Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

   Nu te supăra pe oglindă dacă eşti pocit.  (proverb popular)  „REVIZORUL” de  N.V. Gogol comedie în 5 act Personajele:   Anton Antonovici Scvoznic-Dmuhanovschii, primarul oraşului Ana Andreevna, soţia lui Maria Antonovna,  fiica lui Luca Luchici Hlopov, inspectorul  şcolar Soţia   Ammos Feodorovici Liapchin-Tiapchin, judecător Artemii Filipovici Zemlianica, administratorul aşezămintelor de binefacere Ivan Cuzmici Şpechin, dirigintele poştei Piotr Ivanovici Dobcinschi, moşier din localitate Piotr Ivanovici Bobcinschi, moşier din localitate Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcţionar din Petersburg Osip, servitorul lui Hristian Ivanovici Ghibner, medicul judeţului Feodor Ivanovici Liuliucov         funcţionari la pensie , Ivan Lazarevici Rastacovschii    oameni de vază  în  oraş Stepan Ivanovici Corobchin Stepan Ilici Uhovertov, comisar de poliţie Svistunov Pugoviţîn           sergenţi de stradă Derjimorda Abdulin, negustor Fevronia Petrovna Posliopchina, nevasta unui lăcătuş Soţia unui plutonier Mişca, servitorul primarului Un chelner Oaspeţi, negustori, mici-burghezi, petiţionari     ACTUL I                                                        O  cameră  în casa primarului.                                                                      SCENA  1    Primarul oraşului, administratorul aşezămintelor de binefacere, inspectorul şcolar, judecătorul, comisarul de poliţie, medicul judeţului, doi sergenţi de stradă.   PRIMARUL: V-am invitat aici, domnilor, ca să vă comunic o veste extrem de  neplăcută: la noi vine un revizor! AMMOS FEODOROVICI: Cum adică un revizor?  ARTEMII FILIPOVICI: Cum adică un revizor? PRIMARUL: Un revizor din Petersburg, incognito. Şi mai ales cu instrucţiuni secrete. AMMOS FEODOROVICI: Naţi-o bună! ARTEMII FILIPOVICI: Parcă n-aveam noi destule griji şi aşa. LUCA LUCHICI:   Doamne Dumnezeule ! Şi mai ales- cu instrucţiuni secrete! PRIMARUL:  Eu  parcă am  presimţit: toată noaptea trecută  am visat doi şobolani  neobişnuiţi; pe bune, din ăştia eu n-am văzut niciodată: negri şi de o mărime nefirească! Au venit, au mirosit şi au dispărut. Iată, am să  vă citesc scrisoarea pe care am primit-o de la Andrei Ivanovici Cimâhov, pe care dumneata Artemii Filipovici îl cunoşti.  Iată ce-mi scrie: ”Dragă prietene, cumetre şi binefăcător!” (mormăie încet, parcurgând repede scrisoarea) ”...şi să te informez!”…Aha! Iată! ”Mă grăbesc, printre altele, să te informez că a sosit un funcţionar cu instrucţiuni de a inspecta toată regiunea şi mai ales judeţul nostru (ridică degetul-semnificativ). Am aflat asta de la oamenii cei mai de  încredere, deşi el se dă drept o persoană particulară.  Dat fiind că ştiu că ai şi tu, ca toată lumea, de altfel, micile tale păcate… pentru că eşti  un om deştept şi nu laşi să-ţi scape printre degete ceea ce-ţi pică în mână”... ( oprindu-se)  ei, astea-s de-ale mele… ”aşa că te sfătuiesc să fii precaut, pentru că el poate să sosească în orice moment, daca n-o fi şi sosit şi n-o fi locuind  pe undeva incognito… Ieri...” … aha... aici au început chestiunile  de familie.”...a sosit la noi sora mea, Ana Chirilovna,  cu bărbatu-său.  Ivan Chirilovici s-a îngrăşat foarte tare şi ca întotdeauna, cântă la vioară” … etc… etc… ”Aşa că asta-i situaţia”. AMMOS FEODOROVICI: Da, situaţia e neobişnuită, pur şi simplu neobişnuită!  Şi nu cred că-i  întâmplătoare! LUCA LUCHICI: Dar de ce, Anton Antonovici, din ce cauză? De ce sa vină revizorul la noi? PRIMARUL: De ce?! Se pare că asta ni-i soarta! ( oftând ) Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu,  alegeau alte oraşe. Acum ne-a venit  nouă rândul. AMMOS FEODOROVICI: Eu cred, Anton Antonovici, că aici e o pricină subtilă şi mai mult de natură politică. Cam asta ar fi: Rusia…. Da…. Se pregăteşte de război. Şi  ministerul, după cum vedeţi, l-a trimis pe funcţionarul ăsta să vadă dacă nu e vreo trădare pe aici. PRIMARUL: Naţi-o bună! De unde ai mai scos-o şi pe asta! Şi te mai consideri om inteligent! Trădare  într-un  oraş  de provincie! Ce, e cumva oraş de graniţă? De-aici chiar şi trei ani să  mergi călare şi tot nu ajungi în altă  ţară. AMMOS FEODOROVICI: Nu,nu. Ce v-aş putea spune este că de data asta n-aţi prea nimerit- o. Conducerea îşi are socotelile ei: chiar dacă suntem departe, conducerea e cu ochii în patru. PRIMARUL: Că o fi în patru, că o fi în cinci, eu, domnilor, v-am prevenit. Aveţi grijă! În ceea ce mă priveşte  am luat deja unele măsuri, ceea ce vă sfătuiesc să faceţi şi voi. Mai ales dumneata, Artemii Filipovici! Fără îndoială că funcţionarul care vine, va dori în primul rând să viziteze aşezămintele de binefacere subordonate dumitale şi de aceea, fă ca totul să fie în ordine: boneţelele să fie curate, iar bolnavii  să nu semene cu nişte lăcătuşi, cum arată ei de obicei. ARTEMII FILIPOVICI: Ei, asta nu e mare lucru. Bonete curate cred că pot să le dau. PRIMARUL: De asemenea, deasupra fiecărui pat să se scrie în latină sau în altă limbă, -asta deja ţine de dumneata, Hristian Ivanovici,-  boala  fiecăruia, cine şi când s-a îmbolnăvit, în ce zi şi ce dată… Apoi, nu e bine că bolnavii dumitale fumează un tutun aşa de tare că de câte ori intri, începi să strănuţi. Şi mai bine ar fi să ai mai puţini bolnavi,  altminteri o să dea vina ori pe proasta administraţie, ori pe nepriceperea doctorului. ARTEMII FILIPOVICI: O! În privinţa tratamentului, eu cu Hristian Ivanovici, avem metodele noastre: cu cât e mai aproape de natură, cu atât e mai bine; de aceea, medicamente scumpe  nu folosim.  Omul e simplu. Dacă e să moară şi aşa moare, dacă e să scape şi aşa  scapă. Ş-apoi lui Hristian Ivanovici i-ar fi foarte greu să se-nţeleagă cu bolnavii: el nu ştie niciun cuvânt  ruseşte. HRISTIAN IVANOVICI ( scoate un sunet asemănător  vocalelor” i” şi ”e” ) PRIMARUL: Şi pe dumneata, Ammos Feodorovici, te-aş sfătui să acorzi mai multă atenţie  sălilor judecătoriei. În prima sală unde vin de obicei petiţionarii, paznicii  ţin nişte gâşte cu boboci care se bagă printre picioarele oamenilor. E lăudabil să se ocupe  omul de gospodărie, nu zic ba, şi de ce paznicul nu s-ar ocupa şi el? Numai că, vezi dumneata, într-un aşa local  nu se face!...Şi înainte voiam să-ţi spun asta, dar mă tot luam cu altele şi  uitam! AMMOS FEODOROVICI: Chiar azi am să dau ordin să le ducă pe toate la bucătărie. Dacă doriţi, veniţi să luaţi prânzul la noi. PRIMARUL: În  afară de asta, e criticabil că la dumneata, chiar în sala de şedinţe, se întind  la uscat tot felul de porcării, iar deasupra dulapului cu acte stă cravaşa dumitale de vânătoare.Ştiu că îţi place vânătoarea,dar ar fi mai bine s-o iei de acolo pentru un timp, iar după ce pleacă revizorul, mă rog, poţi s-o pui înapoi. La fel şi asesorul dumitale…, desigur e un om experimentat, dar duhneşte, de  parcă  acum a ieşit dintr-o fabrică de spirt. Nici asta nu e  bine. Am vrut demult să ţi-o spun, dar nu-mi amintesc cu ce m-am luat că am uitat. Există soluţie şi pentru asta, dacă într-adevar, ăsta este mirosul lui natural, aşa cum pretinde el. I se poate recomanda să mănânce ceapă sau usturoi, sau altceva. În  cazul ăsta, Hristian Ivanovici poate să-l ajute cu tot felul  de medicamente. CRISTIAN IVANOVICI :( scoate acelaşi sunet ) AMMOS FEODOROVICI: Nu, mirosul ăsta nu mai poate fi scos: el zice că atunci când era mic, doica l-a scăpat din braţe, s-a lovit şi de-atunci miroase puţin a vodcă. PRIMARUL: Asta ţi-am spus-o doar aşa, că veni vorba. Iar referitor la treburile noastre interne  şi la ”micile păcate” cum le numeşte Andrei Ivanovici în scrisoare, n-am ce să  zic. Într-adevăr, ce s-ar putea spune? Nu există om care să n-aibă ”mici păcate”. Aşa ne-a făcut  Dumnezeu, iar voltairienii degeaba se împotrivesc.  AMMOS FEODOROVICI: Ce înţelegi dumneata, Anton Antonovici, prin ”mici păcate”? Sunt ”păcate” şi ”păcate”! Eu spun pe faţă că iau mită. Dar ce fel de mită? Câini de vânatoare. Asta-i cu totul altceva. PRIMARUL:  Că-s câini de vânătoare, că-i  altceva, mita e tot mită.  AMMOS FEODOROVICI: Ba să mă ierţi, Anton Antonovici. Dacă, de exemplu, cineva are o haină de blană de cinci sute de ruble, iar nevasta un şal... PRIMARUL:  Ei şi ce-i dacă dumneata primeşti mită câini de vânătoare? În schimb, nu crezi în Dumnezeu; la biserică nu te duci niciodată; pe câtă vreme eu sunt un credincios ferm  şi merg în fiecare duminică la biserică. Iar dumneata...O, te cunosc eu: dacă dumneata începi să vorbeşti despre facerea lumii, ni se ridică părul măciucă.  AMMOS FEODOROVICI: Dar am ajuns singur la asta, cu mintea mea.    PRIMARUL: Uneori, să ai prea multă minte e mai rău decât să n-ai deloc.  Şi-apoi, am pomenit  de judecătorie doar  aşa, în treacăt, dar drept să-ţi spun, mă-ndoiesc  ca cineva, cândva  să-şi bage  nasul pe-acolo. E un loc de invidiat, însuşi Dumnezeu îl protejează. În schimb dumneata, Luca Luchici, în calitate de inspector şcolar  trebuie să fii  mai atent, mai ales la profesori. Ei , fireşte, sunt oameni învăţaţi, educaţi la fel de fel de colegii, dar au purtări foarte ciudate, bineînţeles  legate de titlul lor de învăţaţi. Unul dintre ei, de exemplu, ăla cu faţa grasă… nu-mi mai amintesc numele lui… nu  se urcă niciodată la catedră fără  să facă o grimasă. Uite-aşa! ( face o grimasă ). Şi după aceea începe să-şi mângâie barba cu mâna pe sub cravată. Desigur, dacă face o mutră ca asta la elevi, mai treacă-meargă, poate că acolo aşa trebuie, eu la asta nu mă pricep. Dar judecaţi şi dumneavoastră! Dacă face aşa la un străin, poate să  iasă ceva foarte rău : domnul revizor sau oricine altcineva poate să creadă că se strâmbă la adresa lui.. Dracu ştie ce poate să iasă din asta! LUCA LUCHICI: Ce pot să fac cu el, zău aşa? I-am spus deja de câteva ori.  Chiar  zilele astea, când a intrat în clasă mareşalul nobilimii, a făcut o mutră cum nu mi-a fost dat să văd vreodată. El a făcut-o cu gând bun, dar eu am primit mustrare, că de ce se insuflă tineretului idei liberale. PRIMARUL: Acelaşi lucru trebuie să ţi-l spun şi despre profesorul de istorie. Are un cap deştept şi asta se vede. Are cunoştinţe vaste. Dar explică cu atâta patimă, încât uită de sine. L-am ascultat şi eu odată; ei, cât timp a vorbit despre asirieni şi babilonieni a mai mers, dar când a ajuns la Alexandru Macedon, nu vă pot spune ce s-a-ntâmplat cu el ... Am crezut că a luat foc şcoala, zău aşa! A coborât val-vârtej de la catedră şi cu toată puterea a dat cu scaunul de podea. Recunosc că Alexandru Macedon e un erou, dar de ce trebuie să strice scaunele? Asta sărăceşte bugetul ţării. LUCA LUCHICI: Da, e  iute din fire. I-am făcut  şi eu de câteva ori observaţii… Zice: ” Faceţi cum vreti, dar eu pentru ştiinţă, nu-mi cruţ nici viaţa!” PRIMARUL: Da, asta e neînţeleasa lege a naturii! Omul deştept, ori e beţiv, ori face o mutră   de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap. LUCA LUCHICI: Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu oameni învăţaţi. Te poţi aştepta la orice. Fiecare vrea să arate că şi el e deştept.  PRIMARUL: Asta n-ar fi nimic pe lângă...; ah, incognito blestemat! Dacă apare brusc: ”Aha! Aici sunteţi, porumbeilor! Care dintre voi, o să zică el ,e judecătorul?” -Liapchin-Tiapchin.”Ia daţi-mi-l încoace pe Liapchin-Tiapchin! Şi cine-i administratorul aşezămintelor de binefacere?”Zemleanica.- ”Ia daţi-mi-l încoace pe Zemleanica!” Asta-i rău de tot!     SCENA 2   Aceiaşi şi dirigintele poştei.    DIRIGINTELE POŞTEI: Explicaţi-mi, domnilor, ce e ? Ce funcţionar trebuie să sosească? PRIMARUL: Dar dumneata n-ai auzit? DIRIGINTELE POSTEI: Am auzit de la Piotr Ivanovici Bobcinschi. A fost adineaori pe la mine, pe la poştă. PRIMARUL: Şi ? Ce crezi despre asta? DIRIGINTELE POSTEI: Ce să cred! O să fie  război cu turcii. AMMOS FEODOROVICI: Gând la gând! Asta cred şi eu. PRIMARUL: Da, aţi nimerit-o amândoi cu bâta-n baltă. DIRIRGINTELE POSTEI: Pe bune - război cu turcii. Şi numai franţuzul e de vină. PRIMARUL: Ce război cu turcii? Noi o s-o păţim, nu turcii. Asta deja se ştie: scrisoarea-i la mine.  DIRIRGINTELE POŞTEI: Ei, dacă-i aşa , atunci n-o să fie război cu turcii. PRIMARUL: Şi ? Ce zici dumneata, Ivan Cuzmici?  DIRIGINTELE POSTEI: Ce să zic eu? Dumneata ce zici, Anton Antonovici? PRIMARUL: Eu? Ce să zic? Nu mi-e frică, poate doar aşa, puţin… Negustorimea şi civilii mă îngrijorează, cică aş fi tras şapte piei de pe ei, dar eu, zău, chiar dacă am primit câte ceva,  n-am făcut-o cu duşmănie…Chiar mă gândesc... (îl ia de braţ şi-l duce într-o parte) mă gândesc chiar să nu fi fost vreun denunţ  împotriva mea…De ce era să vină aşa, din senin, revizorul la noi ! Ascultă, Ivan Cuzmici, n-ai putea oare, în interesul nostru, al tuturor, ca orice scrisoare sosită la poştă, care vine sau care pleacă… înţelegi…, s-o dezlipeşti puţin şi s-o frunzăreşti, ca să vezi dacă e vreun denunţ  sau e o simplă corespondenţă... Dacă nu e denunţ, o lipeşti la loc, sau poţi  s-o trimiţi chiar aşa, dezlipită. DIRIGINTELE POŞTEI: Ştiu, ştiu... Asta nu trebuie să mă înveţi dumneata . Eu fac  asta nu din precauţie, ci mai mult din curiozitate. Mor să ştiu ce mai e nou prin lume. Îndrăznesc să vă spun că e o lectură foarte  interesantă! În unele scrisori sunt pasaje atât de frumos  scrise că, pur şi simplu, te delectezi: … sunt  atât de instructive… mai interesante chiar decât ”Buletinul Moscovei”. PRIMARUL: Spune-mi atunci, n-ai citit nimic  despre  vreun  funcţionar din Petersburg?   DIRIGINTELE POŞTEI: Nu. Despre  vreunul din Petersburg- nimic, dar despre funcţionari din Costroma şi din Saratov se vorbeşte mult . E păcat, zău, că dumneata nu  citeşti scrisori: sunt pasaje minunate.Uite,  nu demult, un locotenent  îi scria unui amic al său şi-i descria balul în cel mai jucăuş mod...foarte, foarte frumos: ”Viaţa, dragă prietene, curge, zice, ca în paradis… multe domnişoare, cântă muzica, iar cavalerii dansează”... Cu foarte mare emoţie descrie totul!....Am păstrat scrisoarea intenţionat… Vreţi să v-o citesc? PRIMARUL: Ei, acum nu-mi arde de asta! Aşa că, Ivan Cuzmici, fii atât de bun şi dacă dai întâmplător peste vreo plângere sau  peste vreun denunţ, reţine-l, fără cea mai mică ezitare. DIRIGINTELE POSTEI: Cu multă plăcere.  AMMOS FEODOROVICI: Aveţi grijă, o s-o păţiţi odată şi-odată .  DIRIGINTELE POŞTEI:  Vai de mine!  PRIMARUL:Nu-ţi fă griji! Era altceva dacă făceai din asta o chestiune publică, dar aşa, e o treabă de familie. AMMOS FEODOROVICI: Da! Neplăcută întâmplare!… Iar eu, mărturisesc, venisem la dumneata, Anton Antonovici, să te omenesc cu o căţeluşă. E soră bună cu câinele meu, pe care îl cunoşti. Ai auzit că Ceptovici e în judecată cu Varhovinschi… şi-n timpul ăsta eu mă lăfăi: vânez iepuri şi pe moşia unuia şi pe a altuia. PRIMARUL: Nenicule, nu-mi arde acuma de iepurii dumitale. Blestematul ăsta de incognito nu-mi iese din cap. Am impresia  că acu se deschide uşa şi hop! - apare şi dumnealui…      SCENA 3   Aceiaşi, Bobcinschi şi Dobcinschi, amândoi  intră cu sufletul la gură.     BOBCINSCHI: Ce întâmplare extraordinară! DOBCINSCHI: Ce noutate neaşteptată!  TOTI: Ce e? Ce s-a întâmplat?  DOBCINSCHI: Ceva cu totul neprevăzut: sosim la hotel... BOBCINSCHI: ( îl intrerupe ) Sosim amândoi, Piotr Ivanovici şi cu mine la hotel… DOBCINSCHI: ( îl intrerupe) A, nu, Piotr Ivanovici, lasă-mă pe mine să povestesc… BOBCINSCHI: Nu, nu, dă-mi voie, lasă-mă pe mine. Dumneata nu ai darul vorbirii… DOBCINSCHI: Iar dumneata ai să te încurci şi n-ai să-ţi aminteşti tot. BOBCINSCHI: O să-mi amintesc, zău, că o să-mi amintesc! Numai  să nu mă întrerupi, lasă-mă să povestesc eu, dar să nu mă întrerupi! Domnilor, fiţi atât de buni, spuneţi-i lui Piotr Ivanovici să nu mă întrerupă! PRIMARUL: Dar, pentru Dumnezeu, spuneţi odată ce s-a întâmplat? Îmi sare inima din loc. Aşezaţi-vă, domnilor. Luaţi-vă scaune. Piotr Ivanovici, poftim un scaun! ( toţi se aşează în jurul celor doi Piotr Ivanovici) Ei, ce s-a întâmplat?  BOBCINSCHI: Daţi-mi voie, daţi-mi voie, am să vă povestesc totul  pe rând. Chiar îndată  după ce am avut plăcerea să plec de la dumneata, când ai binevoit să te nelinişteşti de scrisoarea primită, da, chiar aşa… chiar atunci, am dat fuga la… te rog, Piotr Ivanovici, nu mă întrerupe. Ştiu tot, tot ştiu. Aşadar, eu, după cum v-am  spus, am dat fuga la Corobchin. Negăsindu-l pe Corobchin acasă, m-am repezit la Rastacovschi. Negăsindu-l  pe Rastacovschi, am intrat la Ivan Cuzmici ca să-i comunic vestea pe care ai primit-o dumneata… aşa… şi pe când mă întorceam de la el, m-am întâlnit cu Piotr Ivanovici... DOBCINSCHI: ( îl întrerupe): Lângă chioşcul unde se vând plăcinte. BOBCINSCHI: Lângă chioşcul unde se vând plăcinte. Da! Întâlnindu-mă  cu  Piotr Ivanovici, îi spun: ”Ai auzit de vestea pe care a primit-o Anton Antonovici printr-o scrisoare incontestabilă?” Dar Piotr Ivanovici o şi aflase de la chelăreasa dumitale Avdotia, care fusese trimisă nu ştiu cu ce treabă  la Filip Antonovici Poceciuev. DOBCINSCHI ( îl intrerupe ): Să aducă un butoiaş pentru rachiul franţuzesc. BOBCINSCHI ( dându-i mâinile la o parte): Să aducă un butoiaş pentru rachiul franţuzesc. Iată de ce  ne-am dus, Piotr Ivanovici şi cu mine, la Poceciuev… Nu, Piotr Ivanovici… cum să zic... nu mă întrerupe, te rog, nu mă întrerupe… Pornim  spre Poceiuev, iar pe drum  Piotr Ivanovici îmi spune: ” Să intrăm, zice, în han. Stomacul meu... n-am mâncat nimic de dimineaţă, am un gol în stomac...” Da, domnilor, e vorba de stomacul  lui Piotr Ivanovici.... ”La han, zice, au adus azi dimineaţă batog proaspăt, aşa că, să luăm o gustare.” N-am apucat noi bine să intrăm în hotel, cum deodată, un tânăr… DOBCINCSHI: ( întrerupându-l ) Cu înfăţişare plăcută şi îmbrăcat civil... BOBCINSCHI: Cu înfăţişare plăcută şi îmbrăcat civil... se plimbă uite-aşa, prin cameră, iar pe faţă are aşa, un raţionament…  fizionomia… gesturile, iar aici ( duce mâna la frunte ) multe şi de toate. Eu parcă am presimţit, şi-i spun lui Piotr Ivanovici: ”Asta nu-i întâmplător!” Da. Iar Piotr Ivanovici i-a şi făcut semn cu degetul şi l-a chemat pe hangiu, pe hangiul Vlas. Nevastă-sa a născut acum trei săptămâni un băieţaş, atât de  vioi, încât, cu siguranţă va fi ca şi taică-său, hangiu. Chemându-l pe Vlas, Piotr Ivanovici  l-a întrebat încetişor: ”Cine, zice, e tânărul ăsta?”- la care Vlas îi răspunde: ”Ăsta”, zice… Ei, nu ma întrerupe Piotr Ivanovici, te rog, nu mă întrerupe, dumneata n-ai să poţi povesti, zău că n-ai să poţi, ai să sâsâi,  ştiu doar că ai un dinte care şuieră când vorbeşti… ”Ăsta, zice, tânărul ăsta e un funcţionar, da domnilor, sosit din Petersburg, îl cheamă, zice, Ivan Alexandrovici Hlestacov, şi se duce, zice, în gubernia Saratov şi, zice, se prezintă  foarte ciudat. E a doua săptămână aici, nu se mută din han, ia totul pe datorie şi nu vrea să plătească nici o copeică”. Cum mi-a spus asta, parcă m-a luminat cineva de sus: ”Aha!” - i-am zis eu lui Piotr Ivanovici. DOBCINSCHI: Nu, Piotr Ivanovici, eu am zis : Aha!  BOBCINSCHI: Întâi ai zis dumneata şi pe urmă am zis şi eu .”Aha”, am spus noi, eu şi  cu Piotr Ivanovici. ”- Ce rost are să stea el aici, când drumul lui e spre gubernia Saratov?” Da, chiar aşa. El e funcţionarul! PRIMARUL: Cine? Care funcţionar? BOBCINSCHI: Funcţionarul de care aţi binevoit să fiţi înştiinţat. Revizorul! PRIMARUL: ( înspâimântat ): Vai de mine! Dumnezeu cu voi! Nu poate fi el. DOBCINSCHI: El e! Nici de plătit nu plăteşte. Nici de plecat nu pleacă. Cine poate fi dacă nu el? Iar foaia lui de deplasare e vizată pentru Saratov. BOBCINSCHI: El e! El e, zău că-i el… Dar ce spirit de observaţie are?! Peste tot se uită. A văzut că eu şi cu Piotr Ivanovici mâncăm batog, mă rog asta  pentru că  Piotr Ivanovici cu stomacul lui… da… păi s-a uitat până şi-n farfuriile noastre… M-a trecut un fior de spaimă. PRIMARUL: Dumnezeule! Îndură-te de noi, păcătoşii... Şi unde stă el acolo? DOBCINSCHI: Camera numărul cinci, sub scară. BOBCINSCHI: Camera în care anul trecut s-au bătut ofiţerii, care au trecut pe aici. PRIMARUL: Şi e demult aici? DOBCINSCHI: De vreo două săptămâni. A sosit de Sfântul Vasile Egipteanul. PRIMARUL: Două săptămâni! (aparte) Dumnezeule mare, Sfinţi Mucenici, fie-vă milă de robul vostru! În timpul ăsta a fost biciuită nevasta plutonierului ! Arestaţilor nu li s-a dat de mâncare! Pe străzi e  o mizerie, ca-n cârciumă! Ce ruşine! Sunt pierdut! (se ia cu mâinile de cap).  ARTEMII FILIPOFICI: În cazul ăsta,  Anton Antonovici, să mergem în procesiune la han? AMMOS FEODOROVICI: Nu, nu, să trimitem întâi starostele, clerul, negustorimea.Uite şi în cartea ”Faptele lui Ioan Mason”... PRIMARUL: Nu, nu, nu, lăsaţi-mă pe mine. Am mai avut momente grele în viaţa mea şi le-am făcut faţă, m-am ales chiar cu mulţumiri! Poate că mă ajută Dumnezeu şi de data asta. (lui Bobcinschi ) Zici că e tânăr?  BOBCINSCHI: Tânăr… să aibă vreo 23 sau 24 de ani . PRIMARUL: Cu atât mai bine. Pe un tânăr îl miroşi mai repede. Mai rău e când ai de-a face cu un vulpoi bătrân; unul tânăr însă, ce are-n guşă are şi-n  căpuşă. Haideţi, domnilor, vedeţi-vă fiecare de-ale voastre. Iar eu mă duc singur, ori hai, fie, cu Piotr Ivanovici. Într-o plimbare, aşa, ca din întâmplare, trecem pe la han, da, ca să vedem dacă nu cumva călătorii au nemulţumiri.Hei, Svistunov! SVISTUNOV: Ce doriţi? PRIMARUL: Du-te după comisar; adică nu. Am nevoie de tine. Zi cuiva să mi-l aducă cât mai repede pe comisar, iar tu vino încoace.  (Sergentul iese în grabă ) ARTEMII FILIPOVICI: Să mergem, să mergem, Ammos Feodorovici. Într-adevăr se poate întâmpla o nenorocire . AMMOS FEODOROVICI: Dar dumitale de ce ţi-e frică?! Le pui bolnavilor bonete curate şi ai terminat. ARTEMII FILIPOVICI: Ce bonete? Ordinul e să le dăm bolnavilor supă de fulgi de ovăz, dar  la mine pe toate coridoarele te izbeşte un miros de varză stricată, de-ţi mută nasul din loc. AMMOS FEODOROVICI: Eu, în privinţa asta, sunt liniştit! Într-adevăr cine să vrea să intre într-o  judecătorie de judeţ? Şi chiar dacă îşi va băga nasul în vreo hârtie, o să-şi blesteme zilele. Uite, eu de cincisprezece ani stau în scaunul judecătoresc, dar când mă uit peste vreun memoriu, mi se lasă mâinile în jos. Nici chiar Solomon n-ar putea desluşi care-i adevărul şi care-i minciuna.   ( Judecătorul, administratorul, doctorul, inspectorul şcolar şi dirigintele poştei ies şi în prag se ciocnesc cu comisarul)                 SCENA  4    Primarul, Bobcinschi, Dobcinschi,Sergentul;   PRIMARUL: Droşca stă acolo? SVISTUNOV: Stă. PRIMARUL: Ieşi în stradă...adică nu, stai! Du-te adu-mi...Dar ceilalţi unde-s? Numai tu eşti aici? Doar am dat ordin să vină şi Prohorov.Unde-i Prohorov?  SVISTUNOV: Prohorov e la secţie, dar nu e bun la nimic.  PRIMARUL: Cum aşa?  SVISTUNOV: Păi aşa, l-au adus azi dimineaţă beat mort. Am turnat două găleţi de apă pe el, dar tot nu s-a trezit.  PRIMARUL:(apucându-se cu mâinile de cap) Ah, Doamne Dumnezeule! Du-te repede în stradă, adică nu, du-te mai întâi în camera mea, auzi! Şi adu-mi sabia şi pălăria cea nouă. Ei, Piotr Ivanovici, să mergem! BOBCINSCHI: Şi eu, şi eu...permiteţi-mi şi mie, Anton Antonovici! PRIMARUL: Nu, nu, Piotr Ivanovici, nu se poate, nu se poate! E incomod şi nici nu încăpem în droşcă.  BOBCINSCHI: Nu face nimic, chiar nimic. Eu o iau pe jos, alerg după trăsură. Aş vrea doar să mă uit un pic pe gaura cheii să văd ce-o să facă....  PRIMARUL:(luând sabia, către sergent) Dă fuga şi adună pe toţi vătăşeii şi fiecare din ei să ia...Vai, cum s-a zgâriat sabia asta! Blestematul ăsta de negustor Abdulin! Vede că sabia primarului s-a învechit, dar nu se gândeşte să trimită alta nouă. Ah! Ce oameni perfizi! Pun pariu că au şi început să ticluiască pe ascuns plângeri împotriva mea. Deci, să ia fiecare în mână câte o stradă...ei, fir-ar să fie, o stradă – o mătură! Şi să măture  toată strada care duce spre han, dar aşa ca s-o facă curată. M-auzi! Ai grijă, că  te cunosc eu şi pe tine: te baţi pe burtă cu fiecare şi furi linguriţele de argint, le bagi în cizme! Ai grijă, căci cu mine o încurci! Ce-ai făcut cu negustorul Cerniaev, ai? Ţi-a dat doi arşini de stofă pentru tunică iar tu i-ai umflat toată bucata. Ai grijă! Furi prea mult pentru gradul tău! Hai, pleacă!     SCENA  5   Primarul , Comisarul, Bobcinschi, Dobcinschi     PRIMARUL: A! Stepan Ilici, pentru Dumnezeu, unde ai fost până acum? Ce-nseamnă  asta? COMISARUL: Aici eram, după  poartă. PRIMARUL: Ascultă-mă bine, Stepan Ilici! Funcţionarul de la Petersburg a sosit.Ce măsuri ai luat?  COMISARUL:Aşa cum aţi poruncit! L-am trimis pe sergentul Pugoviţân cu vătăşeii să măture străzile. PRIMARUL: Dar Derjimorda unde e?  COMISARUL: Derjimorda e plecat cu pompa de incendiu. PRIMARUL: Iar Prohorov e beat?  COMISARUL: Beat. PRIMARUL: Cum ai putut permite asta? COMISARUL: Dumnezeu ştie! Ieri a fost o bătaie la marginea oraşului, s-a dus să facă ordine acolo şi s-a întors beat. PRIMARUL: Ascultă-mă ! Uite ce-ai să faci! Sergentul Pugoviţân e înalt, să stea pe pod să facă ordine.Să desfacă gardul ăla vechi de lângă cizmar şi să pună nişte balize de paie acolo, ca şi cum ar fi o lucrare începută. Cu cât sunt mai multe dărâmături, cu atât dăm  impresia că primarul oraşului lucrează… Ah! Doamne Dumnezeule, am uitat că lângă gardul ăla s-au aruncat vreo patruzeci de căruţe de gunoi! Ce oraş scârbos! De-abia ridici undeva un monument sau pur şi simplu un gard, că imediat dracu ştie de unde se aduc atâtea gunoaie! (oftează) Dacă funcţionarul care a venit întreabă pe vreunul din voi, dacă sunteţi mulţumiti, să răspundeţi : ”Mulţumiţi, înălţimea voastră!”, iar dacă s-o găsi vreunul să fie nemulţumit, o să-i arăt eu după aceea nemulţumire…Of, of, of, păcătosul de mine, păcătosul! (ia cutia de pălării în loc de pălărie) Dă, Doamne, să treacă mai repede şi asta şi am să-ţi aprind o lumânare cum nu ţi-a aprins nimeni: pe fiecare bestie de negustor am să-l pun să dea câte trei puduri de ceară (în loc de pălărie vrea săşi pună cutia în cap).  COMISARUL: Anton Antonovici, asta-i cutie, nu pălărie.  PRIMARUL: Dacă-i cutie, cutie să fie. S-o ia dracu!  Şi dacă  întreabă  unde e biserica de lângă spital pentru care acum un an s-au alocat bani, să nu uitaţi să spuneţi că a început să se construiască, dar a ars. Am prezentat şi un raport despre asta. Mai ştii, poate  se scapă vreun tâmpit, uituc şi spune că nici nu a  fost începută!  Încă ceva! Să-i spui lui Derjimorda să-şi mai ţină pumnii acasă. De dragul ordinei, el învineţeşte ochii tuturor, şi celor vinovaţi şi celor nevinovaţi.  Hai, să mergem, să mergem Piotr Ivanovici! (porneşte şi se-ntoarce) Şi să nu lăsaţi să iasă soldaţii pe stradă fără nimic pe ei. Garnizoana asta  afurisită! Sunt în stare să-şi  trântească pe deasupra tunica, iar dedesubt sunt goi puşcă. ( ies cu  toţii )       SCENA 6    Ana Andreevna şi Maria Antonovna intră în fugă pe scenă.     ANA ANDREEVNA: Unde-s? Unde sunt? Doamne Dumnezeule! (deschide uşa) Bărbate! Antoşa! Anton! (vorbeşte repede) Numai tu eşti de vină! Din pricina ta! Moşmonito! Ba broşa! Ba şalul! (se apropie de  fereastră, strigă) Anton, încotro? Încotro? Ce e? A venit? Revizorul? E cu mustăţi? Ce fel de mustăţi?            PRIMARUL: Mai târziu, măicuţă, mai târziu! ANA ANDREEVNA: Mai târziu? Asta-i bună! Mai târziu! Eu nu vreau mai târziu… Numai un lucru să-mi spui: ce grad are? Colonel? Ai? (cu necaz) A plecat! Ei, asta să ştii că  nu ţi-o iert! Si toate astea numai din pricina ta!  ” Mamiţo, mamiţo, stai să-mi prind la spate şalul, acum sunt gata, acum.” Iacă-tă-ne acum! Uite că n-am aflat nimic! Cochetăria asta blestemată! A auzit că  dirigintele poştei e şi el aici, şi numai în faţa oglinzii a stat: se uită şi din stânga, şi din dreapta. Îşi închipuie că umblă după ea, dar să-l vezi ce mutră face când te întorci cu spatele!… MARIA ANTONOVNA: Şi ce-i de făcut, mamiţo? Oricum peste două ceasuri o să aflăm tot. ANA ANDREEVNA: Peste două ceasuri! Foarte-ţi mulţumesc. Poftim răspuns! Cum de nu ţi-a trecut prin cap să spui că peste o lună .(se apleacă peste fereastră)  Ei, Avdotia! Cum? Ce-i Avdotia, ai auzit dacă a sosit cineva?...N-ai auzit? Proastă mai eşti! Dă din mâini? Lasă-l să dea, dar de întrebat tot puteai să-l întrebi. N-ai putut să afli! Cap sec! Ţi-e gândul numai la măritiş. Ce? Au plecat imediat! Trebuia să alergi după droşcă. Du-te-acuma, dute fuga! Auzi? Fugi şi-ntreabă unde s-au dus! Află tot: cine e călătorul ăsta! Cum e! Auzi? Uităte prin gaura cheii şi află tot, şi ce ochi are: negri sau nu, şi întoarce-te imediat, auzi, hai, mai repede, mai repede, mai repede!  (continuă să strige până când cade cortina...)    ACTUL II                                                               O odăiţă la han.  Un pat, o masă, un geamantan, o sticlă goală, o pereche de cizme, o perie de haine şi altele;      SCENA 1                                              (Osip stă lungit pe patul stăpânului)   OSIP: Dracu să mă ia! Mi-e atât de foame şi îmi chiorăie maţele de parcă un regiment întreg cântă la trompetă în burta mea. Şi nici o speranţă să ajungem acasă! Ce poţi să faci? E a doua lună deja de când am plecat din Piter. Porumbelul meu a fituit toţi bănişorii pe drum… iar  acum stă blând de tot, cu coada între picioare. Aveam bani berechet şi pentru mâncare şi pentru drum, pentru tot… dar, coconaşul trebuia să defileze în fiecare oraş. (îl imită  pe stăpânul său) ” Ei, Osip! Du-te şi vezi de-o  cameră, vezi să fie cea mai bună, şi cere cel mai bun prânz. Mâncarea proastă nu-mi prieşte, am nevoie de un prânz bun.” Măcar dac-ar fi ceva de capul lui… dar nu e decât un simplu registrator. Cum cunoaşte pe cineva, imediat se aşează cu el la cărţi…Aşa s-a ars! Uff! M-am săturat de viaţa asta. Pe bune că-i mai bine la ţară...e adevărat că nu prea ai viaţă publică, dar şi grijile-s mai puţine; ai muierea ta şi stai tot timpul întins pe cuptor, mâncând plăcinte. Dar dacă e să spunem adevărul, nu contestă nimeni că viaţa în Piter e cea mai bună. Bani să ai, că viaţa e subtilă şi plină de politică: teatre, câini care dansează şi tot ce vrei.Vorbesc toţi foarte delicat, doar nobilii îi mai depăşesc.Te duci pe strada Şciukin- negustorii te strigă ”Respectabile!”; în barcă treci râul alături de un funcţionar; îţi doreşti companie- intri într-o prăvălie: acolo un cavaler îţi povesteşte despre tabere sau îţi explică ce înseamnă fiecare stea de pe cer în aşa fel că le vezi ca-n palmă. Mai intră din întâmplare câte o ofiţereasă bătrână, mai apare uneori câte o servitoare care arată...of, of, of! (râde pe sub mustaţă şi dă din cap). Galant mod de comportament, fir-ar să fie! N-auzi niciodată un cuvânt urât, toţi ţi se adresează numai cu ”dumneavoastră”. Te-ai plictisit să mergi pe jos- îţi iei o trăsură şi mergi ca boierul, iar dacă nu vrei să plăteşti-  e simplu: fiecare curte are două intrări şi aşa te strecori, că nici dracul nu te mai găseşte. Un lucru e rău: uneori te-ndopi până  nu mai poţi, iar alteori-crăpi de foame, cum ar fi acuma. Şi numai el e de vină.   Dar ce poţi să-i faci? Batrânul îi trimite bani, dacă ar şti să-i ţină! Da de unde! Chefuri, petreceri, merge numai cu trăsura, în fiecare zi trebuie să fac rost de bilete la teatru şi după o săptămână- mă trimite cu fracul cel nou la talcioc să-l vând.Uneori se-ntâmplă să-şi vândă şi ultima cămaşă , de ramâne numai cu un surtucel şi o prăpădită de manta. Pe bune, zău! Şi ce postav… de-ţi părea rău să pui mâna pe el, inglizesc, vre-o 150 de ruble costă numai fracul şi îl vinde la piaţă cu vreo 20, de pantaloni nici nu mai vorbesc, că-i dă  pe-o nimica toată. Dar de ce toate astea? De aceea, că nu face nimic: în loc să meargă la slujbă, se plimbă toată ziua pe bulvar şi joacă în cărţi. Ehe! De-ar şti  bătrânul boier asta! Nu s-ar mai uita că eşti funcţionar! Ţi-ar ridica frumos cămăşuţa şi aşa ţi-ar arde câteva să te usture vre-o patru zile! Dacă ai slujbă, slujbă să fie! Şi hangiul de-aici ne-a spus clar că până nu plătim ce-am mâncat, nu ne mai dă nimic!” Dar dacă nu plătim… ( oftând ) Doamne, Dumnezeule! Măcar o ciorbă, de  oricare! Lumea toată parcă aş mânca-o! Bate cineva; probabil că-i el.  (sare din pat)      SCENA 2            Osip, Hlestacov   HLESTACOV: Ia, ţine asta! (îi dă pălăria şi bastonul) Aha! Iar te-ai tolănit pe patul meu? OSIP: De ce să mă tolănesc? Ce, n-am mai văzut pat?  HLESTACOV: Minţi, te-ai tolănit! Nu vezi cât e de  mototolit?  OSIP: Dar la ce-mi trebuie? Credeţi că eu nu ştiu ce-i ăla pat? Am picioare şi pot sta pe ele. La ce-mi trebuie patul dumneavoastră? HLESTACOV: (umblă prin cameră) Uită-te în pungă, mai e ceva tutun? OSIP: De unde să mai fie? Acum patru zile l-aţi fumat pe ultimul. HLESTACOV: (umblă încolo şi-ncoace, strângându-şi buzele, apoi tare şi cu glas hotărât): Ascultă...ei, Osip! OSIP : Ce doriţi? HLESTACOV: (cu voce tare, dar mai puţin sigur ): Du-te acolo. OSIP: Unde? HLESTACOV: (cu o voce nehotărâtă şi înceată, care sună aproape a rugăminte)  Jos, la bufet...Spune-le... să-mi dea să mănânc. OSIP: Nicidecum! Nici nu mă gândesc să mă duc. HLESTACOV: Cum îndrăzneşti, prostule? OSIP: Uite aşa! Chiar dacă  m-aş duce, m-aş duce degeaba! Hangiul a spus că nu ne mai dă de mâncare. HLESTACOV: Cum îndrăzneşte să nu ne dea! Ce tâmpenii! OSIP: ”Ba chiar, zice, mă voi duce şi la primar; e a treia săptămână de când boierul nu plăteşte. Sunteţi nişte pungaşi, zice, şi tu şi stăpânul tău. Boierul e un coţcar. Am mai văzut noi, zice, derbedei şi haimanale de-astea.” HLESTACOV: Iar tu, animalule, te bucuri că-mi povesteşti toate astea. OSIP: ”Aşa, zice, poate să vină oricine la trai bun, să facă datorii peste datorii de să nici nu-l  poţi da afară. Dar să ştiţi, zice, că eu nu glumesc… mă duc cu plângere, să-l  aresteze şi-l bag la închisoare”. HLESTACOV: Taci odată, prostule! Ajunge! Du-te, du-te şi spune-i. Ce animal grosolan! OSIP: Dar mai bine îl chem pe hangiu la dumneata. HLESTACOV: La ce-mi trebuie hangiul? Du-te tu şi spune-i. OSIP: Zău aşa, boierule! HLESTACOV: Bine, du-te, dracu să te ia! Chiamă-l pe stăpân . (Osip iese)      SCENA 3         Hlestacov, singur     HLESTACOV: E îngrozitor ce foame mi-e! M-am plimbat puţin, credeam că o să-mi mai scadă pofta de mâncare. Da de unde! Dracul să-l ia de apetit, nu trece!  Dacă nu  chefuiam la Penza, mi-ar fi ajuns banii până acasă. Căpitanul ăla de infanterie mi-a făcut figura… bestia… juca grozav! Un sfert de ceas am jucat şi m-a lăsat lefter. Cu toate astea, ce n-aş da să mai pot juca cu el odată. Dar nu s-a ivit ocazia. Ce oraş păcătos! Nici măcar la aprozar nu primeşti nimic pe datorie. Asta-i de-a dreptul  infamie! (fredonează mai  întâi o arie din ”Robert diavolul”, apoi un cântec popular rusesc, iar la sfârşit ceva care nu seamănă nici cu una nici cu alta)  Nu vrea să vină   SCENA 4   Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul     CHELNERUL: Stăpânul m-a trimis să vă-ntreb ce doriţi.  HLESTACOV: Bună, prietene! Ei, ce mai faci? Sănătos?  CHELNERUL: Slavă Domnului!  HLESTACOV: Ei, ce mai e nou pe la han? Merge totul bine?  CHELNERUL: Da, slavă Domnului, totu-i bine.  HLESTACOV: Sunt mulţi călători?  CHELNERUL: Destui.  HLESTACOV: Ascultă, stimabile, până acum nu mi s-a adus încă prânzul.Aşa că, te rog, grăbeşte-i să vină mai repede, fiindcă după masă am ceva treburi.  CHELNERUL: Dar stăpânul a zis că nu vă mai dă nimic. Ba chiar a vrut să meargă azi  să se plângă primarului.  HLESTACOV: De ce să se plângă? Judecă şi dumneata, stimabile.Cum aşa? Eu doar trebuie să mănânc. În felul ăsta pot să mă usuc de tot.Vreau foarte tare să mănânc şi nu glumesc când spun asta.  CHELNERUL: Deci...El a spus: ”Nu-i voi da să mănânce până nu-mi va plăti ce-a consumat”. Ăsta i-a fost răspunsul.  HLESTACOV: Dar tu fă-l să înţeleagă, convinge-l.  CHELNERUL: Dar eu ce-aş putea să-i spun?  HLESTACOV: Explică-i foarte serios că eu trebuie să mănânc. Banii sunt cu totul altceva…Dacă unui ţărănoi ca el nu i se-ntâmplă nimic dacă nu mănâncă o zi întreagă, el crede că toţi sunt la fel! Ce mai noutate!  CHELNERUL: Bine, o să-i spun.      SCENA 5         Hlestacov, singur    HLESTACOV:  Adevăru-i că-i nasol de tot dacă nu-mi dă de mâncare. Şi mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată. Să mai vând oare vreo haină? Poate pantalonii? Nu! Mai bine flămânzesc, dar ajung acasă în costum. Păcat că Ioachim n-a vrut să-mi închirieze o trăsură. Ce bine era, firar să fie, să fi ajuns acasă într-o caleaşcă, să fi trecut aşa drăceşte pe la vreun moşier vecin, să fi tras la scară cu felinarele aprinse, să-l fi avut pe Osip în spate îmbrăcat în livrea! Parcă-i văd cum se agită toţi: ”Cine e, ce e?” Iar lacheul intră şi anunţă (se îndreaptă şi-l imită pe lacheu):” Ivan Alexandrovici Hlestacov, din Petersburg! Binevoiţi să-l primiţi?” Bădăranii ăştia nici nu ştiu censeamnă: ”Binevoiţi să-l primiţi?” La ăştia, când vine vre-un moşier necioplit, dă buzna ca un urs direct în salon. Poate mă apropii de vre-o fiică drăguţică: ”Domnişoară,îmi permiteţi...” (îşi freacă mâinile şi bate din călcâie) Ptiu! (scuipă) Mi-e o foame de-mi vine să vomit!        SCENA 6                                         Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul  HLESTACOV: Ei, ce e? OSIP: Aduce prânzul! HLESTACOV: (bate din palme sărind uşor pe scaun ) Prânzul! Prânzul! Prânzul! CHELNERUL: (cu farfurii şi cu un şervet) Stapânul vă dă pentru ultima oară. HLESTACOV: Ce să-ţi spun! Stăpânul, stăpânul! Scuip eu pe  stăpânul tău! Ce ai  acolo?  CHELNERUL: Supă şi friptură. HLESTACOV: Cum? Numai două feluri?  CHELNERUL: Numai! HLESTACOV: Ce tâmpenie! Aşa ceva nu primesc. Du-te şi întreabă-l ce-i cu chestia asta? E  puţin. CHELNERUL: Nu! Stăpânul zice ca şi aşa e prea mult!  HLESTACOV: Şi de ce ce nu e sos?   CHELNERUL: Sos nu e!  HLESTACOV:  Dar de ce nu e? Trecând pe lângă  bucătărie, chiar eu am văzut că se găteau multe feluri. Iar azi dimineaţă doi omuleţi scunzi mâncau batog  şi alte bunătăţi. CHELNERUL: Păi, uneori e, alteori nu e. HLESTACOV: Cum aşa, nu e? CHELNERUL: Uite-aşa! HLESTACOV: Dar batogul,  peştele,  chiftelele? CHELNERUL: Astea-s  pentru cei mai spălăţei… HLESTACOV: Eşti un prost! CHELNERUL: Da! HLESTACOV: Eşti un porc jegos!... De ce ei mănâncă, iar eu nu? De ce, lua-te-ar dracu, nu pot şi eu să fiu la fel?  Nu sunt şi ei călători, la fel ca şi mine?  CHELNERUL: Se pare că nu!  HLESTACOV: Dar cum sunt ei?  CHELNERUL: Sunt oameni obişnuiţi: din aceia care se ştie că plătesc. HLESTACOV: Nu vreau să mai  vorbesc cu un prost ca tine ( îşi toarnă supa şi începe să mănânce ) Ce-i cu supa asta? Ai turnat apă chioară: pute doar, n-are nici un gust. Nu vreau supa asta! Adu-mi altceva! CHELNERUL: O iau inapoi! Stăpânul a zis: ” Dacă nu-i place cu atât mai bine!”. HLESTACOV (punând mâna pe castron ): Ei, ei, ei...las-o, prostule! Să te porţi cu  alţii aşa: eu, frate, sunt din alt aluat, cu mine nu-ţi merge! (mănâncă) Doamne, ce supă!  (continuă să mănânce) Cred că nu e om pe lumea asta care să fi mâncat o asemenea supă: în loc de grăsime plutesc fulgi. (taie o bucată de găină) Vai, vai, vai, ce mai găină! Dă-mi friptura! Osip, vezi că a mai rămas un pic de supă! Iaţi-o ţie. (taie friptura) Ce-i cu  friptura asta? Asta nui friptură.  CHELNERUL: Dar ce e? HLESTACOV: Dracu ştie ce e! Numai friptură nu e! Talpă de cizmă prăjită în loc de viţel!  (mănâncă) Bandiţii, canaliile, ca să vezi cu ce te hrănesc.Te dor maxilarele dacă mănânci o bucată ca asta.(se scobeşte cu degetu-n dinţi) Canaliile! Zici că-i scoarţă de copac, nicidecum n-o pot scoate; o să mi se înnegrească dinţii după o mâncare ca asta. Bandiţii! (îşi şterge gura cu şervetul) Nu mai e nimic? CHELNERUL: Nimic! HLESTACOV: Nemernicii! Canaliile! Măcar un pic de sos sau o prăjitură. Şarlatanii! Ştiu doar să jupoaie călătorii!  ( Chelnerul strânge totul de pe masă şi iese împreună cu Osip ).       SCENA 7  Hlestacov, apoi Osip  HLESTACOV: Pe bune, parcă n-aş fi mâncat nimic! Zău aşa! Mai rău mi-am stârnit pofta! Deaş avea ceva mărunţiş să-l trimit la piaţă să ia măcar o franzelă. CHELNERUL (intră) Acolo a venit primarul oraşului  şi  nu ştiu de ce se interesează şi întreabă de dumneata. HLESTACOV: (speriat): Naţi-o bună! Ce bestie e şi hangiul ăsta, a şi apucat să se plângă! Dar dacă într-adevăr mă bagă la închisoare? În fond...dacă procedează cu delicateţe... A, nu, nu, nu vreau! În oraş e plin de lume şi de ofiţeri, iar eu ca dinadins i-am făcut cu ochiul unei fete de negustor...Nu, nu vreau...Ş-apoi cum să îndrăznească el aşa ceva? Ce-s eu? Negustor sau meseriaş? (îşi face curaj şi se-ndreaptă ) Am sa-i spun direct: ”Cum îţi permiţi dumneata?”  (se  mişcă clanţa uşii. Hlestacov, palid, încremeneşte)     SCENA 8                                            Hlestacov, primarul, Dobcinschi  (Primarul intră, se opreşte, se privesc amândoi speriaţi câteva momente, holbându-se unul la altul).  PRIMARUL: (îşi revine puţin şi ia poziţia ”drepţi” ) Am onoarea să vă salut. HLESTACOV: (se înclină) Respectele mele… PRIMARUL: Vă rog să mă iertaţi… HLESTACOV: Nu face nimic... PRIMARUL: Datoria mea, ca primar al acestui oraş, este să am grijă ca toţi călătorii şi  oamenii nobili să n-aibă nici un fel de … HLESTACOV (se cam bâlbâie la început, dar spre sfârşit vorbeşte tare ): Ce era să fac?…. Nu, nu sunt vinovat!… Zău că am să plătesc… O să-mi trimită bani de acasă. (Bobcinschi se iţeşte de după uşă). El e mai vinovat ca mine: îmi dă o friptură tare ca piatra, iar în supă dracu ştie ce-a pus că a trebuit s-o arunc pe fereastră! Mă înfometează zile întregi! Ceaiul e foarte ciudat, miroase a peşte, a ..., numai a ceai nu… Cu ce am păcătuit eu… Asta-i bună!  PRIMARUL: (foarte timid) Vă rog să mă iertaţi, dar nu e vina mea. La mine în piaţă e  întotdeauna carne proaspătă. O aduc negustorii din Holmogorî, oameni cumsecade şi liniştiţi. Nu ştiu de unde-o fi cumparat-o hangiul ăsta… Dar dacă  nu vă place  aici, permiteţi-mi  să vă propun să mergeţi cu mine în altă locuinţă. HLESTACOV: Nu, nu vreau! Ştiu  eu ce înseamnă altă locuinţă: adică la închisoare! Dar cu ce drept? Cum îndrăzniţi?... Pe mine?  Eu… Eu care…. Sunt funcţionar… din Petersburg! ( tot mai curajos) Eu… eu… eu… PRIMARUL: (aparte) Doamne, Dumnezeule! Ce supărat e! … Ştie tot! Afurisiţii de negustori  i-au povestit tot! HLESTACOV: (mai îndrăzneţ) Deşi aţi venit aici cu toată echipa, eu nu plec. Mă duc direct la ministru ( bate cu pumnul în masă). Ce credeţi? Ce vă imaginaţi? PRIMARUL: (ia poziţie de drepţi  tremurând ca varga): Fie-vă milă ! Nu mă nenorociţi!… Am nevastă şi copii mici... Nu mă nefericiţi! HLESTACOV: Nu, nu vreau! I-auzi, asta-i  bună! Ce-mi pasă mie dacă dumneata ai nevastă şi copii! Ăsta e un motiv ca eu să merg  la închisoare?! Auzi dumneata!  (Bobcinschi bagă capul pe uşă, dar se retrage speriat) Nu, nu, vă foarte mulţumesc! Nu vreau! PRIMARUL: (tremurând de  frică): Din nepricepere, zău că din nepricepere! Insuficienţă financiară. Judecaţi şi singur: leafa nu-ţi ajunge nici  măcar de ceai şi zahăr. Iar dacă am primit  plocoane…ele au fost mici… o nimica toată… de-ale gurii… sau  o haină… Cât despre văduva plutonierului, care acum se ocupă de negustorie, pe care cică am pus s-o bată…  asta-i calomnie, zău, că-i calomnie. Asta au inventat-o duşmanii mei, care sunt în stare să atenteze şi la viaţa mea. HLESTACOV: Ei şi? Eu n-am nici o treabă cu astea! (gândindu-se)  Nu-nţeleg de ce-mi vorbiţi mie de duşmani şi de nu ştiu care văduvă a plutonierului… nevasta plutonierului e cu totul altceva.... dar pe mine n-o să-ndrăzniţi să mă biciuiţi! Mai e până acolo! Ia te uită la el! Am să  plătesc… am să  plătesc! Dar deocamdata nu am ! De aceea  şi stau aici, pentru că n-am nici o copeică! (aparte) Subtilă chestie! Auzi cum a cotit-o! Ce-a mai încurcat-o! Să priceapă cine poate. Nici nu ştii de unde să-l iei.Totuşi nu strică să-ncerc. Fie ce-o fi! Încercarea vină nare. (tare) Dacă într-adevăr aveţi nevoie de bani, sau de altceva, sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, chiar din acest moment. E de datoria mea să ajut călătorii. HLESTACOV: Daţi-mi, daţi-mi cu împrumut să m-achit imediat cu hangiul. Mi-ar trebui vre-o două sute de ruble… sau chiar mai puţin… PRIMARUL: (dându-i  banii) Exact două sute de ruble. Nu vă  obosiţii să-i număraţi.  HLESTACOV: (ia banii) Profundele mele mulţumiri. Am să vi-i trimit cum ajung acasă...Nu ştiu cum mi s-a întâmplat... Văd ca sunteţi un om nobil. Asta-i altă treabă! PRIMARUL: (aparte) Ei, slavă Domnului, c-a luat banii.Cred că o să meargă totul ca pe roate! Mai ales că-n loc de două sute i-am băgat patru.  HLESTACOV: Ei, Osip! (intră Osip) Cheamă-l pe chelner încoace! (primarului şi lui Dobcinschi ) Dar de ce staţi în picioare, luaţi loc, vă rog! Poftiţi, domnule, luaţi loc! PRIMARUL: Nu face nimic. Stăm şi în picioare! HLESTACOV: Vă rog să-mi faceţi plăcerea şi să luaţi loc! Acum  văd  ospitalitatea şi sinceritatea firii dumneavostră...Trebuie să recunosc că la început am crezut că aţi venit  să mă…( lui Dobcinschi) .Luaţi loc.   (Primarul şi Dobcinschi se aşează. Bobcinschi apare în uşă, trăgând cu urechea.) PRIMARUL: (aparte) Ar trebui să fiu mai îndrăzneţ. El vrea să-l considerăm incognito. Foarte bine, să dăm drumul şi noi la gogoşi. Să ne prefacem că nu ştim deloc ce fel de om e.  (tare) Treceam pe-aici în interes de serviciu cu Piotr Ivanovici Dobcinschi, moşier din partea locului; am intrat anume la han, ca să ne informăm dacă hangiul ăsta se poartă bine cu călătorii. Pentru că eu nu sunt ca alţi primari… cărora nu le pasă de nimic… eu, pe lângă funcţie, datorită sentimentelor creştineşti de iubire pentru om , vreau ca orice muritor să fie bine primit. Şi uite că întâmplarea îmi oferă ca răsplată o cunoştinţă atât de plăcută. HLESTACOV: Şi eu sunt foarte încântat… Trebuie să recunosc că fără dumneata,  cine ştie cât aş mai fi stat  aici… Habar n-aveam cu ce o să plătesc. PRIMARUL : (aparte) Ce să-ţi spun! Nu ştiai cu ce să plateşti! (tare) Aş îndrăzni să vă-ntreb: încotro şi spre ce meleaguri vă-ndreptaţi?  HLESTACOV: În gubernia Saratov, la moşia mea. (aparte, ironic) În gubernia Saratov! I-auzi! Şi nici măcar nu roşeşte! Cu el trebuie să fim cu ochii în patru. (tare) Bună treabă v-aţi apucat să faceţi ! Iar în privinţa drumului, se spune că pe de o parte sunt neplăceri cu întârzierea cailor, iar pe de altă parte e şi o distracţie pentru minte. Bănuiesc, că  faceţi o călătorie de plăcere?  HLESTACOV: Nu! M-a chemat tata! S-a cam supărat bătrânul că n-am obţinut mare lucru  la Petersburg! El crede că de îndată ce ai venit, ţi-au şi pus ordinul Sfântul Vladimir pe piept. Eu laş trimite pe el să se-nghesuie prin cancelarie. PRIMARUL: (aparte) Ca să vezi ce gogoşi toarnă. L-a băgat chiar şi pe   taică-său.( tare ) Şi pe mult timp plecaţi?  HLESTACOV: Ca să fiu sincer, nu ştiu! Tatăl meu e un bătrân încăpăţânat şi prost ca noaptea. Am să i-o spun direct: fă ce vrei, dar eu nu pot trăi fără Petersburg. De ce să-mi distrug viaţa printre mujici! Azi sunt alte cerinţe, sufletul meu e însetat de civilizaţie. PRIMARUL: (aparte) Bine a mai adus-o din condei! Minte, minte fără nici o jenă. La cât de strâns cu uşa arată, l-ai putea distruge cu o unghie. Dar aşteaptă tu, o să te fac eu să spui şi ce vrei şi ce nu vrei (tare). Foarte corect aţi binevoit să remarcaţi!  Ce poţi să faci într-o fundătură? De exemplu, chiar aici în târguşorul nostru! Nu dormi nopţile, te străduieşti pentru ţară, nu cruţi  nimic, dar recompensa nu se ştie când o sa vie… ( se uită prin cameră ) Pare cam umedă camera asta? HLESTACOV: Urâtă cameră şi are nişte ploşnite cum  n-am mai văzut până acum. Parc-ar fi câini, aşa te muşcă. PRIMARUL: Vai de mine! Un călător atât de distins să rabde aşa ceva? Şi încă de la cine? De la nişte ticăloase de ploşniţe, care nici n-ar fi trebuit să se nască. E şi prea mult întuneric în camera asta, nu? HLESTACOV: Da, foarte întuneric! Stăpânul şi-a făcut un obicei să nu pună lumânări. Vrei uneori să faci ceva, să citeşti sau îţi vine inspiraţia să compui ceva…Dar  nu poţi: e întuneric, întuneric beznă.  PRIMARUL: Aş îndrazni să vă rog… dar nu… nu sunt demn… HLESTACOV: Ce anume?  PRIMARUL: Nu, nu, nu sunt demn! Nu sunt demn!  HLESTACOV: Dar despre ce este vorba?   Aş îndrazni… La mine acasă este o cameră minunată pentru dumneavoastră. Luminoasă, liniştită… Dar nu... Recunosc că asta ar fi o cinste prea mare… Vă rog să nu vă supăraţi. Din naivitate v-am oferit, vă rog să mă credeţi. HLESTACOV: Dimpotrivă... daţi-mi voie …cu multă plăcere. Mi-ar fi mult mai plăcut să locuiesc într-o casă particulară decât în cârciuma asta. PRIMARUL: Vai, ce fericit aş fi! Dar nevastă-mea ce-o să se bucure! Vedeţi, asta-i firea mea! De mic copil am fost ospitalier… Mai ales când oaspetele e o persoană cultă. Să  nu credeţi că spun asta ca să vă măgulesc!  N-am acest pacat! V-o spun din toată inima. HLESTACOV: Vă mulţumesc nespus! Nici mie nu-mi plac oamenii prefăcuţi. Îmi place foarte mult sinceritatea şi prietenia dumitale . Şi recunoscsc că nici  n-aş pretinde nimic  altceva decât un singur lucru: devotament şi respect. Respect şi devotament.     SCENA 9    Aceiaşi,  Chelnerul, însoţit de Osip. Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă.  CHELNERUL: Aţi binevoit să mă chemaţi?  HLESTACOV: Da! Adu-mi nota!  CHELNERUL: V-am mai dat şi adineaori o notă! HLESTACOV: Nu mai ţin minte socotelile tale prosteşti. Zi cât e de plată? CHELNERUL: În prima zi aţi binevoit să serviţi o masă completă. A doua zi aţi luat ca gustare numai batog. Iar de-atunci aţi mâncat numai pe datorie. HLESTACOV: Prostul! S-a apucat să calculeze! Cât face în total?  PRIMARUL: Vă rog să nu vă faceţi griji, el poate să mai aştepte. (Chelnerului) Ieşi afară! O să ţi se aducă banii!  HLESTACOV: Într-adevăr! Bună idee! (Ascunde banii.Chelnerul iese, Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă).   SCENA 10  Primarul, Hlestacov, Dobcinschi.    PRIMARUL: N-aţi dori să vizitaţi acum câteva instituţii din oraşul nostru? Aşezămintele de binefacere, de exemplu, sau altele!  HLESTACOV: Dar ce e acolo?  PRIMARUL: Pur şi simplu să vedeţi cum merg treburile pe la noi... dacă e totul în ordine… HLESTACOV: Cu multă plăcere! Sunt gata!  (Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă) PRIMARUL: De asemenea, dacă veţi binevoi, trecem de acolo şi pe la şcoală, ca să vedeţi metoda după care se predau la noi ştiinţele. HLESTACOV: Mă rog, mă rog! PRIMARUL: Dupa aceea, dacă o să vreţi o să vizităm arestul şi închisorile orăşeneşti. Ca să vedeţi cum sunt trataţi la noi infractorii. HLESTACOV: Dar de ce la închisoare? Mai bine să vizităm aşezămintele de binefacere. PRIMARUL: Cum doriţi ! Cum intenţionaţi să mergeţi: cu trăsura dumneavoastră, sau cu mine în droşca mea?  HLESTACOV: Prefer să merg cu droşca dumneavoastră.  PRIMARUL: (lui Dobcinschi) Atunci, Piotr Ivanovici, dumneata nu mai ai loc. DOBCINSCHI: Nu-i nimic, eu merg şi aşa.  PRIMARUL: (încet lui Dobcinschi) Auziţi: daţi fuga repede, dar repede, într-un suflet şi duceţi două bileţele: unul lui Zemleanica la aşezămintele de binefacere şi altul nevestei mele.  (lui Hlestacov) Aş  putea să îndrăznesc să cer permisiunea să scriu în prezenţa dumneavoastră câteva cuvinte soţiei mele ca să se pregătească pentru primirea distinsului oaspete?  HLESTACOV: Vai, dar de ce? De altfel, cerneală e aici… numai hârtie nu ştiu de unde să luăm… Poate nota asta?  PRIMARUL: Voi scrie aici (scrie, vorbind singur) Să vedem cum o să meargă treaba după o gustare şi după o sticluţă pântecoasă! Am o Madera din pivniţa guberniei. Nu e prea arătoasă, dar doboară şi-un elefant.Numai să aflu cu cine am de a face şi cât de mult trebuie să mă feresc de el. (Îi dă scrisoarea lui Dobcinschi, care se apropie de uşă. În acest moment uşa cedează şi împreună cu ea cade şi Bobcinschi, care trăgea cu urechea. Exclamaţii generale. Bobcinschi se ridică.) HLESTACOV: Ce e? V-aţi lovit cumva?  BOBCINSCHI: Nu-i nimic, nu-i nimic! Nu s-a întâmplat nimic grav. Mi-am zdrelit  puţin nasul. O să dau o fugă până la Hristian Ivanovici să-mi lipească un plasture şi va trece numaidecât. PRIMARUL: (mustrându-l cu un gest pe Bobcinschi, lui Hlestacov) N-are nimic! Vă rog să poftiţi ! O să-i spun servitorului dumneavoastră să mute geamantanul! (lui Osip) Amice, mută tot  la mine acasă. La primar. Îţi arată oricine. Poftiţi … vă rog… (Îi face loc lui Hlestacov, iese după el, se-ntoarce în uşă şi îl dojeneşte pe Bobcinschi) Iar dumneata chiar nu-ţi puteai găsi alt loc unde să cazi?! Şi te-ai şi întins, ca dracu ştie ce! (iese, urmat de Bobcinschi).   Cortina cade.    ACTUL III  Decorul scenei I SCENA 1    (Ana Andreevna  şi Maria Antonovna stau la fereastră aşa cum au rămas la sfârşitul actului I.)  ANA ANDREEVNA: Poftim! De mai bine de-o oră stăm şi aşteptăm! Şi asta numai din pricina cochetăriei tale prosteşti. Trebuia să te mai fandoseşti, deşi erai complet îmbrăcată… Nu trebuia să te ascult deloc. Ce ciudă mi-e! Şi ca dinadins,  nu-i nici un suflet prin preajmă! Zici că au murit cu toţii! MARIA ANTONOVNA : Lasă, mamiţo, în câteva minute o să aflăm totul. Avdotia trebuie să vină în curând. (se uită pe geam, ţipă) Mamiţo,mamiţo, vine cineva, e-n capătul străzii! ANA ANDREEVNA : Unde vine? Tu tot timpul ai tot felul de fantezii. Da, da, chiar vine. Dar cine e? Mic de statură...în frac...Cine să fie? Ah! Ce ciudă mi-e! Cine totuşi ar putea fi? MARIA ANTONOVNA : E Dobcinschi, mamiţo.  ANA ANDREEVNA : Care Dobcinschi? Mereu ţi se năzare câte ceva... Nu-i deloc Dobcinschi. (face semn cu batista) Hei, dumneata, vino-ncoace! Mai repede! MARIA ANTONOVNA : Zău, mamiţo, e Dobcinschi. ANA ANDREEVNA : Ei, poftim, o faci intenţionat numai ca să mă contrazici. Dacă-ţi spun că nu e Dobcinschi. MARIA ANTONOVNA : Dar ce e? Ce e, mamiţo? Vedeţi  că-i Dobcinschi. ANA ANDREEVNA : Păi da, Dobcinschi, acum văd. Şi pentru asta mă contrazici? (strigă la fereastră) Mai repede, mai repede! Ce încet mergeţi! Ei, ce e? Unde-s? A? Dar vorbiţi din stradă; ce- are a face? Ce? E foarte dur? A? Şi bărbatu-meu? Bărbatu-meu? (îndepărtându-se puţin de la fereastră,cu ciudă) Ce prost poate fi: nu scoţi o vorbă de la el până nu intră în cameră !    SCENA  2        Aceiaşi şi Dobcinschi     ANA ANDREEVNA: Ei, poftim, spune şi dumneata: nu ţi-e ruşine? Mă bazam pe dumneata ca pe un om cumsecade. Dar ei au plecat cu toţii şi dumneata după ei. Iar eu de atunci nu pot să aflu de la nimeni nimic. Nu ţi-e ruşine? Ţi i-am botezat şi pe Vanecica şi pe Lizanica, iar dumneata uite cum ai procedat cu mine!   DOBCINSCHI: Zău, cumătră dragă, aşa am alergat să-mi prezint omagiile, că de-abia îmi trag sufletul. Omagiile mele, Maria Antonovna! MARIA ANTONOVNA: Bună ziua, Piotr Ivanovici! ANA ANDREEVNA: Ei, ce e? Hai, hai, povesteşte: ce-i şi cum e pe acolo? DOBCINSCHI: Anton Antonovici ţi-a trimis un bileţel.  ANA ANDREEVNA: Bine, bine. Dar el ce e? General? DOBCINSCHI:  Nu, nu e general, dar nici mai prejos nu e! Ce maniere şi ce cultură! ANA ANDREEVNA: Aha! Vasăzică e chiar ăla despre care i s-a scris lui bărbatu-meu? DOBCINSCHI: El, în persoană. Eu l-am descoperit primul, eu şi cu Piotr Ivanovici. ANA ANDREEVNA: Ei, hai, povesteşte: ce şi cum? DOBCINSCHI: Slavă Domnului, acuma totu-i bine. La început l-a luat pe Anton Antonovici un pic cam tare. Era supărat şi zicea că la han totul e foarte rău,  că nu se va muta la primar şi că nu vrea să intre la închisoare pentru el. Dar după ce şi-a dat seama de nevinovăţia lui Anton Antonovici , stând de vorbă cu el, imediat şi-a schimbat părerea şi slavă Domnului totul a decurs bine. Acum au plecat să viziteze aşezămintele de binefacere...Recunosc că la început Anton Antonovici se gândea să nu fi fost vreun denunţ şi să-ţi spun drept şi eu mă cam speriasem. ANA ANDREEVNA : Dar dumitale de ce să-ţi fie frică, doar nu eşti funcţionar? DOBCINSCHI: N-are a face.Ţi-e cam frică atunci când vorbeşte un demnitar.   ANA ANDREEVNA: Ei, toate astea sunt prostii. Mai bine spune-mi cum arată? E tânăr sau bătrân? DOBCINSCHI: Tânăr.E un bărbat tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, dar vorbeşte ca un bătrân:”Da, desigur, zice, mă voi duce şi acolo, şi acolo...”(gesticulează) Ce bine vorbea! ”Mie, zice, îmi place să scriu, să citesc, dar mă deranjează că în cameră e cam întuneric”.     ANA ANDREEVNA : Dar cum e? Blond sau brunet? DOBCINSCHI: Mai degrabă şaten. Şi are nişte ochi ageri, ca două scântei care te fac să te fâstâceşti.  ANA ANDREEVNA: Şi el ce-mi scrie în bileţel? (citeşte) „Sufleţelule, mă grăbesc să-ţi comunic  că situaţia mea n-a fost deloc îmbucurătoare, dar cu ajutorul milei cereşti şi pentru doi castraveţi muraţi şi jumătate de porţie de icre -o rublă şi douăzeci şi cinci de copeici...(se opreşte din citit) Nu-nţeleg nimic. Ce au a face icrele şi castraveţii muraţi?   DOBCINSCHI: Ah! Anton Antonovici în grabă a scris pe o hârtie oarecare...era o notă.   ANA ANDREEVNA : Ah, da, aşa e.(continuă să citească) „...dar cu ajutorul milei cereşti se pare că totul se va termina cu bine. Pregăteşte repede o cameră pentru  distinsul oaspete. Cea  lipită cu hârtii galbene. Cu masa de prânz nu te osteni, pentru că vom lua o gustare la Artemii Filipovici, la aşezămintele de binefacere.Vin, însă ,comandă cât mai mult. Spune-i negustorului Abdulin să trimită din cel mai bun, că de nu îi întorc toată pivniţa cu susu-n jos. Sărutându-ţi mânuţa, sufleţelule, ramân al tău  Anton Scvoznic Dmuhanovschi.” Doamne Dumnezeule, să ne grăbim! Cine-i acolo? Mişca? DOBCINSCHI: (aleargă şi strigă la uşă) Mişca? Mişca? Mişca?  (Intră Mişca). ANA ANDREEVNA: Ascultă, du-te repede la negustorul Abdulin...aşteaptă, o să-ţi dau un bileţel (se aşează la masă, scrie un bileţel, continuând să vorbească) Bileţelul ăsta îl dai vizitiului Sidor ca să i-l ducă negustorului Abdulin şi s-aducă de acolo vin. Iar tu du-te imediat şi aranjează camera pentru oaspete. Să se pună un pat, lavoar şi tot ce trebuie. DOBCINSCHI: Ana Andreevna, eu plec cât mai repede să văd cum decurge inspecţia.  ANA ANDREEVNA: Du-te, du-te, eu nu te reţin!   SCENA  3       Ana Andreevna, Maria Antonovna    ANA ANDREEVNA: Ei, Maşenica, acum trebuie să ne gândim  la toaletele noastre. Ăsta-i un tip din capitală. Şi, ferească Dumnezeu, nu cumva să ne ironizeze. Pe tine cel mai bine te-ar prinde rochia albastră cu volănaşe. MARIA ANTONOVNA: Pfui, mamiţo, albastră?…Nu-mi place deloc. Mai bine îmi pun rochia înflorată. ANA ANDREEVNA: Înflorată! Vorbeşti numai ca să mă contrazici. Rochia albastră te prinde mult mai bine. Mai ales că eu vreau să mă-mbrac cu rochia galben- pai ; mor după galben- pai. MARIA ANTONOVNA: Ah, mamiţo, dar galben-pai nu-ţi vine bine. ANA ANDREEVNA: Mie nu-mi vine bine galben- pai? MARIA ANTONOVNA: Nu-ţi vine, mamiţo, îţi jur pe ce vrei !Pentru galben- pai trebuie să ai ochii negri. ANA ANDREEVNA: Ei, asta-i bună! Şi ochii mei nu sunt negri? Sunt chiar negri de tot! Ce prostii poţi să spui? Cum să nu fie negri dacă şi atunci când îmi dau în cărţi, mă pun întotdeauna de verde. MARIA ANTONOVNA: Ah, mamiţo, dumneata eşti mai degrabă de roşu! ANA ANDREEVNA: Prostii! Spui numai prostii! Niciodată n-am fost de roşu! (iese grabită cu Maria Antonova, continuă să vorbească: ”Auzi, ce-i trece prin cap! Damă de roşu! Eu sunt dama de verde! Dumnezeu ştie ce mai înseamnă şi asta!” După ce ele au ieşit, de după uşă Mişca aruncă gunoiul. Pe altă uşă intră Osip cu valiza pe cap).      SCENA 4  Mişca, Osip   OSIP : Unde să-l duc ? MISCA: Pe aici, nenicule, pe aici! OSIP: Stai puţin, să mă odihnesc un pic. Ah, amărâtă viaţă! Când ai burta goală, orice povară  e  grea. MIŞCA: Ia spune, nenicule, generalul vine în curând ? OSIP: Care general? MIŞCA: Stăpânul dumitale!  OSIP : Stăpânul meu? Păi, ce  general e el? MIŞCA: Nu e general? OSIP: General! Dar… altfel. MIŞCA: Adică, e mai mic ori mai mare decât un general adevărat? OSIP: Mai mare. MIŞCA: I-auzi! De-aia se agită toţi ai noştri. OSIP: Ascultă, băiete. Văd că eşti isteţ, pregăteşte-mi ceva de mâncare.. MIŞCA: Păi,  pentru dumneata, nenicule,  încă nu e gata nimic. Mâncare de-a noastră, de fiecare zi, n-o să-ţi placă. Când o să mănânce stăpânul dumitale, o să ţi se dea din aceeaşi mâncare. OSIP: Dar  ce mâncare aveţi de fiecare zi? MIŞCA: Ciorbă, terci şi gogoşi. OSIP: Adu-ncoa! Ciorbă, terci şi gogoşi! Nu-i nimic! O să mâncăm de toate. Ei, hai să ducem geamantanul. Mai e şi pe-acolo o ieşire? MIŞCA : Da. (Ies amândoi cu geamantanul pe o uşă laterală).      SCENA 5    Sergenţii deschid ambele canaturi ale uşilor. Intră Hlestacov, după el primarul,  apoi administratorul aşezămintelor de binefacere, inspectorul şcolar, Dobcinschi şi Bobcinschi, cu plasturele pe nas. Primarul le arată sergenţilor o hârtie aruncată pe jos. Ăştia se reped s-o ridice, lovindu-se unul de altul.    HLESTACOV: Frumoase  instituţii. Îmi place că în oraşul dumneavoastră călătorilor li se arată totul. În alte oraşe nu mi s-a arătat nimic. PRIMARUL: În alte oraşe, îngăduiţi-mi să remarc, primarii şi funcţionarii publici se preocupă mai mult de propriile interese. Aici, însă, s-ar putea spune, că nu există altă preocupare decât să fim în atenţia conducerii prin decenţă şi vigilenţă. HLESTACOV: Masa a fost foarte bună.Am mâncat pe săturate. Aşa se mănâncă aici în fiecare zi? PRIMARUL: Mai ales când avem un oaspete aşa de plăcut. HLESTACOV: Îmi place să mănânc.De aia trăim pe lumea asta ca să culegem roadele plăcerii. Cum se numeşte peştele ăla? ARTEMII FILIPOVICI: (apropiindu-se) Labardan. HLESTACOV: Foarte bun. Dar unde am mâncat? Doar nu la spital? ARTEMII FILIPOVICI: Ba da. La aşezămintele de binefacere. HLESTACOV: Mi-amintesc, mi-amintesc, parcă erau şi nişte paturi. Şi bolnavii? S-au însănătoşit? Erau cam puţini bolnavi. ARTEMII FILIPOVICI: Au mai rămas vreo zece, nu mai mult. Restul s-au însănătoşit. Aşa sentâmplă la noi, astea-s regulile. Poate o să vi se pară incredibil, dar de când am preluat eu conducerea , toţi se însănătoşesc ca muştele. Nici n-apucă bolnavul să intre  bine în spital că s-a şi însănătoşit. Şi nu atât datorită medicamentelor, cât  datorită cinstei şi ordinii. PRIMARUL: Mare, aş îndrăzni să vă spun, e bătaia de cap pentru un primar. Câte treburi  sunt de făcut! Mă refer la curăţenie, lucrări publice, reparaţii... Într-un cuvânt: şi cel mai deştept om ar fi în dificultate. Însă mulţumită lui Dumnezeu, la noi totul merge bine. Alt primar s-ar gândi la câştigul său; eu, însă, vă rog să mă credeţi, şi când mă culc îmi spun: ”Doamne Dumnezeule, cum aş putea să fac să vadă conducerea râvna mea şi să fie mulţumită?” Dacă o să mă răsplătească sau nu- e alegerea ei. Eu, în schimb, o să fiu cu inima împăcată. Când  ştiu că-n oraş totu-i în ordine, că străzile-s măturate, că arestaţii sunt ţinuţi bine, că beţivi sunt tot mai puţini - nu-mi trebuie nimic mai mult. Jur că nici măcar onoruri nu vreau. Desigur ele sunt ademenitoare, dar în faţa virtuţii totul nu e decât vanitate şi deşertăciune. ARTEMII FILIPOVICI: I-auzi, cum le mai toarnă, trântorul! I-a dat Dumnezeu talentul ăsta! HLESTACOV: Foarte adevărat! Şi mie-mi place uneori să mă-nalţ în sferele înalte ale gândirii. Atunci scriu proză sau chiar versuri. BOBCINSCHI: (lui Dobcinschi ) Corect, foarte corect, Piotr Ivanovici! Cum vorbeşte...Se vede că-i un om învăţat. HLESTACOV: Dar, spuneţi-mi, vă rog: ceva distracţii aveţi pe aici? Să zicem, reuniuni, unde să joci, de exemplu, o partidă de cărţi?  PRIMARUL: (aparte) Ehe, ştim noi, porumbelule la ce faci aluzie.(tare) Doamne păzeşte! Aici nici nu se pomeneşte de aşa ceva. Eu nu m-am atins niciodată de o carte. Nici nu ştiu cum se joacă. Nici măcar să le privesc nu pot. Iar dacă mi se-ntâmplă să zăresc să zicem un popă de caro, sau altă carte, mi se face aşa de rău de-mi vine să scuip. Mi s-a întâmplat odată, distrându-i pe copii, să construiesc un castel din cărţi.Toată noaptea le-am visat după aia, blestematele! Dumnezeu cu ele! Cum să-ţi pierzi preţiosul timp cu aşa ceva!  LUCA LUCHICI: (aparte) Ticălosul! Dar pe mine m-a jecmănit ieri de–o sută de ruble! PRIMARUL: Mai bine utilizez timpul ăsta în folosul statului. HLESTACOV: Să ştiţi că n-aveţi dreptate...Totul depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Dacă, de exemplu, cineva pasează când trebuie să liciteze...ei, atunci se-nţelege...Nu, nu vorbiţi aşa, uneori e foarte tentant să joci...        SCENA 6   Aceiaşi, Ana Andreevna, Maria Antonovna   PRIMARUL: Aş îndrăzni să vă prezint familia mea: soţia şi fiica mea. HLESTACOV: (înclinându-se) Ce fericit sunt, doamnă, că am plăcerea de a vă vedea. ANA ANDREEVNA: Pentru noi e şi mai mare fericirea de a vedea o persoană atât de distinsă. HLESTACOV: (afectat) Îngăduiţi-mi, doamnă, dar e tocmai contrariul: fericirea mea e mai mare .  ANA ANDREEVNA: Cum se poate, domnule! Spuneţi aşa numai din politeţe. Vă rog să luaţi loc. HLESTACOV: Doamnă, să stau în picioare lângă dumneavoastră e o adevărată fericire,  dar dacă dumneavoastră doriţi neapărat, mă aşez. Cât sunt de fericit că stau în sfârşit lângă dumneavoastră. ANA ANDREEVNA: Mă iertaţi, dar nu îndrăznesc să cred că aceste cuvinte mi se adresează mie…Şi cred că, după capitală, voiajul vi s-a părut foarte neplăcut.. HLESTACOV: Foarte neplăcut! Obişnuit să trăiesc în lumea bună…comprenez-vous…şi  dintrodată să mă pomenesc pe drum în hanuri murdare, într-o  ignoranţă totală... recunosc că dacă nar fi intervenit un prilej aşa de fericit care să… ( o priveşte pe Ana Andreevna cu un aer afectat) mă recompenseze pentru toate... ANA ANDREEVNA: Într-adevăr, trebuie să fi  fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră. HLESTACOV: Da, doamnă, dar acest moment e foarte plăcut pentru mine… ANA ANDREEVNA: Vai, domnule, prea multă cinste… nu merit asta… HLESTACOV: De ce nu meritaţi? ANA ANDREEVNA: Eu… trăiesc într-un sat…  HLESTACOV: Dar şi satul îşi are colinele sale, râuleţele sale… E drept, că nu se poate compara cu Petersburgul! Ah! Petersburgul! Ce viaţă! Dumneavoastră poate credeţi  că eu sunt un simplu conţopist? Nu! Sunt bun prieten cu directorul. Uite aşa mă bate pe umăr şi-mi zice: ”Hai, frate dragă , să luăm masa împreună!” Trec pe la departament numai aşa, câteva minute, ca să spun: ”Să se facă asta aşa şi asta aşa”. Iar conţopistul, ca un şoarece, începe cu peniţa…scârţ, scârţ! Şi se pune pe scris. Au vrut să mă facă şef de birou… dar m-am gandit: la ce-mi trebuie?! Şi portarul aleargă pe scări cu peria după mine.” Daţi-mi voie, Ivan Alexandrovici, să vă curăţ cizmele ! ” (către primar) Dar de ce staţi în picioare, domnilor, luaţi loc, vă rog ! PRIMARUL: (toţi împreună) După grad, pot să rămân în picioare. ARTEMII FILIPOVICI: (toţi împreună) Stăm şi în picioare. LUCA LUCHICI:  (toţi împreună) Nu vă deranjaţi, vă rog! HLESTACOV: Să lăsăm gradele, domnilor! Vă rog luaţi loc.(se aşează primarul apoi  toată lumea) Mie nu-mi plac ceremoniile. Dimpotrivă, fac tot ce pot să nu atrag atenţia, să mă strecor neobservat. Dar nu reuşesc deloc asta, chiar deloc. Cum apar undeva, numai ce auzi: ”Iată, se spune, vine Ivan Alexandrovici!” Odată am fost luat chiar drept comandantul şef. Au ieşit soldaţii să-mi dea onorul. Apoi ofiţerul, care mă cunoştea bine, mi-a spus: ”Ştii frate, că te-am luat de-a binelea drept comandantul şef ?! ” ANA ANDREEVNA: I-auzi  ! HLESTACOV: Câte actriţe frumoase cunosc! Şi eu am scris diferite vodeviluri... Cu  literaţii mă-ntâlnesc des! Sunt prieten bun cu Puşkin. Uneori îi zic: ”Ce mai faci, frate Puşkin?” -„Ce să fac? răspunde el. - Aşa şi aşa...” Original tip. ANA ANDREEVNA: Deci şi dumneavoastră scrieţi?! Ce plăcut trebuie să fie pentru un scriitor. Probabil că publicaţi şi în reviste? Nu ?   HLESTACOV: Da! Scriu şi la reviste. Am publicat, de altfel, multe opere: Nunta lui Figaro, Robert Diavolul, Norma. Nici nu mai ţin minte titlurile. Şi totul, dintr-o  întâmplare. Eu nu vroiam să scriu, dar direcţia teatrului mi-a spus: "Te rugăm, frate, scrie-ne  ceva!” Am stat şi mam gândit…”Bine frate, am să scriu”. Şi pe loc, într-o singură seară, se pare că am scris tot. Pe toţi i-am uimit. Ideile îmi vin cu o uşurinţa  neobişnuită…Tot ce a apărut sub semnătura baron Brambeus: ”Fregata Speranţei” şi „Telegraful  moscovit”...e scris de mine.  ANA ANDREEVNA: Deci, dumneavoastră eraţi Brambeus?  HLESTACOV: Bineînţeles! Eu le corectez tuturor articolele. Smirdin îmi plăteşte  pentru asta patruzeci de mii. ANA ANDREEVNA: Atunci, probabil că şi ”Iurii Miloslavschi” e tot opera dumneavoastră?  HLESTACOV: Da, e opera mea.  MARIA ANTONOVNA: Mamiţo, dar acolo scrie că autorul e domnul Zagoschin.  ANA ANDREEVNA: Puteam  să jur că  şi aici mă vei contrazice.  HLESTACOV: Ah, da! E adevărat! Cu siguranţă e de Zagoschin. Dar mai e un ”Iurii Miloslavschi”, care e a mea.  ANA ANDREEVNA: Ei!  Eu, cu siguranţă, pe al dumneavoastră l-am citit! Ce bine-i scris! HLESTACOV: Eu recunosc că  literatura e viaţa mea. Casa mea e prima în Petersburg. Aşa-i şi cunoscută: casa lui Ivan Alexandrovici. (adresându-se tuturor) Când veniţi prin Petersburg vă rog să-mi faceţi plăcerea să treceţi pe la mine. Dau chiar şi baluri. ANA ANDREEVNA: Îmi imaginez cât gust şi câtă strălucire trebuie să fie la balurile astea! HLESTACOV: Vai, n-o să vă vină să credeţi! Ofer, de exemplu, la masă pepene verde care costă şapte sute de ruble. Supa, gata turnată în oală, o aduc direct cu vaporul de la Paris, când ridici capacul iese un abur cum nu mai e pe lume. În fiecare zi merg la bal. S-a format deja echipa noastră de whist: ministrul de externe, ambasadorul Franţei, ambasadorul Angliei, ambasadorul Germaniei şi eu. Şi atâta jucăm până cădem rupţi de oboseală. Când ajung acasă, urc în grabă scările până la etajul al patrulea, de-abia apuc să-i strig bucătăresei: ”Mavruşca ia mantaua...” Vai, dar ce tot îndrug! Am şi uitat că stau la parter. Numai scara mea cât costă...Nimic mai interesant decât să vezi anticamera mea  înainte de a mă fi sculat: stau conţii şi prinţii grămadă la uşa mea şi şoptesc între ei, ca bondarii, nu auzi decât: jjjjjjj. Uneori  chiar ministrul... (primarul şi ceilalţi funcţionari se ridică emoţionaţi la cuvântul ăsta). Chiar şi pe colete mi se scrie: „Excelenţei sale”.Un timp chiar am condus departamentul. Şi ce-i ciudat e că directorul plecase. Unde a plecat? Nu ştia nimeni. Se-nţelege, că umblau tot felul de zvonuri: Cum? Ce? Cine să-i ţină locul? Printre generali s-au găsit mulţi amatori, dar cum se apucau de treabă vedeau că nu e chiar aşa uşor. Aşa, la prima vedere părea  uşor, dar când să facă ceva- se vedea că era al dracului de greu. Când şi-au dat seama că nu mai era nimic de făcut, au venit la mine. Şi chiar din clipa aceea au început să alerge pe toate străzile curieri, curieri şi curieri! Vă puteţi imagina dacă numai curieri erau treizeci şi cinci de mii! Vă daţi seama ce situaţie! ”Ivan Alexandrovici, du-te şi preia conducerea departamentului!” Eu recunosc că la început puţin mam fâstâcit, am ieşit în halat. Am vrut să refuz, dar m-am gândit că o să ajungă până la urechile împăratului! M-am gândit şi la foaia calificativă!…”Daţi-mi voie, domnilor, accept funcţia, accept, fie ce-o fi, zic, accept! Numai ţineţi-vă bine acum! Las pe mine!…” Şi, într- adevar, sentâmpla să trec prin departament…şi ce să vă mai spun…parcă era cutremur de pământ. Tremurau toţi ca varga (toţi tremură de frică, în frunte cu primarul. Hlestacov se-nfierbântă şi mai mult) Mie nu-mi place gluma! I-am băgat pe toţi în sperieţi! Până şi consiliului de stat îi e frică de mine. Şi într-adevar, aşa sunt eu! Mie nu-mi pasă de nimeni! Le spun tuturor deschis: ”Eu  mă cunosc pe mine, ştiu cât pot!”  Mă duc peste tot, peste tot, la palat sunt zilnic. Azi, mâine mă fac feldmareşal. (alunecă, e gata să cadă, dar îl sprijină funcţionarii cu mult respect) PRIMARUL: (se apropie, tremurând ca varga, vorbeşte greu) Ex...exce...exce...  HLESTACOV: (repezit şi tăios) Ce e?  PRIMARUL: Exce...exce...  HLESTACOV: (la fel) Ce prostii! Nu-nţeleg nimic!  PRIMARUL: Exce...exce...lenţă, nu doriţi să vă odihniţi? E gata şi camera, şi tot ce trebuie. HLESTACOV: Să mă odihnesc! Prostii! Mă rog, sunt gata să mă odihnesc! Masa, domnilor, a fost grozavă!…Sunt mulţumit, sunt mulţumit! (declamând) Labardan….Labardan!… (iese, urmat de primar ).    SCENA 7        Aceiaşi, fără Hlestacov şi primar    BOBCINSCHI: (lui Dobcinschi): Ăsta da om, Piotr Ivanovici. Uite ce-nseamnă să fii om. În viaţa mea n-am fost în preajma  unei persoane atât de importante. Era să mor de frică. Dumneata ce crezi, Piotr Ivanovici? Ce funcţie ar putea să aibă? DOBCINSCHI: Ma gândesc că ar putea fi aproape general… BOBCINSCHI: Iar eu mă gândesc că un general nu-i ajunge nici  la degetul cel mic. Sau dacă e general, e cel puţin general şef! N-ai auzit cum s-a purtat cu consiliul de stat? Hai repede să le povestim totul lui Ammos Feodorovici şi lui Corobchin.  Rămâi cu bine, Anna Andreevna. DOBCINSCHI: Ramâi cu bine, cumătră! (ies amândoi) ARTEMII FILIPOVICI: (către Luca Luchici) Te-apucă pur şi simplu spaima! Şi nici nu ştii de ce! Şi noi care nici măcar nu ne-am îmbrăcat uniforma! Dacă atunci când s-o trezi trimite un raport la Petersburg? (iese îngândurat împreună cu inspectorul şcolar, spunând:) Rămâi cu bine, doamnă!    SCENA  8       Ana Andreevna, Maria Antonovna    ANA ANDREEVNA:  Ah, ce om plăcut! MARIA ANDREEVNA: Ah! Ce  drăguţ! ANA ANDREEVNA: Şi ce purtări alese! Se vede imediat că-i om de capitală! Manierele şi toate celelalte!…Vai, ce bine ! Mor după astfel de tineri. Înnebunesc după ei….Şi-am observat că şi eu i-am plăcut foarte mult. Nu-şi  lua ochii de la mine! MARIA ANTONOVNA: Vai, mamiţo, el la mine se uita! ANA ANDREEVNA: Te rog, să mă laşi cu prostiile tale! De data asta chiar nu-şi au locul! MARIA ANTONOVNA: Ba nu, mamiţo, e adevărat! ANA ANDREEVNA: Ei, poftim! Doamne fereşte, să nu mă contrazici! Nu poţi şi pace! Cum adică să se uite la tine?! Şi de ce, mă rog, să se uite la tine?  MARIA ANTONOVNA: S-a uitat, mamiţo, s-a uitat..! Când a început să vorbeasca de literatură s-a uitat…ş-apoi când povestea cum juca whist cu ambasadorii, şi atunci s-a uitat... ANA ANDREEVNA: Ei, poate că s-a  uitat şi la tine o dată, dar numai aşa, de formă! ”Hai, şi-o fi zis, hai să mă uit şi la ea!”    SCENA 6         Aceeaşi, Primarul    PRIMARUL (intră în vârful picioarelor): Sst! Sst!  ANA ANDREEVNA: Ce e? PRIMARUL: Îmi pare rău că i-am dat atâta de băut...Ce ne facem dacă măcar jumatate din tot ce a spus  e adevarat? (se gândeşte) Şi cum să nu fie adevărat! Omul, când bea, scoate tot din el : spune tot ce are pe inimă! Desigur, a mai tras el şi câte o minciună, dar fără asta nu se poate ţine nici un discurs. Joacă-n cărţi cu miniştrii şi merge la palat … Dracu ştie, dar cu cât mă gândesc mai mult simt că m-apucă ameţeala! Parcă aş fi în vârful unei clopotniţe sau parcă aş merge la spânzurătoare.  ANA ANDREEVNA: Pe mine nu m-a intimidat deloc. N-am văzut în el decât un om de lume, cult şi cu cele mai alese maniere, iar funcţia lui nu mă interesează. PRIMARUL: Zi femeie şi totu-i clar! Aşa sunteţi voi !  Numai la fleacuri vi-e gândul!Aruncaţi aşa câte o vorbă-n vânt, pentru care vă alegeţi numai cu o mamă de bătaie, celelalte tot în capul bărbatului se sparg. Tu ,sufleţelule, prea ai fost familiară cu el, de parcă vorbeai cu Dobcinschi… ANA ANDREEVNA:  Te-aş sfătui să nu te-ngrijeşti tu de asta! Mai ştim şi noi câte ceva...(se uită la fiică-sa)  PRIMARUL: Ei, poftim, parcă ai cu cine vorbi!...Totuşi ce întâmplare! Încă nu mi-am venit în fire de spaimă. (deschide uşa şi strigă) Mişca, cheamă-i pe sergenţii Svistunov şi Derjimorda, trebuie să fie pe-aproape, după poartă. (după o mică pauză) Ce ciudăţenii se-ntâmplă în lumea de azi: dacă era şi el mai impozant, dar aşa, subţirel, slăbuţ, cum să-ţi dai seama cine e? Măcar dacă era militar îţi dădeai seama de la-nceput. Dar aşa, cu fracul ăsta, parcă-i o muscă cu aripile tăiate. Şi la han ce băţos se ţinea. Atâtea echivocuri şi alegorii...În veci să nu-l mai înţelegi. Dar până la urmă a cedat. Ba chiar a spus mai multe decât trebuia. Se vede că-i tânăr!    SCENA  10  Aceiaşi, Osip   (Toţi se reped în întâmpinarea lui şi-i fac semn cu degetul)   ANA ANDREEVNA: Ia vino-ncoa, drăguţule! PRIMARUL: Sst!…Ei? Ce e? Doarme? OSIP: Încă nu. Dar a început să se-ntindă. ANA ANDREEVNA: Ascultă, cum te cheamă? OSIP: Osip, doamnă. PRIMARUL: (către nevastă-sa şi fiică-sa): Destul! V-ajunge! (lui Osip) Ei, ia spune, prietene, te-au hrănit bine? OSIP: M-au hrănit. Vă mulţumesc cu plecăciune, m-au hrănit bine. ANA ANDREEVNA: Ia spune-mi… Mă gândesc că pe la boierul tău vin mulţi conţi şi prinţi? Nu-i aşa? OSIP: (aparte) Ce să-i spun? Dacă acum m-au hrănit bine, înseamnă că după mă vor hrăni şi mai bine. (tare) Da, se-ntâmplă să vină şi conţi. MARIA ANTONOVNA: Osip, sufleţelule, ce frumuşel e stăpânul tău! ANA ANDREEVNA: Dar spune-mi, Osip, cum e… PRIMARUL: Vă rog să-ncetaţi odată! Mă zăpăciţi cu vorbăraia asta a voastră. Ascultă  prietene… ANA ANDREEVNA: Dar ce funcţie are stăpânul tău? OSIP: O funcţie  ca toate funcţiile. PRIMARUL: Ah, Dumnezeule! Voi  cu întrebările voastre prosteşti! Nu mă lăsaţi să vorbesc serios cu omul ăsta. Ia spune-mi,  prietene, cum e stăpânul tău? E aspru? Se poartă rău sau nu? OSIP: Da. Îi place ordinea! Vrea ca totul să fie aşa cum trebuie! PRIMARUL: Osip, să ştii că-mi place foarte mult faţa ta! Prietene, tu trebuie să fii un om bun. Dar ce… ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip, dar  la oraş boierul tău umblă-n uniformă sau...? PRIMARUL: Terminaţi odată, meliţe ce sunteţi! Aici e vorba de chestiuni serioase, de viaţa unui om…(lui Osip ) Zău, prietene, că-mi placi foarte mult. Pe drum nu strică să ai de un ceai, ceva în plus…mai ales că a început să se răcorească. Ţine două ruble pentru ceai! OSIP (ia banii): Mulţumesc din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Aţi ajutat un om sărman!  PRIMARUL: Lasă! Lasă! Şi mie îmi pare bine! Dar spune-mi, prietene… ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip…ce ochi îi plac mai mult stăpânului tău? MARIA ANTONOVNA: Osip! Sufleţelule! Ce nas drăgălaş are stăpânul tău! PRIMARUL: Ei! isprăviţi odată, mai  lăsaţi-mă şi pe mine …(lui Osip) Dar ia spune-mi, frate, la ce se uită mai mult…adică ce-i place mai mult stăpânului tău atunci când călătoreşte! OSIP: Îi place…în general…când, cum se nimereşte, dar cel mai mult îi place să fie  bine primit şi să mănânce bine. PRIMARUL: Să mănânce bine! OSIP: Da, bine! Chiar şi de mine, deşi sunt o slugă, are grijă! Ca s-o duc şi eu  bine! Pe cinstea mea, se-ntamplă să intrăm pe undeva: ”Ei, Osip, te-au servit bine?” -„Prost,  excelenţă! ” -„Ei, zice, ăsta , Osip, nu-i  un stăpân bun. Tu, zice, să-mi aduci aminte când vom ajunge acasă!”Eh!”mă gândesc, (dă a lehamite din mână) –„Dumnezeu cu el! Eu sunt un om simplu!” PRIMARUL: Bine, bine! E corect ce spui. Ţi-am dat adineaori pentru ceai. Ţine să ai şi de covrigi. OSIP: De ce mă alintaţi, înălţimea voastră (bagă banii  în buzunar). Cu ocazia asta am să beau în sănătatea dumneavoastră. ANA ANDREEVNA: Vino şi la mine, Osip, c-ai să mai primeşti ceva. MARIA ANTONOVNA: Osip, sufleţelule, să-l săruţi pe stăpânul tău ! (Hlestacov se aude  tuşind în camera  vecină) PRIMARUL: Ssst! (Merge în vârful picioarelor.Toată scena se petrece în şoaptă) Să vă ferească Dumnezeu să faceţi zgomot! Hai, plecaţi odată! V-ajunge...  ANA ANDREEVNA: Hai, Maşenica, hai să-ţi spun ce-am observat la musafirul nostru, ceva, ce doar noi două putem discuta. PRIMARUL:Vai, ce-o să le mai turuie gura. Dacă le asculţi, îţi vine să-ţi astupi urechile. (lui Osip) Ei, prietene...    SCENA  10 Aceiaşi, Svistunov, Derjimorda  PRIMARUL: Ssst! Tropăiţi cu cizmele alea de parcă aţi fi nişte urşi! Aşa umblaţi de parcă aţi descărca patruzeci de puduri dintr-o căruţă. Pe unde dracu aţi umblat? DERJIMORDA: Mi s-a poruncit… PRIMARUL: Sst! (îi astupă gura) Croncăneşti ca o cioară! (îl imită) ”Mi s-a poruncit…”,- vorbeşti ca dintr-un butoi spart. (lui Osip) Ei, prietene, du-te şi pregăteşte tot ce trebuie pentru stăpânul tău. Cere tot ce-ţi trebuie din casă.(Osip iese) Iar voi staţi afară la intrare şi nu vă mişcaţi din loc. Să nu lăsaţi pe nimeni să intre în casă. Mai ales, nici un negustor…Unul singur dacă scapă înăuntru vă…Iar dacă vedeţi pe cineva cu vreo plângere, sau chiar fără plângere…dar care seamană cu cineva care are  vreo plângere  împotriva mea, daţi-i un brânci! (le arată cu piciorul ) Aţi înţeles? Ssst! Ssst! (Iese în vârful picioarelor după sergenţi)   ACTUL IV  Aceeaşi cameră în casa primarului.  SCENA 1   Ammos Feodorovici, Artemii Filipovici, dirigintele poştei, Luca Luchici, Bobcinschi şi  Dobcinschi intră încet în vârful picioarelor.Toţi sunt în ţinută şi în uniforme.  Toată scena se joacă cu jumătate de voce.   AMMOS FEODOROVICI: (îi aşează pe toţi în semicerc): Domnilor, pentru Dumnezeu, aranjaţi-vă  mai repede în cerc. Şi mai multă ordine!Vai de noi: se duce pe  la palat şi bagă-n sperieţi consiliul de stat. Aliniaţi-vă milităreşte, neapărat, milităreşte! Dumneata, Piotr Ivanovici, treci în partea asta, iar dumneata, Piotr Ivanovici, vino aici.(Cei doi Piotr Ivanovici în vârful picioarelor îşi ocupă locurile) ARTEMII FILIPOVICI: Cum crezi, Ammos Feodorovici, dar noi ar trebui să facem ceva. AMMOS FEODOROVICI: Ce anume? ARTEMII FILIPOVICI: Se înţelege de la sine. AMMOS FEODOROVICI: Să-i strecurăm ceva? ARTEMII FILIPOVICI: Păi da! Să-i strecurăm ! AMMOS FEODOROVICI: E riscant, fir-ar să fie! E om de stat; dacă-şi deschide gura? Poate  să-i dăm  sub forma unei subscripţii din partea nobilimii pentru un monument oarecare. DIRIGINTELE POŞTEI: Sau să-i spunem cum că au sosit prin poştă nişte bani fără adresă.  ARTEMII FILIPOVICI: Vezi să nu te trimită el pe dumneata prin poştă undeva mai departe. Uitaţi ce e: treburile astea nu se fac aşa, într-un stat bine organizat. Pentru ce ne-am adunat aici, aproape un escadron întreg? Trebuie să ne prezentăm pe rând fiecare şi aşa între patru ochi…ne facem fiecare treaba. Nici urechile să nu ne audă. Aşa se face într-o societate bine organizată. Dumneata, Ammos Feodorovici, eşti primul şi poţi începe. AMMOS FEODOROVICI : Mai bine să-ncepi dumneata.Prima bucăţică de pâine distinsul oaspete a gustat-o la dumneata, la aşezămintele dumitale. ARTEMII FILIPOVICI: Atunci  mai bine să-nceapă Luca Luchici, ca educator al tineretului.  LUCA LUCHICI: Nu pot, domnilor, nu pot. Recunosc, eu aşa am fost educat. E suficient să mă aflu în faţa unui superior, că mă fâstâcesc cu totul, zău aşa; nici limba nu mă mai ascultă. Nu, domnilor, pe mine, vă rog să mă scutiţi.  ARTEMII FILIPOVICI: Atunci, Ammos Feodorovici, în afară de dumneata, n-are cine. Fiecare cuvânt al dumitale parcă-i ieşit din gura lui Cicero. AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine! Auzi: Cicero! De unde-aţi mai scos-o şi pe asta?! Dacă uneori vorbesc mai pasionat de ogari sau de copoi, asta nu-nseamnă... TOŢI:(cu insistenţă): Nu, nu! Ştii să vorbeşti chiar şi despre Turnul Babel, nu numai despre câini! Haide, Ammos Feodorovici, nu ne lăsa, fii părintele nostru.Hai, Ammos Feodorovici! AMMOS FEODOROVICI: Lasaţi-mă, domnilor, lăsaţi-mă-n pace! (Se aud paşi şi cineva tuşind în camera lui Hlestacov.Toţi se reped spre ieşire, se-nghesuie vrând să iasă deodată.În sfârşit, izbutesc, dar nu fără oarecare incidente.Se aud exclamaţii înnăbuşite) VOCEA LUI BOBCINSCHI: Ah! m-ai calcat, Piotr Ivanovici! VOCEA LUI  ZEMLIANICA: Lăsaţi-mă, domnilor, mă-nnăbuş! Mă striviţi cu totul! (Se mai aud câteva exclamaţii: Oh! Ah! ,după care ies cu toţii.Camera rămâne goală).     SCENA 2  Hlestacov singur, somnoros   HLESTACOV: Se pare c-am sforăit în lege!  De unde or fi luat ăştia atâtea saltele şi perne de puf? Am transpirat tot. Ce mi-or fi dat să beau ieri la dejun…şi acum îmi plesneşte capul! După cum văd în oraşul ăsta se poate petrece timpul foarte plăcut. Recunosc, îmi place să fiu bine primit,  mai ales când văd că oamenii o fac din  inimă, nu din interes. Iar fata primarului nu arată rău  deloc…şi nici maică-sa nu-i  de lepădat…Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, zău că-mi place o viaţă ca asta.    SCENA 3  Hlestacov, Ammos Feodorovici    AMMOS FEODOROVICI:(aparte, intrând şi oprindu-se) : Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să scap cu bine; îmi tremură genunchii de emoţie.(Tare, după ce a luat poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie) Am cinstea de a mă prezenta:  judecătorul districtului, Leapchin-Teapchin, asesor de colegiu. HLESTACOV: Luaţi loc, vă rog! Deci, dumneavoastră sunteţi judecătorul districtului?  AMMOS FEODOROVICI: Din 1816. Am fost ales pe o perioadă de trei ani din voia nobilimii şi de-atunci ocup această funcţie până azi. HLESTACOV: Dar e avantajos să fii judecător? AMMOS FEODOROVICI: După trei mandate a câte trei ani, am fost propus să fiu decorat cu ordinul Sfântul Vladimir de gradul  IV, cu aprobarea conducerii.(aparte) Banii îi am în pumn şi pumnu-mi arde. HLESTACOV: Mie-mi place ordinul Sfantul Vladimir! Ceea ce nu pot spune de ordinul Ana de gradul III. AMMOS FEODOROVICI:(întinzând timid mâna cu banii; aparte): Dumnezeule mare, nici nu ştiu cum rezist…parcă stau pe jăratec. HLESTACOV: Dar ce-aveţi în mână? AMMOS FEODOROVICI: (se fâstâceşte şi scapă jos banii): Nimic. HLESTACOV: Cum nimic? Văd că v-au cazut nişte bani? AMMOS FEODOROVICI: (tremură tot) : Nu. Nicidecum.(aparte) Doamne Dumnezeule, mă şi văd dat în judecată. Duba trebuie să fie la poartă. HLESTACOV: (ridică banii) : Da! Sunt bani! AMMOS FEODOROVICI :(aparte) Ăsta-i sfârşitul! Sunt pierdut! Sunt pierdut! HLESTACOV: Ştiţi ce: daţi-mi-i mie cu împrumut. AMMOS FEODOROVICI: (cu grabă): Cum să nu! Cum să nu! Cu cea mai mare plăcere (aparte). Hai, curaj! Curaj! Maica Domnului Prea-Curată, scapă-mă din încurcatură! HLESTACOV: Ştiţi, în voiajul ăsta am ramas fără bani, ba una, ba alta...Dar vi-i trimit  cum ajung acasă. AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine, se poate, mai încape vorbă!…Şi aşa e o prea mare cinste!…Desigur că cu slabele mele puteri, cu zelul meu, cu  devotamentul meu faţă de conducere ...mă silesc să merit…(se ridică, ia poziţie, cu mâna pe vipuşcă). Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezenţa mea. Aveţi vre-un ordin de dat? HLESTACOV: Ce fel de  ordin? AMMOS FEODOROVICI: Mă refeream dacă nu aveţi vreun ordin pentru judecătoria noastră. HLESTACOV: Pentru ce?! N-am nici o treabă cu judecătoria voastră. AMMOS FEODOROVICI: (se-nclină şi iese, aparte): Acum oraşu-i al nostru! HLESTACOV: (după ieşirea lui Ammos Feodorovici): Bun om, judecătorul!    SCENA 4  Hlestacov, dirigintele poştei în uniformă cu sabia    DIRIGINTELE POŞTEI: (ia poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie): Am cinstea să mă prezint: dirigintele poştei, consilierul Şpechin. HLESTACOV: Vă rog să poftiţi. Apreciez mult o companie plăcută. Luaţi loc! Locuiţi  permanent aici, nu? DIRIGINTELE POŞTEI: Da, chiar aşa. HLESTACOV: Să ştiţi că-mi place orăşelul dumneavoastră. Desigur e  puţină lume, dar asta e… nu suntem în capitală! Nu-i aşa că nu suntem în capitală? DIRIGINTELE POŞTEI: Foarte  adevarat! HLESTACOV: Numai în capitală găseşti oameni de ”bon ton” şi nu nişte gâscani ca în provincie. Ce părere aveţi? N-am dreptate? DIRIGINTELE POŞTEI: Chiar aşa. (aparte)  Nu e deloc mândru; se interesează de toate.   HLESTACOV: Şi totuşi, trebuie să recunoaşteţi, că şi într-un orăşel mic ca ăsta poţi să trăieşti fericit. DIRIGINTELE POŞTEI. Chiar aşa! HLESTACOV: În fond, ce-ţi trebuie ? Trebuie doar să fii respectat şi iubit din toată inima. Nu-i aşa?  DIRIGINTELE POŞTEI: Foarte adevarat. HLESTACOV: Mă bucur că sunteţi de aceeaşi părere. Poate o să vi se pară ca sunt cam ciudat, dar ăsta mi-e caracterul.(privindu-l în ochi, aparte) Ce-ar fi să-i cer şi dirigintelui nişte bani cu împrumut. (tare) Ce lucru straniu mi s-a întâmplat pe drum:  mi-am cheltuit toţi banii… Nu miaţi putea împrumuta trei sute de ruble? DIRIGINTELE POŞTEI: Cum să nu! Pentru  mine va fi o adevărată fericire! Poftiţi!..sunt gata să vă slujesc din toată inima…  HLESTACOV: Foarte mulţumesc. Recunosc: în călătorie nu-mi place să mă privez de nimic… şi de ce m-aş priva? Nu-i aşa? DIRIGINTELE POŞTEI: Chiar aşa!…(se ridică, ia poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie). Nundrăznesc să vă  mai deranjez cu prezenţa mea. Aveţi de făcut vreo observaţie cu privire la activitatea poştei? HLESTACOV: Nu, nici una. (Dirigintele se-nclină şi iese. Hlestacov îşi aprinde o  ţigară) Şi dirigintele poştei mi se pare a fi un om  bun. Cel puţin, serviabil. Îmi plac oamenii ăştia.    SCENA 5    Hlestacov, Luca Luchici, care e împins în scenă de cineva din afară.       Din spatele lui se aude un glas care-i spune destul de tare : ”Hai, de ce ţi-e frică?”    LUCA LUCHICI:  (emoţionat, ia poziţie de drepţi) . Am cinstea să mă prezint: inspector şcolar, consilierul superior Hlopov. HLESTACOV: A! Bine aţi venit! Luaţi loc, luaţi loc! Nu doriţi o ţigară?  (îi oferă o ţigară cu foi) LUCA LUCHICI: (aparte, nehotărât): Ei, poftim! La asta chiar că nu mă aşteptam.S-o iau sau să n-o iau? HLESTACOV: Luaţi! Luaţi! E o ţigară bună. Nu se compară, bineînţeles, cu cele din Petersburg. Acolo, dragul meu, fumez ţigări de douăzeci şi cinci de ruble pachetul….după fiecare ţigară, îţi vine, pur si simplu, să-ţi săruţi singur mâna de mulţumire. Poftim şi foc!  (Îi dă să aprindă cu lumânarea.Luca Luchici încearca să-şi aprindă ,dar îi tremură mâna)  Cu celălalt capăt în gură! LUCA LUCHICI: (se sperie, scapă ţigara din mână, scuipă, dă a lehamite din mână; aparte). Dracu să mă ia! Timiditatea asta blestemată e de vină. HLESTACOV: Văd că nu prea eşti amator de ţigări. Eu, recunosc că e marea mea slăbiciune.E adevărat că nici sexul slab nu mi-e deloc indiferent! Dar dumneata? Ce-ţi plac mai mult: brunetele sau blondele? (Luca Luchici perplex, a încremenit, nu ştie ce să spună)… HLESTACOV:  Hai, te rog, spune sincer: brunete sau blonde? LUCA LUCHICI:  Nu-ndrăznesc să ştiu. HLESTACOV:  Nu, nu! Nu te eschiva.Vreau neapărat să-ţi cunosc gustul. LUCA LUCHICI:  Mi-aş îngădui să vă raportez…(aparte)Vai de mine, nici eu nu mai ştiu ce spun. HLESTACOV: Aha! Nu vrei să spui…pariez, că vreo brunetă ţi-a căzut cu tronc la inimă. Recunoaşte! Am ghicit? (Luca Luchici tace) Aha! Ai roşit.Vezi, vezi? De ce nu vrei să spui nimic? LUCA LUCHICI:  M-am intimidat, înălţ…exce…(aparte) Ah! limba asta afurisită m-a trădat! HLESTACOV:  Te-ai intimidat…Într-adevăr, am în ochi ceva care intimidează. În orice caz, ştiu că la asta nu rezistă nici o femeie, nu-i aşa? LUCA LUCHICI:  Chiar aşa. HLESTACOV: Pe drum mi s-a întâmplat ceva foarte curios: am rămas fără bani. N-ai putea dumneata să-mi împrumuţi trei sute de ruble? LUCA LUCHICI:  (se caută prin buzunare. Aparte) : Acu-i acu, dacă n-am! Ba nu!  Am, am! (scoate şi-i dă cu mâna tremurândă banii). HLESTACOV:  Foarte mulţumesc! LUCA LUCHICI: (se ridică, ia poziţie cu mâna pe sabie): Nu-ndrăznesc să vă deranjez mai mult cu prezenţa mea. HLESTACOV: La revedere. LUCA LUCHICI: (aparte, aproape fugind ): Multumescu-ţi Ţie, Doamne! Poate că n-o să mai dea pe la şcoală.    SCENA 6  Hlestacov, Artemii Filipovici în poziţie de drepţi cu mâna pe sabie  ARTEMII FILIPOVICI: Am cinstea să mă prezint: administratorul aşezămintelor de binefacere, consilierul de curte Zemlianica. HLESTACOV: Bună ziua.Vă rog, respectuos, să luaţi loc. ARTEMII FILIPOVICI : Am avut cinstea să vă însoţesc şi să vă primesc personal în  instituţiile de binefacere încredinţate conducerii mele. HLESTACOV: Da, da, îmi amintesc. Ne-aţi oferit o masă foarte bună. ARTEMII FILIPOVICI : Fac tot ce pot ca să-mi servesc ţara. HLESTACOV: Da, mărturisesc că bucătăria bună e marea mea slăbiciune. Dar spune-mi te rog: am impresia că ieri erai mai mic de statură, nu-i aşa? ARTEMII FILIPOVICI: Tot ce se poate. (după o pauză) Pot să vă spun că  nu cruţ nimic şi sârguincios îmi îndeplinesc datoria . (se apropie tot  mai mult cu scaunul său şi vorbeşte în şoaptă) Iată, dirigintele poştei de aici, de pildă, nu face absolut nimic: toate treburile sunt lăsate baltă, coletele întârzie...puteţi să mergeţi să vă convingeţi singur. La fel şi judecătorul, care a fost aici  înaintea mea…toată ziua aleargă după iepuri; în judecătorie ţine câini, iar purtarea lui – pentru binele patriei sunt dator să vă spun asta, cu toate ca mi-e rudă şi prieten- purtarea sa  lasă foarte mult de dorit. E la noi în oraş un moşier, Dobcinschi, pe care l-aţi văzut. Ei bine, cum pleacă Dobcinschi de acasă,  judecatorul se şi prezintă să-i ţină de urât nevesti-si. Sunt gata să jur. Uitaţi-vă mai atent  la copiii lui. Nici unul nu seamană cu Dobcinschi. Toţi, până şi fetiţa cea mică, sunt leiţi judecătorul. HLESTACOV: Ca să vezi! N-aş fi crezut niciodată una ca asta. ARTEMII FILIPOVICI : Dar inspectorul şcolar... Nu ştiu cum i-au putut încredinţa autorităţile un post ca acesta. E mai rău decât un iacobin şi bagă în cap tineretului învăţături atât de primejdioase, că nu-ndrăznesc să le repet. Ordonaţi numai şi vă pot aşterne totul pe hârtie. HLESTACOV: Bine, fie şi pe hârtie! O să-mi facă mare plăcere! Îmi place, când mă plictisesc, să citesc lucruri amuzante... Care-i numele dumitale? Îl uit mereu. ARTEMII FILIPOVICI: Zemlianica! HLESTACOV: Ah, da, Zemlianica! Şi spune-mi, te rog, ai  copii? ARTEMII FILIPOVICI: Cum să nu! Cinci! Doi sunt deja mari. HLESTACOV: Ia te uită, mari? Dar ce fel…cum…? ARTEMII FILIPOVICI: Binevoiţi să întrebaţi cum îi cheamă? HLESTACOV: Da, cum îi cheamă? ARTEMII FILIPOVICI: Nicolai, Ivan, Elisaveta, Maria şi Perepetuia. HLESTACOV: Frumos! ARTEMII FILIPOVICI: Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezenţa mea, să vă răpesc din timpul dumneavoastră, destinat unor îndatoriri sacre…(se înclină cu intenţia să iasă) HLESTACOV(conducându-l): Nu, nu face nimic! E foarte amuzant tot ce mi-ai spus.Mai poftiţi şi altădată… Îmi plac foarte mult chestiile astea…(Hlestacov se întoarce, deschide usa şi-i strgă în urmă) Ei, ascultă, te rog, domnule, îţi uit mereu prenumele şi numele după tată! ARTEMII FILIPOVICI: Artemii Filipovici! HLESTACOV: Fii bun, Artemii Filipovici…mi s-a întâmplat ceva ciudat…am cheltuit toţi banii pe drum…n-ai putea să-mi împrumuţi vreo patru sute de ruble?  ARTEMII FILIPOVICI: Ba da. HLESTACOV: Ce bine! Mulţumesc, cu plecăciune. (Artemii Filipovici iese)    SCENA 7  Hlestacov, Bobcinschi, Dobcinschi  BOBCINSCHI: Am onoarea să mă prezint: cetăţean al acestui oraş , Piotr Ivanovici, fiul lui Bobcinschi.  DOBCINSCHI: Moşierul Piotr Ivanovici, fiul lui Dobcinschi. HLESTACOV: Aha, dar v-am mai văzut. Dumneata, mi se pare,  ai căzut atunci. Ei? Cum ţi-e  nasul?  BOBCINSCHI: Slavă Domnului! Nu vă faceţi griji: s-a uscat, s-a uscat de tot! HLESTACOV: Bine că s-a uscat. Mă bucur... (brusc  şi tăios) N-aveţi cumva bani ? DOBCINSCHI: Bani? Ce fel de bani? HLESTACOV: (tare şi repede) Cu împrumut, vreo mie de ruble. BOBCIBSHI : Aşa o sumă, zău că n-am! Poate ai dumneata, Piotr Ivanovici? DOBCINSCHI : La mine n-am. Banii mei, dacă doriţi să ştiţi, sunt depuşi la casa de economii. HLESTACOV: Bine, dacă n-aveţi o mie, poate aveţi  o sută? BOBCINSCHI (caută în buzunar): Piotr Ivanovici, n-ai o sută de ruble? Eu n-am decât patruzeci. DOBCINSCHI (deschide portofelul): Eu n-am decât douăzeci şi cinci . BOBCINSCHI: Caută mai bine, Piotr Ivanovici.Ştiu eu…buzunarul din dreapta…e găurit…precis au căzut ceva bani acolo . DOBCINSCHI: Nu, zău! nu e nimic nici acolo. HLESTACOV: Lăsaţi, nu face nimic.Am spus-o doar aşa. Bine, fie şi şaizeci şi cinci de ruble. N-are importanţă. (ia banii) DOBCINSCHI: Aş îndrăzni să vă rog ceva în legătură cu o chestiune foarte delicată. HLESTACOV: Despre ce-i vorba? DOBCINSCHI: O chestiune de natură foarte delicată…fiul meu cel mare, vedeţi dumneavoastră, s-a născut înainte de căsătorie. HLESTACOV : Da? DOBCINSCHI: Adică, aşa se vorbeşte, dar el s-a născut ca şi cum am fi fost căsătoriţi…iar pe urmă, situaţia s-a legalizat prin cununie. Aş dori însă, vedeţi dumneavoastră, ca acum să fie de tot copilul meu, adică să fie copilul meu şi în faţa legii, să-l cheme ca pe mine: Dobcinschi. HLESTACOV: Foarte bine, să-l cheme! Asta se poate! DOBCINSCHI: Nu v-aş fi deranjat…dar e păcat de capacităţile lui…e un copil atât de bun…promite multe…ştie pe dinafară fel de fel de poezii, iar când pune mâna pe briceag, face imediat nişte trăsurele de zici că-i scamator, nu alta.Ştie şi Piotr Ivanovici. BOBCINSCHI : Da. E foarte capabil. HLESTACOV: Bine, bine.Am să-ncerc să mă ocup, o să vorbesc...eu sper…se va face. Da, da, da... (lui Bobcinschi). Dumneata n-ai nimic să-mi spui? BOBCINSCHI: Cum să nu, am o rugăminte foarte umilă. HLESTACOV: Ce e? Despre ce? BOBCINSCHI: V-aş ruga cu plecăciune, când veţi ajunge la Petersburg, să le spuneţi la toţi cei mari de acolo: la senatori, la amirali, că uite, -”Excelenţă, să ştiţi că în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi. Chiar aşa să le spuneţi: trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi.” HLESTACOV: Foarte bine. BOBCINSCHI: Şi dacă-l vedeţi pe împărat, la fel, să-i spuneţi şi împăratului: că, uite, maiestatea voastră imperială, în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi. HLESTACOV: Foarte bine. DOBCINSCHI : Iertaţi-ne că v-am obosit cu prezenţa noastră. HLESTACOV: Nu-i nimic, nu-i nimic. Mi-a făcut multă plăcere. (îi conduce)   SCENA 8 Hlestacov singur   HLESTACOV: Sunt mulţi funcţionari în oraşul ăsta.Şi mi se pare că m-au luat cu toţii drept un mare demnitar. E adevărat că ieri le-am aruncat cu praf în ochi. Ce proşti! Să-i scriu despre toate astea lui Treapicichin, la Petersburg. El tot scrie articolaşe. Lasă să-i scuture niţel. Hei! Osip! Dă-mi cerneală şi hârtie! ( Osip, printre uşi:”Îndată!”  )   HLESTACOV: Iar cine nimereşte în gura lui Treapicichin, să se păzească! Ăsta nu iartă pe nimeni, să fie chiar taică-său. Şi-i plac şi banii. De altfel, funcţionarii ăştia sunt oameni cumsecade. Şi-i frumos din partea lor că m-au immprumutat. Chiar, să văd cât am adunat. De la judecător trei sute, de la dirigintele poştei trei sute, şase sute, şapte sute, opt sute…cam soioasă suta asta, opt sute, nouă  sute…oho! Am trecut peste mie! E-he-he! Acuma să-mi pice căpitanul ! Acum să vedem care pe care!    SCENA 9   Hlestacov şi Osip, care aduce hârtie şi cerneală   HLESTACOV: Ei, ai văzut, prostule, cum sunt primit şi tratat? (începe să scrie) OSIP: Da, slavă Domnului! Dar ştiţi ce, Ivan Alexandrovici? HLESTACOV: (scrie) Ce ? OSIP: Plecaţi de-aici. Zău, e timpul să plecăm. HLESTACOV: (scrie) I-auzi, ce prostii! De ce ?  OSIP: Uite-aşa. Lăsaţi-i în plata domnului. Aţi chefuit aici două zile, gata, ajunge. Ce  să ne mai legăm cu ei? Dă-i  încolo! Să nu dea Dumnezeu să vină  altcineva peste noi… zău, Ivan Alexandrovici. Au cai buni…zburăm ca vântul!… HLESTACOV: (continuă să scrie) Nu, eu vreau să mai stau. Lăsăm pe mâine. OSIP: Dar de ce  mâine!? Hai să plecăm, Ivan Alexandrovici! Chiar dacă v-au primit cu multă cinste, totuşi ar fi bine să plecăm cât mai repede. Se vede clar că v-au luat drept altcineva... Şi boierul bătrân o să se înfurie că întârziem prea mult. Bine-ar fi să plecăm ,zău! Şi ce cai buni near da… HLESTACOV: (scrie) Bine, fie. Dar mai întâi să duci scrisoarea asta; ia şi foaia de drum cu tine. Şi ai grijă să-ţi dea cai buni! Spune-le vizitiilor c-au să primească fiecare câte o rublă; dar să mă ducă repede şi cu cântece ca pe un…(continuă să scrie) Îmi  şi imaginez cum o să moară de râs Triapicichin. OSIP: Mai bine trimit scrisoarea cu un om de-aici, iar eu m-apuc să adun lucrurile, să nu pierdem vremea de pomană. HLESTACOV: (scrie): Bine, numai adu-mi o lumânare. OSIP: (iese şi vorbeşte în culise) Hei, frate, ascultă! Du scrisoarea asta la poştă şi spune-i dirigntelui s-o preia fără bani. Apoi să le mai spui să pregătească cea mai bună troică pentru boierul meu. Nu se plăteşte nici asta. Spune că e din bugetul statului. Să fie gata mai repede, că altfel se supără boierul. Stai puţin că srisoarea nu-i gata. HLESTACOV: (scrie) Bine-ar fi să ştiu unde locuieşte el acum: strada Poştei sau strada Mazărei? Că doar îi place să schimbe gazdele mereu şi să nu plătească chiria. Am sa i-o trimit la noroc, pe strada Poştei. (închide scrisoarea, scrie adresa. Osip îi aduce o lumânare, Hlestacov sigilează scrisoarea. În acest  timp se aude de-afară vocea lui Derjimorda: ”Unde te bagi,  bărbosule! Nu înţelegi? Nu intră nimeni. Aşa-i ordinul”) HLESTACOV: (îi dă lui Osip scrisoarea) Ia şi du-o ! NEGUSTORII: Lasă-ne să intrăm, tătucule! Trebuie să ne laşi. Am venit cu treabă. DERJIMORDA: Plecaţi, plecaţi! Nu primeşte pe nimeni. Doarme. (zgomotul creşte)    HLESTACOV: Ia vezi, Osip, ce-i acolo? Ce-i cu gălăgia asta? OSIP ( uitându-se pe fereastră): Nişte negustori vor să intre iar sergentul nu-i lasă. Fâlfâie nişte hârtii, probabil la dumneata vor s-ajungă. HLESTACOV: (se apropie de fereastră) Ce e onorabililor? NEGUSTORII: Ai milă de noi, stăpâne! Ordonă să ne primească plângerile, măria ta! HLESTACOV: Lăsaţi-i să intre! Lasaţi-i, să vină! Osip, spune-le că pot să vină. (Osip iese. Hlestacov ia nişte petiţii pe fereastră, deschide una şi citeşte): ”Excelenţei sale luminate domnului cu finanţele, de la negustorul Abdulin” … Dracu  ştie ce funcţie mai e şi asta!    SCENA 10   Hlestacov, negustorii cu coşuri cu vin şi căpăţâni de zahăr   HLESTACOV: Ce-i cu voi ,onorabililor? NEGUSTORII: Cu fruntea la pământ cerem a voastră milă. HLESTACOV: Dar ce doriţi? NEGUSTORII: Nu ne lăsa, stăpâne! Multe îndurăm fără nicio vină! HLESTACOV: De la cine? UN NEGUSTOR: De la primarul nostru! Primar ca ăsta, nu s-a mai văzut nicăieri, măria ta. Nu se poate descrie cum ne prigoneşte.  Ne-a înnebunit cu ordinele de cartiruire, de-ţi vine să-ţi pui ştreangul de gât. Încalcă legea la tot pasul. Te-nşfacă de  barbă şi zice: ”Ah, tu, tătar ce eşti!” Zău aşa, măcar să-l fi supărat, cum s-ar spune, cu ceva! Dar noi ne faceem datoria: ceea ce se cuvine de rochii pentru nevasta lui şi pentru fată, mă rog, nu suntem împotrivă. Dar oricât ar avea, tot nu-i ajunge. Intră în prăvălie şi ia tot ce-i cade. Vede o bucată de stofă, zice, - ”Ah, drăguţă, bun postăvior! Ia să mi-l trimiţi acasă”. Şi i-l trimiţi. Dar postăviorul ăla are nu mai puţin de cincizeci de arşini. HLESTACOV: Chiar aşa? Ah, ce găinar! NEGUSTORII: Zău aşa! Primar ca ăsta n-am pomenit de când suntem! Când auzi că vine, ascunzi tot din prăvălie. Şi dac-ar fi să ia numai lucruri fine…dar el ia orice porcărie. Prune stricate, uitate de 7 ani în butoi, de nici baiatul de prăvălie nu le mai mănâncă,  el işi vâră mâna şi ia cu pumnul. De ziua lui, de Sfântul Anton,  îi duci de toate, nimic să nu-i lipsească.Dar el nu! Mai dă-i! Zice că şi la Sfăntul Onufrie e ziua lui.  HLESTACOV: Dar ăsta e pur şi simplu bandit. NEGUSTORII: Ehe-hei! Dar ia îndrăzneşte să deschizi gura,că-ţi trimite acasă un regiment întreg. Sau dă ordin să-ţi închidă prăvălia…”N-am să te supun pedepselor corporale, zice, şi nici n-am să te torturez, zice, că mă opreşte legea. Dar lasă că te-nvăţ eu minte!” HLESTACOV: Ce bandit! Pentru asta merită să fie trimis direct în Siberia. NEGUSTORII: Trimite-l oriunde, luminăţia ta, dar ar fi bine cât mai departe; să ni-l luaţi de aici.Te rugăm, stăpâne, primeşte pâinea şi sarea pe care ţi-o oferim: ne-nchinăm în faţa ta şi cu butoiaşul ăsta de vin, şi cu căpăţânile astea de zahăr. HLESTACOV: Vai ! Nici să nu vă gândiţi la asta! Eu nu primesc plocoane. Dar dacă m-aţi  împrumuta cu trei sute de ruble, atunci ar fi cu totul altceva. Împrumut pot să iau. NEGUSTORII: Vai de mine, tăicuţule! (scot banii) Dar de ce trei ! Ia cinci sute, numai să ne ajuţi. HLESTACOV:  Mă rog, fiind vorba de împrumut, nimic de zis, îi iau. NEGUSTORII: (Îi oferă banii pe o tavă de argint): Vă rugăm luaţi şi tava odată cu banii. HLESTACOV: Mă rog, se poate şi tava. NEGUSTORII (închinându-se): Atunci luaţi şi căpăţânile de zahăr… HLESTACOV:  A, nu. Nici un fel de plocon. OSIP: Excelenţă, de ce să nu luaţi zahărul?! Luaţi-l! Pe drum, orice poate să prindă bine. Dă încoa căpăţânile de zahăr, şi punga, dă tot! Poate prinde bine. Acolo ce e? O funie? Dă şi funia… şi funia prinde bine la drum…dacă se rupe ceva la troică sau altceva, se poate lega cu funia. NEGUSTORII: Aşa că fie-ţi milă de noi, măria ta! Daca nici dumneata, excelenţă, cum s-ar zice, n-ai să ne ajuţi, atunci nu mai ştim ce-i de făcut, nu ne mai ramîne decât sa ne punem laţul de gât. HLESTACOV: Neapărat,neapărat! O să fac tot ce pot. (Negustorii ies. Se aude un glas de femeie:”Nu, n-ai să-ndrăzneşti să nu mă laşi. Mă plâng chiar lui şi împotriva ta. Nu mă îmbrânci aşa , că mă doare!”) HLESTACOV:  Cine-i acolo? (se apropie de fereastră) Ce e, mătuşico? FEMEILE: Dreptate-ţi cerem, părinte. Porunceşte, stăpâne, să ne lase să intrăm! HLESTACOV:  (la fereastră) Lasă-le să intre!      SCENA 11   Hlestacov, nevasta lăcătuşului, nevasta plutonierului  NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: (se înclină  până la picioarele lui) Cer îngăduinţă…  NEVASTA PLUTONIERULUI: Cer îngăduinţă… HLESTACOV:  Cine sunteţi ? NEVASTA PLUTONIERULUI: Sunt nevasta plutonierului Ivanov. NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: Sunt nevasta lăcătuşului. Târgoveaţă din partea locului. Fevronia Petrovna Poşliopchina. Tatăl meu… HLESTACOV: Stai! Vorbiţi pe rând. Tu ce vrei?  NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: Îndurare…cu fruntea la pământ cer îndurare împotriva primarului. Da-i-ar Dumnezeu tot răul din lume! Nici el, ticălosul, nici copiii lui, nici unchii lui şi nici  mătuşile lui, să n-aibă parte de nimic bun în viaţă! HLESTACOV:  Dar de ce ? NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:  Mi-a luat bărbatul soldat şi a pus să-l radă, cu toate că nu-i venise rândul. Ticălosul! Şi nici nu trebuia după lege, că-i om însurat. HLESTACOV: Atunci cum a putut să facă asta? NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:  A făcut-o, ticălosul, a făcut-o, bată-l Dumnezeu  şi pe lumea asta şi pe lumea ailaltă! Dacă are cumva mătuşă, şi pe capul ei să se abată toate relele, iar dacă-i taică-său în viaţă, atunci şi lui, să-i stea mâncarea-n gât, canalia, vedea-l-aş ţeapăn, ticălosul! Trebuia să-l ia pe băiatul croitorului, care mai e şi beţiv, dar părinţii i-au dat un cadou mare. Atunci a vrut să-l înroleze pe băiatul negustoresei Panteleeva. Dar Panteleeva tot aşa i-a trimis nevestei primarului trei suluri de pânză şi atunci a venit la mine. ”Ce-ţi trebuie ţie bărbat, zice, oricum nu e bun de nimic!” Că-i bun ori nu-i bun, asta-i treaba mea! Ticălos nenorocit!” El, zice, e un hoţ! Chiar dacă încă n-a furat, zice, tot una e, o să fure, iar la anul tot îl ia recrut în armată”. Dar eu ce să mă fac fără bărbat, ticălosule! Eu sunt o femeie slabă, banditule! Dar-ar Dumnezeu ca nici un neam de-al tău să nu  mai vadă lumina zilei, iar dacă ai soacră şi soacra să… HLESTACOV:  Bine, bine! Şi cu tine ce-i? (o conduce pe bătrână) NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:: (în drum spre uşă): Să nu mă uiţi, părinte, fii milostiv! NEVASTA PLUTONIERULUI:  Am venit să mă plâng de primar, tătucule... HLESTACOV: Cum aşa? De ce? Dar spune pe scurt.  NEVASTA PLUTONIERULUI:  M-a bătut cu biciul, tătucule. HLESTACOV:  Cum aşa? NEVASTA PLUTONIERULUI:  Din greşeală, tătucule! S-au încăierat femeile în piaţă, iar poliţia a ajuns târziu şi m-a înhăţat pe mine. Aşa m-au anchetat, că  două zile n-am putut să mă aşez pe scaun. HLESTACOV:  Şi acum ce-i de făcut? NEVASTA PLUTONIERULUI: De făcut, fireşte că nu se mai poate face nimic. Dar porunceşte să-mi dea o despăgubire  pentru greşeală. De ce să renunţ la ce mi se cuvine? Iar banii mi-ar prinde tare bine acum. HLESTACOV: Bine, bine, poţi să pleci. Am să dau ordin.(la fereastră apar mâini întinse cu plângeri) Cine mai e acolo? ( se apropie de fereastră) Nu vreau, nu vreau, nu se poate! Gata! Nu mai pot! (îndepartându-se de la fereastră) M-am săturat. Să-i ia dracu pe toţi! Să nu mai intre nimeni! Osip! OSIP: (la fereastră, ţipând) Hai, plecaţi! Plecaţi! Nu mai e timp. Veniţi mâine! ( se deschide uşa şi apare un necunoscut, într-o manta, neras, cu buza umflată, legat la falcă. În urma lui se văd alte capete) OSIP: Ieşi afară! Ieşi afară! Unde te bagi? (se propteşte cu măinile în cel dintâi, îl împinge afară cu pumnii şi iese odată cu el,  închizând uşa în urma sa)              SCENA 12  Hlestacov, Maria Antonovna  MARIA ANTONOVNA: Ah! HLESTACOV: De ce v-aţi speriat aşa, domnişoară? MARIA ANTONOVNA:  Nu. Nu m-am speriat. HLESTACOV: (afectat) Domnişoară, sunt încântat, că m-aţi luat drept un om care… dar mi-aş permite să vă întreb: unde  intenţionaţi să vă duceţi? MARIA ANTONOVNA:  Adevăru-i că nicăieri. HLESTACOV:  Şi de ce, mă rog, nu vă duceaţi nicăieri? MARIA ANTONOVNA:  Mă gândeam că poate mamiţa-i  aici... HLESTACOV:  Nu e! Dar tare aş vrea să ştiu de ce nu vă duceaţi nicăieri? MARIA ANTONOVNA: V-am deranjat. Eraţi ocupat cu treburi importante. HLESTACOV:  ( afectat) Ochii dumneavoastră sunt mai interesanţi decât treburile importante. Dumneavoastră nu puteţi deranja niciodată, în nici un fel, dimpotrivă, îmi puteţi face plăcere. MARIA ANTONOVNA: Aveţi un limbaj de capitală!  HLESTACOV: Cu o persoană atât de minunată ca dumneavoastră… mi-aş putea îngădui fericirea de a vă oferi un scaun? Dar nu, v-ar trebui un tron, nu un scaun. MARIA ANTONOVNA: Nu ştiu dacă… adevăru-i că… ar trebui neapărat să plec. ( se aşează). HLESTACOV:  Ce şal minunat aveţi! MARIA ANTONOVNA:  Sunteţi ironic.Vă place să  râdeţi de noi, provincialele. HLESTACOV:  Cât mi-aş dori să fiu în locul şalului ca să mângâi  gâtul dumneavoastră  alb ca şi crinul. MARIA ANTONOVNA:  Nu-nţeleg deloc despre ce vorbiţi, despre ce şal… Ciudată  vreme e azi!  HLESTACOV: Iar buzele dumneavoastră sunt mai frumoase ca orice vreme.  MARIA ANTONOVNA: Spuneţi nişte lucruri atât de … V-aş ruga mai bine să-mi scrieţi ca amintire nişte versuri în album. Probabil că ştiţi multe! HLESTACOV:  Pentru dumneavoastră, domnişoară, fac orice. Porunciţi! Ce poezie doriţi? MARIA ANTONOVNA:  Să fie ceva-nou, frumos… HLESTACOV: Ah! Ştiu foarte multe poezii. MARIA ANTONOVNA:  Atunci spuneţi-mi pe care o să mi le scrieţi. HLESTACOV:  De ce să le mai spun. Eu şi aşa le ştiu. MARIA ANTONOVNA: Îmi plac foarte mult versurile… HLESTACOV:  Ştiu atât de multe… fel de fel… dacă vreţi, vi-l scriu chiar pe ăsta: ”O, tu caren durere te plângi împotriva lui Dumnezeu, tu om…” şi câte altele … nu mi le mai aduc aminte acum. Dar toate nu valorează nimic. În locul lor vă ofer mai bine dragostea mea, care sub privirea dumneavoastră…( îşi apropie scaunul) MARIA ANTONOVNA:  Dragoste! Eu nu-nţeleg dragostea! Nici n-am ştiut niciodată ce e dragostea! ( îşi îndepărtează scaunul) HLESTACOV: (apropiind scaunul) De ce îndepărtaţi scaunul? E mai bine să stăm aproape unul de altul. MARIA ANTONOVNA:  (depărtând scaunul) De ce să stăm aproape? E bine şi departe. HLESTACOV:  (apropie scaunul) De ce departe? E bine şi aproape. MARIA ANTONOVNA:  (se depărtează) Dar pentru ce asta? HLESTACOV:  (apropie scaunul) Vi se pare numai că suntem aproape, dar dumneavoastră  imaginaţi-vă că suntem departe… ce fericit aş fi dac-aş putea să vă strâng în braţe… MARIA ANTONOVNA:  (se uită pe fereastră) Parcă a zburat ceva, nu? O coţofană? Sau altă pasare? HLESTACOV: ( o sărută pe umeri şi se uită pe geam) E o coţofană. MARIA ANTONOVNA: (se ridică revoltată) Asta e prea de tot! Ce obrăznicie! HLESTACOV:(o reţine)  Iertaţi-mă, domnişoară! Am făcut-o din dragoste, numai  din dragoste. MARIA ANTONOVNA:  Credeţi ca sunt atât de provincială?!… ( încearcă să plece)  HLESTACOV: (continuând să o reţină ) Din dragoste, v-o jur, că-i numai din dragoste.Am glumit, Maria Antonovna, nu vă supăraţi!  Sunt gata să vă cer iertare în genunchi, (cade în genunchi) Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi! Vedeţi doar, stau în genunchi.    SCENA 13   Aceiaşi , Ana Andreevna    ANA ANDREEVNA: (văzându-l  pe Hlestacov în genunchi) Ah! Ce romantic!  HLESTACOV: (se ridică): Fir-ar să fie!  ANA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta, domnişoară? Ce purtări sunt astea? MARIA ANTONOVNA: Eu, mamiţo… ANA ANDREEVNA: Pleacă de-aici! Pleacă, n-auzi! Pleacă! Şi să nu-ndrăzneşti să apari în ochii mei. (Maria Antonovna iese plângând) Va rog să mă scuzaţi, domnule, dar am fost  foarte şocată. HLESTACOV:  (aparte) Şi ea e foarte apetisantă. Şi nu arată rău deloc. (cade în genunchi ) Vedeţi, doamnă, că mă topesc de dragoste. ANA ANDREEVNA: Vai! Dumneavoastră în genunchi! Nu! Ridicaţi-vă, vă rog să vă ridicaţi! Aici podeaua nu-i deloc curată. HLESTACOV:  Nu! În genunchi! Neapărat în genunchi.Vreau să aflu ce mi-e sortit: viaţa sau moartea.  ANA ANDREEVNA: Domnule, dar nu înteleg pe deplin sensul cuvintelor dumneavoastră. Daca nu mă-nşel, declaraţia asta e destinată fiicei mele. HLESTACOV:  Nu. De dumneavoastră sunt îndrăgostit. Viaţa mea atârnă de un fir de păr. Dacă nu încununaţi iubirea mea statornică, atunci nu mai sunt demn de această viaţă pământească. Cu pieptul înflăcărat, vă cer mâna. ANA ANDREEVNA: Dar îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia: eu în oarecare măsură…. sunt măritată. HLESTACOV: N-are a face! Iubirea nu ţine seama de asta. Şi Caramzin a spus: ” Legea condamnă.” Ne vom ascunde la umbra unui izvor… Vă cer mâna, doamnă! Mâna dumneavoastră!     SCENA 14  Aceiaşi, Maria Antonovna    MARIA ANTONOVNA:  (intră pe neaşteptate): Mamiţo, tăticu a spus că… (îl  vede pe Hlestacov în genunchi ) Ah! Ce întâmplare!  ANA ANDREEVNA: Ei, ce este? Ce vrei? Ce s-a întâmplat? Ce e graba asta? Dai buzna ca o pisică turbată. Ce-ai văzut, de-ai rămas cu gura căscată? Ce ţi-a mai trecut prin cap? Parcă ai fi un copil de trei ani! Cine-ar zice ca are 18: nu ştiu când o să-ţi mai vină mintea la cap, când o sănveţi să te porţi ca o fată bine crescută, când o să ştii ce înseamnă bunele maniere şi purtările serioase!   MARIA ANTONOVNA:  (printre lacrimi) Mamiţo… n-am ştiut… zău!  ANA ANDREEVNA: Ca întotdeauna îţi bate vântul prin cap! Te iei după fetele lui LeapchinTeapchin. De ce să te iei după ele? Nu trebuie să te iei după ele. Ai alte exemple! O ai în faţă pe mama ta. Uite ce exemplu trebuie să urmezi. HLESTACOV:  (apucând mâna fetii) Ana Andreevna, nu vă împotriviţi fericirii noastre! Binecuvântaţi o dragoste veşnică! ANA ANDREEVNA: (surprinsă) Prin urmare, de ea sunteţi ….?  HLESTACOV:  Hotărâţi: viaţa sau moartea! ANA ANDREEVNA:Vezi, proasto?! Ei, vezi? Din cauza ta. Din cauza unei proaste ca tine, oaspetele nostru a binevoit să cadă în genunchi, şi tu ai fugit de-odată ca o nebună. Ai merita ca dinadins să nu primesc. Nici nu e de nasul tău atâta fericire.  MARIA ANTONOVNA:  N-am să mai fac, mamiţo, zău, n-am să mai fac!    SCENA 15        Aceiaşi, primarul cu sufletul la gură   PRIMARUL: Nu mă nenorociţi, excelenţă! Nu mă nenorociţi! HLESTACOV:  Ce e cu dumneata? PRIMARUL:  Negustorii au fost şi s-au plâns înalţimii voastre. Pe cinstea mea, că nici jumătate din ce-au spus nu e adevărat. Ei înşişi păcălesc şi înşeală  lumea. Nevasta plutonierului v-a minţit c-am biciuit-o; martor mi-e Dumnezeu! Ea singură s-a biciuit. HLESTACOV:  S-o ia dracu pe nevasta plutonierului. De ea îmi arde mie?! PRIMARUL: Nu-i credeţi, excelenţă, nu-i credeţi! Nici nu ştiţi ce mincinoşi sunt. Nici un copil mic nu i-ar crede. Îi ştie tot oraşul ce mincinoşi sunt! Iar în privinţa înşelătoriilor, îmi permit să vă spun: sunt nişte pungaşi de n-au pereche. ANA ANDREEVNA:  Ai auzit de marea cinste pe care ne-o face Ivan Alexandrovici? El cere  mâna fetei noastre. PRIMARUL: Cum? Cum? Şi-a pierdut minţile, săraca! Nu vă suparaţi, excelenţă. E un pic întro ureche. Aşa a fost şi maică-sa. HLESTACOV:  Dar eu chiar cer mâna fetei dumneavoastră. Sunt îndrăgostit. PRIMARUL:  Nu-mi vine să cred, excelenţă. ANA ANDREEVNA:  Cum să nu crezi când ţi se spune…. HLESTACOV: Eu nu glumesc ... Pot să-nnebunesc de cât o iubesc. PRIMARUL:  Nu-ndrăznesc să cred… nu sunt vrednic de atâta cinste. HLESTACOV:  Dacă nu consimţiţi să-mi daţi mâna Mariei Antonovna, sunt în stare de orice… PRIMARUL: Nu pot să cred. Excelenţa voastră  glumeşte. ANA ANDREEVNA:  Ai un dovleac în loc de cap, zău aşa! De câte ori să ţi se spuie! PRIMARUL: Nu, nu pot să cred. HLESTACOV: Daţi-mi-o! Daţi-mi-o! Sunt disperat. Sunt gata la orice. Dacă mă împuşc, veţi răspunde în faţa justiţiei. PRIMARUL: Doamne Dumnezeule! Nu sunt vinovat nici cu gândul, nici cu fapta! Nu vă supăraţi excelenţă! Faceţi cum vă doreşte inima. Capul meu nu mai judecă. Nu mai ştiu ce e cu mine!…M-am prostit de tot, niciodată n-am fost atât de prost.  ANA ANDREEVNA:   Hai, dă-le binecuvântarea! (Hlestacov o ia de mână pe Maria Antonovna şi se apropie) PRIMARUL: Dumnnezeu să vă binecuvânteze! Dar eu nu sunt vinovat.  (Hlestacov o sărută pe Maria Antonovna) PRIMARUL: (îi priveşte): Ce dracu! E adevărat? (se freacă la ochi) Doamne, se sărută, zău, se sărută! Logodnic în toată legea. (ţipă şi sare-n sus  de bucurie) Ei, Antoane! Bravo, Antoane! Bravo, primarule! Deci aşa merg lucrurile!    SCENA 16  Aceiaşi, Osip   OSIP: Caii sunt gata. HLESTACOV:  Aha! Bine. Vin îndată. PRIMARUL: Cum? Plecaţi? HLESTACOV:  Da, plec. PRIMARUL:  Dar pe când...? Cum s-ar spune.. chiar dumneavoastră aţi binevoit să faceţi aluzie, mi se pare, la nuntă. HLESTACOV:  Da! Dar numai pentru un minut, plec numai pentru o zi, la unchiul meu… un bătrân bogat, şi chiar mâine sunt înapoi… PRIMARUL:  Nu îndrăznesc să vă reţin… cu speranţa unei reveniri fericite. HLESTACOV: Vai de mine! Vai de mine! E pe neaşteptate! Rămâi cu bine, sufleţelule.  (îi sărută mâna) PRIMARUL:  N-aveţi nevoie de nimic pe drum? Am impresia că aveaţi nevoie de bani?  HLESTACOV:  A, nu, pentru ce ? (după o clipă de gândire) De fapt, cu plăcere. PRIMARUL:   Cât v-ar  trebui? HLESTACOV:  Mi-aţi dat atunci două sute de ruble, adică nu… patru sute. Eu nu vreau să mă bucur de greşeala dumitale. Mai daţi-mi tot patru, să fie suma rotundă, opt sute de ruble. PRIMARUL:  Imediat! (scoate din portofel) S-au nimerit să fie hârtii noi-nouţe. HLESTACOV:Ah, da.(ia banii,se uită la ei)Semn bun!Banii noi aduc fericire nouă!Aşa se zice! PRIMARUL:  Întocmai. HLESTACOV: Rămâi cu bine, Anton Antonovici. Rămân foarte îndatorat pentru ospitalitatea dumitale. Recunosc din toata inima, că nicăieri n-am fost primit aşa de bine. Rămâi cu bine, Ana Andreevna. Rămâi cu bine, sufleţelule, Maria Antonovna. (Ies cu toţii. Se aude de afară: ) VOCEA LUI  HLESTACOV:  Cu bine, îngerul vieţii mele, Maria Antonovna. VOCEA PRIMARULUI:  Cum se poate! Plecaţi cu rabla asta a poştei? VOCEA LUI  HLESTACOV: M-am obişnuit aşa. Mă doare capul în trăsurile cu arcuri. VOCEA VIZITIULUI: (de afară)  Trr!   VOCEA PRIMARULUI: Atunci să aşternem ceva, măcar un covoraş. Dacă doriţi, poruncesc să vi se aducă un covoraş. VOCEA LUI  HLESTACOV: Nu! Pentru ce! Nu e nevoie...dar, de fapt, lasă s-aducă un covoraş. VOCEA PRIMARULUI: Hei! Avdotia, dă fuga în cămară… ia cel mai bun covor… ăla persanul… cu fond albastru. Mai repede!  VOCEA VIZITIULUI: Trrruuuu!  VOCEA PRIMARULUI:  Pe când porunciţi să vă aşteptăm? VOCEA LUI  HLESTACOV:  Mâine sau poimâine. VOCEA LUI OSIP: A, covorul, dă-l încoace! Pune-l aşa… şi dincoace nişte fân. VOCEA VIZITIULUI:  Trrrrr!  VOCEA LUI OSIP:  În partea asta! Aici! Încă! Bine! O să fie foarte bine.( Bate în covor cu mâna) Acum aşezaţi-vă, excelenţă. VOCEA LUI  HLESTACOV: La revedere, Anton Antonovici!  VOCEA PRIMARULUI: La revedere, înălţimea voastră! VOCI DE FEMEI: La revedere, Ivan Alexandrovici! VOCEA LUI  HLESTACOV:  La revedere, mamiţo!  VOCEA VIZITIULUI:   Di-i, şoimilor, di-i!                                                                       (Se aud clopoţei. Cortina se lasă.)       ACTUL V SCENA 1  Decorul  reprezintă aceeaşi cameră     PRIMARUL: Ce zici, Ana Andreevna! Ei! Te-ai gândit vreodată la aşa ceva? Am câştigat lozul cel mare, fir-ar să fie! Hai, spune sincer: nici în visele tale cele mai frumoase n-ai văzut aşa ceva. Dintr-o biată nevastă de  primar, să te vezi deodată…. Fir-ar sa fie !... Cu ce diavol te-ai înrudit…. ANA ANDREEVNA: Ba, nicidecum, eu m-aşteptam demult… Pentru tine e ceva deosebit, pentru că eşti un om simplu şi n-ai mai văzut niciodată un om cumsecade. PRIMARUL: Eu însumi sunt un om cumsecade, mamiţico. Dar, totuşi, când stai să te gândeşti, Ana Andreevna, ce am ajuns ! Ei, ce zici? De calibru mare, fir-ar să fie! Aşteaptă să vezi , ce-o să le mai frec ridichea la toţi amatorii  aştia de plângeri şi denunţuri. Hei ! Cine-i acolo ?(intră un sergent) Ah, tu eşti Ivan Carpovici. Ia chiamă-i la mine pe negustori, frăţioare. Să-i învăţ eu, canaliile, să se mai plângă de mine altădată, trădători afurisiţi ! Nu-i nimic, porumbeilor ! V-aţi săturat de mine până-n gât ? O să vă dau eu acuma până peste cap. Să-mi faci o listă cu toţi cei care au depus plângere împotriva mea. Şi mai ales cu conţopiştii care le-au ticluit plângerile. Şi să le spui la toţi, să ştie şi ei, de cinstea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu pe primar. Spune-le că primarul îşi mărită fata ! Şi nu cu oricine. Şi-o marită cu un om cum nu mai există pe lumea asta. Un om care poate tot, tot , tot. Anunţă-i pe toţi, să ştie toată lumea! Strigă cât te ţine gura ! Pune să tragă clopotele, dar-ar toţi dracii ! Dacă-i bal, bal să fie ! (Sergentul iese) Ei, Ana Andreevna! Ce-o să facem noi acum? Unde-o să trăim? Aici sau la Petersburg? ANA ANDREEVNA: Bineînţeles că  la Petersburg! Cum o sa rămânem aici ? PRIMARUL: Mă rog, dacă zici tu Petersburg, Petersburg să fie ! Deşi,  nici aici n-ar fi rău. În cazul ăsta mă gândesc să dau dracului primăria. Ei, ce zici, Ana Andreevna?  ANA ANDREEVNA: Fireşte, la ce-ţi mai trebuie primăria!? PRIMARUL: Şi ce zici, Ana Andreevna ? Poate mai înaintez în funcţie. Fiindcă se trage de şireturi cu toti  miniştrii şi merge la palat ca la el acasă. Ce chestii poate să facă! Poate că într-o buna zi ajung şi general. Ce zici, Ana Andreevna ? Se poate să mă trezesc general ? ANA ANDREEVNA  Mai încape vorbă! Sigur că se poate. PRIMARUL: Drace, bine e să fii general! Cu un cordon trecut aşa peste umăr. Care cordon ar fi mai bun, Ana Andreevna, roşu sau albastru ? ANA ANDREEVNA:  Bineînţeles că albastru! PRIMARUL:  I-auzi, ce i-a poftit inima! Bun ar fi şi roşu ! Ştii de ce aş vrea eu să fiu general ?! Să zicem că se-ntâmplă să pleci undeva. Bun ! Curierii şi aghiotanţii merg înainte: «  Cai pentru domnul general ! » La poştă nu mai dau cai nimănui. Aşteaptă toată lumea ! Toţi ăştia: funcţionarii titulari, căpitanii, primarii. Iar ţie, nici că-ţi pasă. Iei masa la vreun guvernator şi strigi : „ Hei, primarule!” Ha, ha, ha (râde până nu mai poate) Al dracului de tentant !  ANA ANDREEVNA:  Ţie-ţi plac numai lucrurile vulgare! Înţelege odată că trebuie să ne schimbăm complet stilul de viaţă. Că n-o să mai fii în relaţii cu un judecător oarecare, colecţionar de câini, cu care  alergi după iepuri  sau cu unul ca Zemlianica. Dimpotrivă, o să cunoşti oameni cu maniere alese. Conţi şi oameni de societate... Dar să-ţi spun drept, parcă am emoţii pentru tine: trânteşti uneori câte o vorbă, cum nu prea auzi în societatea înaltă… PRIMARUL:  Ei, şi? Cu  vorba nu faci rău. ANA ANDREEVNA: Asta mergea când erai primar. Dar acolo e cu totul altă viaţă. PRIMARUL: Am auzit că-n societatea înaltă se mănâncă două feluri de peşte: iapuşcă şi coriuşcă. Doar îl vezi şi-ncepi să salivezi. ANA ANDREEVNA: Numai la peşte ţi-e capul! Eu nu vreau decât un singur lucru:  casa noastră  să fie cea dintâi  din capitală. Iar înnăuntru să fie atât de strălucitor, de să nu-ţi vină să intri,  să trebuiască să închizi uite aşa ochii ! (închide ochii şi miroase) Ah, ce  minunat   SCENA 2   Aceiaşi, negustorii   PRIMARUL:  Aha! Salutare, şoimilor! NEGUSTORII: (se înclină) Dumnezeu să-ţi dea sănătate, tătucule! PRIMARUL:  Ei, porumbeilor, cum o mai duceţi ? Cum merge negustoria? Cum,  mă cârpaci de samovare, negustori de postav putred, vă plângeţi, ai? Tâlhari nenorociţi, bestii slinoase vă plângeţi, ai? V-am luat prea mult? Şi-aţi crezut că o să mă şi bage la închisoare? Dar voi ştiţi, că... Fir-aţi voi să fiţi, luav-ar dracu pe toţi... ANA ANDREEVNA:  Vai de mine, Antoşa, ce vorbe-ţi ies din gură! PRIMARUL: (nemulţumit) Nu-mi arde acum să-mi aleg şi vorbele! Aţi aflat că funcţionarul căruia v-aţi plâns, da, chiar acela, se însoară cu fata mea? Ei? Ce e? Ce-aveţi de zis?Acum o să vă...Ah! Amăgiţi lumea... Tu ai înşelat statul cu o sută de mii de ruble, când ai dat postavul ăla putred! Şi pentru că a trebuit să mai sacrifici douăzeci de  arşini, mai vrei şi recompensă! Să fi aflat el, ce-ai fi păţit tu… uite-l cum se înfige cu burta înainte! El e negustor, să nu te atingi de el. Îi întrece şi pe nobili! Da, nobili...ah, mutră ce eşti! Ştii tu ce e un nobil? Un nobil învaţă pe la şcoli, unde  dacă-i bătut cu biciul, e spre folosul lui, ca să-i intre-n învăţatura-n cap. Iar tu? Pe voi vă bate stăpânul de mici ca să ştiţi să amăgiţi! De mic copil, când încă nici “Tatăl nostru” nul ştii ca lumea, deja ştii să dai lipsă la cântar. Iar după ce ţi-ai umflat burta şi ţi-ai umplut buzunarele, te dai important. Ce să-ţi spun, mare minune! Pentru că bei 16 samovare de ceai  într-o zi, te crezi important? Ei, aflaţi că eu vă scuip în faţă cu toate aerele voastre importante. NEGUSTORII: (înclinându-se) Suntem vinovaţi, Anton Antonovici !  PRIMARUL:  V-aţi plâns, ai? Dar cine te-a ajutat să furi când ai construit podul şi-ai decontat cherestea de 20 de mii de ruble, când lemnul nici măcar o sută de ruble n-a costat? Eu te-am ajutat atunci, barbă de ţap! Ai  uitat asta ? Dacă scoteam o vorbă puteam să te trimit în Siberia! Ei, n-ai nimic de zis? NEGUSTORII: Am greşit, Anton Antonovici, ne-a sucit dracul minţile. Jurăm să nu ne  mai plângem de acum înainte. Îţi satisfacem orice dorinţă, numai nu mai fi furios pe noi!  PRIMARUL: Să nu fiu furios! Vă târâţi acum la picioarele mele! De ce? Fiindcă tot eu am câştigat! Dar ia să fi fost voi în locul meu,  m-aţi fi târât în noroi, canaliilor şi mi-aţi fi dat  şi cu parul în cap! NEGUSTORII:  (cu fruntea la pamânt) Îndură-te de noi, Anton Antonovici!  PRIMARUL: “Îndură-te!” …Acum  -“îndura-te!” dar  până acum ce spuneaţi?… mă! Ce v-aş mai… (ridică mâna) Fie! Ajunge! Să vă ierte Dumnezeu! Nu port ranchiună! Dar acum băgaţi de seamă! Îmi mărit fata. Şi n-o dau după un nobil oarecare! Aşa că,  felicitările să fie… aţi înţeles! Să nu vă-nchipuiţi c-o să scăpaţi cu o căpăţână de zahăr sau cu o bucăţică de batog! Hai! Mergeţi  cu Dumnezeu! (Negustorii ies)   SCENA 3   Aceiaşi, Ammos Feodorovici, Artemii Filipovici, apoi Rastacovschi.  AMMOS FEODOROVICI: (încă din uşă ) Să  fie adevărat ce se spune, Anton Antonovici? V-a năpădit o fericire atit de mare?!  ARTEMII FILIPOVICI: Am onoarea să vă felicit, pentru neaşteptata fericire! M-am bucurat din tot sufletul când am auzit.(Sărută mâna Anei Andreevna) Ana Andreevna! (Sărută mâna Mariei Antonovna ) Maria Antonovna! RASTACOVSCHI:(intră) Felicitările mele, Anton Antonovici! Să vă dea Dumnezeu viaţă lungă şi dumneavoastră şi tinerei perechi. Şi cât mai mulţi urmaşi: nepoţi şi strănepoţi. (Sărută mâna Anei Andreevna) Ana Andreevna! ( Sărută mâna Mariei Antonovna ) Maria Antonovna!    SCENA 4   Aceiaşi, Corobchin cu soţia, Liuliucov    COROBCHIN: Am onoare să vă felicit, Anton Antonovici! Ana Andreevna! (Sărută mâna Anei Andreevna) Maria Antonovna! (Sărută mâna Mariei Antonovna )  SOŢIA LUI COROBCHIN: Ana Andreevna,vă felicit din tot sufletul pentru această fericire!  LIULIUCOV: Am onoarea să vă felicit, Ana Andreevna (îi sărută mâna, apoi se-ntoarce spre public şi plescăie cu limba cu un aer satisfăcut). Am onoarea să vă felicit, Maria Antonovna! (îi sărută mâna şi se întoarce spre public cu acelaşi gest).     SCENA 5  O mulţime de oaspeţi în frac şi redingotă. Fiecare se duce întâi la Ana Andreevna, îi sărută mâna spunându-i “Ana Andreevna!”, apoi la Maria Antonovna, spunându-i “Maria Antonovna!”.  Bobcinschi şi Dobcinschi îşi fac loc printre oaspeţi.   BOBCINSCHI: Am onoare să vă felicit! DOBCINSCHI: Anton Antonovici, am onoarea să vă felicit! BOBCINSCHI: Pentru fericita întâmplare! DOBCINSCHI: Ana Andreevna! BOBCINSCHI:Ana Andreevna! (repezindu-se amândoi să-i sărute mâna, se lovesc cap în cap). DOBCINSCHI: Maria Antonovna! (îi sărută mâna) Am onoarea să vă felicit. Veţi fi foarte fericită, Maria Antonovna! O să purtaţi numai rochii de aur, o să mâncaţi fel de fel de supe minunate, veţi avea cea mai plăcută viaţă. BOBCINSCHI: ( îl întrerupe): Maria Antonovna,  am onoarea să vă felicit. Dumnezeu să vă dea toate bogăţiile pamântului, bani  şi un băieţaş mic, mic de tot, (arată cu mâna) pe care să-l  poţi ţine în palmă! Şi să strige  băieţelul aşa: Oa-a! Oa-a! Oa-a!     SCENA 6  OaspeţIi noi care sărută mâinile gazdelor. Luca Luchici şi soţia lui    LUCA LUCHICI: Am onoarea… SOŢIA LUI  LUCA LUCHICI (O ia înainte) Te felicit, Ana Andreevna! (se sărută) Vai, ce mult mă bucur. Cineva mi-a zis: “Ana Andreevna îşi mărită fata”! Vai, Doamne Dumnezeule! mi-am zis eu atunci şi atât de tare m-am bucurat că i-am spus lui bărbatu-meu: “Ai auzit Lucancic, ce fericire a dat peste Ana Andreevna?”. “Ah, mi-am zis în sinea mea, slavă Domnului”! şi lui i-am spus: “Sunt atât de încântată, că ard de nerăbdare  să-i exprim asta personal Anei Andreevna.”Ah, Doamne Dumnezeule! - m-am gândit iar,- Ana Andreevna aştepta o partidă bună pentru fiica ei şi uite cum  e soarta: s-a-ntâmplat exact aşa cum şi-a dorit”. Atât de tare m-am bucurat, că nici vorbi nu puteam. Plângeam, plângeam, chiar urlam, încât Luca Luchici mi-a zis: “ De ce plângi, Nastenica?” „Lucancic, i-am spus, nici eu nu ştiu , doar că lacrimile, uite îmi curg şiroaie.” PRIMARUL: Domnilor, vă rog din suflet să luaţi loc. Ei, Mişca, adu  mai multe  scaune…  (oaspeţii se aşează)     SCENA 7  Aceiaşi, comisarul şi sergenţii    COMISARUL: Am onoarea să vă felicit, excelenţă, şi să vă doresc tot binele din lume pentru mulţi ani înainte! PRIMARUL: Mulţumesc! Mulţumesc! Vă rog, să luaţi loc ,domnilor. (oaspeţii se aşează) AMMOS  FEODOROVICI: Anton Antonovici, te rog să ne spui şi nouă, cum a început: în cele mai mici amănunte şi cum s-a ajuns aici? PRIMARUL: În modul cel mai extraordinar: a binevoit personal să-mi ceară mâna fetei. ANA ANDREEVNA: În  cel mai respectuos şi cel mai manierat mod. A vorbit  extraordinar de frumos: “Ana Andreevna, zice, fac totul numai din respect pentru calităţile dumneavoasrtră...” Ce om minunat, ce educaţie, ce nobleţe!… “N-o să mă credeţi poate, zice el, dar viaţa mea nu costă nimic, Ana Andreevna, sunt fermecat de însuşirile dumneavoastră rare”. MARIA ANTONOVNA: Vai, mamiţo, dar asta mi-a spus-o mie. ANA ANDREEVNA: Încetează! Nu ştii nimic şi mai ales nu te amesteca în treburile altora! “Eu, Ana Andreevna, sunt uimit”… Şi ce cuvinte măgulitoare au urmat... Iar când am vrut să-i spun că noi nu putem spera la o asemenea onoare, mi-a căzut deodată în genunchi şi a strigat plin de nobleţe: “Ana Andreevna, nu mă neferici. Consimte să răspunzi pasiunii mele, altfel îmi pun capăt zilelor!” MARIA ANTONOVNA: Zău, mamiţo, dar el spunea asta despre  mine! ANA ANDREEVNA: Da, bineînţeles ...a spus şi depre tine, eu  nu tăgăduiesc. PRIMARUL: Dar cât de tare ne-a  speriat?! Zicea că se-mpuşcă! “ Mă-mpuşc! Mă-mpuşc!” ,aşa zicea. UNII OASPEŢI: Ei, ca să vezi! AMMOS FEODOROVICI: Ce chestie! LUCA LUCHICI: Asta-i într-adevăr mâna destinului. ARTEMII FILIPOVICI: Ăsta nu e destin! Destinul e orb. E meritul omului. (aparte) La un porc ca ăsta şi norocu-i porcesc! AMMOS FEODOROVICI: Anton Antonovici, m-am hotărât să-ţi vând câinele ăla, pe care voiai să-l cumperi. PRIMARUL: Nu. Nu-mi  arde acum de câini. AMMOS FEODOROVICI: Ei, dacă nu vrei… poate ne-nţelegem pentru altul. SOŢIA LUI COROBCHIN: Ah, Ana Andreevna, nu-ţi poţi imagina cât mă bucur pentru fericirea voastră! COROBCHIN: Şi unde-i acum, dacă-mi permiteţi să-ntreb, ilustrul oaspete? Am auzit că a plecat, nu se ştie pentru ce. PRIMARUL: Da, a plecat pentru o zi, pentru o chestiune foarte importantă. ANA ANDREEVNA: S-a dus să ceară binecuvântarea unchiului său. PRIMARUL: Binecuvântarea unchiului! Dar chiar mâine… (strănută, toţi în cor: “noroc!”) Mulţumesc! Se-ntoarce chiar mâine!  (strănută, urări în cor; printre altele, se aud mai distinct următoarele voci: ) COMISARUL: Multă sănătate, excelenţă! BOBCINSCHI: O sută de ani şi un sac de aur! DOBCINSCHI: De 40 de ori câte 40 de ani ! ARTEMII FILIPOVICI: De nu te-aş mai vedea! SOŢIA LUI COROBCHIN: Lua-te-ar dracu! PRIMARUL: Vă mulţumesc din suflet! Şi vă doresc la toţi la fel! ANA ANDREEVNA: Intenţionăm să ne stabilim acum la Petersburg. Aici, mărturisesc, aerul e cam ...e prea provincial. Recunosc, e foarte neplăcut!… Şi pentru soţul meu...acolo o să-l facă general… PRIMARUL: Da, recunosc, domnilor, dracu să mă ia, dar abia aştept să ajung general! LUCA LUCHICI: Să-ţi  dea Dumnezeu să ajungi. RASTACOVSCHI: Omul propune, Dumnezeu dispune! AMMOS FEODOROVICI: Corabia mare necesită o apă mare. ARTEMII FILIPOVICI: După merit şi răsplată! AMMOS FEODOROVICI: (aparte): Ăsta e în stare să ne-o facă când s-o vedea general! Uniforma pentru el va fi ca şaua pentru vacă. Ei, nu, frate, mai e până acolo. Sunt pe aici  oameni mai curaţi ca tine şi n-au ajuns încă generali. ARTEMII FILIPOVICI: (aparte) Ia te uită , fir-ar să fie, unde se bagă! Te pomeneşti că ajunge şi general. Că importanţă, lua-l-ar toţi dracii să-l ia, îşi dă destulă. (tare) Să nu ne uiţi atunci, Anton Antonovici! AMMOS FEODOROVICI: Şi dacă s-o-ntâmpla să avem nevoie de ceva, s-avem şi noi unde bate la uşă! COROBCHIN:  La anul îl duc pe fiul meu în capitală, să fie de folos ţării, aşa că am să vă rog sa-i oferiţi protecţia dumneavoastră, să-i fiţi ca un tată, bietului orfan! PRIMARUL: Din partea mea, sunt gata să fac tot ce pot. ANA ANDREEVNA: Tu, Antoşa, întotdeauna eşti gata să promiţi. În primul rând, că  n-o să ai timp să te gândeşti la astea. Şi de ce trebuie să te împovărezi cu asemenea  promisiuni? PRIMARUL: Dar de ce nu, sufleţelul meu! Uneori am să pot. ANA ANDREEVNA: Se poate, desigur, uneori, dar n-o să-ţi pui tu obrazul pentru orice neisprăvit. NEVASTA LUI COROBCHIN: Aţi auzit-o cum ne tratează? O DOAMNĂ: Aşa a fost de când o ştiu; eu o cunosc; dacă o laşi în casă ţi se urcă pe masă...     SCENA 8   Aceiaşi şi dirigintele poştei   DIRIGINTELE POŞTEI: (Intră val-vârtej, cu o scrisoare desfăcută în mână) O chestiune  nemaipomenită, domnilor! Funcţionarul pe care l-am luat drept revizor, nu era revizor. TOŢI : Cum nu era revizor?! DIRIGINTELE POŞTEI: Dar chiar deloc revizor! Am aflat din scrisoarea asta. PRIMARUL: Cum? Ce tot spui? Din care  scrisoare? DIRIGINTELE POŞTEI: Din propria lui scrisoare! Mi s-a adus la poştă o scrisoare. M-am uitat la adresă şi văd: ”Strada Poştei”. Am încremenit! “Probabil, mi-am zis eu, a găsit ceva nereguli la poştă şi informează conducerea.” Am luat-o şi am deschis-o. PRIMARUL: Păi cum ţi-ai permis...? DIRIGINTELE POŞTEI: Nici eu nu ştiu cum… o putere supranaturală m-a împins! Eram gata să chem un curier ca s-o trimit cu o cursă specială. Dar m-a cuprins o curiozitate, cum n-am mai simţit in viaţa mea. Nu puteam, nu puteam să rezist. Simţeam că nu pot. Mă atrăgea. Ma atrăgea nebuneşte… mi se părea că un glas îmi şoptea la ureche: “Ei, n-o deschide, te nenoroceşti…” iar în urechea cealaltă diavolul parcă-mi sufla: “Deschide-o, deschide-o, deschide-o!” Când am atins sigiliul parcă m-a ars cu foc, iar după ce l-am rupt, m-a trecut  un fior de gheaţă. Îmi tremurau mâinile şi mi s-a întunecat totul! PRIMARUL: Cum ţi-ai permis dumneata să desfaci scrisoarea unei personalităţi atât de importante?  DIRIGINTELE POŞTEI: Tocmai asta şi e! Că nu e nici importantă şi nici personalitate! PRIMARUL: Dar ce e, dupa părerea dumitale? DIRIGINTELE POŞTEI: Nici una, nici alta. Dracu ştie ce e! PRIMARUL: (furios) Cum adică nici una, nici alta? Cum îndrăzneşti să-l faci “nici una, nici alta“ ! Şi pe deasupra şi “dracu ştie ce e!” Te arestez!... DIRIGINTELE POŞTEI: Cine? Dumneata? PRIMARUL: Da. Eu! DIRIGINTELE POŞTEI: Ai mâinile cam scurte. PRIMARUL: Ştii dumneata că el se-nsoară cu fiică-mea, că eu o să ajung un mare general şi cam să te trimit să putrezeşti tocmai în Siberia! DIRIGINTELE POŞTEI: Eh, Anton Antonovici! Auzi, Siberia! Siberia e departe! Mai bine să vă citesc scrisoarea. Domnilor, daţi-mi voie să vă citesc scrisoarea. TOŢI: Citeşte, citeşte! DIRIGINTELE POŞTEI: (citeşte) ”Mă grăbesc să-ţi povestesc, dragă Triapicichin, ce minuni mi s-au  întâmplat. Pe drum, în timpul călătoriei mele, un căpitan de infanterie m-a falimentat la cărţi. Chiar atunci când hangiul voia să mă bage la închisoare, m-a salvat fizionomia mea de Petersburg şi felul cum eram îmbrăcat. Tot oraşul m-a luat drept un general-guvernator.Locuiesc acum  în casa primarului, într-o petrecere continuă. Fac o curte îndrăcită fetei şi soţiei primarului. Nu m-am decis cu care din ele să încep. Probabil cu mama, care pare  dispusă  la orice concesiii. Ţi-aminteşti cum trăgeam amândoi mâţa de coadă, cum mâncam pe datorie  şi  cum odată  m-a luat de guler cofetarul ăla fiindcă mâncasem vre-o două  prăjituri în numele Regelui Angliei? Acum e totul invers. Mă împrumută toţi cu câţi bani vreau. Să-i vezi ce originali sunt, ai muri de râs. Ştiu că tu scrii  la ziar ! Poate le faci loc şi lor în articolele tale. În primul rând, primarul: e prost ca o cizmă…” PRIMARUL: Nu se poate! Nu scrie acolo aşa ceva! DIRIGINTELE POŞTEI: (arată scrisoarea) Citeşte singur! PRIMARUL: (citeşte) “Ca o cizmă”. Nu se poate! Asta dumneata ai scris-o! DIRIGINTELE POŞTEI. Cum s-o scriu eu ! ARTEMII FILIPOVICI: Citeşte! LUCA LUCHICI: Citeşte ! DIRIGINTELE POŞTEI: (continuă să citească ) “ Primarul e prost ca o cizmă...”  PRIMARUL: Mai şi repetă, lua-l-ar dracu! Nu-mi ajunge că e scris! DIRIGINTELE POŞTEI: (citind) : aaaaa… aaa… , “ca o cizmă” … Dirigintele poştei e şi el  cumsecade…” ( nu mai citeşte ). Aici şi despre mine se exprimă nu tocmai frumos.  PRIMARUL: Ce-are a face! Citeşte!  DIRIGINTELE POŞTEI: Ce rost are? PRIMARUL: Ei, fir-ar să fie! Dacă citim, citim tot. Citeşte tot! ARTEMII FILIPOVICI: Permiteţi-mi să citesc eu. (îşi pune ochelarii pe nas şi citeşte)  “Dirigintele poştei seamănă leit cu paznicul departamentului, Miheev, probabil e tot atât de beţiv, ticălosul."  DIRIGINTELE POŞTEI (către public) O haimana care trebuie biciuită, nu altceva. ARTEMII FILIPOVICI (continuă să citească) Administratorul aşezămintelor de binefacere… ba…ba.. ( se bâlbâie) COROBCHIN: Dar de ce te-ai oprit?  ARTEMII FILIPOVICI : Nu se pre înţelege… de altfel se vede că-i un derbedeu. COROBCHIN: Daţi-mi mie, cred că am ochii mai buni. (ia scrisoarea)  ARTEMII FILIPOVICI: (nu vrea să-i dea scrisoarea) : Putem sări peste asta. Mai departe e citeţ… COROBCHIN: Dă-mi voie. Pot şi eu. ARTEMII FILIPOVICI: Şi eu pot citi mai departe. De-aici încolo, e scris clar. DIRIGINTELE POŞTEI: Nu! Citeşte tot, că şi până acum s-a citit tot. TOŢI:  Dă scrisoarea, Artemii Filipovici! Dă scrisoarea! (Lui Corobchin:) Citeşte! ARTEMII FILIPOVICI: Imediat! (dă scrisoarea) Poftim, uite! (acoperă cu degetul pe scrisoare) Citeşte de aici înainte (dau buzna cu toţii pe el). DIRIGINTELE POŞTEI: Citeşte! Citeşte! Prostii, citeşte tot! COROBCHIN: (citeşte) “Administratorul aşezămintelor de binefacere e unul, Zemlianica, un adevărat porc cu tichie.”  ARTEMII FILIPOVICI: (către public): E lipsit de umor! Porc cu tichie! Cine a mai văzut porc cu tichie! COROBCHIN: (continuă să citească) “Inspectorul şcolar miroase a ceapă de trăsneşte.”  LUCA LUCHICI (către public):  Zău, eu nu pun ceapă în gură, pe onoarea mea! AMMOS FEODOROVICI :(aparte): Slavă Domnului, că măcar de mine nu se leagă. COROBCHIN (citeşte): “Judecătorul…” AMMOS FEODOROVICI: Na-ţi-o bună!  (tare) Domnilor, eu cred că scrisoarea e cam lungă. Şi nici nu merită să citim o asemenea porcărie, s-o ia dracu!  LUCA LUCHICI: Ba nu! DIRIGINTELE POŞTEI: Nu! Citeşte ! ARTEMII FILIPOVICI: Te poftesc să citeşti! COROBCHIN (citeşte): “Judecatorul Liapchin-Teapchin, e tot ce poate fi mai mauvais-ton” (se opreşte) Ăsta trebuie să fie vreun cuvânt franţuzesc! AMMOS FEODOROVICI: Dracu ştie ce-o fi însemnând. Bine-ar fi să însemne numai puşlama. Dar poate fi şi ceva mai rău. COROBCHIN:(continuă să citească) “Altminteri sunt oameni primitori, buni la suflet. Cu bine, dragă  Triapicichin. Cred că, urmându-ţi exemplul, am să mă apuc şi eu de literatură. E plictisitor să trăiesc aşa. Mi-e dor de hrană sufletească. Simt nevoia sa mă ocup de lucruri mari. Scrie-mi în gubernia Saratov, satul Podcatilovca (întoarce scrisoarea şi citeşte adresa pe dos): Domniei sale, domnului Ivan Vasilievici Triapicichin, Petersburg, strada Poştei 97, etajul 3, în curte, pe dreapta”. O DOAMNĂ: Ce întorsătură neaşteptată! PRIMARUL: M-a omorât, m-a omorât, m-a ucis! De tot m-a ucis! Nu mai văd nimic! Nu mai văd decât râturi de porci în faţa mea, nu feţe de oameni… trebuie să-l întoarcem. Să-l întoarcem din drum. (face un gest cu mâna ) Cum să-l mai întorci? La naiba!Ba chiar am dat ordin să i se dea caii cei mai buni. Dracu m-a pus să-i dau şi recomandări pentru celelalte staţii!   SOŢIA LUI COROBCHIN: Ce confuzie de nedescris! AMMOS FEODOROVICI: Şi totuşi, lua-m-ar toţi dracii să mă ia! Domnilor, mi-a luat cu împrumut trei sute de ruble! ARTEMII FILIPOVICI: Şi de la mine trei sute de ruble. DIRIGINTELE POŞTEI: (oftează) Şi de la mine trei sute. BOBCINSCHI: De la mine şi de la Piotr Ivanovici 65 de ruble în hârtii. Da domnilor! AMMOS FEODOROVICI (işi lasă mâinile-n jos, dezolat): Cum s-a putut, domnilor, să fim prostiţi în halul ăsta? PRIMARUL: (dându-şi pumni în cap) : Dar eu, cum am putut eu, prost  bătrân? Berbec bătrân cum m-am ţăcănit?! Sunt slujbaş de 30 de ani! Nici-un negustor, nici-un antreprenor n-a putut să mă ducă cu preşul! I-am păcălit pe cei mai mari hoţi. Pungaşii care înşelau pe toată lumea, îşi găseau naşul cu mine! Trei guvernatori am băgat în buzunar! Şi ce mi-s guvernatorii? (gest) Nici nu mai vorbesc de guvernatori! ANA ANDREEVNA: Antoşa, dar aşa ceva nu se poate! E logodit cu Maşenica... PRIMARUL (turbat): Logodit! S-a logodit, pe dracu! La logodnă te mai gândeşti acum! (nebun de furie) Uitaţi-vă, uitaţi-vă, oameni buni, uitaţi-vă  creştini, priviţi cum a fost prostit primarul! Prost bătrân! Pungaş ramolit. (se ameninţă singur cu pumnul) Auzi! Prostul de mine! Să-l iau eu pe un mucos, pe-o zdreanţă drept un om important! Şi acum el îşi vede liniştit de drum în clinchetul zurgălăilor! Parcă văd cum o să trâmbiţeze la toata lumea întâmplarea asta! Nu numai c-am să ajung de râsul omenirii! Dar te pomeneşti c-o să se găsească şi vreun mâzgălitor de hârtie, vreun scriitoraş, care să mă ironizeze într-o comedie. Asta-i ofensa  cea mai mare! Ăştia  nu ţin cont de grad  sau de  funcţie. O să se găseasca destui imbecili să  rânjească şi să bată din palme. Şi voi , de ce râdeţi? Să ştiţi că de voi râdeţi! Eh! Ce v-aş mai… (bate din picioare de furie)  De-aş putea, i-aş  strânge pe toţi mâzgălitorii ăştia, conţopiştii ăştia, liberali afurisiţi, sămânţa dracului, i-aş băga pe toţi într-un sac şi i-aş face  fărâme! I-aş strivi cu picioarele  ca pe nişte viermi. (ameninţă cu pumnul şi calcă în picioare un sac imaginar. O pauză) Nu pot nicidecum să-mi revin ! E adevărat că  Dumnezeu când vrea să piardă pe cineva,  întâi  îi ia minţile! Ce-am vazut eu la derbedeul ăsta ca să-l iau drept revizor? Nimic! Cum nu seamăn eu cu o moara de vânt aşa nu semăna el! Dar au  strigat cu toţii: Revizorul! Revizorul! Cine a fost cel dintâi care a lansat zvonul că  ăsta-i revizorul? Cine? Răspundeţi! ARTEMII FILIPOVICI (gest de neputinţă): Taie-mă, spânzură-mă, dar nu pot  să-mi  explic cum de s-a întâmplat! Parcă  ni s-a pus o ceaţă pe creier! Ori şi-a bătut dracu joc de noi! AMMOS FEODOROVICI: Chiar aşa! Cine a spus întâi? Uite cine: deştepţii aştia doi. (arată la Bobcinschi si Dobcibschi). BOBCINSCHI: Zău, nu eu! Nici prin gând nu mi-a trecut!  DOBCINSCHI: Eu n-am spus nimic, zău, nimic. ARTEMII FILIPOVICI: Voi! Cu siguranţă, voi! LUCA LUCHICI: Aţi venit de la han , strigând ca nebunii: a sosit, a sosit! Nu plăteşte nicio copeică. Ce să  spun! L-aţi apucat pe Dumnezeu de-un picior. PRIMARUL: Bineînţeles că voi! Bârfitorii târgului!Mincinoşi nenorociţi!  ARTEMII FILIPOVICI:  Draciu să vă ia, cu revizorul vostru cu tot şi cu invenţiile  voastre! PRIMARUL. Umblaţi, de colo pâna colo, cu vorbe şi cu minciuni prin tot târgul! Bârfitorilor! Gaiţelor!  AMMOS FEODOROVICI: Intriganţi afurisiţi! LUCA LUCHICI: Proştilor! ARTEMII FILIPOVICI:  Javre râioase! (toată lumea e pe ei, grămadă)  BOBCINSCHI: Jur că nu eu, ci Piotr Ivanovici… DOBCINSCHI: Ah, să mă ierţi, Piotr Ivanovici, dumneata ai fost cel dintâi…. BOBCINSCHI: Ah! Ba  nu! Primul ai fost dumneata.    SCENA 9, ultima   Aceiaşi, un jardarm    JANDARMUL: Funcţionarul care a sosit din ordin suprem de la Petersburg  vă cere să vă prezentaţi imediat la dumnealui. A tras la han. (cuvintele cad ca un trăsnet, femeile scot în acelaşi timp un ţipăt de stupoare; întregul grup schimbându-şi deodata poziţia, rămâne încremenit)   Scenă mută   In mijloc, primarul, înţepenit ca un stâlp, cu capul pe spate şi  cu mâinile întinse. În dreapta lui, nevastă-sa şi fiică-sa, au încremenit într-un gest, înclinate cu tot corpul spre el. În spatele lor, dirigintele poştei, transformat parcă într-un semn de întrebare, încremenit cu faţa spre public. În spatele lui, Luca Luchici, într-o atitudine de stupefacţie naivă. În spatele lui, chiar la marginea scenei, un grup de trei doamne, rezemate unele de altele, privesc batjocoritor spre familia primarului. La stânga primarului, Zemlianica, cu capul înclinat într-o parte, pare că ascultă ceva. În spatele lui, judecatorul, cu braţele întinse, aplecat aproape pâna la pământ, cu o mişcare a buzelor de parcă fluieră sau spune: “Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!” Dupa el, Corobchin, întors spre public, face cu ochiul, răutacios şi semnificativ, spre primar; în spatele lui, chiar la marginea scenei, Dobcinschi si Bobcinschi, cu mâinile întinse unul spre altul, cu gurile căscate şi ochii holbaţi unul la altul. Celelalte personaje au împietrit ca nişte statui. Întregul grup rămâne în poziţia asta aproape un minut şi jumătate. Dupa aceea, cade cortina.            descarcare direct de aici....                                                                                                                                                                            de ascultat da-ti click aici...Revizorul teatru radiofonic latimp  

CAPITOLUL V   Câteva peripeţii ale autorului. Execuţia unui criminal. Autorul îşi arată priceperea în arta navigaţiei.   Pot spune, pe bună dreptate, că aş fi dus un trai fericit în ţara aceea, dacă micimea mea nu m-ar fi expus la mai multe întâmplări ridicole şi supărătoare, dintre care îmi voi lua libertatea să povestesc câteva. Glumdalclitch mă ducea adesea în grădinile palatului, în cutia mea cea mică, şi uneori mă scotea afară şi mă ţinea în mână sau mă lăsa jos ca să mă plimb. Mi-aduc aminte că odată, înainte de a fi izgonit de regină, piticul s-a luat după noi în grădină. Dădaca mea tocmai mă lăsase jos, şi cum şi eu şi el ne aflam foarte aproape unul de celălalt lângă nişte meri pitici, am vrut să-i arăt că sunt un om de duh şi am făcut o comparaţie prostească între el şi înălţimea copacilor - comparaţie ce se potriveşte întâmplător şi în limba lor ca şi într-a noastră. Pârdalnicul de pitic aşteptă prilejul potrivit, când tocmai mă aflam sub unul din aceşti pomi, şi începu să-l scuture drept în capul meu. Vreo zece mere, mari cât nişte butoaie de Bristol, căzură pe lângă urechile mele. Unul mă lovi în spate, în timp ce stăteam aplecat, şi mă pomenii trântit cu faţa la pământ. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău, iar piticul a fost iertat în urma stăruinţelor mele, fiindcă de fapt, eu îl stârnisem. Într-altă zi, Glumdalclitch mă lăsă singur pe un răzor cu iarbă moale, în timp ce ea se plimba mai încolo cu guvernanta ei. Între timp se porni o ploaie cu o grindină atât de năprasnică, încât imediat am fost trântit la pământ; şi cum stăm aşa, grindina mă lovea fără milă, de parcă aş fi fost bombardat cu mingi de tenis; totuşi, am reuşit să mă târăsc de-a buşilea şi să mă adăpostesc, culcat pe burtă, sub nişte frunze de cimbru; din cap până-n picioare am fost tot o vânătaie, aşa că zece zile n-am mai putut ieşi din casă. De altfel, nu e de mirare, deoarece natura păstrând aceleaşi proporţii în toate manifestările ei, în ţara aceea un bob de grindină este aproape de o mie opt sute de ori mai mare decât în Europa - lucru verificat de mine, ca unul ce am fost curios să le cântăresc şi să le măsor. În aceeaşi grădină mi s-a întâmplat însă un accident mai grav. Într-o zi, mica mea dădacă, socotind că m-a aşezat într-un loc ferit (ceea ce o rugam adeseori să facă spre a mă putea gândi în voie) şi cum, pe de altă parte, lăsase cutia acasă, la palat, ca să n-o tot poarte cu ea, s-a dus împreună cu guvernanta şi câteva doamne pe care le cunoştea într-alt colţ al grădinii. Pe când se afla la o depărtare de unde nu m-ar fi putut auzi, un câine mic şi alb al unuia din grădinari, intrînd din întâmplare în grădină, începu să adulmece locul unde mă aflam eu. Conducându-se după miros, câinele veni drept spre mine şi luându-mă în gură, alergă la stăpânul său dând vesel din coadă şi mă aşeză binişor pe pământ. Din fericire, fusese atât de bine dresat că m-a dus în dinţi fără să-mi pricinuiască nici cel mai mic rău şi fără să-mi strice măcar hainele. Dar bietul grădinar care mă cunoştea bine şi-mi arăta multă bunăvoinţă se înspăimântă grozav. Mă luă uşurel cu amândouă mâinile şi mă întrebă cum mă simt; eu eram însă atât de buimăcit că mi se tăiase răsuflarea şi-mi pierise graiul. Peste câteva clipe mi-am venit în fire şi el m-a dus, bun-zdravăn, la Glumdalclitch care, între timp, se întorsese la locul unde mă lăsase; biata fată, văzând că nu sunt nicăieri şi nici nu răspund la chemările ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Ea îl dojeni aspru pe grădinar din pricina câinelui. Am tăinuit cu toţii cele întâmplate şi la curte nu s-a aflat nimic, căci fata se temea de mânia reginei; ce-i drept, mărturisesc că şi eu m-am gândit că pentru reputaţia mea n-ar fi de loc nimerit să se afle păţania. Întîmplarea asta a hotărât-o pe Glumdalclitch să nu mă mai slăbească o clipă din ochi. De mult mă temeam eu de o astfel de hotărâre şi de aceea îi tăinuisem cu grijă unele mici peripeţii prin care trecusem de fiecare dată când mă lăsase singur. Într-o zi, un uliu ce se tot rotea pe deasupra grădinii se năpusti asupră-mi şi dacă n-aş fi scos repede pumnalul şi nu m-aş fi adăpostit în fugă sub un gard, m-ar fi înhăţat cu siguranţă în ghearele lui. Altădată, pe când mă urcam spre vârful unui muşuroi de cârtiţă, am intrat până-n gât în gaura prin care animalul aruncase afară pământul; a trebuit să născocesc o minciună gogonată pentru a lămuri cum mi-am murdărit hainele. Tot astfel, mi-am rupt într-o zi fluierul piciorului drept, poticnindu-mă în cochilia unui melc, în vreme ce mă plimbam singur şi mă gândeam la sărmana Anglie. N-aş putea spune dacă am fost încântat sau necăjit când în timpul acelor plimbări singuratice mi-am dat seama că păsărelele nu păreau de loc speriate la vederea mea, ci ţopăiau doar la un pas de mine, căutând viermişori sau alte vietăţi, fără să le pese, de parcă n-ar fi fost ţipenie de om în preajmă-le. Îmi amintesc că un sturz a îndrăznit chiar să-mi smulgă din mână o bucată de prăjitură, pe care Glumdalclitch tocmai mi-o dăduse la micul dejun. Când încercam să prind vreo păsărică, ele se apărau cu îndârjire, căutând să-mi ciugulească degetele, pe care le feream din calea lor, apoi ţopăiau nepăsătoare şi-şi vedeau mai departe de melci sau de viermişori. Într-o zi, însă, am pus mâna pe o bâtă şi ţintind un cânepar am zvârlit-o cu atâta putere, încât l-am doborât; înşfăcând prada de gât cu amândouă mâinile, am alergat triumfător la Glumdalclitch. Totuşi, pasărea fiind doar ameţită, îşi veni curând în fire şi începu să mă lovească atât de nemilos cu aripile în cap şi-n coaste, măcar că o ţineam departe de mine să nu mă zgârie cu ghearele, încât puţin a lipsit să nu-i dau drumul. Din fericire, un servitor m-a scos din impas, sucind gâtul păsării; a doua zi, din porunca reginei, câneparul mi-a fost servit la masă. După câte-mi amintesc, era ceva mai mare decât o lebădă de-a noastră. Doamnele de onoare o invitau pe Glumdalclitch în apartamentele lor şi o rugau să mă aducă şi pe mine, căci grozav le plăcea să mă vadă şi să mă mângâie. Ele mă dezbrăcau adesea în pielea goală şi mă vârau în sân, ceea ce mă scârbea la culme, căci, trebuie s-o spun, pielea lor mirosea foarte urât - lucru pe care, fireşte, nu-l amintesc aici pentru a ponegri aceste minunate făpturi faţă de care am cel mai mare respect. Bănuiesc însă că simţurile mele erau mai ascuţite tocmai datorită micimii mele şi că prea cinstitele doamne nu erau cu nimic mai prejos în ochii iubiţilor lor sau ai celor din jur, decât ne sunt nouă în Anglia fiinţele de-o seamă cu noi. Şi-apoi, la urma urmei găsesc că mirosul lor natural era mult mai uşor de îndurat decât atunci când foloseau parfumuri, din pricina cărora eu leşinam imediat. Nu pot să uit că odată în Liliput, într-o zi călduroasă, când umblasem mult, un prieten intim de al meu şi-a îngăduit să se plângă de mirosul puternic ce stăruia în preajma mea, deşi sunt tot atât de puţin vinovat pentru acest lucru ca cei mai mulţi de sexul meu; cred însă că mirosul lui era la fel de fin în raport cu al meu, cum era al meu în raport cu al celor din Brobdingnag. Cu acest prilej, trebuie să fac dreptate stăpânei mele, regina, şi dădacei mele Glumdalclitch, ale căror trupuri miroseau tot atât de plăcut ca al oricărei doamne din Anglia. Ceea ce mă stingherea cel mai mult în societatea acestor doamne de onoare (când mă aflam la ele în vizită, dus de Glumdalclitch) era să le văd purtându-se cu mine fără nici o sfială, de parcă aş fi fost o fiinţă lipsită de dorinţe; ele se despuiau în faţa mea, apoi îşi puneau cămaşa, în timp ce eu stăteam pe măsuţă, chiar în faţa trupurilor lor goale - privelişte ce nu mă ispitea câtuşi de puţin şi nu-mi deştepta alte simţăminte decât de groază şi de scârbă; când le priveam de aproape, pielea lor mi se părea foarte aspră, zbârcită şi pătată. Ici colo aveau câte o aluniţă, mare cât un fund de tăiat pâine, şi cu peri mai groşi decât sfoara de împachetat - ca să nu mai pomenesc de altele. Unde mai pui că nici nu se sinchiseau de mine şi se uşurau de cantitatea de lichid băută (cam vreo două butoaie de ale noastre) într-o oală în care puteau să încapă mai mult de trei poloboace. Cea mai frumoasă dintre aceste doamne de onoare, o fată zglobie de vreo şaisprezece ani, mă aşeza uneori călare pe unul din sfîrcurile sânului ei şi făcea fel de fel de năzbâtii, asupra cărora cititorul mă va ierta că nu stărui prea mult. Într-atât mă dezgustau astfel de lucruri, încât am rugat-o pe Glumdalclitch să născoceasă o scuză oarecare, ca să nu o mai văd pe fata aceea. Într-o zi, un tânăr, nepotul guvernantei dădacei mele, veni şi le pofti pe amândouă să asiste la o execuţie. Era vorba de un om care omorâse pe un prieten de-al tânărului. Până la urmă, Glumdalclitch se lăsă înduplecată împotriva voinţei sale, căci era foarte miloasă din fire; cât despre mine, cu toate că mi-era groază de asemenea privelişti, curiozitatea mă îndemna să mă duc, fiindcă, după părerea mea, spectacolul avea să fie cu totul neobişnuit. Răufăcătorul fu aşezat într-un scaun, pe un eşafod, anume ridicat în acest scop, şi călăul îi reteză capul dintr-o singură lovitură, cu o sabie lungă de vreo patruzeci de picioare. Şuvoaie de sânge ţâşniră din venele şi arterele lui şi se înălţară atât de sus, încât întreceau cu mult apele marii fântâni arteziene de la Versailles; când capul se rostogoli pe podeaua eşafodului, făcu un salt, încât mă cutremurai, cu toate că mă aflam la cel puţin o jumătate de milă engleză depărtare. Regina, căreia îi povesteam adesea călătoriile mele pe mare şi care nu pierdea niciodată prilejul să mă înveselească ori de câte ori mă vedea abătut, mă întrebă într-una din zile dacă mă pricep să manevrez o pânză sau o vâslă şi dacă vâslitul nu mi-ar face bine. I-am răspuns că mă pricep de minune şi la una şi la alta, căci deşi pe corabie eram de fapt chirurg sau doctor, adesea, la nevoie, am fost silit să fac pe marinarul. Totuşi mă întrebam cum ar fi fost cu putinţă să mă îndeletnicesc cu aşa ceva în ţara lor, unde cea mai mică luntre era cât cel mai mare vas de război de-al nostru, iar barca pe care eu aş fi putut s-o conduc nu ar fi rezistat pe nici unul din râurile lor. Majestatea Sa îmi spuse că dacă îi voi face planul unui vas, tâmplarul ei îl va construi, iar dânsa îmi va găsi un loc unde să navighez. Tâmplarul era un om priceput şi, sub îndrumările mele, construi în zece zile un mic vas cu tot greementul necesar, în care puteau să încapă cu uşurinţă opt europeni. Când fu terminat, regina se arătă atât de încântată, încât dădu fuga cu el în poală la rege; acesta porunci ca vasul (eu eram pe bord) să fie pus într-un bazin cu apă, spre a fi încercat. Din lipsă de spaţiu, însă nu am putut mânui vâslele. Regina însă întocmise încă dinainte un alt plan. Ea porunci tâmplarului să facă un jgheab de lemn, lung de trei sute de picioare, lat de cincizeci şi adânc de opt; jgheabul fu bine smolit, ca să nu curgă; şi apoi aşezat pe duşumea, de-a lungul peretelui, într-o încăpere mărginaşă a palatului. Aproape de fund, jgheabul avea un cep prin care să se scurgă apa atunci când începea să se învechească; doi servitori puteau să-l umple cu uşurinţă într-o jumătate de oră. Aici obişnuiam să vâslesc adesea pentru plăcerea mea şi a reginei, precum şi a doamnelor sale pe care, pare-se, le încânta nespus de mult îndemnarea şi sprinteneala mea. Uneori ridicam pânzele şi atunci nu aveam altceva de făcut decât să cârmesc, în timp ce doamnele îmi făceau vânt cu evantaiele; când oboseau, câţiva paji le luau locul şi suflau în vele, iar eu îmi arătam arta, manevrând când la tribord, când la babord, după cum doream. Când plimbarea se sfârşea, Glumdalclitch ducea întotdeauna vasul în camera ei şi-l agăţa într-un cui să se usuce. Odată, în timpul acestor exerciţii, mi s-a întâmplat un accident care putea să mă coste viaţa. Unul din paji pusese vasul în jgheab, iar guvernanta care o însoţea pe Glumdalclitch mă ridicase cu multă grijă, ca să mă aşeze la bord. Nu ştiu cum s-a făcut că i-am lunecat printre degete şi aş fi căzut cu siguranţă de la o înălţime de patruzeci de picioare pe duşumea dacă, printr-un noroc cu totul neaşteptat, nu aş fi rămas agăţat într-un ac prins de şorţul bunei doamne. Gămălia acului se opri între cămaşă şi cingătoarea pantalonilor mei, şi am stat aşa spânzurat în aer până când Glumdalclitch veni să mă scape. Altădată, unul din servitori, care avea sarcina să umple jgheabul din trei în trei zile cu apă proaspătă, lăsă din nebăgare de seamă să-i scape din găleată o broască uriaşă. Broasca stătu pitită până când apa fost aşezat pe vas; atunci, zărind un locşor unde se putea odihni, se caţără pe bord şi-l aplecă atât de mult pe-o coastă, încât am fost nevoit să trec în partea cealaltă şi să-l cumpănesc cu toată greutatea trupului, ca să nu se răstoarne. Îndată ce se văzu pe vas, dihania făcu un salt până-n mijlocul lui, apoi sări peste capul meu, şi tot aşa de colo, colo, mânjindu-mi faţa şi hainele cu murdăria ei scârboasă. Era atât de mare, încât părea cel mai hidos animal ce se poate închipui. Totuşi, am rugat-o pe Glumdalclitch să mă lase să mă descurc singur. I-am dat câteva lovituri zdravene cu una din vâsle şi până la urmă am silit-o să sară în apă. Dar cea mai mare primejdie prin care am trecut vreodată în ţara aceea mi-a prilejuit-o maimuţa unuia din băieţii de la bucătărie. Glumdalclitch mă închisese în camera ei, du-cîndu-se după treburi sau într-o vizită. Afară era foarte cald; fereastra camerei fusese lăsată deschisă, de asemenea ferestrele şi uşa cutiei mele celei mari în care locuiam de obicei, fiind spaţioasă şi confortabilă. Pe când şedeam la masă, cufundat în gânduri, mi s-a părut că cineva sare înăuntru pe fereastră şi zburdă încoa şi încolo. Deşi cuprins de spaimă, am îndrăznit totuşi să privesc afară, dar fără să mă clintesc de la locul meu; şi mi-a fost dat să văd jivina aceea neastâmpărată zbenguindu-se şi ţopăind de colo, colo; în cele din urmă lighioana se apropie şi de cutia mea; părea s-o cerceteze cu multă luare-aminte, iţindu-se când la uşă, când pe la ferestre. Am fugit spre cel mai îndepărtat ungher al camerei sau al cutiei. Tot iscodind cu privirea, maimuţa mă băgase atât de rău în sperieţi, încât nu mi-a mai dat prin minte să mă ascund sub pat - lucru pe care, de altfel, aş fi putut să-l fac cu uşurinţă. După ce se uită câtva timp prin odaie, rânjind şi bolborosind, maimuţa dădu cu ochii de mine, vârî laba pe uşă, căutând să mă ajungă, aşa cum face pisica atunci când se joacă cu un şoarece, şi cu toate că fugeam dintr-un colţ într-altul, până la urmă tot izbuti să mă înhaţe de pulpana hainei (mătasea din ţara aceea era foarte groasă şi rezistentă) şi să mă tragă afară. Mă ridică în laba dreaptă şi mă ţinu aşa cum ţine o doică un copil când vrea să-l alăpteze, sau cum văzusem eu în Europa o maimuţă făcând acelaşi lucru cu o pisică. Am încercat să mă zbat, dar lighioana mă strânse aşa de tare, încât am socotit mai înţelept să mă supun. Am toate motivele să cred că mă luase drept un pui de maimuţă, deoarece, plină de gingăşie, îmi tot mângâia faţa, cu cealaltă labă. În timp ce se distra astfel, maimuţa fu întreruptă de un zgomot ce se auzea la uşa camerei, ca şi cum cineva ar fi încercat s-o deschidă; cât ai clipi, dihania se făcu nevăzută pe unde venise, apoi ţinându-mă strâns cu o labă, se caţără pe burlane şi pe streşini cu ajutorul celorlalte trei, până ajunse pe acoperişul clădirii vecine. În clipa când se pregătea s-o şteargă, am auzit-o pe Glumdalclitch scoţând un ţipăt. Biata fată era înnebunită; întreaga aripă a palatului fu cuprinsă de panică, servitorii alergară după scări; sute de oameni de la curte au putut vedea cum maimuţa, cocoţată sus pe acoperiş mă ţinea în braţe ca pe un copil şi mă îndopa de zor cu mâncare scoasă din fălcile ei; şi ori de câte ori nu voiam să mănânc, mă mângâia drăgăstos.  Mulţi din cei ce căscau gura au pufnit în râs, şi eu unul nu le găsesc nici o vină căci, fără îndoială, priveliştea era destul de caraghioasă, numai că mie nu mi se părea de loc astfel. Câţiva aruncară cu pietre, doar-doar maimuţa va coborî, dar lucrul acesta li se interzise cu stricteţe, fiindcă s-ar fi putut prea bine să m-aleg cu ţeasta zdrobită. Mai mulţi oameni rezemară scările de ziduri şi începură să urce. Maimuţa băgă de seamă, şi văzându-se împresurată şi neputînd să alerge îndeajuns de repede în trei labe, mă lepădă pe o ţiglă a acoperişului şi o luă la sănătoasa. Am stat aşa câtva timp, la o înălţime de cinci sute de yarzi, aşteptând din clipă în clipă să mă sufle vântul sau să-mi vină ameţeală şi să mă rostogolesc din vârful acoperişului până la streaşină, dar un băiat de treabă, unul din servitorii dădacei mele, se urcă până la mine, mă băgă în buzunarul pantalonilor şi mă dădu jos cu bine. Aproape că mă înecasem din pricina porcăriilor pe care mi le vârâse în gură maimuţa; dar drăguţa mea dădacă mi le scoase din gât cu un ac mic, după care am început să vomit, ceea ce m-a uşurat foarte mult. Eram totuşi atât de slăbit şi plin de vânătăi din pricina strânsorii hidosului animal, încât am fost nevoit să stau în pat două săptămâni. Regele, regina şi întreaga curte trimiteau în fiecare zi să se intereseze de starea sănătăţii mele, iar regina mă vizită de mai multe ori în timpul bolii. Maimuţa fu ucisă şi se dădu ordin ca nici un animal de acest fel să nu mai fie ţinut prin preajma palatului. După ce m-am însănătoşit m-am dus la rege să-i mulţumesc pentru bunătatea sa, iar suveranul a binevoit să facă fel de fel de glume pe socoteala păţaniei mele. M-a întrebat la ce anume mă gândeam în timp ce mă aflam în labele maimuţei, cum îmi plăcuse mâncarea şi felul în care mă hrănise dihania şi dacă nu cumva aerul proaspăt de pe acoperiş mi-a deschis pofta de mîncare. De asemenea voia să ştie ce aş fi făcut într-o astfel de împrejurare în propria mea ţară. I-am răspuns Majestăţii Sale că în Europa nu se găsesc maimuţe, afară doar de cele aduse de prin alte meleaguri, ca rarităţi, dar că ele sunt aşa de mici, încât m-aş încumeta să mă bat cu zece odată, dacă ar îndrăzni să mă atace. Cât despre monstruosul animal cu care avusesem de furcă (adevărul e că era mare cât un elefant), dacă groaza mi-ar fi îngăduit să mă gândesc la pumnal (în timp ce vorbeam, priveam fioros şi-mi zăngăneam pumnalul) în clipa când şi-a vârât laba în camera mea, l-aş fi rănit poate atât de tare, încât l-aş fi făcut să şi-o retragă mai repede decât o vârâse. Toate acestea le-am spus cu glas hotărât ca un om care se teme să nu i se pună la îndoială curajul. Totuşi, vorbele mele nu făcură altceva decât să stîrnească un hohot de râs pe care, cu tot respectul cuvenit Maiestăţii Sale, toţi cei de faţă nu şi l-au putut stăpâni. Aceasta m-a făcut să mă gândesc cât de zadarnică este strădania omului care se căzneşte să se ridice în ochii celor ce nu sunt nici pe departe egalii săi. Şi totuşi, după ce m-am înapoiat în Anglia, nu rareori mi-a fost dat să văd lucruri asemănătoare, când câte un biet caraghios, vrednic de dispreţ, fără cel mai mic drept pe care-l poate oferi naşterea - un fizic plăcut, spirit sau bun simţ, - cutează să-şi dea aere şi să se măsoare cu cele mai de seamă personalităţi ale regatului. Nu trecea zi ca eu să nu dau curţii prilej să facă haz pe socoteala mea, iar pe Glumdalclitch, cu toate că mă iubea nespus de mult, o tăia capul s-o vestească pe regină ori de câte ori făceam câte o boroboaţă care, după părerea ei, ar fi putut s-o înveselească pe Majestatea Sa. Într-o zi, cum nu se simţea prea bine, fata plecă împreună cu guvernanta să facă o plimbare afară din oraş, cam la vreo treizeci de mile, cale de un ceas cu trăsura. Coborâră pe un câmp lângă o potecă, iar Glumdalclitch puse jos cutia mea de călătorie, să pot ieşi să mă plimb. Pe potecă era o baligă de vacă, iar eu mi-am pus în gând să-mi încerc puterile sărind peste ea. Mi-am luat. avânt, dar din nefericire saltul a fost prea scurt şi m-am pomenit, drept în mijlocul balegii, înfundat până la genunchi. Cu chiu cu vai am izbutit să ies din murdărie, iar unul din servitori mă şterse cât putu mai bine cu batista, căci eram mânjit tot. Glumdalclitch mă închise în cutie şi nu-mi mai dădu drumul până acasă. Regina fu informată curând despre cele petrecute, iar servitorii avură grijă să povestească păţania, aşa că timp de câteva zile la curte s-a făcut haz nespus pe socoteala mea.     CAPITOLUL VI   Mai multe născociri de ale autorului pentru a face plăcere regelui şi reginei.Îşi arată priceperea în muzică. Regele se interesează de starea lucrurilor în Anglia şi autorul i-o descrie. Observaţiile regelui cu acest prilej.   Cum şi eu mă număram printre curteni, o dată sau de două ori pe săptămână eram de faţă când regele se deştepta din somn. De asemenea, l-am văzut adesea sub mâna bărbierului său, ceea ce la început mi s-a părut un spectacol înviorător, căci briciul era aproape de două ori mai lung decât o coasă obişnuita. Majestatea Sa, potrivit obiceiului ţării, se bărbierea numai de două ori pe săptămână. L-am rugat odată pe bărbier să-mi dea nişte olăbuc din care am cules vreo patruzeci-cincizeci de fire de păr aspru. Am luat după aceea o bucată de lemn subţire şi am tăiat-o după modelul unui pieptene, găurindu-l la distanţe egale cu acul cel mai mic pe care l-am putut găsi la Glumdalclitch. Am vârât apoi firele de păr în găurele, răzuindu-le cu cuţitul şi ascuţindu-le la vârf, până când am izbutit să-mi fac un piepten cât se poate de arătos. De altminteri, era şi timpul, deoarece dinţii pieptenului meu se cam rupseseră şi nu prea mă mai puteam folosi de el; pe de altă parte, nu cunoşteam în ţara aceea nici un meşter atât de iscusit care să-mi poată face altul. Aceasta îmi aminteşte de o îndeletnicire cu care mi-am petrecut multe din ceasurile mele de răgaz. O rugasem pe camerista reginei să-mi păstreze smocurile de păr ce rămâneau după ce Majestatea Sa se pieptăna, şi cu timpul strânsesem o cantitate destul de mare; într-o zi, sfătuindu-mă cu prietenul meu, tâmplarul, care avea poruncă să-mi îndeplinească micile mele dorinţe, i-am arătat cum să facă două schelete de scaun, nu mai mari decât cele pe care le aveam în odaia mea, şi cum să găurească cu o sulă subţire marginea spetezelor şi a fundului; prin găurile acestea am trecut firele cele mai groase din părul reginei, exact în felul în care se împletesc scaunele de trestie în Anglia. Când au fost gata, le-am dăruit Majestăţii Sale regina, care le păstra în iatacul ei, arătându-le tuturor ca pe nişte lucruri rare - şi, într-adevăr, se minunau toţi cei care le vedeau. Regina ar fi dorit să mă vadă şezând pe unul din aceste scaune, dar eu m-am împotrivit să-i dau ascultare, spunându-i că prefer să mor de o mie de ori decât să-mi aşez o parte atât de necuviincioasă a trupului meu pe firele acelea preţioase de păr, care au împodobit odată capul Majestăţii Sale. Având din totdeauna o aplicaţie deosebită spre meşteşugărie, am mai făcut din fire de păr şi o punguliţă, lungă de vreo cinci picioare, cu numele Majestăţii Sale scris cu litere de aur; pe aceasta, cu încuviinţarea reginei, am dăruit-o lui Glumdalclitch. La drept vorbind era mai curând un lucru plăcut la vedere decât folositor, nefiind îndeajuns de rezistent ca să poată ţine monede mai mari şi de aceea Glumdalolitch nu păstra într-însa decât câteva jucărioare care plac fetiţelor. Regele fiind un mare iubitor de muzică, la palat aveau loc adesea concerte pe care uneori le ascultam şi eu din cutia mea, aşezată pe o masă; dar zgomotul orchestrei era atât de mare, încât de abia puteam desluşi melodiile. Sunt încredinţat că toate tobele şi trompetele unei armate regale, de-ar fi să bată şi să-ţi sune în urechi, n-ar putea întrece zgomotul acela. De aceea rugam întotdeauna să mi se mute cutia cât mai departe de orchestră, iar după ce închideam uşile şi ferestrele şi trăgeam perdelele, n-aş putea spune că muzica lor era cu totul neplăcută. În tinereţea mea învăţasem să cânt puţin la spinetă. Glumdalclitch avea una în camera ei şi un profesor venea de două ori pe săptămână să-i dea lecţii. Îi spun spinetă, fiindcă semăna întrucâtva cu acest instrument şi se cânta cam în acelaşi fel. Într-o zi m-am gândit să-l distrez pe rege şi pe regină, cântând un cântec englezesc la acest instrument. Dar lucrul se dovedi nespus de greu, deoarece spinetă avea cam şaizeci de picioare lungime şi fiecare clapă era lată de aproape un picior, astfel încât chiar atunci când întindeam braţele nu puteam cuprinde mai mult de cinci clape; iar ca să le apăs, era nevoie de o lovitură zdravănă cu pumnul - muncă anevoioasă şi zadarnică. M-am gândit atunci la următoarea soluţie: am luat două beţe rotunde cam de mărimea unor ciomege obişnuite, mai groase la unul din capete, şi am înfăşurat capetele în bucăţi de piele de şoarece, pentru ca lovind cu ele să nu stric nici clapele şi să nu alterez nici sunetul. În faţa spinetei, cam la patru picioare dedesubtul claviaturii, s-a pus o bancă, iar eu am fost urcat pe ea. Alergând încoace şi încolo cât puteam de repede, loveam clapele cu cele două beţe; în felul acesta am reuşit să execut un jig, spre marea mulţumire a Maiestăţilor Lor. A fost cea mai obositoare muncă pe care am făcut-o vreodată; cum totuşi nu puteam cuprinde mai mult de şaisprezece clape, n-am reuşit să armonizez basul cu soprano, cum fac alţi artişti, ceea ce a constituit un mare neajuns al concertului meu. Regele, care, după cum am mai spus, era un monarh foarte înţelept, poruncea adesea să fiu adus în cutia mea şi aşezat pe masă în odaia lui de lucru, îmi cerea apoi să-mi iau un scaun şi să mă aşez la vreo trei yarzi pe birou, aşa încât să fiu cam în dreptul feţei sale. În felul acesta am stat de vorbă în mai multe rânduri. Într-o zi, am cutezat să-i spun Maiestăţii Sale că dispreţul pe care-l nutreşte faţă de Europa şi faţă de restul lumii nu se potriveşte cu minunatele sale însuşiri spirituale; că inteligenţa nu este proporţională cu mărimea trupului; că, dimpotrivă, în ţara noastră, noi am observat că persoanele cele mai înalte sunt de obicei şi cele mai puţin înzestrate cu inteligenţă; că printre celelalte făpturi, albinele şi furnicile sunt vestite pentru hărnicia şi iscusinţa lor, întrecând cu mult chiar animale mai mari: şi că, aşa mic şi neînsemnat cum mă socoteşte el, nădăjduiam să trăiesc pentru a-i aduce Maiestăţii Sale un serviciu nepreţuit. Regele mă ascultă cu luare-aminte şi din clipa aceea începu să aibă o părere mult mai bună despre mine decât avusese înainte. El mă rugă să-i descriu cât mai exact cu putinţă felul în care e guvernată Anglia; căci, deşi monarhii ţin îndeobşte atât de mult la obiceiurile ţării lor (aceasta e părerea ce şi-o făcuse el despre ceilalţi monarhi în urma celor spuse de mine), totuşi era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate. Închipuieşte-ţi dar, binevoitorul meu cititor, cât de mult aş fi vrut să am graiul unui Demostene sau Cicerone, pentru a. fi în stare să preamăresc scumpa mea patrie, într-un stil vrednic de meritele şi fericirea ei. Mi-am început cuvântarea prin a arăta Maiestăţii Sale că împărăţia noastră este alcătuită (în afară de coloniile noastre din America) din două insule care formează trei regate puternice conduse de un singur suveran. Am stăruit mult asupra fertilităţii solului nostru, asupra temperaturii şi climei noastre. Am vorbit apoi pe larg despre alcătuirea parlamentului englez, reprezentat în parte de un corp ilustru numit Camera Lorzilor - persoane de viţă nobilă, urmaşi ai celor mai vechi şi mai ilustre familii. I-am zugrăvit apoi grija deosebită ce se acordă educării lor în privinţa artelor şi armelor, pentru a putea deveni sfetnici înţelepţi ai regelui şi ai ţării, pentru a-şi spune cuvântul la întocmirea legilor, pentru a fi membri ai celei mai înalte curţi judecătoreşti, unde nu mai poate fi apel, şi pentru a fi gata să-şi apere oricând regele şi ţara prin vitejia, purtarea şi credinţa lor. I-am mai spus Maiestăţii Sale că ei sunt podoaba şi pavăza ţării, urmaşi destoinici ai celor mai renumiţi strămoşi, a căror faimă a fost şi răsplata vredniciei lor, vrednicie de la care urmaşii nu s-au abătut, niciodată. Că acestora li s-au alăturat mai mulţi oameni sfinţi, făcând şi ei parte din adunare şi având titlul de episcopi; că sarcina lor este de a se îngriji de religie şi de cei care o propovăduiesc poporului. Că monarhul şi sfetnicii săi cei mai înţelepţi, după îndelungate cercetări de-a lungul şi de-a latul ţării, aleg din sânul preoţimii pe cei care s-au învrednicit de o viaţă mai neprihănită şi de o învăţătură mai adâncă, pe cei care sunt cu adevărat părinţii duhovniceşti ai clerului şi ai norodului. I-am arătat apoi regelui că cealaltă parte a parlamentului e formată dintr-o adunare numită Camera Comunelor - cu toţii gentilomi de seamă, aleşi în mod liber chiar de popor pentru virtuţile lor deosebite şi dragoste de ţară, ca să reprezinte înţelepciunea întregii naţiuni. Şi că aceste două corpuri alcătuiesc cea mai augustă adunare din Europa căreia, împreună cu regele, îi este încredinţată întreaga legiuire a ţării. Am trecut apoi la curţile judecătoreşti, unde prezidează judecătorii, venerabilii înţelepţi şi tălmăcitori ai legii, care hotărăsc asupra drepturilor şi proprietăţilor aflate în litigiu, şi care pedepsesc viciul şi apără nevinovăţia. Am amintit despre gospodăria înţeleaptă a vistieriei noastre, despre vitejia şi faptele glorioase ale armatelor noastre pe mare şi pe uscat. Am socotit numărul locuitorilor ţării noastre, gândindu-mă cam câte milioane ar putea cuprinde fiecare sectă religioasă sau partid politic. Nu am trecut cu vederea nici chiar sporturile şi petrecerile noastre sau orice alt amănunt care, după părerea mea, putea fi spre lauda ţării mele. Apoi am încheiat, cu o scurtă privire istorică asupra situaţiei şi evenimentelor din Anglia în ultima sută de ani. Pentru aceasta mi-au trebuit nu mai puţin de cinci întrevederi, fiecare durând mai multe ore în şir, în care timp regele m-a ascultat cu deosebită luare-aminte, luându-şi adesea note şi însemnându-şi întrebările pe care avea de gând să mi le pună. După ce am terminat aceste lungi expuneri, Maiestatea Sa, în cursul celei de a şasea întrevederi, consultându-şi însemnările, a formulat o serie de nedumeriri, întrebări şi obiecţii în legătură cu fiecare punct. El m-a întrebat ce metode se folosesc pentru a cultiva minţile şi trupurile tinerilor nobili şi cu ce anume se îndeletnicesc ei în prima parte a vieţii lor, când pot fi lesne instruiţi? Ce măsuri se iau pentru completarea Adunării, atunci când se stinge vreo familie nobilă? Ce anume calităţi trebuie să întrunească cei care urmează să fie făcuţi lorzi? S-a întâmplat vreodată ca astfel de ridicări în rang să fie determinate de vreo favoare a monarhului, de o sumă de bani dăruită unei doamne de la curte sau de dorinţa de a consolida un partid potrivnic intereselor obşteşti? În ce măsură cunosc lorzii legile ţării şi cum ajung ei să-şi însuşească cunoştinţele care le îngăduie să hotărască în ultima instanţă asupra drepturilor semenilor lor? Dacă sunt într-atâta feriţi de lăcomie, părtinire sau lipsuri încât mita sau alte mijloace odioase să nu-şi afle niciodată loc printre ei? Dacă sfintele feţe de care am amintit sunt întotdeauna promovate în rangul acela înalt datorită cunoaşterii temeinice a chestiunilor religioase precum şi datorită vieţii lor neprihănite; dacă, fiind încă simpli preoţi, nu au fost robii vremurilor sau dacă nu au îndeplinit rolul de capelani vânduţi, slujind pe vreun nobil ale cărui păreri continuă să le urmeze slugarnic după ce au fost primiţi în acea adunare? A dorit apoi să afle în ce fel sunt aleşi cei pe care eu îi numeam membri ai Camerei Comunelor; dacă nu cumva un străin gros la pungă i-ar putea influenţa pe alegătorii de rând să-l aleagă pe el şi nu pe seniorul lor sau pe cel mai de vază gentilom din ţinut? Cum se face că oamenii doresc cu atâta râvnă un loc în această adunare, funcţie legată - după cum a trebuit să mărturisesc - de multă bătaie de cap şi cheltuială, adesea spre ruina familiilor lor, fără leafă sau pensie; dorinţa aceasta izvora dintr-o virtute atât de exagerată şi era o dovadă atât de neobişnuită de spirit de sacrificiu pentru binele obştesc, încât Majestatea Sa părea să se îndoiască de sinceritatea ei. Şi, iarăşi, dorea să ştie dacă nu cumva astfel de domni zeloşi se gândeau că-şi pot recupera cheltuielile şi eforturile la care erau supuşi sacrificând binele public planurilor unui monarh slab şi vicios, mână în mina cu un cabinet de miniştri corupţi? Regele şi-a înmulţit întrebările şi m-a cercetat amănunţit în legătură cu fiecare aspect al acestei probleme, formulând nenumărate întrebări şi obiecţii, pe care nu socotesc că ar fi prudent sau cu cale să le repet aici. În legătură cu cele ce i-am spus despre curţile noastre judecătoreşti, Maiestatea Sa a cerut lămuriri în mai multe privinţe - lucru pe care l-am putut face mai lesne, deoarece odinioară puţin a lipsit să nu fiu ruinat de un proces care a ţinut vreme îndelungată la curtea lordului cancelar, şi pentru care am fost silit să plătesc despăgubiri. M-a întrebat cât timp se pierde de obicei spre a se hotărî ce e drept sau ce e strâmb şi ce cheltuieli se fac? Dacă avocaţii şi oratorii au libertatea să pledeze pentru cauze despre care toată lumea ştie că sunt nedrepte, ruşinoase şi silnice? Dacă convingerile religioase sau politice ale împricinatului atârnă greu în cumpăna dreptăţii? Dacă oratorii sunt oameni care cunosc legile universale după care se împarte dreptatea sau se limitează numai la cunoaşterea obiceiurilor provinciale, naţionale şi alte obiceiuri locale? Dacă oratorii sau judecătorii participă în vreun fel oarecare la întocmirea legilor pe care tot ei îşi iau libertatea de a le tălmăci sau răstălmăci după plac? Dacă se întâmplă din când în când ca ei să pledeze pentru şi împotriva aceleiaşi cauze, citind cazuri precedente pentru a dovedi contrariul? Dacă ei alcătuiesc o breaslă de oameni avuţi sau săraci? Dacă primesc vreo răsplată bănească pentru că au pledat sau şi-au exprimat părerile? Şi, mai ales, dacă sunt vreodată admişi ca membri în camera inferioară ? Trecu apoi la gospodărirea vistieriei noastre şi spuse că, după părerea sa, memoria m-a trădat, deoarece am evaluat impozitele la vreo cinci-şase milioane pe an, iar când am amintit de cheltuieli, constatase că ele se ridicau uneori la o cifră dublă; însemnările pe care şi le luase asupra acestui punct erau foarte amănunţite, deoarece, după cum mi-a mărturisit, nădăjduia că cunoaşterea metodelor noastre i-ar fi de folos, deci nu putea să se înşele în calculele sale. Totuşi, dacă cele ce-i spusesem eu erau adevărate, nu înţelegea cum poate un regat să cheltuiască mai mult decât câştigă, aşa cum face un om oarecare? M-a întrebat cine sunt creditorii noştri şi de unde luăm bani ca să-i plătim? A fost foarte mirat când m-a auzit vorbind despre războaie atât de costisitoare, adăugând că, probabil, suntem un popor războinic sau că trăim în mijlocul unor vecini foarte răi, iar generalii noştri sunt de bună seamă mai bogaţi decât regii noştri. M-a întrebat ce alte pricini ne făceau să ieşim în afara insulelor noastre, pe lângă comerţ, tratate sau apărarea coastelor cu ajutorul flotei? Dar mai mult decât de orice, se minună când mă auzi vorbind despre o armată permanentă de mercenari pe timp de pace, în sânul unui popor liber. Majestatea Sa spuse că dacă suntem guvernaţi cu consimţământul nostru, prin reprezentanţii noştri, nu-şi putea închipui de cine ne era frică sau împotriva cui urma să luptăm, şi mă întrebă, dorind să-mi cunoască părerea, dacă nu cumva casa unui om oarecare poate fi mai bine apărată de el însuşi împreună cu copiii şi cu toţi ai lui, decât de o mână de ticăloşi, culeşi la întâmplare de pe stradă, în schimbul unei simbrii neînsemnate, şi care ticăloşi ar fi de o sută de ori mai câştigaţi dacă li s-ar tăia gâturile? Regele râse de „aritmetica mea ciudată", cum o numea el, potrivit căreia socoteam numărul locuitorilor ţării ţinând seama de numărul membrilor din diferite secte religioase şi partide politice. Dânsul nu putea pricepe de ce oamenii care nutresc idei dăunătoare poporului să fie siliţi să şi le schimbe şi să nu fie siliţi mai degrabă să şi le-ascundă. Căci după cum cârmuirea care ar pretinde oamenilor să-şi schimbe părerile ar putea fi învinuită de tiranie, tot astfel a nu cere cuiva să-şi ascundă opiniile vătămătoare ar însemna slăbiciune: pentru că unui om i se poate îngădui să ţină otravă în casă, dar nu să şi-o vândă drept doctorie de leac. Mai băgă de seamă că printre distracţiile nobililor cu şi fără titlu, eu amintisem jocurile de noroc. Dorea să ştie la ce vârstă începe de obicei această distracţie şi când încetează să se mai practice; cât timp le ia; dacă lucrurile merg până acolo, încât să-şi ruineze averile; dacă nu cumva oamenii josnici şi vicioşi, datorită iscusinţei lor în această artă, pot face avere, ajungând uneori să-i ţină pe nobilii noştri în stare de dependenţă şi să-i deprindă cu tovărăşii proaste, să-i îndepărteze de la orice progres spiritual şi să-i silească, în urma pierderilor suferite, să înveţe acest meşteşug ruşinos şi să-l practice pe spinarea altora. Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria ţării noastre din ultimul secol, susţinând că nu este altceva decât un şir de conspiraţii, răscoale, asasinate, masacre, revoluţii, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea zgârcenia, dezbinarea, făţărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea şi ambiţia. Într-o altă întrevedere, Majestatea Sa se osteni să recapituleze tot ceea ce îi spusesem eu; compară întrebările puse cu răspunsurile primite, apoi, luându-mă în mână şi mângâindu-mă cu blândeţe, rosti următoarele cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, după cum nu voi uita niciodată felul în care le-a spus: "Micul meu prieten Grildrig, ai rostit o minunată cuvântare de laudă la adresa patriei tale; ai arătat în chipul cel mai limpede că neştiinţa, trândăvia şi viciul pot fi uneori însuşirile cele mai potrivite ale unui legiuitor; că legile sunt cel mai bine explicate, tălmăcite şi aplicate de către aceia care au tot interesul şi, totodată, priceperea, să le răstălmăcească, să le încâlcească şi să le ocolească. Desluşesc la voi urmele unei instituţii care, la originea ei, poate să fi fost bună, dar urmele acestea sunt pe jumătate şterse, iar restul e acoperit de murdărie şi ros de putreziciune. Din toate câte le-ai spus nu reiese de loc că ar fi nevoie de vreo virtute pentru a obţine un post de seamă la voi, şi încă şi mai puţin că oamenii ar fi înălţaţi în rang datorită virtuţilor lor, preoţii pentru cucernicia sau învăţătura lor, soldaţii pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru integritate, senatorii pentru dragostea de ţară, sfetnicii pentru înţelepciune. Cât despre tine, - continuă regele, - care ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în călătorii, tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe vicii ale compatrioţilor tăi. Dar judecând după spusele tale şi după răspunsurile pe care ţi le-am smuls cu multă caznă, nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulţi dintre semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziţi scârboşi, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe faţa pământului."    

Capitolul III   În nopţile verii aceleia, dinspre casa vecinului meu se auzea mereu muzică. În grădinile lui albăstrii, bărbaţi şi femei pluteau tremurători ca nişte fluturi de noapte, înconjuraţi de şoapte, de şampanie, de stele. După-amiaza, la ora fluxului, îi vedeam pe oaspeţi plonjând de pe puntea debarcaderului sau făcând plajă pe nisipul fierbinte al ţărmului, în timp ce cele două bărci cu motor, proprietatea lui, străbăteau apele strâmtorii trăgându-i peste cataracte de spumă pe cei dornici de schi nautic. În week-end-uri, Rolls Royce-ul său circula încărcat ca un autobuz, ducând grupuri de oameni dinspre sau spre oraş între nouă dimineaţa şi cu mult după miezul nopţii, în timp ce duba în care i se transportau alimentele zbârnăia ca un cărăbuş gălbui, grăbit, în întâmpinarea trenurilor la gară. Şi lunea, opt servitori, ajutaţi de un grădinar, munceau toată ziua cu mături, perii, ciocane şi greble ca să repare ravagiile nopţii precedente.   În fiecare vineri soseau de la un magazin de fructe din New York cinci lăzi cu portocale şi lămâi – în fiecare luni, aceleaşi portocale şi lămâi erau aruncate prin uşa din spate a casei într-o piramidă de felii stoarse. În bucătăria lui era o maşinărie care putea extrage sucul a 200 de portocale în jumătate de ceas, dacă un buton minuscul era apăsat de 200 de ori de degetul unui valet.   Cel puţin o dată la două săptămâni, un adevărat corp de oameni special angajaţi veneau cu câteva sute de metri de pânză şi destule lampioane colorate ca să transforme într-un uriaş pom de Crăciun întreaga grădină a lui Gatsby. Pe mesele bufetului instalat afară, pline de farfurii strălucitoare cu tot felul de gustări, sandvişurile cu şuncă în aspic se înghesuiau printre salatele aranjate în arabescuri ciudate şi fripturile de porc şi curcan de culoarea aurului vechi. În holul principal se instala un bar cu margine de alamă adevărată şi scaune înalte, plin cu ginuri şi lichioruri şi băuturi atât de vechi, încât cele mai multe dintre invitate erau mult prea tinere ca să le deosebească unele de altele. Către ora şapte sosea orchestra, nu o formaţie sărăcăcioasă din cinci persoane, ci o întreagă companie de oboiuri, tromboane, saxofoane, viole, corni, piculine şi tobe mari şi mici. La vremea aceasta se întorceau în casă şi ultimii întărziaţi de pe plajă şi urcau în camerele lor să se schimbe; automobilele din New York erau parcate câte cinci pe aleea din faţă, iar holurile, saloanele şi terasele începeau să se însufleţească de culori primăvăratice, de pieptănături ciudate şi noi şi de şaluri mai presus de visele Castiliei. Barul devenea acum centrul agitaţiei şi tăvi plutitoare, pline cu cocteiluri, răzbăteau spre grădinile de afară, până când tot aerul vibra de vorbe şi de râsete, de remarci întâmplătoare şi prezentări pe loc uitate, de întâlniri entuziaste între femei care nici nu-şi cunoşteau una alteia numele.   Luminile erau tot mai strălucitoare pe măsură ce jumătatea noastră a pământului se depărta de soare, apoi orchestra cânta o muzică de cocteiluri gălbui şi corul vocilor mai urca un ton. Râsul devenea tot mai liber în fiece clipă, revărsat cu generozitate, izbucnind de la câte un singur cuvânt. Grupurile se schimbau mai repede, creşteau cu noii sosiţi, se dizolvau şi se formau într-o răsuflare. Începeau rătăcirile de la un grup la altul – fete pline de încredere care treceau de colo până colo printre cete mai mari şi mai stabile, devenind câte o clipă scurtă şi vie centrul unui grup, şi apoi, vibrând de triumf, alunecau pe marea schimbătoare a chipurilor, glasurilor, culorilor, sub o mereu altă lumină.   Deodată, vreuna din aceste rătăcitoare, înfăşurată în opal tremurător, ridica un pahar de pe una din tăvile plutitoare, îl dădea peste cap ca să-şi facă curaj şi, mişcându-şi mâinile mult deasupra creştetului, dansa singură pe scena din fund. Urma o tăcere de-o clipă; dirijorul schimba ritmul dansului şi urma o izbucnire de şuşoteli pe când se răspândea zvonul fals că ar fi vorba de dublura Gildei Gray de la Follies. Începea distracţia. Cred că în prima noapte când am participat la o asemenea recepţie la Gatsby, eram unul dintre puţinii oaspeţi care fuseseră cu adevărat invitaţi. Oamenii nu erau poftiţi, ei veneau pur şi simplu. Se suiau în automobile care-i duceau către Long Island şi, într-un fel sau altul, sfârşeau prin a ajunge la uşa lui Gatsby. Odată sosiţi, erau prezentaţi de cineva care-l cunoştea pe Gatsby şi după aceea se purtau după regulile dintr-un parc de distracţii. Câteodată veneau şi plecau de la câte o asemenea recepţie fără a-l fi întâlnit măcar pe Gatsby, dar o făceau cu acea nonşalanţă care constituie, prin ea însăşi, un fel de bilet de intrare.   Eu însă fusesem invitat. Un şofer într-o livrea albastră ca oul de botgros traversase pajiştea mea, devreme într-o dimineaţă de sâmbătă, cu un bilet surprinzător de ceremonios de la stăpânul său: onoarea avea să fie în întregime a lui Gatsby, scria acolo, dacă aveam să particip şi eu la „mica sa recepţie" din seara aceea. Mă văzuse de mai multe ori şi intenţionase mai de mult să-mi facă o vizită, însă o potrivire de împrejurări de neevitat îl împiedicase... semnat Jay Gatsby, cu o parafă maiestuoasă.   Îmbrăcat într-un costum de flanel alb, mă îndreptai către grădina sa puţin după ceasurile şapte, rătăcind de colo până colo cam stânjenit, printre grupuri şi curenţi de oameni necunoscuţi – deşi ici şi colo se zărea câte o faţă pe care o remarcasem în trenurile suburbane. Am fost de la început izbit de numărul mare de tineri englezi care se învârteau pe acolo; toţi bine îmbrăcaţi, toţi arătând cam înfometaţi şi toţi discutând, încet şi plini de seriozitate, cu americani solizi şi prosperi. Eram sigur că încercau să vândă câte ceva: acţiuni, poliţe de asigurare sau automobile. Ei cel puţin sesizaseră, cu un fel de suferinţă, cât de mulţi bani se găseau în mediul acesta şi erau convinşi că s-ar fi putut ca banii aceştia să ajungă în buzunarul lor în schimbul câtorva cuvinte spuse pe tonul potrivit.   La sosire făcusem o încercare să-l găsesc pe amfitrion, însă cei doi sau trei oameni pe care-i întrebasem despre el mă priviseră atât de uimiţi şi negaseră cu atâta vehemenţă că ar fi ştiut ceva despre prezenţa lui, încât în cele din urmă mă îndreptai spre masa cu cocteiluri – singurul loc din grădină unde putea să întârzie un bărbat singuratic fără a arăta pierdut şi dezorientat. Eram pe cale să mă îmbăt cât puteam de tare, pur şi simplu pentru că mă simţeam prea stânjenit ca să pot face altceva, când Jordan Baker ieşi din casă oprindu-se un moment în capul scărilor de marmură, în atitudinea ei obişnuită, cu umerii împinşi înapoi şi privind cu un interes dispreţuitor jos în grădină.   Deşi nu ştiam cât de binevenit aveam să fiu, găsii totuşi că era cazul să mă ataşez de cineva înainte de a ajunge în stadiul care m-ar fi făcut să adresez remarci cordiale primului necunoscut ieşit în cale. — Hello! am strigat, înaintând către ea. Propria mea voce mi se păru artificială şi prea răsunătoare. — Bănuiam că ai să fii aici, îmi răspunse absentă, pe când urcam scările către ea. Mi-am amintit că locuieşti alături... Îmi păstră o clipă mâna într-a ei, cu un gest impersonal, ca şi cum ar fi vrut să-mi promită că avea să aibă grijă de mine mai târziu, şi îşi îndreptă atenţia către două fete în rochii galbene, identice, care se opriseră în josul scărilor. — Hei! strigară ele împreună. Ne pare rău că n-ai câştigat.   Asta se referea la concursul de golf. Jordan fusese eliminată în finale, cu o săptămână înainte. — Nu ne mai cunoşti, spuse una dintre fetele în galben. Ne-am mai întâlnit aici, acum câteva săptămâni. — De atunci v-aţi vopsit părul, remarcă Jordan şi eu tresării, însă fetele trecuseră mai departe, indiferente, iar remarca se adresă astfel doar lunii prematur răsărite, iscată fără îndoială, ca şi farfuriile cu sandvişuri, din coşul vreunuia dintre valeţii angajaţi pentru recepţie. Braţul auriu şi subţire al lui Jordan se odihnea acum pe al meu şi coborârăm scările ca să facem căţiva paşi prin grădină. O tavă cu cocteiluri se legăna spre noi prin umbrele amurgului şi ne aşezarăm la o masă cu cele două fete în galben şi trei bărbaţi, fiecare prezentat ca fiind domnul Mmm. — Vii deseori la recepţiile de aici? o întrebă Jordan pe fata de lângă ea. — Ultima oară am fost când ne-am întâlnit, răspunse fata cu o voce vie, plină de încredere. Se întoarse către tovarăşa ei: Şi tu la fel, nu, Lucille?   Şi Lucille la fel. — Mie-mi place să vin aici, spuse Lucille. Nu-mi bat niciodată capul cum să mă port şi întotdeauna mă distrez minunat. Când am fost ultima oară mi-am agăţat rochia de un scaun, iar e1 m-a întrebat cum mă cheamă şi unde stau – şi peste o săptămână am primit un pachet de la magazinul Croirier cu o rochie de seara nouă. — Şi ai acceptat-o? întrebă Jordan. — Sigur că da! Voiam s-o pun în seara asta, dar era prea mare la piept şi a trebuit s-o dau să mi-o strâmteze. E din voal albastru cu mărgele de culoarea lavandei. Două sute şaizeci şi cinci de dolari. — Un tip care face aşa ceva trebuie să fie ciudat de tot, spuse cealaltă fată cu un fel de invidie. Nu vrea să aibă neplăceri cu nimeni. — Cine nu vrea? întrebai eu. — Gatsby. Mi-a spus cineva că... Cele două fete şi Jordan se aplecară una spre alta şoptindu-şi confidenţial. — Se zice că tipul ăsta a omorât odată pe cineva...   Ne trecu pe toţi un fior. Cei trei domni Mmm se aplecară către noi ascultând cu atenţie. — Chiar aşa ceva nu cred, argumentă Lucille cu scepticism. Mai degrabă a fost spion german în timpul războiului. Unul dintre bărbaţi confirmă din cap. — Am auzit asta de la unul care-l cunoştea bine, a copilărit cu el în Germania, ne asigură apăsat. — A, nu, spuse prima fată, nu se poate, în timpul războiului a fost în armata americană. Ne privea pe toţi cu entuziasm, pe când credulitatea noastră se transfera acum spre spusele ei. — Să vă uitaţi o dată la el când crede că nu-l vede nimeni. Pot să pariez că are pe cineva pe conştiinţă.   Ochii i se îngustară şi o văzui cutremurându-se. Lucille se înfioră şi ea. Cu toţii ne întoarserăm în scaune aruncându-ne privirile în jur, după Gatsby. Este, cred, o dovadă a intensităţii speculaţiilor romantice pe care le inspira omul acesta faptul că şi cei care credeau că de prea puţine lucruri merită să vorbeşti cu vocea coborâtă, despre el vorbeau în şoaptă. Tocmai se servea primul supeu – avea să-i urmeze altul după miezul nopţii – şi Jordan mă invită să merg cu ea la grupul cu care venise şi care se aşezase în jurul unei mese la capătul celălalt al grădinii. Erau trei perechi şi însoţitorul lui Jordan, un student insistent, care din când în când cădea victimă unor introspecţii violente şi, evident, avea impresia că mai devreme sau mai târziu Jordan avea să-i cedeze într-o măsură mai mare sau mai mică. În loc să se împrăştie prin grădină, acest grup îşi păstrase o omogenitate demnă, asumându-şi rolul de a reprezenta cercurile nobiliare ale vecinătăţii – East Egg-ul care consimţise să coboare spre West Egg – menţinând totuşi o sobrietate îngrijită faţă de veselia cam prea violent colorată a mediului. — Hai să plecăm, îmi şopti Jordan după o jumătate de ceas risipită cam fără rost, mediul ăsta e prea plicticos pentru mine.   Ne ridicarăm, Jordan explicând că trebuia să-l căutăm pe Gatsby, căci eu nu-i fusese încă prezentat şi asta mă făcea să mă simt prost. Studentul dădu din cap cu un fel de cinism melancolic. Barul spre care ne îndreptarăm întâi era plin, însă Gatsby nu era de văzut. Jordan nu-l descoperi nici când se opri în capul scărilor, să cerceteze de acolo forfota neîntreruptă, şi nu era nici pe verandă. Încercarăm la întâmplare o uşă care părea importantă şi intrarăm într-o bibliotecă înaltă, în stil gotic, căptuşită cu stejar englezesc sculptat şi probabil transportată în întregime din vreo ruină istorică de peste ocean. Un bărbat de vârstă mijlocie, corpolent, cu nişte ochelari enormi care-i făceau ochii ca de bufniţă şi părând destul de beat, se instalase pe marginea unei mese mari şi privea cu o concentrare nesigură la rafturile de cărţi. Când intrarăm, îşi roti tot corpul spre noi şi o examină pe Jordan din cap până-n picioare. — Ce zici de asta? o întrebă impetuos. — Despre ce?   Omul făcu un semn cu mâna către rafturile de cărţi. — Despre chestia asta. Îţi spun eu. Nu mai e nevoie să controlezi. M-am uitat. Află că sunt adevărate. — Cărţile? Tipul dădu din cap. — Absolut adevărate, au pagini şi tot ce vrei. Credeam că e doar un decor de carton. Şi de fapt sunt cât se poate de adevărate. Au pagini şi... Uite! Să-ţi arăt.   Considerând de la sine înţeles că noi rămâneam sceptici, se repezi spre bibliotecă şi se întoarse cu volumul 1 din „Stoddard Lectures". — Vedeţi! strigă triumfător. E o tipăritură în adevăratul înţeles al cuvântului. Aici m-a avut. Tipul ăsta e un adevărat artist. Un om mare. Câtă grijă pentru detalii! Ce realism! Şi a ştiut şi unde să se oprească: nu le-a tăiat paginile. Hm, ce spuneţi? Ce-aţi putea cere mai mult? Îmi smulse cartea din mână şi o puse repede la loc în raft, murmurând că dacă scoteam o cărămidă de la locul ei, întreaga bibliotecă s-ar fi putut prăbuşi. — Pe dumneavoastră cine v-a adus? întrebă el. Sau aţi venit singuri? Pe mine m-a adus cineva. Cei mai mulţi din cei de aici au fost aduşi de câte cineva.   Jordan îl privea atentă, amuzată, fără să-i răspundă. — Am fost adus de o femeie care se numeşte Roosevelt, continuă el. Doamna Claude Roosevelt. O cunoaşteţi? Am cunoscut-o undeva ieri seară. Sunt beat de vreo săptămână fără întrerupere şi m-am gândit că aş putea să mă mai trezesc puţin dacă stau în bibliotecă. — Şi ţi-a ajutat? — Puţin, cred. Încă nu ştiu. Nu sunt aici decât de un ceas. V-am spus de cărţi? Sunt adevărate. Sunt... — Ne-ai spus.   Îi strânserăm mâna cu gravitate şi ieşirăm iar în grădină. Acum se dansa pe platforma instalată afară; bărbaţi în vârstă împingeau fete tinere în cercuri nesfârşite, lipsite de graţie, cupluri cu aere arogante se strângeau unul pe altul cu mişcări contorsionate, cum cerea moda, ţinându-se mai mult prin colţuri – şi un mare număr de fete singure dansând fără parteneri sau substituindu-se câte o clipă în orchestră banjoului ori timpanelor. Către miezul nopţii, ilaritatea crescuse mult. Un tenor celebru cântase în limba italiană şi o contraltă aproape la fel de celebră cântase muzică de jazz, iar între aceste piese de rezistenţă oamenii se răspândiseră peste tot prin grădină şi hohote de râs vane, fericite, se ridicau spre cerul estival. O pereche de gemene, probabil actriţe, care se dovediseră a fi fetele în galben, interpretară costumate o scenetă pentru copii, şi se servi şampanie în pahare mai mari decât bolurile de punch.   Luna se ridicase şi mai sus încă, iar pe apele golfului plutea un triunghi de solzi argintii, tremurând câte puţin la picâturile minuscule, rigide ale sunetelor de banjo de pe pajişte. Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii.   La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse. — Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului? — Ba da. În regimentul 28 infanterie. — Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva. Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă. — N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf. — La ce oră? — Oricând vrei dumneata.   Tocmai voiam să-l întreb cum se numeşte, când Jordan întoarse capul spre noi şi ne surâse. — Ai început să te distrezi? se interesă ea. — Mult mai bine. Mă întorsei iarăşi către noua mea cunoştinţă. — Pentru mine petrecerea asta e cam neobişnuită. Nici nu mi-am văzut încă gazda. Locuiesc aici – arătai cu mâna spre gardul meu, invizibil acum – alături, şi Gatsby ăsta mi-a trimis o invitaţie prin şofer.   Bărbatul mă privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles. — Eu sunt Gatsby, spuse dintr-o dată. — Cum aşa! exclamai. A, te rog să mă ierţi. — Credeam că ştii, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.   Îmi surâse plin de înţelegere – ca şi cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârşită, un surâs pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă. Părea că se adresează o clipă lumii întregi şi după aceea se concentrează tocmai asupra ta, desprinzându-te într-un mod căruia nu-i puteai rezista, alegându-te. Surâsul acesta te făcea să crezi că erai înţeles exact aşa cum ai vrut să fii înţeles, că cel care ţi-l adresa credea în tine aşa cum şi tu însuţi ai fi vrut să crezi, că avea despre tine întocmai impresia pe care ai fi vrut, în momentele tale cele mai bune, să o laşi. Şi exact în momentul acela zâmbetul dispăru – în faţa mea era un bărbat cu alură de sportiv, elegant, cu un an sau doi peste treizeci, cu o notă de formalism complicat în felul de a se exprima, care putea uşor să-l facă ridicol. Cu puţin timp înainte de a se fi prezentat, avusesem parcă impresia că e un om care-şi alege cuvintele cu pedanterie.   Chiar în momentul în care domnul Gatsby îmi dezvăluia identitatea sa, un valet se grăbi către el anunţându-l că era chemat la telefon din Chicago. Se scuză cu o uşoară plecăciune ce ne incluse pe fiecare dintre noi în parte. — Dacă ai nevoie de ceva, te rog să spui, prietene, insistă el către mine. Scuză-mă acum. Ne vedem mai târziu.   Îndată ce se retrase, mă întorsei către Jordan să-i comunic surpriza mea. Până atunci mă aşteptasem ca domnul Gatsby să fie o persoană de vârstă mijlocie, corpolentă. — Cine e omul acesta în realitate? o întrebai. Chiar nu ştii? — E pur şi simplu un om care se numeşte Gatsby. — Vreau să spun, de unde vine? Şi cu ce se ocupă exact? — Şi tu începi acum, îmi răspunse ea cu un surâs plictisit. Nu ştiu altceva decât ce mi-a spus el singur o dată, şi anume că şi-a făcut studiile la Oxford. Un fel de halo nedesluşit începu să capete formă în jurul figurii lui Gatsby, însă la următoarea ei remarcă se şterse iarăşi. — Eu nu cred, însă. — De ce nu? — Nu ştiu, insistă ea. Pur şi simplu nu cred că a fost vreodată la Oxford.   Ceva în tonul ei îmi aminti de vorbele celeilalte fete – „cred că a asasinat pe cineva" – şi mă făcu şi mai curios. Aş fi acceptat fără nici o rezervă afirmaţia că Gatsby venea din mlaştinile Louisianei, sau din cartierul dubios al East Side-ului newyorkez. Aşa ceva ar fi fost mai uşor de înţeles. Însă în viaţa de toate zilele nu se găseau tineri care să răsară pur şi simplu de nicăieri, ca să cumpere un castel în golful Long Island – sau cel puţin cu lipsa mea de experienţă provincială nu credeam pe atunci că o asemenea apariţie ar fi fost posibilă. — Oricum, fapt este că dă nişte serate grozave, spuse Jordan schimbând vorba, cu acea reţinere a oamenilor bine crescuţi faţă de detaliile concrete. Şi mie îmi plac recepţiile cu lume multă. Sunt mult mai intime. La petreceri mai mici n-ai nici o clipă de linişte.   După asta se auzi bubuitul unei tobe mari şi vocea şefului de orchestră se ridică deodată peste murmurul confuz al grădinii. — Doamnelor şi domnilor! strigă el. La cererea domnului Gatsby vom interpreta acum pentru dumneavoastră cea mai recentă compoziţie a domnului Vladimir Tostoff, care s-a bucurat de o primire excepţională la concertul de la Carnegie Hall din luna mai. Dacă citiţi ziarele, vă amintiţi că a provocat o adevărată senzaţie. Surâse cu un fel de condescendenţă jovială şi adăugă: — Mare senzaţie! Aici toată lumea râse. — Piesa este cunoscută, conchise el cu mult brio, sub numele de „Istoria jazzului în lume", de Vladimir TostofT.   Compozitia domnului Tostoff îmi rămasc însă necunoscută, deoarece chiar în momentul când începu muzica, privirile îmi căzură asupra lui Gatsby, care apăruse deodată, singur, în picioare pe scările de marmură, privind de la un grup la altul cu ochi plini de bunăvoinţă. Pielea bronzată i se întindea plăcut pe umerii obrajilor şi părul tuns scurt arăta ca şi cum ar fi fost potrivit cu grijă în fiecare zi. Personal, nu vedeam nimic sinistru în înfăţişarea lui. Mă întrebam dacă nu cumva faptul că nu bea deloc contribuia să-l separe atât de precis de oaspeţii săi, căci mi se părea că devine din ce în ce mai corect şi mai distant pe măsură ce buna dispoziţie sporea în jur. Când „Istoria jazzului în lume" luă sfârşit, fetele începură să-şi lase capetele pe umerii bărbaţilor cu gesturi iubitoare, de căţeluş, alte fete se lăsau pe spate în joacă în braţele bărbaţilor, uneori chiar în mijlocul unor grupuri, ştiind că oricum avea să le prindă cineva, însă nici una nu se gândi să facă asta în braţele lui Gatsby, nici un breton franţuzesc nu-i atinse umărul şi nici un cvartet de voci soprane nu se formă în jurul lui. — Vă rog să mă iertaţi.   Valetul lui Gatsby se ivise deodată lângă noi. — Domnişoara Baker? întrebă el. Vă cer iertare, însă domnul Gatsby ar dori să vă vorbească. — Mie? exclamă ea surprinsă. — Da, doamnă. Se ridică încet, făcându-mă să înţeleg prin expresia feţei că nu înţelegea despre ce era vorba, şi-l urmă pe valet în casă. Remarcai atunci că îşi purta rochia de seară ca pe o haină sport – de fapt, după cât constatasem, aşa îşi purta toate rochiile. Avea în mişcări un fel de nervozitate grăbită, ca şi cum ar fi învăţat prima dată să meargă pe vreun teren de golf, cândva, într-o dimineaţă friguroasă şi limpede.   Rămăsei singur; era aproape ora două. De câtva timp, nişte sunete confuze şi de natură să işte curiozitatea porneau dintr-o cameră lungă, cu multe ferestre, deasupra terasei. Evitându-l pe studentul lui Jordan, angajat acum într-o conversaţie de natură obstetrică împreună cu două coriste, şi care mă implora să-l ajut, intrai în casă.   Încăperea era plină de oameni. Una dintre fetele în galben cânta la pian şi alături, în picioare, era o tânără doamnă înaltă, cu părul roşu, despre care se spunea că face parte dintr-un cor faimos şi care tocmai era pe cale să cânte ceva. Băuse o mare cantitate de şampanie şi în timp ce-şi cânta piesa ajunsese probabil, fără prea multă justificare, la concluzia că totul în jur era foarte, foarte trist – nu se mulţumea numai să cânte, ci şi plângea. Ori de câte ori se ivea o pauză în cântec, o umplea cu suspine întretăiate, apoi îşi relua liedul cu o voce tremurătoare de soprană. Lacrimile îi alunecau pe obraji – însă nu prea uşor, căci atunci când ajungcau în contact cu genele greu fardate deveneau de culoarea cernelei şi-şi continuau cursul în nişte râuleţe încete, întunecate. Cineva propuse – pare-se cu umor – să cânte după notele care apăruseră ca pe un portativ pe faţa ei. La aceasta îşi ridică mâinile deasupra capului, căzu într-un fotoliu şi se pierdu într-un somn adânc, bântuit de aburi de alcool. — S-a bătut adineauri cu un bărbat care spune că e soţul ei, explică o fată de lângă mine.   Privii în jur. Cele mai multe dintre femeile rămase de faţă se certau sau se băteau cu bărbaţi care spuneau probabil că sunt soţii lor. Chiar prietenii lui Jordan, grupul de patru persoane din East Egg, erau acum dezbinaţi de neînţelegeri. Unul dintre bărbaţi se retrăsese la o parte cu o tânără actriţă, căreia i se adresa cu intensitate stranie, iar nevastă-sa, după ce încercase să râdă cu indiferenţă şi demnitate de această situaţie, renunţase dintr-o dată la încercarea de a păstra aparenţele şi recurgea la atacuri pe flanc – din timp în timp apărea brusc lângă el, scânteind rău ca un diamant înfuriat, şi-i şuiera în ureche: „Bine, dar mi-ai promis!"   Lipsa de entuziasm faţă de planurile de întoarcere acasă nu se manifesta exclusiv în rândurile bărbaţilor supuşi ispitelor. În momentul de faţă, în hol se găseau doi indivizi deplorabil de treji împreună cu soţiile lor, foarte indignate, care se văitau cu glasuri uşor stridente. — Ori de câte ori vede că mă distrez, vrea să mergem acasă... — N-am văzut în viaţa mea un egoist mai mare... — Noi suntem primii care plecăm... — Şi noi... — Bine, dar acum suntem aproape ultimii, spunea monoton unul dintre bărbaţi.   Orchestra a plecat de o jumătate de ceas. Deşi soţiile căzuseră de acord că o asemenea rea voinţă era de necrezut, disputa sfârşi printr-o scurtă luptă şi ambele neveste fură ridicate în braţe şi scoase în noapte, zbătându-se şi dând din picioare. Pe când aşteptam în hol să mi se dea pălăria, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi Jordan Baker şi Gatsby ieşiră împreună. El tocmai îi mai spunea câteva cuvinte, însă pasiunea cu care-i vorbise probabil până atunci se transformă brusc într-o notă de formalism, când se apropiară câteva persoane să-i spună la revedere.   Prietenii lui Jordan o strigau nerăbdători de afară, de sub portal, dar ea mai întârzie un moment să dea mâna cu mine. — Am auzit un lucru cu adevărat uimitor, îmi şopti. Cât timp am stat în bibliotecă? — Aproape o oră... — E pur şi simplu... pur şi simplu de necrezut, repetă absentă. Însă am jurat că n-am să spun şi uite, am şi început. Căscă cu multă graţie în faţa mea, fără să se ascundă. — Te rog, vino să-mi faci o vizită... Sunt în cartea de telefon... Sub numele doamnei Sigourney Howard... mătuşa mea...   Se grăbi spre ieşire adresându-mi aceste ultime detalii peste umăr şi mâna ei bronzată îmi mai flutură un salut nesigur în timp ce dispărea, la uşă, în mijlocul prietenilor. Cam ruşinat că întârziasem atâta la prima mea vizită, mă alăturai ultimilor oaspeţi ai lui Gatsby, strânşi în jurul lui. Voiam să-i explic că-l căutasem mai devreme, seara, şi să mă scuz pentru că nu-l recunoscusem, atunci când ne întâlnisem în grădină. — Nici nu face să mai vorbim despre asta, îmi spuse el repede. Nici nu te mai gândi, bătrâne.   Expresia aceasta de familiaritate nu era de fapt mai intimă decât mâna pe care mi-o puse într-un gest liniştitor pe umăr. — Şi nu uita că mâine dimineaţă, la nouă, încercăm hidroavionul. Apoi apăru valetul, chiar în spatele lui: — Vă cheamă Philadelphia la telefon, domnule. — Da, da, imediat. Spune-le că vin acum... Noapte bună. — Noapte bună. — Noapte bună.   Surâse – şi dintr-o dată faptul că rămăsesem printre ultimii mi se păru a avea o semnificaţie deosebită, încântătoare, ca şi cum el ar fi dorit aceasta toată vremea. — Noapte bună, bătrâne... noapte bună. Însă pe când coboram scările, am văzut că petrecerea nu se terminase cu totul. La vreo cincisprezece paşi de uşă, o duzină de faruri de automobil iluminau o scenă bizară şi zgomotoasă. În şanţul de la marginea şoselei, cu partea din dreapta încă pe asfalt, însă cu o roată smulsă brutal, se găsea un automobil elegant care părăsise aleea lui Gatsby cu câteva clipe înainte. Ieşitura bruscă a unui zid explica dislocarea atât de violentă a roţii şi la locul accidentului se strânseseră cu o atenţie încordată vreo jumătate de duzină de şoferi curioşi. Dar, cum îşi lăsaseră maşinile pe şosea, blocând-o, un vacarm discordant şi ascuţit provenit de la automobilele din spate se ridica de câtăva vreme, adăugându-se confuziei şi aşa violente.   Un bărbat înfăşurat într-o pelerină lungă coborâse din maşina avariată şi se oprise în mijlocul drumului, privind de la automobil spre roată şi de la roată spre curioşii din jur, cu o expresie amabilă, confuză. — Ia te uită! exclamă el. Am intrat în şanţ. Faptul i se părea nespus de uimitor şi l-am recunoscut, însă tocmai după aerul acesta de uimire şi apoi am identificat persoana însăşi: era ocupantul de adineauri al bibliotecii lui Gatsby. — Dar cum s-a întâmplat?   Bărbatul în pelerină ridică din umeri. — Nu mă pricep deloc la mecanică, spuse el ca şi ar fi vrut să închidă discuţia. — Bine, dar ce-ai făcut? Ai intrat în zid? — Nu mă întrebaţi, răspunse Ochi-de-Bufniţă spălându-se pe mâini de toată afacerea. Nu mă pricep aproape deloc la condus, aproape deloc. S-a întâmplat şi asta-i tot ce ştiu. — Bine, dar dacă nu ştii să conduci n-ar trebui să încerci, şi tocmai noaptea. — Dar nici nu încercam, explică el indignat. Nici măcar nu încercam. — Atunci, ai vrut să te sinucizi'? — Ai avut noroc că s-a rupt numai roata! Nu ştii să conduci şi nici măcar nu încercai. — Nu mă înţelegeţi, lămuri criminalul. Nu conduceam eu. Mai e cineva în maşină.   Şocul care urmă acestei declaraţii îşi găsi expresia într-o exclamaţie prelungită, tocmai când portiera automobilului începuse să se deschidă încet. Mulţimea – se făcuse acum o adevărată mulţime – undui fără voie înapoi şi, când portiera se deschise încet, extrăgându-şi fiecare membru, un individ palid cu mişcări dezarticulate coborî din vehicul, pipăind nesigur pământul cu un pantof mare, ascuţit, de dans. Orbită de lumina farurilor şi ameţită de urletul neîncetat al claxoanelor, apariţia se opri, clătinându-se pe picioare un moment, până când îl văzu pe bărbatul în pelerină. — Ce-i? întrebă el calm. Ni s-a terminat benzina? — Uită-te şi tu.   Jumătate de duzină de degete arătară către roata smulsă. El o privi un moment şi apoi îşi ridică ochii spre stele, ca şi cum ar fi bănuit că a căzut din cer. — S-a desprins, explică cineva. El dădu din cap. — La început n-am băgat de seamă că ne-am oprit.  Urmă o pauză. Apoi, respirând adânc şi îndreptându-şi umerii, vorbi cu voce hotărâtă: — Mă întreb dacă cineva dintre dumneavoastră ştie vreo staţie de benzină. Cel puţin o duzină de bărbaţi, unii dintre ei doar puţin mai treji decât el însuşi, îi explicară că roata şi automobilul nu mai erau unite printr-o legătură fizică. — Atunci să trag îndărăt, sugeră el după o clipă. Marşarier. — Dar e smulsă roata, omule.   El ezită. — Nu strică să încercăm, spuse. Claxoanele nervoase din spate urcaseră acum în crescendo. M-am desprins din grupul ce se formase şi m-am îndreptat pe pajişte către locuinţa mea. Am mai aruncat o privire în urmă. Luna plină strălucea peste casa lui Gatsby, făcând noaptea să tremure în aceeaşi splendoare, liniştită, deasupra râsetelor şi şoaptelor ce se mai auzeau din grădina încă scânteietoare. Un gol neaşteptat părea să se reverse acum pe ferestrele şi uşile mari ale casei, înconjurând cu o izolare desăvărşită silueta gazdei, în picioare, sub portal, cu mâna ridicată într-un gest ţeapăn de adio.   Recitind ce am scris până acum, înţeleg limpede: am lăsat impresia că evenirnentele din trei seri, despărţite între ele prin săptămâni de zile, ar fi fost singurele mele motive de preocupare şi interes. Dimpotrivă, erau pe atunci simple întâmplări obişnuite într-o vară pentru mine plină, şi abia mult mai târziu au început să capete mai mare importanţă decât treburile mele personale. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam la lucru. Dimineaţa devreme, soarele îmi arunca umbra către apus pe când mă grăbeam prin strâmtorile străzilor new-yorkeze spre Probity Trust.   Ajunsesem să-i cunosc acum bine pe ceilalţi funcţionari şi agenţi de bursă, să le spun pe numele mic, şi mâncam împreună cu ei în restaurante întunecoase, aglomerate, sandvişuri mici cu cârnaţi de porc, piureu de cartofi şi cafea. Am avut chiar o scurtă legătură cu o fată din Jersey City care lucra la serviciul de contabilitate, însă fratele ei începuse să-mi arunce priviri sinistre, pline de subînţeles, astfel că atunci când fata a plecat în concediu, în iulie, am lăsat întreaga afacere să moară de la sine.   Masa de seară o luam de obicei la Yale Club – într-un fel asta constituia partea cea mai posomorâtă din întreaga zi – după aceea urcam în bibliotecă şi studiam câte un ceas cu multă conştiinciozitate investiţii şi operaţii de bursă. Prin localul clubului se învărteau uneori nişte băieţi mai gălăgioşi, care însă nu intrau niciodată în bibliotecă, astfel că acolo se putea lucra în linişte. După aceea, dacă noaptea era frumoasă, porneam pe jos pe Madison Avenue, pe lângă vechiul hotel Murray Hill, şi pe Strada 33 către gara Pennsylvania. Începuse să-mi placă New York-ul, sentimentul de risc, de aventură pe care-l trezeau străzile lui noaptea şi impresiile plăcute pe care le lasă ochiului, mereu atras într-o parte şi într-alta, freamătul neîntrerupt al siluetelor de bărbaţi, de femei, de automobile, alunecându-ţi prin faţă. Îmi plăcea să mă plimb alene pe Fifth Avenue, să-mi aleg din mulţime femei romantice, să-mi închipui că în clipa următoare aveam să intru în viaţa lor şi că nimeni n-avea să afle vreodată sau să mă dezaprobe pentru asta. Uneori, le urmăream în gând spre apartamentele lor, la colţul vreunei străzi retrase, iar ele se întorceau şi-mi surâdeau înainte de a se pierde în întunericul cald al blocurilor. În semiobscuritatea fermecată a coridoarelor metroului, simţeam câteodată o singurătate obsedantă şi o simţeam tremurând şi în alţii, în funcţionarii tineri, săraci, care întărziau în faţa vitrinelor, aşteptând să vină ora cinei singuratice – oameni tineri, umblând fără rost pe străzile întunecate, risipindu-şi cele mai preţioase clipe ale nopţii, ale vieţii.   Sau, către ceasurile opt, când asfaltul întunecos al Străzii 40 era străbătut de taxiuri, câte cinci pe un rând, îndreptându-se spre sălile de spectacole, simţeam deseori o strângere de inimă. Vedeam, îmi închipuiam siluete aplecându-se una spre alta în taxiurile oprite la stopuri, auzeam glasuri modulându-se ca un cântec şi râsete izbucnind din glume pe care eu n-aveam să le aud niciodată şi ţigări aprinse descriind în spaţiul acela închis, întunecos, cercuri de neînţeles. Imaginându-mi că şi eu mă îndreptam către întâmplări vii, luminoase, că aveam să cunosc o dată cu ei senzaţiile, trăirile lor intense, treceam mai departe, cu un fel de nostalgică simpatie faţă de ei.   Un timp, am pierdut-o din vedere pe Jordan Baker, apoi pe la mijlocul verii am întâlnit-o iarăşi. La început, mă simţeam măgulit că pot ieşi cu ea, pentru că era campioană de golf şi o cunoştea toată lumea. Pe urmă, treaba căpătă importanţă. Nu eram propriu-zis îndrăgostit, însă simţeam faţă de ea un fel de curiozitate amestecată cu tandreţe. Chipul arogant, plictisit, pe care-l întorcea către lume ascundea ceva – de cele mai multe ori afectările ascund până la urmă ceva, chiar dacă la început n-au fost alese pentru asta – şi într-o zi am înţeles despre ce era vorba. Eram invitaţi amândoi la o petrecere, undeva la locuinţa unei cunoştinţe din Warwick; uitase afară, în faţa casei, un automobil împrumutat, cu capota descoperită în ploaie, şi apoi, când a fost întrebată dacă ea făcuse asta, minţise. Şi atunci, dintr-odată, mi-am amintit ce ştiam despre ea, povestea care îmi scăpase în seara accea când o cunoscusem la Daisy. În primul campionat important de golf la care participase, se iscaseră discuţii ce ameninţaseră să ajungă în ziare – cineva sugerase că îşi mişcase mingea dintr-o poziţie proastă în semifinală. Lucrurile atinseseră aproape proporţiile unui scandal – şi apoi totul se muşamalizase. Un băiat de mingi îşi retractă declaraţia şi singurul martor citat recunoscu că, probabil, se înşelase. Însă incidentul şi numele rămăseseră asociate în mintea mea.   Jordan Baker evita instinctiv oamenii inteligenţi, pătrunzători, şi mi-am dat seama că făcea asta pentru că se simţea mai sigură într-un mediu unde orice abatere de la codurile obişnuite ar fi fost considerată imposibilă. Era însă de o lipsă de onestitate incurabilă. Nu putea suporta să se vadă într-o situaţie dezavantajoasă şi, tocmai din cauza acestei incapacităţi, începuse, cred, să recurgă încă de foarte tânăra la subterfugii pentru a-şi putea păstra în faţa tuturor surâsul acela rece şi insolent şi pentru a putea satisface, în acelaşi timp, revendicările trupului ei sportiv, sănătos.   Pentru mine, lucrul acesta nu constituia un obstacol important. Lipsa de onestitate la femei nu e un lucru pe care să-l condamn cu asprime – bineînţeles, îmi părea rău, însă era un regret de moment, şi apoi am şi uitat asta. La aceeaşi recepţie am avut o conversaţie ciudată în legătură cu felul cum conducea automobilul. Discuţia începuse după ce trecuse atât de aproape de nişte muncitori, încât aripa maşinii smulsese un nasture de la haina unuia dintre ei. — Conduci foarte prost, am protestat eu. Ar trebui să fii mai atentă sau să nu mai conduci deloc. — Sunt foarte atentă. — Nu, nu eşti. — Atunci n-au decât să fie ceilalţi atenţi, spuse ea cu nepăsare. — Ce-are a face una cu alta? — Să se dea la o parte din faţa mea, stărui Jordan. Pentru un accident e nevoie de două persoane. — Dar închipuie-ţi că dai peste unul la fel de neatent ca şi tine. — Sper că aşa ceva n-o să se întâmple, îmi răspunse. Nu pot să-i sufăr pe oamenii neglijenţi. De asta îmi eşti tu simpatic.   Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, priveau drept înainte, însă nu puteam ignora că în mod deliberat trecuse relaţiile noastre pe alt plan. O clipă am crezut că m-am îndrăgostit de ea. Cum însă sunt un om cu reacţii încete şi cu o mulţime de norme interioare care acţionează ca nişte frâne asupra dorinţelor mele, ştiam că în primul rând va trebui să termin definitiv cu încurcătura aceea de acasă de la mine, din provincie. Continuasem să-i scriu fetei scrisori, câte una pe săptămână, să le semnez: „Cu dragoste, Nick" şi-mi aminteam că atunci când juca tenis, o mustaţă vagă de transpiraţie îi apărea pe buza superioară. Rămăsese totuşi un angajament vag, care trebuia desfăcut cu tact, înainte de a mă putea considera liber.   Orice om e convins că posedă cel puţin una dintre virtuţile esenţiale şi, după părerea mea, aceea pe care o aveam eu era următoarea: sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe care i-am cunoscut în viaţă.