Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

uite si cartea

Wallenstein de Friedrich Schiller    descarcati cartea de aici.....

Lui Sarah Skinner, cu recunostintă URĂ, PRIETENIE, DRAGOSTE, CĂSĂTORIE Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulţime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, şi cu o aură de cârlionţi roşcaţi intră în clădirea gării şi întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul. Şeful de gară încerca deseori să se ia niţeluş de femei, mai ales de cele simple, cărora aşa ceva părea să le placă. — Mobilă? spuse el, ca şi cum n-ar mai fi auzit de aşa ceva în viaţa lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba? O masă de sufragerie cu şase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuţă de cafea, măsuţe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină şi un bufet. — Aoleu! Cât pentru o casă întreagă. — Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, şi e doar un singur dormitor. Dinţii îi stăteau înghesuiţi în faţă, parcă pregătiţi să se ia la harţă. — O să aveţi nevoie de camion, spuse el. — Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan. Îi vorbea cu voce tare, ca şi cum el ar fi fost surd sau prost, şi era ceva în neregulă cu felul cum pronunţa cuvintele. Un accent. El se gândi la olandeză – olandezii se mutau pe atunci prin părţile acelea –, dar ea nu era chiar atât de voinică şi nici nu avea pielea rozalie sau părul blond al femeilor din Olanda. S-ar fi putut să aibă sub patruzeci de ani, dar ce conta? Nu era nici pe departe o frumuseţe. Bărbatul deveni deodată foarte pragmatic. — În primul rând o să aveţi nevoie de camion ca să aducă mobila aici, de acolo de unde o luaţi. Şi ar fi mai bine să vedem întâi dacă e o localitate din Saskatchewan pe unde trece trenul. Altfel va trebui să aranjaţi să o preia cineva, de pildă, din Regina. — Trebuie să ajungă la Gdynia, spuse ea. Şi pe acolo trece trenul. El luă un mers al trenurilor pătat de grăsime din cuiul unde stătea agăţat şi o întrebă cum se scrie numele oraşului. Ea apucă atunci creionul care atârna şi el de o sfoară şi scrise pe o bucată de hârtie din poşetă: GDYNIA. — Ştiţi ce naţionalitate e? Ea spuse că nu[1]. El luă înapoi creionul ca să urmărească rândurile din mersul trenurilor. — O mulţime de localităţi sunt ceheşti, ungureşti, ucrainene, spuse el, şi chiar în clipa aceea îi trecu prin cap că ea ar fi putut avea vreuna dintre aceste origini. Ei şi ce, nu făcea decât să afirme un lucru perfect real. — Uite-l, e într-adevăr, e pe linie. — Da, spuse ea. Vreau să le trimit vineri – se poate? — Noi le putem trimite, dar nu vă pot spune exact în ce zi vor ajunge, răspunse el. Depinde de priorităţi. O să le aştepte cineva acolo? — Da. — E un tren mixt vineri, la două şi optsprezece după-amiaza. Camionul poate veni să ridice mobila vineri dimineaţă. Locuiţi aici în oraş? Ea dădu din cap şi scrise adresa: Strada Expoziţiei nr. 106. Casele din oraş primiseră nu demult numere, şi şeful de gară nu-şi putu imagina pe unde venea adresa aceasta, deşi ştia unde se află Strada Expoziţiei. Dacă ea ar fi rostit atunci numele McCauley, poate că el ar fi devenit mai interesat şi lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. În oraş existau multe case noi, construite după terminarea războiului – deşi localnicii le numeau „case de război“. Şeful de gară presupuse că era vorba de una dintre acelea. — Plătiţi la expediere, spuse. — Vreau şi un bilet pentru mine însămi, în acelaşi tren. Vineri după-amiază. — Mergeţi tot acolo? — Da. — Puteţi lua acelaşi tren până la Toronto, dar apoi trebuie să aşteptaţi Transcontinentalul, care pleacă la zece treizeci noaptea. Vreţi la vagon de dormit sau la vagon obişnuit? În vagonul de dormit aveţi pat rezervat, în cel obişnuit aveţi doar loc pe scaun. Ea spuse că voia loc pe scaun. — Aşteptaţi la Sudbury trenul de Montreal, dar nu vă daţi jos acolo, o să vă treacă pe altă linie şi o să cupleze vagoanele de Montreal. De acolo mergeţi mai departe până la Port Arthur şi apoi la Kenora. Nu vă daţi jos până la Regina, dar acolo va trebui să coborâţi şi să luaţi trenul local. Ea dădu din cap ca şi cum îl aştepta să treacă la treabă şi să-i dea biletul. Încetinind puţin, el adăugă: — Dar nu pot să vă promit că mobila o să ajungă în acelaşi timp cu dumneavoastră. N-aş crede să sosească decât după o zi sau două. Totul depinde de priorităţi. O să vă aştepte cineva? — Da. — Bun. Pentru că nu va fi probabil cine ştie ce gară. Orăşelele alea de acolo nu-s ca aici. Sunt în general nişte chestii destul de rudimentare. Ea plătea acum pentru bilet dintr-un sul de bancnote ţinute într-un săculeţ de pânză, în poşetă. Ca o doamnă de pe vremuri. Îşi numără şi restul. Dar nu aşa cum l-ar fi numărat o doamnă de pe vremuri — Îl ţinu în mână şi-l cercetă scurt din ochi, dar era limpede că nu-i scăpase nici o monedă. Apoi se întoarse să plece, nepoliticoasă, fără să-şi ia la revedere. — Pe vineri! îi strigă el din urmă. Ea purta o haină lungă şi cenuşie în ziua aceea caldă de septembrie, o pereche de pantofi butucănoşi cu şiret şi şosete până la gleznă. Şeful de gară tocmai îşi turna nişte cafea din termos când ea se întoarse şi bătu cu degetele în ghişeu. — Mobila mea, spuse. E în stare foarte bună, aproape nouă. N-aş vrea să ajungă zgâriată, sau lovită, sau vătămată în vreun fel. Şi n-aş vrea nici să miroasă a paie şi a vaci. — Aha, spuse el. Compania de căi ferate face de multă vreme expediţii de mărfuri. Şi să ştiţi că nu folosesc pentru mobilă aceleaşi vagoane pe care le folosesc pentru vaci. — Aş vrea să ajungă la destinaţie exact aşa cum o trimit eu de aici. — Cum să vă spun? Când cumpăraţi mobila de la magazin nu e la fel? V-aţi gândit vreodată cum ajunge acolo? Doar n-a fost făcută în prăvălie, nu? A fost făcută undeva într-o fabrică, şi de acolo trimisă la magazin – cel mai probabil cu trenul. Deci, dacă aşa stau lucrurile, nu e de la sine înţeles că oamenii ăştia se pricep să aibă grijă de mobilă? Ea se uita în continuare la el fără zâmbet, fără să-şi recunoască în vreun fel nerozia de femeie. — Sper, spuse. Sper că se pricep. Şeful de gară ar fi zis, fără să stea măcar pe gânduri, că ştie pe toată lumea în oraş. Ceea ce însemna că îi cunoştea cam pe jumătate. Şi majoritatea celor pe care îi cunoştea erau orăşenii esenţiali, cei cu adevărat „de-ai locului“, care nu veniseră de ieri, de azi şi n-aveau de gând să se mute de acolo. Pe femeia care pleca în Saskatchewan nu o ştia pentru că ea nu mergea la biserica lui, nu-i învăţa pe copiii lui la şcoală, nu lucra în nici unul din magazinele, restaurantele ori birourile în care intra el. Şi nici nu era căsătorită cu vreunul dintre bărbaţii pe care-i cunoştea el din Elks, sau Oddfellows, sau Lions Club, sau Legion[2]. Uitându-se la mâna ei stângă în timp ce îşi scotea banii, el îşi dăduse imediat seama – şi nu fusese deloc mirat – că nu era măritată. Cu pantofii aceia şi cu şosetele până la gleznă în loc de ciorapi, fără pălărie şi fără mănuşi în miezul zilei, femeia ar fi putut foarte bine să vină de pe la vreo fermă. Şi totuşi, nu şovăise aşa cum fac de obicei fermierii, nu fusese stânjenită. Nu avea maniere de ţară – de fapt, nu avea nici un fel de maniere. Pe el îl tratase ca pe un robot furnizor de informaţii. În plus, scrisese o adresă din oraş – Strada Expoziţiei. Cel mai mult îi amintea de o călugăriţă modest îmbrăcată pe care o văzuse la televizor vorbind despre munca ei de misionariat, făcută pe undeva prin junglă – probabil că acolo îşi scotea hainele de măicuţă pentru că îi era mai uşor să se caţere peste tot în patru labe. Zâmbea din când în când ca să arate că religia ei ar fi trebuit să-i facă pe oameni fericiţi, dar în cea mai mare parte a timpului îşi privise publicul ca şi cum ar fi fost convinsă că restul oamenilor existau pe lume în primul rând pentru ca ea să aibă cui da ordine. Mai era un lucru pe care Johanna voia să-l facă şi pe care îl tot amânase. Trebuia să intre în magazinul de haine numit Milady’s şi să-şi cumpere o ţinută de ocazie. Nu fusese niciodată acolo. Când avea ceva de cumpărat – şosete, de pildă –, se ducea la Callaghans. Avea o sumedenie de lucruri moştenite de la doamna Willets, precum haina aceasta, care aveau s-o ţină la nesfârşit. Iar Sabitha – fata de care avusese grijă în casa domnului McCauley – primise întruna haine scumpe care le rămăseseră mici verişoarelor ei mai mari. În vitrina de la Milady’s, două manechine purtau costume cu fuste scurte şi sacouri cu umeri pătrăţoşi. Unul dintre ele, galben-ruginiu, celălalt, de un verde cald, intens. Frunze mari de arţar în culori stridente fuseseră împrăştiate la picioarele manechinelor şi lipite ici-colo pe geamul vitrinei. La vremea când majoritatea oamenilor aveau grijă să grebleze frunzele, să le adune în grămezi şi să le dea foc, aici ele erau puse la loc de cinste. O inscripţie cu litere negre unduitoare se întindea diagonal pe geam: Elegantă şi simplitate – moda toamnei. Johanna deschise uşa şi intră. Chiar înaintea ei, o oglindă înaltă o măsură din cap până-n picioare în haina de bună calitate, lungă, dar informă, a doamnei Willets, de sub care ieşeau aproximativ zece centimetri de picioare grosolane, până ceva mai sus de gleznele acoperite de şosete. Făceau asta intenţionat, bineînţeles. Instalaseră oglinda acolo ca să-ţi dea o imagine deplină şi imediată a propriilor deficienţe şi să poţi trage – sperau ei – fără întârziere concluzia că trebuie să cumperi ceva ca să schimbi această imagine. Un truc atât de făţiş, că ar fi făcut-o să se răsucească pe călcâie şi să iasă dacă n-ar fi venit aici hotărâtă, ştiind ce anume avea de cumpărat. De-a lungul unui perete era un rastel cu rochii de seară, potrivite toate pentru frumuseţile balului, în nuanţe vaporoase şi croite din tul şi tafta. Şi în spatele lor, într-o vitrină de sticlă, ca să nu poată fi atinse de degete profane, o jumătate de duzină de rochii de mireasă, toate o spumă albă, ori satin de culoarea vaniliei, ori dantelă ivorie, brodate cu mărgeluşe de argint sau cu perle mărunte. Corsaje minuscule, decolteuri sinuoase, fuste ample. Nici măcar când fusese tânără Johanna nu şi-ar fi putut vreodată închipui pentru sine o asemenea extravaganţă, nu doar în materie de bani, ci şi de aşteptări, de speranţă absurdă în transfigurare, în extaz. Abia după două sau trei minute apăru cineva. Poate că aveau un vizor undeva şi o spionau, considerând că nu era genul lor de clientă şi sperând că avea să plece. Dar ea nu pleca. Ieşi din raza oglinzii – păşind de pe linoleumul din faţa uşii pe un covor luxos –, şi, într-un sfârşit, draperia din fundul magazinului se dădu la o parte şi de după ea ieşi Milady însăşi, îmbrăcată într-un costum negru cu nasturi sclipitori. Tocuri înalte, glezne subţiri, portjartierul până în talie atât de strâns încât ciorapii îi scrâşneau, părul blond-auriu pieptănat lins pe spate, lăsând vederii faţa machiată. — Mă gândeam să încerc costumul din vitrină, spuse Johanna cu o voce pe care şi-o antrenase din timp. Cel verde. — Ah, e un costum superb, spuse femeia. Cel din vitrină este mărimea zece. Dumneavoastră păreţi… cred că un paisprezece, nu? O luă înaintea Johannei, cu ciorapii foşnind, către latura unde erau atârnate hainele obişnuite, costumele şi rochiile de zi. — Aveţi noroc. Am găsit şi un paisprezece. Primul lucru pe care îl făcu Johanna fu să se uite la eticheta de preţ. Cel puţin de două ori mai mult decât se aşteptase – iar ea n-avea de gând să-şi ascundă părerea. — E destul de scump. — Este o lână foarte fină. Femeia căută leneş până găsi eticheta cu compoziţia materialului, apoi citi o descriere pe care Johanna n-o ascultă cu adevărat, pentru că apucase tivul ca să inspecteze calitatea finisajului. — E uşoară ca mătasea, dar are o rezistenţă de fier. Vedeţi că e dublată peste tot, are o căptuşeală minunată de mătase în amestec cu nailon. N-o să vă treziţi niciodată că începe să vă atârne la spate şi să-şi piardă forma, cum fac costumele ieftine. Uitaţi-vă la manşetele şi gulerul de catifea şi la nasturii aceştia mărunţi îmbrăcaţi în catifea de pe mânecă. — I-am văzut. — Astea sunt genul de detalii pentru care plătiţi, altfel n-o să le găsiţi niciodată. Mie îmi place la nebunie textura catifelei. Şi e numai pe cel verde, să ştiţi – cel de culoarea piersicii nu are aşa ceva, deşi e la acelaşi preţ. Într-adevăr, în ochii Johannei, gulerul şi manşetele de catifea erau cele care dădeau costumului aerul acela subtil luxos şi o făceau să râvnească la el. Dar n-avea de gând să se trădeze. — În cazul ăsta, aş vrea să-l încerc. La urma urmei, pentru asta venise pregătită. Cu lenjerie intimă curată şi cu subsuorile tamponate cu pudră de talc. Femeia avu suficientă înţelepciune ca s-o lase singură în cabina de probă intens luminată. Johanna se feri de oglindă ca de foc până când îşi îndreptă fusta şi-şi încheie sacoul. La început se uită pur şi simplu la costum. Costumul n-avea nimic. Şi mărimea i se potrivea – fusta era mai scurtă decât ceea ce obişnuia ea să poarte, dar, la urma urmei, ceea ce purta ea de obicei nu se asorta cu moda de acum. Costumul era perfect în regulă. Problema era felul cum arăta, în comparaţie cu el, restul corpului ei, neacoperit. Gâtul ei, şi faţa, şi părul, mâinile ei mari şi picioarele groase. — Cum vă descurcaţi? Îmi daţi voie să arunc o privire? „N-ai decât să arunci câte vrei “, se gândi Johanna, „din coadă de câine sită de mătase nu se face, după cum ai să te convingi singură“. Femeia se uită dintr-o parte, apoi din cealaltă. — Bineînţeles, veţi avea nevoie de ciorapi şi de pantofi cu toc. Cum vi se pare? E comod? — Costumul e bun, spuse Johanna. Costumul n-are nimic. În oglindă, chipul femeii se schimbă. Abandonă zâmbetul de până atunci. Deveni decepţionat şi obosit, dar mai cumsecade. — Uneori pur şi simplu asta e. Nu ştii niciodată cu adevărat cum îţi stă ceva până când nu încerci. Adevărul este, spuse ea, cu o siguranţă nouă în voce, mai moderată, că aveţi o siluetă frumoasă, dar robustă. Aveţi oase mari – ei, şi care-i problema? Năstureii înveliţi în catifea nu-s pentru dumneavoastră. Nu vă mai bateţi capul cu el. Scoateţi-l! După ce se dezbrăcase până la lenjerie, Johanna auzi foşnind draperia cabinei, şi apoi o mână se strecură înăuntru. — Încercaţi asta, doar aşa, de pamplezir. O rochie maronie de lână, dublată, cu fusta lungă strânsă graţios în talie, cu mâneci trei sferturi şi un decolteu simplu, rotund. Cât se putea de simplă, mai puţin o curea subţire aurie. Nu la fel de scumpă ca deux-pieces-ul, dar preţul părea încă enorm, dacă te gândeai pentru ce. Cel puţin, fusta avea o lungime mai decentă, şi materialul i se înfăşura nobil pe picioare. Johanna îşi luă inima-n dinţi şi se uită în oglindă. De data asta nu mai arăta ca şi cum cineva ar fi îmbrăcat-o ca să-şi bată joc de ea. Femeia veni lângă ea şi râse, dar de uşurare. — Culoarea ochilor e de vină. N-aveţi nevoie de nici o catifea. Aveţi ochi catifelaţi. Era genul de linguşeală pe care Johanna s-ar fi simţit obligată să o ia în derâdere, atâta că în clipa aceea părea adevărată. Nu avea ochi mari, şi, dacă i s-ar fi cerut să le precizeze culoarea, ar fi spus: „Cred că un soi de căprui“. Dar acum păreau să fi devenit de un maro intens, dar cald şi strălucitor. Nu că ar fi început deodată să se creadă drăguţă. Doar ochii ei ar fi avut o culoare frumoasă dacă ar fi fost o bucată de material. — Bag mâna-n foc că nu purtaţi prea des pantofi de ocazie, spuse femeia. Dar, dacă aţi avea ciorapi şi un toc cât de mic… şi sunt sigură că nu purtaţi bijuterii – şi aveţi perfectă dreptate, nici nu vă trebuie, cu cureluşa aia. Întrerupându-i discursul persuasiv, Johanna spuse: — Mai bine o scot, ca s-o puteţi împacheta. Îi părea rău să se elibereze de apăsarea delicată a fustei şi a cordonului aceluia discret auriu în jurul taliei. Nu avusese niciodată în viaţă senzaţia aceasta stupidă că ceea ce îmbrăcase o făcea mai frumoasă. — Sper că e pentru o ocazie specială, îi strigă femeia în timp ce Johanna se grăbea să se schimbe în hainele sale obişnuite, cu înfăţişarea lor ştearsă. — Probabil c-o să fie rochia mea de nuntă, răspunse ea. Şi fu uimită de ceea ce-i ieşise pe gură. Nu era vreo gafă majoră – femeia nu ştia cine este şi probabil că n-avea să vorbească apoi cu nimeni dintre cei care ar fi putut să ştie. Şi totuşi avusese de gând să nu sufle o vorbă. Probabil simţise că-i datora ceva fiinţei acesteia – că trecuseră împreună prin experienţa deprimantă a costumului verde şi apoi descoperiseră împreună rochia maronie şi că asta crease o legătură între ele. Aiurea! Meseria femeii era să vândă haine, şi exact asta reuşise să facă. — Ah! strigă femeia. Ah, ce frumos! „O fi“, se gândi Johanna, sau poate că nu. Ar fi putut să se mărite cu oricine. Cu vreun fermier nenorocit care avea nevoie de un cal de povară în gospodărie sau cu un babalâc pe jumătate invalid care-şi căuta infirmieră. Femeia aceasta habar n-avea de ce fel de bărbat îşi făcuse ea rost, şi oricum nu era absolut deloc treaba ei. — Sunt sigură că e o căsătorie din dragoste, spuse femeia, ca şi cum i-ar fi auzit gândurile cârcotaşe. De asta vă străluceau ochii în oglindă. Am învelit-o în foiţă, nu trebuie decât s-o scoateţi şi s-o agăţaţi pe umeraş, şi materialul va cădea splendid. Călcaţi-o puţin, dacă vreţi, dar probabil nu va fi nevoie nici măcar de atât. Veni apoi şi momentul înmânării banilor, când amândouă se prefăcură că nu se uită, deşi se uitară. — Merită, zise femeia. Nu te căsătoreşti decât o dată. De fapt, lucrul ăsta nu e întotdeauna adevărat… — În cazul meu va fi, spuse Johanna. I se urcase sângele în obraji – pentru că, de fapt, căsătoria nu fusese menţionată. Nici măcar în ultima scrisoare. Îi dezvăluise acestei femei ceea ce socotea ea că o să se întâmple, şi asta poate că avea să-i poarte ghinion. — Unde l-aţi cunoscut? întrebă femeia, pe acelaşi ton de veselie melancolică. Unde v-aţi întâlnit prima oară? — Prin nişte rude, spuse Johanna cu sinceritate. N-avea de gând să adauge nimic, dar se auzi continuând: La Târgul de Vest. În London[3]. — Târgul de Vest, repetă femeia. Din London. Era aproape ca şi cum ar fi spus „la balul de la palat“. — Am fost acolo cu fiica lui şi cu prietena ei, continuă Johanna, gândindu-se că într-un fel ar fi fost mai corect să spună că Edith şi Sabitha fuseseră cu ea, Johanna, la târg. — Ei bine, pot să spun că azi n-am pierdut ziua degeaba. Am ajutat pe cineva să-şi găsească rochia în care va fi în curând cea mai fericită mireasă din lume. E o realizare suficientă ca să-mi justifice existenţa. Femeia legă o panglică roz îngustă în jurul cutiei de împachetat şi făcu o fundă mare, inutilă, pe care o reteză cu un scrâşnet vicios de foarfecă. — Eu stau aici toată ziua, spuse ea. Şi uneori mă gândesc ce Dumnezeu îmi închipui că fac. Îmi pun chiar această întrebare: „Ce Dumnezeu îţi închipui că faci aici?“ Rearanjez vitrina, fac una, fac alta ca să atrag oamenii în magazin, dar sunt zile – zile întregi – când nu-mi calcă nimeni pragul. Ştiu, multora li se par prea scumpe hainele astea, dar să ştiţi că sunt de bună calitate. Sunt haine de foarte bună calitate. Dacă vrei calitate, trebuie să plăteşti pentru ea. — Probabil vin când au nevoie de aşa ceva, spuse Johanna, aruncând o privire către rochiile de seară. Unde altundeva ar putea să meargă? — Ba exact asta e, că nu vin. Se duc în oraşul mare – acolo merg. Sunt în stare să bată maşina o sută, o sută cincizeci de kilometri, ca să nu mai zic de benzină, şi li se pare că aşa cumpără ceva mai bun decât ce le ofer eu aici. Dar nu-i adevărat. Nu-i nici calitate mai bună, nici sortiment mai larg. Nimic. Doar că le-ar fi ruşine să spună că şi-au cumpărat ţinuta de nuntă aici, în oraş. Sau vin, încearcă ceva şi spun că trebuie să se mai gândească. „Lăsaţi că mă întorc“, pasămite. Şi eu îmi spun în gând: „O, da, ştiu eu ce-nseamnă asta!“ Înseamnă c-o să încerce să găsească mai ieftin la London sau la Kitchener, şi, chiar dacă n-o să găsească mai ieftin, o să cumpere de acolo, din moment ce tot au bătut drumul şi sunt sătui de umblat prin magazine. — Nu ştiu, spuse ea. Poate dacă aş fi fost de aici, din oraş, ar fi fost altfel. Mi se pare un loc foarte inospitalier. Nu sunteţi de aici, nu? — Nu, spuse Johanna. — Nu vi se pare un oraş inospitalier? Inospita… — Adică e greu pentru cineva din afară să fie acceptat. — Eu sunt obişnuită să-mi văd singură de treabă, spuse Johanna. — Dar dumneavoastră v-aţi găsit pe cineva. Nu veţi mai fi singură de acum înainte – şi ăsta e un lucru minunat! Sunt zile când mă gândesc cât de grozav ar fi să fiu măritată şi să stau şi eu acasă. Bineînţeles, am fost măritată – şi tot am muncit. În fine. Poate că într-o zi prinţul coborât de pe cal alb va intra pe uşa magazinului, se va îndrăgosti pe loc de mine, şi atunci toate se vor aranja! Johanna trebuia să se grăbească – femeia aceea o ţinuse de vorbă şi o întârziase. Zorea să se întoarcă acasă şi să-şi ascundă rochia cumpărată, înainte ca Sabitha să se întoarcă de la şcoală. Apoi îşi aminti că Sabitha nu mai venea – fusese luată la sfârşit de săptămână de către verişoara mamei sale, Roxanne, mătuşa ei, să stea la Toronto şi să meargă la o şcoală de fete, ca o adevărată moştenitoare bogată ce era. Şi totuşi, Johanna iuţi în continuare pasul – atât de mult, încât un deştept care sprijinea uşa farmaciei îi strigă: „Arde undeva?“, şi atunci ea încetini un pic, ca să nu atragă atenţia. Ambalajul rochiei o stânjenea teribil – de unde să ştie ea că magazinul îşi avea propriile cutii de carton roz pe care scria, cu litere de mână violet, „Milady“? Ar fi putut s-o dea de gol instantaneu. Se simţi stupid că vorbise despre nuntă, câtă vreme el nu pomenise nimic. Şi ea nu trebuia să uite asta. Îşi spuseseră – sau scriseseră – atâtea altele, exprimaseră atâta afecţiune şi atâta dor, încât căsătoria ca atare păruse să fi fost pur şi simplu trecută cu vederea. Aşa cum poţi povesti despre cum te-ai sculat dimineaţa, dar nu şi despre cum ai luat micul dejun, cu toate că în mod cert l-ai luat.   [1] Gdynia este unul dintre principalele porturi ale Poloniei. (n.tr.) [2] The Elks Lodge (Loja Elanului), The Order of Oddfellows (Ordinul Oddfellows), Lions Club (Clubul Leului) şi Royal Canadian Legion (Legiunea Regală Canadiană) sunt organizaţii de întrajutorare şi de tip club deschise cu precădere sau exclusiv bărbaţilor. (n.tr.) [3] E vorba de oraşul London din sudul regiunii Ontario, în Canada (n.tr.)    

TIMUR ŞI BĂIEŢII LUI Se împliniseră trei luni de cînd colonelul Aleksandrov, comandantul unui divizion blindat, nu mai dăduse pe acasă. Fără îndoială că era pe undeva, pe front. Pe la mijlocul verii trimise o telegramă, în care le propunea fetelor lui, Olga şi Jenia, să-şi petreacă sfîr-şitul vacanţei în vila lor de lîngă Moscova. Sprijinită în coada periei şi cu basmaua înflorată căzută pe ceafă, Jenia stătea bosumflată în faţa Olgăi, care-i  spunea : - Eu plec cu bagajele, iar tu rămîi să faci curat prin casă. Ai putea să nu-ţi încrunţi sprîncenele şi să nu-ţi lingi buzele. După ce termini, încui uşa şi duci cărţile la bibliotecă. Apoi vezi să nu te opreşti pe la prietene, ci să te duci de-a dreptul la gară. De acolo trimite tatii telegrama asta. După aceea urcă-te în tren şi vino la vilă... Trebuie să mă asculţi, Evghenia. Sînt sora ta... - Şi eu sînt sora ta. - Da... dar eu sînt mai mare... Şi pe urmă, aşa a poruncit  tata. Cînd se auzi în curte maşina pornind, Jenia oftî se uită în jurul ei prin odaie. Peste tot era o neo: cluială înspăimîntătoare.  Fetiţa se apropie de ogli prăfuită în care se răsfrîngea portretul tatălui ei, a fc-nat  pe  perete. Bun ! Ce importanţă are că Olga e mai mare, importanţă are că deocamdată e silita s-o ascul In schimb ea, Jenia, are nasul, gura şi sprîncei exact ca ale tatii. Şi fără îndoială că o să-i sem şi   la   caracter. Jenia îşi legă mai strîns basmaua pe cap, îşi s sandalele, luă o cîrpă, trase de pe masă faţa de m puse căldarea sub robinet şi, înşfăcînd peria, împi grămada   de   gunoi   spre  prag. Curînd se auzi bîzîitul lămpii cu gaz şi vîjîitul musului. Podeaua era plină de apă. într-o albie de zinc \ tru spălat rufe, se umflau şi plesneau clăbuci de pun. Iar trecătorii de pe stradă se uitau cu mirarf la fetiţa aceea desculţă, îmbrăcată într-un sarafan n care stătea cocoţată pe o fereastră larg deschisă la etajul al doilea şi ştergea de zor geamurile. Camionul alerga pe şoseaua largă şi plină de so :e. Rezemată de o boccea moale şi cu picioarele înt se pe un geamantan, Olga stătea într-un fotoliu de t tie şi ţinea pe genunchi un motănaş roşcat, care juca   cu   un  bucheţel   de   albăstrele. La kilometrul treizeci i-a ajuns din urmă o colo motorizată din Armata Roşie. Unul lingă altul pe 1 cile de lemn,  ostaşii roşii îşi ţineau puştile cu  ţe le îndreptate spre cer şi cîntau cu voie bună. Cînd răsunau aceste cîntece, ferestrele şi uşile i; lor se deschideau larg, iar peste garduri şi pe poi ieşeau buluc copii, cuprinşi de bucurie. îşi fluti braţele, aruncau ostaşilor mere trude, strigau „t în urma lor şi chiar acolo, pe loc, puneau la cale talii, desfăşurînd şarje vijelioase de cavalerie asijra pelinului   şi   a   urzicilor. Camionul o luă spre staţiunea de odihnă, oprind în faţa unei vile mici, acoperită cu iederă.   Şoferul şi ajutorul lui lăsară în jos obloanele camionului şi începură să descarce bagajele, iar Olga se duse să  descuie   veranda. De acolo se vedea o grădină întinsă şi părăginită. In fund se afla un şopron cu etaje, destul de dărăpă-nat, deasupra căruia, flutura un steguleţ roşu. Olga se întoarse spre camion. Acolo o aştepta o femeie bătrînă, dar sprintenă: era vecina lor, lăptăreasa. Ea se oferi să le facă curat prin casă, să spele geamurile,  podelele, şi  pereţii. în timp ce vecina îşi pregătea lighenele şi cîrpele, Olga luă în braţe motănaşul şi se duse în grădină. Pe trunchiurile vişinilor, ciuguliţi de vrăbii,  sclipea cleiul fierbinte. Mirosea tare a coacăze, a românită şi a pelin. Acoperişul şopronului, înverzit de muşchi, era plin de găuri. Şi prin găurile acelea porneau în sus, dispărînd în frunzişul copacilor, nenumărate „cabluri" subţiri de sfoară. Olga se strecură prin tufele de alun, ştergîndu-şi de pe obraz o pînză de păianjen. Dar ce însemna asta ? Steagul roşu de deasupra şopronului dispăruse şi nu rămăsese  decît prăjina lui. Deodată, Olga auzi şoapte neliniştite şi înfierbîntate şi, imediat, scara cea grea, care stătea rezemată de fereastra podului, lunecă cu zgomot de-a lungul peretelui, rupînd în cădere crengi uscate, şi se prăbuşi la pămînt, împrăştiind în jurul ei frunze de brusturi. Sfoara de deasupra acoperişului începu să tremure. Speriat, motănaşul o zgîrie pe Olga şi o zbughi în ur-zici. Fata se opri nedumerită, se uită împrejur şi ascultă... Dar nici în mijlocul tufişurilor verzi, nici peste gard, nici în pătratul negru al ferestrei şopronului, nu se vedea şi nu se auzea nimic. Olga se întoarse pe verandă. - Ăştia-s băieţii care-şi fac de cap noaptea prin grădinile oamenilor - o lămuri lăptăreasa. Ieri au scuturat doi meri la un vecin de-al meu, ba i-au rupt şi un păr. Ce copii mai sînt în ziua de azi... adevăraţi huligani! Mie, drăguţă, mi-a plecat feciorul în Armata Roşie. Şi la plecare nici vin n-a vrut să bea. Atîta mi-a spus: „Rămîi cu bine, mamă". Şi a plecat fluierînd,drăguţul de el. Spre seară m-a apucat jalea şi,_duS cuviinţă, am plîns puţintel. Noaptea, cînd m-am tres t, mi s-a părut că umblă cineva prin curte. Ei, m-i I gindit, acum am rămas singură, n-are cine să i ă apere... Că parcă mult îi trebuie unui om bătrîn a mine ? O cărămidă în cap, şi gata ! Dar Dumnez  mi-a purtat de grijă, că nu mi-au furat nimic. S-1 învîrtit ei ce s-au învîrtit, pe urmă au plecat. Ave; n în curte un butoi, un butoi de stejar, greu de nu 1 r ti putut urni din loc doi oameni. L-au dat de-a di a cam douăzeci de paşi spre poartă. Atîta tot. Dar cini o fi fost şi ce au vrut, nimeni nu poate să ştie... _ Spre seară, după ce termină treburile casei, O I ieşi în cerdac. Apoi scoase cu băgare de seamă, dint o cutie de piele, un acordeon alb şi sclipitor, de sid E, pe care-1 primise de la tata de ziua ei de naştere. Luă acordeonul pe genunchi, îşi petrecu pe di ă umăr cureaua şi începu să cînte un cîntec pe cai -l auzise de curînd: „- O,  ce n-aş da Să te mai văd o dată! Să te mai văd o dată... De două ori... de trei... Cum ai putea să-nfeîegi, Tu, ce ca fulgerul zbori, Cum te aştept  pină-n zori ? Da! ''  Aviatori !   Mitraliere,   bombe ! Plecaţi acum In lungul  vostru drum. De-o să vă-ntoarceU curînd. Asta eu nu pot să ştiu. Dar să  vă-ntoarceţi oricînd. Fie chiar şi  mai tirziu !" In timp ce cînta, Olga se uită de cîteva ori cu : :-linişte spre un tufiş întunecat, care se înălţa în cui;, lingă   gard- După ce-şi termină einteeul, se ridică repede în i-cioare şi, întorcîndu-se spre tufă, întrebă tare : - Hei, dumneata de colo, ascultă ! De ce te as cunzi ? Şi ce cauţi aici ? Atunci, de după tufiş ieşi un bărbat îmbrăcat într-un costum alb obişnuit. îşi aplecă uşor capul şi-i răspunse   politicos : - Nu mă ascund. Dar sînt şi eu puţin artist. N-aş fi vrut să te tulbur, de aceea am stat şi te-am ascultat. - Da, dar puteai să stai şi să asculţi şi din stradă. Dumneata, însă, cine ştie de ce, ai sărit peste gard! - Eu, peste gard ?... se supără străinul. Iartă-mă, dar nu-s pisică. Acolo, în colţ, lipsesc cîteva scînduri, pe-acolo   am  intrat. - Am înţeles ! şi Olga zîmbi. Dar pentru a intra aveai portiţa. Şi acum fii bun şi ieşi pe portiţă... Străinul părea ascultător. Fără să spună o vorbă, ieşi pe portiţă, trăgînd zăvorul în urma lui, lucru care-i plăcu   Olgăi. - Stai! îl strigă ea, coborînd treptele cerdacului. Cine   eşti   dumneata ?  Eşti  artist ? - Nu - îi răspunse străinul, Sînt inginer-mecanic, dar în timpul liber cînt şi joc în trupa de operă a uzinei   noastre. - Ascultă - îi propuse Olga pe neaşteptate, simplu - hai cu mine, te rog, pînă la gară. O aştept pe sora mea cea mică. E întuneric, e tîrziu şi văd că nu mai vine. Mie nu mi-e frică de nimeni, însă nu cunosc încă străzile pe-aicL Dar stai, de ce vrei să deschizi portiţa ? Poţi foarte bine să mă aştepţi şi dincolo   de   gard... Fata îşi duse acordeonul în casă, îşi aruncă un şal pe umeri şi ieşi în strada învăluită în întuneric, unde mirosea   a   rouă   şi   a   flori. Olga era supărată pe Jenia, de aceea nu prea vorbi cu însoţitorul ei pe drum. Dar el îi spuse că-1 chema Gheorghi Garaev şi că lucra ca inginer-mecanic la uzina  de   automobile. O aşteptară pe Jenia în gară. Trecuseră deja două trenuri. In sfîrşit, sosi şi al treilea, cel din urmă. - Cu fetişcana asta afurisită n-am decît bătaie de cap! strigă Olga necăjită. Ei, dacă aş avea patruzeci de ani, sau măcar treizeci! Dar eu n-am decît optsprezece şi ea treisprezece, aşa că nu mă ascultă de  loc ! - Nu trebuie să ai patruzeci de ani! zise Gheorghi hotărît. E mult mai bine să ai optsprezece... Şi nu mai i fi îngrijorată, sora dumitale o să sosească desigur mîine dimineaţă. Peronul se golise. Gheorghi îşi scoase portţigaretul. f In clipa aceea se apropiară de el doi băieţandri zdra-veni, care, în aşteptarea focului, îşi scoaseră şi ei ţigările. - Ascultă, tinere - zise Gheorghi, aprinzînd un chibrit şi luminînd faţa celui mai mare dintre băieţi - înainte de a te vîrî în mine cu ţigara, trebuia să-mi dai bună seara, deoarece am avut onoarea să facem cunoştinţă în parc, unde dumneata încercai, cu multă sîrguinţă, să rupi o scîndură din gardul cel nou. Te cheamă   Mihail   Kvakin.   Nu-i   aşa ? Băiatul începu să gîfîie şi să se tragă îndărăt, iar Gheorghi stinse chibritul, o luă pe Olga de braţ şi plecară   spre   casă. După ce se depărtară, celălalt băiat îşi puse după ureche ţigara udă de scuipat şi întrebă cu nepăsare : - Cine-o mai fi şi propagandistul ăsta ? E de pe-aici ? - De-aici - îi răspunse Kvakin în silă. E unchiul lui Timkâ Garaev. Ştii, ar trebui să punem mina pe Timka şi să-i tragem o mamă de bătaie. Şi-a adunat o ceată de băieţi şi mi se pare că pun ceva la cale împotriva   noastră. Chiar atunci cei doi prieteni văzură la capătul peronului, sub un felinar, un domn cărunt şi prezentabil, care cobora scările sprijinindu-se în baston. Era doctorul F. G. Kolokolcikov, din staţiune. Băieţii se luară în grabă după el, întrebîndu-1 cu glas ridicat dacă n-avea chibrituri. Dar nici înfăţişarea şi nici vorba lor nu-i plăcură bătrînului. Se întoarse spre ei, îi ameninţă cu bastonul lui cel noduros, apoi, gTav, îşi   căută   de   drum. Jenia n-avusese cînd să expedieze telegrama pentru tata din gara Moscova. De aceea, cînd coborî din trenul de centură, se gîndi să caute oficiul poştal al staţiunii  de  odihnă. După ce traversă parcul bătrîn, unde culese clopoţei, fata se pomeni pe neaşteptate la o răscruce de uliţe, cu case înconjurate de grădini, a căror înfăţişare părăsită dovedea că nu nimerise acolo unde trebuia. La cîţiva paşi de ea, Jenia văzu o fetiţă isteaţă, care, dracuind, trăgea de coarne o capră încăpăţînată. - Spune-mi, te rog, drăguţă - o strigă Jenia pe unde s-o iau ca să ies la poştă ? însă chiar în clipa aceea capra se smuci şi, cu capul în piept, o luă la goană prin parc, iar fetiţa alergă plîngînd în urma ei. Jenia se uită în jur: începea să se întunece şi nu se vedea nicăieri ţipenie de om. Atunci deschise o portiţă, care dădea în grădina unei vile cenuşii, cu un etaj, şi o luă pe cărare, spre cerdac. - Vă rog să-mi spuneţi - întrebă ea tare, însă cît se poate de politicos, fără să deschidă uşa - pe unde s-o iau ca să ajung la poştă ? Dar nu-i răspunse nimeni. Fata stătu puţin pe gîn-duri, apoi deschise uşa şi, trecînd printr-un coridor, intră într-o odaie. Stăpînul vilei nu era acasă. Tulburată, se întoarse cu gîndul să plece, cînd un cîine, mare şi roşcat, ieşi fără zgomot de sub masă, o cercetă cu luare-aminte pe fetiţă şi, rnîrîind domol, se întinse lîngă uşă, tăindu-i drumul. Jenia se zăpăci. - Tare mai eşti prost! strigă ea speriată, răsfirîn- du-şi degetele. Doar nu-s hoaţă. N-am luat nimic de la voi. Uite, asta-i cheia casei noastre, iar asta e telegrama pentru tata. Tata e comandant...  înţelegi ? Cîinele tăcea, dar nu se urnea din loc. Iar Jenia, înaintînd încetişor spre fereastra deschisă, vorbea înainte : - Aşa ? Prin urmare stai culcat ? Foarte bine, stai cum pofteşti... Eşti un cîine aşa de bun... pari a fi şi deştept,   şi  simpatic. Dar abia îşi puse Jenia mîna pe pervazul ferestrei, că dulăul cel simpatic mîrîi înspăimîntător şi se ridică în picioare, aşa că Jenia, speriată, se urcă pe strîngîndu-şi  picioarele   sub   ea. - Asta-i chiar frumos ! urmă fata aproape plî: N-ai decît să prinzi hoţii şi spionii, dar eu... & om de treabă. Să ştii tu !... Şi Jenia scoase limba prostule ! Aşeză  apoi  cheia  şi telegrama  pe  marginea Trebuia să aştepte să se întoarcă stăpînii... Trecu aşa un ceas, trecură două... Se întui de tot. Pe fereastra deschisă veneau din depărtare rat de locomotive, lătrat de cîini şi loviturile mingi de volei. De undeva se auzea o chitară. î mai acolo, în jurul vilei cenuşii,  era pustiu şi Jenia îşi lăsă capul pe sulul aspru al divanuţu începu  să  plîngă   domol. Pînă   la  urmă   adormi   adînc. Se trezi abia a doua zi dimineaţa. Dincolo de ferestre se auzea freamătul frun:şi de un verde proaspăt, spălat de ploaie. Prin apr ne scîrţîia roata unei fîntîni, iar pe undeva se tăiau 1 nu Numai în vilă era tot atît de linişte ca şi înain Avea acum sub cap o pernă moale de piele, i cioarele îi erau acoperite cu un cearşaf subţire ( nele   nu  mai   era   acolo. Asta însemna că fusese cineva în odaie astă-nc p Jenia sări de pe divan, îşi aruncă părul pe pa îşi potrivi sarafanul mototolit, luă de pe masă :hi şi telegrama pe care n-o trimisese încă şi se ţfe s-o   ia   la  goană. Dar deodată zări pe masă o foaie de hîrtie, p. c era scris cu litere de o şchioapă, cu creion ajbjrti „Fetiţo, cînd pleci,  să tragi uşa  mai dedesubt   iscălitura:   „Timur". „Timur ? Cine-o mai fi şi Timur ăsta ? Ar să-1  văd  şi   să-i   mulţumesc". Jenia  aruncă  o privire  în  odaia de  alături,  și văzu o masă de scris, pe care se aflau un serviţii scris, o scrumieră şi o oglindă. La dreapta, lîngă reche de jambiere de piele, descoperi un pistol şi zgîriat. Tot acolo, sprijinită de masă, era şi o sabie turcească încovoiată, cu teaca jupuită şi roasă. Jenia pute pe masă cheia şi telegrama, luă sabia în mînă, o scoase din teacă, apoi o ridică deasupra capului şi se uită în oglindă. Avea o înfăţişare fioroasă. „N-ar strica să mă fotografiez aşa şi să arăt fotografia fetelor, la şcoală ! se gîndi ea. Aş putea să cîrpesc cine ştie ce minciună, să spun, de pildă, că m-a luat tata pe front. N-ar strica să iau fi pistolul în mîna stingă... Uite, aşa-i şi mai bine!" Apoi îşi încruntă cît putu mai mult sprîn-cenele, îşi strînse buzele şi, ţintind în oglindă, apăsă pe   trăgaci.  în odaie răsună o bubuitură. Fumul înceţoşa ferestrele şi oglinda se răsturnă peste călimară. Asurzită, Jenia uită pe masă şi cheia şi telegrama şi ieşi puşcă din odaie, căutînd să fugă cît mai departe de casa   aceea  misterioasă   şi  plină   de   primejdii. Fără să ştie cum, se pomeni pe malul unui pîrîu. N-avea la ea nici cheia casei de la Moscova, nici re-cipisa telegramei, nici măcar telegrama! Acum o să fie nevoită să-i spună Olgăi tot adevărul : şi chestia cu cîinele, şi că rămăsese peste noapte într-o vilă pustie, şi povestea cu sabia turcească, ba chiar şi cu focul de revolver t Nu, asta nu-i bine 1 Ei, dacă ar fi tata aici, el ar înţelege... Dar Olga n-o să înţeleagă nimic. Olga o să se supere, ba poate chiar o să plîngă. Iar asta ar fi şi mai rău I Şi Jenia ştia să plîngă. Dar cînd o vedea pe Olga plîngînd, îi venea să se urce pe un stîlp de telegraf, într-un copac înalt, sau pe hogeacul casei... Ca să-şi facă curaj, se scaldă, apoi plecă încetişor să-şi  caute  vila. In timp ce Jenia urca treptele verandei, Olga stătea în bucătărie şi încerca să aprindă primusul. Auzind paşi, întoarse capul şi, fără să scoată o vorbă, îşi aţinti privirea   duşmănoasă  asupra  Jeniei. - Bună dimineaţa, Olia! zise Jenia, oprindu-se pe treapta de sus şi încercînd să zâmbească. Olia, n-ai să mă  cerţi ? - Ba da ! îi răspunse Olga, fără să-şi ia ochii de la   ea. - Bine, n-ai decît să mă cerţi - făcu Jenia, resemnată. Dacă ai şti ce întâmplare ciudată, ce aventură extraordinară am avut! Haide, Olia, nu mai ridica din sprîncene, că nu s-a întîmplat cine ştie ce... doar că am pierdut cheia de la casă şi nici telegrama pentru  tata  n-am  dat-o... Şi Jenia îşi închise ochii pe jumătate şi răsuflă adînc, pregătindu-se să dea drumul la toate noutăţile deodată. Dar tocmai atunci portiţa din faţă se deschise cu zgomot. O capră zbîrlită, plină toată de scaieţi, năvăli în curte şi, cu capul în piept, o luă la goană spre fundul grădinii. Iar în urma ei alerga plîn-gînd fetiţa cea desculţă, pe care Jenia o mai văzuse o   dată. Profitând de acest prilej, Jenia lăsă baltă discuţia primejdioasă cu soră-sa şi se repezi să alunge capra din grădină. O ajunse din urmă tocmai cînd fata, gî-fîind,   o   apucase  de   coarne. - Ascultă, n-ai pierdut nimic ? o întrebă fetiţa cea I străină pe Jenia, ghiontindu-şi înainte capra. - Nu - îi răspunse Jenia nedumerită. - Dar asta a cui e ? Nu-i a ta ? Şi fetiţa îi arătă cheia  de  la  casa   din   Moscova. - Ba e a mea - răspunse Jenia în şoaptă, întor-cînd capul, cu frică, spre veranda. - Uite cheia, recipisa şi un bileţel. Telegrama a şi fost trimisă - zise fetiţa printre dinţi, tot aşa de încet. Şi punînd în mîna Jeniei un pacheţel, îi mai dădu un   ghiont  caprei. Capra o luă la trap spre portiţă. Fetiţa cea desculţă porni după ea ca o umbră, de-a dreptul prin spini şi urzici. Şi îndată ce trecură pragul portiţei, se făcură  nevăzute. Strângând din umeri, ca şi cum ea ar fi mîncat bătaie, nu capra, Jenia desfăcu pacheţelul: - Asta-i cheia. Asta-i recipisa de la telegramă. Prin urmare, cineva a expediat telegrama. însă cine ?... A, uite şi bileţelul! Dar ce înseamnă asta ?   In bileţel scria, cu litere mari şi cu creion albastru : „Fetiţo, să nu-ţi fie frică de cei de acasă. Totul e în ordine, iar de la mine n-o să afle nimeni nimic". Mai   jos,   semnătura:   „Timur". Ca vrăjită, Jenia vîrî încet bileţelul în buzunar. Apoi se îndreptă din umeri şi, liniştită acum, se întoarse la Olga. Olga stătea tot acolo, lîngă primusul care nu voia să se aprindă. Avea ochii plini de lacrimi. - Olia ! strigă atunci Jenia, dezolată. Am glumit. De ce te-ai supărat pe mine ? Am făcut curăţenie în casă. am spălat geamurile, mi-am dat toată silinţa să Fie totul aşa cum trebuie, am spălat pînă şi podelele și toate cîrpele ! Uite cheia de la casă şi recipisa de la telegramă. Haide, lasă-mă să te sărut. Dacă ai şti cit te iubesc ! Vrei să sar de pe acoperiş în urzici, de dragul tău ? Şi fără să mai aştepte răspunsul Olgăi, i se aruncă de gît. - Da... dar eu eram îngrijorată - zise Olga cu deznădejde. Totdeauna faci glume proaste... Iar tata mi te-a dat în grijă... Lasă-mă în pace, Jenia ! Nu vezi că-s plină de gaz pe mîini ? Mai bine toarnă laptele in cra-tiţă şi pune-1 pe primus ! - Eu... eu nu pot fără să glumesc 1 îngăimă Jenia, în timp ce Olga se spăla pe mîini. Trînti cratiţa cu lapte pe primus, pipăi bileţelul din fundul buzunarului, apoi întrebă : - Olia. oare există Dumnezeu ? - Nu - ti răspunse Olga, vîrîndu-şi capul sub robinet. - Dar atunci, cine există ? - Laasă-mă în pace ! făcu Olga necăjită. Nu există nimeni! Jenia tăcu puţin, apoi o întrebă din nou : - Olia, dar cine-i acel Timur ? - In orice caz nu-i Dumnezeu ! A fost un ţar în evul mediu - răspunse Olga fără tragere de inimă, săpunindu-şi faţa şi mîinile. Un ţar şchiop şi rău. - Dar dacă nu-i ţar, şi nu-i nici rău, şi nici din evul mediu, atunci cine-i ? - Atunci nu ştiu. Lasă-mă în pace ! Ce ţi-a venit, mă rog, cu Timur al tău ? - Mi-a venit aşaa, fiindcă mi se pare că-l iubesc tare mult pe Timur ăsta. - Pe cine?... Şi, nedumerită» Olga îşi ridică faţa plină de clăbuci : Ce tot îndrugi acolo şi nu mă laşi să mă spăl în linişte ? Lasă că s-o întoarce el tata, să vadă ce-i cu dragostea asta a ta!... - Ei, şi ce-i dacă s-o întoarce tata ? strigă Jenia cu t patos, dar în acelaşi timp cu tristeţe. Chiar dacă se f întoarce, se întoarce pentru puţin timp. Şi sînt sigură l că n-o să obijduiască un suflet singur şi fără apărare. I - Nu cumva eşti tu sufletul acela singur şi fără I apărare ? întrebă Olga nedumerită. Eh, Jenka, Jenka, f nu mai înţeleg ce fel de om eşti şi cu cine semeni 1 Atunci Jenia îşi lăsă capul în piept şi, cercetîndu-şi chipul care se răsfrîngea în capacul rotund al ceainicu- f lui nichelat, răspunse mîndră, fără să stea la gînduri: - Cu tata! Numai cu el! Atît. Şi cu nimeni alt cineva  pe   lume ! Doctorul F. G. Kolokolcikov, domnul cel în vîrstă, stătea în grădina casei şi-şi repara o pendulă. în faţa lui, în picioare, stătea Kolea, nepotu-său. Chipul băiatului părea abătut. Ai fi zis că îl ajută pe bătrîn la lucru. în realitate, însă, ţinea în mînă o şurubelniţă şi aştepta de un ceas l să i-o ceară. Dar arcul de oţel care trebuia aşezat la locul lui era grozav de încăpăţînat, iar bunicul avea o răbdare... Ai I fi zis că aşteptarea n-o să se mai sfîrşească niciodată. Şi Kolea nu mai putea de necaz, cu atît mai mult, cu [ cît de după gardul vecin se ivise pînă acum de cîteva ori capul zbîrlit al lui Sima Simakov, un băiat grozav de isteţ şi destoinic. Şi Sima Simakov îi făcea lui Kolea semne atît de ciudate şi de neînţeles - şi cu limba, şi cu capul, şi cu mîinile - încît pînă şi Tatianka, sora lui Kolea, o fetiţă de cinci ani care stătea sub tei şi se căznea să vîre un ciulin în gura cîinelui lungit alene lîngă ea, începu deodată să ţipe, ba chiar îl trase pe bunicu-său de pantaloni, ceea ce-1 făcu pe Simka Si-makov să se ascundă după gard. în sfîrşit, arcul intră la locul lui. - Omul trebuie să muncească - zise sentenţios F. G. Kolokolcikov, domnul cel cărunt, ridicîndu-şi faţa asudată către Kolea. Iar după mutra ta, s-ar zice că-ţi dau să bei unt de ricin. Dă-mi şurubelniţa şi na-ţi deştele. Munca înnobilează pe om. Şi ţie tocmai nobleţea sufletească îţi lipseşte. De pildă, ieri ai mîncat patru porţii de îngheţată, fără să-i dai şi surorii tale celei mici.