă îl obliga să se întrebe ce va face când nu va mai merge în fiecare zi la biurou? Va sta toată ziua pe acasă să încurce pe Didina, sau va bate trot oarele pentru a-şi trece timpul? Uneori îşi zicea că are să activeze în politică. îndată ce îşi va fi regulat drepturile la pensie, se va înscrie într-un partid (la liberali negreşit, căci naţionali-ţărăniştii s-au purtat mizerabil cu funcţio­nărimea), va vorbi la întruniri, va ajunge senator şi va pretinde vehement reorganizarea ţării pe baze sănă­toase prin întărirea statutului funcţionarilor şi sporirea lefurilor. Despre planurile acestea şi altele similare nu cuteza însă să vorbească decât cel mult cu nevastă-sa care era deplin convinsă de superioritatea lui. Nici măcar faţă de copii nu se destăinuia, mai ales faţă de copii; obraznici cum sunt, ca toţi copiii de azi, ar fi în stare să-l ia peste picior şi să-i aducă aminte că nicio­dată n-a legat în lume nici trei fraze, necum un discurs. A fost întotdeauna foarte econom şi casnic. Nu i-a prea plăcut să-i vie mosafiri şi nici el nu s-a îmbulzit la alţii cu vizitele. Păstra relaţii tocmai atâtea cât să nu zică oamenii că e sălbatec. Acuma, de când Liana e domnişoară mare, a trebuit să se mai schimbe lucrurile. Fata nu poate fi ţinută sub obroc. Trebuie să iasă, trebuie să primească. Azi-mâine poate să se mărite. Ea ţine mai mult la Universitate, e studentă eminentă, numai bile albe, peste un an va avea şi licenţa în buzu­nar. în vremurile acestea, când până şi sergenţilor de stradă li se cer studii, nu strică să aibă şi fata diplomă, măcar ca o rezervă pentru orice eventualitate. Deşi cariera cea mai sigură pentru fete tot măritişul rămâne, dacă nemeresc un bărbat bun. Liana nu admite înţe­lepciunea asta, fireşte. Ea vrea o profesiune, banul ei din munca ei, să poată fi totdeauna independentă, chiar de s-ar mărita. N-ar suferi, zicea, să ajungă la cheremul nimănui. Femeia trebuie să fie egala bărbatu­lui, nu sclava lui... Rosmarin zâmbea de câte ori o auzea vorbind aşa. Era convins că viaţa are să-i ajus­teze teoriile. Căsnicia bazată pe independenţa soţilor e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat. Bătrânii nu se amestecau în micile sindrofii ale Lianei. Veneau aproape săptămânal prietene de-ale ei, ici-colo şi băieţi, vorbeau, dansau după gramofon, se mulţumeau cu un ceai, prăjituri, dulceaţă, ce se găsea. Nu însemnau vreo cheltuială simţitoare, nici vreo altfel de încurcătură. De cele mai multe ori Rosmarin nici nu trecea pe sus, în salon, unde n-ar fi făcut decât să jeneze pe tineri prin prezenţa sa. însăşi Didina de-abia se arăta şi numai ca să nu-şi închipuie, mai cu seamă fetele, că părinţii se dezinteresează de rosturile Lianei... Altceva erau sindrofiile mari cu invitaţi anume, bătrâni şi tineri, ca aceea care se pregătea pentru mâine şi din pricina căreia toată casa, de vreo săptămână, trăia într-o continuă şi plăcută agitaţie. Asemenea petreceri dădeau două, cel mult trei pe an şi de reuşita lor atârna oarecum onoarea familiei. Importanţă cu totul deosebită avea sindrofia de întâi novembre. Era ziua Lianei, aleasă de ea acum trei ani, când a intrat în Universitate şi în lume. Cea dintâi a fost şi cea mai strălucită: au avut şi lăutari, au servit şi puţină şampanie şi s-a prelungit până spre dimineaţă. Pe-atunci criza nu bântuia încă atât de cumplit ca azi. Pentru sindrofia de mâine Rosmarin părea mai înfrigurat ca toţi. Iar circulau, de un răstimp, veşti grave despre primeniri de funcţionari şi, fiindcă el se socotea mereu ameninţat, voia să-şi asigure oarecare prop teii în minister, ca să fie cel puţin prevenit, de s-ar întâmpla vreo nenorocire. De aceea a poftit câteva persoane simandicoase cu care să se sfătuiască şi de la care să afle noutăţi. Pe chestia invitaţilor însă se ciocnea cu Liana care privea petrecerea aceasta ca o proprietate a ei şi căuta să reducă pe bătrâni. Chiar la dejun a fost o discuţie destul de animată, încât Rosma­rin s-a enervat rău că o fată inteligentă şi cu pretenţii nu e capabilă să judece mai serios viaţa. S-a culcat amărât, a dormit două ore şi s-a deşteptat bosumflat şi obosit. în cameră nu era decât Didina. Liana plecase cu Tinca să facă acum cumpărăturile căci mâine e duminică şi băcăniile cele mari sunt închise. Bebe ieşise cu bunica la un cinematograf. Rosmarin se învârti puţin prin casă, apoi îşi luă pardesiul căptuşit, bombă­nind: — Ia să mă mai mişc şi eu niţel că somnul ăsta m-a ameţit de tot... — Du-te, dar să nu stai mult că-i răcoare, să nu răceşti! zise Didina fără să ridice nasul din socotelile pieţei cu care se lupta în fiecare după-amiazi. Bătrânul mai zăbovi prin curte, examinând câte ceva, ieşi în stradă, merse până aproape de Cişmigiu şi apoi se întoarse repede acasă. Se însera, se lăsase într-adevăr răcoare şi mai ales umed, încât îi era frică să nu răcească, fiindcă răcea îndată şi făcea câte-un guturai care-1 chinuia trei, patru zile, obligîndu-1 să tragă ţuică pe nas până se îmbăta de-a binelea. Tinca sosise între timp încărcată. Pe Liana o lăsase pe Calea Victoriei să mai târguiască unele mărunţişuri. Masa era plină de pachete. Didina le desfăcea, pe rând, le cerceta, le admira, le preţuia. Rosmarin îşi trase un scaun şi începu să ciugulească ba din şuncă, ba din brânzeturi, până ce femeia îl dojeni: — Astâmpără-te, Alexandre, că doar nu eşti copil... Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacâm, să mănânci ca oamenii! — Ce foame? făcu bătrânul cu gura plină,continuând după o pauză, ca să schimbe vorba: Dar Mircea n-are de gând să mai dea pe acasă?... El vine mâine ori nu vine, baremi să ştim? Parcă întrebarea ar fi izbit-o în punctul cel mai dureros, d-na Rosmarin răspunse cu imputare: — Mă mir că mai şi întrebi când numai tu eşti de vină că băiatul ăsta s-a stricat în aşa hal. Tu ai fost moale şi ai crezut că eşti bun şi acuma uite... Rosmarin se simţi ofensat, se înţepeni pe scaun şi zise demn ca să-şi mascheze supărarea: — Tineretul de azi nu e ca pe vremea noastră, Didino, nu uita! Dacă n-ar fi el stricat din firea lui, s-ar simţi şi n-ar face ce face. Un vlăjgan de douăzeci şi opt de ani împliniţi trebuie să aibă ruşine. Eu la vârsta lui eram însurat şi cu copil, nu cu garsoniere! — Copilul trebuie învăţat şi cioplit şi când e mic, şi când e mare. Tinerii pot să greşească, d-aia-s tineri, dar părinţii sunt datori să-i oprească de la rele şi să-i îndrepte pe calea bună. — Nu te-am pomenit pe tine niciodată să vorbeşti ca o femeie bătrână şi cuminte —  făcu Rosmarin mai apăsat, totuşi mereu calm fiindcă era şi servitoarea de faţă. Pe de o parte îmi reproşezi că nu-1 muştruluiesc, pe de altă parte imediat sai cu gura când îi zic ceva... Discuţiile asupra acestui subiect, începute acum zece luni după ce Mircea şi-a luat locuinţă în oraş, nu se mai sfârşeau. Se simţeau profund umiliţi că fiul lor, fără să fie căsătorit, nu stă în casa părintească. A fost şcolar leneş şi numai bătrânul ştie cât s-a căciulit până l-a trecut dintr-o clasă în alta ca să nu-şi piardă bursa şi apoi până i-a obţinut un loc de funcţionar la Interne pe când era încă în Universitate. N-a dat nici un ban în casă, dimpotrivă l-au mai ajutat ei de multe ori deşi ştiau că-şi cheltuieşte leafa cu femei şi în petreceri. Drept recunoştinţă le-a făcut ruşinea cu garsoniera de se minunează toată lumea cumsecade. — Dacă băiatul nostru pentru care ne-am sacrificat atâta, nu poate fi cu noi nici într-o zi ca asta, atunci ce să mai zic şi eu, dragă Alexandre? murmură d-na Rosmarin oftând de amărăciune. Bătrânul însă observă batjocoritor: — Ce să te mai miri de Mircea dacă însăşi mama ta tocmai acuma se găseşte să meargă la cinematograf ? — Lasă, omule, nu fi aşa de hain cu biata matîna că ştii bine cât nu-i place dumneaei să hoinărească pe străzi, că-i bătrână şi bolnăvicioasă... Dar dacă nu scapă de Bebe? Ori mai bine să fi lăsat copilul să păţească cine ştie ce pe la cinematografele astea de cartier?     3     — Să aştept, domnişoară? — Dacă-ţi face plăcere ... — Mult ? — Până mâine dimineaţă, cred. Sunt acasă la mine, aici! Văzând mutra uluită a tânărului, Liana izbucni într-un râs zgomotos. Totuşi numai după ce intră în curte şi închise poarta, continuă: — Da, da, uită-te bine la numărul casei... Strada Transilvaniei, 33!... Şi acuma îţi mulţumesc că m-ai urmărit cu atâta perseverenţă şi m-ai adus acasă. Cel puţin mi-ai ţinut de urât, deşi eu nu ţi-am răspuns până aici. Bună seara! Dispăru în fundul curţii fredonând ironic şi aproape alergând parcă i-ar fi fost frică. Părinţii îi auziră paşii grăbiţi coborând pe scară şi glasul băieţesc care lălăia în tactul treptelor o melodie zvăpăiată. Năvăli pe uşă cu o vioiciune care risipi atmosfera mocnită din cameră: — Uf ! Sunt ostenită de nici nu vă văd!... Tincuţo, ia repede pardesiul şi blana şi du-le sus!... în Piaţa Palatului s-a agăţat de mine un cavaler şi nu m-a slăbit până acasă! Ce m-a pisat! Şi numai prostii! păcat de el, că altfel era băiat nostim... Ce zici, mămicule scump, ţi-a plăcut ce-am târguit?... Superbe lucruri, nu-i aşa? Şi n-am cheltuit peste prevederi, ba încă mi-am luat ceva şi pentru sufletul meu... Mamă-sa o sorbea din ochi de dragoste şi admiraţie. Rosmarin clipea mişcat, aprobându-i fiece cuvânt. Până şi Tinca, de obicei posacă, avea un zâmbet pe faţa-i lătăreaţă. Liana era răsfăţata casei mai mult chiar decât Bebe. Baremi bunica o diviniza mai ales pentru inima ci fără pereche de bună şi de simţitoare. — Cum să nu se ţie boierii după d-voastră, domni­şoară, dacă sunteţi aşa de frumoasă! zise deodată Tinca, întrerupând cuvintele Lianei. — Ei, şi tu acuma ! murmură Didina cu o imputare satisfăcută. Rosmarin surâdea în vreme ce .Liana striga vesel: — Sunt frumoasă, Tincuţo? Bătu din palme şi se răsuci cu paşi de dans împreju­rul camerei parcă ar fi auzit o mare noutate. Apoi, după ce Tinca ieşi cu haina şi blana, se aşeză la masă, începând să examineze cu amănuntul cumpărăturile, explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine. Era obişnuită să primească complimente şi totuşi îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă bărbaţii întorceau capul după ea ca şi când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiţă mirată şi nevino­vată, cu părul blond natural, cu obrajii puţin bucălaţi, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau din mulţi­mea de femei drăgălaşe care dau străzilor bucureştene, altfel puţin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriţi de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. în privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare, şi, mai ales în momentele de uitare de şine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală arcuită cu buzele pline şi totdeauna foarte vopsite. Pentru că încolo nu se farda deloc, excesul de roşu cheltuit pe buze părea o sfidare care atrăgea atenţia subliniind vioiciunea ochilor. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze frumuseţea îndelung îngrijită, îi şedea bine orice făcea precum îi venea bine orice îmbrăca. în vocea ei groasă contrastând cu obrajii de păpuşă, vibrau inflexiuni moi, mângăioase, cu nuanţe ironice. — Mămicule, să ştii că am trecut pe la coafor şi ţi-am luat oră şi ţie pentru mâine dimineaţă la zece! Mergem împreună! Vreau să fii ca o regină la ceaiul nostru, să le baţi pe toate cucoanele, să nu fie nici una mai frumoasă şi mai cochetă ca tine! Didina surise răspunzând cu o modestie firească: — Parcă de mine e vorba... Eu sunt bătrână, mi-am trăit traiul. Tu să fii, şi voi... — Ba să mă ierţi, cucoană! interveni Rosmarin. Ce bătrână?... Are dreptate Liana, perfectă dreptate! Păpuşă să te faci mâine, că poţi şi ai cu ce!... Dacă domnişoara e aşa de frumoasă, cu cine seamănă, cu mine? — Liana seamănă cu matîna, c-o ţii minte şi tu cât era de frumoasă... — Şi tu parcă aveai vreun cusur? stărui bătrânul. — Uite ce galant e tata! se bucură Liana. Bravo, tată! Aşa-mi place şi aşa-ţi stă bine, nu mohorât şi acru şi... Camera, pentru economie, era luminată de un singur bec electric, destul de puternic, atârnând din tavan deasupra mesei într-un abajur mare de mătase roză. în soba de teracotă, cu uşiţa deschisă, mocnea un rest de jăratec care însă nu mai dogorea. — Mi se pare că s-a stins de tot focul— zise Rosmarin ca şi când ar fi vrut să oprească o alunecare a gândurilor. D-na Rosmarin dădu să se scoale, dar Liana sări: — Lasă, mămicule, că eu sunt tânără!     4     Peste vreo oră se auzi un zgomot în odaia bunicii unde era întunerec şi uşa dată la perete. — A sosit matîna! spuse Liana. Cum or fi intrat de nici nu i-am simţit? Bunica cu nepotul se furişaseră în casă intr-adevăr ca nişte vinovaţi, să mai amâne, dacă se poate, izbucni­rea furtunei. Prevăzuse bunica şi spusese lui Bebe pe drum: „Acuma să vezi iar scandal şi gălăgie !... Dacă nu mă asculţi deloc şi mă ţii acolo să vezi de două ori filmul!" — Ce-i cu voi. Bebe, de staţi până noaptea pe străzi? începu Didina supărată. — Ce să fie, mămico ? strigă copilul îmbufnat, vrând să pareze astfel avalanşa de dojeni. Am fost la cinema şi am stat până s-a isprăvit programul. Şi gata. — Nu zău, mamă, că şi d-ta te întreci cu firea! continuă Didina. Copilul n-are minte, că-i copil, dar d-ta ar trebui... — Apoi dumneaei ce-i pasă că n-are nici o grije ! adăogă Rosmarin. Morala se dezlănţui întreagă asupra bunicii care, obişnuită, tăcea şi se dezbrăca prin întunerec, aşezându-şi la locul lor, haina, pălăria, jerseul, fularul. Bebe, răsfăţat şi sigur de imunitate, căuta să le ţie piept trântind ici colo câte-o obrăznicie pe care, fireşte, nu o lua în seamă nimeni, că doar e copil. Avea acuma peste şaptezeci de ani bunica. în ultimul timp slăbise şi parcă scăzuse. Se ţinea totuşi bine, nu bolea şi muncea în menaj la toate, alături de Didina şi de Tinca. Pe faţa-i albă şi uscată cutele fine în jurul ochilor şi la colţurile gurii păreau urmele unui surâs înviorător. Dealtfel şi azi când zâmbeşte se înseninează casa. Se vorbea despre frumuseţea ei de odinioară ca de o minune, adăogându-se totdeauna că a fost atât de cinstită încât nici gurile cele mai rele n-au putut scorni nimica pe socoteala ei. De când a rămas văduvă şi trăieşte de la copii, cu toate că averea şi casa sunt ale ei, zestrea părintească, a devenit paratrăznetul tuturor discuţiilor în familie. Asupra ei îşi descarcă toţi necazurile, căci ea e liniştită şi mai bine lasă să treacă de la dânsa decât să întindă cearta. în privinţa asta îi seamănă perfect Liana care la fel are oroare de ţigănie. Rosmarin i-a zis la început mamă, ca şi Didina; numai la supărare îi zicea şi azi soacră, iar la toane bune coană Frusino, ca lumea străină. Când Mircea, în primii ani de copilărie, a botezat-o „nica", toţi au numit-o pe urmă aşa până ce Liana a prins a-i spune mămică de s-au luat şi ceilalţi după ea. în sfârşit acuma familia îi zicea matîna, cum i-a zis Bebe când a fost mai mititel în loc de mamă bătrână, numele de mămică rămânându-i Didinei. Bunica era totuşi confidenta intimă a tuturor, chiar a Tincăi. Blajină, ascultând cu bunătate, păstra cu sfin­ţenie orice secret şi nu purta niciodată vorbele de la unul la altul. Pe Liana a iubit-o mai mult dintre toţi nepoţii şi dacă se ruga Atotputernicului să-i mai dăru­iască zile de trăit era numai ca să apuce s-o vază mireasă. Bebe stătea şi dormea în odaia ei. Se înţelegeau bine împreună. Vorbea şi se sfătuia cu el ca şi cu un om mare. Se obrăznicea el deseori şi n-o prea asculta, dar alteori avea drăgălăşii faţă de ea prin care îşi răs­cumpăra toate greşelile... După ce-şi potrivi tacticos toate la locul lor, bunica îşi luă pe umeri o broboadă, să nu răcească, trecu în sufragerie şi se aşeză binişor la masă. Bebe, bosumflat, îşi făcea de lucru într-un colţ. Liana, ca să-l împace, îi duse un sandvici cu şuncă. în semn de protest însă copilul refuză. Abia cu multe mângâieri şi sărutări reuşi să-l înduplece. Dealtfel vijelia se potolise, mai ales graţie insistenţelor Lianei să nu se mai facă scandal în ajunul zilei ei. Pentru a desăvârşi pacea, Didina zise mai blând: — Nu-i de mirare să vă fi cuprins şi foamea de atâta cinematograf, fire-ar al naibii, că pe mulţi îi mai scoate din minţi... Gustă, matîna, şi d-ta că şi noi am mai ciugulit stând colea de vorbă... — Ba eu nu-mi stric pofta înaintea mesii — răs­punse bunica simplu. Bune şi frumoase lucruri a târguit Liana. 0 să fie un belşug ca la Palat, mâine. — Aşa-i, matînă? zise Liana aducând şi pe Bebe la masă. Şi nici nu-ţi închipui ce puţin s-a cheltuit faţă de alte dăţi. — Dar ce film ai văzut, cavalerule, de ţi-a sucit aşa de rău capul? întrebă Rosmarin cu o jovialitate ce părea totdeauna silită. Copilul izbucni cu entuziasm: — Tăticule, ascultă-mă pe mine, trebuie să te duci şi tu să-l vezi numaidecât! Cel mai straşnic film de aviaţie, mai tare ca Escadrila morţii... O minune, tăticule! I-am şi spus matînii că mai bine mă sinucid decât să nu mă fac aviator! Bătrânul mormăi cu un zâmbet acrit şi aruncând o privire spre bunica: — Sigur! Ori aviator, ori şofer, ori lăcătuş... — Ai să vezi tu când voi fi mare! făcu Bebe dârz. Crezi că atunci o să vă întreb pe voi ? Bunica tăcea. Nu voia să priceapă aluzia lui Rosmarin, ca să nu degenereze discuţia ca astă-vară. Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la liceul Lazăr şi de care le era frică tuturor fiindcă copilul, deşi avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu ştia nimic şi nici măcar nu citea, să se pregătească puţin, bizuindu-se doar pe protecţia tăti­cului. Aşa într-o zi, rugată de Bebe, matîna şi-a expri­mat părerea c-ar fi mai cuminte să lase copilul să intre la şcoala de meserii, că i-ar fi mai drag să înveţe lucruri de mecanică decât să buchisească şi să-şi sfarme mintea cu cărţile, mai cu seamă că, după cum se întorc vremu­rile, cu atâţia bolşevici şi cu revoluţii şi războaie, parcă tot mai sigură e o meserie bună, că oamenii totdeauna vor avea nevoie de haine sau de unelte şi meseriaşul nu moare de foame, că dacă şi voievodul Mihai învaţă meserie... N-a apucat să termine căci toţi au tăbărât cu gura, s-o sfâşie: se vede c-a intrat în mintea copiilor de se gândeşte la asemenea bazaconii; adică familia Rosmarin a ajuns în aşa hal încât să-şi bage copiii la cizmărie? dar câţi copii avem. Doamne Dumnezeule?... Didina a început să plângă, a luat în braţe pe Bebe: dragul mamii mic, auzi că să te facem cizmar... în sfârşit, un tărăboi grozav şi o indignare care se mani­festează de atunci la orice ocazie în reproşuri mai mult sau mai puţin făţişe. Pe când Rosmarin continua controversa, glumeaţă din partea lui, cu copilul, Didina ridică deodată capul nedumerită: — Nu cumva vine cineva?... Parcă am auzit uşa de la scară... Ia vezi. Alexandre, să nu fie cineva străin şi să se urce sus, să ne pomenim cu casa prădată! Până să se urnească bătrânul, uşa se deschise şi apăru Mircea, surâzător, în pardesiu maron, cu fular alb de mătase, fercheş şi pudrat ca totdeauna. — Uite, domnule, că a catadixit să mai dea şi pe la noi! făcu Rosmarin. Ei, bravo, mare onoare! Mircea se simţi ofensat, dar se stăpâni şi, îmbrăţişându-i pe rând şi apoi dezbrăcându-se, nonşalant: — Fiecare cu grijile lui... Am şi eu destule. Dealtfel ce ţi se pare aşa grozav, că nu-s nici cinci zile de când am dejunat aici? — Cinci zile? urmă tatăl cu indignare potolită. Şi adică cinci zile e normal la tine să nu treci pe acasă? Stai în alt oraş ori te-au năpădit ocupaţiile?... Ehei, băiete, oi fi tu mare şi deştept, dar ce faci nu-i frumos şi nici cuviincios! Noi ca noi, tăcem şi te suportăm, dar lumea te vede şi te judecă şi, fii sigur, nu te judecă bine! — Pisălog şi nedelicat ai rămas, ce să-ţi spun! răbufni tânărul. Nici n-apucă omul să intre că-1 şi trăsneşti cu morala ta răsuflată! Una două, morală! Dar mai slăbiţi-mă, frate, cu morala şi cu sfaturile! Sunt bărbat şi... Rosmarin întrerupse dispreţuitor: — Bărbaţi ca tine... — Evident! Ce să-ţi fac dacă tu priveşti lumea cu ochelarii de acum treizeci de ani? Lumea se schimbă, merge înainte. Altă viaţă trăim noi decât pe vremea ta. Trecutul a murit. Bat vânturi noi, dorinţe noi, obiceiuri noi. Sunt tânăr şi vreau să trăiesc! Tu ai vrea să fiu bătrân ca tine ! — Eu aş vrea numai să fii om de treabă! zise Rosmarin. — Ai un dar să enervezi lumea cum n-am mai pomenit! strigă Mircea începând să umble de ici colo prin odaie. Nimeni nu cutezase să se amestece în ciocnirea neaşteptată dintre tată şi fiu. Se uitau toţi consternaţi când la unul, când la celălalt. Acuma, făcându-se o pauză sacadată de paşii lui Mircea, Didina rosti înfri­coşată: — Vai de mine, ce Dumnezeu vă luarăţi aşa... — Adevărat! zise Mircea căutând să se liniştească. Eu sunt de vină că-mi fac sânge rău pentru nişte bali­verne pe care mi le-a servit de mii de ori cu aceeaşi delicateţă! Se aşeză brusc la masă, între bunica şi Liana, şi întrebă cu altă voce, de o blândeţe încă forţată: — Ce mai faci, matînă dragă? Bine, voinică, sănătoasă ? Apoi, fără să mai aştepte răspuns, adăogă în general: — Mai bine spuneţi-mi, frate, ce-i cu sindrofia? Aţi lansat invitaţiile? Au răspuns toţi? O să fie destulă lume? Întrebarea reuşi să risipească îndată tulburarea. Liana îi servi prompt o serie de lămuriri complectate copios de Didina şi chiar de Rosmarin căruia îi trecuse de asemenea necazul, fiind altfel om bun la inimă şi neluând în tragic mai ales discuţiile familiare. — Ascultă, Liana, pe Gavrileştii i-aţi poftit? Vin? zise Mircea cu interes. — Sigur! aprobă Liana. Am vorbit şi eu cu Nina şi abia aşteaptă dumineca de mâine! Liana avu un surâs de complicitate. Gavrilescu era subdirectorul personalului în Ministerul Finanţelor. Fetele lui, Angela şi Nina, rămase de mici fără mamă, au crescut într-un exces de libertate şi le mergea faima c-ar fi stricate. Drăguţe, elegante, cochete, plăceau însă mult tinerilor. Cu Liana se aflau în vizită şi prietenie din şcoală, deşi ele n-au terminat liceul. Pe Angela o simpatiza mai puţin, considerând-o foarte ipocrită. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate până la destăinuiri. Mircea părea că o iubeşte mai de mult, poate de un an. Liana bănuia că e vorba de o iubire ajunsă departe şi că fratele ei şi-a luat casă în oraş în special pentru Nina. Se fereau amândoi de ea. Când l-a întrebat pe Mircea, a răspuns evaziv: e fată nostimă şi deşteaptă, îi face curte numai aşa, ca la toată lumea. Totuşi Nina a rugat-o odată să o ducă la Mircea, să vază şi ea cum se prezintă o garsonieră, fiindcă nu văzuse încă. Au şi fost împreună, curând după ce s-a instalat Mircea, şi Nina chiar s-a întins în glumă pe patul lui. — Foarte bine! Foarte bine! repetă Mircea. Gavrilescu are pâinea şi cuţitul în minister, poate să şi ajute pe tata la nevoie, nu-i rău să ni-1 apropiem !... Sper însă că vor fi destui băieţi tineri să nu se plictisească domni­şoarele ! — Numai să nu dea ghes prea mult bătrânii tatii, că n-am scăpat până nu i-a invitat pe toţi, toată galeria de vechituri! zise Liana uitându-se râzând la Rosmarin, care dădu din cap şi mormăi: — Noi cu bătrânii ne ajutăm, nu cu filfizonii! — A, să nu uit! se grăbi tânărul. Ştii că am invitat şi pe Remus Oloman, ziaristul de la Fulgerul, trebuie să-l cunoşti din nume că scrie mereu articole în pagina întâi şi face şi literatură... E un băiat foarte simpatic. Vine câteodată şi pe la minister. A primit bucuros. O să sosim împreună şi aducem şi pe Coralia... — Admirabil! se bucură Liana. Ce-ar fi să scrie şi la ziar despre ceaiul nostru! Încetul cu încetul toţi se înviorară. începură a se aprinde speranţele, întâi timide apoi din ce în ce mai cutezătoare. Sindrofia era pretextul unei ample explica­ţii cu viitorul. Conul de lumină de subt carcasa abaju­rului îi apropia mai mult şi parcă le cernea pe capete o pulbere de argint dându-le înfăţişarea unor naivi conspiratori împotriva destinului. Glasurile se înmuiau, se îndulceau, se contopeau într-o armonie de încredere mare. Şi Tinca, în bucătărie, horea cu foc un cântec de pe la ei, trăgănat şi plin de dor. O chema Floarea, dar Didina i-a schimbat numele când a angajat-o fiindcă avusese mulţi ani pe una Tinca şi se obişnuise cu ea. Era ardeleancă, de pe lângă Sibiu, şi a venit la Bucureşti să slujească numai ca să-şi strângă puţini bani şi pe urmă să se întoarcă acasă să se mărite. Didina o auzea acuma cântând dar nu se indigna, cum ar fi făcut altă­dată, ci se gândea înduioşat: „Săraca! Cine ştie ce-o fi şi în inima ei!“ Din obişnuinţă Rosmarin ofta mereu, dar pe faţă şi în cuvinte îi flutura adierea fericirii. Explica elocvent cum îşi va apropia definitiv pe Gavrilescu. Dacă-1 are sincer de partea lui, poate fi complet liniştit. Gavrilescu învârteşte toate chestiile de personal. Directorul nu-i iese din cuvânt niciodată. Ce zice Gavrilescu e sfânt. Şi ce lucru mare pentru el să declare ritos directorului şi comisiei şi, la nevoie, ministrului: „Rosmarin, tre­buie să rămâi pe loc. N-a atins limita de vârstă şi chiar când va atinge-o nu ne putem lipsi de dânsul. E un funcţionar excelent... Dimpotrivă, ar merita o avansare, fiindcă locuri ar fi şi astfel ar avea cel puţin o mică satisfacţie pentru serviciile nepreţuite pe care le-a adus statului!" Toţi erau de aceeaşi părere inclusiv Mircea şi Liana care, uneori, altfel credeau şi, cu cruzimea lor tine­rească, i-o şi spuneau direct, că e funcţionar mediocru şi încurcă degeaba un loc ce s-ar cuveni unui băiat deştept şi bine pregătit, cum sunt atâţia azi fără slujbă. Mircea spera şi el că Gavrilescu îi va acorda bătrânului o mână de ajutor, ca să nu-1 mai vază mereu tremurând de frica eliminării, şi - declară misterios că la urma urmelor Gavrilescu va trebui să se dea pe brazdă. Liana surise. Cât ar fi şi ea de fericită să ştie pe tatăl său liniştit! îngrijorarea lui întreţinea o permanentă tulburare şi amărăciune în casă. Numai aşa va putea şi ea să-şi prepare mai temeinic licenţa, să termine, să-şi găsească un post undeva şi pe urmă... Didina şi bunica zâmbeau într-una. Bucuria li se aşternuse pe faţă ca o mască. Mulţumirea lor era să-i vază pe toţi mulţumiţi. Zbuciumarea lui Rosmarin n-o prea înţelegeau. Dacă îi dă o pensie bună, fără să mai muncească şi să se necăjească, fie şi mai puţin decât leafa, de ce se mai zbate? Nu îndrăzneau să-i spuie lui, să nu-1 supere mai rău, dar între ele vorbeau şi nu se dumireau. Grija lor mai mare era pentru copii: Bebe să aibă ce-i trebuie şi să înveţe măcar cât să treacă clasa, Mircea şi Liana să se aşeze la casele lor, să-şi facă rostul în lume. De Mircea totuşi se sinchi­seau prea puţin. Are slujba lui; când îi va sosi ceasul, îşi va găsi norocul. Băieţii se însoară acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieţii părinţi. Pentru Liana însă aveau dese momente de panică. Lor, care s-au măritat la optsprezece ani, li se părea că o fată de douăzeci şi unu e aproape bătrână. Liana încă nu voia să vorbească serios despre căsătorie. îi plăcea să coche­teze, să fie curtată şi avea adoratori prea mulţi. Cei cu intenţii solide nu cutezau să se apropie de frică pro­babil că ar fi respinşi. Asta era durerea Didinei şi din pricina asta a şi mustrat-o de atâtea ori, fireşte în zadar. Profitând de atmosfera caldă, Didina aduse vorbă şi despre viitorul fetei. Mult ar dori ea să aibă Liana norocul să ia un ofiţer. Nu există carieră mai bună ca milităria. Nici o ţară nu se poate fără armată şi armata va fi întotdeauna în fruntea tuturor. Orice criză ar fi, armata trebuie să primească drepturile ei la zi. Iar ofiţerul e respectat şi primit bine pretutindeni, şi la Palat, încât soţia unui ofiţer e ca o regină. Unde mai pui că are şi ordonanţă şi nu trebuie să se trudească cu servitoarele leneşe şi hoaţe, cum sunt toate... Liana asculta, cu ochii în jos, cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palma stângă. în colţul gurii îi juca o frântură de surâs ironic. Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi. După un răstimp, ca să facă ceva, se ridică în picioare şi începu a strânge pachetele care rămăseseră pe masă. Pe când subt abajurul trandafiriu speranţele şi planurile pluteau şi se legănau ca nişte fiinţe imateriale, alături, în bucătărie, pomi un bocănit metalic aspru şi sacadat, asemeni unor lovituri de ciocan. Întâi parcă nu le auzi nimeni. Cuvintele roze se înălţau şi ţeseau mereu pânza fermecată care învăluia toată încăperea într-o fâlfâire de visări şi taine. — Tare-aş vrea să-ţi facem cât mai curând o nuntă frumoasă cum n-a mai fost în Bucureşti! continua Didina cu o figură atât de încântată că-şi recăpăta parcă toată frăgezimea de odinioară. De-ar fi să cheltuim oricât, nu-mi pasă! Atâta ambiţie am şi eu! — O, Doamne! oftă bunica de asemenea. Măcar de mi-ar îngădui bunul Dumnezeu să ajung şi eu ziua aceea, că mai mândră mireasă ca Liana noastră nici n-a fost de când e lumea lume! — Şi dac-ar vrea Cel-de-Sus să fiu şi eu avansat până atunci, apoi să ştiţi că mă îmbăt! zise Rosmarin aproape solemn. Nu m-am îmbătat de nu mai ţin minte, dar atunci îmi dau drumul, uite-aşa! Se făcu deodată o tăcere. Liana, în picioare, rămase nemişcată, cu privirea spre becul a cărui lumină îi scălda faţa şi-i cernea în păr sclipiri de aur. Inima îi bătea în piept în ritmul bocănitului de afară, încât loviturile se confundau în auzul ei, cum se confundau şi cu şoaptele mamei despre nuntă şi mireasă. în suflet însă i se filtra o nelinişte, vagă, stranie, pe care n-o putea alunga. În tăcerea aceasta bocăniturile răsunau atât de puternic şi de strident că toţi le ascultară câteva clipe buimăciţi ca nişte zgomote din altă lume. Pe urmă, dezmetecindu-se, avură impresia că li se sfărâmă ceva în suflete şi că în cameră s-a lăsat subit un val de frig amorţitor. însăşi lumina parcă slăbise şi se spălăcise, devenind aproape cenuşie. — Dar ce bate toanta aia acolo? întrebă Rosmarin cu un glas străin, continuând apoi din ce în ce mai furios: Tinco !... Tinco !... În acelaşi timp Didina apăsă pe butonul perei ce atârna sub lampă. Ţârâitul nervos al soneriei se amestecă o clipă cu bocăniturile, încetând pe urmă amândouă. Servitoarea se ivi în prag. — Ce faci tu acolo atâta gălăgie, fetiţo? o întâmpină sever Didina. — Apoi coniţa a spus să pisăm întâi zahărul pentru tort — zise Tinca, liniştit. — Ce să pisezi? strigă Rosmarin. Eşti o toantă ! — Ba, conaşule, eu nu-s de vină, că mojarul... — Mojarul, mojarul! o imită Rosmarin mai mânios. Ce mojar, tâmpito?... Să nu te mai aud, înţelegi?».. Nici un mojar!... Nu vreau bocănituri şi scandal, ai înţeles?... Ai, ieşi afară! — De, conaşule, dacă mojarul... Tinca plecă bombănind, lăsând în urmă o dâră de tristeţe. Didina observă, vrând s-o scuze: — Eu i-am spus să piseze zahărul şi nucile pentru tort, dar la şapte, nu acum... E toantă rău, n-ai ce să-i faci! Apoi, îndulcindu-şi vocea, ca şi când ar fi căutat să reia firul de adineaori, urmă către Liana: — Ei, ce zici tu, păpuşi ca mamii dulce? Te vedem curând mireasă? Dar întrebările ei sunau acum fals şi sâcâitor. Liana se enervă: — Mai lasă-mă-n pace, mămico dragă, cu ofiţerii tăi şi cu ordonanţele lor! Tu nu observi că ai ajuns ridicolă?... Ia mai bine să mă duc sus!

  "Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen; man muss aber auch nicht glauben das sie es ganz ohne Grund sagen". Kant      Adam şi Eva de Liviu Rebreanu    ÎNCEPUTUL   Odaia era albă ca un culcuş de fecioară. Apusul îşi filtra agonia prin două ferestre înalte, schiţînd pe parchet doua romburi de lumina portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrăţişare tremurătoare.   Un miros straniu de albeaţă respirau pereţii proaspăt văruiţi şi se cernea în unde subţiri pe măsuţa cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracotă din colţ, pe noptiera de la căpătîiul patului şi chiar pe jilţul de paie în care veghea sora de caritate Dafina, îmbrăcată în şorţ alb, cu bonetă albă pe creştet şi cu o cruciuliţă roşie între sînii plini de sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenuşii, înaintau domol şi apoi, brusc, se stingeau, ― speriate parcă de tăcerea deasă ce căptuşea odaia şi înghiţea tic-tac-ul grav al pendulei atîrnate deasupra calendarului, pe fîşia de zid dintre cele două geamuri. Dafina şedea neclintită, cu mîinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea cu braţele întinse peste învelitoarea aibă, capul înfăşurat într-un pansament alb din care i se vedea numai faţa de ceară, vrîstată cu trei linii negre paralele ― sprîncenele, genele şi mustăţile. Pleoapele-i închise păreau nişte pete violete, iar buzele cărnoase erau atît de palide ca de-abia ii se deosebeau marginile.   În ochii surorii de caritate mocnea înduioşare şi nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav cu toată pasiunea, mai ales de cînd descoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte blîndă şi tot atît de sentimentală. Cîrlionţii aurii răzvrătiţi îi alintau obrajii rumeni, şi ochii ei leneşi, albaştri, pîlpîiau în lacrimi. Colega pe care a schimbat-o azi dimineaţă i-a şoptit în grabă ca pacientul e un profesor mare, că a fost împuşcat de un muscal gelos, că l-au adus aseară tîrziu aci, la Sanatoriul Sf. Maria, şi că doctorul Filostrat e tare înfuriat, ceea ce înseamnă că şansele de scăpare sunt puţine... Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele tovarăşei fură ca un bob de sare pe o rană vie; inima îi sfîrîia de curiozitate. Dorea amănunte, multe, minunate, şi nu venea nimeni să i le dea. Bolnavul nu se clintise toată ziua; nici cînd i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatură, cu litere caligrafice, scria doar numele: Toma Novac.   A avut mari speranţe în Universul pe care i l-a strecurat, spre amiazi, tovarăşa. „Drama din Strada Albă" însă era lichidată în cîteva rînduri seci. Dafina le-a citit şi răscitit, căutînd înţelesuri tainice în frazele convenţionale. Negăsind ce rîvnea, sufletul i se scălda într-o tristeţe sură în care pluteau, ca firicele destrămate dintr-o ţesătură veche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la orele şapte seara, în Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ştefan Alexandrovici Poplinski, stabilit de curînd în Capitală, venind de la Berlin unde se refugiase în urma revoluţiei, a tras patru focuri de revolver asupra d-lui Toma Novac, bine cunoscutul profesor de la Universitatea din Bucureşti. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetări ar rezulta că simpaticul profesor a fost surprins în flagrant delict de adulter cu tînăra şi frumoasa soţie a străinului gelos. Toate patru gloanţele au lovit în plin, încît profesorul Novac, transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se află în agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viaţa. Criminalul a fost arestat.   Doamna a scăpat neatinsă, alegîndu-se doar cu spaima. Crima a produs o senzaţie imensă deoarece asasinul este descendentul unei familii mari; se zice chiar că ar fi baron, în Capitală avea puţine cunoştinţe. Era hotărît să rămîie definitiv în ţară, frumoasa lui soţie fiind originară din Basarabia, unde se spune că ar avea moşii străvechi..." Dar cum e eroina? Şi cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, cum au fost surprinşi? Apoi criminalul?... Întrebările frămîntau pe Dafina în jilţul de paie ca într-un scaun de tortură, încerca să-şi mai astîmpere setea cîntărind pe eroul dramei, îi plăcea, îşi zicea că merită să fie iubit şi de o contesă, îl iubea. Pe urmă îi veni să citească iar, mai atent, ştirea din ziar. Poate că totuşi va descoperi vreun semn între rînduri asupra pacientului iubit. Desfăşură domol gazeta şi se adînci în „Crima din Strada Albă". Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un somn fără visuri. O durere uniforma îi înfăşură tot corpul.   Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roşii ca înecaţi în sînge. Văzu întîi pendula dintre ferestre: limba se legăna rar, greoi, fără zgomot, iar cadranul părea spălăcit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de perete, citi uşor un şapte negru arab şi altul roşu roman. „Ciudat calendar!" îi trecu prin minte. „Şi luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit..." Şi numaidecît îşi zise, parc-ar fi vrut să-şi controleze luciditatea: „Ziua a şaptea din luna a şaptea... Coincidenţa!... Care-i luna a şaptea..." În aceeaşi vreme însă privirile ochilor imobili lunecau, mirate şi întrebătoare, de ici-colo: „Unde sunt?... Ce s-a întîmplat?" Pe frunte simţea o bandă de fier ce-i apăsa ţeasta. Se gîndi să întindă braţul, să-şi pipăie capul, încercarea de mişcare i-o reteză din începuturi o năvală de durere care-i stîrni un gemăt scurt, năbuşit. Gemătul apoi scormoni alte dureri, ca nişte cuţite înfipte deodată crestîndu-i trupul în mii de locuri, încît nu mai îndrăzni nici să închidă ochii. Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spăimîntă, scăpă ziarul din rnîini, sări în picioare şi murmură buimăcită, apropiindu-se de pat: ― Doriţi ceva, domnule?... O, bine că v-aţi...   Toma Novac de-abia acum o zări. Îl supără atît de rău că strînse repede pleoapele, uitîndu-şi suferinţele. „Sanatoriu!" se gîndi pe urmă mai nedumerit, aproape mînios. „Ce caut eu aici?... Ce s-a întîmplat?" În loc de răspunsuri, urechile lui urmăreau respiraţia înfricoşată a surorii de caritate care rămăsese uluită lînga pat. Peste un răstimp îi auzi paşii, numai trei, foşnetul rochiei de stambă nouă, pîrîitul scaunului de nuiele şi pe urmă fîşîit de hîrtie. Dafina îşi întocmea ziarul, clătinînd din cap, cu ochii la eroul ei, al cărui piept se zbuciuma ca sfîrticat de o gheară nevăzută. În tăcerea ce-şi urzea din nou paianjenişul în odaie, gîndurile bolnavului porniră furtunos după explicaţii. Amintirea însăşi parcă i-ar fi fost rănită, nu izbutea să se înfiripeze. Crîmpeie vagi îi răsăreau şi se stingeau în creieri, fără să se poată închega într-o rînduire cu rost. Tocmai tîrziu se ivi, şovăitor, chipul unei femei care-şi smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini: „Ileana..."   Apoi numele porni singur, în zigzaguri vertiginoase, să adune într-un mănunchi amintirile răzleţe şi amorţite. Chipul femeii se limpezea acum: un căpşor blond cu nişte ochi în care bulbucea fericirea... Îi răsări în suflet o bucurie atît de fierbinte că într-însa parcă i se topiră îndată toate durerile. O clipă. Apoi în spatele femeii se ridică o umbră care o îmbrăţişă, din ce în ce mai brutal, pînă cînd vedenia bălaie se transformă într-o figură sălbatică şi hidoasă cu privirea clocotitoare de ură. Pe urmă patru răbufnituri, ca lovituri de ciocan, îi răsunară în urechi, izgonind chiar fărămiturile de gînduri din creierii aprinşi. Bubuiturile, mereu cîte patru, se repetau tot mai repede, amalgamîndu-se în sfîrşit într-un vîjîit prelung ce-i alerga prin oase, prin carne, prin nervi, aţîţînd pretutindeni focare de dureri. Apoi şi vîjîitul se curmă brusc, parcă i s-ar fi extirpat rădăcinile auzului, lăsînd în urmă doar un întunerec amar în care rătăceau iarăşi frînturi de gînduri, fără stăpîn, ca stropii de ploaie în noaptea vîntoasă de toamnă. „Acuma trebuie să mor!" îi luci în sfîrşit deodată, ascuţit ca o săgeată. Gîndul îl întărîta întocmai ca cleştele de fier ce-i zdrobea fruntea. Ar fi vrut să-l strivească, dar îşi simţea adormite toate puterile. „Acuma trebuie să mor!" îi juca prin creieri, stăruitor, un ritm sprinten ca o sfidare. Necutezînd să-l alunge căută să se împace cu el: „Cine se naşte trebuie să moară."   Un zîmbet ironic îi înflori alături. Asta era o lozincă de-a lui împrumutată din înţelepciunea populară. O repetase peste douăzeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentativ, deşi îşi dădea seama cît e de ieftină. Şi totuşi, acuma parca vorbele acestea, în ciuda ironiei, au dobîndît un înţeles nebănuit de adînc! „Moartea e o ipoteza pînă în momentul cînd omul se pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere". Fraza apăru nechemată, ca un răspuns la lozinca lui răsuflată, îşi aducea aminte foarte clar cum a surîs, cu o superioritate îngîmfată, cînd a auzit-o întîia oară, dar nu se putea dumeri unde a auzit-o şi cine a rostit-o? Silindu-se să descopere în trecut pe cel ce a spus fraza, se îmbulzi iar, poruncitor, gîndul: „Acum trebuie să mor". Atît de poruncitor astă dată, că-i stîrni veşnica întrebare: „De ce?"   Înaintea lanţului de argumente, fără început şi fără sfîrşit, prin care se silise o viaţă întreaga, zadarnic, să ajungă la o încheiere deplin satisfăcătoare, i se întruchipa în suflet iarăşi femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o călăuză pentru o cale lungă şi necunoscută. Inima i se umplu deodată de o fericire dureros de mare. Numai o clipire ţinu, dar clipirea parcă răscumpăra din belşug suferinţele tuturor vieţilor. „Fericirea adevărată e totdeauna o clipă ― se gîndi bolnavul, cu amintirea ei proaspătă în suflet. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţa de mulţi ani, nu are norocul sa întîlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea".   Toma Novac îşi simţea mintea limpede şi liniştită, ca după o odihnă binefăcătoare. Amintirile îl pîndeau din toate ascunzişurile, se înşiruiau, zîmbeau, sfioase şi albe ca florile castităţii, îi mîngîiau inima, vorbindu-i numai despre Ileana. Era o dimineaţă de mai cînd a întîlnit-o, întîmplator, pe o stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia de dînsa, deşi n-o mai văzuse niciodată. De cîteva zile inima lui o aştepta şi o căuta. Şi a gasit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întîi ochii verzi cu luminile calde şi moi. S-a cutremurat pînă în temeliile fiinţei lui, ca şi cînd i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut deşi nu l-a mai văzut niciodată.   Mergea la braţul unui bărbat străin, dar Toma simţea cum inima ei rămînea în urmă lîngă inima lui. Şapte zile lungi a pierdut-o. Îndoieli şi nădejdi i-au răscolit măruntaiele sufletului. Pe urma s-au întîinit iar, pe neaşteptate. A urmărit-o pretutindeni, ceasuri întregi, pînă acasă, seara tîrziu. Şi a doua zi a bătut la poarta ei, a intrat şi s-au îmbrăţişat înainte de a-şi cunoaşte numele, îşi dădeau seama amîndoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii şi mii de ani. Străinul, la braţul căruia o zărise pe strada, i-a găsit îmbrăţişaţi. În faţa revolverului, Toma Novac a avut o singura grije: Ileana. A primit gloanţele fără nici o durere. Numai ţipătul ei l-a durut, un ţipăt desperat în care se sfîşia o inimă. „Acuma trebuie să mor!" îi ţîşni iar în creieri un fir de argint înroşit ce arse amintirile dimprejur, lăsînd în urmă un gol cenuşiu. Golul se mărea mereu ca o băşică în care sufli fără să-ţi pese că s-ar putea sparge. „Asta înseamnă ca se apropie sfîrşitul" ― se gîndi bolnavul şi, pe portiţa gîndului, simţea cum se furişa în golul ameninţător o dîră de groază care totuşi părea plăcută.   În aceeaşi clipă, însă, Toma Novac mai simţea că sora de caritate a venit iar lîngă pat; îi auzea chiar bătăile inimii. „Se uită la foaia de temperatură ― îşi zise dînsul. Acuma se uită la mine... Acuma ridică mîna... parc-ar vrea să-mi pipăie pulsul..." Groaza dinlăuntru cu gîndurile de-afară se împreunară deodată într-un simţămînt de uşurare. Alte amintiri i se deşteptară, întîi încîlcite, apoi mai închegate şi în sfîrşit rotunjite ca verigile unui lanţ. ― A, Tudor Aleman! suspină Toma cuprins de o mulţumire mare. Da, da, Aleman... În sfîrşit. Acum îşi dădu seama că Aleman a rostit fraza care-l zbuciumase adineaori şi că amintirea lui a fost aici, la picioarele patului, lîngă sora de caritate, aşteptînd doar prilejul să-şi vestească prezenţa şi să-i ofere toate lămuririle.     Un om mărunţel, slăbuţ, cu un barbişon alb, cu părul alb şi obrajii rumeni, cu nişte ochi negri veşnic zîmbitori şi atît de vii că privirea lor te pătrundea pîna în fundul sufletului. Toma Novac l-a cunoscut în casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit tîrziu, în timpul slujbei religioase. Preotul citea şi cînta, un dascăl fonf  îi răspundea, iar lumea împrejur sporovăia pe înfundate. Singur Aleman asculta cu evlavie cuvintele evangheliei. La sfîrşit, după prezentări, Novac murmură indiferent: ― Frumoasă slujbă... ― Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos ― zise batrînul cu o sclipire stranie în ochi. Toma îl privi puţin mirat şi trecu. Schimba cîteva vorbe cu Brebenaru, apoi cu o doamnă grasă şi cochetă, apoi se întoarse iar la Aleman parcă l-ar fi atras o vrajă. Omuleţul explica unei domnişoare nerăbdătoare ca moartea, ca şi naşterea, n-are decît o însemnătate relativă în cursul adevăratei existenţe a sufletului. Toma Novac, cu ironia-i obişnuită, îşi arunca lozinca în cumpănă.   Bătrînul însă răspunse grav, cu o frază care se înfipse ca o suliţă în mintea profesorului: ― Moartea e o ipoteză pînă... Nu se mai despărţiră toată seara. Vorbiră numai despre viaţă şi moarte şi despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atîta candoare în privire ca Toma îl asculta cu plăcere şi numai în gînd îşi zicea că are de-a face cu un naiv. ― Naivitatea e virtute divină! spuse brusc Aleman, parca ar fi citit gîndul interlocutorului său. Naivitatea, nu filosofia. ― Din păcate însă sunt tocmai profesor de filosofie ― murmură Toma zîmbind. ― Ştiu. Am fost şi eu ― urmă bâtrînul, puţin aprins. Ce-i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Şi am crezut în filosofie cum trebuie să fi crezut apostolii în Hristos. Dar cînd mi-a murit nevasta, cea dintîi, am întors spatele tuturor filosofilor. Atunci am priceput că filosofia e o jucărie de cuvinte. Un cuvînt explică alt cuvînt care lămureşte iar un cuvînt, aşa mereu, pîna ce, în pragul morţii, sufletul se pomeneşte gol şi părăsit în faţa lui Dumnezeu. ― Din păcate însă eu sunt necredincios, aşa că Dumnezeu... ― îl întrerupse Toma Novac, tot zîmbind, deşi mai nerăbdător. ― Eram sigur! triumfă Aleman cu o mîndrie supărătoare. De altfel şi eu am fost necredincios. Cînd te-ai dezgustat de filosofie, nu mai vrei să crezi în nimic. Aşa şi eu, pîna ce mi-a murit a doua nevastă. ― Moartea converteşte de obicei pe necredincioşii care nu aşteaptă decît să creadă! făcu Novac cu un gest elegant, dar şi cam batjocoritor. ― Da, da! Fără nici o ironie, domnule profesor, se încăpăţînă batrînul. Aşa este! Căci moartea e taina tainelor şi totodată cheia necunoscutului.   Oftă, îşi netezi barbişonul. Avea acuma ochii înlăcrimaţi şi atît de blînzi, parcă s-ar fi scufundat într-un mister. Se uită la Toma cu umilinţă şi cu căldură, încît profesorul se simţi vinovat şi se gîndi să-l împace cu o vorbă bună. Înainte de-a apuca să deschidă el gura, Aleman tresări uşor, ca şi cînd şi-ar fi venit în fire, şi rosti, cu un ah în glas şi cu obişnuita-i privire surîzătoare: ― Iată, am alunecat! Aici e sărbătoarea vieţii şi noi vorbim despre moarte. Daca îţi face plăcere să continuăm, vino pe la mine, domnule profesor! Ca să te ispitesc, te anunţ ca am şi o bibliotecă interesantă. Cînd vrei să te aştept? Toma Novac îi dădu o zi şi o oră, mai mult în glumă. Era hotărît să nu meargă. N-avea vreme de pierdut cu discuţii zadarnice despre lucruri zadarnice. Totuşi, la data stabilită, bătu la uşa bătrînului, care-l întîmpină cu o bucurie zgomotoasă: ― Ştiam că ai să vii! Trebuia să vii! Ai vrut să mă ocoleşti, dar...   După vreun ceas de vorbărie Toma Novac îl întrebă: ― Adică d-ta crezi că ai dezlegat taina cea mare? Tudor Aleman răspunse repede, cu o convingere aproape ostentativă: ― Încă de-acum şapte ani! Şi de-atunci moartea nu mă mai spăimîntă, căci viaţa adevărată e una şi neîntreruptă, dincolo de viaţa şi moartea pămîntească. Viaţa e Dumnezeu! ― Un cuvînt explică alt cuvînt şi aşa mai departe ― glumi Novac. Ceea ce arată că filosofia n-a vrut să te părăsească, deşi d-ta ai părăsit-o! Atunci batrînul întrebă scurt, aspru: ― D-ta ai văzut cum mor oamenii? ― Cum mor?... Da... cred că da... ― îngînă Toma, nesigur din pricina uimirii. ― Ei bine, eu am văzut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o înflăcărare subită, în care fîlfîia credinţa pătimaşă. Şi în ochii multora am zărit străfulgerările ce luminează şi lămuresc misterul, în clipa morţii de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pămînt: începutul şi sfîrşitul între care se înşiră cele şapte vieţi ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale morţii trupeşti nu sunt în stare să înăbuşe licărirea în care trăieşte, în afară de timp şi spaţiu, scînteia divină. Am şovăit mult, şi eu, pînă să înţeleg. Ştiinţele pozitive m-au obişnuit să-mi impun multiple verificări înainte de a crede. ― Un fel de metempsihoză împrospătată ― murmură profesorul, ridicînd din umeri. ― Poate că da... Fiindcă ţinem negreşit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde. O, Doamne, ce uşor e să iei în rîs chiar pe Dumnezeu! adaogă batrînul cu imputare. ― Dar omul care gîndeşte, nu se poate mulţumi cu realităţi sufleteşti nelămurite! D-ta zici că ai pătruns rostul vieţii şi al lumii, înţelegerea d-tale totuşi nu înseamnă nimic, dacă nu e accesibilă tuturor.   Toma Novac dorea o explicaţie clară, rotundă, ca un sistem în care toate părţile se potrivesc între ele spre a alcătui împreună un întreg. Aleman însă parcă se ferea de o expunere, obiectînd în răstimpuri că legile sunt o născocire omenească şi deci incapabile să îmbrăţişeze esenţa lucrurilor. Se pierdea în amănunte şi digresiuni, iar cînd îşi dădea seama, revenea, începea altă idee. ― D-ta ai călătorit mult ― zise batrînul deodată vesel, ca şi cînd ar fi găsit ce căuta. Nu ţi s-a întîmplat să ai impresia că ai mai umblat prin unele ţinuturi, deşi ştiai bine că le vedeai întîia oară în viaţa asta? Sau n-ai întîlnit niciodată vreo persoană absolut necunoscută şi pe care totuşi să simţi precis că o cunoşti? ― Da... Exact! răspunse Toma înviorat. Chiar şi d-ta... Din clipa cînd te-am văzut la Brebenaru, mă bate mereu gîndul că te-am mai întîlnit şi mă întreb: unde? ― Aceeaşi siguranţă o am şi eu ― zîmbi Aleman. Parcă am fi fost buni prieteni, cîndva, demult, poate în altă viaţă. ― Dacă cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie ― adaogă profesorul, gînditor. ― Nu, nu! Asta nu se lichidează cu o vorbă goală! se împotrivi batrînul. Sugestie! Iar o vorbă! Îndată ce lipseşte explicaţia, vine un cuvînt sec s-o înlocuiască.   Se plimba agitat de ici-colo, cu mîinile la spate, bufnind. Apoi, parcă supărarea i-ar fi rînduit gîndurile, urmă: ― Cine vrea să explice totul prin cuvinte, ajunge curînd să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa cînd vrem să identificăm cuvîntul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Şi doar spiritul e esenţa, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate, însăşi lumea materială nu poate fi decît o faţă a esenţei divine. Veşnica materie e implicată de esenţa ei. De altfel materia şi toată lumea materială există numai în funcţie de percepţia omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele materiei există numai pentru om. În fond nu e nici o deosebire între eterul sideral şi corpurile cereşti: toate sunt, în ultima analiză, o formă de manifestare a spiritului. Modificările aparente alcătuiesc şi întreţin atributele fără număr. Precum materia se transformă neîncetat, dobîndind, prin aceasta, o existenţă efectivă, şi spiritul are să-şi asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate săvîrşi decît prin identificarea cu materia. Transformările materiei sunt astfel înfăţişări diverse ale spiritului animator, începînd cu cele mecanice şi pînă la cele biologice. Deosebirea e mimai de grade, încît gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaşte pe sine însuşi dincolo de scoarţa materială. Dacă materia e aceeaşi în atomii ei, spiritul cuprinde virtual toată dumnezeirea, întreg şi parte sunt identice. Ca şi atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se află într-o mişcare eternă între lumea materială şi cea spirituală. Viaţa unui atom e însăşi viaţa universului. Unul e totul şi totul e unul.   Dar atomul material e echilibrul dintre două energii, în atomul spiritual echilibrul îl formează două principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cînd atomul se rupe în planul spiritual, echilibrul i se frînge, principiile se diferenţiază şi se prăbuşesc în planul material. Timpul şi spaţiul devin realităţi pentru părţile întregului, începe viaţa materială. Cele două principii însă rămîn esenţa spirituală şi în transformările pe care le îndură ca animatori materiali. Spiritul pur palpită în ele ca un ideal spre care rîvnesc necontenit, întoarcerea în planul spiritual totuşi e imposibilă pîna ce nu vor redobîndi, prin unire, echilibrul pierdut. Rîvna lor spre idealul spiritual se concretizează astfel în penibila încercare de a se regăsi şi de a se reuni. În planul material, cele doua principii reprezintă infinitele forme ale pozitivului şi negativului, care, pe treptele mai de sus ale scării vieţii, se numesc masculin şi femenin. Cînd principiul îşi recunoaşte originea, apare sufletul şi omul! Iată acuma un atom spiritual pierzîndu-şi echilibrul. Cele doua principii se diferenţiază îndată în doua suflete, bărbat şi femeie, sortite de-acum vieţii materiale.   Urmează căi diferite spre aceeaşi ţintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenţei pămînteşti, purtînd pretutindeni dorul lor de unire şi permanenta nostalgie după lumea spirituală; în clipa cînd sufletul gol se întrupează, începe viaţa omului. Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. Mereu trează stăruie doar trebuinţa de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac şi se desfac toate legile şi convenţiile morale şi sociale, tot ceea ce se numeşte emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om. Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista!   O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întîlnirea bărbatului cu femeia. Spaţiul şi timpul sunt piedici de care sufletul strîns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar cînd le-a învins, intervin obstacolele convenţiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decît puterile oricărui om. Avîntul sufletului se sfarmă în clipa prăbuşirii trupeşti. Moartea materială descătuşează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare. Aşa sufletul slobozit după întîia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conştiinţă pură, aşteptînd prilejul unei noi întrupări omeneşti. A doua viaţă pe pămînt începe, şi moartea o curmă iar, şi sufletul tot nu şi-a dobîndit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viaţa, secerată de a treia moarte. Apoi alta şi iar alta. Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pămînteşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercînd să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.   Cîte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?... Şapte!... De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfînt! A fost sfînt totdeauna, în toate sufletele! Fiecare moarte materială pecetluieşte regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.   A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt suflet. De aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia. Fiindcă moartea a şaptea înseamnă sfîrşitul existenţei materiale şi începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăieşte într-o străfulgerare toate vieţile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieţii noi, eterne, ce-l aşteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu. Îşi va relua existenţa divină în planul spiritual.   Şi iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvîrşită prin dualitate. Aleman se oprise de mult în faţa lui Toma, care asculta cu ochii în pămînt. Glasul bătrînului avea inflexiuni ciudate. Cînd tăcu Aleman, Toma tresări, parcă tăcerea l-ar fi deşteptat dintr-un vis. Ridică fruntea. Aleman îşi mîngîia barbişonul cu amîndouă mîinile pe rînd, zîmbea plin de încredere. ― Pe d-ta te mulţumeşte aievea sistemul? întrebă Novac cu o sfială neobişnuită. ― Care sistem? se minună Aleman. Nu, nu! Nici un sistem! Sistem înseamnă o compoziţie savantă, pe cînd eu ţi-am povestit doar o evoluţie sufletească! ― Dar evoluţia d-tale, trebuie să recunoşti, e o simpla combinaţie metafizică, domnule Aleman! zise Toma iar, puţin ironic. Pe de o parte dispreţuieşti filosofia ca pe o creaţie hibrida a minţii, de alta parte însă clădeşti pe o revelaţie îndoielnica un adevărat labirint arbitrar. Batonul se posomori şi întrerupse cu o ameninţare: ― Ai să te convingi totuşi odată că vorbele sufletului merită mai multă încredere! ― Încrederea nu vine decît prin verificarea directă! ― Verificarea directă e rezervata pentru clipa supremă! reluă Aleman mai patetic. Atunci ai să-ţi aduci aminte! Eu sunt mai înţelept ca d-ta; am priceput din moartea altora şi am învăţat. Cei mulţi nu se cuminţesc decît prin moartea lor. ― În orice caz verificarea în clipa supremă e cam tardivă, aşa că... ― Bine... bine... bine ― repetă bătrînul, mohorît, drept mcheiere. Nu mai stăruim!... Bine... bine... bine...   Totuşi se împrieteniră. Se întîlneau des. Vorbeau mereu despre aceleaşi lucruri. Aleman găsea veşnic amănunte noi care credea că lămuresc mai bine ceea ce nu se poate pătrunde dintr-o singură ochire. Pe Toma însă îl interesa mai mult omul decît construcţiile lui. Uneori, gîndindu-se la el, se tulbura şi-i bătea inima, roasă parcă de o teama. Atunci îndoiala îi şoptea: „Dar dacă?"... O alunga îndată. Se ruşina că el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de închipuirile unui bătrîn exaltat...