Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

  Inimi cicatrizate   Moto: „Quel terrible souvenir â affronter" (Kierkegaard)       Emanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice şi a cauciuc ars. în fundul coridorului îngust, recunoscu uşa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. încăperea în care se găsi părea mai veche încă şi mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam şi răspândea o claritate albastră şi nesigură peste dezordinea din salonaş, unde revistele zăceau răvăşite pretutindeni, acoperind masa de marmură şi scaunele solemne, învelite în halate albe ca în nişte haine comode de voiaj, înainte de mutare. Emanuel mai mult căzu decât se aşeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia şi descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent peşti negri, bulbucaţi şi graşi. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschişi urmărindu-le alunecarea leneşă, uitând aproape pentru ce venise. într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! îşi aduse aminte şi tuşi încetişor pentru a-şi anunţa prezenţa, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoţie, în odaia asta gravă şi veche se simţi puţin mai liniştit. O uşă se deschise şi o femeie străbătu cu paşi repezi salonaşul, dispărând pe uşa dinspre coridor. Lui Emanuel îi păru rău că n-o oprise pentru a o ruga să anunţe că e acolo. Peştii continuau să alunece trişti în lumina mohorâtă, în sală era atâta tăcere şi întuneric, atâta linişte, încât dacă situaţia asta ar fi durat o eternitate, Emanuel n-ar fi avut nimic de spus. Dimpotrivă, ar fi acceptat-o cu resemnare, rămânând astfel încă mult timp dincoace de adevărul brutal pe care, poate, va trebui să-1 afle peste câteva minute. în dosul unei uşi cineva tuşi scurt ca un răspuns întârziat la tuşea lui de adineaori. în prag apăru o fiinţă mică, întunecată, ca un animal speriat ieşind dintr-o vizuină. - Sunteţi trimis de doctorul Bertrand? Bine! Ştiu, mi-a telefonat... dureri violente în şale, nu-i aşa? O radiografie a coloanei vertebrale. Omuleţul îşi freca nervos mâinile ca pentru a îndepărta resturile de ţărână ce-i rămăseseră prinse de degete când îşi săpase bârlogul. Avea ochi mici de cârtiţă, tumefiaţi, sticlind auriu în lumina slabă. Vom vedea îndată ce este... Poftim după mine. Emanuel îl urmă, străbătu coridorul şi se trezi în faţa unei odăi absolut întunecoase. De aici venea mirosul greu de cauciuc ars. Un bec slab se aprinse descoperind o sală plină de aparate medicale cu structuri nichelate de ţevi şi bare de circ. Erau atâtea fire electrice pretutindeni, încât Emanuel rămase nedumerit în prag, de teamă ca intrând şi atingând vreunul să nu declanşeze un formidabil curent plin de trăsnete şi scântei. Poftim!... poftim... îi spuse doctorul aproape luându-1 de mână. Puteţi să vă dezbrăcaţi aici...şi doctorul îi arătă o ladă cu şuruburi, o maşină enigmatică ce servea, după cum se vede, din când în când drept canapea. Emanuel comitea pentru întâia oară în viaţa lui acţiunea atât de simplă şi de intimă de a-şi dezbrăca hainele, într-un cadru atât de solemn. Medicul continua să fumeze, aruncând nepăsător scrumul pe podea, pe podeaua acestei teribile odăi ştiinţifice unde fiecare centimetru pătrat părea încărcat cu mistere şi electricitate. Vă scoateţi numai cămaşa... Emanuel era gata. începu să tremure. Vă este frig? întrebă doctorul. Totul durează o minută. Contactul rece, tăios, cu masa de tinichea pe care se întinse, îl străbătu cu un fior mai intens. Şi acum atenţie... când vă voi spune eu, veţi opri respiraţia... aş vrea să iasă o radiografie bună. Doctorul deschise şi închise o cutie metalică. Becul se stinse. Un clinchet declanşa un declic precis. O manetă căzu net, cu o tăietură liniară în întuneric. Curentul începu a vibra surd ca un animal iritat. Totul se desfăşură metalic şi precis, ca în jocurile acelea de atenţie unde o bilă nichelată cade cu exactitudine din despărţi tur ă în despărţitură... Acum! spuse doctorul. Emanuel îşi opri respiraţia. Inima prinse a-i bate puternic răsunând parcă în tabla pe care stătea culcat. Tot întunericul îi vâjâia în urechi. Se auzi un nou fâsâit, care se înteţi şi care se stinse apoi brusc ca un cărbune aruncat în apă. Puteţi respira, spuse din nou doctorul. Se făcu iar lumină. Emanuel avu deodată un moment de extremă luciditate. Pentru ce era el acolo întins pe masă? Pentru ce? Avu certitudinea clară că e foarte bolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evidenţă. Ce însemnau toate aceste aparate? Desigur că nu erau făcute pentru oamenii sănătoşi. Şi din moment ce se găsea el acolo, în mijlocul lor, încolţit de ele... Medicul scotea placa din masa de tinichea. -Vă rog să nu vă îmbrăcaţi încă... să văd dacă e bună... staţi aşa... întins. Doctorul luă haina lui Emanuel şi i-o puse pe piept, păturind-o cu îngrijiri tandre; numai mama lui în copilărie îl învelea aşa cu plapoma înainte de culcare. Ce o să spuie doctorul? Ce va arăta placa? îngrozitoarea placă... Se simţea acum din nou bine, sub haina caldă şi moale. Dacă nu 1-ar fi tăiat tabla sub el cu răceala ei neplăcută şi dacă ar fi putut rezema capul de altceva decât de o bară de metal, poate că ar fi adormit. Tremura uşor din cauza răcelii, dar se simţea copleşit de a epuizare plăcută şi odihnitoare. în fundul coridorului, undeva, se auzi o uşă trântită cu zgomot. Aşadar viaţa continua în depărtare să funcţioneze mai departe... El se simţi retras dintr-însa, la adăpost sub haină, aşa cum era, gol pe masa de radiografie. Placa e bună, spuse doctorul ieşind din cabină. Mi se pare însă că o vertebră e atacată rău de tot... Lipseşte din ea o bucată de os... Doctorul spuse toate acestea într-o franţuzească rapidă pe care Emanuel nu o înţelegea prea bine şi cu întreruperi, arzându-şi degetele cu capătul de ţigară pe care îl reluase de pe o măsuţă şi din care trăgea avid. Emanuel rămase nedumerit, nu înţelese bine. îi lipsea o bucată de os din vertebră? Dar cum dispăruse de acolo? întrebă pe doctor. E roasă... roasă de microbi, răspunse omuleţul negru. Complet mistuită... ca un dinte ros de carie. Chiar în coloana vertebrală? Da, chiar în coloană... o vertebră distrusă... „Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând in picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă?" gândi Emanuel. îşi aduse aminte că trebuie să se îmbrace, dar nu îndrăzni să se ridice decât cu precauţiuni infinite, sprijinindu-se tot timpul de aparate, în piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate. Putea aşadar corpul lui să se frângă dintr-un moment în altul, ca un copac rupt, ca o păpuşă de cârpă. într-un rând, la pensiunea unde stătea, în odaia lui, pusese o capcană pe podea şi un şoarece se prinse în ea, în toiul nopţii. Emanuel aprinse lumina şi îl văzu cum se învârtea înnebunit de teroare în reţeaua de sârmă a capcanei, în zorii zilei şoarecele nu mai era acolo; reuşise să deschidă portiţa şi scăpase. Umbla însă prin odaie atât de zăpăcit, atât de înspăimântat, cu mişcări atât de încete şi nesigure, încât ar fi putut fi prins cu mâna. De câteva ori şoarecele trecu pe lângă gaura propriei lui ascunzători, o mirosi uşor şi totuşi nu intră înăuntru... era complet zăpăcit de spaima şi osteneala nopţii petrecute în capcană. Emanuel, ducându-se până la lada cu lucrurile lui, avu gesturi precaute şi moi care îi aduseră aminte de şoarecele târându-se pe podea. Şi el acum mai mult se ţâra, decât mergea. Se simţea identificat cu şoarecele acela până în cea mai măruntă atitudine. Umbla tot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit... Medicul intrase din nou în cabină. Emanuel se gândi atunci brusc să se sinucidă, spânzurându-se cu cureaua de la pantaloni de una din barele metalice. Dar gândul acesta era atât de slab şi de inoperant, încât nu conţinea nici măcar energia necesară pentru a ridica o mână. Era desigur o idee excelentă, tot atât de excelentă ca, de pildă, pentru şoarece a reintra în gaura lui, dar tot atât de vagă şi de scursă de realitate. De altfel nici nu rămase mult timp singur. Medicul veni cu clişeul, umed încă, să i-1 arate. Aprinse un bec mai mare şi puse radiografia în lumina lui. Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă şi intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparenţe întunecate şi funebre. - Iată... aici... E o vertebră sănătoasă, explică doctorul. Şi aici, mai jos, aceea din care lipseşte o bucată de os... se vede bine că e roasă. într-adevăr era acolo o vertebră ştirbă. Asta  se  cheamă  Morbul  lui  Pott...  tuberculoză  osoasă la vertebre. Totul părea foarte clar de vreme ce ştirbitura aceea avea şi un nume ştiinţific. Mai este apoi ceva suspect aici... continuă doctorul şi arătă o umbră largă ca o pâlnie. Mă tem să nu fie vorba de un abces... Ar trebui să vă examinez în cabinetul meu. Până atunci doctorul vorbise într-una fără a privi pe Emanuel. Când ridică ochii şi îl văzu atât de palid şi îngheţat, se repezi în cabină să lase clişeul, apoi, revenind, îl apucă de mâini şi începu să-1 zgâlţâie. Ei haide! Ce-i asta? Curaj... puţin curaj! E ceva ce se poate vindeca... veţi merge la Berck... acolo e salvarea... puţin curaj... puţin curaj! îl târî după dânsul de-a lungul coridorului şi al salonaşului vechi unde peştii în acvarium, nepăsători, continuau închişi hermetica lor migraţiune. Intrară în cabinetul de consultaţii. Şi aici erau perdelele trase, şi aici ere întuneric, şi aici ardea un singur bec în mijlocul unui torent împietrit de cărţi şi droguri medicinale. Omuleţul umbla agil printre ele, dibuindu-le parcă în trecere şi adulmecându-le uşor cu miros animalic.   Să vedem mai întâi spatele, spuse doctorul. Emanuel se întinse cu faţa în jos pe o canapea acoperită cu cearceaf alb. Medicul începu să pipăie încet, cu atenţie, coloana vertebrală de sus în jos apăsând pe fiecare vertebră, ca un acordor de piane clapele unui clavir, într-un loc unde apăsă mai tare răsună o durere fulgerătoare. E tocmai ce arată şi radiografia... Aici este vertebra bolnavă. Şi doctorul o mai apăsă o dată şi încă o dată răsună în coloană aceeaşi notă clară de durere. Dacă nu sunt indiscret, pentru ce aţi venit în Franţa? întrebă doctorul în timp ce-1 examina. Am cunoscut după accent că sunteţi străin. într-adevăr, răspunse Emanuel. Am venit aici pentru studii. Şi ce anume studiaţi? întrebă din nou doctorul. Chimia, răspunse Emanuel. Aha! Chimia!... vă place chimia, vă interesează? „Mă interesează acum numai viaţa", vru să răspundă Emanuel, dar tăcu. Credeţi că părinţii vă vor putea întreţine aici într-un loc la mare? continuă doctorul. Vă trebuie multă odihnă, hrană bună... mai ales linişte... la Berck, de pildă, pe malul oceanului într-un sanatoriu de acolo... Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel. Cred că mă va ajuta. Curios lucru, cuvântul „sanatoriu" pe care îl pronunţase medicul aduse deodată în Emanuel o amintire suavă şi plină de soare ca o adiere de briză răcoroasă în atmosfera înăbuşitoare a cabinetului medical. Anul trecut la Tekirghiol, unde stătuse o lună să-şi îngrijească presupusul lui reumatism (aşa diagnosticaseră toţi doctorii durerile din spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu, îşi aducea acum perfect aminte de o dimineaţă însorită, pe plajă, la umbra unui para-sol unde prietenii lui jucau cărţi întinşi cu burta pe nisip, cum îi trecuse aşa brusc şi absurd prin minte, că ar trebui să-şi ia rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă la un sanatoriu. Acum în cabinetul întunecos, în lumina clorotică a becului, amintirea aceasta era tot ce putea fi mai senin şi mai proaspăt, printre hârtiile prăfuite. Şi acum să vedem burta... Emanuel se întoarse cu faţa în sus. Medicul întinse palma pe toată pielea, o alunecă uşor şi rămase deodată stupefiat privindu-1 fix în ochi pe Emanuel. Aveţi de mult asta? îi arătă pe burtă o umflătură groasă şi rotundă, netedă şi bine conturată ca un solz care ar fi crescut acolo sub piele, lângă şold („enormă" se gândi Emanuel, extraordinar de speriat), în zadar căuta să-şi aducă aminte de ea; n-o văzuse acolo niciodată. Şi nici doctorul Bertrand n-o observase. Era poate ceva nou, apărut de câteva ceasuri. în tot cazul, e bine că am descoperit-o la timp, spuse doctorul. Asta dacă spărgea făcea comedie mare... e un abces rece plin de puroi şi care vine de la osul bolnav... Va trebui puncţionat... va trebui extras puroiul cu seringa. De un ceas încoace atâtea lucruri îngrozitoare se petrecuseră sentenţios şi calm, atâtea prăbuşiri avuseseră loc, încât lui Emanuel, ostenit de senzaţionalul zilei, într-o secundă de ameţitoare inconştienţă îi veni să râdă. Consultaţia la doctorul Bertrand, radiografia, vertebra roasă şi acum abcesul rece, toate păreau aranjate dinainte. Aştepta ca, dintr-o secundă în alta, doctorul să deschidă o uşă şi să-1 invite în camera de alături: „Poftiţi vă rog! Ghilotina e pregătită..." Dar doctorul tăcu, fără să-şi ia privirea de la abces. Şi acum ce-i de făcut? întrebă Emanuel slab, cu o voce din alte lumi. Ei bine, puncţia! răspunse doctorul. Mai întâi puncţia! Eu v-aş sfătui să v-o facă tot doctorul Bertrand care v-a trimis la mine pentru radiografie, îi pot telefona, dacă vreţi. Are o mână foarte sigură... de altfel nici nu-i vorba despre vreo operaţie importantă... o simplă împunsătură cu acul... atâta tot. îi voi telefona să fie acasă cu toate cele necesare. Ce adresă aveţi? în timp ce doctorul nota adresa într-un carnet, Emanuel respiră puţin ca să se libereze de opresiune. Ascultase cu respiraţia tăiată tot ce spunea doctorul. Apoi, peste câteva zile veţi pleca la Berck, la mare... Berck? întrebă Emanuel. Unde vine asta? Doctorul luă dintr-un raft un Larousse enorm şi îl deschise la harta Franţei. Iată aici... vedeţi... Canalul Mânecii... mai jos de Boulogne este Berck... Nu-i însemnat pe hartă. E o plajă mică, pierdută în dune, un orăşel maritim unde vin bolnavi ca dumneata din toate părţile lumii ca să se vindece... Stau acolo culcaţi în ghips, dar duc o viaţă absolut normală. Ba ies şi cu trăsura la plimbare, trăsuri speciale în care stau întinşi, trase de cai sau de măgăruşi. Doctorul debita toate aceste explicaţii cu un ton savant, şi murmurat, uitându-se tot timpul pe hartă ca şi cum ar fi citit din dicţionar tot ce spunea. Dar până acasă umflătura nu va sparge? întrebă Emanuel. Ar fi vrut să întrebe multe; dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuşi în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolinduse pe trotuar ca o bilă de popice. De câteva minute se simţea foarte fragil încleiat, în fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce în apă bucăţi de compoziţie topită care se întăresc şi devin mai rezistente decât sticla obişnuită, de pot fi lovite chiar cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele toată masa se preface în pulbere. O singură vertebră sfărâmată, nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav şi atunci Emanuel s-ar fi prăbuşit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenuşă fumegândă. îl linişti doctorul cu argumente ştiinţifice şi medicale. Cât priveşte de onorariu, nu vru să accepte nimic. „De la studenţi nu iau bani..." în ochii lui mici ardeau scântei vii. Emanuel se simţi invadat de o tandreţă atât de moleşitoare, încât îi veniră lacrimile în ochi. Mulţumi doctorului cu exagerată efuziune. Se agăţă de această recunoştinţă cu frenezia unei eliberări, îi venea să se arunce la picioarele doctorului şi să rămâie prosternat în faţa lui. Vă mulţumesc, domnule doctor! (Ossana! Ossana!). Se îmbrăcă în grabă şi trecu prin acelaşi vechi salonaş. Curaj! mai spuse o dată doctorul pe scări cu un mic plescăit de limbă ca un îmblânzitor care îndeamnă animalul să sară printr-un cerc. Curaj! Curaj! răsună înăuntrul lui Emanuel ecoul lovindu-se de pereţii pieptului. Se trezi astfel deodată în plină stradă, în plină lumină a zilei. Era ca o dilatare bruscă şi imensă a lumii. Aşadar mai existau case, asfalt veritabil şi un cer îndepărtat, vaporos şi alb. Părăsise lumea de afară în această lumină şi o regăsea acum identică, poate mai vastă şi mai pustie, cu mai mult aer limpede în ea şi mai puţine lucruri decât odăile întunecoase din apartamentul doctorului. Totul părea însă mult mai trist şi mai indiferent... Acum păşea în această lume un Emanuel bolnav, cu o vertebră roasă, un nenorocit în drumul căruia casele se dădeau cu frică la o parte. Umbla pe trotuar moale ca şi cum ar fi plutit pe consistenţa asfaltului. In intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu. Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firişor subţire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabileşte profilul unui om, conturul acela care închide lucruri şi oameni, copaci şi câini, abia de mai ţinea în limitele lui materia gata să se prăbuşească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firişorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de turbure şi cenuşie. El însuşi, Emanuel, nu mai era decât o masă de carne şi oase susţinute de rigiditatea unui profil. II surprinse gândul că nu mâncase deloc în acea zi. Ce căuta acest gând într-un asemenea moment? Emanuel constată cu amărăciune că într-o lume atât de vagă şi de inconsistentă mai avea de îndeplinit încă ocupaţiuni precise. Se îndreptă spre restaurant. Lua masa într-un mic restaurant studenţesc în cartierul vechi al oraşului. Veneau acolo şi funcţionari şi lucrători; se mânca prost şi repede, era întotdeauna înghesuială şi clienţii în picioare aşteptau un loc liber, pe care îl ocupau cald încă. Pentru întâia oară venea acum foarte târziu la masă, când nu mai era nimeni. Sala zăcea pustie, tăcută şi îmbâcsită de fum. Intr-un colţ, mâncau chelneriţele. Casieriţa mânca la casă, în dosul cadrului de lemn, ca şi cum ar fi fost sortită să săvârşească toate funcţiunile ei existenţiale acolo, cocoţată pe scaunul ei şi închisă în ţarcul acela rigid. Era o tăcere impresionantă în restaurant, ca după un cataclism. Scaunele zăceau răvăşite pretutindeni şi Emanuel nu găsi decât o singură masă acoperită cu faţă de masă albă. Toate celelalte fuseseră strânse. Se aşeză încetişor pe scaun, cu frică să nu spargă abcesul, în jurul lui, pereţii acoperiţi de oglinzi mari cu rame bronzate, reflectau din compartiment în compartiment, aceeaşi sală vidă cu aerul din ce în ce mai şters şi mai verzui, până ce în ultimele oglinzi îndepărtate, sala devenea apoasă ca acvariumul din salonaşul doctorului. Acolo, departe, în ape stătute şi întunecoase, plutea solitară şi palidă faţa puhavă de crap a casieriţei cu privirea lentă a ochiului ei rotund şi rece. Era de altfel singurul animal submarin din acele străfunduri oceanice, şi Emanuel singurul înecat. In pragul pensiunii, portăreasa îi aştepta cu nerăbdare, îl zări de departe şi îi făcu semn cu mâna: S-a telefonat din partea doctorului Bertrand. Vine la ora 4 cu tot ce trebuie. Aşa a spus şi a mai adăugat să vă găsească în pat. Am înţeles, răspunse Emanuel vrând să intre pe coridor. Dar portăreasa suptă de curiozitate şi de nerăbdarea aşteptării îl opri în prag. Ce ai? Pentru ce eşti atât de palid? Eşti bolnav? E ceva grav? îl apucă de haină şi începu să1 zgâlţâie ca pe un sac din care ar fi vrut să scuture tot conţinutul. Mai încet! Mai încet! o domoli Emanuel. Hai în odaie şi am să-ţi spun totul. Avea o odaie mică, destul de incomodă, chiar lângă aceea a portăresei, la parter. O luase pentru a nu fi nevoit să urce scările, tot din cauza durerilor din spate. începu să se dezbrace. Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? îşi aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: „Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat toată viaţa". Acum, pentru a treia oară se întinse în pat. Portăreasa îl sâcâia mereu cu întrebările. Veni apoi în odaie şi Colette. Colette locuia şi ea la aceeaşi pensiune. Era o fată simplă şi netă ca o bucată de hârtie. Se ocupa cu broderia şi cu mici lucrări de croitorie, executate acasă. Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăţi. După amor, Colette servea   ceai fierbinte vanilat. Ceaiul şi vanilia conţineau tot parfumul şi toată savoarea iubirii lor domestice şi cuminţi. Portăreasa începu să deretice prin odaie, şi Colette să aranjeze cărţile de pe masă, pentru ca doctorul Bertrand să găsească ordine peste tot, în timp ce Emanuel scria o telegramă pentru tatăl lui în România. Colette nu prea ştia cum să exibe decent şi convenţional tristeţea de care era cuprinsă, îi venea să plângă pur şi simplu, dar se reţinu ştiind că asta 1-ar indispune pe Emanuel. Plecă repede cu telegrama la poştă, mulţumită că părăseşte puţin odaia aceea în care îşi simţea inima grea de lacrimi. Portăreasa ieşi şi ea o dată cu dânsa. Emanuel se trezi deodată singur, culcat în pat, la o oră de după-masă când de obicei lucra la Universitate. Il dobori o senzaţie limpede şi plăcută de lenevie ca un vechi ecou din copilărie, atunci când stătea în pat „bolnav", într-o zi de şcoală. Atinse uşor umflătura de lângă şold şi se înfiora. Creştea parcă mereu. înspăimântat, rămase nemişcat în perne, cu faţa în sus, aproape fără respiraţie. Aşa îl găsi doctorul Bertrand. Ei bine, ne pregăteşti surprize? Ce s-a întâmplat? Am auzit la telefon lucruri îngrozitoare... spuse doctorul intrând. Vorbea cu bonomia serioasă a tuturor medicilor de familie ce au trecut de anumită vârstă şi care capătă cu toţii un ton al vocii uniform, ca o însuşire biologică generală în dezvoltarea lor profesională. Era înalt şi spătos, cu părul tăiat scurt, ridicat aspru ca o perie. Examina abcesul cu o faţă impasibilă, pe suprafaţa căreia Emanuel nu descoperi nimic din gândurile interioare. Cineva bătu la uşă. Era ajutorul doctorului intrând încărcat cu pachete de instrumente şi diferite cutii nichelate. într-adevăr... e ceea ce mi s-a telefonat. Abcesul trebuieşte puncţionat îndată, spuse calm doctorul. Să începem! îşi dezbrăcă haina şi îşi suflecă mânecile cămăşii. Apoi ceru apă să se spele. Portăreasa veni în grabă agitându-se de colo până colo, preocupată şi bucuroasă de a juca un rol orişicât de mic în preajma unui personagiu atât de eminent ca doctorul Bertrand. Asistentul aranja cutiile nichelate pe masă. Când totul fu gata, trase patul lângă fereastră, în plină lumină. Emanuel îşi scoase cămaşa, începu din nou să clănţăne din dinţi ca în cabinetul de radiografie, în zadar încercă să surprindă mişcările asistentului, să zărească vreun instrument de tortură, să descopere mărimea acului. Doctorul şi asistentul umblau acolo la masă cu diferite obiecte, din care nu parvenea până la dânsul decât clinchetul lor metalic. Afară, dincolo de perdea, în stradă, un om trecu grăbit, îi urmări cu auzul paşii distincţi pe asfalt. Ce grijă avea ăsta? Mergea nepăsător pe stradă, în timp ce el, Emanuel, zăcea în pat, gata de a suferi o teribilă puncţie... Acum dârdâia de-a binelea de frică. Doctorul se întoarse către pat cu un tampon de vată îmbibat în iod. Purta mănuşi mari roşii de cauciuc ca un şofer de camion. Unse umflătura şi jumătate din pielea burţii care deveni deodată galbenă, în odaie se răspândi un miros antiseptic de iodoform şi de farmacie. Asta dădea încăperii o realitate nouă, medicală şi foarte severă. Se petrecea în ea ceva grav şi inevitabil. Emanuel se zăpăci cu totul, în jurul lui zărea dulapul, cărţile şi masa, vechile lucruri familiare, bine cunoscute, dar acum ele se desprindeau nesigure în luciditatea lor turbure, ca vorbele haotice ţipate de o voce necunoscută într-o hărmălaie de oameni adunaţi într-o sală. - Anestezic! spuse doctorul scurt. Tot ce mai văzu Emanuel fu pe asistent care se apropie de pat cu un tub mare de sticlă. Doctorul îi acoperi faţa cu cămaşa şi spuse portăresei să-i ţie mâinile. Eprubeta ţiui brusc şi Emanuel simţi într-un loc precis, pe piele, deasupra umflăturii, ţâşnitura lichidului care producea o răceală de gheaţă şi strângea carnea în jur. O cutie metalică se deschise şi se închise. - Ac, spuse doctorul în timp ce asistentul se apropia din nou. „Acul... acum va împunge cu acul..." gândi Emanuel. Clipele îi zvâcneau în tâmple teribil. Acum? Simţi lângă şold o împunsătură grea ca o lovitură dată din răsputeri. Era o durere amorţită şi surdă care cântărea îngrozitor în şold. O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie, o suferinţă îndepărtată şi extrem de prezentă. Deschise puţin ochii şi printr-o parte a cămăşii zări pe asistent pompând ceva într-o sticlă; nu deosebi nimic altceva. Ce se petrecea acolo, în carnea lui? Ce făcea doctorul? O apăsare mai adâncă a acului îi smulse un icnet de durere. Cât va mai dura? Părea fără sfârşit, şi asistentul pompa mereu... într-un sfârşit se făcu o pauză... Emanuel simţi acul ieşind brusc dintr-însul şi răsuflă uşurat, în muşchi, lângă umflătură persista o încordare grozavă a cărnii, dar ca o durere mai simplă ce se stabilise la un nivel fix de acuitate. Portăreasa îi ridică de pe ochi cămaşa. Doctorul ştergea acum cu eter un punct ce sângera uşor. Sticla de pe masă era plină cu un lichid compact gălbui. Ce-i asta? întrebă Emanuel sfârşit de încordare şi emoţie. Puroi, amice! Puroi! răspunse doctorul cu aceeaşi voce bonomă. Trebuie să pleci ia Berck şi să stai liniştit acolo până te vindeci. E o chestie de timp îndelungat şi de răbdare. Ai avut abces plin-plinuţ. Cred că nu se va forma din nou atât de iute... Să stai liniştit. Auzi? Să stai cuminte întins pe spate... Când pleci? Peste câteva zile, spuse, epuizat, Emanuel. Am telegrafiat tatălui meu şi îl aştept la sfârşitul săptămânii. Va veni desigur cu primul tren. Mai vru să întrebe multe, dar se lovi de faţa impasibilă a doctorului şi se irită la gândul că în această indiferenţă zăcea cunoaşterea exactă a infirmităţii lui. Apoi doctorul îi strânse cu putere mâna şi îl părăsi. După-amiaza îşi reluă în odaie scurgerea ei inutilă şi tristă. Sticla cu puroi zăcea pe masă în plină evidenţă. Câteva raze de soare se jucau arămii într-o lumină domoală pe zidul casei din faţă. Emanuel simţi în piept o mare slăbiciune - s-ar fi zis că respira ceva din conţinutul pustiu şi dezolant al acestei după-amiezi melancolice. încercă să citească, dar nu înţelese nimic; cărţile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduţe şi intime de plictiseală şi suferinţă. Aceasta e tristeţea ineluctabilă a zilelor de boală. în faţă, pe zidul cenuşiu, razele asfinţi tulişi se urcaseră până sub acoperiş, şi geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Aspectul imobil şi părăsit al casei îi sfâşia inima. încet de tot ridică plapoma să privească locul umflăturii; nu simţea nici o durere, iar umflătura dispăruse, îşi privi picioarele goale, burta, coapsele, tot corpul... Colette îl surprinse numărându-şi coastele. Zilele treceau aride şi incolore, îngrozitor de lungi şi de triste, în orele libere Colette stătea lângă el şi broda. Veniră să-1 vadă câţiva colegi, la întoarcerea de la Universitate care era aproape. Veneau îmbibaţi cu miros acid de laborator şi asta îl întrista încă mai tare. Simţea atunci mai adânc că e bolnav, că e în vacanţă... Rămânea nemişcat ore întregi, cu capul ridicat puţin în perne. îmi fac ucenicia de bolnav, spunea el Colettei. în fiecare zi pe la ora patru ţintea cu atenţie paşii portăresei distribuind poşta. Dar urma aceeaşi obişnuită deziluzie. Nici o telegramă, nici o scrisoare? - Nimic. Ziua recădea în monotonie. într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise şi îl privea cu atenţie. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puţin la o parte perdeaua, în stradă stătea şi se uita la el tatăl lui. Emanuel fu emoţionat; tatăl lui intrând în odaie îşi ascunse mai bine turburarea tuşind încetişor ca să nu-i vibreze vocea, îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simţea angajat moralmente faţă de iubirea tatălui său şi de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise, în ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. „Cu siguranţă că tatăl meu ar înnebuni de tristeţe", îşi spuse el şi îşi imagina demenţa calmă şi severă a omului acesta care făcuse totul în viaţă cu sânge rece. „Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată", se mai gândi Emanuel cu infinită tristeţe. Era şi acesta un anumit fel de a fi tandru faţă de sine însuşi. în câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo şi să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi şi se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck. Acolo-i vindecarea ta. Bolnavii duc o viaţă normală în sanatorii organizate ca nişte simple hoteluri; nici nu simţi că eşti bolnav. Vei vedea... vei vedea... împachetară lucrurile a doua zi şi la amiază fură gata de plecare. In ultimul moment portăreasa aduse un pachet şi îl strecură discret lui Emanuel. E de la domnişoara Colette... Şopti ea. Mai mult de curiozitate, Emanuel îl deschise imediat. Conţinea o cutie de ceai şi câteva comprimate cubice cu extras de carne, pentru gătit supă. Ceaiul era desigur o aluzie la iubirea lor. Cât despre comprimate, Colette îşi bătuse capul toată dimineaţa ca să găsească un cadou ieftin şi util şi isprăvise prin a-şi aduce aminte că în timpul războiului mama ei îi trimetea tatălui pe front extras de carne ca să-şi facă singur supă în tranşee. „Şi acolo unde pleacă Emanuel, trebuie să fie mai rău ca în tranşee... cugetă ea simplu. O farfurie caldă de supă o să-i facă bine..." Şi gândind astfel îi veneau lacrimile în ochi. 130 Ziua se prelungea într-o înserare călduţă şi funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roşii şi arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. în compartiment, Emanuel şi tatăl lui, singuri, zăceau cufundaţi în acelaşi sentiment de tăcută intimitate. O dată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite şi mecanice, fixată sub vagon. într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o minută, se dădură jos să schimbe. Urcară într-un trenişor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată şi îngheboşată ca o cămilă, în vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte şi de alta, ca într-un tramvai. încetişor, trenul porni nesigur hurducându-se de şine. Toate geamurile prinseră a clănţăni cu putere ca şi cum le-ar fi fost frică de voiaj. In urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la fereşti. Apoi cineva trase o perdeluţă şi peisajul rămase afară ca tăiat cu foarfecă. în vagon se înghesuia lume multă, cu pachete şi coşuri; oameni care se îndesau pe banchete... copii care scânceau... apoi îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversaţie intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înţelegere şi de bunăvoie. Toată lumea asta pleca la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpeneşti în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subţirele şi elegante, în „tailleur" gris. Chiar în faţă, pe banchetă, doi părinţi tineri îşi duceau copilul la un sanatoriu. Era un băieţaş slab şi palid, în haine de marinar, cu un picior înfăşurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subţiri şi obosite ca la o păpuşă de cârpă, îl ţinea pe braţe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută. Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu. Pleci la Berck? întrebă ea. Eşti bolnav? Ţipa foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului şi al conversaţiei generale. — Unde suferi? Aici?... Aici?... Arătă şoldul, apoi spatele. Da, aici, la spate, răspunse Emanuel. Bătrânica îşi strânse gura pungă şi clătină din cap a compasiune. Şi ai abces? continuă dânsa. Emanuel nu se înşelase, auzise bine, era vorba de un abces. De undea ştia însă femeia asta ce e aia un abces? Avu o mină atât de uimită, încât bătrânica se grăbi să-1 liniştească. Iată vezi, cunosc şi eu puţină medicină... De când tot vin la Berck e timp ca să fi învăţat toate astea... Am şi eu acolo un băiat bolnav. Emanuel nu răspunse, dar se trezi tras de mânecă. Te-am întrebat ceva, reluă bătrânica supărată. Ai sau n-ai abces? Ei da, am, răspunse Emanuel cu oarecare bruscheţă. Şi ce-i cu asta? De data asta bătrânica tăcu. în caligrafia zbârciturilor de pe faţa ei apăru semnul clar al unei mari întristări. Cu jumătate de voce mai îndrăzni să întrebe dacă abcesul e fistulizat. Ce-i asta „fistulizat"? făcu Emanuel nedumerit. Adică dacă a spart... dacă are găurică pe unde curge încontinuu... Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum doctorul a scos din el puroi cu acul şi văd că umflătura a dat înapoi. Trenul îşi scutura mereu fierăria veche şi zgomotul lui se depunea scăzut în convorbire ca fondul unui murmur coral într-o operă, în timp ce artiştii cântă. Acum treceau prin dunele din împrejurimile oraşului. Mai erau câteva minute până la Berck. Tot traiectul dura mai puţin de un sfert de oră. E bine că abcesul nu-i fistulizat, murmură bătrânica. Şi dacă ar fi? spuse distrat Emanuel. Eh, atunci se schimbă chestia... şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti pe nerăsuflate: Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morţii... Ce ţi-a spus? îl întrebă tatăl lui. Crezi că am înţeles? Vorbeşte prea repede... Trenişorul începu a scârţâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă staţie de provincie. Un domn înalt cu cârje aştepta pe doamna în „tailleur" gris. încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aştepta însă pe Emanuel abia la ieşire. în timp ce şoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piaţeta din faţa gării, privind în jurul lui. Deodată rămase uluit. Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, aşezat pe o montură cu patru roţi mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap şi haină şi totuşi nu se mişca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Aşa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti şi îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruţul pe străzile oraşului. Vezi, îi spuse tatăl lui... aici toţi bolnavii duc o viaţă normală... Sunt complet îmbrăcaţi, se plimbă pe stradă... numai că stau întinşi... atâta tot... Ai să vezi şi pe alţii tot întinşi, conducând singuri trăsura... Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în maşină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două şiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie şi strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare. în pragul sanatoriului îi aştepta directorul. Intrarea era ornamentată de două mari plante exotice. Vasele de faianţă şi hainele negre solemne ale directorului, precum şi ghetrele lui albe dădură acestei sosiri un aer foarte teatral. Directorul se înclină şi strânse mâna mai întâi tatălui, apoi lui Emanuel. Avea obrazul foarte pudrat şi tocmai aruncase capătul ţigării de foi pe care o fumase până atunci. Cu ţigara în colţul gurii, pe faţă i se imprimau într-o parte riduri lungi de câine şi atunci semăna, în totul cu acei mopşi de porcelan îmbrăcaşi în frac roşu, de pe unele scrumiere. „Păcat că îi lipseşte fracul", gândi Emanuel. Tăcerea sanatoriului era impresionantă, dar coridoarele semănau cu orice coridoare de hotel: uşi albe la rând cu numere pe ele. Emanuel avea odaia la etajul al treilea. Urcară lent cu un ascensor ce nu făcea decât un zgomot mărunt şi înăbuşit, în fundul unui coridor întunecos, directorul deschise o uşă. Se vedea bine că era o cameră ieftină. Tot mobilierul se compunea dintr-un dulap, o masă şi un pat de fier. într-un colţ stătea toaleta cu o cană enormă albastră de tablă smălţuită. îţi place? întrebă tatăl lui când directorul fu plecat. Ce avea să-i placă? Se întinse ostenit pe pat şi închise ochii, îi zumzăia încă în cap mersul trenului şi frânturi din convorbirea cu bătrânica în doliu. Zilele petrecute în pat îl slăbiseră îngrozitor. Tatăl lui aprinse lumina, în odaie se stabili atmosfera neplăcută şi ciudată a unei camere de hotel mizerabile unde trebuie să dormi o noapte în trecere. într-un sfârşit cineva bătu la uşă. Eva! se recomandă aspru infirmiera care intră. Avea un nas atât de lung şi de ţuguiat încât de-ar fi întors capul în toate părţile parcă tot numai din profil stătea. Se informă pe scurt de boala lui Emanuel. Aici o să vă faceţi bine, murmură ea cu ton plictisit, profesional. Mai sunt mulţi bolnavi ca mine? întrebă el. Au toţi câte o vertebră atacată? Eva ridică mâinile în sus ca o supliantă antică. O vertebră? O singură vertebră? Eh! Eh! sunt unii care au zece vertebre atacate la rând... alţii genunchiul... coapsa... degetele de la mâini... glezna... Credeai că eşti singurul? Ha! Ha!... Râse scurt şi uscat.   Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, şi în minte îi veni imaginea unei ţigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenuşă în tot lungul ei. „Ce amarnică putreziciune...", gândi el. Şi doctorul Ceriez? întrebă tatăl lui Emanuel. Gând vine la clinică? Am vorbit cu el atunci când am fost aici şi... Oh, foarte bine! Foarte bine! întrerupse Eva. Doctorul Ceriez este din întâmplare acum în sanatoriu. A venit să vadă un operat... Mă duc să-1 chem. Emanuel rămase liniştit şi epuizat, întins pe pat. în jurul lui tatăl său se agita, uşa se deschidea şi se închidea, se petreceau o mulţime de lucruri la care el nu lua parte. Sar fi zis că lumea devenise deodată mai densă şi mai indistinctă... Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală, într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic şi trist. Peste câteva minute se întoarse infirmiera însoţită de doctorul Ceriez. Era un bărbat destul de tânăr încă, foarte înalt şi spătos dar cu părul încărunţit. Avea o coafură superbă, leonină, dată pe spate cu îngrijire. Faţa îi era grasă şi pietroasă. Doar privirea albastră şi limpede purta în ea o nuanţă contradictorie de infinită bunătate şi stabilea în trăsăturile obrazului un amestec de copilărie şi de severitate. II examina pe Emanuel cu atenţie, se uită şi la radiografii, pipăi abcesul şi diagnostică aceeaşi tuberculoză la o vertebră. Aici la Berck aerul e tare şi vivifiant. Să cauţi să ieşi cât mai des cu trăsura la plimbare şi mai ales să stai liniştit... Şi apoi adresându-se către infirmieră: Deocamdată să-1 lăsăm aşa... în pat... mâine îi veţi aduce o gutieră... şi apoi, peste câteva zile, când se va obişnui cu poziţia culcată, îi vom face un ghips... Un ghips, murmură Emanuel speriat. Doctorul se întoarse spre el. Un ghips nui nimic grav... Absolut nimic grav. Vei sta în corset tot atât de comod ca într-un fotoliu... Asta pot să ţi-o garantez. îi strânse mâna şi îşi luă pălăria să plece. Se mai opri o clipă. Cunoşti pe cineva în sanatoriu? Ţi-ai făcut până acum vreun prieten? Şi cum Emanuel dădea negativ din cap, doctorul adăugă: Ti-1 voi trimite pe Ernest. E un băiat bun cu care o să te înţelegi de minune... Ieşi grăbit, în urma lui, tatăl lui Emanuel închise încet şi cu deferentă uşa ca şi cum doctorul prin simpla atingere a mânerului ar fi lăsat-o îmbibată cu ceva din fluidul eminentei sale personalităţi. Ai văzut? spuse el jovial, frecându-şi mâinile. Toată chestia bolii devenise acum pentru dânsul o afacere aranjată. Emanuel mai aşteptă câtva timp pe Ernest, dar se părea că nu avea de gând să vie în seara aceea, începu să se dezbrace de culcare; nu-i era nici foame, nici sete. O osteneală calmă îi îmbăia toate membrele. In întunericul care se făcu în odaie, ecoul acordeonului acoperi melancolic sfârşitul zilei. Toată dimineaţa Emanuel rămase în pat. Tatăl lui îşi trase scaunul lângă el şi în odaia răvăşită, cu fereastra deschisă, statură mână în mână privind imensa luminozitate a oceanului. Venea dinspre orizont o strălucire lăptoasă ce acoperea în depărtare conturul dunelor şi umbrele oaselor, înecându-le într-o orbitoare aureolă. Zgomotul valurilor foşnea atât de aproape încât nu se mai auzea nimic din sanatoriu. O sonerie zbârnâia undeva din când în când şi atunci tresăreau amândoi, smulşi o clipă din beatitudinea lor limpede. într-un sfârşit veni un brancardier să-1 îmbrace. De acum înainte acesta urma să-1 ajute în fiecare zi. Omul de serviciu avea o mare îndemânare; îi trase încet pantalonii, aşa cum stătea întins; apoi îi trecu cămaşa şi haina, încet, fără grabă şi fără ca Emanuel să facă altă mişcare decât să se încline puţin pe o parte şi pe alta pentru a-şi trece mânecile. „Mă îmbracă exact ca pe un cadavru", se gândi el şi vru s-o spuie tatălui său, dar se reţinu. Brancardierul deschise uşa şi împinse în odaie un căruţ. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu muşama neagră şi două perne tari la cap... Poftim! îl invită brancardierul şi îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiţi aici, ca toţi bolnavii... Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreţi. E comod de pus pe el cărţi, lucruri... Un gong sună tocmai atunci ora mesei. Coborâţi în sala de mâncare, ori rămâneţi în odaie? întrebă omul de serviciu. Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi. Să scoboram! Sigur... e mai bine, răspunse el. Brancardierul împinse încet căruţul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor. Emanuel, beat încă de lumina şi de liniştea acelei dimineţi, lua această alunecare lină pe căruţul cu arcuri drept o distractivă plimbare dejoacă, îl cuprinse o uşoară şi agreabilă ameţeală când ascensorul începu să scoboare. Abia jos în sală se trezi el în plină înţelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viaţă în care intrase. Era o sală obişnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluţe la fereşti şi plante mari exotice în colţuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn şi spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect şi halucinant? înşiraţi de-a lungul pereţilor, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinşi pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcaţi la masă, dacă feţele obosite şi palide ale celor mai mulţi dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăţ. Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic şi demenţial? într-un roman de senzaţie un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie într-o sală circulară. Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă. Emanuel fu aşezat la o masă, lângă o bolnavă cu rochia albastră, în scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu şi halucinant este faptul că întâmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute şi banale, în sala de mâncare elementele de vis şi de realitate erau atât de concomitent prezente, încât timp de câteva secunde Emanuel îşi simţi conştiinţa cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă şi totuşi grozav de efemeră şi nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruţ, în mijlocul unei săli unde toţi comesenii stăteau culcaţi la mese împodobite cu bucheţele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? în ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea? Vecina lui de masă îi zâmbi prin oglindă. Stătea şi ea întinsă pe un căruţ tot îmbrăcată, tot aparent normală, dar nu ţinea capul pe perne, îl avea complet culcat şi nu-1 mişca nici în dreapta nici în stânga. Pentru a vedea ce se petrece în jur avea un suport metalic cu o oglindă, drept deasupra ei. Putea s-o încline în orice direcţie şi să observe astfel totul în sală. în luciul cristalului, unde plutea obrazul ei detaşat (ca întruna din acele ieftine iluzii optice de bâlci care prezintă un cap tăiat), acolo Emanuel descoperi zâmbetul ce i se adresa. Sunteţi bolnav de mult? întrebă fata fără altă introducere. Sufăr de mulţi ani, răspunse Emanuel, dar nu mi s-a descoperit boala decât acum de curând... Aşa a fost cu noi toţi, spuse bolnava cu un uşor suspin, îndreaptă lui, Emanuel descoperi un tânăr cu capul înfundat într-o carte, în sală privi rând pe rând bolnavii, unii complet culcaţi, alţii cu perne la cap, în fine unii care stăteau pe căruţ în capul oaselor ca pe un scaun: aveau doar picioarele întinse. Toţi îmbrăcaţi corect, femeile cu rochii cu oarecare cochetărie - bărbaţii în haine obişnuite, cu guler şi cravată. Se părea o adunare normală, de oameni care la comandă s-ar fi alungit cu toţii pe cărucioare. Indrăzni să întrebe pe vecina lui pentru ce unii bolnavi stăteau complet întinşi şi alţii numai înclinaţi pe jumătate. Pentru că nu toţi au aceeaşi boală, îi răspunse tânăra fată. Unii au atacate vertebrele gâtului, ca mine alţii numai genunchiul ori coapsa. Bolnava îi vorbea cu multă spontaneitate zâmbindu-i mereu în oglindă. Emanuel încercă şi el să răspundă cu un surâs, dar buzele i se încrustară într-o grimasă penibilă. Un brancardier aduse în sală un căruţ elegant pe care stătea ridicată în perne brodate o doamnă tânără, blondă, foarte vioaie, înclinând capul şi salutând în toate părţile. O însoţea un tânăr negricios la faţă, înalt, umblând în cârje. Căruţul fu aşezat în rândul din faţă, iar tânărul se aşeză şi el la aceeaşi masă. Cine e doamna asta? întrebă Emanuel. Bolnava întoarse oglinda spre locul arătat. Ah! da... e doamna Wandeska, o poloneză care stă la sanatoriu de aproape un an. E vindecată acum, a început să umble... A avut atacat genunchiul rău de tot. Trebuia de mult să plece acasă, dar amână mereu... De ce? întrebă curios tatăl lui Emanuel. Hm! Asta e cam greu de explicat unui om sănătos, genunchiul ei s-a vindecat, dar s-a anchilozat şi a rămas ţeapăn. Când umblă, şchiopătează. Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toţi au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoşi. Dar nu se poate... va trebui totuşi să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca şi boala... începuse să se servească. Bolnavii luau cu mişcări precaute farfuria cu supă pe pieptul lor. Şi Emanuel trebui să mănânce astfel. Tatăl lui, care se aşezase lângă dânsul, îi ţinu câtva timp farfuria cu mâna. Apoi, când văzu că se obişnuise puţin, îl lăsă să mănânce singur. Cu fiecare înghiţitură farfuria îşi pierdea parcă echilibrul şi părea gata să se răstoarne. Era un veritabil număr de acrobaţie de executat, dar bolnavii vechi se serveau cu atâta dexteritate, încât nici nu se mai uitau în faţa lor şi continuau nepăsători şirul conversaţiei. în faţă, doamna Wandeska râdea foarte amuzată de cele ce-i spunea tânărul de lângă ea. E soţul doamnei? întrebă Emanuel arătându-i prin oglindă. Tonio? Ah, nu! E un prieten al ei... un argentinian... şi el vindecat de mult, dar preferând aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură... în acel moment în fundul sălii un bolnav scăpă pe jos tacâmul care căzu cu un clinchet foarte sonor. Căruţul lui era destul de scoborât şi dacă ar fi întins puţin braţul ar fi putut desigur ridica obiectul. Emanuel observă însă cum bolnavul îl priveşte fără a face nici un efort. Vecina lui urmărise şi ea scena. O fată de serviciu veni în grabă şi aduse altul. Pentru ce nu şi 1-a luat singur de jos? Era foarte simplu... spuse Emanuel. Crezi că era simplu? S-ar fi răsturnat cu siguranţă; poartă pe el un ghips de zeci de kilograme. Emanuel rămase stupefiat. Vedea bine că bolnavul stătea rigid pe căruţ, însă nimic nu făcea să se bănuiască sub haine corsetul. Aşa-i că le face bine doctorul Ceriez? adăugă fata. Imposibil de ghicit forma ghipsului sub haine... le croieşte pe măsură. Şi cu degetele bătu în rochia ei care sună dur şi uscat lovind un corp tare dedesubt. Purta şi ea un corset şi totuşi, era şi ea îmbrăcată din cap până în picioare, fără nici o aparenţă exterioară a infirmităţii de care suferea. Şi mie mi se va face un ghips, spuse Emanuel cu o mare descurajare în voce. Acum, privind şirul de bolnavi alungiţi, chestia bol H nu se mai rezuma pentru el la o simplă afirmaţie abstractă, „a fi bolnav", în contrast cu „a fi sănătos". Se simţea intrat în rang, ca într-o aliniere militară. Solidar cu dânşii în boală, solidar în ghips... Corpul însuşi luase pe căruţ o atitudine corectă şi nemişcată de infirm... Masa era pe sfârşite când intră grăbit Ernest însoţit de un alt bolnav. Ernest umbla normal; celălalt rămase o clipă în prag măsurând din ochi distanţa care îl separa de masa lui, ca şi cum şi-ar fi acumulat forţe ca să străbată sala. Dar ce era această nouă şi dureroasă surpriză? Un umblet de schilod, o exhibiţie de mascaradă, un număr de clovn? Bolnavul se sprijinea în două bastoane şi la fiecare pas arunca violent câte un picior în aer. II ţinea o secundă tremurând suspendat, apoi îl zvârlea în lături şi tot tremurând îl depunea pe parchet. Era un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat şi de inuman, încât nici o paiaţă din lume n-ar fi izbutit să-1 imite. Sărea parcă, dar nici sărituri nu erau acelea. O criză de epilepsie, asta era; o adevărată criză de epilepsie a picioarelor. Ernest în acest timp părea să caute pe cineva în sală; puţin îi păsa de masă; când îl zări pe Emanuel, veni repede la dânsul. Eşti noul bolnav despre care mi-a vorbit doctorul Ceriez? întrebă el şi se recomandă. Avea mişcări iuţi şi aproape sălbatice, în priviri îi ardea o devorantă curiozitate. - Cunoşti pe vecinii de masă? întrebă el din nou. Bolnavul din dreapta scoase^ o clipă capul din carte, îmbufnat că fusese întrerupt. îţi prezint pe domnul Roger Tbrn... un bun prieten al domnişoarei Cora. Şi arătă pe bolnava în rochie albastră cu care Emanuel vorbise până atunci. Atât Roger Torn cât şi Cora se înroşiră până la urechi. Ce nesuferit eşti! îi adresă un reproş tânăra fată. Intr-adevăr aşa se pare... răspunse Ernest. Dar cred că o să-ţi schimbi în curând părerea... Ştiu eu să aranjez lucrurile... adaugă clipind şiret din ochi. Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră in sală şi începu să distribuie pe la mese jurnale şi reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârşise şi brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristeţe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viaţă aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alţii, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toţi oamenii şi totuşi a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros şi trist în această boală. Paradoxul consta în a exista şi totuşi în a nu fi „cu desăvârşire viu"... Ieşi buimăcit din sală. în urma lui conversaţiile şi zgomotul continuau pline de animaţie. Feţele de serviciu strângeau tacâmurile zâmbind în trecere bolnavilor. Ernest veni să-i propuie o plimbare cu trăsura chiar în după-amiaza aceea. — Zilele frumoase de toamnă sunt numărate la Berck, spuse el. In curând ploile o să ne închidă pentru mult timp în casă. Emanuel acceptă cu bucurie. In fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare... spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine... şi n-am nici o dorinţă să umblu... Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie... Tatăl lui care stătea pe pat şi cetea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul. Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav... Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil... Mi-e frică de scoborâş... mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască... Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încuraja Ernest şi bătu cu pumnul în piept. Porţi şi d-ta un corset? întrebă Emanuel. Pieptul sunase dur. Da... dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse pe jumătate de gură Ernest. Pot să-1 văd? Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate, în jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată. Şi cât timp mai trebuie să-1 porţi? întrebă Emanuel. Acesta nu-1 mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot... Trebuie să-1 îmbrac mereu... toată viaţa poate... Emanuel rămase tăcut şi gânditor. Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să... Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăca la loc. După câteva minute, tatăl lui lăsă ziarul şi începu să-şi facă valiza. Pleca chiar în după-amiaza aceea, în jena şi tăcerea celor din odaie, se vedea bine că mai persista încă efectul frazei lui Emanuel. Să nu faci prostii, îi spuse tatăl lui, împachetând lucrurile şi ferindu-se de o întâlnire a privirilor, îşi voi trimite bani ca să te îngrijeşti... ca să te vindeci... voi munci pentru tine... numai pentru tine... să nu uiţi niciodată asta. Emanuel avea sentimentalităţi facile şi trecătoare. Ascultându-1 pe tatăl său vorbind eu atâta emoţie, îi veniră pe moment lacrimile în ochi, dar peste o secundă uită totul şi sună nerăbdător să întrebe de trăsură.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

CAPITOLUL X   La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un Aviz Navigatorilor: „Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi. Ofiţerul popotar este învestit cu puterea executivă”. În schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea. Uneori câte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă: Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ, Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ. La zile mari, când comandantul cobora din turnul său de fildeş, ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic. Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tânăr. Făcându-şi de lucru prin birou în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din „La Grande Encyclopédie”: Năvălirea Avarilor. El citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea Avarilor. Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tânărului ofiţer. — N-aş fi crezut, şopti secundului, să aibă o cultură aşa de serioasă băiatul ăsta. — E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat până acum, îi răspunse secundul stăpânindu-şi râsul. * Într-o seară, pe la sfârşitul mesei, Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de serviciu. Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbâcsit din careu, se plimba singur căutând să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuseră o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice. Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse jurnalul de bord, în care trebui să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiralul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, râs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table. Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit într-un hohot de râs. Instinctiv îşi ascuţi auzul; se aplecă atent spre geamul deschis. „Neagu îi ageamiu, domnilor... nu v-am spus... eram sigur... am câştigat pariul.... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu... cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu. Faptul e consumat.... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţii la plajă”... Ca lovit de un glonte, Neagu se frânse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mână la frunte frecându-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuseră pariuri pentru cucerirea Evantiei. El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbântă capul, fără să poată reacţiona. Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă că-i dăduseră lacrimile în ochi. „...Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicol, să ajungă de râsul lumei, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragi-comedii de care toţi îşi băteau joc...” C-o extremă sforţare se ridică. Era copleşit de ruşine; simţea mândria lui rănită, şi o mânie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea? I se păruse că timonierul de serviciu l-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii în careu. „Ei şi?” încordat începu să se plimbe călcând apăsat cu tocurile în puntea de lemn. Îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţii. În agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier îi tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sânge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire. „Cum? adică trebuia numai decât să abuzeze de naivitatea unei minore?... să-şi bată joc de ea?... ca să fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută?... A! dacă ar fi fost o femee cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui...” Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburându-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte ghiare invizibile îi zgâriau gâtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă. Târziu, când coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare. Cu faţa în pernă, cu ochii închişi, pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă. Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici la masă în careu nu s-a arătat. În cabina lui strâmtă şi întunecată s-a frământat ca o fiară în cuşcă. La amiază un soldat îi aduse un plic. Îşi aruncă surprins ochii pe adresă. Îi tremurau mâinile rupând febril plicul. Se uită în josul paginii la iscălitură: „O binevoitoare”... Un scris stângaci de femee... În câteva cuvinte, îl anunţa „să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îl înşeală în fiecare noapte întâlnindu-se la plajă cu amantul ei, căpitanul D.” „Ha! ha!” explodă Neagu, „asta-i frumos, va să zică lucrul e public... toată lumea ştie.” „Ce ridicol! Ce stupidă situaţie! Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură!...” „Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care l-a compromis în aşa hal”. Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit în acelaşi timp de un ciudat amestec de mândrie, ruşine şi dorinţă. „Şi cât am iubit-o”. îşi zise deodată învins de un plâns copilăresc. Merită oare atâta iubire creatura asta? Cum e posibil să existe asemenea făpturi? Perfidie? Capriciul unui suflet femeesc? E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege...” Nu, e un chin pe care el nu-l poate suporta. Trebuie să verifice faptele; să aibă o explicare, să se lumineze. „Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat”. Începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav. Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare – răspunsurile primite aveau să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea. „Îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromisurilor. Ori tot, ori nimic”. A dat scrisoarea în mâna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după câteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi l-a ajuns pe caporal care abia plecase. A rupt scrisoarea aruncând bucăţile în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărât. „Va lua taurul de coarne, trebuie să fie tare, stăpân pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea”. Când începu să însereze, ieşi neobservat pe chei. Era turburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată. E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe? Cum să înceapă? Şi ce ton trebuia să aibă?... „Nu-i nevoie; momentul oportun o să-l inspire. Va proceda bărbăteşte”. Sună hotărât la scară. — Domnişoara Evantia e bolnavă; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţia, fata proprietăresei. În faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorât, cu buzele strânse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mânie absurdă se hotărî să plece. Unde? Ce trebuia să facă? În loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe chei. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adânci. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodământ onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amar, până la disperare. Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos: „o copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriciilor acestui om care n-a iubit nici o femee în viaţa lui... „şi eu care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa”, îşi zicea el, îndurerat, c-o naivitate copilărească. Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută, îl irita până la furie. Îi venea să alerge, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atâtea victime nenorocite. O seară de toamnă, umedă, rece La Cercul Marinei era lumină. Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişcându-se în jurul biliardului. Neagu se opri. împins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră. Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el Deliu. Mândru, zâmbitor, cu tacul în mână, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia fie biliard. Câţiva ofiţeri urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-l putea egala. Neagu tulburat îi observă gesturile pe furiş ca o fiară la pândă. Inima îi zvâcnea. Îl privea pe Deliu, c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atâtea calităţi. „Ce impresie trebuie să facă femeilor?” „Desigur e o făptură deosebită de a mea... el e din rasa cuceritorilor... abil, hotărât, tare”, recunoscu Neagu, clasificând în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte. „O îmbinare armonică, îşi zise în sine, trebuie să dea omul ideal, complet”. Abătut, înjosit, de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridica din străfundul sufletului, învingând orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blândă şi onestă. * Doctorul Barbă Roşie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgâlţâia cu asprimea lui prefăcută. — Ce-i cu tine, băiete? Ai căzut într-o melancolie cronică... nu vezi că te topeşti ca lumânarea... cât are să mai ţină febra asta sentimentală? Să ştii de la mine că morbul lui Cupidon, e cea mai păcătoasă boală microbiană, pentru-ca ataca în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă. — Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zâmbet forţat. — Mă băiete! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţei; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti prea tânăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeea este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită. Când îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit. — Neagule, băiete! te-afunzi într-o neagră mizerie sentimentală. Te-ai împotmolit de la prima decepţie; te-ai sfărâmat de primul colţ. de stâncă ce ţi-a ieşit în cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capricioasă, că are flux şi reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă. În viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere: „în fiecare port câte-o iubită”, zice un cântec napolitan: „ancorează, debarcă, iubeşte, şi iute ridică ancora şi du-te... Marinarii nu fac purici nicăieri. Fi bărbat, Neagule, nu copil...” C-o milă părintească pentru fiul adoptiv cum spuneau în glumă camarazii – Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată. Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă. — Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore? întrebă Mincu închizând uşa şi deschizând ochiul de geam rotund al cabinei ca să intre aerul proaspăt al mării. — Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu. — Dar cum? Care-i terapeutica iubirii? — Cred că trebuie să-l faci să nu se mai gândească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aşi prescrie în doze mari un extract de matematici superioare. — Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altă dată le migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă până la capăt, se poticneşte de la început. — Atunci nu ne rămâne decât omiopatia. Cui pe cui scoate – trebuie încurcat cu alta... — Un surogat? întrebă Mincu. Asta nu-l poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, proza nu poate înlocui poezia iubirii. El suferă din cauza poetizării, idealizării – e prima lui iubire... Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital... — Dar el suferă rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică vicioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţii... — Sunt sigur că şi ea l-a iubit la fel, şi că-l iubeşte încă. Fata era un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit. A venit la timp altul şi l-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare vicioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura. Câte victime n-au făcut poeţii şi romancierii. Nu ştiu care filosof a propus ca poeţii romantici să facă un stagiu de studii pe lângă hergheliile de reproducţie a cailor de rasă. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă. Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecând fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit, pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească. să-l ascundă întotdeauna. — Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Când te gândeşti că sunt oameni care trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la care prima iubire le devastează viaţa şi rămân cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe când mă aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femee care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lângă care treci indiferent, numai una te opreşte în ioc? De ce dintre toate săgeţile care ţi se aruncă, numai una – cea otrăvită – te loveşte drept în inimă? De ce din întâlnirea a două priviri se produce scânteia ce electrizează două fiinţe care niciodată nu se cunoscuseră? Ce banal şi ce misterios lucru. Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească, face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa; luptam cu mine însumi; presimţind parcă un pericol mă ţineam pe marginea unei prăpăstii – un pas şi eram pierdut. Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încât – mi-a spus ea în urmă – era hotărâtă să vină singură la mine dacă mai întârziam! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor? Pe când femeea devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o criză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa, stăpânindu-i gândirea şi simţirea. Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. În acea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cucerirea femeii; hotărârea bărbatului de a răzbate până la capăt, pe viaţă sau pe moarte... E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie. Bărbatul ei, un levantin abil – care nu ştia dacă se însurase din calcul sau din dragoste – încercase la început să lupte; dându-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemnă cuminte. După trei luni s-a pronunţat divorţul. Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi. Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeea asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi despre viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea. Pe lângă simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei. Armonia care o radia o simt şi acum în mine. Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este un lucru de care trebuie totdeauna să te temi. Dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri care nu se pot explica. Să-ţi arăt contrastul firii femeieşti la două epoci diferite. Nici până azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în câţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză – din omidă fluture? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. Îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urât, îşi neagă trecutul – schimbată complet ajunge o străină, altă făptură pe care n-o mai recunoşti. — Cunoşti teoria, îl întrerupse doctorul, asupra reînnoirii continue a corpului omenesc? Preschimbarea completă se face în curs de câţiva ani. Materia cerebrală ca şi carnea trupului se preschimbă.... — Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gândirii rămâne acelaşi. Eu de când mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gândi, pe când ea... — Ea e femee. Nu trebuie să judecăm femeea după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Astai greşeala pe care toţi o repetăm mereu. Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului. — Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femee? — Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe când la femee gândirea şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea. — Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de... — Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica până la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul femeea îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură. Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup de mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femee, dacă trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competenţa despre cai, iepe şi armăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitatea. Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte. Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. În atmosfera încărcată a Capitalei, în vârtejul acesta tulburător începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată. Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti. Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne. Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa. Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete. Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie. Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest. Simţul pudorii dispăruse. „Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul”, era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Oamenii pe care îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adâncea între noi, deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gândi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam. Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite. Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez. Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferată. Unde ajunsese îmi era indiferent. Destul că a putut să facă primul pas. Legătura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruseră. Totul era pierdut... ireparabil. Mă durea gândul trecutului. Visasem o legătură ideală întemeiată numai pe iubire, nu pe calcule şi compromisuri. Era tovarăşa vieţei, jumătatea mea, soţie nu amantă. Puteam să iert, dar nu puteam să uit. Într-o zi, din întâmplare, dau de o carte cu dedicaţie: „Celei mai bune prietene – prietenia este anticamera amorului”. Am cunoscut scrisul. Un junghi dureros mi-a oprit răsuflarea. Să intru în pământ de ruşine. Totdeauna am avut groază de ridicol. Întunecat, dar stăpânit, am întrebat-o: „Ce găseşti tu în tipul ăsta pe care acum trei luni îl ironizai, socotindu-l o perfectă secătură?” — Mă amuză. E un om interesant când îl cunoşti mai bine, îmi răspunse ea înţepată. Şi deodată se încorda, îşi dădu capul pe spate şi adaogă, şuierând cuvintele: — Tu, care vezi totul în negru şi iei viaţa în tragic, rămâi un burghez fatalist. Eu ştiu să mă ridic... să-mi trăiesc viaţa... să mă descătuşez –... fiecare pentru sine... — A! ha! zic, am înţeles, aceleaşi banale vorbe late pe care femeea modernă le repetă ca un papagal când vrea să iasă din jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o să mă cramponez de fustele tale... eşti liberă... ne despărţim. În fine, ce să-ţi mai înşir, ne-am despărţit. O uram şi o iubeam încă. Una îmi spunea mintea şi alta inima. Mă zbăteam între demnitate şi umilinţă. Mă învinuiam singur. Aşteptam un cuvânt, un gest. Nimic. Eram doi nenorociţi care pierduserăm ceea ce niciodată nu mai puteam găsi. Atunci am putut vedea că memoria durerei e mai intensă decât a plăcerei. Ce luptă cu tine însuţi ca să alungi din minte imaginea care te obsedează. Simţi că s-a rupt o parte din sufletul tău, rămâi între viaţă şi moarte, vrei să sfârşeşti odată, să scapi într-un fel de tortura şi amărăciunea care te apasă veşnic. Convalescenţa a fost lungă. Am suferit grozav până m-am regăsit. Dar nu eram acelaşi. Rana o cred azi vindecată, dar cicatricea e aşa de sensibilă că uneori se deschide şi supurează încă. Trebuie să ştii, doctore, că unele regrete sunt mai dureroase decât remuşcările, sfârşi Mincu tremurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i se oprise în gât. Şovăind, căutând un sprijin, îşi rezemă greoi capul pe mână. Doctorul, ascunzându-şi emoţia, îşi freca fruntea privind pieziş. După câteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un gest mângâitor îşi trecu mâna prin păr şi începu cu glas schimbat, rar, domol: — În fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă; un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu atâta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decât îmi poate da? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi o absurditate, totuşi mă uit în urmă cu regret; spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe un străin. Caut în zadar factorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb de ce femeea pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu mâna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot să mi-o explic. Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa... Cele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dureri îţi vin din partea aceleiaşi fiinţe. Ca o tragică ironie a căsniciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe care natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi nu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se despart. Ea, o femee distinsă, se împacă bine cu un imbecil; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă sau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă. — Pe mine, zise doctorul, mă chinuieşte mereu această metafizică a amorului, misterul naturei care deosebeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai observat la femei lipsa de memorie a sentimentelor? În structura gândirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa. Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămâne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbârnâie când o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru-că nu are memorie şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea în depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femee poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit cu gândul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovadă că omenirea n-a dat până azi nici un geniu feminin. — Poate să dea în viitor, întrucât încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale. — Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decât o imitaţie masculină. Ştiinţa nu priveşte femeea decât sub aspectul unei maşini de perpetuare a speciei. Aceasta este crudul adevăr ştiinţific. Natura a înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui scop. Arta, literatura, religia, cultura, nu servă în fond decât ca nişte accesorii de toaletă pentru femei. Femeia este sau maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amantă. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amândouă în aceeaşi făptură. Se întâmplă, cum e şi natural ca amanta ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-o voia să-ţi fie amantă şi nu soţie. După o formulă strict ştiinţifică, femeea nu este decât sexualitatea pură. — Cum? făcu Mincu scandalizat, nu există un ideal de femee... — Ha! ha! îl întrerupse doctorul cu râsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femee, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-şi aleagă ca obiect de cult o femee pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică. De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decât o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decât început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decât o iluzie. — Dar din toate iluziile de pe pământ, singura adevărată; setea de viaţă, puterea creatoare, cum zice poetul, unica iluzie care încântă sufletul omenirei de la facerea lumei şi până azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi? — Himera a fost totdeauna mai frumoasă decât realitatea. Dar eu fac ştiinţă nu literatură. — Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la paradoxuri. În schimb rămâi un misogin înăcrit... — Şi tu, care ţi-ai ars aripile odată, rămâi acelaşi romantic, fără să poţi zbura. O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia. Timonierul de serviciu aducea caietul de ordine cu însemnările comandantului. „Astăzi, până la ora 5, toată provizia de rezervă, pe 7 zile, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să stea la posturile de plecare”. * Seara de toamnă cădea mohorâtă, jilavă de umezeala sărată a mării. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari cu pânzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. Stoluri de goelanzi, veneau grăbiţi din larg atingând crestele valurilor cu vârful aripilor. Şi ţipetele lor stridente anunţau în port furtuna care venea din urmă. Evantia, de câteva zile, sta în casă. Singură, abătută, bolnavă. De două ori luase condeiul în mână să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul. Amâna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui. În casă o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. Încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul. Un vapor făcea manevră mergând înapoi cu pupa în curent. Sări în picioare. Se repezi la fereastră. Un vas cu pânze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţând un răcnet răguşit începu să vorbească singură ca o nebună: „e Mircea, pleacă... pleacă Mircea... se duce... Neagu... Îl pierd pentru totdeauna...” La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe chei după vapor. Pe drum îşi reveni. În minte îi încolţea o vagă speranţă: „poate nu pleacă, îşi schimbă numai locul de ancoraj”. Bricul-şcoală „Mircea”, acostase la capătul cheiului, în faţa palatului C. E. D. în locul rezervat anume vapoarelor pentru manevra de plecare. Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era urâtă, lumea ca de obicei, se strângea pe chei ca să privească manevra vaporului care pleca. În clipa supremă a despărţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrimi, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambilor părţi. Pe mal, fără de larmă, apar batiste fluturând, pe bord câteva şepci se ridică discret, şi nimeni parcă n-ar vrea să ştie cu cine a schimbat salutul despărţirii. Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrânul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pânză cernită, şi după ce mirosi aerul îşi scarpină ciuful de barbă albă: „Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urât la mare, zice privind spre puntea lui „Mircea”. Echipajul la posturile de manevră, gata să înceapă „rondoul”. Corpul vasului, urmând să se învârtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o parâmă enormă, cât braţul de groasă, frânghie de sârmă împletită, fixată de o puternică baba făcută dintr-o coloană de fontă îngropată adânc în pământ. Vase încărcate până la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix. Numai ochiul sigur al Capului-pilot ştie să prindă clipa în care trebuie să strige: „Mola!”... Un moment de emoţie. Dacă s-ar da drumul prea devreme parâmei care zbârnâie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat, dacă ar întârzia, vasul s-ar zdrobi de chei. Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse când manevra lui „Mircea” era pe sfârşite. Se opri gâfâind înfierbântată. Sprijinită de un felinar de pe chei, sfredelea cu ochii mari pâcla ce se lăsa încet. Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni, care umblau pe punte. „Unde era Neagu? O va recunoaşte el? îşi va arunca ochii spre dânsa? Dacă vaporul ar mai sta câteva zile?... Poate s-ar împăca...” După statură i se părea că recunoaşte silueta lui Neagu care se profila în provă. Îşi amintea că îi spuse odată că la ancoră e locul lui la postul de plecare. Vaporul se dezlipi uşor de chei şi începu cu încetul să gireze; apoi din ce în ce mai iute până ce se auzi tunând vocea de bas a omului de mare: „Mola peste tot”. La comanda lui Barba Spiro toţi ochii se aţintiră asupra parâmei care vibra metalic, până ce scăpă încolăcită în inele ca un şarpe uriaş rănit de moarte – „Mircea” plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei. O comandă scurtă, urmată de triluri de filiere prelungite, răsuna pe puntea navei înghiţită de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul. Apa Dunărei plumburie; marea un vid negru, nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintrun sul ascuns, perdele de pânze cenuşei din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vântului din larg norii negri veneau goniţi, aşa de jos încât păreau turme de monştri marini care se încălecau târându-se pe faţa apei. „Mircea” îşi întindea velele. Proiectat în văzduh lua forme bizare – Vasul fantomă – o pasăre gigantică gata să zboare. Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei. Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută. În jurul ei erau mai multe femei decât bărbaţi. Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stăpâneau să nu izbucnească în plâns; altele vesele, zglobii, se agitau chicotind, cătându-şi cu ochii sclipitori amanţii de care abia se despărţiseră. Pătrunsă până la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. „Mircea” în larg schimbând direcţia, ca să-şi ia capul de compas, îşi arătă încă odată felinarele de drum, doi ochi – unul verde, altul roşu – licăreau ca două candele în noaptea glacială. Nava se depărta făcându-se din ce în ce mai mică – o umbră... o pată... un punct... nimic. Şi când nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plâns sfâşietor. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată ca nişte sfârcuri de bice, cădeau în vârtejurile vântului de Nord. Lumea îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla greu, înăbuşită, trăgând până în fundul pieptului aerul rece, îngheţat. Dinţii îi clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mâna s-o tragă înăuntru: „Încotro, fetiţo, alergi aşa turburată?... Nu-i timp de randevouri... Vino la interes aici...” Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tremurând, cu trupul ud până la piele, cu inima strânsă de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă: un glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-l mai revadă pe Neagu niciodată. Căzu bolnavă la pat.

Expresul de noapte de Constantin Barbuceanu I   ÎNTUNERICUL era atât de copleşitor, încât abia se zărea om cu om. Doar undeva, spre răsărit, răbufneau din coşul locomotivei steluţe de un roşu aprins, ori de câte ori fochistul arunca în gura nesăţioasă a cazanului o nouă lopată de cărbuni. Trenul sta încremenit, aşteptând semnalul de plecare, mărginit în stânga de o sfoară de pădure lată de numai câţiva metri, iar în dreapta de lanuri nesfârşite de grâu, întretăiate pe alocuri de verdele crud al tarlalelor de porumb abia răsărit. Noaptea era călduţă şi mirosea a proaspăt, a iarbă şi a flori de câmp. O dată cu primul „stai!” strigat într-o limbă străină acelor locuri domoale şi liniştite, ţiuiră şi primele rafale de pistol automat. Focul părea să fi pornit de pe scara ultimului vagon, dar îndată începură să fulgere scurt împuşcături trase besmetic şi de către celelalte santinele. Alarmaţi, din vagonul însoţitor al trenului, săriră mai mulţi soldaţi, printre ei şi un locotenent şi doi subofiţeri, alergând şi răcnind înnebuniţi în lungul vagoanelor. Primul care se dezmetici fu un Oberleutnant SS, Karl Schönbach, comandantul eşalonului. După ce izbuti să-şi liniştească subalternii, ţipă la pâlcul de soldaţi din jur: — De ce-aţi tras?! De ce?! Niciun răspuns. Linişte desăvârşită. — De ce-aţi tras, am întrebat!? Ce-aţi văzut şi cine a tras primele focuri?! repetă el întrebarea. — Heil Hitler! Eu, Herr Oberleutnant! Eu am tras. Şi făcu un pas înainte soldatul care avea în pază ultimul vagon, un vlăjgan uscăţiv, cu un cap mai înalt decât cei din jur. — De ce, de ce-ai tras?! Ce-ai văzut, de te-ai speriat?! Pe cine muma pădurii sau mama dracului ai văzut, ia spune? răcnea locotenentul. Cu pumnul ridicat, gata să lovească, se apropie de soldat: — Zi, vorbeşte, că de nu, te fac una cu pământul! De ce-ai tras? Spune! SS-istul era necăjit nu atât pentru că fusese trezit din toropeala dulce în care căzuse după ce trenul părăsise gara, şi nici fiindcă apăruse în faţa subalternilor doar în pantaloni. Altceva îl făcuse să-şi piardă cumpătul. Când sărise din vagon, se împiedicase şi căzuse, cât era de lung, în piatra colţuroasă a terasamentului, zdrelindu-şi podul palmei stângi, şi sângele cald i se prelingea lipicios printre degete. Neamţul care stârnise zarva continua să privească în pământ, în vreme ce gândea cu înfrigurare la răspunsul cerut de comandant. — Sakrament! şi pumnul ofiţerului se abătu asupra soldatului. — Domnule locotenent, colo, am zărit colo! – şi ostaşul întoarse capul, arătând pădurea – lângă... acolo, o... ceva, o... mogâldeaţă, ceva, cred că era un om. Am somat şi, dacă am văzut că dispare, am tras! — Ai tras! Dar voi?! şi privirea ofiţerului se roti spre cei din jur, o dată cu lanterna din mână. Voi de cedaţi tras, imbecililor?! Niciunul nu scoase o vorbă. — Nătărăilor! rânji locotenentul, împroşcându-i cu o înjurătură. Cu toţii la vagoane! Fiecare la postul său! Schnell! Schnell!... Tu rămâi aici! adăugă ofiţerul prinzându-l de veston pe adjunctul său, plutonierul Schneider. În câteva clipe, în jurul celor doi, se făcu pustiu. Soldaţii îşi ocupară posturile, pe scări sau în ghereta fiecărui vagon. Cei ce nu erau de pază se adunară în faţa vagonului-personal, ataşat între tender şi primul vagon încărcat cu armament, aşteptând ordinele comandantului. — Schneider! se adresă Schönbach plutonierului. Ia spune, de ce s-au speriat dobitocii ăştia? Ce-a văzut imbecilul care a tras primele focuri? — Nu ştiu, domnule locotenent, răspunse subofiţerul cu un glas ce se voia plăcut şi supus, fiindcă, de la primele cuvinte, îşi dăduse seama că superiorul său era beat criţă. Într-adevăr, SS-istul cu ochi sticloşi, cu părul blond şi rar căzut pe frunte, cu automatul agăţat de gât şi mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor strimţi de ţipau pe pulpe, era beat.   După ce trenul părăsise gara, în drum spre front, locotenentul se retrase în compartimentul său. Dintr-o valijoară scoase la iveală o sticlă cu rom, iar dintr-un portvizit fotografia unei fete blonde. Tot uitându-se în ochii nemţoaicei, pe care îi ştia albaştri şi nespus de frumoşi, aproape că terminase romul din sticlă, când fu cuprins de un fel de toropeală provocată nu numai de alcool, ci şi de uşoara legănare a vagonului. Din visare aveau să-l trezească rafalele de pistol. Mai întâi scăpă sticla din mână, apoi sări să vadă ce s-a întâmplat. Şi cu toate că nu părea să existe nicio cauză serioasă pentru spaima soldatului care trăsese prima rafală, experienţa anilor de război îl învăţase să fie prudent. — Ascultă, Schneider, poate că nu s-o fi speriat degeaba. O fi văzut el ceva, de-a tras. Aşa că ia câţiva soldaţi şi cercetează partea de pădure unde spunea că a zărit mogâldeaţa. Grăbeşte-te, însă. Din clipă în clipă ne poate da cale liberă! Locotenentul puse apoi o cizmă pe prima treaptă a scării, se apucă cu mâna de bară şi se săltă în vagon, împleticindu-se uşor, se îndreptă spre compartiment, unde găsi sticla cu rom aşa cum o lăsase. Nu se spărsese. Abia dacă se scurseseră câteva picături. Abătut, o ridică şi o duse la gură. Dintr-un colţ, fotografia iubitei îl privea parcă mustrător. Zâmbindu-i cu dragoste, se aplecă, o ridică, o mai privi o dată cu ochi tulburi, apoi o ascunse în portvizit. Cu o privire inexpresivă, se lăsă greoi pe canapea şi dădu pe gât şi restul de rom. Sughiţă de câteva ori, trase o înjurătură – nici el nu ştia cui – şi, când să-l cuprindă somnul, îşi aminti de palma rănită în colţul de piatră. Atunci zvâcni nervos spre fereastră. — Hei, nu s-aude?! — Ordonaţi, domnule locotenent! îi răspunse careva. — Sanitarul, să vină sanitarul! Schnell! Schnell!   În dimineaţa aceleiaşi zile, o dimineaţă însorită de sfârşit de mai, pe poarta uzinelor Concordia ieşea, grăbind spre casă, Anghel Marin – Angheluţă, cum îi spuneau tovarăşii de lucru. Angheluţă era strungar. O noapte întreagă nu făcuse altceva decât să strunjească bolţuri pentru unităţile de pompare, cu ajutorul cărora se extrăgea ţiţeiul din adâncuri. Deşi strungarul n-avea decât 28 de ani şi în armată fusese sergent, conducerea uzinelor îl trecuse pe tabelul celor mobilizaţi pentru lucru. Angheluţă se folosea însă de priceperea sa altfel de cum socoteau patronii: mai toate piesele ieşeau din strungul său cu o „bubă”. Lucitoare şi frumoase, ca de argint, ascundeau un defect care le făcea inutilizabile după câteva zile de funcţionare: şanţul de ungere avea undeva o gâtuire, abia vizibilă, să nu poată pătrunde unsoarea dintr-o parte în alta. O zi, două, poate trei, şi bolţul se gripa în lagăr. Ajungând în dreptul căsuţei sale, pe strada Cometei, la numărul 22, Angheluţă îşi aruncă ochii peste gard, în curte. Nu-i încântă deloc privirea cele câteva răzoare semănate din vreme cu salată, ceapă, usturoi şi ceva răsad de roşii şi ardei. Brazdele erau strâmbe, pământul bolovănos şi, o dată cu căldurile, începuseră şi buruienile să acopere răsadul. „Să mănânc, să dorm câteva ore, şi-am să mă apuc de ele, să le mai scot la lumină”, socoti el. Nevastă-sa născuse de curând, şi omul n-ar fi lăsat femeia să se obosească plivind şi săpând grădina, deşi Rădiţa era voinică, poate prea voinică pentru anii ei, cu sânii mari plini de sevă, sănătoasă şi niciodată încruntată. Cine o vedea – şi nu ştia – n-ar fi crezut în ruptul capului că se născuse în urmă cu douăzeci şi unu de ani. Prietenii lui Angheluţă, mai în glumă, mai în serios, îl pizmuiau pentru norocul care dăduse peste el însurându-se cu o asemenea femeie, frumoasă şi vrednică. Nimeni, nici chiar vecinele, n-ar fi putut s-o vorbească de rău. Carte n-avea prea multă, doar trei clase de gimnaziu. Taxele, cărţile şi internatul costau bani – o treime din leafa lui taică-său, sondor la Bana de lângă Moreni – şi copiii, după Rădiţa, veneau la rând, unii după alţii. Şase cu toţii. Mai apoi, la nici şaptesprezece ani, maică-sa o mărită, să scape de-o gură la masă. Numai că Rădiţa, dată după Angheluţă cam din fugă, avusese norocul ei şi nu nimerise pe mâini rele, strungarul fiind om de nădejde. Amintindu-şi de cei doi – familia mea! cum îi plăcea lui să-i numească – Angheluţă oftă. Avea de-acum în grijă două suflete, pe Rădiţa şi pe Vlăduţ, şi pe amândoi i-ar fi vrut cât mai departe de oraş. Din discuţiile purtate în cadrul celulei de partid şi din ce mai auzea şi el vorbindu-se la posturile de radio – străine sau de-ale patrioţilor români – aflase că, aşa după cum mergeau lucrurile pe front, după înfrângerea nemţilor pe Volga, n-o să mai treacă mult şi hitleriştii vor fi definitiv zdrobiţi. Tânărul strungar cunoştea importanţa oraşului înconjurat de rafinării şi nu-şi făcea multe iluzii. Fără îndoială că, dacă nu se va găsi cine să-i împiedice, Vernichtungskommandos[1]-urile vor întra în acţiune şi nu vor lăsa în urma lor nimic altceva decât ruine. Unde să-şi ducă familia, cât mai departe de uzine şi rafinării? Şi-ai lui, şi-ai ei, toţi erau sau ploieşteni, sau de prin satele din jur, din imediata apropiere a oraşului. Cu mâna pe clanţa uşii, până s-o deschidă şi să intre, mai aruncă o privire spre grădină, curţilor şi caselor din vecinătate, în lungul străzilor pustii. Bărbaţii munceau sau dormeau, femeile, câte nu părăsiseră oraşul, ori aşteptau la vreo coadă să primească raţia zilnică de alimente, ori se chinuiau să pregătească ceva pentru prânz. Cât despre copii... Ţâncii fuseseră trimişi pe la vreo bunică uitată de Dumnezeu pe lume, în vreun sat pierdut printre dealurile Prahovei, unde, de bine de rău, se mai găsea câte ceva de-ale gurii. Obosit, dar şi întunecat ca de o presimţire neagră, Angheluţă trecu pragul, din antreu, în camera unde dormeau cu toţii. Rădiţa îl aştepta, dereticând cu grijă să nu trezească copilul. Anghel o sărută grăbit, zâmbi şi mormolocului din leagăn, apoi trecu la bucătărie, să se spele şi să mănânce. — Anghele, îi zise Rădiţa în vreme ce îi turna apă, a venit cineva de cu noapte şi ţi-a lăsat un bilet. De două ori mi-a spus să nu uit cumva să ţi-l dau îndată ce vii. — Unde-i? Şi de ce nu mi l-ai dat până acum? o cam mustră el. — Păi... abia ce-ai venit, căută femeia să se scuze. — Lasă, nu mai turna, ajunge. Dă-mi, te rog, biletul. Rădiţa trase sertarul mesei şi luă, dintre două foi de ziar, o hârtie albă împăturită în două. Bărbatul despături fila desprinsă dintr-un blocnotes şi citi câteva cuvinte: „Vino îndată la numărul 27. Grăbeşte-te.” Nicio semnătură, nicio dată, nimic, dar Angheluţă ştia al cui e scrisul şi ce are de făcut. — Rădiţo, iartă-mă, trebuie să plec îndată într-un anume loc. Am să mănânc la înapoiere. N-o să stau prea mult. Haide, zău, înţelege-mă, tot nu mi-e foame! mai adăugă el, să curme încercările femeii de a-l opri la masă. Se apropie de maşina de gătit, pe plita căreia îl aştepta mâncarea, ridică un ochi şi lăsă să cadă biletul. Privi o clipă la hârtia cuprinsă de flăcări cum e mistuită şi cum se face scrum. Scăpat de-o grijă, nu cea mai mare, aşeză la loc ochiul de plită şi-şi luă din cuier şapca abia agăţată la locul ei obişnuit. — Dacă pleci, cine ştie când ai să te înapoiezi! Cel puţin, ţine, ia la tine pacheţelul ăsta, să nu ţi se facă foame pe acolo pe unde te duci, mai zise femeia pe jumătate supărată, îndesându-i într-unul din buzunarele de la haină două felii de pâine unse cu untură, învelite într-o hârtie de ziar. Dacă ar fi ştiut, atunci, cât o să pătimească şi prin câte o să treacă în următoarele zile şi nopţi din pricina acelor două felii de pâine! Cum o să-i ardă obrajii loviţi de palme şi pumni, cum întreaga ei fiinţă, batjocorită şi chinuită până aproape de moarte, o să zacă pe ciment rece, trezită la viaţă cu găleţi de apă, şi din nou biciuită şi lovită cu ce aveau călăii la-ndemână! Dar n-avea cum să ştie. Dacă ar fi ştiut, ar fi aruncat pachetul din buzunarul hainei pe foc, oriunde, şi şi-ar fi îmbrăţişat bărbatul cât pentru o viaţă întreagă, să le ajungă la amândoi, şi abia apoi i-ar fi dat voie să plece... Angheluţă, însă, potrivi mai bine pachetul în buzunar, îşi sărută nevasta şi copilul, uşurel, pe frunte, şi plecă. Rădiţa îl însoţi până la poartă. În stradă, mai privi o dată în ochii nevesti-si şi-şi iuţi pasul. Era ora nouă, şi până la numărul 27 avea de mers. Trebuia să traverseze întreg oraşul. Mai întâi să parcurgă bulevardul, apoi Calea Câmpinei şi, în sfârşit, undeva aproape de barieră, se făcea o stradă la stânga. Acolo, la numărul 27, îl aştepta tovarăşul Enache. Care îi era numele adevărat nu ştia nici el, şi poate nici alţii. Şi nici nu avea un domiciliu stabil, ca tot omul, să ai de unde-l lua: azi într-o parte a Ploieştiului, mâine în alta, poimâine undeva pe la Moreni, pe la Băicoi sau Câmpina, unde-l mânau treburile şi pe unde avea prieteni de nădejde. De altfel, nici nu erau mulţi cei care cunoşteau cum arată la faţă „tovarăşul Enache”. Doar câţiva, cei mai de încredere, şi printre ei şi Anghel Marin, strungarul de la Concordia. Mai ştia Angheluţă că acolo, pe strada aceea liniştită, se luau hotărâri din cele mai importante, care dădeau multe ore de insomnie mai-marilor oraşului. Proprietarul căsuţei, Petre Mitea, un om greoi, deşi abia trecuse de 45 de ani, era acar la Gara de Vest şi se bucura de încrederea deplină a celor ce-i foloseau locuinţa ca loc de întâlnire. Grăbind pasul pe sub umbra castanilor care mărgineau bulevardul, Angheluţă respira adânc aerul curat al dimineţii. Copacii, şiruri nesfârşite şi drepte, încă neciuntiţi de bombe, îmbrăcaseră haina lor primăvăratecă, de un verde crud. Când ajunse în dreptul prefecturii, aproape de capătul bulevardului, strungarul ciuli urechile. Dinspre Calea Câmpinei răzbeau până la el frânturi dintr-o melodie auzită şi altă dată, un soi de marş soldăţesc. Tot grăbit, traversă piaţa dintre Bancă şi Baia municipală, urcă pe trotuar şi se îndreptă spre Tribunal. În faţa magazinului „Trei cărbuni” se întâlni cu o companie de infanterişti echipată de război, mărşăluind spre gară. Soldaţii, toţi mărunţi şi îndesaţi, mai mult vârstnici decât tineri, poate ultimele rămăşiţe adunate de prin cine ştie ce sătucuri prahovene. În faţa companiei bătea pasul un sublocotenent tinerel, aproape copil – să tot fi avut douăzeci de ani – ţanţoş şi deosebit de mândru. O parte din ostaşi, îndeosebi gradaţii, cântau mai cu inimă. Alţii abia mormăiau, acolo, ceva, să nu se spună că nu cântă. Ceilalţi, câţi mai rămăseseră, tăceau, cu privirile în caldarâm, gândind poate la rostul cuvintelor puse pe note:   Al armelor zăngănit, răsună necontenit Căci duşmanu-n luptă a pornit...   Angheluţă întoarse capul şi privi lung în urma lor, zâmbi trist, o clipă, apoi porni grăbit mai departe. Când se apropie de strada Ghiocei, trase cu coada ochiului de mai multe ori în urmă şi, neobservând nimic deosebit, dădu colţul. Cu paşi domoli trecu pe cealaltă parte a străzii, până ajunse în dreptul casei cu numărul 27. Îşi aruncă privirea în grădina din fundul curţii, în balconaşul de la intrare, şi nu observă nimic deosebit care să-l pună pe gânduri. Doar un colţ al perdelei de la o anumită fereastră, îndoit în sus, era semnul că putea să intre fără grijă, fiind aşteptat de tovarăşi de încredere. După ce mai controlă o dată, să se convingă de nu are cumva vreo „codiţă”, se îndreptă spre poartă. O împinse şi intră în curte, apropiindu-se de casă. Fără să ciocăne, apăsă clanţa. În antreul ce despărţea două cămăruţe îl aştepta Radu Stoiculeţ, cel care îi lăsase Rădiţei biletul. — Noroc, Angheluţă! îl primi el pe strungar. Haide, că te aşteptăm de vreo oră şi mai bine. Din antreu intrară în camera din stânga, cea din mijloc. Aici erau adunaţi alţi trei tovarăşi, şi printre ei Angheluţă îl recunoscu îndată pe Enache. Oacheş, de înălţime potrivită şi numărând 40 de ani, avea o fizionomie care nu spunea nimic. Un om ca toţi oamenii. Abia mai apoi felul său deschis de a te privi, vioiciunea, ochii neastâmpăraţi, trădau pe omul curajos, sănătos, clădit din fier şi beton, dominat de o energie molipsitoare. Trecuse în ultimii zece-doisprezece ani prin nenumărate încercări, înnoptând pe unde-l mânau treburile şi mâncând ce se găsea, fără să pună vreo clipă la îndoială justeţea cauzei pentru care lupta, având însă întotdeauna grijă să nu fie subestimată forţa duşmanului. Doar Radu Stoiculeţ, uneori, călca acest consemn. Dintre toţi, el era cel mai înverşunat duşman al războiului. De ce? Ştiau doar câţiva.   Era în prima iarnă de război, în decembrie 1941. Cei doi fraţi ai lui Stoiculeţ, mai mari, plecaseră pe front încă de la început. Cel mijlociu se prăpădise în primele lupte, în iulie, iar cel mare – nenea – căzuse grav rănit câteva luni mai târziu şi fusese adus în ţară şi internat într-un spital din nordul Moldovei, cu ambele picioare amputate. Familia – câţi mai rămăseseră: el, taică-su şi o soră mai mică – hotărâse să plece careva dintre ei la cel rănit, să-l mângâie şi să-i ducă de-ale gurii. Ar fi plecat el, Radu, însă şefii săi de la Unirea n-au vrut să-i învoiască. Soră-sa, Ioana, n-avea decât 17 ani, şi noaptea, pe tren, cu nemţii în ţară... Atunci se hotărî bătrânul să plece. Era mărunţel şi uscăţiv, dar sănătos. Se duse împreună cu Radu la Gara de Sud, să se suie în vreun personal ce se îndrepta spre Moldova. Trenurile, toate, erau ciorchine de călători şi bagaje, iar de cele militare nu te puteai lipi. La cea de-a treia categorie, nici nu făcea să te gândeşti; acestea erau permisionare germane, la dispoziţia exclusivă a armatei. Stătu moşul cât stătu, încercând să se agaţe când de un vagon, când de altul, şi aşa trecu ziua şi-l apucă noaptea. — Să mergem acasă, tată, şi-o să încercăm şi mâine. De, război, ce să-i faci! zise Stoiculeţ ridicând din umeri cu ciudă. Pe urmă, tată, n-ai să poţi călători pe scări. Nu vezi ce frig s-a lăsat? — Ba nu. Am plecat, sunt bun plecat! Acasă nu mă mai întorc până nu dau ochii cu Lixandru. Tu du-te la serviciu, să nu păţeşti ceva. Şi lasă gerul, cu el sunt învăţat. Stoiculeţ stătea ca pe ghimpi. Să încerce încă o dată să-l înduplece pe taică-su, ştia că n-are rost. Dacă îi intrase bătrânului în cap să plece, nimic n-avea să-l facă să se întoarcă din drum. Aproape de 11, de undeva dinspre Brazi, se auzi un fluierat prelung, după care namila de locomotivă a unui permisionar german năvăli în noaptea abia spartă, ici sau colo, de câteva felinare chioare. Compartimentele trenului, mai toate, în întuneric. Nemţii se culcaseră. De la Ploieşti se suiră doar câţiva. Locomotiva, după un minut sau două, fluieră din nou, anunţându-şi plecarea. — Mă sui în ăsta! zise deodată moşul. Stau pe scară! — Fugi de-acolo, tată! N-ai voie, ce, nu ştii?! — Ba ştiu, dar ce-o să-mi facă? O să mă dea jos mai încolo, şi tot e bine, la Buzău, la Râmnic. Şi poate că de-acolo prind un tren mai altfel. N-o fi gloată, ca aici. Până să apuce Stoiculeţ să mai spună ceva, bătrânul se şi apucase cu o mână de bara scării unuia dintre vagoane, tocmai când locomotiva se urnea din loc. „Aşa! O să mă adăpostesc colea, lângă uşă!” atât apucă să gândească Ghiţă Stoiculeţ, până să fie zărit de santinela vagonului. Neamţul, ca să scape de gerul pişcător al nopţii de decembrie, intrase pe culoar, unde era cald. Deschizând uşa, scoase doar capul afară: — Jos! Jos! Asta-i vagon pentru domnii ofiţeri! Jos! — Doar până la Buzău, atâta vă rog! îl imploră bătrânul în limba sa, privind, cum stătea aplecat, cu mâna pe desagă, în sus, spre vlăjganul în uniformă cu faţa pe jumătate ascunsă de streaşină căştii de fier. — Jos, coboară, tu n-auzi?! strigă neamţul scos din sărite. Fusese nevoit să închidă uşa în urma lui, să nu-i deranjeze pe domnii ofiţeri cu zbieretele sale, şi acum sta şi el în bătaia vântului ce-şi învăluia palele printre vagoane, că trenul începuse să prindă viteză. Trecuseră de Crucea Roşie, unde se împărţea ceai îndulcit cu zaharină ostaşilor în tranzit, şi se apropiau de ace. — Mă duc la copil, crede-mă! continuă bătrânul să se roage, deşi bănuia că neamţul nu pricepe o iotă din ce-i spunea. Uite, are picioarele tăiate de-aici, pe front. A luptat alături de dumneavoastră. Pe amândouă! şi Ghiţă Stoiculeţ, cu baiera traistei petrecută pe după gât, se aplecă să-i arate cam de unde fuseseră retezate picioarele băiatului său cel mare: cam de-o palmă deasupra genunchilor. O înjurătură şi cizma hitleristului se propti în spatele bătrânului, proiectându-l cu putere. Un strigăt, şi omul pieri în noapte, cu mâna stângă lipită de corp, să nu scape cumva traista cu bunătăţi: pâine, brânză, scovergi şi-o pasăre friptă. Cu dreapta se apucase instinctiv de băţul de lemn de corn, luat de acasă, de parcă s-ar fi putut prinde de el, să nu cadă, când simţise cizma neamţului. Radu Stoiculeţ, care de la bun început o rupsese la fugă pe lângă tren, neştiind nici el prea bine de ce, cu tot zgomotul fiarelor în mişcare, auzise limpede ţipătul de moarte scos de taică-su. Pe întuneric, printre şine, descoperi pe bătrân zăcând între zecile de bifurcări dintre gară şi podul din apropierea uzinelor Concordia.   [1] Unităţi speciale fasciste de distrugere.

Tragedie   Prefaţă   Poemul dramatic Faust de Goethe (1749-1832) este una din operele cele mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut limpezindu-se din încercările acelui timp zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dintâi ale secolului următor. Întocmai ca Orestia a lui Eschil, ca Divina Comedie a lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie” se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist, lirismul cu umorul, frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive, de tonuri, o figuraţie mai numeroasă, ritmuri atât de variate, o limbă la fel de bogată, atâtea imagini şi atâtea idei, mai multă artă şi mai multă ştiinţă. Poemul lui Goethe înlănţuie pe cititorii lui, alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii, îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. Paginile de faţă, dorind să se facă utile cititorilor, îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi, dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi. Faust este drama unui învăţat din epoca reformei lui Luther, căruia ştiinţa vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei şi încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legându-se cu preţul sufletului său pentru a obţine fericirea ca voluptate, ştiinţă şi putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente. Tema este străveche şi trebuie urmărită, pentru a o înţelege în întruparea dată de Goethe, de-a lungul întregului trecut al omenirii. Pentru că au existat totdeauna antagonisme sociale, lupte de clasă, prăbuşiri ale câte unei orânduiri, forme noi ale societăţii omeneşti, înlocuind cu violenţă pe cele anterioare, motivul rebeliunii este unul din cele mai vechi ale literaturii. Comentatorii îl fac să înceapă cu lupta giganţilor şi a titanilor împotriva feluritelor dinastii zeieşti. Unuia din titani, lui Prometeu, îi consacră Goethe un poem, rămas de altfel neterminat, tocmai în epoca în care se situează şi începutul compunerii lui Faust. Acesta este însă un rebel asociat cu spiritul răului, cu diavolul, ceea ce ne duce la altă tradiţie. Noul motiv nu putea apărea în antichitatea elină, unde deosebirea dintre spiritul binelui şi al răului nu era cunoscută, unde puterile supranaturale nu erau grupate în jurul celor doi poli ai valorificării morale. Vechile popoare ale orientului şi-au reprezentat întâi un spirit al răului, egiptenii pe Typhon, indienii pe Çiva, perşii pe Ahriman (opus lui Ormuz). Evreii primesc această reprezentare în timpul exilului babilonic, când încep să-şi închipuie existenţa unor spirite rele, conduse de Asmodeu. O veche legendă evreiască reprodusă de scrierea intitulată Predicatorul Solomon, îl arată pe acesta furând diavolului Adramelech „piatra înţelepţilor”. Adramelech îl adoarme însă pe Solomon, îl duce în pustiu şi, după ce azvârle piatra înţelepţilor în mare, guvernează în numele lui. Dar vrăjitorii vor să-şi procure din nou piatra înţelepţilor; ei îl invocă pe diavol şi fac cu el un pact, semnat cu propriul lor sânge. Astfel apare în istoria literaturii motivul pactului cu diavolul. Acest motiv a revenit adeseori de atunci în legendele creştinismului antic şi medieval. Una din ele stă în legătură cu personalitatea lui Simon Magul, a cărui nefericită reputaţie transmisă prin Faptele apostolilor (capitolele 8-9,24), provenea din încercarea nesăbuită de-a cumpăra cu bani pe apostoli. În focul luptelor duse la Roma în sânul primelor comunităţi creştine, între creştinii petriniani şi cei pauliani, adică adepţii sfinţilor Petru şi Pavel, Simon Magul devine un simbol al acestora din urmă, văzut din unghiul celor dintâi. În aşa-zisele „Clementine”, legendele atribuite romanului Clemens din secolul al II-lea al erei noastre, prin Simon, autorul vrea să figureze pe Paul, acuzat de pro-petriniani de impostura de a se fi introdus în comunitatea creştinilor, simulând o viziune a lui Iisus şi uzurpând demnitatea de apostol cu scopul ascuns de a reintroduce păgânismul. Legenda povesteşte cum prin vrăjitoriile lui, învăţate de la spiritul răului, Simon ajunge la Roma şi încearcă să se înalţe la cer în faţa lui Nero, dar un singur cuvânt al lui Petru îl prăbuşeşte. Figura lui Simon Magul apare mai apoi şi în ciclul de legende gnostice, numite „Recognitiones”, unde, printre altele, ni se povesteşte de însoţirea lui Simon cu Elena, regina Spartei, cauza războiului dintre greci şi troieni şi despre naşterea unui copil din această unire: episoade care vor reveni în Faust al lui Goethe, deşi nu pe calea unei influenţe directe, ci prin intermediul cărţilor germane poporane, despre care ne vom ocupa în curând. Ptnă a ajunge la acestea, se cuvine însă a mai aminti alte câteva figuri legendare ale unor rebeli aliaţi cu diavolul, apărute în creştinismul antic. Unul din el este Cyprian din Antiohia, a cărui legendă este consemnată într-un manuscris grec din a doua jumătate a secolului al IV-lea, prelucrată şi versificată apoi de împărăteasa bizantină Eudokia. Aceeaşi legendă apare, în fine, în renumita colecţie a Vieţilor Sfinţilor, în Legenda aurea. După acest din urmă izvor, Cyprian râvneşte pe fecioara creştină Justina şi, în acest scop, se aliază cu demonii, dar virtutea credinţei anulează puterea demonilor şi, faţă de aceste dovezi, Cyprian se converteşte, devine episcop şi suferă martiriul în timpul împăratului Decius. Este deci o povestire edificatoare, cu scop propagandistic. Şi-a adus aminte de ea şi a folosit-o într-o epocă de recrudescenţă obscurantistă, în epoca contrareformei, poetul spaniol Calderon, în drama sa: Magul făcător de minuni (1637). O altă figură a unui rebel aliat cu demonul este Theophilus din Adana, eroul unei legende din veacul al VI-lea, adesea prelucrată în evul mediu, în care eroul, fostul econom al bisericii din Adana, în Cilicia, semnează un pact cu diavolul, în schimbul făgăduinţei de a-l repune în vechiul său loc. Dar este cuprins de remuşcări şi izbuteşte până la urmă să anuleze pactul criminal. Figuri de oameni însoţiţi cu demonul sau demonizaţi au apărut mereu în epocile de credinţă obscurantistă. Numărul lor s-a înmulţit în evul mediu. Vom aminti dintre aceştia pe Merlin, vrăjitorul din romanele ciclului breton, sau pe Robert Dracul (Robert le Diable) dintr-o povestire din secolul al XIII-lea, a cărui legendă a readus-o în actualitatea literară, acum un secol şi mai bine, textul lui Scribe şi muzica de operă a lui Meyerbeer. Au trecut apoi în evul mediu drept vrăjitori, aliaţi cu dracul, papii Silvestru al II-lea; Paul al II-lea, ca şi filosoful scolastic Albertus Magnus sau chiar Roger Bacon. Resentimentul popular, neluminat încă de raţiune, atribuia deci unei alianţe demonice originea puterii care-i uimea pe contemporani sau care-i făcea să sufere.   *   Chiar într-o epocă bogată prin atâtea progrese ale raţiunii, cum a fost aceea a Renaşterii şi a Reformei, credinţele superstiţioase, de felul celor de mai sus, nu dispăruseră cu totul. Existau încă vrăjitori în secolul al XVI-lea german şi credinţa în demoni era atât de răspândită, încât nici Martin Luther, iniţiatorul Reformei, nu era liber de ea. Chiar învăţaţi ai vremii, ca Paracelsus şi Agrippa von Nettesheim, practicau magia şi susţineau că datoresc acesteia succesele lor ca medici. În această atmosferă se constituie legenda lui Faust, consemnată în mai multe cărţi poporane. Deşi nu se poate stabili o legătură directă între autorii cărţilor poporane despre Faust şi vechile legende ale lui Simon, Cyprian şi Theophilus, se poate totuşi spune că aceştia sunt precursorii lui Faust. În circulaţia mondială a motivelor literare – un fenomen de care ştiinţa folclorului trebuie să ţină seama – motivul rebeliunii şi acel al dobândirii cunoaşterii şi puterii pe alte căi decât cele naturale este dintre cele mai vechi şi a revenit în toate epocile de obscurantism şi superstiţie. Legenda lui Faust se situează pe linia de dezvoltare a acestui motiv. Pe de altă parte, prin efectul acelor contaminări, de asemeni recunoscute şi descrise adeseori de ştiinţa folclorului, amănunte ale fabulaţiei, aparţinând vechilor legende, transmise prin tradiţie orală seculară, au putut apărea în legenda mai nouă a doctorului Faust. Dar pentru a ne explica modul în care s-a format această legendă, trebuie să ţinem seama, în primul rând, de amintirile contemporanilor care l-au văzut pe Faust în carne şi oase, căci eroul cărţilor poporane şi al tragediei lui Goethe corespunde unei personalităţi istorice; el a trăit cu adevărat în Germania, la sfirşitul veacului al XV-lea şi în primele decenii ale veacului al XVI-lea, între 1480 şi 1540. Se crede chiar că se poate preciza locul naşterii sale la Knittlingen (în Saxonia) şi al morţii, la Staufen în Breisgau. Un cercetător german, Alexander Tille, a publicat în 1900 un volum forte, cuprinzând toate izvoarele memorialistice şi legendare ale mitului Faustic. Die Faustsplitter in der Lileratur des sechzehnten bis achtzehnten Jahrhundert nach den àltesten Büchern herausgegeben von Alexander Tille, Berlin, 1900. (Motivul Faustic în literatura secolelor şaisprezece-optisprezece, după cele mai vechi izvoare de Alexander Tille, Berlin, 1900). Cercetătorii care au dorit să explice geneza legendei Faustice au găsit în această vastă publicaţie a izvoarelor aproape tot ce era necesar lucrării lor. Unul dintre aceştia, Kuno Fischer, autorul unuia din cele mai cunoscute comentarii Faustice (Goethes Faust, 4 vol., 1902), a stabilit patru centre prin care s-au transmis ştirile despre doctorul Faust, vrăjitorul atât de uimitor pentru toţi contemporanii lui. Unul dintre aceste centre este chiar Wittemberg, capitala Reformei. Astfel, într-un catalog al Universităţii din Wittemberg este trecut, sub data de 18 ianuarie 1518, numele unui Johannes Faust (din Mühlberg). Melanchton, unul din capii Reformei, pare să-l fi cunoscut, căci povestirea lui, transmisă de Johannes Manlius (Mennel), autorul unei culegeri de anecdote, Locorum commumum collectanea, 1562, vorbeşte despre un aventurier, Johannes Faust, care apare la un moment dat în Wittemberg şi se laudă cu unele isprăvi vrăjitoreşti, de pildă cu aceea de a fi determinat victoria trupelor imperiale în Italia sau de a fi zburat la Veneţia şi de a se fi prăbuşit apoi. Din acest izvor se inspiră şi alte povestiri ulterioare până la începutul secolului al XVII-lea. Alt centru al difuzării ştirilor despre Faust îl constituie localităţile Rin-ului de sus. Printre acestea, este semnalat la Basel, unde Johann Gast pare a fi prânzit cu el, după cum povesteşte în Sermones convivales, 1548. Oaspetele dăduse bucătarului să-i prepare nişte păsări ciudate şi se aşezase la masă cu un câine, care la un moment dat a luat figură omenească. Povestirea lui Gast conţine deci şi elemente legendare şi nu poate fi considerată ca un pur izvor memorialistic. Elemente legendare conţine şi tradiţia din Lipsca, unde în renumita „pivniţă Auerbach”, păstrată până în zilele noastre, se văd două picturi, datate din 1525, care îl reprezintă pe Faust petrecând cu studenţii şi călărind pe un butoi cu vin, precum şi versurile care însoţesc tabloul:   „Doktor Faust zu dieser Frist Aus Aucrbachs Keller geritten ist Auf einem Fass mit Wein geschwind, Welches gesehen viei Multerkind. Solches durch seine subtile Kraft gethan Und des Teufels Lohn empfangen davon.” (Doctor Faust în această vreme A călărit ieşind din pivniţa Auerbach Pe un butoi plin cu vin. Faptă văzută de mulţi inşi. A făcut aceasta prin forţa lui subtilă Şi a binemeritat de la dracu.)   După cum s-a putut stabili, cârciuma Auerbach a fost clădită însă în 1530, aşa încât datarea din 1525 s-a făcut ulterior de către un pictor care figura o legendă şi – mai este nevoie s-o spunem? – nu de cineva care asistase la eveniment. Mai vrednice de crezare sunt deci ştirile provenind din Erfurt şi Würzburg. În primul din aceste două oraşe l-a văzut, în septembrie 1513, umanistul Conradus Mutianus (Mudt), care într-o scrisoare către Heinrich Urbanus vorbeşte cu dispreţ despre aventurierul lăudăros, întâlnit într-o cârciumă, vrednic să fie pedepsit, desigur pentru absurdele superstiţii răspândite în popor. Cu aceeaşi mânie vorbeşte clericul Johannes Trithemius (Tritheim) din Würzburg într-una din scrisorile adunate în Epistolae familiares, 1507, adresate matematicianului Virdung, care întrebase de un vrăjitor şi expert în multe ştiinţe, aşteptat cu nerăbdare să apară în Hasfurt. Trithemius povesteşte cum, cu un an mai înainte, pe când trecea prin Gelnhausen i se vorbise de un vrăjitor, prezent atunci în localitate. Acesta auzind însă că Trithemius doreşte să-l vadă, se grăbise să dispară. Clericul nu putu afla decât că vrăjitorul se lăuda a cunoaşte atât de bine operele lui Plato şi Aristoteles, încât dacă acestea ar fi dispărut, el le-ar fi putut reconstitui în întregime. La Würzburg se lăudase că poate să săvârşească toate minunile lui Iisus, că este cel mai desăvârşit dintre alchimişti şi că poate satisface orice dorinţă omenească. Trithemius văzuse şi un fel de carte de vizită a vrăjitorului, cu următorul cuprins: Magisler Georgius Sabelhcus, Faustus junior, fons necromanhcorum, astrologus, magus secundus, chiromanhcus, aeromanticus, pyromanticus, in hydra arte secundus. Acest document – care zugrăveşte bine personajul: un impostor – are nevoie de unele explicaţii, încercate de istoricii literari. Nu vom insista, în această rapidă schiţă, asupra lor. Ne interesează mai degrabă concluzia scrisorii lui Trithemius: „Aceasta este, scrie el, ceea ce îţi pot spune cu deplină siguranţă despre omul pe care îl aştepţi cu atâta curiozitate; nu vei găsi în el un filosof, ci pe un nebun vanitos şi insolent. Acest palavragiu şi înşelător ar trebui să primească o pedeapsă corporală, pentru a face să înceteze odată lăudăroşeniile lui criminale şi duşmane bisericii.” Deşi calitatea morală a personajului nu putea provoca îndoieli, epoca era în unele privinţe atât de înapoiată, încât, în 1536, eruditul Joachim Camerarius îl întreabă pe consilierul Daniel Stiber din Würzburg ce gândeşte Faust despre situaţia politică la începutul războiului dintre Carol al V-lea şi Francisc I al Franţei. Tot astfel, Philipp von Hutten, plecând spre Venezuela pentru a căuta aur, îi cere lui Faust o consultaţie relativă la succesul probabil al expediţiei lui şi, într-o scrisoare din 1540, confirmă fratelui său adevărul prezicerilor lui Faust.   *   Am citat, folosind rezultatele cercetărilor mai vechi, numai câteva din izvoarele contemporane cu Faust; destul totuşi pentru a vedea cu ce trăsături a fost transmisă figura acestuia cărţilor poporane care încep să apară încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea. Cea dintâi dintre acestea, publicată în 1587 la Frankfurt pe Main, este o tipăritură a librarului Johann Spiess. Lungul el titlu ne asigură că scrierea a fost alcătuită pentru a servi ca exemplu teribil tuturor orgolioşilor şi ambiţioşilor abătuţi de la dreapta credinţă. Cartea a avut mai multe ediţii, a fost prelucrată în versuri şi tradusă în limbile olandeză, engleză şi franceză. În 1593 i-a urmat o a doua parte, atribuită unui Christoph Wagner. Publicaţia aceasta alcătuieşte materialul brut al poemului lui Goethe. Johann Paust ne este înfăţişat ca un fiu de ţărani din Roda, lângă Weimar, trimis pentru învăţătură înaltă la Wittemberg. Cum avea „o minte capabilă să înveţe iute, cu aptitudini şi înclinări pentru studii”, devine doctor în teologie. Împrietenindu-se cu tot soiul de oameni uită scripturile şi porneşte la Cracovia, pentru a studia magia. Este indicată pasiunea cunoaşterii, foarte puternică în sufletul lui Faust: „a dobândit aripi de vultur şi a vrut să cerceteze toate temeiurile cerului şi ale pământului”. Înapoiat la Wittemberg, el invocă pe diavol, pe Mephostophiles[1] care-i apare îmbrăcat ca un călugăr: accent anticatolic, caracteristic pentru epoca Reformei, în care ne găsim. Faust: încheie un pact cu Mephostophiles, pe o durată de douăzeci şi patru de ani, prin care cel dintâi se leagă să abjure credinţa şi să-şi cedeze sufletul, iar cel de-al doilea să-i ofere lui Paust toate puterile spiritului şi împlinirea tuturor dorinţelor sale. Autorul cărţii poporane este conştient că ne aflăm în faţa unui caz de rebeliune titanică: „Această lepădare de credinţă nu este altceva decât trufie, deznădejde, blestem şi lipsă de măsură, ca aceea a uriaşilor, despre care au povestit poeţii: cum au îngrămădit munţii unul peste altul şi au pornit război împotriva Domnului, sau ca a îngerului rău, care s-a opus Domnului şi a fost prăvălit din pricina răutăţii şi a trufiei lui. Deci cine vrea să se înalţe prea sus, acela se prăbuşeşte adânc.” Totuşi trufia lui Faust este mai mult intelectuală. Ca om al Renaşterii, pasiunea cunoaşterii este puternică în sufletul lui Faust. În momentul semnării pactului, el spune: „Mi-am propus să cercetez elementele şi deoarece, după darurile care mi-au fost hărăzite de sus, n-am găsit în mintea mea îndemânarea trebuincioasă şi nici n-am putut-o învăţa de la oameni, am ales şi m-am dat în puterea spiritului infernal, pentru ca acesta să-mi vestească şi să mă instruiască în ştiinţa dorită”. Opt ani rămâne Faust la Wittemberg, în tovărăşia lui Wagner, discipolul lui şi al lui Mephostophiles, care îi împlineşte toate dorinţele şi-l face să audă o muzică minunată, ori de câte ori îl încearcă vreo remuşcare. Faust doreşte să se căsătorească, dar diavolul îi refuză căsătoria, făgăduindu-i însă cele mai frumoase femei, „aşa încât inima îi tremură de bucurie”. În convorbirile sale cu Mephostophiles, Faust află tainele în legătură cu cerul şi iadul, şi despre căderea lui Lucifer. În soarta acestuia, Faust recunoaşte pe a sa şi plânsul căinţei îl podideşte. Află apoi secretele despre originea şi orânduirea lumii, despre mersul planetelor, despre chipul cum se produc anotimpurile, despre însuşirile elementelor. Ştiinţa cosmologică a lui Mephostophiles este însă aceea a antichităţii, a sferelor cereşti; noile descoperiri ale lui Copernic nu o îmbogăţiseră cu nimic. Prin toate aceste învăţături, Faust devine totuşi un mare matematician, capabil să prezică fenomenele astronomice şi meteorologice şi să calculeze datele calendaristice. Atunci începe călătoria lui Faust, sub conducerea lui Mephostophiles. La Roma, eroul admiră strălucirea palatului papal şi rămâne trei zile şi trei nopţi acolo, făcându-i papei tot felul de farse, „spre inveselirea poporului luteran”, după cum observă unul dintre comentatori. La Constantinopol, cei doi călători se înfăţişează sultanului, Mephostophiles îmbrăcând, în această împrejurare, costumul şi podoabele papei. Ajung astfel la curtea împăratului (Carol al V-lea). Împăratul doreşte să vadă un alt stăpânitor al lumii deopotrivă cu el şi Mephostophiles îl vrăjeşte pe Alexandru cel Mare şi pe soţia lui. Înainte de a părăsi curtea împăratului, Mephostophiles săvârşeşte o farsă, făcând să-i crească unui curtean care dormea o pereche de coarne. Ajung astfel la curtea contelui de Anhalt, căruia i se înalţă, prin vrăjitorie, un castel pe o înălţime din preajmă. O grădină feerică răsare în jurul castelului, asemănătoare aceleia pe care, după legendă, Albertus Magnus o făcuse să apară la Colonia cu prilejul unei vizite regale. Focuri de artificii ţâşnesc din toate părţile. Butuci de viţă, încărcaţi cu struguri, cresc dintr-o masă. Dacă autorul cărţii poporane alege aceste etape ale călătoriei lui Faust şi Mephostophiles, unde vrăjitoriile lor se execută cu umor împotriva gazdelor, împrejurarea provine din resentimentele luteranului, pentru care papa era un adevărat anticrist, sultanul un duşman al creştinătăţii, împăratul (Carol al V-lea) conducătorul detestat al contrareformei, iar contele de Anhalt un calvinist, la fel de rău văzut în cercurile luterane. Călătoria durase şaisprezece ani. Faust şi Mephostophiles se înapoiază la Wittemberg. Un bătrân şi evlavios medic încearcă să-l aducă în drumul drept pe eroul rătăcit, dar intervine Mephostophiles care obţine o întărire a pactului. La un banchet studenţesc unul dintre studenţi îşi exprimă dorinţa s-o vadă pe Elena, şi aceasta, prin vrăjitoriile lui Faust, apare în adevăr. Studenţii sunt covârşiţi de farmecul iubirii, dar într-una din nopţile următoare Elena apare încă o dată, de data aceasta numai lui Faust. Din însoţirea lor se naşte un copil minunat, Justus Faustus, care în curând va dispărea împreună cu mama sa. Faust îmbătrânise acum. Nu mai avea de trăit decât o lună; remuşcarea îl cuprinde şi, plin de durerea crimelor sale, îşi ia rămas bun de la prieteni şi de la discipoli. Elementele naturii par a fi intrat în răscoală şi, printre fulgere şi tunete, Faust coboară în iad. După cartea poporană din 1587-1590, urmează alte versiuni, a lui Widman, la Hamburg, în 1599, a lui Pfitzer, un medic din Nürnberg, în 1674, cu ediţii succesive până în 1726. O ultimă prelucrare apare sub pseudonimul „ein christlich Meinender” (un creştin), la Frankfurt şi Lipsca, în 1725. Aceasta este versiunea pe care a cunoscut-o Goethe încă din copilăria lui, după cum ne informează scriitorul în Poezie şi adevăr. În 1802, adică într-un moment înaintat al redactării poemului, Goethe împrumută de la biblioteca din Weimar povestirea lui Pfitzer, pe care o ţine mai multe luni la sine. Versiunea lui Pfitzer conţine episodul iubirii lui Faust pentru o frumoasă fată din popor, care îi rezistă. De altfel, fiecare dintre prelucrările succesive ale legendei primitive posedă caracteristicile ei tematice, fără ca semnificaţia adâncă a povestirii să se schimbe. În legătură cu această semnificaţie se va produce însă fapta creatoare a lui Goethe. Până a ajunge s-o precizăm, este necesar să stabilim câteva din etapele cele mai de seamă ale dezvoltării legendei în creaţia cultă şi scenică.   *   O traducere engleză a cărţii Faustice poporane, publicată la Frankfurt, apare în 1592. Această traducere este probabil izvorul tragediei lui Cristopher Marlowe (1564-1593), Tragical history of life and death of doctor Faustus (Istoria tragică a vieţii şi morţii doctorului Faustus), reprezentată în 1594 şi publicată, cu unele interpolaţii, în 1604, adică după moartea autorului. Cristopher Marlowe este unul din cei mai înzestraţi contemporani ai lui Shakespeare şi acela care-l aminteşte mai de aproape prin patosul lui tragic, în scurta lui carieră, întovărăşită de o reputaţie de ateism, care l-ar fi putut duce la rug, şi sfârşită printr-o moarte violentă, Marlowe a dotat scena engleză cu mai multe caractere titanice: a lui Tamerlan, cuceritorul mongol, a ducelui de Guise, exterminatorul hughenoţilor în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu, a lui Faust, vrăjitorul german. Titanisinul lui Marlowe este o expresie a epocii reginei Elisabeta, când aventurierii englezi străbat mările şi continentele îndepărtate, supunându-le cu violenţă exploatării lor. Fără a avea o legătură directă cu aceste împrejurări, Faust, ca şi ceilalţi titani ai lui Marlowe, reprezintă un caracter admirat în vremea lui, prin îndrăzneala şi intensitatea pasiunilor. Mersul acţiunii în tragedia lui Marlowe aminteşte până la un punct pe acel al cărţii poporane germane. La început, Faust este prezentat ca un savant dezgustat de ştiinţa vremii şi care cere lumini şi putere nouă magiei. Monologul iniţial aminteşte pe acel al eroului lui Goethe, deşi acesta pare a nu fi luat cunoştinţă de tragedia lui Marlowe. Este invocat Mefistofel, care îi propune un pact pentru o durată de douăzeci şi patru de ani. În zadar o voce internă îl îndeamnă: „întoarce-te către Domnul”, răspunsul lui Faust este al trufiei: „Nu! Domnul nu te iubeşte, Domnul tău este propria-ţi voinţă”. Mefistofel îi dăruieşte o carte, ale cărei semne au proprietatea să-l înzestreze cu putere asupra aurului, a elementelor şi a demonilor. Într-o călătorie prin lumea largă, titanul lui Marlowe, ca şi eroul cărţii poporane, ajunge la Roma, unde se amestecă în conflictul dintre papă şi antipapă, făcându-i farse unuia din ei. În faţa împăratului, îi vrăjeşte pe Alexandru şi pe Dariu. La un banchet studenţesc o face să apară pe Elena. Un bătrân încearcă să-l aducă la dreapta credinţă. Mefistofel intervine pentru a întări din nou pactul. Elena i se arată încă o dată lui Faust şi un farmec nespus îl covârşeşte: „îmi dai cu sărutarea ta eternitatea”. Când ceasul din urmă îl ajunge, Faust vrea să oprească timpul în loc, să se ascundă sub dealuri şi munţi, să coboare în adâncimile pământului. Să se învăluiască în nori, să se piardă în ocean, să emigreze cu sufletul, după credinţa metempsihozei, în trupul unui animal. Dorinţe zadarnice! Orologiul bate ceasul ineluctabil. Faust este pierdut; iadul îl înghite. Corul intonează:   „Mlădiţa, creşterii menită, s-a răpus Şi laurii lui Apolon pe fruntea Cea înţeleaptă-i pârjoleşte focul. Pierdut e Faust. Cugetaţi căderea-i Ce ne învaţă, oameni iscusiţi: Să nu râvniţi la cele ce-s oprite. Pe cel adânc îl duce adâncimea Să creadă că mai mult e-n stare-a face Decât ce e îngăduit de Domnul.”   Tragedia lui Marlowe, ca şi cartea poporană germană, vrea să aibă deci un sens moralizator. Şi cu toate că poetul englez, ca om al Renaşterii, arată simpatie titanului ahtiat de cunoaştere, el face totuşi o concesiune eticii religioase a vremii, menind pe eroul său pierderii şi damnaţiunii. între Faust al lui Marlowe şi cel al lui Goethe, trec două sute de ani. Motivul Faustic s-a transmis în vremea aceasta prin menţinerea lui pe scenă. Actori englezi duc legenda în Anglia şi o readuc în Germania, în versiunea lui Marlowe, pe la începutul secolului al XVII-lea. O reprezentaţie a tragediei lui Marlowe este semnalată la Dresda, în 1626. Trupele germane de actori rătăcitori o introduc în repertoriul lor şi o reprezintă în tot decursul secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Reprezentaţia are loc la Frankfurt, în 1741 şi 1742, când Goethe nu se născuse, şi în 1767, când era student la Lipsca. Este sigur însă că Goethe a asistat, după înapoierea de la Frankfurt, la o reprezentaţie a tragediei lui Faust pe scena teatrului de păpuşi, pentru care se alcătuise o nouă versiune, adeseori înfăţişată în diferite centre culturale ale Germaniei. Tema Faustică a ispitit pe mai mulţi scriitori ai secolului al XVIII-lea, dar este sigur că acel care a supus-o unei evoluţii hotărâtoare şi i-a dat o semnificaţie cu totul deosebită de aceea a cărţilor poporane şi a lui Marlowe a fost Lessing, unul din cei mai de seamă îndrumători ai literaturii germane în epoca luminilor. Rolul epocal al lui Lessing în istoria literaturii germane este, printre altele, acela de a o fi eliberat de influenţa clasicismului francez, ca expresie a absolutismului, într-o vreme în care alţi scriitori, în frunte cu Gottsched, îl susţineau teoretic şi îl propuneau ca exemplu, într-unul din articolele sale de critică literară, în a şaptesprezecea scrisoare asupra literaturii (Litteraturbriefe), din 1759, el opune influenţei franceze, pe aceea engleză a lui Shakespeare, mai apropiată de spiritul german, după cum o dovedeşte legenda lui Faust, o adevărată temă shakespeariană. Scriitorul aminteşte propria lui încercare de a dramatiza această temă. Lessing s-a dedicat acestei lucrări în două răstimpuri ale carierei sale, în 1758 şI în 1767-68. Manuscrisele definitive s-au pierdut însă, şi cercetătorul actual nu mai are la dispoziţie decât câteva fragmente postume, suficiente totuşi pentru a aprecia inovaţia lui Lessing în istoria seculară a motivului. Trecând peste amănuntele chipului în care acţiunea se dezvoltă, trebuie să constatăm că, faţă de toţi predecesorii lui, Lessing este cel dintâi care nu mai meneşte pe faust damnaţiunii, şi mântuirii. În ultima clipă a vieţii lui Faust, diavolul strigă: „Este al meu!”, dar o voce cerească răspunde: „Nu triumfa! N-ai învins umanitatea şi ştiinţa; divinitatea n-a dăruit omului cel mai nobil dintre instinctele sale pentru a-l face nenorocit în eternitate.” Faust este deci mântuit pentru că, în toate rătăcirile şi greşelile sale, a dat urmare înclinaţiei şi pasiunii de a cunoaşte. Pentru a găsi această nouă soluţie vechii legende, a trebuit ca puterea eticii religioase să slăbească o dată cu ascensiunea burgheziei raţionaliste a vremii. Faust al lui Lessing este deci unul din roadele iluminismului german şi temelia pe care Goethe va clădi, adâncind însă mai departe semnificaţia vechii legende şi punând-o de acord cu unele din aspiraţiile capitale ale omenirii, actuale şi astăzi.   *   Faust de Goethe este rezultatul uneia din cele mai lungi elaboraţii pe care le cunoaşte istoria literară. Începută în anii primei tinereţi, opera a fost terminată cu câteva luni înainte de moartea autorului, în 1832, când a fost publicată şi a doua ei parte. Goethe indică drept an al începutului lungii compuneri al douăzecilea al vieţii sale, deci anul 1769. Era pe atunci student la Lipsca. Tânărul care citise, încă de pe când era copil, versiunea din 1728 a cărţii poporane faustice, se gândeşte să-i folosească tema într-un poem dramatic. Uneori întârzie în cârciuma Auerbach, după cum mărturiseşte într-o scrisoare din 1767, către prietenul său Behrisch. Când se înapoiază la Frankfurt cade sub înrâurirea domnişoarei von Klettemberg, o pietistă, şi împreună studiază cărţi de alchimie, îşi formează un laborator prevăzut cu toate aparatele şi uneltele necesare unui alchimist şi încearcă să producă liquor silicum, licoarea capabilă să transforme toate metalele în aur. Citeşte pe medicii şi magicienii Renaşterii germane, pe Paracelsus şi pe Agrippa von Nettesheim. Când ajunge la Strassburg, unde pornise pentru continuarea studiilor, face descoperirea evului mediu germanic în marea catedrală a oraşului. Aici se produce întâlnirea hotărâtoare cu Herder, care-i aduce revelaţia poeziei Orientului, a lui Homer, Ossian şi Shakespeare, dar mai cu scamă a poeziei populare şi a vechilor legende. Din lumea acestora se ridică figura lui Götz von Berlichingen şi din nou a lui Faust. Este vremea aşa-zisei Sturm-und-Drangperiode, epocă în care literatura germană dobândeşte o nouă conştiinţă a specificităţii ei naţionale şi întreţine cultul originalităţii şi al titanilor. Din această vreme datează poemele realizate parţial, un Mahomet, un Prometeu, un Ahasverus. Ideea de a compune un Faust este rodul aceleiaşi epoci. Au avut-o şi alţi tineri scriitori ai vremii, prieteni de-ai lui Goethe, un Lenz, un Klinger, un Müller. Goethe se consacră marelui său poem în anii 1773-1775. Se încheagă atunci prima versiune a lui Faust, aşa-zisul Urfaust, pierdut în manuscrisul lui original şi regăsit, într-o copie străină, abia în 1887, de Erich Schmidt, care-l publică. După mai bine de doisprezece ani, opera este reluată şi modificată în forma ei şi îmbogăţită, în timpul călătoriei în Italia, cu scene noi. Astfel se formează în 1788-1790 aşa-zisul Fragment, apărut în al şaptelea volum al Operelor publicate de editorul Göschen. Între 1797 şi 1801, după ce compusese romanul Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, poetul îşi îmbogăţeşte opera cu Dedicaţie, Prologul în teatru, Prologul în cer, al doilea monolog al lui Faust, scena plimbării până la apariţia lui Mefistofel şi alte episoade mai mici. După 1804, când librarul Cotta îi cere o nouă ediţie a operelor sale, poetul îşi revede şi completează manuscrisul şi astfel, în 1808, poate să apară prima parte a tragediei în al optulea volum al Operelor, publicate de Cotta. A doua parte a poemului, schiţată încă din 1797, trecută în forma unui început de realizare în 1799, este apoi părăsită şi după o lungă epocă, în care poetul se consacră multor alte lucrări, este reluată şi dusă la sfârşit în 1825-1832. Se poate spune că Goethe a meditat şi a realizat poemul Faust, opera capitală a vieţii lui, de-a lungul întregii sale existenţe literare. Această operă va conţine deci rodul tuturor experienţelor sale ca om şi artist şi o icoană a întregii dezvoltări a societăţii moderne, în epoca în care s-au succedat revoluţia franceză, campaniile napoleoniene, dezvoltarea tehnicii şi revoluţia industrială, apariţia socialismului utopic. Poemul lui Goethe nu se referă direct la aceste evenimente, dar linia lor de dezvoltare a fost decisivă pentru formarea concepţiei poetului, aşa cum rezultă din soluţia dată vechiului motiv folcloric.   *   După o dedicaţie lirică, adresată martorilor trecuţi ai vieţii poetului şi după „prologul în teatru”, în care publicul este prevenit că nu se găseşte în faţa unei piese în sensul concepţiei teatrale a vremii, drama propriu-zisă începe cu „prologul în cer”. Cerul e reprezentat în sensul credinţelor medievale. Dumnezeu e înconjurat de îngeri care proslăvesc frumuseţea creaţiei. Mefistofel îşi râde de osteneala şi agitaţia zadarnică a oamenilor. Dumnezeu a autorizat prezenţa diavolului, a spiritului negaţiei, pe lângă oameni ca un stimulent al acţiunii lor. Încrezător în năzuinţa spre adevăr, sădită în fiecare suflet omenesc, se angajează o prinsoare între creator şi spiritul negaţiei, menită să dovedească nobleţea aspiraţiei fundamentale a omului în ciuda ispitirilor care-l pot încerca. Este ales Faust ca obiect al prinsorii. Tragedia lui Faust va fi deci realizarea pe pământ, în condiţiile unei existenţe omeneşti, a unei prinsori făcute în cer. Faust este un învăţat bătrân. Ştiinţa vremii nu i-a adus decât dezamăgiri. Magia îi va deschide poate drumul către cunoaşterea secretelor lumii. Faust nu doreşte însă numai cunoaşterea, dar şi cea mai largă îmbrăţişare a întregii naturi şi vieţi. Aspiraţiile învăţatului se completează cu acele ale omului, într-un elan spre universalitate, caracteristic pentru spiritul Renaşterii, pe care eroul îl reprezintă. Este invocat deci spiritul pământului, dar în faţa teribilei lui arătări, semeţia lui Faust se prăbuşeşte, ca un semn că nu prin practice magice şi dintr-o dată, ci prin extinderea succesivă a experienţei i se pot destăinui omului sensurile şi bucuriile cele mai înalte ale naturii şi vieţii. În contrast cu Faust apare şcolarul lui, Wagner, tipul învăţatului mediocru, care nu cunoaşte pasiunea nimicitoare a maestrului său. Deznădejdea lui Faust este atât de adâncă, încât se pregăteşte să-şi pună capăt vieţii, când clopotele învierii opresc mâna sinucigaşului. O plimbare, în tovărăşia lui Wagner, printre oamenii simpli, bucuroşi de zilele de sărbătoare, aşterne o alinare peste zbuciumul lui. Înapoiat în camera de studiu, un câine se strecoară alături de el. Este Mefistofel. Urmează scena pactului, întreruptă de apariţia unui tânăr discipol, a cărui figură repetă pe plan umoristic, îndoita aspiraţie a lui Faust către cunoaştere şi viaţă. Pactul prevedea luarea în stăpânire a sufletului lui Faust de către Mefistofel, în momentul în care acesta îi va procura eroului o fericire atât de mare, încât clipa va fi rugată să se oprească. Îi sunt oferite mai întâi lui Faust josnicele plăceri ale beţiei în pivniţa Auerbach; dar eroul priveşte cu repulsie către ele. Întinerit în bucătăria vrăjitoarelor, iubirea i se înfăţişează lui Faust în arătarea graţioasă şi inocentă a Margaretei. Dar pentru că în dragostea care se naşte între ei se afirmă o aspiraţie mai înaltă a sufletului, Mefistofel o retează, făcând din Faust ucigaşul fratelui Margaretei, al lui Valentin. Refugiaţi la vrăjitoare, în noaptea Sfintei Valpurgia, eroul se lasă stăpânit de voluptate, până în pragul împlinirii pactului încheiat. Dar când imaginea Margaretei i se arată din nou, egoismul lui e învins. El aleargă să-şi ajute iubita, acuzată de crima de pruncucidere, dar o găseşte în închisoare, trăindu-şi ultimele clipe, cu mintea rătăcită. Experienţa plăcerii n-a învins sufletul lui Faust. Dimpotrivă. În natura lui fecundă noi aspiraţii şi doruri au luat naştere. Faust a fugit departe de locul în care a luat sfârşit tragedia Margaretei. Este cufundat într-un somn adânc şi regenerator. Spiritele îl mângâie. Ariel îi cântă. Când se trezeşte, splendoarea creaţiei aprinde din nou în el dorinţa de viaţă, noi năzuinţe. Se găsea în apropiere curtea împăratului indicat fără o altă determinare, dar destul de expresiv, pentru a recunoaşte pe aceea a unui suveran absolutist, lacom de plăcere, înconjurat de bufoni, incapabil să răspundă gravelor probleme ale statului asaltat de o criză financiară. Este ca un ecou întârziat al dificultăţilor în care s-a zbătut Franţa în epoca minorităţii lui Ludovic al XV-lea şi a regenţei. Ca un alt Law, Mefistofel se propune să găsească mijloacele de a birui greaua încercare a statului. Împăratul doreşte s-o vadă pe Elena, regina Spartei, cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată. Faust descinde în regiunea „mumelor”, acolo unde se găsesc tiparele eterne ale realităţii, pentru a o aduce pe Elena. Dar ceea ce obţine Faust nu este decât reflexul Elenei. Sufletul lui se încinge însă de dorinţa posesiunii aceleia care întrupa armonia perfectă dintre spirit şi materie a lumii greceşti. Încercând s-o cuprindă, reflexul inconsistent al Elenei se risipeşte. Faust îşi pierde cunoştinţa şi Mefistofel îl readuce în vechea lui cameră de lucru. Găseşte aici pe Wagner devenit un reputat savant care, prin procedeele alchimiei şi ajutat de Mefistofel, creează într-o fiolă o fiinţă vie, un om de mici dimensiuni, un homunculus (aşa cum i se atribuise altădată şi lui Paracelsus). Homunculus deţine o ştiinţă întinsă şi el este acela care arată că dorul îl va ucide pe Faust, dacă acesta nu va fi îndrumat către însoţirea cu Elena. Eroul este deci transportat vrăjitoreşte în Grecia, unde demonii antichităţii s-au adunat pe pajiştile Tesaliei, într-o nouă noapte valpurgică. Faust se trezeşte la atingerea pământului binecuvântat al Greciei. Mefistofel a luat hidoasa înfăţişare a lui Phorklas. Homunculus doreşte să dobândească existenţă în lumea exterioară. Dar înţeleptul Thales îl previne că viaţa nu poate lua forme statornice decât dezvoltându-se succesiv din elementul primar, din apa mării unde au apărut mai întâi germenii vieţii. Ideile transformismului, exprimate şi în scrierile naturalistice ale poetului, inspiră acest pasaj al poemului său. Când se arată frumoasa Galateea, întruparea splendorii corporale, fiola lui Homunculus se sparge de carul ei şi creaţia artificială a lui Wagner se risipeşte în mare. Dar Faust o caută mereu pe Elena, întreabă de ea pe Sfinx, pe înţeleptul centaur Chiron, pe Manto, fiica lui Esculap, care-l conduce în imperiul umbrelor, pentru a o răpi de acolo, ca altădată Orfeu pe Euridice. Elena apare la Sparta, în aşteptarea soţului ei, a lui Menelau, care trebuia să vină de la Troia. Dar cum Phorkias înspăimântă pe Elena şi pe însoţitoarele ei cu ameninţarea că Menelau se pregăteşte să le ucidă, oferindu-le ca jertfă zeilor. Elena se refugiază la Faust, care îi este prezentat ca un stăpânitor din nord, unde regina greacă ar putea găsi linişte şi siguranţă. Atunci se produce însoţirea lui Faust cu Elena, din care ia naştere un copil minunat, Euphorion, menit morţii timpurii. Prin unirea cu Elena, Faust a ajuns la punctul cel mai înalt al înnobilării firii sale. Dar idila antică a iubirii cu Elena se sfârşeşte tragic, când Euphorion prăbuşindu-se în zborul lui, ca un alt Icar, Elena dispare în acelaşi moment. Veşmintele Elenei, transformate în nori, îl transportă pe Faust în zbor, pe o înălţime de munte, în Germania. El nu vrea să devină un stăpânitor de ţară, în stare să-şi satisfacă orice dorinţă, cum îi propune Mefistofel. Nu aspiră nici către glorie, ci către faptă. În zare se lămureşte un ţinut mereu inundat de apele mării. Faust doreşte să-l răpească furiei elementelor. Împăratul, pe care Faust şi Mefistofel îl ajută să-l învingă pe contraîmpăratul (Gegenkaiser), pornit cu armele împotriva lui, le dă ca feud, ţărmul inundabil al mării. Faust a găsit acum un teren propice pentru setea lui de acţiune, pentru năzuinţa lui neostenită. A ajuns acum moşneag centenar. Din vechea paragină a creat, prin munca îndârjită a multor mii de oameni, o ţară înfloritoare. La capătul unui canal, construit pe locul mlaştinilor de altădată, se înalţă palatul lui. Dar zarea îi este închisă de o colină pe care se găseşte bordeiul bunilor bătrâni Philemon şi Baucis (figuri şi nume împrumutate Metamorfozelor lui Ovid). Îi porunceşte deci lui Mefistofel să-i mute pe bătrâni. Dar Mefistofel dă foc casei şi bătrânii îşi găsesc acolo moartea. O mâhnire adâncă îl apasă pe Faust. Atunci îi apar patru arătări, patru femei bătrâne în veşminte cernite: Lipsa, Vina, Nevoia şi Grija. Faust le închide uşa, dar doamna Grijă îl urmează, strecurându-se pe gaura cheii; este însoţitoarea oricărei activităţi omeneşti. Acum, când eroul a recunoscut că valoarea vieţii stă în faptă, în acţiunea pusă în slujba oamenilor, teribila doamnă Grijă i se alătură din nou. Sub suflarea Grijii, bătrânul orbeşte. Din adâncimea nopţii lui el îndeamnă pe muncitori să-şi sfârşească mai repede lucrarea. În viziunea poporului activ, liber şi fericit care va trăi odată pe pământul smuls de el furiei valurilor, Faust rosteşte cuvântul rezolutoriu al pactului încheiat altădată cu Mefistofel, gustă delectarea unei clipe supreme şi cere clipei să se oprească. Bătrânul s-a prăbuşit; lemurele îl aşază în groapa pregătită mai dinainte. Dar fericirea n-a fost pentru Faust recompensa unei posesiuni, ci a unei năzuinţe menite să se continue în viitor. Mefistofel a pierdut prinsoarea. Sufletul lui Faust urcă în glorie cerească, printr-o lume de simboluri. Corul final proslăveşte puterea îndurării, a „eternului feminin”, a iubirii care l-a mântuit pe Faust.   * Dacă facem comparaţie între poemul lui Goethe, a cărui dezvoltare am schiţat-o mai sus în liniile ei cele mal generale, şi tema aşa cum a fost primită din cărţile poporane şi creaţia cultă anterioară, se impun mai multe constatări. Cu drept cuvânt putea spune Friedrich Engels, într-o scrisoare din 1839 către Friederich Graber, că în timp ce „Faust al cărţilor poporane este un vrăjitor cu totul comun, Goethe a pus în el psihologia mai multor secole”. Mai întâi, latura grotescă a personajului, destul de dezvoltată în cărţile poporane, dispare cu totul la Goethe. Faust este aici un caracter dintre cele mai nobile, animat nu numai de pasiunea cunoaşterii, dar şi de o năzuinţă atotcuprinzătoare, satisfăcută în cele din urmă prin acţiunea folositoare societăţii. Conştiinţa lui se îmbogăţeşte treptat în cursul desfăşurării acţiunii; concluziile lui morale se adună şi sensul existenţei omeneşti i se dezvăluie, nu prin instantaneitatea magiei, ci prin acumularea experienţelor. Faust este poemul experienţei omeneşti. Unei adânci transformări a fost supusă şi figura lui Mefistofel. Diavolul nu mai este acum figura care concentrează în sine toate spaimele şi repulsiile omului medieval. Nu mai avem de-a face aici cu figura subumană, cu gheare, coadă şi coarne, a lui Hyeronimus Bosch, ci ca un curtean în costumul spaniol al absolutismului, un personaj plin de experienţă, cu o judecată sigură şi clară, fără de iluzii, capabil să pătrundă până în cele mai ascunse determinări egoiste ale acţiunilor omeneşti: umorul, iscusinţa şi ingeniozitatea lui sunt neîntrecute. Prin gura lui Mefistofel, observă Engels odată (în articolul despre cartea lui Karl Grün asupra lui Goethe), poetul a revărsat „batjocura lui cea mai amară asupra societăţii germane a timpului său”. În economia generală a piesei, Mefistofel este spiritul răului, întruparea negaţiei, dar şi forţa din care se degajă îndrumarea bună şi folositoare oamenilor. Dar în cadrul acestei esenţe generale a personajului, Goethe l-a îmbogăţit cu trăsăturile curteanului, aşa cum le-au produs secolele feudalismului şi ale absolutismului. Tocmai pentru că este reprezentantul vechilor clase conducătoare, Mefistofel nu poate înţelege elanul lui Faust, adică al omului creator, format în condiţiile ascensiunii burgheze. Mefistofel crede că-l va putea câştiga pe Faust oferindu-i plăcerea şi puterea, dar se înşală, deoarece îi lipsesc elementele de înţelegere şi apreciere a omului consacrat creaţiei sociale. Toate aceste trăsături ale caracterului lui Mefistofel lipsesc din creaţia Faustică anterioară. În general, toate figurile pe care Goethe le-a împrumutat tradiţiei legendare se înfăţişează cu o abundenţă a notelor constitutive, cu o adâncire a semnificaţiei lor tipice şi cu o îmbogăţire a individualizării lor, faţă de care toate creaţiile trecutului pe aceleaşi teme apar sărace şi schematice. Episodul Elenei, prezent în cărţile poporane şi la Marlowe, dobândeşte de asemeni o altă semnificaţie la Goethe. Acest episod întrupează un moment de seamă în dezvoltarea societăţii germane la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor. Era o vreme când faţă de numeroasele contradicţii şi conflicte care se aglomeraseră în orânduirea socială a vremii, naţiunile contemporane năzuiau către eliminarea acelor contradicţii, către stabilirea unei noi unităţi, a unei noi împăcări a omului cu lumea şi cu societatea. Pentru a obţine o astfel de aşezare şi în urma unei lungi epoci de critică a vechilor instituţii, în urma muncii de cultură a iluminismului, burghezia franceză săvârşeşte revoluţia ei. Pentru că burghezia germană n-atinsese încă acelaşi grad de dezvoltare, pentru că poziţiile feudalismului rămăseseră puternice în dreapta Rin-ului, existau scriitori care credeau că pot obţine râvnita unitate şi împăcare a omului cu lumea şi societatea, însuşindu-şi idealul de armonie al vechilor greci. Este vremea în care Winckelmann proslăveşte idealul grec, aceea în care Goethe, Schiller, Hölderlin, Voss şi atâţi alţii înstrunează o liră greacă pentru a căuta frumuseţea senină a antichităţii sau pentru a o propune poporului german al timpului lor. Aceşti scriitori credeau că prin simpla înviere a idealului grec, societatea germană ar putea înlătura conflictele care o zbuciumau, că prin armonia estetică, omul german ar putea dobândi pierduta lui unitate cu lumea şi natura. Este vremea în care Schiller propune educaţia estetică a omenirii. Însoţirea lui Faust cu Elena este simbolul aceleiaşi aspiraţii. De unde în cărţile poporane Elena este dorită de către Faust numai pentru frumuseţea ei fără asemănare, Faust al lui Goethe aspiră către ea ca spre idealul armoniei perfecte. Dar deşi Faust s-a înnobilat prin unirea cu Elena, s-a înălţat cu o treaptă mai sus către înfrângerea egoismului, către înţelegerea sensurilor altruiste ale vieţii, Goethe a ţinut să ne arate că singura însuşire a idealurilor de armonie ale antichităţii nu este ţelul la care se pot opri popoarele moderne. De aceea Euphorion, copilul născut din însoţirea lui Faust cu Elena, sinteza geniului nordic cu cel sudic, o figură care, după părerea comentatorilor, reproduce pe aceea atât de uimitoare pentru contemporani a lui Byron, se dovedeşte inapt să trăiască, şi acţiunea poemului, drumul de viaţă al eroului, continuă peste pragul acestei idile antice. început ca un poem dominat de figura unui rebel şi a unui titan, Faust a continuat deci ca un poem neoumanistic, inspirat adică de antichitatea greacă, dar prin desfăşurarea mai departe a acţiunii lui a depăşit şi acest stadiu, atât de semnificativ pentru un anumit moment al dezvoltării societăţii şi culturii germane. Prin finalul său, poemul lui Goethe este reprezentativ pentru noile căi ale omenirii. Noile posibilităţi ale tehnicii, susţinute de rezultatele ştiinţelor fizico-matematice, în mare progres de la Renaştere încoace au deschis omenirii perspective nelimitate în direcţia stăpânirii naturii şi a înălţării condiţiei umane. Saint-Simon arată că muncii moderne îi este rezervată conducerea societăţii viitorului. El exprima astfel de idei încă de la începutul veacului al XIX-lea şi ideile lui n-au rămas străine de Goethe, mare cititor al revistei Le Globe, organul saint-simoniştilor. Prin tehnica şi munca modernă, planeta noastră putea lua o altă înfăţişare, mai bine adaptată nevoilor omeneşti. Ideea transformării planetei prin noile mijloace ale tehnicii ştiinţifice l-a preocupat adânc pe Goethe. Există în această privinţă în convorbirile poetului cu Eckermann, la data de 21 februarie 1827, un pasaj de o însemnătate cu atât mai mare, cu cât el provine din răstimpul în care Goethe lucra la partea finală a poemului său. „La Goethe, la masă, notează Eckermann. A vorbii mult şi cu admiraţie despre Alexander von Humboldt, a cărui lucrare despre Cuba şi Columbia a început să o citească şi ale cărui vederi, în legătură cu proiectul străpungerii istmului Panama, par a avea pentru el un interes cu totul deosebit. Humboldt – spunea Goethe – a făcut, cu o mare cunoştinţă a lucrurilor, şi alte propuneri, graţie cărora întrebuinţarea unora dintre curenţii aflători în golful Mexic ar putea duce la rezultate şi mai folositoare. Acestea sunt însă rezervate viitorului. Sigur este însă că dacă s-ar izbuti străpungerea de care s-a vorbit, s-ar obţine ca navele de orice mărime şi de orice încărcături să poată trece din golful Mexic în Oceanul Pacific şi, o dată eu aceasta, rezultate incalculabile pentru întreaga omenire civilizată şi necivilizată. Ni s-ar părea ciudat ca Statele Unite să lase să le scape din mâini o astfel de operă. Este de presupus că acest stat tânăr, a cărui tendinţă de expansiune spre vest este vizibilă, va lua în posesiune şi va popula peste treizeci sau patruzeci de ani şi întinsele regiuni de dincolo de Munţii Stâncoşi. Este de prevăzut apoi că pe întreaga coastă a Oceanului Pacific, unde natura a şi format cele mai largi şi sigure porturi, să apară treptat foarte importante oraşe comerciale în scopul schimbului dintre China, Indiile Orientale şi Statele Unite… Aş dori să văd toate acestea; dar lucrul nu mi-ar fi cu putinţă în timpul vieţii mele. Aş mai dori însă ceva, şi anume un canal care să unească Dunărea cu Rin-ul. Dar această întreprindere este şi ea atât de uriaşă, încât mă îndoiesc de realizarea ei în actualele împrejurări ale Germaniei. În sfârşit, aş mai vrea să văd un canal al Suezului. Mi-ar plăcea să fiu martor al acestor trei evenimente, de dragul cărora ar fi vrednic de osteneală să mai trăiesc vreo cincizeci de ani.” Ideea transformării naturii a stăpânit deci cu putere spiritul lui Goethe în perioada bătrâneţii lui. În această idee culminează şi gândirea, ca şi lungul drum al experienţelor lui Faust. Suprema clipă a fericirii, proiectată de altfel în perspectivele viitorului, îi este adusă eroului lui Goethe de viziunea poporului trăind pe ţărmurile cucerite de el printr-o operă de transformare a naturii. Într-o astfel de operă se formează, după cum ne vesteşte Goethe, nu numai deprinderile de activitate ale unei societăţi, dar şi acea iubire a libertăţii şi a vieţii, al căror preţ nu-l pot simţi cu adevărat decât aceia care trebuie să şi le apere în fiecare zi. Astfel, sensul suprem al vieţii devine pentru Faust creaţia, munca productivă pusă în serviciul oamenilor şi executată de ei cu eroism. Faust îşi merită mântuirea atunci când îşi lămureşte deplin această semnificaţie a vieţii. Am arătat că i se datoreşte lui Lessing ideea mântuirii lui Faust, în contrast cu damnaţiunea care-l atingea pe erou în toate prelucrările anterioare ale aceluiaşi motiv. Faust al lui Lessing era mântuit pentru că, în ciuda rătăcirilor sale, se orientase totuşi după instinctul şi pasiunea cunoaşterii. Legenda lui Faust era valorificată deci de Lessing din unghiul iluminismului, adică al epocii de cultură pentru care valorile umane cele mai înalte decurgeau din raţiunea teoretică. Faust al lui Goethe este însă mântuit pentru că descoperă, ca valoare supremă a vieţii, activitatea şi creaţia. Goethe valorifică legenda Faustică din unghiul noii civilizaţii a muncii, care poate recunoaşte în el un precursor.   *   Ne-am ocupat de „semnificaţia” lui Faust, de ideile lui, de felul în care răsfrânge anumite procese ale societăţii germane din vremea lui şi ale întregii culturi ulterioare. Faust nu este totuşi o scriere teoretică, ci un poem. Ideile amintite nu sunt decât latura tipică şi generală a unor imagini particulare şi concrete. Cititorul ia cunoştinţă de ele, nu ca din expunerea unei dizertaţii, ci prin acelaşi act al spiritului prin care cuprinde unele întruchipări ale fanteziei poetice. Apărându-se împotriva înţelegerii unilaterale a operei sale, Goethe a protestat odată împotriva acelora care căutau în Faust o simplă concepţie abstractă a minţii, şi de loc impresii vii, apărute imaginaţiei. La 6 mai 1827, poetul îi spunea lui Eckermann: „N-a fost intenţia mea, ca poet, să tind către întruparea unei abstracţiuni. Am primit în interiorul meu impresii, şi anume impresii sensibile, pline de viaţă, atrăgătoare, variate, de sute de feluri, aşa cum o imaginaţie vie mi le oferea. Ca poet n-aveam altceva de făcut decât să le rotunjesc şi să le dezvolt în mine, printr-o vie înfăţişare a lor şi să fac ca şi alţii să primească aceleaşi impresii, atunci când aud sau citesc ceea ce le înfăţişez eu.” în aceeaşi convorbire, Goethe îi lămurea lui Eckermann că, deşi n-a pornit de la o abstracţiune, Faust reprezintă totuşi cazul unui om care a putut fi mântuit graţie neîncetatei lui strădanii de a depăşi gravele lui rătăciri, prin aspiraţia către ceva mai bun şi mai înalt. Faust este înfăţişarea dramatică a unei vieţi omeneşti. „N-ar fi ieşit nimic de seamă, a adăugat Goethe, dacă aş fi înşirat o viaţă atât de bogată şi felurită pe subţirele fir al unei singure idei.” Cititorul trebuie să se ferească deci de înţelegerea schematică şi rece a operei lui Goethe, reducând-o la câteva idei generale, când puterea şi înaltul ei înţeles stau tocmai în adevărul şi căldura imaginilor sale. Semnificaţia generală a poemului lui Goethe nu rezultă cu toată forţa decât pentru cititorul sau spectatorul care se lasă mişcat de luptele lui Faust, de rătăcirile, căderile şi înălţările sale, de multele sentimente care trec prin sufletul lui, de relaţiile lui cu alte fiinţe şi de conflictele apărute în aceste împrejurări. Chiar acolo unde figuraţia dramatică ia forme simbolice, împrumutate lumii antice sau creştine, conţinutul uman al poemului nu este mai puţin bogat şi răscolitor. Faust trebuie citit ca o dramă, dar şi ca o compoziţie aparţinând altor genuri literare. Poemul lui Goethe se apropie, ca formă dramatică, de misterele şi moralităţile evului mediu. Îl înrudeşte cu această formă dramatică prezenţa elementului supranatural şi a celui alegoric, mulţimea figuraţiei şi a episoadelor. Partea întâi a tragediei, după prologul în cer, marile monologuri ale lui Faust, pactul cu Mefistofel, începutul călătoriei şi noaptea Valpurgiei, sfârşeşte cu eşecul tragic al idilei cu Margareta. Prima parte a poemului s-a putut numi deci „tragedia Margaretei” şi această parte a fabulei Faustice s-a bucurat de răspândirea cea mai largă, mai ales după ce libretiştii francezi Carré şi Barbier au compus textul pentru care Gounod a scris muzica lui de operă. Este limpede însă că prezentarea fragmentară a lui Faust prilejuieşte nu numai o înţelegere incompletă dar şi eronată a poemului. Tragedia Margaretei este un simplu episod, una singură dintre experienţele eroului, completată şi luminată deplin prin experienţele următoare. Faptul că poemul se încheagă dintr-o succesiune de episoade îi adaugă şi un alt caracter. Am spus că Faust este un poem dramatic. El este şi un poem epic. Desfăşurarea acţiunii nu este determinată atât de conflictele eroului, cât mai ales de dinamismul lui moral, de luptele lui. Sfârşitul poemului nu este atât soluţionarea unui conflict, cât împlinirea unui destin, ca al lui Ahile în Iliada şi al lui Ulise în Odiseea. Din punctul de vedere al genurilor literare, Faust este deci nu numai o dramă, dar şi o epopee. Momentele lirice sunt de asemeni foarte numeroase în Faust. Corul spiritelor, cântecul Margaretei la vârtelniţă, balada regelui din Thule, cântecul alternat al lui Faust şi Mefistofel în timpul zborului lor prin văzduh, cântecul lui Ariel, al paznicului Lynceus, corurile care însoţesc ascensiunea cerească a lui Faust şi atâtea altele, fac parte dintre realizările cele mai de seamă ale liricii moderne. Idila Margaretei şi a Elenei completează tabloul liric al poemului, ca şi intervenţiile satirice ale lui Mefistofel, de pildă în scena cu şcolarul lui Faust, în convorbirea cu Marta Schwerdtlein, în cârciuma Auerbach, balada puricelui la curtea împăratului, sub masca lui Phorkias, şi în atâtea alte împrejurări. Ideea genurilor literare şi norma clasică a purităţii lor era o prejudecată perimată în epoca în care Goethe îşi scria poemul şi astfel, Faust le întruneşte pe toate, fiind de fapt o mare operă dramatică, epică, lirică şi satirică. Nicio altă operă literară a popoarelor moderne, poate cu excepţia Divinei Comedii a lui Dante, n-atinge aceeaşi varietate, aceeaşi forţă de expansiune a genialităţii poetice în multiplicitatea manifestărilor ei. Această varietate, această multiplicitate corespund acţiunii atât de întinse a poemului, care conduce înfăţişarea unui destin omenesc prin toate marile experienţe ale vieţii, până la cucerirea sensurilor ei supreme. Marii extensiuni şi bogăţii a acţiunii îi răspunde şi neobişnuita varietate a debitului poetic, de la vorbirea patetică la aceea realistă, cu multe forme ale exprimării populare şi familiare, de la sublimul tragic la ironia muşcătoare şi umorul cuminte, pretutindeni cu o preferinţă acordată acelei exprimări concise şi lapidare, care a transformat atâtea din versurile lui Faust în maxime de mare circulaţie în timp ce în proza lui, scriitorul foloseşte cu mare abundenţă pronumele şi conjuncţiile ca termeni de legătură între propoziţii, poetul recurge adeseori acum la construcţiile infinitivale şi participiale, preferate pentru conciziunea lor superioară. Omisiunea articolului, cuvintele compuse, derivaţiile neobişnuite şi unele formaţii personale sunt alte caracteristici ale stilului lui Goetlie, care uneori îngreuiază înţelegerea poemului. În ciuda acestor greutăţi, se poate spune totuşi că exprimarea lui Goethe nu este niciodată obscură în sensul că ideea astfel comunicată n-ar fi riguros gândită. Citirea poemului lui Goethe cere numai atenţie sporită şi reflecţie, şi răsplata acestei aplicaţii apare întotdeauna în forma cuprinderii unui adevăr limpede şi adânc. Marea varietate a expresiei goetheeue se vădeşte şi în bogăţia de forme a versificaţiei lui. Versul se lungeşte sau se scurtează după natura ideii exprimate, predomină însă pentametrul iambic cu rime împerecheate sau încrucişate, grupate în monologuri întinse, în stanţe, în strofa lirică de patru versuri sau succedându-se cu sprinteneală ca replici ale dialogului dramatic. Uneori întâmpinăm liexametrul, în scenele antice, sau scurtul vers popular, însoţit de un refren. Forma poemului devine astfel modalitatea în care îi apare cititorului marea bogăţie şi viaţa atât de intensă a poemului. Tălmăcirea lui Faust a fost o problemă care a ispitit de mai multe ori pe poeţii români. După tălmăcirile lui Al. Macedonski (începutul poemului), Ion Gorun (partea întâi), I.U. Soricu şi Laura Dragomirescu, în acelaşi timp cu I. Iordan, Lucian Blaga ne-a dat o nouă versiune. Sub acest veşmânt, traducerea poemului lui Goethe şi-a găsit şi îşi va găsi alţi mulţi cititori, bucuroşi desigur să afle, transpusă în limba noastră, una din operele cele mai reprezentative ale geniului poetic modern. Tudor Vianu   [1] Numele de Mephostophiles, devenit mai târziu Mefistofeles pare a veni de la grecescul mephotophiles – acel care nu iubeşte lumina sau, după o altă ipoteză, de la mephaustophiles – acel care nu-l iubeşte pe Faust.    

CAPITOLUL XII   Dragostea de adevăr a autorului. Scopul publicării acestei cărţi. Critică pe călătorii care se abat de la adevăr. Nu are mici un fel de intenţii duşmănoase scriind toate acestea. Răspunde unei obiecţii. Cum se întemeiază coloniile. Laude aduse ţării sale. Autorul arată drepturile pe care Ie are coroana asupra ţărilor descrise de el. Greutatea de a le cuceri. Autorul îşi ia rămas bun de la cititor, arată cum are de gând să-şi petreacă restul zilelor, dă câteva poveţe şi încheie.   Şi aşa, dragul meu cititor, ţi-am înşirat întocmai povestirea călătoriilor pe care le-am făcut în răstimp de şaisprezece ani şi mai mult de şapte luni, străduindu-mă nu atât să folosesc cuvinte meşteşugite, cât să spun adevărul. Ca atâţia alţii, şi eu aş fi putut să ie uluiesc cu poveşti ciudate şi greu de crezut, dar am socotit că e mai bine să le spun lucrurilor pe nume în chipul şi în stilul cel mai simplu cu putinţă, căci ţelul meu a fost să te învăţ şi nu să te distrez. Nimic mai lesne pentru noi, cei care călătorim prin ţări îndepărtate, arareori străbătute de englezi sau alţi europeni, decât să descriem fel de fel de animale minunate ce trăiesc în apă sau pe pământ. Dar ţinta călătorului ar trebui să fie de a-i face pe oameni mai înţelepţi şi mai buni, de a le îmbogăţi mintea cu ajutorul pildelor rele şi bune culese de el prin cele ţări. Aş dori din toată inima să se introducă o lege, potrivit căreia orice călător, înainte de a i se da voie să-şi publice opera, să fie obligat să jure în faţa Lordului Cancelar că tot ce are de gând să tipărească este perfect adevărat - în măsura în care poate să-şi dea seama. Atunci lumea n-ar mai fi amăgită, cum se întâmplă de obicei, când unii autori, pentru a câştiga mai mult în ochii publicului, îl îndoapă pe cititorul nepregătit cu cele mai grosolane minciuni. În tinereţea mea, am citit cu nespusă încântare nenumărate cărţi de călătorii; cum însă de atunci încoace am cutreierat mai toate colţurile lumii şi am putut să-mi dau seama din propria mea experienţă cât de gogonate sunt unele descrieri, m-am simţit dezgustat de astfel de lecturi şi totodată indignat de neruşinarea cu care se abuzează de buna credinţă a oamenilor. Aşa se face că atunci când prietenii mei au binevoit să-mi spună că bietele mele străduinţi ar putea fi de folos ţării, mi-am impus o maximă de la care să nu mă abat niciodată - să slujesc adevărul, cu toată străşnicia; şi pot spune că nici nu mă simt ispitit să mă depărtez de el, atât timp cât vorbele şi pildele nobilului meu stăpân şi ale celorlalţi iluştri houyhnhnm-i, în preajma cărora am avut cinstea să trăiesc atâta vreme, vor dăinui în mintea mea.   Nec si miserum Fortuna Sinonem Finxit, vanum etiam mendacemque improba inget.   Ştiu prea bine că nu ţi-e dat să te bucuri de prea mare faimă atâta timp cât scrierile tale nu cer nici geniu, nici învăţătură, nici alte daruri deosebite în afară de o memorie bună sau un jurnal de călătorie conştiincios întocmit. Ştiu de asemenea că autorii cărţilor de călătorii, ca şi cei ce fac dicţionare, sunt daţi uitării, căci alţii vin mereu să le ia locul şi rămân la suprafaţă. Şi, iarăşi, se prea poate ca acei călători care vor străbate ţările zugrăvite în această carte a mea, descoperindu-mi greşelile (dacă sunt) şi adăugind multe descoperiri proprii, să arunce asupra mea vălul uitării şi să-mi ia locul, făcând lumea să nu-şi mai aducă aminte că şi eu am fost cândva scriitor. Într-adevăr, dacă aş scrie pentru glorie, lucrul acesta m-ar durea nespus; cum însă singurul meu ţel este FOLOSUL OBŞTESC, nu voi fi prea dezamăgit în aşteptările mele. Căci cine va putea citi cele ce am scris despre virtuţile slăviţilor houyhnhnm-i fără să se ruşineze de propriile lui păcate, când mai ales se socoteşte, mă rog, animal raţional şi stăpân în ţara sa? Ca să nu mai vorbesc de ţările acelea îndepărtate, unde cârmuiesc yahoo-ii, dintre care cei mai puţin păcătoşi sunt locuitorii din Brobdingnag. Ar fi o fericire pentru noi dacă am urma pildele lor înţelepte cu privire la morală şi la felul de a cârmui! Dar nu voi mai stărui asupra acestor lucruri, ci îl las pe cititor să tragă singur învăţăminte, cum va crede el că e mai bine. Mă bucur că această lucrare nu va putea fi criticată, căci ce învinuiri i se pot aduce unui scriitor care nu povesteşte decât fapte adevărate, petrecute în ţări ce se află atât de departe şi cu care noi nu avem nici un fel de legături comercial sau politice? Am căutat să mă feresc cu grijă de greşelile ce se pun adesea, şi pe bună dreptate, în seama celor care scriu cărţi de călătorii. Cum, pe de altă parte, nu am nici în clin nici în mânecă cu partidele politice, nu scriu cu patimă sau îmbâcsit de prejudecăţi, ori cu rea-voinţă împotriva nici unui om şi a nici unui grup de oameni. Scriind, am urmărit un scop nobil: acela de a-i învăţa şi de a-i îndruma pe oameni faţă de care, fără nici o falsă modestie, pot spune că mă simt oarecum superior, datorită foloaselor pe care le-am tras de pe urma conversaţiilor cu cei mai desăvârşiţi houyhnhnm-i. Scriu fără să mă gândesc câtuşi de puţin la un câştig bănesc sau la vreo laudă. Nu las să se strecoare un singur cuvânt care să semene a epigramă sau care să poată jigni câtuşi de puţin chiar pe cei mai susceptibili. În felul acesta, nădăjduiesc că mă pot socoti pe drept cuvânt un autor fără cusur, împotriva căruia legiunile de gâlcevitori, polemişti, observatori, cugetători, căutători de greşeli cu lumânarea sau critici nu vor putea găsi niciodată prilejul de a-şi folosi talentele. Mi s-a şoptit la ureche, e adevărat, că în calitate de supus englez ar fi fost de datoria mea să înaintez un memoriu unui ministru, îndată după întoarcerea din prima călătorie, căci pământurile pe care le descoperă un supus englez aparţin de drept Coroanei. Mă îndoiesc însă că vreuna din cuceririle pe care le-am întreprinde în ţările descrise de mine ar fi la fel de lesnicioase ca supunerea americanilor goi de către Ferdinando Cortez. Nu cred că lilliputanii să merite cheltuielile ce s-ar face cu pregătirea flotei şi a armatei pentru a-i înrobi, şi mă întreb dacă ar fi înţelept din partea noastră să încercăm să-i supunem pe cei din Brobdingnag, sau dacă o armată engleză s-ar simţi bine cu o insulă plutitoare pe deasupra capetelor oamenilor. Cât despre houyhnhnm-i, e adevărat, aceştia nu par să fie atât de bine pregătiţi pentru război, o ştiinţă care le e cu totul străină, mai ales când e vorba de proiectile. Totuşi, presupunând că eu aş fi ministru vreodată, n-aş povăţui pe nimeni să-i atace. Înţelepciunea lor, unirea dintre ei, fapul că nu ştiu ce e frica şi dragostea pe care o poartă ţării lor, ar înlocui cu prisosinţă neştiinţa în ale artei militare. Închipuiţi-vă douăzeci de mii de houyhnhnm-i năvălind în mijlocul unei armate europene, pricinuind învălmăşeală printre soldaţi, răsturnând căruţele, strivind fără cruţare feţele luptătorilor, cu copitele dindărăt. Şi tare bine li s-ar mai potrivi cele ce s-au spus despre Augustus: Recalcitrat undique tutus. În loc să propun cucerirea acestui popor generos, aş dori mai curând ca houyhnhnm-ii să poată sau să vrea să trimită câţi mai mulţi locuitori de ai lor ca să civilizeze Europa, învăţându-ne ce este onoarea, dreptatea, adevărul, cumpătarea, spiritul cetăţenesc, curajul, castitatea, prietenia, bunăvoinţa şi fidelitatea, virtuţi ale căror nume se mai întâlnesc încă în cele mai multe limbi, precum şi la autorii moderni şi vechi, lucru pe care-l ştiu din puţinele mele lecturi. Mai exista însă şi un alt motiv, pentru care nu mă arătam atât de grăbit să sporesc pământurile Majestăţii Sale, cu descoperirile mele. Ca să spun adevărul, aveam oarecare scrupule cu privire la felul în care monarhii înţeleg să pună stăpânire pe pământuri noi. Să ne închipuim următoarele: nişte piraţi sunt aruncaţi de furtună în locuri necunoscute; în cele din urmă, un marinar, cocoţat în vârful catargului, descoperă pământ; piraţii debarcă pe ţărm cu gândul de a prăda şi jefui; aici ei întâlnesc un popor paşnic, care-i întâmpină cu multă bunăvoinţă; piraţii dau ţării un nume nou, în numele regelui pun stăpânire pe acest pământ, ridică o scândură putredă sau o piatră care să amintească marele eveniment, omoară câteva zeci de băştinaşi, iau cu ei câţiva, ca să-i arate în dreapta şi în stânga, iar apoi se întorc acasă unde li se iartă toate nelegiuirile făptuite. Şi astfel începe o nouă dominaţie de drept divin. Cu primul prilej, sunt trimise acolo corăbii, băştinaşii sunt alungaţi sau nimiciţi, căpeteniile lor sunt supuse la cazne ca să destăinuiască locul unde se găseşte aur, toate crimele şi nelegiuirile sunt îngăduite, în vreme ce pământul e stropit cu sângele locuitorilor; iar această mârşavă hoardă de măcelari, folosită într-o prea sfântă expediţie, se numeşte o colonie modernă, întemeiată pentru a converti şi civiliza un popor idolatru şi barbar. Mărturisesc însă că această descriere nu are nici în clin, nici în mânecă cu poporul britanic, care poate fi dat pildă lumii întregi pentru înţelepciunea, spiritul de dreptate şi grija deosebită de care dă dovadă în întemeierea coloniilor; pentru daniile generoase, pe care le face întru răspândirea religiei şi a învăţăturii; pentru strădaniile depuse în alegerea preoţilor evlavioşi şi destoinici care să propovăduiască creştinismul; pentru grija de a trimite din patria mumă în provinciile noi cât mai mulţi oameni cumpătaţi şi cinstiţi; pentru felul nepărtinitor în care împarte dreptatea, numind în administraţia civilă din toate coloniile funcţionarii cei mai destoinici, cu desăvârşire străini de orice fel de corupţie, şi, ca o încoronare a tuturor acestora, trimiţând pe cei mai pricepuţi şi virtuoşi guvernatori, al căror unic ţel este fericirea poporului pe care-l cârmuiesc şi cinstirea regelui, stăpânul lor. Cum însă băştinaşii ţărilor zugrăvite de mine nu par de fel să dorească a fi cuceriţi şi înrobiţi, ucişi sau alungaţi de colonişti, şi fiindcă ţările lor nici nu abundă în aur, argint, zahăr sau tutun, mi-am îngăduit să cred că nu sunt vrednice să ne deştepte interesul sau să ne stârnească zelul şi vitejia noastră. Totuşi, dacă cei pe care aceste lucruri îi privesc mai îndeaproape socotesc cu cale să fie de altă părere, sunt gata să jur, atunci când voi fi chemat în faţa legii, că nici un european nu a călcat prin aceste meleaguri înaintea mea. Aceasta, fireşte, dacă e să le dăm crezare localnicilor; e drept că s-ar putea isca o ceartă cu privire la cei doi yahoo-i, despre care se spunea că au fost văzuţi, acum nu ştiu câte secole, pe creasta unui munte din ţara houyhnhnm-ilor, de unde se crede că ar fi descălecat neamul acestor dobitoace; şi se prea poate să fi fost englezi, după câte mi-am putut da seama, îndată ce am văzut posteriorul yahoo-ilor, care, e adevărat, abia de mai păstra o vagă asemănare. Totuşi, în ce măsură aceste lucruri ne-ar îndreptăţi să punem stăpânire pe pământurile lor, îl las pe seama celor pricepuţi în legile colonizării să hotărască. Cât despre luarea în stăpânire legiuită a pământurilor descoperite de mine în numele Suveranului meu, mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la aşa ceva; şi chiar dacă m-aş fi gândit, datorită împrejurărilor în care mă aflam atunci, aş fi socotit că este mai înţelept şi mai sigur să amân problema pentru un prilej mai prielnic. Şi acum, după ce am răspuns la singura obiecţie ce mi s-ar putea aduce vreodată în calitate de călător, îmi iau pentru ultima oară rămas bun de la binevoitorii mei cititori şi mă întorc în grădiniţa mea din Redriff, ca să mă las furat de gânduri şi să aplic minunatele lecţii de virtute pe care le-am învăţat de la houyhnhnm-i. Totodată, mă voi strădui să-i instruiesc şi pe yahoo-ii din familia mea în măsura în care îmi voi da seama că sunt animale docile. De asemenea, îmi voi privi din când în când chipul în oglindă, pentru a mă deprinde în felul acesta să văd o fiinţă omenească fără a mi se face rău; voi avea răgaz să deplâng starea de îndobitocire în care se află houyhnhnm-ii din ţara mea. Întotdeauna însă îi voi trata cu respectul cuvenit de dragul nobilului meu stăpân, al familiei sale, al prietenilor şi al întregului său neam de houyhnhnm-i cu care houyhnhnm-ii din ţara noastră au cinstea să semene la înfăţişare, deşi însuşirile minţii lor au degenerat într-atâta. Începând de săptămâna trecută, i-am îngăduit soţiei mele să stea la masă cu mine, tocmai în celălalt capăt al unei mese lungi, şi să răspundă, dar foarte scurt, la puţinele întrebări pe care i le pun. Cum însă mirosul de yahoo continuă să mă supere, veşnic îmi astup nasul cu rută, levănţică sau foi de tutun. Şi cu toate că e greu pentru un om în amurgul vieţii să se dezbare de vechile obiceiuri, totuşi nu-mi pierd nădejdea că odată şi odată voi putea sta în tovărăşia unui yahoo fără să-mi mai fie frică de dinţii sau de ghearele lui. De fapt, împăcarea mea cu seminţia yahoo-ilor n-ar fi chiar atât de anevoioasă, dacă ei s-ar mulţumi cu viciile şi smintelile cu care i-a hărăzit natura. Nu mă tulbur câtuşi de puţin când văd un avocat, un hoţ de buzunare, un colonel, un nebun, un lord, un cartofor, un politician, un codoş, un doctor, un corupător, un procuror, un trădător şi alţii asemenea lor; dar dacă văd că un boţ cu ochi, slut şi măcinat de boli, nu-şi mai încape în piele de îngâmfare, îmi ies din sărite; şi mi-e cu neputinţă să înţeleg cum de poate sălăşlui un asemenea viciu, într-un astfel de animal. Înţelepţii şi virtuoşii houyhnhnm-i, înzestraţi cu toate virtuţile care pot împodobi o fiinţă raţională, nu au nici un cuvânt în limba lor pentru acest păcat, după cum nu au cuvinte care să exprime nimic din ceea ce este rău, cu excepţia cuvintelor care zugrăvesc cusururile yahoo-ilor; dar printre acestea, ei nu au fost în stare să desluşească îngâmfarea, dovadă că ei nu cunosc firea omenească, aşa cum se manifestă ea în ţările unde domneşte acest animal. Eu însă, având mai multă experienţă, am descoperit unele urme de îngâmfare la yahoo-ii sălbatici. Houyhnhnm-ii care trăiesc călăuziţi de raţiune nu sunt mai mândri de însuşirile frumoase pe care le au, decât aş fi eu mândru pentru că nu-mi lipseşte un picior sau un braţ - lucru cu care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar făli, ba dimpotrivă s-ar simţi foarte nenorocit dacă nu le-ar avea. Stărui mai mult asupra acestor lucruri, din dorinţa de a-i face pe yahoo-ii englezi să nu-mi mai pară chiar atât de nesuferiţi când mă găsesc în tovărăşia lor. De aceea, îi rog fierbinte pe cei în firea cărora sălăşluieşte cât de cât acest păcat neghiob să nu cuteze să se arate în faţa ochilor mei.   SFÂRȘIT    

SCHIŢA A TREIA:  Stânca Bodondo.   De-această stâncă a Mârşavei Ocări,  Precum i se spunea, fugeau de teamă  Şi peşti şi păseri; cele de pe mări  Veneau, însă, acolo, mai cu seamă  Bâtlanii, pescăruşii, cormoranii  Şi alte păseri lacome, de pradă…   La glasurile lor, blând răspundea  Legănătoarea mare şi, de stâncă  Spărgându-se, din valuri le zicea  O melodie gravă şi adâncă.   El îi ceru luntraşului, atunci,  Să-l ducă mai încet, ca s-o asculte…  Deodată, se-abătu asupra lor  Un stol de păseri rele, să-i sfâşie.  Lovindu-i cu aripile, din zbor,  Îi hărţuiră-n noaptea cenuşie.           Tot neamul păserilor belalii  Şi neferice, se-adunase acolo.   A te urca într-un turn înalt de piatră nu este doar un lucru frumos în sine, ci şi cel mai bun mijloc de a avea o vedere cuprinzătoare asupra regiunii din jur. E cu atât mai bine dacă turnul se ridică solitar şi izolat, aidoma enigmaticului foişor din Newport, sau dacă e singurul supravieţuitor al vreunui castel ruinat.            Insulele Encantadas ne oferă tocmai un asemenea punct elevat de observaţie: o remarcabilă stâncă, a cărei singulară siluetă i-a făcut pe spaniolii de odinioară să o boteze stânca Rodondo, adică rotundă. Înaltă de circa douăsutecincizeci de picioare şi ridicându-se drept din mare la vreo zece mile de ţărm, stânca Rodondo ocupă, faţă de arhipelagul muntos ce sentinde spre sud şi spre est, cam aceeaşi poziţie, dar pe o scară mult mai mare, ca şi faimoasa Campanilă, turnul-clopotniţă al catedralei San Marco, în raport cu mulţimea de edificii venerabile din jurul ei. Dar acest turn marin solicită el însuşi atenţia noastră, înainte de a ne prilejui contemplarea insulelor Encantadas. Vizibil de la o distanţă de treizeci de mile, el participă din plin la vraja ce învăluie întregul arhipelag: când îl zăreşti din larg, pentru prima oară, îl iei drept un catarg de corabie. Privindu-l de la o depărtare de patru leghe, prin pâcla aurie a amiezii, ai impresia că vezi vreun vas amiral spaniolesc, cu câteva rânduri de pânze scânteietoare. „Pânză la orizont! Pânză la orizont! Pânză la orizont!” se aude de la toate cele trei catarge. Dar pe măsură ce te apropii de ea, corabia fermecată se preface într-o fortăreaţă de piatră.   Am vizitat-o pentru prima oară în lumina cenuşie a zorilor. Pornisem la pescuit în trei bărci, şi navigam la vreo două mile distanţă de corabia noastră, când, cu puţin înainte de revărsatul zorilor, ne-am pomenit drept în umbra lunară a stâncii Rodondo. La ceasul acela de două ori crepuscular, părea şi mai grozavă, deşi oarecum estompată. Luna plină ardea undeva la apus, foarte jos, aidoma unui foc de baliză pe jumătate consumat, care-ar fi aşternut pe mare o lumină blândă, ca de tăciuni, într-o vatră, la miezul nopţii; în vremea asta, la răsărit, soarele încă nevăzut îşi vestea apropierea prin semnale palide trimise de-a lungul întregului orizont. Vântul batea uşor, valurile se legănau leneşe, stelele pâlpâiau mocnit; întreaga natură părea ostenită de lunga veghe nocturnă şi suspendată parcă într-o molcomă aşteptare a soarelui. Era clipa cea mai prielnică pentru a surprinde stânca Rodondo în perfecţiunea ei maximă: lumina de crepuscul ajungea pentru a-i dezvălui fiece trăsătură caracteristică, fără a sfâşia vălul ceţos al vrăjii.          De pe o temelie în formă de trepte, spălată de valuri întocmai ca scările unui castel acvatic, turnul se ridică în straturi suprapuse, către un pisc pleşuv. Aceste straturi egale, care alcătuiesc trupul stâncii, constituie trăsătura ei cea mai caracteristică: la îmbucăturile lor, ele formează un fel de platforme ce se înalţă una deasupra celeilalte, până-n creştetul stâncii. Şi, întocmai cum streşinile unui şopron vechi sau ale unei mânăstiri sunt însufleţite de prezenţa rândunelelor, toate aceste platforme stâncoase adăpostesc forfota a nenumărate păsări acvatice. Streşini peste streşini, şi cuiburi peste cuiburi. Ici colo, dâre lungi de găinaţ, de un alb spectral, pătează turnul de jos până sus, ceea ce explică lesne de ce seamănă, de departe, cu un catarg. O linişte vrăjită ar învălui întreaga privelişte, dacă nar fi gălăgia infernală a păsărilor. Nu numai că umplu streşinile cu larma lor, dar zboară şi deasupra, în stoluri dese, desfăşurându-se într-un soi de baldachin înaripat, în perpetuă mişcare. Păsările acvatice de pe o rază de sute de leghe de jur împrejur îşi dau întâlnire aici. Spre nord, spre est şi spre vest, nu se întinde decât eternul ocean; din această pricină, „şoimul fregatelor” pornit de pe coastele Americii de Nord, ale Polineziei sau Perului, face primul popas la Rodondo. Şi totuşi, deşi Rodondo e terra firma, nici o pasăre terestră nu s-a aşezat vreodată pe ea.   Încercaţi să vă imaginaţi un prigor sau un canar pe această stâncă! Bietul cântăreţ s-ar vedea împresurat de stoluri întregi de păsări puternice, adevăraţi bandiţi ai văzduhului, cu ciocurile lungi şi ascuţite ca nişte pumnale. Ar fi ca o cădere în mâinile filistinilor!          Nu cunosc loc mai prielnic decât Rodondo pentru studiul acelei ramuri a ştiinţelor naturii care se ocupă de păsările acvatice. E o adevărată colivie oceanică i Poposesc aici păsări care n-au atins niciodată vreun catarg sau vreun copac: păsările sihastre, care zboară totdeauna singure, păsările norilor, care sunt la ele acasă în straturile necercetate ale atmosferei.          Să aruncăm mai întâi o privire asupra platformei celei mai de jos, care este şi cea mai lată, şi care se înalţă la numai o palmă deasupra nivelului mării. Ce fiinţe stranii sunt acestea? Stând drepte ca nişte oameni, deşi lipsite de simetria acestora, ele se înşiră de jur împrejurul stâncii aidoma unor cariatide care-ar sprijini rândul de streşini imediat următor. Trupurile lor sunt grotesc scălâmbăiate, ciocurile scurte, labele boante, iar membrele laterale nu seamănă nici cu o aripă, nici cu un braţ, nici cu o aripioară de peşte. Căci, de fapt, pinguinul nu e nici pasăre, nici mamifer, nici peşte: ca hrană, nu e nici de post, nici de frupt. E, de departe, cea mai ambiguă şi mai puţin simpatică dintre vietăţile descoperite de om. Deşi se bălăceşte în trei elemente, având asupra fiecăruia dintre ele oarecari drepturi, pinguinul nu se simte acasă în niciunul. Pe uscat şchioapătă; în apă se bălăcăreşte, iar în aer bate din aripi. Ruşinată parcă de eşecul ei, natura îşi ascunde acest prunc dizgraţios undeva la capătu! pământului, în strâmtorile Magellan şi pe treapta cea mai de jos a insulei Rodondo. Dar ce-s pilcurile astea funebre, aliniate pe treapta imediat superioară? ce sunt aceste păsări ciudate, înşârate în ordine de bătaie? aceşti monahi maritimi în sutane cenuşii? Sunt pelicanii. Ciocurile lor prelungi şi pungoaiele de piele ce spânzură de ele, le dau o înfăţişare cât se poate de lugubră. Meditativi din fire, stau ore în şir laolaltă, fără să se mişte. Penetul lor tern, cenuşiu îi face să pară pudraţi cu cenuşă. E o pasăre a pocăinţei, potrivit aleasă pentru a bântui ţărmurile calcinate ale insulelor Encantadas, pe care s-ar fi putut statornici însuşi Iov chinuitul, ca să se scarpine cu vreun hârb.          Cu un rând mai sus, se zăreşte albatrosul cenuşiu, greşit numit astfel, căci e o pasăre lipsită de frumuseţe şi de poezie, care nu seamănă de loc cu mult slăvită ei rudă, fantomă albă a fermecatului Cap Horn şi a la fel de fermecatului Cap al Bunei Speranţe.          Urcând şi mai sus de la o treaptă la alta, îi găsim pe ceilalţi locatari ai turnului, aşezaţi în ordinea măreţiei lor: furtunari negri şi pestriţi, gaiţe şi găinuşe de mare, pasărea balenelor, pescăruşi de tot felul; parc-ar fi nişte prinţi sau despoţi, cu tronurile aşezate unele deasupra altora, într-o ierarhie solemnă. Şi, presărată peste tot, ca un zbenghi repetat la infinit într-o broderie enormă, păsărică poreclită „găinuşa Maicii Cary”, cu ţipătul ei sfidător şi speriat totodată; faptul că această misterioasă pasăre cântătoare a Oceanului, care, pentru sprinteneala şi coloritul ei strălucitor ar fi meritat mai degrabă porecla de fluture al oceanului, dacă ciripitul ei sub pupa vasului nu li s-ar părea marinarilor de rău-augur, întocmai cum li se pare ţăranilor de rău-augur tic-tacul funebru, auzit de după coşul căminului.  Faptul că această pasăre şi-a stabilit reşedinţa tocmai pe insulele Encantadas, le sporeşte, în ochii marinarilor, vraja malefică.           Larma devine din ce în ce mai stridentă, pe măsură ce se face ziuă. Păsările sălbatice îşi oficiază cu ţipete asurzitoare slujba de utrenie. În fiece clipă, stoluri întregi îşi iau zborul din turn, pentru a se alătura corului aerian ce fâlfâie deasupra, iar locurile lor sunt numaidecât ocupate de alte miriade de păsări. Dar prin acest haos discordant se aude, fără întrerupere, o cascadă de note, limpezi, argintii ca ale unui corn           -Ai spune că-s săgeţile iuţi ale unei ploi piezişe, torenţiale. Mă uit în sus şi zăresc o făptură angelică, albă ca zăpada, cu o pană lungă ca o lance în spate; e mirobolantul şi inspiratul cocoş al oceanului, superba pasăre căreia, pentru imperiosul ci fluier muzical, i s-a dat pe drept porecla de „ajutor al şefului de echipaj”.            Viaţa aripată ce învăluie stânca Rodondo îşi are o replică perfectă în locuitorii solzoşi ai apelor de la poalele ei. La temelie, stânca Rodondo îţi apare ca un fagure de grote, oferind întortocheate ascunzători unor soiuri de peşti feerici, foarte bizari şi, unii dintre ei, neasemuit de frumoşi, care ar face cinste celor mai costisitoare acvarii. În această mulţime te izbeşte originalitatea multora dintre indivizii care-o alcătuiesc; poţi vedea aici nuanţe încă niciodată pictate, şi forme încă necunoscute sculpturii.             Ca să vă faceţi o idee despre forfota, lăcomia şi îndrăzneala fără seamăn a acestor peşti, vă voi da un exemplu: adesea, după ce scrutau o zonă de apă limpede, limpezită vremelnic prin salturile concentrice ale peştilor deasupra apei, oamenii noştri îşi aruncau cu grijă undiţele spre fundul apei, unde lunecau încet peştii mai grei şi mai neprevăzători. Dar în zadar: undiţele nu puteau trece de zona superioară. Nu apuca bine cârligul să atingă apa, că sute de peşti se băteau pentru onoarea de a fi capturaţi! Sărmani peşti din Rodondo! Prin fatala voastră credulitate faceţi parte din rândurile nesăbuitelor făpturi care se încred orbeşte în natura omenească, fără a o înţelege.             Între timp, s-a luminat de-a binelea. Stol după stol, păsările acvatice îşi iau zborul pentru a-şi smulge hrana din adâncuri. Turnul rămâne solitar, deşi în grotele de la temelia lui fojgăie peştii. Găinaţurile strălucesc în razele aurii ale soarelui, aidoma tencuielii unui far înalt, sau aidoma pânzelor unei nave. Totuşi, chiar în această clipă, când stânca ne apare pustie şi moartă, alţi călători jură că văd o corabie plină de viaţă şi de însufleţire.            Dar aduccţi frânghiile, ca să ne căţărăm pe insulă încetişor numai, căci nu-i aşa de lesne…

„Leviatan ne trimite la epoca cerebrala a romanului poliţist… Spiritul atotputernic al civilizaţiei, care azi ne stârneşte nostalgia, pulsează aici chiar şi în prezenta crimei.” (The New York Times)   „Salturile în timp, schimbările de ton şi de stil narativ sunt dublate perfect de erudiţia autorului. Un roman poliţist ca o croaziera de lux.” (Entertainment Weekly) „Akunin il cunoaşte prefect pe Arthur Conan Doyle şi Fandorin al sau se lansează în minunate observaţii de natura holmesiana.” (Time)       Extrase din documentele aflate în mapa neagră a comisarului Gauche. PROCES-VERBAL privind examinarea locului crimelor săvârşite în seara zilei de 15 martie 1878, în casa lordului Littleby de pe rue de Grenelle (al şaptelea arondisment, Paris) [Fragment] Din cauze neelucidate, întreg personalul de serviciu se afla în oficiu, încăpere situată la parterul imobilului, în stânga vestibulului (camera 3, schema 1). Dispunerea exactă a cadavrelor este indicată pe schema 4, şi anume: Nr. 1 – cadavrul majordomului Étienne Delarue, 48 de ani; Nr. 2 – cadavrul menajerei Laura Bernard, 54 de ani; Nr. 3 – cadavrul lacheului personal al proprietarului casei, Marcel Prout, 28 de ani; Nr. 4 – cadavrul fiului majordomului, Luc Delarue, 11 ani; Nr. 5 – cadavrul cameristei Arlette Foche, 19 ani; Nr. 6 – cadavrul nepoatei menajerei, Anne-Marie Bernard, 6 ani; Nr. 7 – cadavrul paznicului Jean Lassage, 42 de ani; Lassage a murit la spitalul Saint-Lazare, în dimineaţa zilei de 16 martie, fără a-şi fi recăpătat cunoştinţa; Nr. 8 – cadavrul paznicului Patrick Trois-Bras, 29 de ani; Nr. 9 – cadavrul portarului Jean Carpentier, 40 de ani. Trupurile indicate cu nr. 1-6 sunt dispuse în poziţie şezând, în jurul mesei mari din bucătărie, şi anume: nr. 1-3 sunt încremenite cu capul culcat pe braţele încrucişate, nr. 4 are mâinile aşezate sub obraz, nr. 5 este sprijinit de speteaza scaunului, iar nr. 6 stă pe genunchii nr. 2. Chipurile nr. 1-6 sunt calme, fără cel mai mic semn de spaimă sau chin. În acelaşi timp, nr. 7-9, după cum arată şi schema, zac pe podea ceva mai departe de scaune. Nr. 7 ţine în mână un fluier, însă niciunul dintre vecini nu a auzit sunet de fluier seara trecută. Pe feţele nr. 8 şi 9 e întipărită o expresie de groază sau, în orice caz, de extremă uimire (fotografiile ne parvin mâine dimineaţă). Semne de împotrivire – absente. De asemenea, la o rapidă examinare a cadavrelor nu s-au descoperit vătămări corporale. Cauza deceselor nu poate fi stabilită decât după efectuarea autopsiilor. Luând în considerare gradul de instalare a stării de rigor mortis, maâtre Bernhem, specialist în medicină legală, a stabilit că decesele au survenit în momente diferite, între orele 10 ale serii (nr. 6) şi 6 ale dimineţii, iar nr. 7, după cum s-a raportat, a murit mai târziu, la spital. Înainte de a afla rezultatele expertizei medicale, îndrăznesc să presupun că toate victimele au fost expuse acţiunii unei otrăvi foarte puternice, cu efect narcotic rapid, intervalul de timp în care inima a încetat să bată depinzând fie de doza administrată, fie de vigoarea fizică a fiecărei victime. Uşa de la intrarea în imobil era închisă, dar nu şi încuiată. Totuşi, la fereastra serei (punctul 8, schema 1) sunt prezente semne clare de intrare prin efracţie: geamul este spart, iar sub fereastră, pe fâşia îngustă de pământ afânat, se distinge o vagă urmă de gheată bărbătească cu talpa de 26 de centimetri, cu vârf ascuţit şi toc cu blacheuri (vor fi prezentate fotografii). Criminalul a pătruns probabil în casă prin grădină, asta după ce toţi servitorii fuseseră otrăviţi şi îşi pierduseră cunoştinţa – altminteri aceştia ar fi auzit, fără îndoială, zgomotul sticlei sparte. În acelaşi timp, este de neînţeles de ce făptaşul, odată servitorii neutralizaţi, trebuia să se furişeze prin grădină – doar putea intra liniştit în casă prin oficiu. Aşa sau altminteri, criminalul a urcat din seră la etaj, unde se află apartamentul privat al lordului Littleby (vezi schema 2). După cum arată schema, în partea stângă a etajului sunt doar două încăperi: holul, în care este expusă colecţia de rarităţi indiene, şi dormitorul proprietarului, care comunică direct cu holul. Cadavrul lordului Littleby este marcat pe schema 2 la nr. 10 (a se vedea, de asemenea, desenul cu conturul trupului). Lordul Littleby era îmbrăcat într-un halat scurt de casă şi în pantaloni de postav, iar talpa dreaptă îi era înfăşurată într-un bandaj gros. La o primă examinare a cadavrului, moartea a survenit ca urmare a unei lovituri neobişnuit de puternice aplicate cu un obiect greu, lunguieţ, în zona tâmplei. Lovitura a fost dată din faţă. Covorul este stropit, pe o rază de câţiva metri, cu sânge şi ţesut cerebral. Este, de asemenea, stropită şi vitrina de sticlă în care, potrivit tăbliţei, se afla înainte o mică statuetă a zeului indian Shiva (pe tăbliţă scrie: „Bangalore, a 2-a jum. Sec. XVII, aur”). Sculptura era expusă pe fondul unor şaluri indiene pictate, unul dintre acestea lipsind, de asemenea. Din raportul doctorului Bernhem privind rezultatele examenului anatomo-patologic al cadavrelor din rue de Grenelle. Totuşi, în vreme ce cauza morţii lordului Littleby (cadavrul nr. 10) este clară, neobişnuită putând fi considerată în acest caz doar forţa loviturii, care a spart cutia craniană în şapte fragmente, în cazurile nr. 1-9 tabloul a fost mai puţin explicit şi a necesitat nu doar autopsierea cadavrelor, ci şi analize clinice de laborator. Sarcina ne-a fost întru câtva înlesnită pentru că J. Lessage (nr. 7) era încă în viaţă la momentul examinării primare şi, potrivit câtorva indicii caracteristice (pupilele micşorate, respiraţia încetinită, pielea rece, lipicioasă, înroşirea buzelor şi a vârfului urechilor), s-a stabilit drept cauză a decesului otrăvirea cu morfină. Din păcate, în timpul cercetării iniţiale efectuate la locul faptei am pornit de la premisa, care părea evidentă, că drogul a fost administrat pe cale orală, de aceea au fost examinate amănunţit doar cerul gurii şi faringele victimelor. Dat fiind că nu s-a descoperit nimic de natură patologică, expertiza a intrat în impas. Doar la examinarea efectuată la morgă a fiecăruia dintre cei nouă decedaţi s-au descoperit urme abia vizibile de ac de seringă la încheietura cotului stâng. Deşi nu intră în sfera competenţelor mele, îmi îngădui să presupun cu un grad de certitudine destul de mare că injecţiile au fost administrate de către o persoană având o experienţă considerabilă în proceduri de acest fel. Două considerente m-au determinat să ajung la această concluzie: 1) injecţiile au fost făcute cu excepţională acurateţe: nu am descoperit la niciunul dintre cei examinaţi vreun hematom vizibil cu ochiul liber; 2) în mod obişnuit, coma narcotică se instalează după trei minute, ceea ce înseamnă că toate cele nouă injecţii au fost administrate exact în acest interval de timp. Fie au participat câţiva făptaşi (ceea ce este puţin probabil), fie a fost doar unul, dar înzestrat cu o abilitate de-a dreptul uluitoare – chiar dacă presupunem că şi-ar fi pregătit anticipat o seringă pentru fiecare victimă. În fond, este greu de presupus că un om cu mintea întreagă şi-ar pune braţul la dispoziţie dacă sub ochii lui altcineva şi-a pierdut deja cunoştinţa în urma respectivei acţiuni. Asistentul meu, maâtre Jolie, consideră, ce-i drept, că toate victimele puteau fi în stare de transă hipnotică, dar eu unul, în numeroşii mei ani de practică medicală, nu am avut niciodată de-a face cu un caz asemănător. De asemenea, atrag atenţia domnului comisar asupra faptului că nr. 7-9 zăceau pe podea în poziţii sugerând o vădită panică. Presupun că aceştia trei au fost injectaţi ultimii (sau aveau o mai mare rezistenţă la morfină) şi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, au înţeles că celorlalţi li se întâmplă ceva dubios. Analizele de laborator au demonstrat că fiecare victimă a primit o doză de morfină de aproximativ două ori mai mare decât cea letală. Judecând după starea cadavrului fetiţei (nr. 6), care trebuie să fi murit prima, injecţiile au fost făcute între orele 9 şi 10 ale serii de 15 martie. ZECE VIEŢI PENTRU UN MIC IDOL DE AUR! Crimă de coşmar într-un cartier select. Astăzi, 16 martie, Parisul nu vorbeşte decât despre crima înfiorătoare care a tulburat liniştea decentă a aristocratei rue de Grenelle. Corespondentul ziarului La Revue Parisienne s-a grăbit să ajungă la locul tragediei şi este gata să satisfacă legitima curiozitate a cititorilor noştri. Aşadar, în această dimineaţă, poştaşul Jacques Le-Chien şi-a îngăduit, ca de obicei, să sune puţin după ora opt la uşa elegantei vile cu etaj aparţinând lordului Littleby, cunoscut colecţionar britanic. Dl. Le-Chien a fost surprins că portarul Carpentier, care primea personal poşta pentru Înălţimea Sa, nu i-a răspuns şi, băgând de seamă că uşa era întredeschisă, a intrat în vestibul. După un minut, acest veteran al serviciului poştal, în vârstă de 70 de ani, s-a năpustit îndărăt în stradă, ţipând ca din gură de şarpe. Poliţia, chemată la faţa locului, a descoperit în casă o adevărată împărăţie a lui Hades: şapte servitori şi doi copii (fiul majordomului, în vârstă de unsprezece ani, şi nepoţica menajerei, în vârstă de şase ani) îşi dormeau acolo somnul de veci. Poliţiştii au urcat la etaj, unde l-au găsit pe proprietarul vilei, lordul Littleby. Zăcea într-o baltă de sânge, ucis chiar în sala în care-şi păstra faimoasa colecţie de rarităţi orientale. Englezul, în vârstă de 55 de ani, era bine cunoscut în înalta societate a capitalei noastre. Trecea drept un bărbat excentric şi nesociabil, însă numeroşi arheologi şi orientalişti erudiţi îl respectau ca pe un veritabil cunoscător al istoriei şi civilizaţiei indiene. Tentativele întreprinse în repetate rânduri de conducerea Muzeului Louvre de a achiziţiona diverse exemplare din bogata sa colecţie au fost de fiecare dată respinse cu indignare. Răposatul preţuia în mod deosebit o statuetă-unicat a zeului Shiva, din aur, evaluată de experţi la cel puţin o jumătate de milion de franci. Om bănuitor şi suspicios, lordul Littleby se temea teribil de hoţi, prin urmare, în camera care adăpostea colecţia erau postaţi zi şi noapte doi paznici înarmaţi. Enormitatea nelegiuirii şi cinismul cu care a fost înfăptuit asasinatul în masă de pe rue de Grenelle depăşesc orice imaginaţie. Cât dispreţ pentru viaţa omului! Ce cruzime monstruoasă! Şi pentru ce? Pentru un idol din aur, care acum nici măcar nu mai poate fi vândut! Iar dacă va fi topit, Shiva se va transforma într-un banal lingou de două kilograme. Două sute de grame de metal galben – iată valoarea pe care a avut-o în ochii criminalului fiecare dintre cele zece suflete trimise pe lumea cealaltă. O tempora, o mores! Vom exclama, asemenea lui Cicero. Este inexplicabil de ce paznicii şi-au părăsit postul şi au coborât la parter. Este de neînţeles şi la ce misterioasă putere a recurs criminalul pentru a-i supune voinţei sale pe toţi cei aflaţi în casă, fără cea mai mică împotrivire din partea acestora (poliţia bănuieşte că a fost folosită o otravă cu efect rapid). Este însă limpede că asasinul nu se aştepta să-l găsească acasă pe proprietar – calculele sale diabolice au fost evident date peste cap. Se prea poate ca aceasta să explice şi ferocitatea bestială cu care a fost ucis onorabilul colecţionar. S-ar părea că asasinul a fugit de la locul faptei cuprins de panică. În orice caz, el doar a înşfăcat statueta şi unul dintre şalurile indiene expuse în aceeaşi vitrină. A avut nevoie de şal, fără îndoială, pentru a înfăşură în el statueta din aur, altminteri strălucirea sculpturii putea atrage atenţia vreunui trecător întârziat. Celelalte obiecte de preţ (şi colecţia număra destule) sunt neatinse. Corespondentul dumneavoastră a aflat că lordul Littleby a rămas ieri acasă absolut întâmplător, printr-un concurs fatal de împrejurări. Aseară trebuia să plece la băi, însă, spre nenorocirea sa, a fost ţintuit la pat din pricina unei crize subite de gută. Avem totuşi temeiuri să credem că nemaipomenita nelegiuire nu va rămâne nepedepsită. Cel mai experimentat agent al Prefecturii Parisului, Gustave Gauche, căruia i s-a încredinţat conducerea anchetei, l-a informat în mod confidenţial pe corespondentul nostru că poliţia se află în posesia unui indiciu foarte important. Comisarul este absolut sigur că pedeapsa va urma cât de curând. Întrebat dacă aceste crime au fost comise cumva de un criminal profesionist, dl Gauche a zâmbit şirei în mustaţa-i căruntă şi a răspuns enigmatic: „Nu, fiule, în acest caz firele duc spre înalta societate.” Preaplecatul dumneavoastră servitor nu a izbutit să mai stoarcă nici măcar un cuvinţel de la domnia sa.