Carti politiste nesortate pe categorii de autor

CAPITOLUL II   Împăratul Liliput-ului, însoţit de mai mulţi nobili, vine să-l vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana şi obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă însărcinarea să-l înveţe pe autor limba lor. Câştigă în ochii liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele şi i se iau sabia şi pistoalele.   Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur şi trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător. Întreg ţinutul părea o grădină nesfârşită, iar ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de stang, iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da seama, erau înalţi de vreo şapte picioare. Am întors capul spre stânga şi oraşul mi-a apărut ca un decor de cetate pe scena unui teatru. Cum, totuşi, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m-am furişat în casă şi am închis uşa după mine. Dar încercarea mea de a scăpa de mulţimea aceea de oameni fu zadarnică. A trebuit să ies din nou, şi, ca să-mi mai omor urâtul, am început să mă plimb încoace şi încolo, atât cât îmi îngăduiau lanţurile. Între timp, împăratul se dăduse jos din turn şi acum se îndrepta călare înspre mine - lucru pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, deşi bine dresat, în faţa unei privelişti atât de neobişnuite, amintind de un munte în mişcare, se ridică în două picioare; dar împăratul, un călăreţ neîntrecut, sejinu bine în şa până când alergară câţiva slujitori şi apucară calul de căpăstru, iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce coborî, mă cercetă plin de admiraţie; totuşi nu se apropie de locul până unde putea ajunge lanţul. Le porunci apoi bucătarilor şi chelarilor să-mi dea să mănânc şi să beau; iar ei împinseră spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne şi zece cu băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit dintr-o înghiţitură; şi aşa am făcut şi cu celelalte.  Împărăteasa, prinţii şi prinţesele, însoţiţi de nenumărate doamne, şedeau la o oarecare depărtare, în jilţurile lor; dar văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat şi s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica şi bărbăteşti, o gură de austriac şi nasul acvilin, tenul măsliniu, statura dreaptă, trupul şi membrele bine proporţionate, mişcările graţioase şi ţinuta maiestoasă. Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci şi opt de ani şi 9 luni, dintre care şapte ani şi-i petrecuse domnind fericit şi, în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într-o rână, aşa că faţa mea era paralelă cu a lui, el stând doar la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înşela în descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ţinut adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar pe cap purta un coif uşor de aur, împodobit cu pietre nestemate şi cu o pană în vârf. Ţinea sabia scoasă ca să se apere, dacă m-aş fi smuls cumva din lanţuri; era o sabie lungă de aproape trei incii, cu minerul şi teaca din aur încrustat cu diamante, împăratul avea glasul piţigăiat, dar foarte desluşit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă sculam în picioare. Doamnele şi curtenii purtau veşminte bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă brodată cu figuri de aur şi argint, întinsă pe pământ. Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, şi eu i-am răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De faţă erau şi mai mulţi preoţi şi avocaţi (judecând după îmbrăcăminte), cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în olandeza de sus şi de jos, în latină, franceză, spaniolă, italiană şi lingua franca, însă fără nici un rezultat. După vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească neobrăzarea şi, poate, răutăţile gloatei. Oamenii erau nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; şi cum stam culcat pe pământ lângă uşa casei mele, unii din ei au avut neruşinarea să tragă în mine cu săgeţi, din care una mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă atunci să fie prinşi şase vinovaţi, pentru care nu găsi o pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legaţi fedeleş, lucru pe care soldaţii lui l-au executat întocmai, împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am putut apuca. I-am luat pe toţi în mâna dreaptă şi am băgat cinci în buzunarul hainei; cât despre al şaselea, m-am prefăcut că vreau să-l mănânc. Bietul omuleţ începu să urle cât îl ţinea gura, iar colonelul şi ofiţerii lui se mohorâră la chip, mai ales când m-au văzut scoţând briceagul. I-am liniştit însă numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate şi tăindu-i firele cu care era legat, l-am pus binişor jos şi omuleţul o luă la sănătoasa. M-am purtat şi cu ceilalţi la fel, scoţându-i unul câte unul din buzunar; şi am văzut că atât soldaţii cât şi norodul au fost mişcaţi de acest gest de clemenţă, care a fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru mine. Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m-am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se pregătească un pat. Şase sute de aşternuturi de mărime obişnuită au fost aduse cu căruţele şi desfăcute în casa mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au alcătuit lungimea şi lăţimea patului. Şi deşi au fost puse câte patru, una peste alta, totuşi, n-aş putea spune că mă apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de piatră. În acelaşi chip, mi-au făcut rost de cearşafuri, pături şi cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta vreme cu lipsurile. Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul şi latul ţării, nenumăraţi bogătaşi, gură-cască şi pierde-vară veniră să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul şi cred că ogoarele şi gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de lucruri, dând câteva proclamaţii şi edicte. El porunci ca acei care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor şi să nu îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi de casa mea fără o încuviinţare specială a curţii, cu care prilej, secretarii de stat s-au ales cu câştiguri frumuşele. Între timp, împăratul ţinea consilii peste consilii, ca să se ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un prieten intim al meu, un dregător de seamă şi cunoscător a toate tainele, m-a încredinţat că dădusem mult de furcă palatului. Se temeau că o să rup lanţurile, că întreţinerea mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea foametei. Uneori, erau hotărâţi să mă lase să mor de foame, sau, cel puţin, să-mi ciuruiască faţa şi mâinile cu săgeţi otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar şi-au făcut socoteala că mirosul unui leş atât de uriaş ar putea dezlănţui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, în întreaga ţară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulţi ofiţeri au bătut la uşa marii săli de consiliu şi doi dintre ei fiind primiţi înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei şase criminali amintiţi, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă asupra Majestăţii Sale şi asupra întregului consiliu, încât pe loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să dea în fiecare dimineaţă şase boi, patruzeci de oi şi alte alimente pentru întreţinerea mea; aceasta, pe lângă o cantitate potrivită de pâine şi vin, precum şi alte băuturi, pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele cuvenite. Împăratul, pasămite, trăieşte mai ales din veniturile propriilor sale domenii şi rareori, numai în împrejurări neobişnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuşi, aceştia, în schimb, fiind obligaţi să-l însoţească în războaie pe propria lor cheltuială. S-a mai hotărî de asemenea să mi se dea şase sute de slujitori, plătiţi cu leafă ca să se poată întreţine, care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, ridicate de o parte şi alta a uşii mele. S-a mai poruncit iarăşi ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine după moda ţării, ca şase dintre cei mai mari cărturari ai Majestăţii Sale să mă înveţe limba lor, şi, în sfârşit, caii împăratului, cei ai nobililor şi ai trupelor din gardă sa facă adesea exerciţii în prezenţa mea, pentru a se deprinde cu mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire întocmai; şi în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult cu învăţatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu vizitele lui şi arătându-se încântat să dea o mână de ajutor dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând o conversaţie şi primele cuvinte pe care le-am învăţat au dat glas dorinţei mele "să binevoiască a-mi da libertatea", rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, pe cât am putut desluşi, mi-a dat să înţeleg că această chestiune cere răgaz şi nu poate fi hotărâtă fără sfatul consiliului şi că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso desmar Ion emposo" - adică să fac legământ de pace cu dânsul şi cu împărăţia lui; totuşi, mă încredinţa că voi fi tratat cu cea mai mare bunăvoinţă. M-a sfătuit de asemenea ca prin răbdare şi purtare cuviincioasă să câştig respectul lui şi al supuşilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă va porunci unor ofiţeri să mă perchiziţioneze, pentru că se prea poate să port asupra mea mai multe arme - lucruri de bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om atât de mare. I-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulţumit, deoarece eram gata să mă dezbrac şi să-mi golesc buzunarele în faţa lui. Acestea i le-am împărtăşit, parte prin cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit legilor împărăţiei, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofiţeri ai săi, că lucrul acesta, după cum ştia el foarte bine, nu se putea face fără încuviinţarea şi ajutorul meu, şi că avea o părere atât de bună despre mărinimia şi simţul meu de dreptate, încât mi-i va încredinţa pe cei doi ofiţeri, că tot ce-mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi ţara sau răscumpărat la preţul hotărî de mine. I-am luat pe cei doi ofiţeri în palmă, i-am vârât mai întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară de cele două buzunăraşe de la pantaloni şi un alt buzunar secret pe care n-aş fi vrut să-l scotocească pentru că ţineam în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într-unul din buzunăraşele de la pantaloni era un ceas de argint, iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii aceştia, având asupra lor condei, cerneală şi hârtie, au întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au isprăvit, m-au rugat să-i aşez jos, ca să-l înfăţişeze împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel: Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (aşa tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziţie extrem de minuţioasă, am descoperit numai o bucată mare de ştofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept covor în sala cea mare a Majestăţii Voastre. În buzunarul stâng, am văzut o ladă uriaşă de argint, cu capac din acelaşi metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am rugat să ni se deschidă capacul şi unul din noi, pătrunzând înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un fel de praf, din care o parte zburându-ne în faţă ne-a făcut să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la piept, am. găsit un pachet uriaş făcut din nişte materiale albe şi subţiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea a trei oameni, legate cu un odgon gros şi însemnate cu figuri negre, despre care cu umilinţă credem că sunt nişte scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei noastre. În cel stâng, era un fel de maşină, având înfipţi în spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor din faţa curţii Majestăţii Voastre, cu care Omul-munte îşi piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e foarte greu să ne facem înţeleşi. În buzunarul cel mare din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (aşa traduc cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o ţeava de fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de lemn, mai mare decât ţeava. Iar pe o parte a ţevii erau bucăţi mari de fier ieşite în afară şi reprezentând figuri ciudate despre care nu ştim ce să credem. În buzunarul din stânga, o altă maşină de acelaşi fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe bucăţi de metal alb şi roşu, turtite şi rotunde, de mărimi diferite. Câteva din bucăţile albe şi care păreau de argint erau aşa de mari şi de grele, încât tovarăşul meu şi cu mine de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare greutate am putut să le atingem vârful din fundul buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac şi părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al celuilalt, am văzut ceva alb şi rotund, cam de două ori mai mare decât capetele noastre. În fiecare din aceşti stâlpi era câte o placă uriaşă de oţel, pe care i-am poruncit să ne-o arate, pentru că ne temeam că ar putea fi nişte maşini primejdioase. El le-a scos din cutiile lor şi ne-a spus că în ţara lui avea obiceiul să-şi radă barba cu una din ele şi să taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu am putut intra. Acestora el le spunea „buzunăraşe"; erau două mari tăieturi făcute în partea de sus a acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită apăsării pântecelui. Din buzunăraşul drept atârna un mare lanţ de argint, cu un fel de maşinărie minunată la capăt. I-am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanţului, şi anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea străvezie am văzut nişte figuri ciudate, desenate în cerc, pe care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela străveziu. Omul-munte a pus maşinăria la urechile noastre. Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, şi presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul căruia i se închină; înclinăm totuşi mai curând spre această din urmă părere, fiindcă ne-a încredinţat (dacă l-am înţeles bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său şi zicea că arată timpul pentru fiecare acţiune a vieţii sale. Din buzunăraşul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare pentru un pescar, dar făcută în aşa fel, încât să se închidă şi să se deschidă ca o pungă şi care-i servea şi pentru acest scop. Înăuntru. am găsit mai multe bucăţi masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor Majestăţii Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, atârna o sabie uriaşă, cât cinci oameni puşi cap la cap, iar pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărţituri, în fiecare din ele încăpând câte trei din supuşii Majestăţii Voastre. În una din aceste despărţituri erau mai multe globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărţitură se afla o grămadă de boabe negre, nu prea mari şi destul de uşoare pentru că puteam ţine mai mult de cincizeci în palmele noastre. Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie şi cu respectul cuvenit faţă de însărcinarea dată nouă de Majestatea Voastră. Semnat şi sigilat în cea de a patra zi a celei de a optzeci şi noua lună a binecuvântatei domnii a Majestăţii Voastre. Flessen Frelock Marsi Frelock   După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între timp, porunci ca trei mii de soldaţi din cele mai alese trupe ale sale (care îl însoţeau în acea clipă) să mă înconjoare la oarecare distanţă, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a scăpat, deoarece privirile mele erau aţintite asupra Majestăţii Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă sabia care, deşi cam ruginise pe-alocuri din pricina apei sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit dorinţa, şi pe dată toţi soldaţii scoaseră un strigăt de groază amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic şi în timp ce eu fluturam sabia încoace şi încolo, oglindirea lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet mare, fu mai puţin înfricoşat decât m-aş fi putut aştepta: mi-a poruncit să bag din nou sabia în teacă şi s-o arunc jos cât mai încet, la vreo şase picioare departe de capătul lanţului meu. Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din ţevile de fier - adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale şi la dorinţa lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine la ce foloseşte; apoi l-am încărcat numai cu praf de puşcă - acesta, mulţumită pungii mele bine închise, nu fusese udat de apa mării (un neajuns împotriva căruia toţi marinarii prevăzători iau măsuri speciale de siguranţă). După ce l-am prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniţi; ba chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-şi veni în fire cîtăva vreme. După sabie, aşadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii cu pulbere şi gloanţe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai mică scânteie şi-i va arunca palatul în aer. Am predat de asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostaşi din gardă să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini - aşa cum poartă cărăuşii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul neîntrerupt al ceasornicului şi de mişcarea minutarului pe care o urmărea cu uşurinţă, căci vederea lor e cu mult mai ageră decât a noastră. El ceru părerea învăţaţilor săi, care, după cum îşi poate lesne închipui cititorul, dădură răspunsuri felurite şi departe de adevăr, cu toate că, ce-i drept, nu i-am putut înţelege perfect. Am scos banii de argint şi de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur şi câţiva mai mici, cuţitul şi briciul, pieptenele şi tabachera de argint, batista şi jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele şi punga cu pulbere şi gloanţe au fost transportate în căruţe spre arsenalul Majestăţii Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă înapoiate. După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care a scăpat controlului. În el erau nişte ochelari (având vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de buzunar şi alte câteva lucruri de folos. Neprezentînd nici o însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica.  

TABLETA A TREIA   Unde Bătrânii Cetăţii, înţelegând că nu-l mai pot opri pe Ghilgameş, îl binecuvântează şi-l sfătuiesc cum să se poarte o dată ajuns în Pădurea Cedrilor şi ce anume să facă pentru a trece peste piedicile ce-i vor sta în cale. Enkidu îi făgăduieşte că va fi alături de el pentru a birui împreună toate primejdiile. Cei doi prieteni se duc mai întâi să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş. Aceasta aduce un sacrificiu de împăcare zeului Şamaş, pe care-l cheamă în ajutorul fiului său, cerându-i să-l ocrotească până la înfrângerea uriaşului Humbaba. Din începutul acestei tablete - început strâns legat de sfârşitul celei dinainte - au rămas două povestiri, dacă nu cu totul identice, cel puţin paralele: pe de o parte un document din epoca ninivită; pe de altă parte ultimele întregiri ale tabletei din Yale, a cărei traducere se continuă: Bătrânii Cetăţii îl binecuvântează şi-i dau sfaturi lui Ghilgameş asupra călătoriei pe care o va face: "Nu te-ncrede, Ghilgameş, numai în puterile tale! Fii cu ochii-n patru! Veghează asupră-ţi! Enkidu s-o ia înainte, el care cunoaşte drumul şi-a mai străbătut calea. El cunoaşte trecătorile pădurii şi toate fărădelegile lui Humbaba; a mai scăpat el până acum viaţa câtorva oameni. Enkidu e cu ochii-n patru şi te va ocroti. Facă Şamaş să-ţi poţi ajunge ţinta dorită, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, facă el să se deschidă pentru tine drumul cel de nepătruns, facă el ca drumul să fie primitor sub paşii tăi, facă muntele uşor de străbătut sub picioarele tale! Nopţile să-ţi aducă solii de care să te bucuri şi zeul Lugalbanda să te ajute în tot ceţi doreşti! Cât mai degrabă să ţi se împlinească dorinţele! În râul lui Humbaba la care nădăjduieşti să ajungi spală-ţi picioarele. La popasul de seară, sapă o groapă: să ai întotdeauna apă curată în burduful tău; în cinstea lui Şamaş să faci libaţie din apă neîncepută, şi nu-l uita nici pe zeul Lugalbanda." Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: "Porneşte, Ghilgameş, pe drumul pe care vrei să-l înfrunţi. Fii fără teamă; urmează-mă îndeaproape. Cunosc lăcaşul dihaniei şi calea pe care o străbate de obicei Humbaba. Porunceşte plecarea şi trimite-ipe la casele lor pe toţi aceştia!" Ghilgameş, deschizând gura, le spuse Bătrânilor din Uruk: "Plec să mă bat cu Humbaba, cel de nebiruit: eu, Ghilgameş, îl voi vedea pe acela despre care se vorbeşte atâta şi căruia i s-a dus faima în toate ţările. Cu Enkidu care va veni cu mine, voi căuta să împlinesc ceea ce am spus, ş-apoi să mă-ntorc printre voi, cu inima voioasă!" Bătrânii, auzind aceste vorbe, îl îndemnară pe viteaz pe calea cea bună, spunând: "Du-te, Ghilgameş, să-ţi fie calea prielnică, zeul tău ocrotitor să te însoţească, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, Şamaş să te povăţuiască cât ţi-o fi calea de lungă!" Aici se opreşte textul din Yale. în versiunea asiriană, pe care o reluăm şi pe care o vom urma de aici înainte, tableta e marcată din loc în loc cu fragmente sfărâmate; cei doi viteji se vor duce să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş: Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Vino, prietene, haide la Egalmah, s-o vedem pe Ninsun, Regina slăvită; Ninsun, cea înţeleaptă, cea învăţată, cea atotştiutoare, va aşterne sub paşii noştri o cale bine chibzuită." Ţinându-se unul pe altul, mână în mână, Ghilgameş şi Enkidu se duc la Egabnah, s-o vadă pe Ninsun, Regina slăvită; Ghilgameş, luând-o înainte, pătrunde în palat: "O, Ninsun, spune el, mă simt destul de puternic ca să duc până la capăt lunga cale către lăcaşul lui Humbaba. Mă voi zvârli într-o luptă despre care nu ştiu nimic, voi pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştiu nimic până în ziua când voi ajunge la capăt şi apoi mă voi reîntoarce, până când voi ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l voi omoiîpe Humbaba, cel de nebiruit, şi voi alunga din ţară tot răul, care nu-i este pe plac zeului Şamaş! Când îl voi fi omorât pe Humbaba, şipădurii-i voi fi doborât cedrii, de sus şi până jos pogoiî-va pacea peste ţară. De-am putea să ne întoarcem, nevătămaţi, dinaintea ta!" Vorbele fiului său Ghilgameş, Ninsun le ascultă îndelung, cu bunăvoinţă. Ninsun pătrunse în iatacul ei... După ce se spălă şi se unse cu uleiuri pe tot trupul, îşi puse veşmintele ce-i veneau bine, îşi încheie pieptarul, se împodobi cu giuvaeruri, îşi puse pe cap diadema; stropi pământul şi pulberea cu apa dintr-un pocal, sui scările, se urcă pe terasă. Acolo, sus, pe terasă, aprinse tămâie pentru Şamaş, închină o libaţie, şi, cu faţa la Soare, îşi ridică braţele: "De ce, când mi l-ai dat de fiu pe Ghilgameş, l-ai înzestrat cu o inimă care nu cunoaşte tihna? Iată că l-ai aţâţat acum să cutreiere calea-ndepărtată spre lăcaşul lui Humbaba: se va azvârli într-o luptă despre care nu ştie nimic, va pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştie nimic, până-n ziua când va ajunge la capăt şi apoi se va reîntoarce, până când va ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l va omorî pe Humbaba, cel de nebiruit, şi va alunga din ţară tot răul, care nu-ţi este pe plac. în timpul zilei, în vreme ce tu cutreieri hotarele cereşti, Aia, Logodnica, să nu se teamă să-ţi amintească de el; pe Ghilgameş dă-lîn grija paznicilor nopţii, când, seara, vei părăsi cerul." Următoarele două coloane cuprindeau rugămintea lui Ninsun, dar nu au mai rămas decât capete de rând, cu neputinţă de tradus. Ea stinse tămâia şi spuse un descântec. Apoi îl chemă pe Enkidu şi-i împărtăşi vrerea sa: "O, puternice Enkidu, nu te-fi născut din sânul meu, dar acum te învestesc ca supus al lui Ghilgameş!''' Ca şi cum preotesele, curtezanele şi hetairele ar fi pus pe grumazul lui Enkidu semnul stăpânirii, ca şi cum preotesele l-ar fi primit cape un copil juruit, şi Fiiceledivine l-ar fi crescut înăuntrul altarului. Înţelesul celor 6 rânduri care urmează rămâne îndoielnic. Curtezane, care în epoca respectivă, se bucurau de o oarecare preţuire. Vesteşte: - "Da, sunt Enkidu, pe care Ninsun l-a învestit ca supus al lui Ghilgameş!" Ceea ce urma este sfărâmat. Trainic legaţi unul de altul, cei doi viteji pleacă din Egalmah. La porţile cetăţii, îi găsesc iarăşi pe Bătrâni, care le dau ultimele poveţe: "Enkidu să-şi ocrotească prietenul, să-şi apere tovarăşul! Să-l aducă el însuşi înapoi lângă miresele lui! Noi, Adunarea, ţi l-am încredinţat pe Regele nostru, când te vei întoarce ni-l vei înapoia pe Regele nostru!" Ultimele rânduri ale tabletei, foarte îmbucătăţite, sunt aproape cu neputinţă de folosit.     TABLETA A PATRA Aici îi întâlnim pe cei doi viteji la porţile Pădurii Cedrilor. O dată ajunşi, ei se sfătuiesc cum să biruie greutăţile luptei. Ghilgameş îl îmbărbătează pe Enkidu, căruia a început să-i fie frică. Tableta aceasta e foarte sfărâmată. Au rămas doar câteva fragmente răzleţite, adesea greu de localizat. Din primele două coloane - care trebuiau să povestească păţaniile călătoriei spre Pădurea Cedrilor - mai dăinuie numai scurta bucată care urmează şi pe care unii autori socotesc că-i mai bine aşeze în cuprinsul celei de a şasea tablete: După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; După alte treizeci de îndoite leghe, poposiră. De-a lungul zilei făcuseră cincizeci de îndoite leghe. Şi toată calea, ce se străbate de obicei într-o lună ei o mântuiră a treia zi. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă -  "Aminteşte-ţi, Ghilgameş, de cele ce-ai spus la Uruk. Ridică-te şi pregăteşte-te să lupţi, tu, Ghilgameş, vlăstar al Urukului!" Ghilgameş luă aminte la îndemnul prietenului său: -  "Grăbeşte-te! Nu-l lăsa să se îndepărteze, să se afunde-n inima pădurii şi să ne scape! Îşi va pune şapte rânduri de zale: una a şi îmbrăcat-o, îi mai rămân şase depus. Nu şovăi!" Ca nişte tauri furioşi, se aruncă asupra lui; o singură dată strigă, îngrozit, paznicul pădurilor strigă şi cere ajutor, îl cheamă pe Humbaba, ca un copil pe părintele său. O nouă spărtură. După moartea paznicului, Enkidu deschide porţile pădurii, al cărei prag muritorii sunt opriţi de zei să-l treacă. El simte, fără să-şi dea seama bine de ce, o tainică nelinişte: deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Haide, prietene, doarn-o să ne purtăm ca nişte bieţi nevolnici! Am străbătut rând pe rând toţi munţii; ţinta călătoriei se află în faţa noastră! Mai bine să mor decât să dăm îndărăt acuma! Prietene, ştii ce înseamnă bătălia, eşti călit în luptă: atinge-mi veşmântul şi nu-ţi va mai fi teamă de moarte. Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă! Ducă-se moleşeala braţului tău şi risipească-se slăbiciunea genunchilor tăi! Prietene, fii iar stăpân pe tine, şi-mpreună să ne afundăm în inima pădurii! Inimii tale să nu-i mai pese decât de luptă, uită de moarte şi nu-ţi va mai fi teamă! Omul puternic, gata de luptaşi ager la minte, care se repede primul, scapă el însuşi dacă-şi apără tovarăşul. Şi chiar dacă sunt învinşi, ei dobândesc faima!” Amândoi ajunseră înaintea muntelui în verzii! Glasurile le tăcură. Ei înşişi se opriră. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Să nu ne afundăm până în inima pădurii. Numai ce iam desferecat porţile, şi braţul mi s-a şi moleşit"     TABLETA A CINCEA   După ce sunt descrise minunăţiile pădurii, eroii noştri se roagă să li se arate în vis ce se va întâmpla cu ei pe meleagurile lui Humbaba. Ghilgameş îşi povesteşte visele; apoi, la porunca lui Şamaş, începe lupta cu Humbaba. Toate puterile cerului şi ale pământului dezlănţuite îi vin în ajutor. După biruinţă, Enkidu îl îndeamnă pe Ghilgameş să fie fără cruţare. împreună, îi taie capul lui Humbaba, îl aduc la Uruk şi-l trag în ţeapă dinaintea marii porţi a Cetăţii. Tableta aceasta, din nefericire tot atât de sfărâmată ca şi cea de mai înainte, alcătuia una din culmile dramatice ale poemului: în cuprinsul ei se desfăşoară biruitoarea luptă a lui Ghilgameş împotriva uriaşului Humbaba. Cu multă pricepere, poetul zugrăveşte gradat tulburarea eroului, întârziind asupra descrierii pădurii, asupra tainei care înconjoară ascunzişul dihaniei şi în sfârşit, povesteşte şovăielile celor doi viteji, prinşi între teama de a nu-l putea ajunge şi spaima de a-l înfrunta. S-au oprit şi se minunează privind pădurea. Se uită îndelung la înălţimea cedrilor, se uită îndelung către intrarea pădurii. Pe acolo, pe unde trece de obicei Humbaba, sunt urme: drumurile sunt bătute, calea e netezită. Văd Muntele Cedrilor, lăcaş divin, piedestalul lui Unim'1  (altă denumire a zeiţei Iştar). Pe povârnişul muntelui, cedrii îşi înalţă ramurile îmbelşugate; plăcută e umbra şi plină de miresme. Acolo se împletesc măceşii, acolo se-ncâlceşte pădurea; ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos mirositoare. e afundară în pădure cale de q îndoită leghe, apoi mai merseră două treimi dintr-o îndoită leghe. Restul coloanei este aproape cu totul distrus.   II   De mult timp îşi ţineau săbiile pregătite, trase din teacă. Părăsiră urmele; se strecurară în tufişuri, unde rămaseră nemişcaţi. Humbaba nu veni în ziua aceea, nu veni nici a doua zi, nu veni nici a treia zi. Lipsesc zece rânduri. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: ''Cum o să dăm noi de urma lui Humbaba ? O, deaiputea să mai ai un vis şi încă unul, care să destăinuie ceea ce se va-ntâmpla." "De ţi s-ar arăta şi ţie un vis, Enkidu. Prietene, de-am avea un întreit vis prevestitor." Dorinţa li se împlineşte curând. Când se lasă noaptea, Ghilgameş are un vis. Din păcate, relatarea visului se afla, probabil, într-o spărtură a cărei lungime n-a putut fi stabilită. Când reîncepe textul, Enkidu, voios, îl lămureşte pe prietenul său că visul îi este prielnic. Şi noaptea se lasă iarăşi. În această parte, tradiţia ninivită se deosebeşte de aceea care ni s-a păstrat mulţumită unui text de origine hittită. Această din urmă versiune - mai completă - va putea fi urmărită în cele ce urmează: ,,Sprijiniţi unul de celălalt, începură să vegheze. Somnul, pe care-l aduce noaptea, îi cuprinse. La miezul nopţii, somnul îl părăsi pe Ghilgameş, care prinse săipovestească lui Enkidu visul: - "Prietene, dacă nu m-ai strigat tu, ce oare să mă fi trezit? Enkidu, prietene, am avut un vis. M-ai strigat? De ce sunt tulburat? În afară de visul meu dintâi, mi s-a mai arătat un al doilea, în visul acesta, prietene, s-a prăbuşit un munte; m-a răsturnat, mi-a prins picioarele de nu m-am mai putut urni. Pe lângă el păream nişte gângănii. O lumină strălucitoare se aşternu pretutindeni. Se ivi un om, cel mai frumos de pe aceste tărâmuri, de o frumuseţe fără seamăn. Smulgându-mă de sub munte, îmi dădu să beau apă, ca să-mi liniştesc inima, şi mă ridică pe picioare." El, cel care se născuse în pustiu, Enkidu, îi spuse prietenului său, tălmăcindu-i visul: "Prietene, visul tău e prielnic, Eun vis de preţ! Prietene, muntele pe care l-ai văzut în vis, este Humbaba: vom pune mâna pe el şi-l vom ucide, şi-i vom arunca stârvul pe câmp! De-ai putea să vezi în visul cel de mâine ce se va alege de mine!". După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; la treizeci de îndoite leghe, poposiră. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă, şi vărsară, pentru Şamaş, apă neîncepută ca libaţie. Apoi Ghilgameş se sui pe munte şi împrăştie făină cernută, ca libaţie: "O, munte, spuse el, fă să mi se arate un vis despre Enkidu, trimite-mi şi pentru el o prevestire."   III   Şi muntele făcu săi se arate un vis despre Enkidu, muntele-i trimise şi pentru el o prevestire. Ploaia încetă, se stârni o adiere; ea îl îmbie pe Enkidu să se culce...; în timp ce el, ca orzul de munte..., Ghilgameş u sprijinea bărbia cu genunchii: aşa se abătu asupră-i somnul, care se lasă peste oameni. Dar pe la mijlocul veghii, somnul se curmă dintr-o dată. El se sculă şi-l întrebă pe prietenul său: - "Prietene, nu m-ai strigat?De ce sunt treaz? Nu m-ai zgâlţâit? De ce sunt tulburat? N-a contenit ploaia? De ce mi-e carnea vlăguită? Prietene, mi s-a arătat un al treilea vis, şi visul ce mi s-a arătat era înspăimântător. Cerul striga, vuia pământul: încremenise lumina zilei, se lăsase întunericul, scapără un fulger, se-ncinse un foc: norii se îndesiră:ploua cu moarte! Apoi roşieticele vâlvătăi mai răbufniră o dată şi focul se stinse, ceea ce căzuse din cer se prefăcu în cenuşă. Să coborâm la câmp, vom putea chibzuimai bine." Când Enkidu auzi visul pe care-l ceruse pentru el, îi spuse lui Ghilgameş: ....... Urmarea nu mai există. Cu toată ameninţarea de moarte pe care visul acesta o face să apese pe capul lui Enkidu, cei doi viteji nu se lasă de ceea ce şi-au pus în gând. O traducere hittită spune că ei s-au apucat să taie cedri în pădure: Ghilgameş luă securea în mână ....şi doborî cedri. Când auzi Humbaba vuietul pe care-l făceau, se înfurie şi strigă: "Cine-i acela care a venit să-mi vateme copacii din munţii mei, şi cedrii să mi-i taie ?" Dar, din înaltul cerului, cerescul Şamaş le vorbi: "Mergeţi înainte fără teamă, înfruntaţi-l pe Humbaba, mergeţi până îl veţi ajunge: el nu se va mai întoarce în lăcaşul lui." Povestirea luptei n-a mai ajuns până la noi. Dar putem să ne închipuim că biruinţa n-a fost la început de partea celor doi viteji, căci un alt fragment hittit urmează în felul următor: Lacrimile-i curgeau şiroaie, şi Ghilgameş îi spuse cerescului Şamaş: (două versuri cu neputinţă de folosit) - "Am ascultat totuşi de cerescul Şamaş şi-am urmat calea pe care mi-o hotărâse!" Cerescul Şamaş auzi ruga lui Ghilgameş, şi iată că împotriva lui Humbaba se stârniră vijelii puternice: vântul cel mare, vântul de la miazănoapte, uraganul, vântul cu nisip, vântul furtunilor, vântul îngheţat, vijelia, vântul fierbinte: opt vânturi se stârniră împotriva lui şi-l izbiră în ochi pe Humbaba. Nu mai putea să meargă nici înainte, nu mai putea nici să dea înapoi. 80 Atunci Humbaba se supuse şi iată-l că-i spune lui Ghilgameş: "O, Ghilgameş, dăruieşte-mi iertarea: vei fi stăpânul meu, eu robul tău voi fi. Şi printre copacii pe care i-am crescut, voi alege pentru tine pe cei mai puternici şi pe cei mai frumoşi, îi voi tăia şi din ei îţi voi dura case." Dar Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Nu căta la vorbele pe care ţi le spune Humbaba, Humbaba nu trebuie să rămână în viaţă!" Urmează o lacună în care se povestea moartea lui Humbaba şi, fără îndoială, întoarcerea ni Uruk a celor doi prieteni biruitori. Pesemne că izvorul celei dintâi dintre aceste două întâmplări e într-o veche povestire babiloniană, din care a mai rămas o frântură şi care înfăţişa cam aşa sfârşitul dihaniei (numit aici Huwawa): Ghilgameş îi spuse lui Enkidu: "Dacă nu punem mâna pe el pe neaşteptate, scânteierea razelor sale va pieri în în vălmăşeală, razele lui vor pieri, strălucirea sa se va întuneca!" Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Prietene, prinde mai întâi pasărea, ce se va alege apoi de puii ei? Vom căuta după aceea scâteierile razelor sale, ca nişte pui vor alerga încolo şi-ncoaceprin iarbă. Loveşte în el cu îndoite puteri! După el, omoară-i sluga!" Ghilgameş luă aminte la vorbele tovarăşului său. Apucă pe dată securea, trase din teacă sabia de la cingătoare. Ghilgameş îl lovi pe Huwawa în beregată, prietenul său Enkidu îl prinse; la cea de a treia lovitură, Huwawa se prăbuşi: strigătele sale nedesluşite se stinseră în moarte, îl aruncară la pământ, mort, pe Huwawa, paznicul: la două îndoite leghe jur împrejur gemură cedrii! împreună cu el, Enkidu îl omorâse pe Huwawa. Enkidu îl omorâse pe paznicul pădurii, la poruncile căruia se cutremuraseră Hermonul şi Libanul'' El lovi pe... al cedrilor... După ce lovi în şapte rânduri, plasa... şi sabia care atârnau opt talanţi, le luă cu el, povară de opt talanţi, şi se afundă în pădure. Deschise lăcaşul tainic alAnunnakilor. Ghilgameş doborî copacii, Enkidu... Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: - "Ghilgameş, doboară cedrii!" Apoi se întoarseră pe drumul Eufratului. Şi tableta ninivită se sfârşea, pare-se, cu aceste versuri: Şi dinaintea marii-porţi a Urukului, Ghilgameş trase în ţeapă capul lui Humbaba.     TABLETA A ŞASEA   O dată terminată lupta, Ghilgameş se spală, se piaptănă şi se găteşte. Dar iată că-l vede zeiţa Iştar. Uluită de frumuseţea lui, zeiţa îi cere s-o ia de soţie şi-l îmbie înşirându-i darurile şi măririle de care-ar avea parte alături de ea. Ghilgameş însă nu se învoieşte, ba o şi dojeneşte pentru numeroşii iubiţi pe care i-a avut şi pe care i-a nenorocit după ce s-a săturat de ei. Furioasă, zeiţa urcă în ceruri şi se plânge tatălui ei, zeului Anu. Iştar îi cere acestuia să plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-şi bată joc de ea. Anu se învoieşte, dar cere în schimb ca fiica sa, zeiţa rodniciei, să dea timp de şapte ani belşug de recolte şi de vite, ca să cumpănească pagubele pe care le va pricinui taurul. Sute şi sute de oameni încearcă să se împotrivească dihaniei, dar el îi împrăştie dintr-o suflare. Numai Enkidu îi vine de hac: îl înşfacă de coarne şi-l doboară. Pe zidul împrejmuitor al Urukului, Iştar se tânguie împreună cu alaiul curtezanelor care o urmează. Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis şi le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Ghilgameş adună cei mai iscusiţi meşteşugari şi din coarnele taurului porunceşte să facă vase în care să se toarne oloiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. După care, Ghilgameş se făleşte în faţa Bătrânilor Cetăţii şi cei doi prieteni se întorc la palat pentru o binemeritată odihnă. După moartea lui Humbaba, în desiăşurarea acţiunii se produce dintr-o dată un salt. Zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de biruitorul Ghilgameş. înciudată, fiindcă viteazul îi respinge ademenirile, ea îi aruncă pe cei doi prieteni într-o nouă şi cumplită încercare. Despre toate acestea ne vorbeşte a şasea tabletă. Ghilgameş îşi spălă părul mânjit, îşi curaţi legăturile cu care-şi încingea fruntea, îşipieptenă cu grijă părul pe spate. Aruncă veşmintele întinate, îmbrăcă altele curate, se înfăşură într-o mantie şi se încinse cu o eşarfă. După ce-şipuse Ghilgameş diadema pe cap, slăvită Iştar luă aminte la frumuseţea lui Ghilgameş. - "Vino, Ghilgameş, spuse ea, să fii iubitul meu, dă-mi, da, dăruie-mi, rodul trupului tău! Vreau să-mi fii soţ; iar eu voi fi femeia ta! Voi pune să ţi se pregătească un car din lapislazuli şi aur: roţile îi vor fi din aur, osiile din electrum', îl voi înhăma cu diavoli ca nişte vijelii, în loc de catâri, în casa noastră vei intra printre miresme de cedru. Aliajul din trei părţi de aur şi o parte argint, din care se făceau în vechime pocale. În casa noastră, când vei pătrunde, preoţii şi demnitarii îţi vor săruta picioarele, dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii şi principii, aducându-ţi bir comorile munţilor şi văilor; caprele tale vor făta câte trei iezi dintr-o dată şi oile tale miei gemeni; măgăruşii tăi, sub poveri, vor întrece catârii cei iuţi, caii tăi, înhămaţi la car, vor fi aprigi la fugă, şi boul tău, înjugat, n-o să aibă potrivnic!" Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte, şi-i spune slăvitei Iştar: - "Ce ţi-aş dărui ţie, dacă te-aş lua în căsătorie? îţi lipseşte oloiul pentru trupul tău, sau poate veşmintele îţi lipsesc? Nu ai merinde şi de-ale gurii? Ai pâinea care se cuvine zeilor, ai băutura care se cuvine regilor. (Trei versuri sfărâmate) Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă: nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul, o uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul, un palat care-şi striveşte războinicii ce-l apără, un elefant care-şi smulge învelişul, eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce, burduful care se varsă peste omul ce-l poartă, calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră, berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană, încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă! Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna? Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac? Vino încoace, să cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi; ce stă scris pe tabletă, am văzut scris şi ştiu. În ce-l priveşte pe Tamuz (Zeitate care personifica vegetaţia de primăvară. - De bună seamă un joc de omonime akkadian "kappi") păsării şi cuvântul, iubitul anilor tăi tineri, an după an, l-ai hărăzit suspinelor veşnice. Ai iubit de asemeni şi păsăruica, cu penele pestriţe; ai lovit-o şi i-ai rupt aripile, de atunci stă prin păduri şi strigă: "Vai, aripile mele!''2 Ai iubit şi leul, nespus de puternic: ai săpat pentru el şapte şi iară şapte gropi! Ai iubit şi calul, fălos în luptă: l-ai sortit apoi şelei, pintenilor şi biciului, l-ai sortit să alerge în galop la nesfârşit, l-ai sortit să se adape tulburând apa! Şi pe maică-sa, pe Silili, ai hărăzit-o suspinelor veşnice! Ai mai iubit şi un păstor, care îngrămădea neîncetat pâini sub cenuşă pentru tine şi-ţi jertfea zilnic iezi: l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup, acum înşişi argaţii lui îl gonesc şi câinii lui îl muşcă! L-ai iubit şi pe Işullanu, grădinarul tatălui tău, care mereu îţi aducea coşuleţe pline de curmale şi-ţi făcea zilnic masa strălucitoare; ai ridicat ochii asupra lui şi teai dus la el: "O, Işullanu al meu, ai spus, vino, să ne bucurăm de vigoarea ta, întinde mâna şi mângâie-mă." Işullanu ţia spus: "Ce ţi-aiputea dori de la mine? Maică-mea n-a încărcat cuptorul? Şi eu, oare n-am mâncat? Dacă aş mânca hrana ruşinii şi a blestemelor, aş fî acela care, o dată cu venirea iernii, ar avea acoperământ de stuf!" Şi tu, auzind de la el aceste vorbe, l-ai lovit şi l-ai prefăcut în păianjen: l-ai făcut să stea în mijlocul scripetelui cu găleţi pentru scos apa din puţ: nu poate nici să urce, nici să coboare pe ciutură! Şi cu mine, dacă mă iubeşti, asemeni te vei purta!" Iştar, auzind aceasta, Iştar tare se mai mânie. Urcă în ceruri, şi se duse, Iştar, dinaintea luiAnu, tatăl său, şi dinaintea luiAntu, mama sa, vărsă lacrimi: "Tată, Ghilgameş m-a acoperit cu ocări, Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor mele, a păcatelor şi a blestemelor mele!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fără-ndoială că l-ai aţâţat pe regele Ghilgameş, şi iată, de aceea Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor tale, a păcatelor şi a blestemelor tale." Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi spune lui Anu, tatăl său: -  "Ţaţă, făureşte Taurul Ceresc, care să-l omoare pe Ghilgameş, şi să-l umple de groază până în lăcaşul său. Dacă nu făureşti pentru mine Taurul, voi sfărâma porţile iadului, le voi dărâma uşorii, le voi sparge în bucăţi pragul, voi aduce morţii din groapă pe pământ, şi morţii vor fi atunci mai numeroşi decât viii!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fiica mea, dacă făuresc Taurul pe care mi-l ceri, vor fi în ţara Urukului şapte ani fără rod. Strâns-ai tu grâne pentru oameni şi pentru vitepus-ai să crească iarba?" Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Anu, tatăl său: "Tată, strâns-am grâne pentru oameni şi pentru vite adunat-am iarbă. Dacă veni-vor şapte ani fără rod, am adunat grâne pentru oameni şi pentru vite am pus să crească iarbă. Dar pe Ghilgameş, pe el, vreau să mă răzbun, dă-mi căpăstrul Taurului Ceresc." Când Anu auzi aceste vorbe, îi dădu lui Iştar căpăstrul Taurului, şi Iştar n duse pe pământ. Când ajunse în ţara Urukului, Taurul prefăcu păşunile în pustiu: coborî la râu şi din şapte sorbituri secă râul. La suflarea Taurului se deschise o crăpătură şi o sută de oameni din Uruk căzură înăuntru. La a doua suflare, se mai deschise o crăpătură şi două sute de oameni din Uruk căzură înăuntru. La cea de a treia suflare, se deschise încă o crăpătură şi Enkidu căzu în ea. Dar, sărind pe dată în sus, Enkidu îl înhaţă pe Taur de coarne. Taurul îl împroşcă cu bale, şi, pe unde-i era coada mai groasă, îşi împrăştie murdăriile. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Prietene, ne fălim cu vitejii fără seamăn, dar mai bine să vedem cum doborâm Taurul!" "Prietene, spuse Ghilgameş, am luat seama la felul lui de a lupta, şi de ne vom uni puterile, vom izbuti să-l biruim. Vreau să-i smulg inima şis-o dăruiesc lui Şamaş." "Eu, spuse Enkidu, îl voi urmări cu înverşunare, îl voi apuca de coadă, şi-l voi ţine strâns cu amândouă mâinile. Atunci tu vei veni în faţa lui şi între grumaz şi coarne îl vei izbi cu spada." Urmărindu-l cu înverşunare, Enkidu ajunse Taurul şi, apucându-l de coadă, îl ţinu strâns cu amândouă mâinile. Atunci Ghilgameş, viteaz şi dibaci, stătu în faţa lui şi, cu spada, îl izbi între grumaz şi coarne. După ce uciseră Taurul, îi smulseră inima şi o aşezară dinaintea Soarelui; se îndepărtară şi se închinară dinaintea lui Şamaş, apoi se aşezară, amândoi, ca nişte fraţi. Iştar, care se urcase pe meterezele Urukului-celuiîmprejmuit, mâhnită, începu sase tânguie: "Blestemul să cadă asupra lui Ghilgameş care m-a batjocorit, omorând Taurul!" Când o auzi Enkidu pe Iştar, smulse umărul Taurului şi i-l aruncă în faţă: "Adevăr zic, strigă el, cade te prind, la fel ca şi cu Taurul, cu tine mă voi purta! Măruntaiele lui, alături de tine le voi atârna!" Iştar adună hierodulele (Sclave în serviciul unui templu), pe fiicele plăcerii şi curtezanele; şi pe umărul Taurului se tânguiră. în timpul acesta Ghilgameş chemă meşterii făurari, pe toţi îi chemă. Meşteşugarii se minunară de grosimea coarnelor; erau făcute din treizeci de mine de lapislazuli, şi cuprinsul amândurora era de şapte gururi (Măsură de capacitate care, în vechime, valora cam 250 litri) de oloi, pe care le dărui pentru miruirea zeului Lugalbanda. Le luă cu el sile atârnă în cămara domnească. Cei doi viteji îşi spălară mâinile în Eufrat, apoi, îmbrăţişaţi, o porniră la drum. Străbăturăm car uliţa cea mare a Urukului; locuitorii Urukului se adunaseră săiprivească. Slujnicelor palatului, Ghilgameş le spune voios aceste vorbe: "Cine-i cel mai frumos dintre bărbaţi, cine-icelmai viteaz dintre toţi vitejii?" "Ghilgameş e cel mai frumos dintre bărbaţi, Ghilgameş e cel mai viteaz dintre toţi vitejii!" (Trei versuri sfărâmate) Ghilgameş dădu opetrcere în palatul său. Apoi, pe când bărbaţii dormeau, întinşi în culcuşurile lor de noapte, pe când dormea şi el, lui Enkidu i se arătă un vis. Enkidu se sculă; îşi povesti visul şi-i spuse prietenului său:     TABLETA A ŞAPTEA   O dată cu ivirea zorilor, Enkidu îi povesteşte lui Ghilgameş visul ce i s-a arătat peste noapte: se făcea că zeii cei mari ţinuseră sfat şi-i hotărâseră moartea - pesemne drept pedeapsă pentru batjocura adusă zeiţei Iştar. Enkidu va muri aceasta era vrerea zeilor. Un rău care nu iartă l-a şi cuprins- pe patul de suferinţă o blestemă pe curtezană, punând pe seama ei tot chinul ce-l îndură. Şamaş, care-l aude, îl dojeneşte ammtmdu-i câte l-a învăţat curtezana şi numai de bine Enkidu se pocăieşte şi o binecuvântează. Pe pragul morţii, Enkidu are vedema Infernului. îngrozit, urmărind agonia prietenului său Ghilgameş e cuprins de teama unei morţi lipsite de orice slavă. Cea din urmă ispravă eroică a lui Ghilgameş este uciderea Taurului Ceresc. Ea marchează, de altfel, în epopee o cotitură hotărâtoare. Lacomi de măriri şi îmbătaţi de izbânzile lor, cei doi viteji s-au putut crede până atunci destul de puternici pentru a înfrunta voinţa zeilor şi a dispreţui prevestirile viselor; dar soseşte clipa când soarta se cere împlinită. Şi dacă Ghilgameş fiul unei zeiţe, va mai scăpa câtva timp legii de obşte, răzbunarea zeilor îl loveşte pe neaşteptate pe Enkidu. Visul ce abia i s-a arătat îi aduce cumplita dezvăluire a apropiatei pedepse. Primele două coloane ale tabletei ninivite s-au pierdut şi din povestirea visului n-a mai rămas decât întâiul vers, pomenit ca rând de legătură la sfârşitul tabletei de mai înainte: "Prietene, de ce ţin sfat zeii cei mari?" Dar o versiune hittită îngăduie să fie acoperită în parte lacuna textului asirian: ... Atunci se făcu ziuă, şi Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: -  "Ascultă visul ce mi s-a arătat astă-noapte: Anu, Enlil, Ea şi cerescul Şamaş ţineau sfat. Anu îi spuse lui Enlil: "De ce au ucis Taurul Ceresc şi de ce l-au omorât şi pe Humbaba, care păzea Muntele Cedrilor?" Şi Anu adăugă: - "Care dintre ei doi va muri?" Iar Enlil spuse: - "Enkidu trebuie să moară, dar Ghilgameş nu va muri." Atunci cerescul Şamaş îi răspunse lui Enlil cel Viteaz: "Oare nu la porunca mea' au omorât Taurul Cerului şi pe Humbaba? Şi acum Enkidu, nevinovat, va trebui să moară!" Dar Enlil se înfurie împotriva cerescului Şamaş şi strigă: -  "De ce-ai pogorât în fiecare zi la ei, ca un prieten al lor?" în timpul acesta Enkidu zăcea bolnav în faţa lui Ghilgameş, şi lui Ghilgameş lacrimile îi curgeau şiroaie: "Frate al meu, îi spuse el, tu eşti fratele meu iubit. Aşadar, m-au socotit mai presus de fratele meu. Deacum voi fi printre morţi; mă voi aşeza la poarta morţilor, şi ochii mei nu-l vor mai vedea pe fratele-mi iubit!" Textul hittit se opreşte aici. Când reîncepe tableta ninivită, îl regăsim în ea pe Enkidu bolnav. A căzut pradă deznădejdii şi, în rătăcirea care l-a cuprins, blestemă poarta pădurii, asupra căreia a ridicat odinioară o mână nelegiuită: Enkidu... îşi săltă capul şi-i vorbi porţii, ca unei făpturi omeneşti: - "Poartă a codrului, lipsită de înţelegere, lipsită de pricepere, de la douăzeci de îndoite leghe ţi-am privit cu uimire frunzişul falnic, cu mult înainte de a zări cedrii trufaşi: copacii tăi n-au seamăn în ţară, înaltă de şaptezeci şi doi de coţi eşti şi groasă de douăzeci şi patru. Stâlpii, balamalele şi verigile făcute din lemnul tău sunt fără pereche. O, poartă, eu însumi te-am făcut şi te-am aşezat în Nippur! Dar dacă aş fij ştiut, o, poartă, care îţi va fi soarta, şi care va fi urmarea frumuseţii tale, aş fi învârtit securea deasupra capului şi te-aş fi doborât, şi-aş fi poruncit să se facă o plută din scândurile tale." Urmează o nouă lacună de vreo cincizeci de rânduri, care ar fi putut fi împlinită, în parte, de un fragment de curând descoperit la Sultantepe; din păcate, însă, e mult prea sfărâmat pentru a se putea înţelege ceva. Se poate ghici doar din el că Ghilgameş se străduia să-şi liniştească prietenul, făgăduindu-i că va stărui pe lângă zei să aibă grijă de el şi că va porunci să i se facă o statuie de aur. Dar Enkidu nu-l mai aude şi - în aiurarea lui - îi blestemă acum pe cei care l-au smuls din viaţa nevinovată de odinioară, din pustiul pe care-l împărţea cu fiarele-i dragi; îl blestemă mai întâi pe vânător şi apoi pe curtezană:   III   "O, Şamaş, înaintea ta, îl blestem pe vânător! Nimiceşte-i tot ce dobândeşte! Slăbeşte-i vigoarea! Calea lui să nu fie în veci plăcută inimii tale! Fiarele sălbatice să fugă la apropierea lui! Niciodată să nu aibă vânătorul ce-şi doreşte!" Apoi începu s-o blesteme pe curtezană, fiică a plăcerii: "Vino încoace, fiică a plăcerii, să-ţi hotărăsc soarta, o soartă care nu se va sfârşi nicicând şi va fi veşnică! Vreau să arunc asupră-ţi blestemul cel mare, care să cadă asupra ta fără întârziere. Ibovnicii tăi să te izgonească, sătui de dragostea ta, acel pe care-l vei iubi să-ţi dispreţuiască farmecele! (şapte versuri sfărâmate) să fii surghiunită în josnica mahala a olarilor, în casa ta să-şi arunce murdăriile! în colţurile cele mai întunecate ale uliţei să-ţi fie lăcaşul! Umbra zidurilor să fie oriunde vei sta! Bărbaţii să se deşerte la picioarele tale, beţivul şi însetatul să-ţi lovească obrazul!" (mai multe rânduri cu neputinţă de folosit) Când auzi Şamaş blestemele din gura lui, Pe dată îi strigă din înaltul cerurilor: -  "De ce blestemi, Enkidu, pe curtezană, fiică a plăcerii, pe ea, care te-a învăţat să mănânci hrană gătită, semn al divinităţii, şi să bei băutură fermentată, semnul regalităţii? Te-a îmbrăcat în veşmânt strălucitor, şi ţi-a dat tovarăş pe frumosul Ghilgameş, care este şi acum prietenul tău nedespărţit. Ca să te odihneşti, el ţi-a dat un pat strălucitor, un pat de ceremonie, pe care să te odihneşti; ţi-a dat să te aşezi pe w jilţ al liniştii, jilţul de-a stânga lui şi regn pământului îţi sărută picioarele. I-a adus pe locuitorii Urukului să te plângă, sase vaiete pentru tine sunt plini de mâhnire cei mai slăviţi bărbaţi. El însuşi, când nu vei mai fi, îşi va acoperi trupul cu o cergă şi, înfăşurat într-o piele de leu, va rătăci prin pustiu "        Când auzi Enkidu cuvintele lui Şamaş cel Viteaz, pe dată inima-i mâniată se linişti. Două versuri sfărâmate. Lui Enkidu îi pare rău acum că a blestemat-o pe curtezană. Dar cum nu mai poate lua îndărăt blestemul, încearcă cel puţin să-i îmblânzească asprimea, dându-i o altă întorsătură:   IV   - "O, curtezană, blestemul să se întoarcă în folosul tău. Să te iubească regii, principii şi nobitii! Nimeni să nu îndrăznească să-şi râdă de tine! Pentru tine orice bătrân să-şi scuture pletele, acela care... să-şi desfacă pentru tine cingătoarea, să-ţi dea cornalină, lapislazuli şi aur, mult mai mult decât ţi-am fi dat noi, astfel încât să-şi ruineze şi căminul, şi magazia îmbelşugată! Pe tine înşişi preoţii să te pună în slujba zeilor! Pentru tine, bărbatul să-şi lase nevasta, chiar de e de şapte ori mamă!" Enkidu zăcea, cu inima îndurerată, şi cum sta noaptea singuratic, îi spuse prietenului său ceea ce îl apăsa: - "Prietene, mi s-a arătat un vis în noaptea asta: cerurile strigau, pământul le îngâna: eu mă aflam singur în beznă. Un grifon * se ivi. Chipul îi era posomorât; chipul îi era asemănător cu al zeului Zu. Mâinile erau labe, unghiile, gheare de vultur. Mă înşfacă, şi puterea mi se scurse din trup, (vreo zece versuri sfărâmate) Mă prefăcu într-un porumbel: braţele-mi erau acoperite cu pene, de parcă eram o pasăre. Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere, spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină, unde colbul le este hrană, unde tina le este mâncare. Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veşmânt de pene, şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă, în această casă de colb, unde am pătruns, i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane, am văzut capete încoronate care de mult au cârmuit ţara. Acestor locţiitori ai lui Anu şi ai lui Enlil li se serveau cărnuri fripte, li se se serveau poame coapte, li se dădea de băut apă răcorpasă. În această casă de colb, unde am pătruns sălăşluiesc şi marii poţi, şi psalmiştii sălăşluiesc purificatorii şi acei care cad în extaz, sălăşluiesc pontifii care-i slujesc pe zeii cei mari, acolo smşluieşteEtana, acolo locuieşte şi Sumukan Acolo domnea Regina Infernului - Ereşkigal: Ereşkigal înălţă capul, mă văzu şi strigă: - "Cine oare a adus aici făptura omenească pe care o vedeţi?" O lacună de vreo cincizeci de versuri curmă dintro dată povestirea vedeniei lui Enkidu. Când reîncepe textul, odată cu coloana a şasea, suntem în seara aceleiaşi zile. La căpătâiul prietenului său, Ghilgameş se tânguie şi o imploră, se pare, pe maică-sa:     VI   Aminteşte-ţi câte drumuri am cutreierat împreună cu el! ietenniuimeu i s-a arătat un vis care nu prevesteşte nimic bun!" credea că aveau harul să cureţe de păcate. Şi iată că se sfârşi ziua când i s-a arătat acest vis. Enkidu zăcuse toată ziua: trecu şi ziua a doua, şi Enkidu zăcea mai departe bolnav în patul său, cea de a treia zi şi cea de a patra trecură de asemeni şi Enkidu rămase mai departe bolnav în patul său. Cea de a cincea, cea de a şasea şi cea de a şaptea, cea de a opta, cea de a noua şi cea de a zecea de asemeni, Enkidu zăcea mai departe bolna v în patul său. Şi cea de a unsprezecea şi cea de a douăsprezecea zi trecură de asemeni, Enkidu, în patul său, nu mai mişca. Atunci Ghilgameş strigă spre prietenul său: - "Prietene, un groaznic blestem s-a abătut asupră-mi. Simt că nu voi muri căzând în plină luptă. Mi-e teamă acum de luptă şi mă înspăimânt la gândul că voi muri fără slavă. O, prietene, ferice de acela ce cade hi luptă, ca şi tine, vai, eu voi muri fără slavă!"

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2 7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC   Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd. Rememoră cursul întîmplărilor. Ajutorul cu totul neaşteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudenţa gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puţină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd îşi tăia frînghia şi îşi elibera braţele, şi întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul şi să mă salveze?” Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viaţă. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede şi cît mai departe de această clădire blestemată, bineînţeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaştilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înţelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ţinuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur şi simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami. Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit nişte bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui şi de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze. Pachetul din colţul camerei, învelit în pînza cenuşie, conţinea rolele. Avusese mai întîi intenţia să scoată una, dar un scîrţîit de uşă îl determinase să renunţe repede la acest gînd, amintindu-şi că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absenţa căreia cei trei încă nu bănuiau nimic. Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuţitul şi frînghia ferfeniţită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-şi dea seama îndată pe unde fugise şi mai ales cum. Îl simţise cîinele de sub şopron. Fugise ca din puşcă, urmase acelaşi drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre. Ieşise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrţîit de roţi obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruţă trasă de cai costelivi. — Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruţaş care, suit pe lada căruţei, învîrtea de zor biciuşca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristeţe. — La loturi. Semănăm porumbul. — Departe? — Un ceas la trap. — Mă sui şi eu? — Suiţi-vă! Mulţumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în linişte cîntecul ţăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului. — De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceţi? — Spre Cîmpina. — Aha! Luaţi-o drept înainte pînă daţi de şosea. Trec maşini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceţi şi la Ploieşti. — Mulţumesc. Ce-ţi datorez? — Mie? Nimic. Cu bine! — Cu bine, şi spor la semănat.   Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în faţa porţii lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului. Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carneţel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULŢUMESC!” şi o strecurase sub uşa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător. Uşa se deschisese şi în prag apăruse... ea! Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra. Ea deschisese ochii mari şi nu-i răspunsese. — Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el. — Dar n-am plecat nicăieri. — Aş fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog! — Repet, n-am ieşit din cameră de aseară. Şi nu în­ţeleg ce-i cu biletul acesta. Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puţin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe acelaşi ton avertizator: — Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să... Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în acelaşi timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuţit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrşise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-şi dea seama. Încă ameţit de parfumul ei şi de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuţă, lîngă intrare. Încuiase uşa cu cheia. Peste cinci minute dormea dus. * — Cam asta a fost! Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare. — Dacă aş fi ştiut că ai să treci prin atîtea, n-aş fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­raţie nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea şi dovezile împotriva lor... Scripta manent! — Belami, ce părere ai despre fată? — Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă. — Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor? — S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu. — Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini? — Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu ştiu ce învîrteşte pe la Braşov. Unde ai lăsat rola? — Aici. Poftiţi! Belami, obişnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim şi cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofiţer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil. Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfăţişau ele în mare majoritate: case de ţară cu tinde şi prispe din cele mai obişnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca nişte aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ţionale româneşti, şosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri şi vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe şi cenuşii, cîmpuri întinse arate sau semănate. Oameni apăreau puţini, mai mult copii surprinşi în jocurile lor pe uliţele satelor, fete şi femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca nişte eşarfe uriaşe de un alb ameţitor. Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petrolişti forfotind în jurul unei instalaţii de foraj. — Nici picior de militar! Dracu’ să ştie, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu. — Credeţi că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare? — Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată! — Gîndiţi-vă, mai sînt încă şapte role... — Asta, da... — Şi s-ar putea să mai aibă încă şapte! — Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoşti cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi. — Am şi recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Ruşeţu. Iar una din şosele, pe care se zăresc copii lîngă maşină, sînt sigur că a fost filmată la Filipeşti. — Şi mie mi se pare cunoscută o privelişte: cea că­tre zona de nord a Băicoiului. — Dom’le colonel, v-aţi pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conţine scenariul filmu­lui? — Înţeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva. — Voi încerca să aflu amănunte. — Cu o singură condiţie însă... — Voi ţine seama de această condiţie. — Nici nu ştii la ce mă gîndesc. — Cred că ştiu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Ştiu... „Imprudenţă”... „Tinereţe”... Mă rog... — Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrşit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ţi viaţa pui în pericol şi altceva. Sîntem militari, ţîncule, şi dacă n-aş fi sigur că ai înţeles de mult sensul profesiei noastre, aş sta acum cîteva ore să-ţi lămuresc de ce este necesar să fie aşa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine! — Voi avea, dom’le colonel! — Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia şi-ţi răspund: Prea bine, dom’le locotenent! Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feţei te convinse. — Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe? — Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize. — Apropo, pistoletul îl mai ai? — Da. — Cartuşe? — Suficiente. — La nevoie tragi... „foc de imobilizare”. — Sper să nu fie nevoie. — Ce plan ai? — Nici unul. — Să-l dichisim amîndoi. — Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur. Belami rîse cu poftă: — Naiba să te ia, nu eşti chiar mototol. Atunci mergi şi-l pune la punct. — Rola rămîne la dumneavoastră? — Nu văd unde ar fi mai în siguranţă. Vreau s-o mai cercetez. — În regulă. — Încă o precizare: în cîteva zile „cineaştii” tăi vor şterge putina. Le expiră autorizaţia. — Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta. — Mîine seară dai un semn de viaţă? — Poate unul de... moarte! — Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am şi o sticluţă. N-o destup... să ştii. Să te prind că nu vii pînă mîine seară. — Să trăiţi! — Succes!

Veti citi cartea unei taranci Anița Nandriș, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13000  de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. intre ei, si Anița, cu intreaga familie. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si credeintei nu le-au fost de ajutor. 20 de ani în Siberia Destin bucovinean Cuvant inainte   Stimate Domnule Liiceanu, Ştiu că nu duceţi lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect. Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatură de sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de K.G.B. în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Această extraordinară mamă şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu. După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară. În trînta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sînt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 Iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet. Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuşi, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă ruşine pentru frica mea, pentru laşitatea mea de intelectual, în faţa acestei firave dar colosale femei, cu trei clase primare, în faţa căreia moralmente mă simţeam un pitic. Mă opresc şi-mi cer iertare pentru că m-am întins cu vorba, relatîndu-vă detalii din acest manuscris. Am crezut că astfel o să vă trezesc interesul şi o să acceptaţi rugămintea de a-l frunzări. Vă mulţumesc, în numele meu, precum şi al acestei ţărănci, care pe numele ei de naştere este Aniţa Nandriş, căsătorită Ana Cudla.   Cu aleasă stimă, dr. Gheorghe Nandriş Sibiu, 13 mai 1991     Partea I     Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe. În anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfîntul Ilii, într-o duminică diminiaţă. Părinţii au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Eram eu şi cu doi fraţi care mai eram pe lîngă părinţi. Deodată vedem la poartă două căruţe încărcate cu saci, cu straie, deasupra femeia şi copiii şi ne întreabă pe noi unde e tata, mama: Noi spunem că la biserică, dar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cît mai repede să vie acasă. Am mers unu fuga şi i-am chemat. Dacă au venit părinţii, s-au cunoscut îndată. Erau două familii din satu vecin, din Boian, care se hrămuiau cu părinţii. Tata, mama îi poftesc să vie în casă, dar ei spun: noi în casă nu mergem, nu-i timpu de mers în casă. Uite ce-i, războiul s-au început, armata austriacă să rătrage şi vin moscalii. Uite noi sîntem gata cu căruţele să fugim, şi îl întriabă pe tata: da voi ce gîndiţi? Şi văd că mai vorbesc ceva toţi împreună, căci nu vorbiau toate celia către noi copiii. Şi îndată văd că începe şi tata să prigătiască căruţa. Au început să puie una şi alta în căruţă, mama ni-a chemat pe noi, ni-a schimbat, ni-a îmbrăcat şi ni-am suit în căruţă. Tata a înhămat caii şi împreună cu acelia două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii. Dar în timpu cît tata a prigătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri şi mitraliere. Cînd am eşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai răzbate. Fugia armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, cîte doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu moniţie, căruţa cu paşiune pentru cai şi caruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai eşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergia drumul plin, nu mai ţinia nimene dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avia pe unde. Am mers aşa vălătuc cu armata pînă în Cernăuţi. În Cernăuţi ni-am oprit puţin. Cînd ne uităm, moscalii ne ajung din urmă. Armata austriacă, care a dovedit, a fugit, dar şi multă au înconjurat-o şi au luat-o în plin. Noi am tras căruţa la un cunoscut şi am stat pînă s-au mai liniştit, căci erau împuşcături pe stradă, erau morţi, răniţi, căci nu s-au predat deodată. Dacă s-au mai liniştit, s-a uitat tata în driapta şi în stînga, ce-i de făcut. Nu au rămas alta nimic decît să te întorci înapoi la cuib. Să fugă mai departe nu mai putia, căci moscalii ni-au ajuns din urmă, au ocupat Cemăuţu şi înaintau mai departe. Aşa au trecut cam vro trei patru zile cum am eşit de acasă. Păşiunia pentru cai s-a gătit, pentru noi la fel. Mai era un sac de faină de păpuşoi, unu de grîu, dar ce putiai să faci cu faina că nu aviai unde să fierbi, să coci. Acuma eram bucuroşi să ne putem vedia înapoi acasă. Dar îi era frică tatei să se pomiască spre casă, cu caii, cu căruţa, căci trebuia să vie asupra moscalilor. Ne-a lăsat pe noi copiii cu caii şi căruţa în Cernăuţi şi au venit aşa cu sloboda, mama şi tata, înapoi în sat. Au fost pe acasă să vadă ce-i şi cum. Nu li-a zis nime nimic, căci armata înainta tot înainte, nu era nimic prin sat. A venit înapoi la Cernăuţi şi a luat caii, căruţa şi pe noi şi ni-am întors acasă. Ni-am văzut de triabă ca şi înainte, căci armata austriacă s-a retras pînă la munţii Carpaţi şi moscalii numai treciau peste satu nostru şi tot mergiau înainte. Nu sta armată prin sat şi nu avia cînd face aşa blazgonii. Au ţinut frontu la Carpaţi cam vro zece luni, pe urmă au început austriecii să-i bată pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de satu nostru pînă în satu vecin, Boian şi în Boian au oprit frontu, aşa că în sat, în Boian, era frontu moscalilor, dar pe cîmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se chema Lomoteţ, era frontu austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru. Cum era mai prost. Pînă în sat nu pria ajungiau plumbii din puşcă şi din mitralieră, numai din canoane, dar cînd eşeai la cîmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbuşii. Mergeai la cîmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu. Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rînduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumatatc de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată să aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vîjîitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în păreţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu aşa aproape. Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, venia timpul că eşia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranşeie, ţinia ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri[1] albe, sămn ca să nu împuşte, nici unu nici altu, să poată strînge morţii şi răniţii, căci şediau polog. Luau căruţe din sat, încarcau caruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduciau la ţintirim. Răniţii îi pansau puţin şi iarăşi îi puniau în căruţă şi-i aducia în sat, în şcoală. În casele care erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Cînd venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldaţii, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi ţineau cîteva zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulţi erau grav răniţi, care îşi dau sufletu şi îi ducia la ţintirim. Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rînd. Aşa punia două trei rînduri şi apoi acoperia cu pămînt. Înainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galiţian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde ştie preotu care şi de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulţi îi descheie la haină şi ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămaşe şi de pe moda cămaşei sau brăului cunoaşte din ce parte sînt. Tot între acei morţi era şi un bărbat de la noi din sat. Era şi nevasta lui cu trei copilaşi, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-l ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat şi a picat pe front, aice aproape de familia lui şi l-a înmormîntat în rînd cu toţi eroii. De aiestia erau adesia. Aşa au fost vreun an sau mai bine frontu. În sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofiţeri, dar încolo soldaţi, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia păşiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preţ foarte redus, dar totuşi, se făcia cinstit şi după lege. După un an şi ceva, s-au întărit iarăşi moscalii. Au început armata austriacă iarăşi să se retragă, lumia din nou iarăşi să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în sîmbăta Duminicii mari. În sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai ştiai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstomi muşuroiul, care cu căruţa, cu bojoghini în căruţă, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lasat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă şi a luat drumu spre Prut la Cernăuţi. Tata, iarăşi ca şi întîia oară, a încărcat caruţa cu cîţiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de aşternut. Parcă, cît merge într-o căruţă. A înhămat caii la căruţă, au mai dat drumu şi la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe şi de asta au vrut să ieie şi vitele. Dar o vacă era cu viţel mic şi n-a putut s-o mîie prin aşa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu caruţa, eu nu vrau să mă sui în căruţă să plec. De ce a lasat vaca ceia cu viţel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca şi viţelu. Mă roagă cu binele, apoi şi cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîie vaca cu viţelu la moscali. În timpu cela era badiţa Ionică fratele cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Şi atunci badiţa îi spune tatei, voi mergeţi că eu mai rămîn şi las să rămîie şi ea, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai şi au mers cu mama şi doi fraţi, Floria şi Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruţă. Tata nu se gîndeşte mult, a deschis poarta care a fost mai aproape şi a tras căruţa aşa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama şi fraţii acolo şi a luat numai caii, cu hamuri, hăţuri, s-a suit calare şi s-a întors fuga iarăşi acasă. Acasă mai era încă o căruţă şi a pus din nou caii la altă căruţă. A mai pus una şi alta în căruţă şi iarăşi să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o ţin, că nu las vaca s-o taie moscalii. Văzînd badiţa Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruţă veche, li-a legat în urma căruţei, a mai pus două scînduri, a luat viţelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, şi vaca în urmă, şi atunci de abia m-am suit şi eu în căruţă şi a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eşit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, viţelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruţă, a tăiat funiile, a dat drumu viţelului, a deslegat vaca şi a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruţă şi a cautat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era aşternut cu paie. În capătul podului sta un soldat şi lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns caruţa pe pod, soldatu strigă: mînă moşule caii cît poţi. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînat caii cu fuga. Soldatul strigă şi a doilea oară: mînă dacă îţi spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Şi numai am eşit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot şi explodează. Am mers în Calicianca, unde a lăsat caruţa fărmată. Am găsit acolo pe mama şi fraţii care să frămîntau cu nerăbdare. Ne aşteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, uşile erau deschise. Mama ne povesteşte cum pe la o bucată de noapte s-a îmbracat femeia şi copiii, au mai venit nişte vecini şi au luat cît au putut, în legături, în valiză şi au plecat. Dar în timp cît mama povesteşte, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă şi întreb pe mama: dacă spuneţi că au plecat toţi astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai şi-i vedia, şi întru cu mama în casă şi văd un bărbat. Şede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, şi tot zice din gură, măi copii daţi-mi oghelele, măi copchii daţi-mi oghelele. Şi spune mama şi cei doi fraţi că, de cum s-au început a pregăti femeia şi copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei şi alta nu a vorbit nimic, decît măi copchii cataţi-mi oghelili, şi nime nu i-a catat nimic, nu l-a întrebat, şi-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, şi-au luat ci-au putut şi pe dînsu l-au lasat aşa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu ştie, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-şi poate da radă[2], nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele. De acolo noi am plecat cu caruţa în Cernăuţi. A descărcat de pe căruţă la un cunoscut, s-a întors tata cu caruţa şi a mai luat de pe căruţă cea farmată, a venit iarăşi în Cernăuţi, acolo a găsit şi vitele care li-a mînat înainte. De acum sta şi să sfatuia cu nişte oameni cunoscuţi, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruţă, nu-i ce sta în oraş. S-a găsit un cunoscut, care a fost învăţător cîndva mai demult în satu nostru Mahala şi le spune la părinţi, uite ce-i deocamdată luaţi vitele şi mergeţi la Ţeţina. Acolo aveţi pascatoare pentru vite şi grajd unde să le închideţi. Aveau şi moşia lor proprie. Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuţi, Mihalcea, acolo au mai vrut să ne fure vitele şi în fine am ajuns la Ţeţina. Pe nişte dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptaţi. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăşi că moscalii au ocupat Cemăuţu şi înaintează mai departe. Am pus-o iarăşi de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncaţi, neodihniţi. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîteva zile pînă s-a mai limpezit drumu şi iarăşi ni-am întors acasă. S-au hotărît că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reuşesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum. Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăşi aproape de Carpaţi, dar tare mult nu au zăbovit şi iarăşi i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu făcia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări şi nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Într-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări. Era un feli de armată, nişte cazaci, umblau calări pe cai şi purtau un feli de armatură, nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrat în ogradă şi prindiau nişte gîşte, găini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decît li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o întrînsa şi s-a dus mai departe şi multe cazuri aşa urîte se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii. Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure şi lume. Era vara, cam pe timpu cînd se strîngia pînia cea albă. Într-o zi, vine cineva la mama şi întriabă, unde ţi-i bărbatu, unde-s băieţii. Dar mama deodată întriabă, da ce este că întrebi unde-s. Şi atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug şi acuma au dus un transport de barbaţi, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, şi acuma îmblă prin sat şi strîng bărbaţi şi băieţi. Uite, la cutare casă au început să strîngă băieţi şi în altă parte iarăşi îi spune unde strîng bărbaţi. Mama, tremurînd de frică, îndată a dat de ştire şi l-a chemat pe tata acasă, şi-i spune ce-i. A cautat băieţii şi i-a adus acasă, căci aviam încă doi fraţi care au mai ramas pe lîngă părinţi, Floria şi Toader. Şi îndată, mult nu să gîndesc, era o grămadă mare de lemne, face tata loc între lemne cît să încapă băieţii. Îi pune acolo, le pune acolo pîne şi apă şi astupă cu lemne să nu să cunoască. Mai vine un vecin, tot cu grijia asta, şi întriabă ce-i de făcut. Tata îi zice: nu-i cînd sta mult de vorbă, hai la triabă. Şi a făcut o groapă mare în gunoiu vitelor, au mai pus lemne, scînduri, diasupra iarăşi gunoi, mai un braţ de paie uscate, să aibă pe ce să se pună jos şi s-au vîrît acolo tata şi cu un vecin. Şi mama a astupat cu gunoi să nu să cunoască. Eu cu mama am rămas, căci partia femeiască nu luau. Mama n-are răbdare să steie acasă, ar vra să mai audă, să mai vadă ce să petrece. Eu sîngură să rămîn acasă mă temiam. Am eşit şi eu cu mama. Nu mult mergem şi întâlnim o femeie care o întriabă îndată pe mama, unde mergi şi unde ţi-s băieţii, că uite ce-i, îi spune mamei, la cutare casă strîng moscalii băieţi şi, cu lacrimi în ochi, îi arată mamii o mojilă de gunoaie în grădină. Uite, acolo eu l-am îngropat pe a meu baiet de viu. Am sapat o groapă în pămînt, am pus nişte lemne deasupra şi am făcut o mojilă de gunoaie să nu se cunoască. De bună siamă, i-a lasat ca să aibă oliacă de aier, ca să poată sta pînă a trece nenorocirea asta. Mama porneşte spre casa unde i-a spus că au strîns moscalii băieţi. Acolo, ce să vezi, stă un moscal cu puşca în mînă la uşa casei. Alţi moscali îmblă prin sat şi unde găsesc pe neaşteptate cîte un băiet, îl prind, îl aduc şi-l vîră acolo în casă. Mamile băieţilor plîng, răcnesc la poartă, nu le dă voie să între în ogradă. Deodată vine o femeie zdravănă, voinică. Era şi a ei băiet închis în casă şi întriabă pe femeile ce sta la poartă, ce staţi aice? Ele spun, uite nu ne dă voie mai aproape. Ea nu se gîndeşte mult, deschide poarta, întră în ogradă, îşi despleteşte părul din cap, cum era portul pe atunci la noi părul se purta strîns în vîrful capului, să zicia că-i cîrpă, şi-a farmat cîrpa, mai a chicat jos într-o baltă, căci nu mult înainte de asta a fost o ploaie. Cînd s-a sculat de jos, avea părul mare despletit, dintrînsa curgea apă, era tăt plină de glod, dar ei nu-i păsa de nimic. S-a dus drept la uşa casei unde sta sentinela şi erau băieţii închişi. Celelalte mame, tot răcnind în urma ei. Santinela nu li-a mai putut opri. S-a trîntit în uşe, a deschis uşa, băieţii ca păsările au zburat peste grădină, care şi încotro. Mamile s-au întors acasă, aşa că femeia asta a scapat pe toţi băieţii. De asta s-au bucurat, că i-a scăpat pe băieţi, dar erau cu mare grije ca nu cumva să vie mai mulţi moscali, să nu facă ceva mai rău. Dar a dat Dumnezeu, că din urmă i-ajungia armata austriacă şi nu au mai avut timp să facă nimic. Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruţă de proşpant, aşa zicia pe atunci, dar se ştia că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia şi-i lua pe alţii. Păşiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preţ redus, dar asta era, că faciau cu lege şi lumia nu era aşa cu mare frică. Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii fronlu în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras numai peste Prut şi pe celălalt mal a Prutului s-au oprit şi au stat. Frontu austriac era pe celălalt mal, dinspre Cernăuţi, şi a moscalilor pe ista mal dinspre satu nostru. Am rămas iarăşi pe mîna moscalilor. Împuşcături şi plumbi, căci de la satu nostru şi pînă la Prut dacă sînt vro cinci chilometri. Ajungeau plumbii pînă în sat, spărgiau fereşti, treciau şi prin păreţi care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbu nu alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd începia atacul să începia împuşcătura. La părinţii mei să strîngia o mulţime de lume, vecini şi mulţi din apropiere, căci era pivniţă mare şi casa era clădită de cărămidă şi să adăpostiau în pivniţă şi în casă, şediau plin, toţi jos la pămînt, să nu fie în dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau aşa pînă să liniştiau împuşcăturile. Odată, cum şediam aşa plină casa, toţi la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat şi schimbat la faţă. Între lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel şi cu şiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia şi şiuguia. Şi cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier.   [1] Flaguri – steaguri. [2] A da radă (reg.) – a se îngriji singur.  

 Tartarin din Tarascon Alphonse Daudet    Tarascon – Prima parte    I   Grădina baobabului       Prima mea vizită la Tartarin din Tarascon a rămas pentru mine o dată de neuitat; iată, chiar dacă sunt 12 sau 15 ani de-atunci, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Viteazul Tartarin locuia la intrarea în oraş, a treia casă pe partea stângă a drumului spre Avignon. O frumoasă vilă tarasconeză, micuţă, cu grădină în faţă şi cu balcon în spate, cu pereţi foarte albi şi jaluzele verzi; lângă poartă se afla o droaie de ţânci savoiarzi jucând şotron sau dormitând la soare, cu capul pe cutiile lor de lustragii. Pe din afară, casa nu avea o înfăţişare deosebită.          Pentru nimic în lume n-ai fi zis că eşti în faţa locuinţei unui erou. Dar când intrai înăuntru, Doamne Dumnezeule!... De la pivniţă la pod, chiar şi grădina, totul avea un aer eroic! He, he, nu erau în toată Europa măcar două grădini ca aceea a lui Tartarin. Nici un arbore din regiune, nici o floare din Franţa; numai plante exotice, arbori de gumă, tigve, bumbac, cocotieri, manghieri, bananieri, palmieri, un baobab, nopali, cactuşi şi smochini, de te credeai în mijlocul Africii, la zece mii de leghe de Tarascon. Bineînţeles, toate acestea nu erau în mărime naturală; astfel, cocotierii nu erau mai groşi ca sfeclele şi baobabul (un copac uriaş  arbor gigantea) se simţea în largul său într-un ghiveci de rozetă; dar ce-are aface!, pentru Tarascon acesta era foarte drăguţ, şi persoanele din oraş, care aveau duminica onoarea de a contempla baobabul, se-ntorceau acasă cople-şite de admiraţie. Gândiţi-vă ce emoţie a trebuit să încerc eu în acea zi, traversând această grădină de rai!... Ei, dar fu cu totul altceva când am pătruns în camera de lucru a eroului. Acest cabinet, una dintre curiozităţile oraşului, se afla în fundul grădinii, deschizân-du-se printr-o uşă cu geam transparent la acelaşi nivel cu baobabul. Închipuiţi-vă, aşadar, o sală imensă căptuşită cu arme şi săbii de sus până jos, dar cu toate armele din toate ţările lumii: carabine, puşti ghintuite cu ţeava lungă, flinte, cuţite corsicane, cuţite catalane, cuţite-revolvere, cuţite-pum-nale, pumnale malaieze, săgeţi caraibiene, săgeţi de silex, buzdugane, măciuci, bâte hotentote, lasouri mexicane, şi câte şi mai câte altele. Pe deasupra, soarele încins făcea să scli-pească oţelul spadelor şi paturile puştilor, parcă pentru a ţi se face pielea de găină... Totuşi, ceea ce te liniştea puţin era prezenţa ordinii şi a curăţeniei care domneau peste această iata-gănărie. Supravegheat, curăţat şi etichetat, aici totul era aranjat ca într-o farmacie; din loc în loc, întâlneai un mic anunţ pe care se puteaciti: —Săgeţi otrăvite, nu le atingeţi! Sau: —Arme încărcate, feriţi-vă! Fără aceste tăbliţe, niciodată n-aş fi îndrăz-nit să intru! În mijlocul cabinetului era o măsuţă. Pe aceasta se afla o sticlă cu rom, o pungă cu tutun turcesc, Călătoriile Căpitanului Cook, romane de Cooper şi Gustave Aimard, povestiri de vânătoare: vânătoare de urşi, cu şoimi, vânătoare de elefanţi etc. În sfârşit, în faţa acestei măsuţe şedea un bărbat; între patru-zeci şi patruzeci şi cinci de ani, era mic, pânte-cos, bondoc, roşcovan, numai în cămaşă, cu izmene de flanelă, cu barbă ţepoasă şi nişte ochi fulgerători; într-o mână ţinea o carte, cu cealaltă flutura în aer o pipă enormă cu căpă-cel de tinichea, şi, chiar citind nu ştiu ce istori-sire extraordinară a unor vânători de frizuri frumoase, el făcea, împingând înainte buza de jos, o mutră înspăimântătoare care dădea figurii sale blajine de mic rentier tarasconez acelaşi caracter de ferocitate care domnea în toată casa lui. Acest bărbat era Tartarin, viteazul, marele, neasemuitul Tartarin din Tarascon.     II   Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. Vânătorii de şepci     În timpul despre care vreau să vă vorbesc, Tartarin din Tarascon nu era încă Tartarin cel de azi, marele Tartarin din Tarascon, atât de faimos în tot sudul Franţei. Şi totuşi, chiar în acea perioadă, el trecea drept regele Tarasco-nului. Să spunem de unde provenea această cali-tate regească. Aflaţi mai întâi că pe-acolo cu toţii merg la vânătoare, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic. Vânătoarea este pasiunea celor din Tarascon, şi aceasta încă din timpu-rile străvechi, pe când tarasca dădea câte o sută de lovituri în mlaştinile oraşului şi când tarasconezii se porneau să lupte împotriva ei. După cum vedeţi, a trecut ceva vreme de atunci. Prin urmare, în fiecare duminică dimineaţa, Tarasconul îşi lua armele şi ieşea dintre zidu-rile sale, cu rucsacul în spate, cu arma pe umăr, cu o droaie de câini, de dihori albi, de goarne şi cornuri de vânătoare. Era nemai-pomenit de văzut aşa ceva!... Din nefericire, vânatul lipsea, dar lipsea cu desăvârşire. Cât ar fi animalele de animale, vă gândiţi lesne că de la o vreme au început totuşi să se ferească! La cinci leghe de Tarascon, vizuinile sunt goale, iar cuiburile  părăsite. Nu găseşti mă-car o mierlă, o prepeliţă, nici cel mai mic vătui, nici măcar cea mai mică pasăre cu pene albe la târtiţă. Şi totuşi, ce ispititoare sunt aceste dealuri tarasconeze, parfumate de mirt, de lavandă şi rozmarin; de asemenea, ademenitori sunt şi aceşti struguri tămâioşi ce se găsesc pe malul Ronului, mustind de zahăr, de-ţi vine să-i mănânci şi cu ochii!... Da, dar mai este un Tarascon în spate şi, în mica lume a vietăţilor cu blană sau cu pene, acesta e rău văzut. Chiar păsările călătoare l-au însemnat cu o cruce neagră pe foaia itinerariului lor, şi când raţele sălbatice coboară spre Camargue în triunghiuri alungite şi zăresc de departe clopotniţele oraşului, cel care e în fruntea lor începe să strige cât poate de tare:...iată Tarasconul, iată Tarasconul!, şi întregul stol face un ocol. Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai ră-mâne nimic în regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se încăpăţânează să tră-iască acolo, după ce a scăpat ca prin minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are culcuşul pe ogorul domnului Bompard  ceea ce, într-o paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui pământ  dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. Iar acum, nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se înverşunează împotriva lui. Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şiFugărilă a trecut de multă vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă în lături când zăreşte o mâţă neagră.  Dar, cum vine asta?, îmi veţi spune; dacă vânatul este atât de rar la Tarascon, ei bine, ce fac vânătorii tarasconezi în fiecare duminică?  Ce fac?           Asta-i bună! Se duc la ţară, la două sau trei leghe de oraş, se adună câte cinci sau şase, se lungesc liniştiţi la umbra unei fân-tâni, a unui zid uitat sau a unui măslin, scot din tolba de vânătoare o bucată zdravănă de carne de vită fiartă înăbuşit, ceapă verde, un ditamai cârnaţul, câteva sardele, şi încep un prânz pe aşezate, stropit cu unul din acele minunate vinuri de Ron, care te fac să râzi şi să cânţi. După care, când plinul este făcut, fiecare se ridică, fluieră câinii, încarcă puştile şi începe vânătoarea. Adică, fiecare din aceşti domni îşi ia şapca, o aruncă în aer cu toată forţa şi trage în ea cu gloanţe de 5, 6 sau 2  după înţelegere. Cel care nimereşte de cele mai multe ori în propria şapcă este proclamat rege al vânătorii, şi seara, plin de triumf, intră în oraş, cu şapca ciuruită de gloanţe în vârful puştii, însoţit de lătrături şi de larma trompetelor.   E de prisos să vă spun că se face un comerţ straşnic în oraş cu şepci de vânătoare. Sunt chiar câţiva ceaprazari care vând şepci găurite şi rupte dinainte, pentru folosul celor neînde-mânatici; dar nu este cunoscut până acum decât farmacistul Bézuquet care le cumpără. Ce dezonoare! Ca vânător de şepci, Tartarin din Tarascon era fără pereche. În toate duminicile, pleca   dimineaţa cu o şapcă nouă; seara se întorcea cu o zdreanţă. În căsuţa baobabului, podul era plin cu astfel de trofee glorioase. Şi toţi tarasco-nezii îl recunoşteau ca maestrul lor şi, pentru că Tartarin cunoştea temeinic regulamentul vânătorilor, deoarece citise toate manualele pentru toate felurile de vânătoare posibile, de la cea de şapcă până la vânătoarea de tigri birmanezi, aceşti domni făcură din el un mare justiţiar cinegetic, luându-l drept arbitru în toate disputele lor. În fiecare zi, de la orele trei la patru, la armurierul Costecalde se vedea un om burdu-hănos, grav, cu pipa între dinţi, tolănit pe un fotoliu verde de piele, în mijlocul prăvăliei pline de vânători de şepci, stând în picioare şi ciondănindu-se. Era Tartarin din Tarascon, care împărţea dreptatea, un Nemrod, dublat de un Solomon.       III   Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale asupra drăguţului oraş Tarascon     La patima vânătorii, puternicul neam al tarasconezilor adaugă încă una: romanţele. Nici nu se poate crede câte romanţe —se consumă în acest ţinut. Toate vechiturile sentimentale care îngălbenesc pe cele mai vechi cartoane se regăsesc la Tarascon în plină tinereţe şi strălu-cire. Aici se întâlnesc toate, dar absolut toate. Fiecare familie are una a sa, şi în oraş acest lucru se ştie. Se ştie, de exemplu, că romanţa farmacistului Bézuquet e: —Tu, steluţă albă, pe care o ador!; cea a armurierului Costecalde: —Ai vrea să vii în poiană, la cabană?; cea a perceptorului: —Dacă aş fi invizibil, nimeni nu m-ar vedea (şansonetă comică). Şi aşa mai departe, pentru întregul Tarascon. De două sau trei ori pe săptămână, lumea se adună la unii sau la alţii, ca să şi le cânte. De mirare este faptul că ele rămân totdeauna ace-leaşi şi că, de atâta amar de vreme de când le tot cântă, aceşti tarasconezi cumsecade n-au avut niciodată dorinţa de a le schimba. Ele se moştenesc în familii, din tată în fiu, şi nimeni nu se atinge de nimic; e lucru sfânt, ce mai! Ele nici măcar nu se împrumută vreodată. Nicio-dată nu i-ar trece prin cap lui Costecalde să le cânte pe ale lui Bézuquet şi nici acestuia pe cele ale lui Costecalde. Şi totuşi, gândiţi-vă că trebuie să le cunoască de peste patruzeci de ani de când le cântă. Nici vorbă! Fiecare şi-o păstrează pe a sa, şi toată lumea e mulţumită. Ca şi pentru şepci, pentru romanţe primul în oraş este acelaşi Tartarin. Superioritatea sa asupra concetăţenilor consta în următoarele: Tartarin din Tarascon nu avea romanţa sa, una anume. El le avea pe toate. Toate! Numai că trebuia să faci pe dracu-n patru ca să le cânte. Revenindu-şi repede din succesul saloanelor, eroul tarasconez prefera să se scu-funde în cărţile de vânătoare sau să-şi petreacă seara la club, în loc să-şi facă inimă albastră în faţa unui pian din Nîmes, între două lumâ-nări din Tarascon. Aceste parade muzicale i se păreau nedemne de rangul său. Câteodată, când se făcea muzică la farmacia Bézuquet, el intra ca din întâmplare în acel loc şi, după ce se lăsa insistent rugat, accepta să cânte marele duet din Robert diavolul, cu doamna Bézuquet, mama... Cine n-a ascultat aşa ceva, n-a ascultat niciodată nimic... Pentru mine, dacă aş trăi o sută de ani, mi-aş aminti toată viaţa de marele Tartarin apropiindu-se de pian cu paşi gravi, rezemându-se în coate şi, cu înfăţişarea necesară, sub reflexul verzui al borcanelor din vitrină, încercând să dea feţei sale blajine expresia satanică şi cumplită a lui Robert diavolul. Numai ce-şi găsea poziţia, şi salonul fremăta imediat; se simţea că o să se petreacă ceva măreţ... Atunci, după un răgaz de tăcere, doamna Bézuquet-mama începea, acompaniindu-se:   —Robert, eu te iubesc pe tine, Credinţa eu ţie ţi-am dăruit Şi groaza m-apasă îndoit(bis), Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.   Cu vocea înceată, ea adăuga:—E rândul tău, Tartarin, şi Tartarin din Tarascon, cu braţul întins, cu pumnul strâns, cu nările fremătând, striga de trei ori, cu o voce foarte puternică, ce se rostogolea ca un tunet, bubuind printre măruntaiele pianului:  —Nu!... Nu!... Nu!..., ceea ce orice meridional; cumsecade pronunţa   —Nan!... Nan!... Nan!.... Şi, fără nimic altceva, doamna Bézuquet-mama relua încă o dată: —Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.  —Nan!... Nan!... Nan!..., urla Tartarin de-a mai mare dragul, şi toată treaba se oprea aici... După cum vedeţi, nu dura mult, dar ieşea atât de bine, era atât de bine mimat şi aşa de dră-ceşte, că un val de groază năvălea în farmacie, mai ales când reîncepea cu  —Nan!... Nan!... de patru-cinci ori la rând. În acel moment, Tartarin îşi ştergea fruntea de sudoare, surâdea doamnelor, făcea cu ochiul domnilor şi, retrăgându-se în triumf, pleca să spună cu un aer nepăsător la club:  —Vin de la familia Bézuquet, unde am cântat duetul din Robert diavolul. Şi cel mai interesant lucru e că el însuşi credea!...       IV Ei!...       Iată căror diferite talente le datora Tartarin din Tarascon situaţia sa deosebită din oraş. Unde mai adaugi că acest om dat dracului ştiuse să-i cucerească pe toţi! La Tarascon, armata era de partea lui Tarta-rin. Viteazul comandant Bravida, căpitan în rezervă de la intendenţă, spunea despre el:  —Mare şmecher!, şi credeţi-mă, acest coman-dant chiar că se pricepea la astfel de oameni, el, care îmbrăcase atâţia. Magistratura era de partea lui Tartarin. De vreo două-trei ori, în plin tribunal, bătrânul preşedinte Ladevèze spusese despre el:  —E un caracter!. În sfârşit, mulţimea era cu Tartarin. Spetele late, mersul, înfăţişarea sa ca a unui armăsar de soldat-trompetist care nu se teme de zgo-mot, această reputaţie de erou care îi venea nu se ştie de unde, mai multe monede de 10 cen-time şi de scatoalce dăruite lustragiilor aşezaţi în faţa porţii sale, toate acestea l-au trans-format într-un fel de lord Seymour al locului, un rege slobod la gură al Tarasconului. Dumi-nică seara, pe chei, când Tartarin se întorcea de la vânătoare cu şapca în vârful ţevii de la puşcă, bine închingat în vesta de barchet, hamalii de pe Ron se înclinau cu tot respectul şi, ară-tând dintr-o privire bicepşii uriaşi care se înco-lăceau pe braţele sale, îşi ziceau în şoaptă unii către alţii, cu admiraţie:  —Asta, da, e voinic!... Are muşchi de criţă!. Muşchi de criţă! Numai la Tarascon se pot auzi asemenea grozăvii! Şi, cu toate acestea, în ciuda talentelor sale numeroase, cu muşchii de criţă, cu onorurile populaţiei şi cu stima atât de preţioasă a viteazului comandant Bravida, fost căpitan intendent, Tartarin nu era fericit. Viaţa în acest târg îl apăsa şi îl sufoca. Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări prin Pampas, vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul Costecalde, asta zău că nu se face... Bietul erou! Cu timpul ar fi avut de ce să moară de inimă rea. În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie africană; în zadar îngrămă-dea arme peste arme şi cuţite malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele neiertătoarei realităţi... Vai, tot ceea ce făcea pentru aşi potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei. Vede-rea tuturor acestor arme îl întreţinea întro stare continuă de furie şi aţâţare. Puştile ghin-tuite, săgeţile şi lasourile îi strigau:  —Luptă!, luptă!. Printre crengile baobabului vântul mari-lor călătorii sufla şi-i dădea sfaturi rele. Pe deasu-pra, îl dădeau gata Gustave Aimard şi Fenimore Cooper... Eh, în după amiezile apăsătoare de vară, când se afla singur citind printre spadele sale, de câte ori nu sărise Tartarin răcnind; de câte ori nu zvârlise cartea din mână năpustindu-se spre perete, pentru a desprinde o panoplie! Bietul om uita că se află la el acasă în Tarascon, cu un fular pe cap şi în izmene; el dădea viaţă lecturilor sale şi, înflăcărându-se la tunetul propriei voci, striga cât îl ţinea gura, învârtind deasupra capului un topor sau un satâr al pieilor roşii: —Şi acum, să vină ei!.  Ei? Care ei? Tartarin însuşi nu ştia prea bine... Ei în-semna tot ceea ce atacă, tot ceea ce luptă, muşcă, zgârie, te scalpează, ceea ce urlă, tot ceea ce rage... Ei erau indienii sioux, dansând în jurul stâlpului infamiei, de care era legat albul nenorocit. Era ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, care se leagănă şi se spală cu o limbă plină de sânge. Era şi tuaregul deşertului, piratul mala-iez, banditul din munţii Abruzzi. Ce mai vorbă, ei erau ei!... adică războiul, călătoriile, aven-tura, gloria. Dar, vai! în zadar îi chema şi provoca vitea-zul tarasconez... ei nu veneau niciodată... Păcat! Dac-ar fi venit, ce să facăei la Tarascon? Totuşi, Tartarin îi aştepta mereu; mai ales seara când se ducea la club.     V Când Tartarin se ducea la club       Cavalerul templier, pregătindu-se de asalt contra duşmanului care îl asediază, tigrul chinez în aşteptare pentru atac, războinicul comanş pornind pe cărarea războiului, aceştia erau nimica toată pe lângă Tartarin din Tarascon, înarmându-se din cap până în picioare pentru a se duce la club la orele nouă seara, o oră după ce gornistul suna stingerea.  Gata de atac!, cum spun marinarii. În mâna stângă, Tartarin luase un buzdu-gan cu ţinte de fier, în mâna dreaptă avea o sabiebaston; în buzunarul stâng, o măciucă; în cel drept, un pistol. La piept, între postav şi flanelă, avea un pumnal malaiez. Dar niciodată săgeţi otrăvite cu el; acestea sunt nişte arme necinstite!... Înainte de a porni la drum, el exersa câteva momente, în liniştea umbroasă a odăii sale fanda, ochea asupra peretelui şi îşi încorda muşchii; apoi îşi lua şperaclul şi traversa gră-dina, grav şi fără grabă.  Englezeşte, domnilor, englezeşte, acesta-i adevăratul curaj. La capătul grădinii, deschi-dea poarta cea grea de fier. O deschidea brusc, cu violenţă, în aşa fel încât ea se lovea în afară, de zid. Dacă ei ar fi fost cumva în spate, vă închipuiţi că i-ar fi făcut praf!... Din nefericire, ei nu erau acolo. Odată poarta deschisă, Tartarin ieşea, arunca o privire în dreapta şi în stânga, încuia poarta cu vioiciune de două ori, apoi, la drum! Pe drumul spre Avignon nu trecea nici măcar o pisică. Porţi zăvorâte şi ferestre întunecate. Totul era învăluit de întuneric. Din loc în loc, câte un felinar care clipea prin ceaţa Ronului... Semeţ şi calm, Tartarin din Tarascon se cufunda astfel în noapte, făcând să sune pintenii şi să sară din capătul de fier al bastonului scântei pe caldarâm... Bulevarde, străzi prin-cipale şi străduţe, peste tot el avea grijă să meargă drept pe mijlocul şoselei, excelentă măsură de prevedere şi care îţi permite să vezi apropiindu-se primejdia şi mai ales să te fereşti de ceea ce, seara, cade câteodată de la ferestre pe străzile Tarasconului. Văzându-l că dă dovadă de atâta prudenţă, să nu credeţi cumva că lui Tartarin îi era frică... Nici vorbă, el doar se purta cu mare luare aminte! Cea mai bună dovadă că Tartarin nu cunoş-tea frica e că, în loc să se ducă la club pe strada principală, el alegea întotdeauna drumul cel mai lung şi cel mai întunecos, printr-o mul-ţime de străduţe murdare, la capătul cărora se vede Ronul strălucind orbitor. Bietul om spera mereu ca în aceste locuri periculoase, la o cotitură, ei să ţâşnească din umbră şi să-i sară în spate. He, he, ar fi fost ei bine primiţi, v-o spun eu... Dar, vai, printr-o batjocură a soartei, niciodată, în vecii vecilor, Tartarin din Taras-con nu avu norocul unor întâlniri neplăcute. Nici un câine, nici măcar un beţiv. Pe scurt, nimic! Cu toate astea, uneori exista o alarmă falsă. Un zgomot de paşi sau voci înăbuşite.  Atenţie!, îşi spunea Tartarin şi rămânea ţintuit locului, cercetând întunericul, luân-du-şi avânt zdravăn şi apăsându-şi urechea la pământ după moda indienilor... Paşii se apro-piau. Vocile deveneau clare... Nici o îndoială! Ei soseau..., deci erau acolo. Într-o clipită, Tartarin, cu ochii injectaţi, gâfâind, îşi încorda puterile ca un jaguar şi se pregătea să ţâş-nească, scoţând cumplite strigăte de luptă..., când, brusc, din mijlocul întunericului, el auzi vocile liniştite ale tarasconezilor care îi spu-neau cu blândeţe:  Ia te uită... e Tartarin... Pe curând, Tartarin! La naiba! Era farmacistul Bézuquet cu familia care începuse să cânte la Costecalde romanţa sa.  Seară bună, pe curând!, bombănea Tartarin turbat de mânie din cauza confuziei sale; şi, furios, cu bastonul în aer, se pierdea în noapte. Ajuns în strada pe care se afla clubul, viteazul tarasconez aştepta încă un moment, plimbânduse prin faţa porţii înainte de a intra. În sfârşit, obosit de aşteptare şi sigur că ei nu se vor arăta, arunca o privire plină de dispreţ în întuneric şi murmura cu ciudă:  Nimic!... nimic, niciodată ni-mic!           Şi vajnicul bărbat intra acolo să joace cărţi cu comandantul.     VI          Cei doi Tartarin       Cu această neostoită sete de aventură, de emoţii puternice, de călătorie, de hoinăreli pe unde-şi înţărcase dracul copiii, cum naiba se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul? Şi totuşi, acesta este purul adevăr. Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, viteazul tarasconez nu dormise măcar o singură dată în alt loc decât în oraşul său. El nu făcuse nici măcar acel faimos drum până la Marsilia, pe care orice provensal respectabil şi-l plăteşte la vârsta majoratului. Pe deasupra, el nu cunoş-tea nici măcar oraşul Beaucaire, deşi e foarte aproape de Tarascon, nu-i decât un pod de traversat. Din nefericire, fir-ar să fie, podul a fost luat adesea de rafalele de vânt, şi e atât de lung şi de şubred, iar Ronul e atât de lat în acel loc încât, e de-nţeles... Tartarin din Tarascon iubea straşnic pământul solid de sub picioare. Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi deosebite.  —Simt că sunt doi oameni în mine, a zis nu ştiu care sfânt. S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării şi a grandio-sului; dar, din păcate, el nu avea trupul celebru-lui hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn de orez... Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, stăpânit de pofte burgheze şi obice-iuri casnice, era un trunchi butucănos şi pânte-cos purtat de picioarele nemuritorului Sancho Panza. Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, pricepeţi cred ce amestec nenoro-cit înseamnă, ce ravagii şi ce de tulburări!... He, he, ce frumos dialog, demn de pana apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin  Tartarin--Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! Dar Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: Rămân.   Tartarin-Quijote, exaltat la culme:    Acoperă-te de glorie, Tartarin!   Tartarin-Sancho, foarte liniştit:    Tartarin, acoperă-te cu flaneaua!             Tartarin-Quijote, din ce în ce mai înfierbântat:    O, minunate puşti cu două focuri, pum-nale tăioase, lasouri şi voi, mocasini!   Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit:    O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi!   Tartarin-Quijote, cu totul pierdut:    O secure!, daţi-mi o secure!   Tartarin-Sancho, chemând servitoarea:    Jannette, adu cacao cu lapte!   Şi, în acel moment, Jannette aducea o exce-lentă cacao caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin-Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote. Şi uite aşa se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul.       VII Europenii la Şanhai Comerţul select. Tătarii... Să fie Tartarin din Tarascon un impostor? Mirajul     Şi totuşi, o dată Tartarin era cât pe-aci să plece într-o lungă călătorie. Cei trei fraţi Garcio-Camus, nişte tarasco-nezi stabiliţi la Şanhai, i-au oferit postul de director al unei agenţii comerciale de acolo. Asta da! Asta era viaţa care-i trebuia. Afaceri grase, o lume întreagă de comis-voiajori de condus, relaţii cu Rusia, Persia, Turcia, comerţ select, ce mai! În gura lui Tartarin, poate că vorba asta comerţ select vi se pare o trufie fără margini!... Casa Garcio-Camus avea între altele şi avantajul că primea în vizită din când în când nişte tătari. Atunci se închideau repede uşile. Toţi comis-voiajorii îşi luau armele, se înălţa drapelul consular şi, de la ferestre, poc! poc! se trăgea asupra tătarilor. Cu cât entuziasm primi Tartarin-Quijote o asemenea propunere nici nu mai e nevoie s-o spun; din nefericire, Tartarin-Sancho nu prea auzea cu urechea pe partea aceea, şi, deoarece el era cel mai puternic, lucrurile nu s-au putut aranja. Dar se vorbea peste tot în oraş. Va pleca? Nu va pleca? Punem rămăşag? Că da, că ba. Oricum, fu un mare eveniment... Până la urmă, Tartarin nu plecă, dar toată această poveste îi aduse destulă faimă. Pentru cei din Tarascon era totuna dacă ai plecat de-a binelea în Şanhai, sau dacă doar ai fost cât pe-aci să pleci într-acolo. Deoarece se vorbea atâta despre călătoria lui Tartarin, până la urmă oamenii au crezut că el chiar a fost acolo şi, de aceea, seara la club, diferiţi domni îi cereau infor-maţii cu privire la viaţa din Şanhai, la moravuri, opium şi la comerţul select. Tartarin, foarte bine informat, dădea bucu-ros detaliile care i se cereau şi, cu timpul, viteazul bărbat nu mai era nici măcar el sigur că nu a fost la Şanhai. Povestind a suta oară descinderea tătarilor, se trezea spunând cu tonul cel mai firesc:  —Atunci, împart arme comis-voiajorilor, înalţ steagul şi poc! poc! de la ferestre asupra tătarilor. Auzind acestea, tot clubul fremăta de uimire... — Bine, bine, veţi spune, Tartarin al dum-neavoastră nu era decât un straşnic mincinos.  Nu, de o mie de ori nu! Tartarin nu era un mincinos...  Totuşi, el ştia foarte bine că nu fusese la Şanhai!  De, fără îndoială, el ştia. Numai că... Numai că, ascultaţi cu atenţie cele care urmează. E timpul să ne înţelegem o dată pentru totdeauna cu privire la această faimă de mincinoşi pe care cei din Nord le-au făurit-o celor din Sud. Nu există mincinoşi în Sud, nu mai mulţi la Marsilia ca la Nîmes, la Toulouse, la Tarascon... Omul din Sud nu minte, el se păcăleşte de unul singur. El nu spune întot-deauna adevărul, dar crede că l-a spus... Min-ciuna lui nu e o minciună, e un fel de miraj... Da, miraj!... Şi pentru a mă înţelege mai bine, duceţi-vă în Sud şi veţi vedea. Veţi vedea acest ţinut afurisit în care soarele transfigu-rează totul şi face ca orice lucru să fie mai mare ca în realitate. Veţi vedea aceste mici coline din Provenţa, nu mai înalte ca măgura Montmartre, dar care vă vor părea uriaşe, veţi vedea Casa pătrată din Nîmes  o mică bijuterie de etajeră  care vă va părea la fel de mare ca Notre-Dame. Veţi vedea... Ah, singurul mincinos din Sud, dacă este vreunul, e soarele... Tot ceea ce atinge el se măreşte peste măsură!... Ce era Sparta în timpul splendorii sale? Un târguşor... Ce era Atena? Cel mult un judeţ pricăjit... şi totuşi în istorie ele ne apar ca nişte cetăţi uriaşe. Iată ce face soarele... Să ne mai mirăm că acelaşi soare, apunând peste Tarascon, a putut face dintr-un fost căpi-tan la intendenţă ca Bravida, viteazul coman-dant Bravida, dintr-un nap un baobab şi dintr-un om care doar ar fi trebuit să plece la Şanhai unul care într-adevăr a fost acolo?       VIII Menajeria Mitaine. Un leu din Atlas la Tarascon. Nemaipomenita şi solemna întâlnire       Şi acum, fiindcă l-am arătat pe Tartarin din Tarascon cum era în particular, înainte ca gloria să-i sărute fruntea şi să-l încununeze cu lauri, acum, după ce noi am povestit toată această viaţă eroică prinsă într-un mediu tih-nit, cu bucuriile, durerile, visele şi speranţele sale, să ne grăbim pentru a ajunge la măreţele pagini ale istoriei şi la evenimentul neobişnuit care avea să ducă la naşterea unui destin de neasemuit. Era într-o seară, la armurierul Costecalde. Tartarin din Tarascon tocmai arăta unor ama-tori cum funcţionează o puşcă cu baionetă, pe atunci o noutate deosebită... Deodată, uşa se deschide şi un vânător de şepci se repede îngrozit în prăvălie, strigânde:  —Un leu!... un leu!.... Stupoare generală, groază, strigăte, îmbulzeală. Tartarin pune mâna pe baionetă, iar Costecalde aleargă să închidă poarta. Se face cerc în jurul vânătorului, toţi îl întreabă, îl zoresc, şi iată ce se află: menajeria Mitaine, întorcându-se de la târgul din Beaucaire, accep-tase săfacă un popas de câteva zile la Tarascon şi tocmai se instalase în Piaţa Castelului cu o sumedenie de şerpi boa, foci, crocodili şi cu un leu măreţ din Atlas. Un leu din Atlas la Tarascon! Niciodată, de când lumea, nu se văzuse aşa ceva. Ei, acum să-i fi văzut pe bravii vânători de şepci cum se priveau care de care mai semeţ! Câtă stră-lucire pe feţele lor gălbejite şi ce strângeri de mână aveau loc, pe tăcutelea, prin toate colţu-rile prăvăliei lui Costecalde! Emoţia era atât de puternică şi de neaşteptată, încât nimeni nu scotea o vorbă... Nici măcar Tartarin. Palid şi tremurând, având încă puşca cu cremene în mână, se gândea, stând în picioare lângă tejghea... Un leu din Atlas acolo, foarte aproape, la doi paşi! Un leu, tocmai acel animal întotdeauna luptă-tor şi feroce, regele fiarelor, vânatul viselor sale, ceva asemănător actorului principal din acea trupă excelentă care juca scene atât de fru-moase în imaginaţia sa... Un leu, Doamne sfinte!... Şi încă din Atlas! Asta era peste putinţă de îndurat pentru ma-rele Tartarin. Deodată un val de sânge îi năvăli în obraji. Ochii săi ardeau ca para focului. Cu un gest repezit, aruncă puşca pe umăr şi, întorcându-se către viteazul comandant Bravida, vechiul căpi-tan de la intendenţă, îi spuse cu o voce de tunet:  —Să mergem, s-o vedem şi pe asta, coman-dante!  —He, he, he, păi... Dar puşca mea cu cremene pe care mi-aţi luat-o!, îndrăzni cu timi-ditate Costecalde; dar Tartarin dăduse colţul străzii şi înapoia lui mergeau unul în spatele altuia foarte ţanţoşi toţi vânătorii de şepci. Până când ajunseră ei, la menajerie se adu-nase multă lume. Tarascon, neam eroic altfel, dar lipsit prea multă vreme de spectacole sen-zaţionale, se năpustise asupra barăcii Mitaine şi o luase cu asalt. De aceea, grăsana doamnă Mitaine era mai mult decât mulţumită... În costum de kabylez, având mânecile suflecate până la cot, cu cercuri de fier la glezne, cu o cravaşă într-o mână, iar în cealaltă cu un pui de găină viu, chiar dacă era jumulit de pene, distinsa doamnă făcea onorurile casei pentru tarasconezi şi, deoarece şi ea avea muşchi de criţă, succesul său era aproape deopotrivă cu cel al spectatorilor. Intrarea lui Tartarin cu puşca pe umăr înspăi-mântă pe toată lumea. Toţi aceşti viteji tarasconezi, care se plim-bau agale prin faţa cuştilor, fără arme, fără bănuială sau teamă, fără măcar să aibă nici cea mai mică idee despre primejdie, trăiră un moment de spaimă firească văzându-l pe marele Tartarin intrând în baracă cu arma lui cea straşnică. Şi aveai de ce să te temi, pentru că el, acest erou... Ce mai! Într-o clipită, partea din faţa cuştilor se goli. Copiii strigau de frică, mamele trăgeau cu ochii spre uşă. Farmacistul Bézuquet dădu înapoi, zicând că se duce să-şi caute puşca... Încetul cu încetul, totuşi, atitu-dinea lui Tartarin potoli neliniştea. Calm, cu capul sus, iscusitul tarasconez înconjură grijuliu baraca, trecu fără să se oprească prin faţa scăldătoarei focilor, privi dispreţuitor lada lungă plină de tărâţe unde şarpele boa îşi mistuia puiul crud şi, în sfârşit, se aşeză în faţa cuştii leului... Solemnă şi nemaipomenită întâlnire!  leul din Tarascon şi leul din Atlas, faţă în faţă. De o parte, Tartarin, în picioare, cu genunchii ţepeni şi cu braţele apăsate pe arma sa; de cealaltă parte, leul, şi încă unul uriaş, tolănit în paie, plictisit, clipind des, cu un bot enorm şi-o coamă ca un fel de perucă galbenă, aşezat fiind pe labele din faţă. Amândoi sunt calmi, se privesc! Lucru neobişnuit! Fie că baioneta îl indis-punea, fie că adulmecase un duşman al rasei sale, leul, care până atunci privise tarasco-nezii cu un aer de dispreţ suveran, râzându-le în nas tuturor, avu deodată o izbucnire de furie. Mai întâi, adulmecă, mârâi înfundat, îşi desfăcu ghearele, îşi întinse labele; apoi se ridică, îşi înălţă capul, îşi scutură coama, căscă o gură uriaşă şi slobozi un muget înspăimântător. Un ţipăt de groază îi răspunse. Întreg Taras-conul, terorizat, se îndreptă spre uşi. Toţi  femei, copii, hamali, vânători de şepci, chiar şi viteazul comandant Bravida... Singur, Tartarin din Tarascon rămase neclintit... Sta acolo, înfipt şi îndrăzneţ, în faţa cuştii, cu străfulgerări de mânie în ochi, şi cu acea mutră fioroasă pe care o cunoştea tot oraşul... După un timp, când vânătorii de şepci, puţin mai liniştiţi datorită atitudinii sale şi gratiilor solide, se apropiară de eroul lor, îl auziră cum murmura uitându-se la leu:  —Ei, asta da vânătoare... În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă...     IX   Ciudatele urmări ale mirajului       În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă; dar, de fapt, nenorocitul de el zisese chiar prea mult... A doua zi, nu se vorbea pe stradă decât despre viitoarea plecare a lui Tartarin în Algeria şi despre vânătoarea de lei. Îmi sunteţi martori, dragi cititori, că viteazul bărbat nu suflase o vorbă despre asta; dar, după cum ştiţi, mirajul... Pe scurt, întreg Tarasconul nu vorbea decât despre această plecare. Pe bulevarde, la club, la Costecalde, oamenii îşi dădeau bineţe cam buimăciţi:  Şi de altfel... aţi aflat cel puţin vestea?  Şi de altfel, ce? Cel puţin, poate e vorba de plecarea lui Tartarin? Asta pentru că la Tarascon toate frazele încep cu şi de altfel, care se pronunţă alfel, şi sfâr-şesc cu cel puţin, care se pronunţă cel puţân.     Ei bine, în ziua aceea, mai mult decât în altele, cuvintele alfel şi cel puţân răsunau peste tot de dârdâiau ferestrele. Cel mai surprins din oraş, aflând că va pleca în Africa, fu chiar Tartarin. Dar să vedeţi ce înseamnă trufia! În loc să spună pur şi simplu că nici prin gând nu-i da aşa ceva, că n-a avut niciodată măcar intenţia de a pleca, bietul Tartarin, prima oară când i s-a spus despre această călătorie, zise cam pe ocolite:  He, he!... poate... de!... nu zic nu. A doua oară, ceva mai împăcat cu ideea, răspunse:  Probabil că da. A treia oară, doar atât:  E sigur! În sfârşit, seara, la club şi la familia Coste-calde, înflăcărat de lichiorul de ouă, de urale şi de tot felul de lumini, îmbătat de succesul pe care l-a avut în oraş anunţarea plecării sale, nenorocitul de el declară că pur şi simplu e sătul de vânătoarea de şepci şi că pleacă în curând, pentru a urmări leii uriaşi din Atlas... Un straşnic ura! însoţi această declaraţie. Şi iar lichior de ouă, strângeri de mână, îmbrăţişări şi serenade sub flacăra torţelor până la miezul nopţii, în faţa căsuţei baobabului. Dar Tartarin-Sancho nu era deloc mulţu-mit! Ideea de a se duce în Africa şi de a vâna lei îl înfiora de pe acum; şi, întorcându-se acasă, în timp ce serenada în onoarea sa răsună sub fereşti, îi făcu lui Tartarin-Quijote o scenă de nedescris, numindu-l ţicnit, fanfaron şi nebun de legat, arătându-i în de-amănuntul nenorocirile care-l aşteptau în viitoarea expediţie: naufragii, reumatisme, friguri galbene, dezinterie, ciumă neagră, ţânţari uriaşi, şi câte altele... În zadar jurase Tartarin-Quijote să nu facă imprudenţe, să se învelească bine, să ia cu sine tot ce era necesar, că Tartarin-Sancho nu voia să audă nimic. Bietul de el se şi vedea hărtănit de lei, înghiţit de nisipurile deşertului ca răposatul Cambyse, iar celălalt Tartarin nu izbutea să-l potolească cât de puţin decât expli-cându-i că toate acestea n-or să se întâmple chiar mâine, că nu-l grăbea nimic şi că, la urma urmelor, nu erau încă plecaţi. Într-adevăr, e limpede că nimeni nu se por-neşte într-o astfel de expediţie fără a-şi lua unele măsuri de precauţie. Trebuie să ştii unde mergi, ce naiba!, doar nu pleci ca o pasăre... Înainte de orice, tarasconezul vru să citească povestirile marilor călători prin Africa istoriile lui Mungo-Park, Caillé, ale doctorului Livingstone şi ale lui Henri Duveyrier. Citind, el observă că aceşti bravi călători cutezători, înainte de a-şi încălţa sandalele pentru depărtatele excursii, învăţau să îndure pentru mult timp foamea, setea, marşurile forţate, şi tot felul de privaţiuni. Tartarin voi să procedeze ca şi ei, şi chiar din acea zi nu se hrăni decât cu terci. Ceea ce se numeşte terci la Tarascon se compune din câteva felii de pâine muiate în apă caldă, cu un căţel de usturoi, puţin cimbru şi niţel dafin. Dieta era cam severă, şi vă imaginaţi cum se strâmba bietul Sancho... La antrenamentul cu terci, Tartarin din Tarascon adăugă alte învăţături practice. Astfel, pentru a se obişnui cu marşurile lungi, se forţa să facă în fiecare dimineaţă înconjurul oraşului de şapte sau opt ori la rând, fie în pas alergător, fie în pas cadenţat, cu coatele strânse lângă corp şi cu două pietricele albe în gură, după obiceiul celor vechi. Apoi, pentru a se obişnui cu răcoarea nopţilor, cu ceaţa şi cu roua, el cobora în fiecare seară în grădină şi rămânea acolo până la orele zece-unsprezece, singur cu puşca sa, la pândă în spatele baobabului... În sfârşit, cât timp menajeria Mitaine rămase la Tarascon, vânătorii de şepci întârziaţi la Costecalde putură vedea în umbră, trecând prin Piaţa Castelului, un om ciudat plimbându-se în lung şi în lat în spatele barăcii. Era Tartarin din Tarascon, care învăţa să asculte, fără să tremure, răgetul leului în noaptea întunecoasă.             X   Înaintea plecării     În timp ce Tartarin se antrena în acest chip, folosind tot felul de mijloace care de care mai eroice, întreg Tarasconul era cu ochii pe el; nici că se ocupa cu altceva. Vânătoarea de şepci aproape că fusese dată uitării, iar roman-ţele aşteptau în zadar să fie cântate. În farma-cia lui Bézuquet pianul dormita sub o husă verde, iar gândaci de cantaridă se uscau dea-supra, cu burta în sus... Expediţia lui Tartarin oprise totul... Într-adevăr, merita să vezi succesul tarasco-nezului prin saloane. Îl trăgeau care încotro, se băteau pentru el, şi-l împrumutau sau şi-l furau unul altuia. Nu era o cinste mai mare pentru doamne decât aceea de a merge la mena-jeria Mitaine la braţul lui Tartarin, care le expli-ca în faţa cuştii leului cum trebuie procedat pentru a vâna aceste fiare uriaşe, unde trebuia ochit, de la câţi paşi, dacă accidentele erau numeroase, şi câte şi mai câte... Tartarin dădea orice explicaţii doreai. Citise pe Jules Gérard şi cunoştea vânătoarea de lei ca în palmă, ca şi cum ar fi participat la ea. De aceea vorbea cu atâta însufleţire despre aceste lucruri. Dar cel mai frumos era seara, în timpul cinei, la preşedintele Ladevèze sau la bravul comandant, vechiul căpitan al sectorului de îmbrăcăminte, când, după ce se aducea cafeaua, scaunele fiind apropiate, îl făceau să vorbească despre viitoarele sale partide de vânătoare... Atunci, cu coatele pe masă, cu nasul în aroma de cafea Mocca, eroul povestea cu o voce gâtuită de emoţie pericolele care îl aştep-tau acolo. Vorbea despre nopţile de pândă fără lună, despre mlaştinile urât mirositoare, despre râurile otrăvite din cauza frunzelor de olean-dru, despre zăpezi sau despre soare ucigător, scorpioni şi ploi de lăcuste; vorbea de ase-menea despre obiceiurile leilor gigantici din Atlas: felul lor de a lupta, vigoarea lor fenome-nală şi ferocitatea în timpul împerecherii... Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Tartarin se ridica de la masă, sărea în mijlocul sufrageriei, imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! pac!, şuierul unui cartuş explodat  pff, pfşş, gesticula, se înroşea şi răsturna scaunele... În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasu-pra capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii.     XI   Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!     Dar oare chiar avea de gând să plece?... E o chestiune delicată la care cronicarul lui Tartarin va fi destul de încurcat să răspundă. Totuşi, lucru cert e că menajeria Mitaine părăsise Tarasconul de peste trei luni, dar ucigaşul de lei nu se urnea... Iar pe deasupra, e posibil ca naivul erou, orbit de un nou miraj, să-şi imagineze cu bună credinţă că el chiar plecase în Algeria. Probabil că din cauza patimei cu care povestea despre viitoarele sale vânători, el îşi imagina că le-a făcut chiar, tot aşa de sincer cum îşi imaginase că înălţase drapelul consular şi că trăsese (poc! poc!) asu-pra tătarilor la Şanhai. Din păcate, dacă de această dată Tartarin din Tarascon fu victima unui miraj, în schimb tarasconezii nu fură. Când, după trei luni de aşteptare, şi-au dat seama că vânătorul nu pregătise măcar un cufăr, începură să murmure.  Va fi ca şi cu Şanhai, spunea Costecalde zâmbind în colţul gurii. Şi vorba armurierului se răspândi de îndată în oraş, aşa că nimeni nu mai credea în Tartarin. Naivii, laşii, oameni precum Bézuquet pe care şi un purice l-ar fi pus pe fugă şi care nu putea să tragă un foc de armă fără să închidă ochii, tocmai ei erau cei mai neiertători. La club sau pe terasă, intrau în vorbă cu bietul Tartarin, şicanându-l:  Şi, cel puţân, pe când plecarea asta? În prăvălia lui Costecalde, părerea lui Tartarin nu mai era demnă de încredere. Vânătorii de şepci se lepădau de şeful lor! Apoi veni rândul epigramelor de tot felul. Preşedintele Ladevèze, care în timpul său liber făcea o curte nebună muzei provensale, com-puse în limba ţinutului un cântec care făcea furori. Era vorba în el de un anume vânător Gervais, a cărui puşcă nemaipomenită trebuia să împuşte până la unul toţi leii din Africa. Din nefericire, afurisita asta de puşcă avea o straşnică ciudăţenie: o încărcai mereu, dar nu pornea nicicum. Dar nu pornea nicicum!, pricepeţi dumnea-voastră aluzia... În scurt timp, cântecelul era pe buzele tuturora, şi, când Tartarin trecea prin oraş, hamalii de pe chei şi lustragiii din faţa porţii sale cântau în cor în grai provensal:   Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, toujou lou cargon,  Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, part jamal   Numai că asta se cânta mai pe ocolite, din cauza muşchilor de criţă. Vai, cât de scurtă-i admiraţia celor din Tarascon!... Omul cel viteaz, în ce-l priveşte, se prefăcea, lenevind, că nu vede şi nu aude nimic; de fapt, acest mic război surd şi veninos îl necăjea foarte tare; el simţea că Tarasconul îi scapă din mâini, că graţiile publicului se îndreaptă spre alţii, şi asta îl făcea să sufere cumplit. Ah, această cratiţă a popularităţii, ce bine e s-o ai în faţă, dar cât de mult te frigi când ea se răstoarnă!... În ciuda necazului său, Tartarin surâdea şi-şi vedea liniştit de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, câteodată masca de voioşie nepăsă-toare pe care şi-o lipise de faţă, cădea dintr-o dată. Aşadar, în loc de râs, se vedeau indigna-rea şi durerea... Şi astfel, într-o dimineaţă în care micii lus-tragii cântau pe sub ferestre Lou fùsioù de mestre Gervaï, glasul acestor obraznici se făcu auzit până în camera bietului mare om care se bărbierea în faţa oglinzii (Tartarin îşi lăsase barbă, dar, deoarece devenise prea mare, tre-buia să aibă mereu grijă de ea). Dintr-odată fereastra se izbi cu zgomot şi Tartarin se ivi, în cămaşă şi cu scufia pe cap, cu spumă de săpun pe obraji, răsucind briciul şi săpuniera şi strigând cu voce de tunet:   —Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!   Ce minunate cuvinte demne de a rămâne în istorie, care se adresau, câtă naivitate!, aces-tor drăcuşori, nu mai înalţi decât cutiile cu cremă de ghete şi atât de nobili, încât nu mai erau în stare să ţină o sabie în mână!     XII   Despre ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului     În toiul încurcăturii generale, numai armata ţinea cu Tartarin. Viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, îi păstra aceeaşi stimă:  —E un şmecher!, se încăpăţâna el să spună, şi această afirmaţie era, îmi închipui, mai potrivită decât cea a farmacistului Bézuquet... Niciodată vitea-zul comandant nu s-a referit la călătoria în Africa; totuşi, când bârfa târgului devenise prea mare, el se hotărî să vorbească. Într-o seară, bietul Tartarin stătea singur în biroul său, gândindu-se la lucruri triste, când îl văzu pe comandant intrând la el, serios, înmănuşat în negru şi aranjat la patru ace.  Tartarin, zise fostul căpitan cu autoritate, Tartarin, trebuie să pleci! Şi rămase în picioare lângă uşorul uşii, mare şi neîndurător ca însăşi datoria. Tartarin din Tarascon înţelese tot ceea ce era de înţeles în acest  —Tartarin, trebuie să pleci!. Alb ca varul, el se ridică, privi înduioşat cabinetul său de lucru, ocrotitor, plin de căldură şi dulce lumină, fotoliul încăpător şi comod, cărţile, covoarele, storurile albe de la ferestre, în spatele cărora fremătau crengile subţiri din mica grădină; apoi, îndreptându-se spre viteazul comandant, îi strânse mâna cu putere şi, cu o voce în care suspinau lacrimile, dar totuşi stăpânită, îi spuse:  Voi pleca, Bravida! Şi plecă aşa cum o spusese. Dar nu chiar imediat... Îi trebui ceva timp să se echipeze. Mai întâi comandă la Bompard două cufere mari, cu pereţi dubli din aramă şi cu o placă lunguiaţă pe care scria: TARTARIN DIN TARASCON ladă cu arme Dublura pereţilor şi gravarea luară mult timp. Comandă de asemenea la Tastavin un splendid jurnal de călătorie pentru a-şi consemna impresiile; căci e plăcut la vânătoarea de lei, dar trebuie totuşi să te gândeşti şi la călătoria propriuzisă. După aceea îi veni de la Marsilia o provizie straşnică de conserve, carne uscată în cuburi pentru supă, un model nou de cort, care se montează şi se strânge rapid, ghete de marinar, umbrele, un impermeabil, ochelari albaştri, pentru a-şi feri ochii. În sfârşit, farmacistul Bézuquet îi pregăti o mică farmacie ambulantă, ticsită cu plasturi, camfor, arnică şi un oţet turbat, de trezea şi morţii din mormânt. Bietul Tartarin! ceea ce făcea nu era, de fapt, pentru el; dar spera, prin griji şi atenţii delicate, să potolească furia lui Tartarin-Sancho, care, de când se hotărâse plecarea, nu-şi mai stăpânea mânia nici ziua, nici noaptea.       XIII   Plecarea       În sfârşit, sosi ziua cea mare, ziua de pomină. Încă din zori, întreg Tarasconul era în picioare, înţesând drumul spre Avignon şi împrejurimile căsuţei cu baobab. Lumea se adunase la ferestre, pe acoperişuri şi chiar în copaci; marinari de pe Ron, hamali, lustragii, burghezi, ţesătoare, negustori de tafta, clubul, ce mai, tot oraşul; erau, de asemenea, şi cei din Beaucaire care trecuseră podul, zarzavagii de la mahala, căruţe cu pre-late înalte, podgoreni cocoţaţi pe catârce împopoţonate cu panglici, văluri, zurgălăi, noduri, clopoţei, şi din loc în loc chiar câteva fetişcane din Arles, fiecare la braţ cu drăguţul ei, cu panglică albastră pe cap, mergând pe cai mici, suri, din Camargue. Toată această mulţime forfotea şi se îmbulzea în faţa porţii lui Tartarin, simpaticul Tartarin care pleca să vâneze lei la Turcaleţi. Pentru cei din Tarascon  Algeria, Africa, Persia, Grecia, Turcia şi Mesopotamia formează o ţară mare, dar mitologică şi enigmatică, pe care ei o numesc simplu Turcaleţia. În mijlocul acestei gloate, vânătorii de şepci veneau şi plecau, mândri de triumful şefului lor, ca şi cum ar fi lăsat în urmă-le brazdele gloriei. Două roabe se aflau în faţa casei baobabului. Din când în când, uşa se deschidea, aşa că puteau fi văzute câteva persoane care se preumblau gânditoare prin grădină. Bărbaţii aduceau cufere, lăzi, saci de dormit, pe care le stivuiau în roabe. La fiecare nou pachet, mulţimea fremăta. Obiectele erau numite cu voce răspicată:  —Acesta e cortul... acestea sunt conservele... farmacia ambulantă... lăzile cu arme. Iar vânătorii deşepci dădeau toate explicaţiile cuvenite. Deodată, spre ora zece, o mişcare deosebită cuprinse mulţimea. Uşa dinspre grădină dârdâi straşnic din ţâţâni.  E el!... e el! strigau oamenii. Şi, într-adevăr, era el. Când apăru în prag, din mulţime se auziră strigăte de uimire:  Este un Turcalet!...  Are ochelari! Într-adevăr, Tartarin din Tarascon crezu că e bine ca, mergând în Algeria, să îmbrace un costum algerian. Pantaloni largi bufanţi, din material alb, vestă cu nasturi de metal, două cingători roşii; gâtul gol, părul tuns periuţă şi având pe cap un fes roşu uriaş şi un văl albastru destul de lung... Pe lângă acestea, el mai avea câte o puşcă pe fiecare umăr, un uriaş cuţit de vânătoare la centură, o cartuşieră agăţată de burtă şi un revolver care se bălăngănea la şold, dar în toc de piele. Asta e tot. Ah, iertaţi-mă, uitam ochelarii, o pereche de ochelari uriaşi de culoare bleu, care se potriveau de minune pentru a îndrepta ceea ce era prea fioros în înfăţişarea eroului nostru.  Trăiască Tartarin!... trăiască Tartarin!..., urla mulţimea în delir. Marele bărbat zâmbi, dar nu putu răspunde la salut, din cauza puşcoacelor care îl împiedicau. În plus, ştia prea bine acum câte parale fac laudele mulţimii: poate chiar, în sufletul său, îi blestema pe aceşti vajnici compatrioţi care îl obligau să plece, să părăsească colţişorul său vesel cu pereţi albi şi cu storuri verzi... Dar asta nu se observa. Calm şi mândru, deşi puţin cam palid, se îndreptă spre şosea, privi roabele cu bagaje şi, văzând că totul e în regulă, porni voiniceşte pe drumul către gară, fără să întoarcă măcar o singură dată privirea spre căsuţa baobabului. În urma lui mergeau viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, preşedintele Ladevèze şi armurierul Costecalde, şi toţi vânătorii de şepci, apoi cărucioarele şi mulţimea. În faţa peronului, şeful gării  un bătrân care venise din Africa în 1830  îl aştepta, drept care îi strânse cu căldură mâna de mai multe ori. Expresul Paris-Marsilia încă nu sosise. Tartarin şi statul său major intrară în sala de aşteptare. Pentru a evita îmbulzeala, şeful gării trase zăbrelele în urma lor. Timp de un sfert de oră, Tartarin se plimbă de-a lungul şi de-a latul sălii, în mijlocul vânătorilor de şepci. Acestora le vorbi despre călăto-ria sa şi mai ales despre vânătoare, promiţând să le trimită nişte piei. La rând, pentru o piele, fiecare se înscria în carneţelul său ca pentru un contradans în carnetul de bal al unei domnişoare. Liniştit şi calm precum Socrate când a băut cucută, neînfricatul tarasconez găsea o vorbă de duh pentru fiecare şi un surâs pentru toată lumea. Vorbea simplu şi curtenitor: ai fi zis că înainte de plecare voia să lase în urma sa numai simpatie, regrete şi amintiri plăcute. Auzindu-l pe şeful lor vorbind astfel, toţi vânătorii de şepci plângeau, unii aveau chiar remuşcări  precum preşedintele Ladevèze şi farmacistul Bézuquet. Câţiva bărbaţi care îl însoţeau plângeau şi ei pe la colţuri. Afară, mulţimea privea printre zăbrele şi răcnea:  —Trăiască Tartarin!. În sfârşit, clopotul sună. Un uruit surd, un ţipăt sfâşietor zgudui bolţile...  —Poftiţi în vagoane, poftiţi în vagoane!  Adio, Tartarin... adio, Tartarin!  Adio, tuturor, murmură viteazul bărbat, şi, îmbrăţişându-l pe comandantul Bravida, el îmbrăţişă de fapt întregul Tarascon. Apoi se repezi pe peron şi se urcă într-un vagon plin de parizience, mai-mai să moară de frică văzând acest om ciudat, burduşit cu carabine şi revolvere.   XIV   Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea!     La 1 decembrie 186..., spre ora amiezii, sub un soare de iarnă provensală, pe o vreme frumoasă, cu un cer luminos şi senin, marsiliezii zăriră buimăciţi ivindu-se pe Canebière un turcalet, dar ce turcalet! Niciodată nu văzuseră unul să-i semene şi, asta deşi, martor mi-e Dumnezeu, în Marsilia nu lipsesc turcaleţii! Cel despre care e vorba, mai e oare nevoie să v-o spun?, era chiar Tartarin, marele Tartarin din Tarascon, care, mergând de-a lungul cheiului, urmat de lăzile cu arme, de farmacia şi conservele sale, găsi debarcaderul companiei Touache şi pachebotul Zouave care trebuia să-l ducă acolo. Având încă în urechi aplauzele tarasconeze, ameţit de lumina albăstrie şi de mirosul mării, Tartarin mergea semeţ, cu puştile pe umăr, cu capul sus, privind cu uimire minunatul port Marsilia, unde se afla pentru prima dată şi care îi lua ochii, ce mai! Bietul om credea că visează. Îşi închipuia că se numeşte Sinbad Marinarul şi că rătăceşte într-unul din acele fantastice oraşe cum se găsesc numai în O mie şi una de nopţi. Cât vedeai cu ochii, o mulţime de catarge şi vele se încrucişau din toate părţile. Pavilioane din toate ţările  ruseşti, greceşti, suedeze, tunisiene, americane. Navele, la linia de plutire de lângă chei, cu bompresul îndreptat spre mal, stăteau ca nişte şiruri de baionete. În partea de jos, naiade, zeiţe, sfinte fecioare şi alte sculpturi în lemn vopsit, care dădeau numele vaporului, totul era mâncat de apa mării, măcinat, putrezit, mucegăit... Din timp în timp, între vapoare, un colţişor de mare, ca o oglindă uriaşă  o fâşie lucitoare pătată de ulei. În încâlceala vergelor, o sumedenie de pescăruşi păreau nişte pete cocoţate pe cerul azuriu, iar ucenicii marinari se strigau în toate limbile. Pe chei, printre puhoaiele care veneau de la săpunării, verzi, negricioase, pline de ulei şi sodă, forfotea o mulţime de vameşi, comisionari şi hamali cu cărucioare pe două roţi, trase de cai mici din Corsica. Se mai vedeau şi magazine ciudate de confecţii, barăci afumate în care marinarii găteau, negustori de pipe, de maimuţe, papagali, panglici de voal, vechituri de tot felul, între care se aflau dea valma năpârci, mici felinare aurite, macarale, ancore ştirbe, parâme, scripeţi, aparate de portavoce şi lunete marine de pe timpul lui Jean Bart şi Dugnay-Trouin. Vânzătoare de scoici şi de moluşte, stând pe vine, ţipau lângă marfa lor. Marinarii trecând cu oale de smoală, cratiţe fumegânde, panere pline de caracatiţe pe care le spălaseră în apa limpede de la fântâni se aflau şi ei acolo. Peste tot era o îngrămădire de nedescris, cu mărfuri de toate felurile: mătăsuri, minereuri, plute, cearşafuri, dulciuri, roşcove, rapiţă, lemn dulce, trestie de zahăr. Într-un cuvânt, Orientul şi Occidentul se întâlneau într-un talmeş-balmeş. Duhoarea de brânză de Olanda, mormane întregi pe care genovezii le iuţeau a dracului cu boia, îţi strâmba nasul. Pe cheiul pentru grâu, hamalii forfoteau neostenit descărcând sacii pe malul înalt şi bine zidit în partea de sus. Grâul ca un torent de aur se rostogolea în mijlocul unui fum gălbui. Bărbaţi cu fes roşu ciuruiau cu site uriaşe din piele de măgar acest grâu pe care îl încărcau apoi în căruţele care se îndepărtau, urmate de un regiment de femei şi copii cu măturiţe şi panere pentru spice. Mai încolo, se aflau lângă bazinul de carenaj vapoarele mari culcate pe-o parte şi care erau arse cu flăcări de mărăcini pentru a îndepărta ierburile de mare. Vergile îmbibate de apă, mirosul de răşină, zgomotul asurzitor al dulgherilor care dublau coca navelor cu plăci mari de aramă, toate acestea te asurzeau. Câteodată însă, printre catarge, se ivea şi câte un luminiş. Atunci Tartarin vedea intrarea în port, infernalul du-te vino al vapoarelor. O fregată engleză pleca spre Malta; era spilcuită şi curată, ofiţerii aveau mănuşi albe. Pe lângă ea, un bric din Marsilia pornea în mijlocul strigătelor şi al înjurăturilor, în frunte cu un căpitan gras cu redingotă şi pălărie de mătase, care dădea comenzile în provensală. Într-un cuvânt: nave care pleacă mereu cu toate pânzele sus. Altele care soseau încet se aflau mai încolo, hăt departe, parcă plutind în soare. Peste tot era o larmă înspăimântătoare. Necontenit auzeai uruit de căruţe, câte un —hei-rup   de-al marinarilor, înjurături, cântece, sirena vapoarelor cu aburi, tobe şi trompetele de la forturile Saint-Jean şi Saint-Nicolas, clopotele de la Major, de la Accoules şi Saint-Victor; în plus mai bate şi vântul, care duce toate aceste zgomote şi urlete, le scutură şi le ames-tecă parcă cu vâjâitul lui, făcând o muzică nebună, sălbatică, eroică, precum o mare fanfară a călătoriei, care îţi dă poftă să pleci, să te duci departe, să ai aripi. În sunetul acestei minunate fanfare, neînfricatul Tartarin din Tarascon se îmbarcase pentru ţara leilor!...             Partea a II-a La turcaleţi     I   Traversarea. Cele cinci poziţii ale fesului. Seara zilei a treia Îndurare!       Aş dori, dragii mei cititori, să fiu pictor, şi încă unul mare, pentru a vă pune sub ochi, la începutul celui de-al doilea episod, diferitele poziţii pe care le lua fesul lui Tartarin din Tarascon în timpul traversării, la bordul lui Zouave, între Franţa şi Algeria. Vi l-aş arăta mai întâi pe punte, cât era de straşnic şi minunat, dând strălucire acestui cap din Tarascon. Vi l-aş arăta apoi la ieşirea din port, când Zouave începea să se balanseze pe valuri; sau mirat şi dârdâind ca şi cum ar fi presimţit primele semne ale primejdiilor viitoare. Apoi, în golful Lionului, pe măsură ce se înaintează în larg şi marea devine mai aspră, l-aş arăta luptându-se cu furtuna, fixându-se mirat pe scăfârlia eroului ca un ciucure uriaş de lână albastră care se opintea în sus din ceaţa mării şi din vijelie... A patra poziţie. La ora şase seara, în largul coastelor corsicane. Nefericitul fes se clătina şi privea marea, jalnic şi scrutător. În sfârşit, a cincea şi ultima poziţie, în fundul unei cabine strâmte, într-un pătuc care părea a fi un sertar al unui scrin, ceva fără noimă şi uitat care se rostogoleşte, scân-cind pe pernă. Este acelaşi fes năzdrăvan de la plecare, acum redus la o simplă scufie de noapte, care se afundă peste ţeasta unui bolnav con-vulsionat şi alb ca varul... Ah, dacă cei din Tarascon l-ar fi putut vedea pe bravul Tartarin în acel sertar de scrin, sub lumina ştearsă şi firavă care pătrundea prin hublouri printr-o duhoare cu miros de bucătărie şi lemn putrezit, acel miros greţos al pachebotului, dacă l-ar fi auzit horcăind la fiecare zbatere a elicei, cerând ceai din cinci în cinci minute şi înjurând pe servitor cu o voce piţigăiată, îndată a fi regretat că l-au silit să plece... Credeţi-mă pe cuvânt de onoare că îi plângeai de milă bietului vânător. Cuprins dintr-o dată de rău de mare, nefericitul nu avusese nici măcar curajul să-şi desfacă centura algeriană, nici să scape de arsenalul său. Cuţitul de vânătoare îi strivea pieptul, cureaua revolverului îi măcelărea picioarele. Pentru a-l da gata parcă, se adăugau mârâiturile lui Tartarin-Sancho Panza, care nu înceta să geamă şi să dră-cuiască.  Dobitocule, du-te naibii!... Doar ţi-am spus. Ai vrut să pleci în Africa, ei bine, iată Africa!... Îţi place? Dar ceea ce era şi mai crud în această situaţie e faptul că, din fundul cabinei sale şi, printre gemete, nenorocitul auzea pasagerii din marele salon râzând, mâncând, cântând şi jucând cărţi. Societatea era veselă şi numeroasă la bordul lui Zouave. Ofiţeri care se întorceau la corpurile lor de armată, dame de la Alcazar1 din Marsilia, actori ambulanţi, un musulman bogat care se întorcea de la Mecca şi un prinţ muntenegrean poznaş din cale-afară care îi imita pe Ranel şi Gil Pérès. Nici unul din acei oameni nu avea rău de mare, aşa că îşi petre-ceau timpul bând şampanie cu căpitanul vasului; se găsea acolo şi un grăsan chefliu din Marsilia, care avea locuinţă şi aici, şi la Alger şi care purta hazliul nume de Barbassou.          Tartarin din Tarascon le purta pică acestor mizerabili. Veselia lor îi dubla nefericirea... În sfârşit, în după-amiaza zilei a treia, la bordul navei se produse o mişcare neobişnuită care îl scoase pe eroul nostru din lunga sa toropeală. Clopotul din faţă suna. Se auzeau cizmele greoaie ale marinarilor care alergau pe punte.  Înainte!... înapoi!, striga cu voce răguşită căpitanul Barbassou. Apoi:  —Stop!. O oprire bruscă, o zguduitură şi apoi nimic... Atâta doar că pachebotul se legăna domol de la dreapta la stânga, ca un balon în aer... Această linişte ciudată îl sperie pe tarasconez:  Îndurare!, ne scufundăm!..., strigă el cu o voce înspăimântătoare şi, regăsindu-şi ca prin minune forţele, o zbughi din cabină şi se repezi pe punte cu tot arsenalul său.       2   La arme! La arme!       Dar nu se scufunda nimeni, ajungeau în port. Zouave tocmai intra într-o radă frumoasă, cu ape negre şi adânci, dar liniştită şi aproape pustie. În faţă, pe un deal, se afla Algerul. Era alb, cu căsuţe mici de un alb mat care coborau către mare, ghemuite unele lângă altele... Păreau o grămadă de spălătorese care înălbesc colina de la Meudon. Iar deasupra se zărea un cer uriaş, albastru ca atlazul, o minunăţie!... Nemaipomenitul Tartarin, scăpat acum oare-cum de groază, privea peisajul şi-l asculta cu respect pe prinţul muntenegrean care, alături de el, îi înşira diferite cartiere ale oraşului: Casbah, Oraşul de Sus, Strada Bab-Azoun. E foarte manierat acest prinţ din Muntenegru; în plus cunoaşte foarte bine Algeria şi vorbeşte curent araba. De aceea, Tartarin avea de gând să se folosească de cunoştinţa cu el... Deodată, de-a lungul balustradei peste care era aplecat, tarasconezul zări un şir de mâini mari şi negre care se agăţau pe dinafara vasului. Îndată, un cap de negru cu păr creţ şi scurt apăru în faţa sa; şi, până să deschidă el gura, puntea fu asaltată din toate părţile de o sută de piraţi negri sau galbeni, pe jumătate goi, urâţi şi înspăimântători. Tartarin îi cunoştea pe aceşti bandiţi... Erau aceia, adică Ei, pe care îi căutase adesea noap-tea pe străzile din Tarascon. În sfârşit, iată că Ei se hotărâseră să vină. La început, surpriza îl îngheţă pe loc... Dar când văzu că bandiţii se reped la bagaje, că smulg prelata cu care erau acoperite şi că, ce mai încolo şi-ncoace, încep jaful, eroul se dez-metici şi, scoţându-şi din teacă cuţitul de vânătoare, strigă călătorilor:  La arme, la arme!, şi se năpusti cel dintâi asupra piraţilor.  Ques aco?1, făcu căpitanul Barbassou care ieşea pe coridor.  Ah, iată-vă, căpitane!... repede, repede, înarmaţi-vă oamenii!  Ei, pentru ce s-o fac,boun Dieu!  Dar chiar nu vedeţi?...  Ce să văd?  Acolo... în faţă, piraţii... Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu farmacia eroului în spate: Ticălosule! aşteaptă-mă! urlă tarasconezul şi porni înainte în mână cu un pumnal cu lamă scurtă şi lată. Barbassou îl prinse de centură şi zise:  D-ta stai locului, fir-ar să fie! |ştia nu sunt piraţi... Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali.  Hamali!...  Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe mal... Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la mal, chiar la hotel, dacă doriţi!... Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, coborî pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii lor albi. În picioare la spatele lor, luând aerul acela înspăimântător pe care i-l ştiau tarasconezii, marele Tartarin agita nerăbdător mânerul pumnalului; căci, în ciuda a ceea ce-i spusese Barbassou, el nu credea decât pe jumătate în bunele intenţii ale hamalilor cu piele de abanos, care semănau atât de puţin cu bunii hamali din Tarascon. După cinci minute, barca acosta la mal şi Tartarin punea piciorul pe micul chei al Barbariei unde cu trei sute de ani în urmă, un prizonier spaniol genial de la galere, numit Miguel de Cervantes, pregătea sub ciomagul paznicilor algerieni ai vâslaşilor un roman minunat care avea să se numească Don Quijote         III   Invocarea lui Cervantes Debarcarea. Unde sunt —turcaleţii? Nu sunt. Dezamăgire     O, Miguel de Cervantes Saavedra, dacă ceea ce se spune e adevărat, că în locurile unde au existat bărbaţii de ispravă ceva din ei rătăceşte şi pluteşte în aer până la sfârşitul lumii, ceea ce a rămas din tine pe plaja Barbariei ar trebui să sară în sus de bucurie văzându-l debarcând pe Tartarin din Tarascon, acest reprezentant minunat al francezilor din Sud, în care se uniseră doi eroi ai cărţii tale: Don Quijote şi Sancho Panza... În acea zi era cald. Pe cheiul strălucind sub soare, puteai zări vameşi, algerieni aşteptând veşti din Franţa, câţiva mauri ghemuiţi şi trăgând din pipe lungi, marinari maltezi care strângeau năvoadele mari în care mii de sardele sclipeau între ochiuri ca nişte bănuţi de argint. De îndată ce Tartarin puse piciorul pe pământ, cheiul se animă, schimbându-şi înfăţişarea. O hoardă de sălbatici, chiar mai sluţi decât bandiţii de pe vapor, se ridică dintre pietrele malului şi se năpusti asupra celui ce debarcase. Arabi înalţi, goi sub păturile de lână, mauri mici în zdrenţe, negri, tunisieni, mahonezi şi moabiţi, chelneri de la hotel cu şorţuri albe  toţi strigând, urlând, luptându-se pentru bagaje, unul luând conservele şi altul farmacia, rostind cuvinte într-o limbă păsărească de speriat şi momindu-l cu nume de neînţeles ale unor hoteluri... Zăpăcit de atâta hărmălaie, bietul Tartarin pleca, venea, blestema, înjura, se zbătea, fugea după bagajele sale şi, neştiind cum să se înţeleagă cu aceşti barbari, îi dojenea în franceză, în provensală şi chiar în latină  cea a lui Pourceaugnac  rosa, la rose; bonus, bona, bonum, tot ce ştia el... Dar degeaba! Nu-l asculta nimeni. Noroc că un omuleţ, îmbrăcat cu o tunică cu guler galben şi înarmat cu un lung baston de însoţitor, interveni ca un zeu din epopeele lui Homerînîngrămădeală şi le împrăş-tie pe aceste lepădături cu lovituri de ciomag. Era un sergent din oraşul algerian. Cu purtare aleasă, îl îndemnă pe Tartarin să tragă la hotelul Europa şi îl încredinţă unor servitori care îl şi duseră într-acolo împreună cu bagajele încărcate în mai multe roabe. De la primii paşi pe care îi făcu în Alger, Tartarin rămase gură-cască. Până acum îşi imaginase un oraş oriental, de basm, mitologic, ceva între Constantinopol şi Zanzibar... Când colo, nimerea în plin Tarascon... Cafenele, restaurante, străzi largi, case cu patru etaje, o piaţă mică pavată cu macadam, unde muzicanţii cântau polci de Offenbach, domni aşezaţi pe scaune, care beau bere cu gogoşi, doamne, femei uşoare şi mulţi militari... Dar nici un turcalet!... Nu era decât el. Chiar şi pentru traversarea pieţei, el se simţi oarecum stingherit. Toată lumea îl privea. Muzicanţii se opriră, iar polca lui Offenbach rămase cu un picior în aer. Cu cele două puşti pe umăr şi cu revolverul la şold, cumplit şi măreţ ca Robinson Crusoe, Tartarin trecu solemn prin mijlocul tuturor, dar, sosind la hotel, căzu lat. Plecarea din Tarascon, portul Marsilia, marea, prinţul muntenegrean şi piraţii, toate se amestecau şi se rostogoleau în mintea sa. Trebui să fie dus în camera sa, dezarmat şi dezbrăcat... Era vorba chiar să se caute un doctor, dar de îndată ce a pus capul pe pernă eroul începu să sforăie cu atâta râvnă, încât hotelierul crezu că ajutoarele ştiinţei nu sunt de folos, şi toată lumea se retrase în vârful picioarelor.     IV   Prima pândă     Când Tartarin se trezi, orologiul Guvernământului suna ora trei. Dormise toată seara, noaptea, dimineaţa şi chiar o bucată de după-amiază; ce-i drept, trebuie spus că şi sărmanul fes văzuse prea multe grozăvii timp de trei zile. Primul gând al eroului, când a deschis ochii, fu:  —Sunt în ţara leilor! De ce să n-o spunem? La gândul că leii erau aproape la doi paşi de el şi că trebuia să se încaiere cu ei, brr... îi intra frigul în oase şi se vâra grabnic sub pătură. Dar la un moment dat, veselia de afară, cerul minunat de albastru, soarele arzător care se strecura în cameră, un mic dejun pe cinste servit chiar la pat, fereastra larg deschisă spre mare, toate acestea însoţite de un ulcior de vin de Crescia1 îi treziră vechiul său eroism:  —Pe lei, pe lei!, striga el, aruncând cât colo pătura şi îmbrăcându-se la repezeală. Iată care era planul său: să iasă din oraş fără să spună ceva nimănui, să se îndrepte în grabă spre deşert, să aştepte noaptea, să se aşeze la pândă şi, când va trece primul leu, pac! poc!... Apoi să revină a doua zi ca să ia micul dejun la hotelul Europa, să primească felicitările algerienilor pentru ispravă şi să tocmească o căruţă ca să aducă fiara. Prin urmare, se înarmă în grabă, îşi potrivi în spate cortul, al cărui capăt gros urca cu mult deasupra capului şi, ţeapăn ca un ţăruş, coborî în stradă. Acolo, nevoind să întrebe pe nimeni despre drumul său, de teamă să nu dea alarma despre planurile sale, o luă dintr-o dată la dreapta, merse până la capătul arcadelor Bab-Azoun, unde o sumedenie de evrei algerieni îl priveau din fundul dughenelor lor, aşa cum pândeşte un păianjen dintr-un colţ, trecu prin Piaţa Teatrului, intră într-o suburbie şi urmă apoi şoseaua mare şi prăfuită spre Mustafa. Pe acest drum era o îmbulzeală de nedescris. Omnibuze, birje, faetoane, furgoane, căruţe barosane încărcate cu fân şi trase de boi, escadroane de vânători din Africa, turme de măgari pitici, negrese care vindeau plăcinte, trăsuri ale unor alsacieni emigranţi, spahii în mantale roşii, toate şi toţi se înşiruiau într-un nor de praf, în mijlocul strigătelor, cântecelor şi trâmbiţelor, între două rânduri de cocioabe, unde se vedeau mahonezi leneşi pieptănându-se în faţa uşilor, crâşme pline de soldaţi, măcelării şi adăposturi ale hingherilor... —Ce mă tot bat la cap cu Orientul lor?, gândea marele Tartarin; pe-aici nu sunturci nici măcar câţi sunt la Marsilia. Deodată, trecu pe lângă el, lungindu-şi picioarele şi mândră ca un curcan, o cămilă impunătoare. Începu să-i bată inima. Vasăzică, mai întâi apar cămilele! Leii nu pot fi prea departe; şi într-adevăr, numai după cinci minute, văzu că se îndreaptă spre el, cu puşca pe umăr, o trupă întreagă de vânători de lei. —Laşii!, îşi zise eroul trecând pe lângă dânşii, laşii! Să vâneze lei cu trupa şi chiar cu câini!... Căci nu şi-ar fi imaginat niciodată că în Algeria se poate vâna şi altceva decât lei. Totuşi, aceşti vânători aveau nişte figuri blajine de comer-cianţi ieşiţi la pensie, iar acest tip de a vâna leii cu câini şi tolbe de vânătoare era atât de original, încât tarasconezul, oarecum intrigat, crezu de cuviinţă să intre în vorbă cu unul dintre aceşti domni.  Şi altfel, camarade, a fost bună vânătoarea?  Nu prea rea, răspunse un altul care privea zăpăcit arsenalul de arme al războinicului din Tarascon.  Aţi împuşcat?  Desigur... e ceva... mai bine vedeţi! Şi vânătorul algerian îşi arătă tolba sa, burduşită cu iepuri şi becaţe.  Ei, hm!... tolba d-voastră?... Îi puneţi chiar în tolbă?  Dar unde aţi vrea să le pun?  De, oricum, sunt... cam micuţi.  Şi mai mici şi mai mari, făcu vânătorul. Şi deoarece era grăbit să ajungă acasă, se alătură cu paşi repezi tovarăşilor săi. Viteazul Tartarin înţepenise în mijlocul drumului, mirat peste poate. Dar, după o clipă de gândire, zise:  —Mda! ăştia se ţin de glume. N-au vânat nimic... şi îşi văzu liniştit de drum. Casele şi trecătorii erau din ce în ce mai rari. Se lăsa noaptea şi toate în jur îşi pierdeau conturul... Tartarin din Tarascon mai merse o jumătate de oră. Apoi se opri... Era noapte de-a binelea, o noapte fără lună, ciuruită de stele. Pe drum, nimeni. Şi totuşi, eroul se gândi că leii nu erau diligenţe, ca să urmeze mereu drumul cel mare... Peste tot, şanţuri, ruguri de mure, mărăcini. Ce-are a face? Mergea mereu... Şi dintr-odată, stai!  —Pe aici miroase a leu, îşi zise omul şi adulmecă vrăjmaş în dreapta şi în stânga.           V            Poc! Pac!     Era un imens deşert sălbatic, cotropit din loc în loc de plante ciudate din Orient, plante care aduc puţin cu fiarele sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se prelungea pe pământ în toate părţile. La dreapta, trupul greu şi întunecat al unui munte, poate Atlas... La stânga, marea nevăzută care se fierbea cu vuiet... Un culcuş tocmai potrivit pentru a ispiti sălbătăciunile. Cu o puşcă de gât şi cu alta în mâini, Tartarin puse genunchiul la pământ şi aşteptă... Aşteptă o oră şi încă una... Nimic! Atunci îşi aminti că în cărţile pe care le avea, marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied pe care îl legau la câţiva paşi în faţa lor şi pe care îl făceau să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el pe-a iedul, şi începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul căprească:  —Be he he! Me he he! Mai întâi, încetişor, pentru că în adâncul sufletului avea totuşi puţină frică să nu-l audă leul... apoi, văzând că nu venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare:  —Me he he!... Be hehe! Mehehe, dar cu atâta putere, încât presupusul ied aducea mai degrabă a ditamai boul... Deodată, la câţiva paşi în faţa sa, ceva negru şi uriaş căzu la pământ. Tăcu... Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi revenea şi se oprea brusc... acesta era leul, nici nu încape îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, grumazul puternic şi doi ochi mari care străluceau în umbră.  —În falcă, foc! poc! pac!... Gata. Imediat urmă un salt înapoi cu cuţitul de vânătoare strâns în pumn. După detunătură, se auzi un urlet înfiorător. —Îl am!, strigă dragul de Tartarin şi, opintindu-se pe genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar fiara avea altă socoteală, aşa că fugi în salturi mari urlând. Tartarin nu se mişcă deloc.  —Aşteaptă femela..., aşa ca în cărţile pe care le citise. Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de aşteptare, tarasconezul se lăsă păgubaş. Pământul era ud, noaptea devenise răcoroasă şi briza mării îl urzica.  —Dar dacă aş trage un somn până la ziuă?, îşi zise şi, pentru a scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune!, cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva grozav, că nu reuşi în nici un chip să-l desfacă. Se chinui şi năduşi în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se deschidea... Ca şi umbrelele acelea care, în toiul unei ploi torenţiale, îţi joacă festa... Istovit, eroul aruncă sculele pe jos şi se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un provensal adevărat ce era. —Ta, ta, ra, ta Tarata!...  Ques aco?, strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau trompetele vânătorilor din Africa care sunau deşteptarea în cazărmile din Mustafa... Uluit, vânătorul de lei se frecă la ochi... Şi el, care se credea în inima deşertului! Ştiţi unde se afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de conopidă şi altul de sfeclă. Sahara asta avea legume... Aproape de el, pe colina înverzită din partea de sus a oraşului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei printre casele de ţară mai mici şi mai mari. Înfăţişarea simplă şi cam legumoasă a acestei privelişti miră foarte mult pe bietul om şi îl întristă amarnic. ştia ,sunt nebuni, îşi repeta el ...să-şi planteze anghinarea în apropierea leului... că doar n-am visat... Deci, leii vin până aici... O să avem dovada... Dovada erau petele de sânge pe care, fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme însângerate, cu ochii la pândă şi cu revolverul în mână, neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de anghinare, drept într-un lan de ovăz... Iarbă călcată, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână şi cu o rană mare la cap, era... Ghiciţi cine?...  Un leu, zău aşa! Da de unde, un măgar, unul din cei obiş-nuiţi în Algeria şi care sunt numiţi acolo urechiuşă.         VI   Sosirea femelei Luptă nemaipomenită La întâlnirea iepurilor       Prima mişcare a lui Tartarin la vederea nefericitei victime fu un gest de ciudă şi necaz. Doar e ditamai deosebirea între un leu şi un măgăruş!; a doua mişcare fu numai de milă. Bietul animal era atât de frumuşel şi părea atât de blând! Pielea de pe coaste, caldă încă, tremura ca varga. Tartarin îngenunche şi cu capătul centurii algeriene încercă să oprească sângele nefericitului animal; acest viteaz bărbat îngrijind un măgăruş era tot ceea ce s-ar putea închipui mai emoţionant. Când a simţit centura mătăsoasă, măgăruşul, care mai avea puţin de trăit, mişcă de două-trei ori din urechi ca şi cum ar fi spus:  —Mulţumesc!... mulţumesc!... Apoi, după ce mai zvâcni o dată din tot corpul, rămase lat.  Ocheşel! Ocheşel! Noiraud! Noiraud!, strigă chiar atunci o voce sugrumată de spaimă. Chiar în acelaşi timp, într-un crâng vecin crengile se mişcară... Tartarin n-avu decât timpul pentru a se ridica şi a se apăra. Desigur, era femela! Ea sosi, înspăimântătoare şi roşie toată, sub înfăţişarea unei bătrâne alsaciene care bodo-gănea învârtind o umbrelă stacojie şi cerând înapoi măgarul de la cele patru stihii ale colinei Mustafa. Şi-ar fi fost mult mai bine pentru Tartarin să fi avut de furcă cu leoaica decât cu această bătrână afurisită. În zadar încerca bietul să-i explice cum s-au petrecut lucrurile; că el îl luase pe Noiraud drept un leu... Baba crezu chiar că vrea să-şi bată joc de ea şi, strigând cât putea tarteifle, se năpusti asupra eroului cu straşnice lovituri de umbrelă. Oarecum nedumerit, acesta se apăra cum putea, evitând loviturile cu carabina, ba chiar năduşea, răsufla şi striga:  Dar, doamnă... dar, doamnă... Nimic şi pace! Doamna era surdă şi furia ei o dovedea cu vârf şi îndesat. Noroc că o a treia persoană sosi la locul bătăliei. Era soţul alsacienei, el însuşi alsacian şi crâşmar, în plus şi un contabil foarte bun. Când văzu despre ce e vorba şi constată că asasinul era de acord să-i plătească paguba, îşi dezarmă nevasta şi pe dată se înţeleseră. Tartarin dădu 200 de franci; măgarul poate făcea zece. Acesta-i preţul obişnuit pentru un măgar în pieţele arabe. Apoi l-au îngropat pe Noiraud sub un smochin, iar alsacianul, ademenit de culoarea paralelor tarasconeze, invită eroul să ia o gustare la crâşma sa care se găsea la câţiva paşi, pe marginea şoselei. Vânătorii algerieni veneau aici în toate duminicile să prânzească, deoarece câmpul era doldora de vânat şi nu găseai pe o rază de două leghe un loc mai bun pentru iepuri. -Şi leii? întrebă Tartarin. Alsacianul îl privi mirat peste măsură.  -Leii? -Da... leii... îi zăriţi câteodată?, întrebă încă o dată bietul om, cu mai puţină încredinţare. Crâşmarul izbucni în râs.  A, da, merci... leii... la ce bun?...  Cum, nu sunt lei în Algeria?...  Zău aşa, n-am văzut niciodată... Şi totuşi, sunt douăzeci de ani de când locuiesc aici. Cred însă c-am auzit vorbindu-se. Mi se pare că ziarele... Dar sunt mult mai departe, acolo în Sud... În acea clipă au ajuns la crâşmă. Era una de mahala, cum se mai găsesc pe la Vauves ori Pantin, cu o ramură uscată deasupra uşii, cu tacuri de biliard zugrăvite pe pereţi şi cu această drăguţă firmă: —La întâlnirea iepurilor. La întâlnirea iepurilor!... O, Bravida, ce mai amintire!     VII   O poveste cu un omnibuz, o maură şi un şirag de flori de iasomie       Această primă întâmplare ar fi descurajat pe mulţi oameni; dar cei dintr-o bucată, ca Tartarin nu se lasă cu una cu două.  —Leii sunt în Sud, se gândea eroul...  —Ei bine, voi merge în Sud. Şi de îndată ce înghiţi ultima îmbucătură, se ridică, mulţumi gazdei sale, îmbrăţişă pe bătrână fără pică, vărsă o ultimă lacrimă pentru răposatul Noiraud şi plecă repede spre Alger cu gândul neabătut de a-şi strânge cuferele şi de a pleca în sud chiar în aceeaşi zi. Din păcate, şoseaua cea mare din Mustafa părea că se lungise faţă de ziua de ieri; mamă, ce căldură şi ce praf era! Iar cortul  şi mai greu!... Tartarin nu avu nici măcar curajul să meargă pe jos până în oraş, aşa că, la trecerea primului omnibuz, făcuse semn şi se urcase... Ah, săracul Tartarin din Tarascon! Ce bine ar fi fost pentru el şi pentru gloria-i neştirbită dacă n-ar fi intrat înaceastă droagă blestemată şi şi-ar fi continuat drumul pe jos, chiar cu riscul de a cădea înăbuşit de aerul încins, cu cortul în spate şi cu puştile grele, dar cu două ţevi... Urcându-se şi el, omnibuzul se umplu. În fund, cu o barbă neagră şi stufoasă, stătea un vicar din Alger, citind din Breviar. În faţă, o negustoreasă tânără maură care fuma ţigări proaste. Apoi, un marinar maltez şi patru sau cinci maure acoperite cu voaluri, ca să nu li se poată vedea decât ochii. Acele doamne îşi făcu-seră rugăciunile în cimitirul din Abd-el-Kader; dar această împrejurare funebră nu părea să le fi întristat. Le auzeai râzând şi flecărind între ele, în timp ce ronţăiau prăjituri. Tartarin crezu că îl priveau insistent. Mai ales una îl mânca din ochi: cea din faţa sa, care îşi înfipse privirile în ochii lui şi nu le retrase tot drumul. Chiar dacă doamna purta voal, neastâmpărul ochilor mari, rimelaţi şi alungiţi, încheietura moale şi fină a mâinii plină de brăţări de aur pe care el le întrevedea din când în când, totul  vocea, mişcările cochete, ca de copil, ale capului, deci toate îi spuneau că acolo exista cineva tânăr, vesel, îngeresc... Bietul Tartarin nu ştia unde să se ascundă. Mângâierea mută a ochilor orientali îl tulbura, îl furnica, îl dădea gata; ce mai!, îl lua când cu căldură, când cu frig... Şi, culmea, nici condurul doamnei nu avea astâmpăr: se vâra printre ghetele lui imense de vânătoare, care simţeau acel pantofior foindu-se ca un mic şoricel roşu. Ce-i de făcut? Să răspundă acestei porniri şi acestei atingeri? Da, dar urmările... O poveste de iubire în Oriente, se ştie, ceva groaznic!!.. Cu imaginaţia lui, cât bolnavă, cât meridională, neînfricatul tarasconez se şi vedea în mâinile eunucilor, decapitat, poate mai rău decât atâta, cusut într-un sac de piele şi plutind pe apa mării cu capul său alături. Gândul acesta îl mai răcori puţin... În aşteptare, pantofiorul îşi continua manevra, iar ochii din faţa lui se deschideau mari, ca două flori de catifea neagră, dorind parcă să-i spună: — Culege-ne!.... Omnibuzul se opri. Erau în Piaţa Teatrului, la capătul străzii Bab-Azoun. Una câte una, încurcate în şalvarii largi şi strângându-şi cu o îndemânare sălbatică vălul de pe faţă, maurele coborâră. Vecina lui Tartarin se ridică cea din urmă şi, ridicându-şi puţin privirea, trecu atât de aproape de erou, atingându-l uşor cu răsu-flarea, cu un parfum de tinereţe, iasomie, mosc şi cofeturi. Tarasconezul nu mai rezistă. Îmbătat de dragoste şi în stare de orice, se repezi pe urmele maurei... Auzind zgomot de curele şi centiroane, ea se întoarse, duse un deget la gură, ca şi cum ar fi spus  —St, linişte!, iar cu cealaltă mână îi aruncă la repezeală un frumos şirag parfumat din flori de iasomie. Tartarin se aplecă să le ridice, dar, cum era greoi şi cu prea multe arme asupra lui, treaba dură destul de mult... Când se ridică, cu şiragul de iasomie în dreptul inimii, maura dispăruse.     VIII   Lei ai Atlasului, dormiţi!       Lei ai Atlasului, dormiţi! Dormiţi liniştiţi, în fundul sălaşurilor voastre, printre aloe şi cactuşi sălbatici... Câteva zile de-acum încolo, Tartarin din Tarascon n-o să vă căsăpească. Deocamdată, tot echipamentul său de război  lăzi cu arme, farmacie, cort, conserve  se odihneşte liniştit la hotelul Europa, într-un colţ al camerei nr. 36. Dormiţi fără grijă, voi, cogeamite lei roşcaţi. Tarasconezul îşi caută maura. După povestea din omnibuz, bietul de el simte tot timpul, pe piciorul său uriaş de vânător înrăit, zvâcnirea şoricelului roşu şi briza mării atingându-i buzele, şi capătă tot timpul  orice ar face  un parfum de dragoste, de cofetărie şi de anason. Nu mai poate fără maura sa! Dar asta nu-i o treabă oarecare! Să găseşti într-un oraş de o sută de mii de suflete o persoană de la care nu cunoşti decât răsuflarea, pantalonii şi culoa-rea ochilor; nu e însă decât un tarasconez îndrăgostit lulea, care poate încerca marea cu degetul. Culmea e că, sub vălurile lor albe, toate maurele se aseamănă; în plus, aceste doamne nu ies nicăieri, iar când ai vrea să le vezi, trebuie să urci în oraşul de sus, arab, oraşul turcaleţilor! Oraşul de sus e un loc foarte periculos. Străzi mici, întunecoase şi foarte strâmte, căţă-rate între două rânduri de case dosnice, ale căror acoperişuri se împreunează şi formează un tunel. Uşi joase, ferestruici, pavilioane mohorâte cu grilaj. Apoi, pe dreapta şi pe stânga, o mulţime de prăvălii mucegăite unde turcaleţii cumpliţi, cu capete de corsari, cu ochi albi şi dinţi strălucitori, fumează pipe lungi şi vorbesc cu glas coborât, ca şi cum ar pune la cale ceva necurat. Dacă am zice că Tartarin a trecut nepăsător prin acest oraş groaznic, ar însemna să minţim. Dimpotrivă, el era înspăimântat şi, pe aceste străduţe întunecoase, ocupate aproape în întregime de-a latul de burduhanul său, viteazul bărbat păşea cu multă băgare de seamă, fiind cu ochii în patru şi cu degetul pe trăgaciul revolverului. Exact ca la Tarascon, când se ducea la club. În fiece clipă se aştepta să-i sară în spate o grămadă de eunuci şi ieniceri, dar dorinţa de a o vedea pe aleasa inimii sale îi dădeau îndrăzneală şi putere de uriaş. Aproape opt zile, Tartarin nu părăsi oraşul de sus. Când şi când îl puteai vedea aşteptând la nesfârşit în faţa băilor maure, pentru a prinde ora când doamnele ieşeau în grupuri şi zgribulite după baie; alteori, stătea ghemuit la uşa moscheilor, gâfâind şi năduşind, ca să-şi scoată ciubotele greoaie, înainte de a intra în lăcaşul de cult. Câteodată, la căderea nopţii, când se întorcea necăjit peste măsură că n-a descoperit nimic nici la baie şi nici la moschee, tarasconezul, trecând prin faţa caselor maure, auzea cântece monotone, sunete stinse de chi-tară, duruitul dairalelor şi râsete gingaşe de femei, toate gâdilându-i plăcut inima.  —Poate e acolo!, îşi zicea el. Atunci, dacă strada era pustie, se apropia de una din aceste case, ridica ciocănelul de la uşă şi lovea uşor... Îndată cântecele şi râsetele încetau. Nu se auzeau dincolo de pereţi decât şuşotiri depărtate, ca într-o colivie.  —Acum e acum, se gândea eroul.  —O să se întâmple ceva! Ceea ce i se întâmpla cel mai des era o oală cu apă rece în cap sau coji de portocale şi de smochine din Barbaria... Niciodată ceva mai grav... Lei ai Atlasului, dormiţi!     IX   Prinţul Grégory de Muntenegru       Trecuseră două săptămâni de când nefe-ricitul Tartarin îşi căuta doamna algeriană şi probabil ar mai fi căutat-o şi azi, dacă Providenţa îndrăgostiţilor n-ar fi venit în ajutorul său, luând chipul unui gentilom din Muntenegru. Şi iată cum. Iarna, în toate serile de sâmbătă, marele teatru din Alger organizează un bal mascat la fel ca acela de la Operă. E acelaşi nesuferit şi ridicol bal mascat din provincie. Lume puţină în sală, vreo câţiva clienţi de la Bullier sau de la Casino, fete mari nebune după militari, tipi împopoţonaţi, dar vestejiţi, lucrători fără slujbă şi cinci sau şase spălătorese mahoneze care îşi încearcă norocul, dar care mai păstrează din cuminţenia lor un miros nedefinit de usturoi şi sos cu şofran. Adevărata privelişte nu e însă acolo. E în foaier, transformat pentru această ocazie în salon de joc... O mulţime nerăbdătoare şi pestriţă se înghesuie în jurul meselor cu postav verde: tiraliori algerieni în permisie, care mizează solda lor anticipat, negustori mauri din partea de sus a oraşului, negri, maltezi, colonişti din centrul ţării, care au făcut patruzeci de leghe şi care riscă pe un as banii de pe un plug sau o pereche de boi... Toţi neliniştiţi, palizi, cu dinţii strânşi şi cu acea privire răvăşită a jucătorului, agitată, oblică, chiar crucişă de-atâta privit în cărţi. Mai încolo se află triburi de evrei algerieni, care însă joacă în familie. Bărbaţii poartă costum oriental, împodobit caraghios cu ciorapi albaş-tri şi şepci de catifea. Femeile, livide şi puhave, stau ţepene, strânse de pieptarele aurite... În jurul meselor, adunat ciorchine, fiecare trib ţipă, se sfătuieşte, socoate pe degete, dar joacă puţin. Numai din timp în timp, după îndelungi consultări, un bătrân patriarh cu o barbă cât a bunului Dumnezeu îşi ia inima în dinţi şi riscă un duro din averea familiei... Şi, în timp ce se desfăşoară partida, vezi o licărire de ochi şireţi străpungând masa, nişte ochi ca un diamant negru, care fac să salte piesele de aur pe covorul verde pe care el le trage încet ca pe sfoară... Apoi, certuri, bătăi, înjurături în toate limbile, strigăte cumplite de tot soiul, cuţite gata să lovească, garda care soseşte şi banii care lipsesc!... Chiar în mijlocul urgiei nimeri marele Tartarin într-o seară, el, venit pentru a uita supărarea şi a-şi găsi pacea inimii! Eroul trecea singur prin mulţime, gândindu-se la maura sa; deodată, printre strigăte, pe deasupra zgomotului puternic, la o masă de joc, două voci mânioase se înfruntau: -Iar eu vă spun că-mi lipsesc douăzeci de franci, domnule... -Domnule?! -Ei şi?... Domnule!... -Băgaţi seama cu cine vorbiţi, domnule!  Nici nu-mi pasă... domnule! -Eu sunt prinţul Grégory de Muntenegru, domnule!... La auzul acestui nume, Tartarin, cu inima strânsă, străbătu mulţimea şi se opri în rândul din faţă, foarte bucuros şi mândru că l-a regăsit pe prinţ, acest prinţ muntenegrean, atât de amabil, cu care făcuse cunoştinţă la bordul pachebotului. Din păcate, titlul de Alteţă, care îl ului pe dragul tarasconez, nu-l impresionase deloc pe ofiţerul de vânători cu care prinţul se luase la harţă. -Ei, uite unde am ajuns..., făcu militarul rânjind; apoi, întorcându-se către balcon: Grégory de Muntenegru... cine îl cunoaşte?... Nimeni! Indignat, Tartarin păşi în faţă. -Iertare... eu îl cunosc pe prinţul, spuse el cu o voce hotărâtă şi cu acel faimos accent din Tarascon. Ofiţerul de la vânători îl privi o clipă, drept în faţă, apoi, ridicând din umeri, spuse: -Prea bine!... Împărţiţi-vă cei douăzeci de franci care îi lipsesc şi să nu mai vorbim de asta. Şi în aceeaşi clipă întoarse spatele şi se pierdu în mulţime. Aprigul Tartarin voi să se arunce asupra lui, dar prinţul îl împiedică: -Lăsaţi... e treaba mea. Şi, la braţ cu Tartarin, ieşi deîndată afară. Cum se văzură în piaţă, prinţul Grégory de Muntenegru se descoperi, întinse mâna eroului nostru şi, amintindu-şi vag numele acestuia, i se adresă amabil: -Domnule Barbarin... -Tartarin!, îi suflă celălalt. -Tartarin, Barbarin, nu are nici o importanţă. Acum suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Şi nobilul muntenegrean îi scutură mâna cu putere... Vă închipuiţi cât de mândru era tarasconezul... -Priinţe! Priinţe!, repeta el în neştire. Un sfert de oră mai târziu, aceşti doi domni stăteau la masă în restaurantul Platanilor, un plăcut club de noapte ale cărui terase dădeau spre mare; în faţa unei salate ruseşti foarte picante şi a unui ispititor vin de Crescia, reînnoiră cunoştinţa. Nu vă puteţi imagina nimic mai seducător ca acest prinţ muntenegrean. Subţire, fin, cu părul scurt şi creţ, tuns cu briciul, bărbierit proaspăt, plin de medalii ciudate, părea un mare pişicher, cu gesturi mân-gâietoare şi cu un vag accent italienesc care îi dădea un aer nenatural de Mazarin fără mustăţi; as în cunoaşterea limbilor latine, cita la tot pasul pe Tacit, pe Horaţiu şi chiar Comen-tariile. De viţă nobilă, fraţii săi, se pare, l-au exilat de la zece ani, din cauza opiniilor sale liberale, şi de atunci cutreieră numai pentru plăcerea sa şi pentru a se instrui ca un adevărat Alteţă-filosof. Şi ce coincidenţă stranie! Prinţul petrecuse trei ani la Tarascon şi, deoarece Tartarin se mira că nu l-a întâlnit niciodată la club sau pe esplanadă, Alteţa sa răspunse cu un ton evaziv: -Ieşeam puţin. Atunci, tarasconezul, discret cum era, nu îndrăzni să întrebe mai mult. Toate marile personalităţi au şi ceva misterios în ele. La urma urmei, domnul Grégory era un prinţ ales. Sorbind încet din vinul roşu de Crescia, el asculta cu răbdare pe Tartarin, care îi vorbea de maura sa, asigurându-l că va face orice pentru a o regăsi cât mai repede, deoarece cunoştea multe şi diferite doamne. Se bău straşnic şi pe îndelete. Se ciocni  —Pentru doamnele din Alger şi pentru un Muntenegru liber!. Afară, pe lângă terasă, valurile mării se rostogoleau în umbră, lovind malurile cu un zgomot de cearşafuri ude scuturate. Era cald, iar cerul se spuzise de stele. În platani, cânta o privighetoare. Cel care achită nota fu, bineînţeles, Tartarin.   X   Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele acestei flori       —Cu un prinţ muntenegrean alături, treaba e gata cât ai zice peşte! A doua zi după seara de la Platani, încă din zori, prinţul Grégory se afla în camera tarasconezului. -Repede, repede, îmbrăcaţi-vă! Maura voastră a fost regăsită. Se numeşte Baïa... Are douăzeci de ani, e frumoasă ca un crin şi, în plus, e văduvă... -Văduvă!... ce noroc!, îşi zise cu veselie viteazul Tartarin care nu avea încredere în soţii din Orient. -Da, dar e supravegheată de fratele ei.  Ah!, la dracu! -Un maur fioros care vinde pipe în bazarul Orléans. Urmă o clipă de tăcere. -Bine!, reluă prinţul, doar nu sunteţi un om care să se teamă pentru un fleac; poate, vom ajunge unde trebuie cu acest bandit, dacă îi vom cumpăra câteva pipe. Hai repede, îmbrăcarea, ştrengar norocos! Palid, frământat, cu inima fremătând de dragoste, tarasconezul sări din pat şi, încheindu-şi în grabă nasturii de la izmenele de flanelă, zise: Oare ce ar trebui să fac? Simplu, să-i scrii doamnei şi să-i ceri o întâlnire! Deci, ştie franţuzeşte?, zise dezamăgit naivul Tartarin, care visase un Orient sută la sută.  Nu ştie o boabă, răspunse prinţul liniştit... dar îmi veţi dicta scrisoarea şi eu o voi traduce exact.  O, prinţe, câtă bunătate! Şi tarasconezul începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari, tăcut şi gânditor. Vă imaginaţi lesne că nu se scrie unei maure din Alger ca unei fetişcane din Beaucaire. Spre norocul lui, eroul nostru păstra în mintea sa numeroase lecturi care îi permiteau, amestecând retorica vicleană a indienilor lui Gustave Aimard cu Călătorie în Orient de Lamartine şi cu unele citate mai vechi din Cântarea cântărilor, să alcătuiască o scrisoare, cea mai orientală cu putinţă din câte s-au văzut. Aceasta începea cam aşa:  —Ca un struţ în nisipuri... şi se termina astfel:  —Spune-mi numele tatălui tău şi-ţi voi spune numele acestei flori... La aceste citate, visătorul Tartarin ar fi adăugat bucuros un buchet de flori ca un simbol, după obiceiul oriental; dar prinţul Grégory socoti că era mai potrivit să cumpere nişte pipe de la fratele ei, ceea ce ar îndulci felul sălbatic de a fi al acestui domn; va face, cu siguranţă, aleasă plăcere şi doamnei care fuma ca un turc. -Hai repede să cumpărăm pipe!, zise Tartarin nerăbdător. -Nu!... nu!... Lasă-mă să mă duc singur, le voi lua mai ieftin... Cum doriţi!... O, priinţe... priinţe... Şi bietul om, destul de încurcat, întinse punga sa binevoitorului muntenegrean, reco-mandândui însă să nu se zgârcească pentru a o mulţumi pe doamnă. Din păcate, treaba asta  deşi începuse bine  n-a mers chiar aşa de repede cum sperau ei. Impresionată, se pare, de elocinţa lui Tartarin şi sedusă deja pe trei sferturi, maura nu avea decât să-i scrie că-l primeşte; dar fratele ei avea pretenţii, iar pentru a-l potoli, trebuiau să cumpere câteva duzine de pipe mari, o întreagă încărcătură...  —Ce dracu face Baïa cu atâtea pipe, se întreba uneori bietul Tartarin; totuşi, plăti fără să se zgârcească. În sfârşit, după ce cumpărase vrafuri de pipe şi răspândise prin scris valuri de poezie orientală, obţinu o întâlnire. Nici nu am nevoie să vă spun cu ce bătăi de inimă se pregătea eroul pentru acest eveniment, cu câtă grijă şi emoţie îşi tăie, îşi lustrui şi parfumă barba-i aspră de vânător de şepci, fără să uite  căci trebuie să prevezi totul  să strecoare în buzu-narul său o măciucă mică şi ghintuită şi două sau trei revolvere. Prinţul, mereu binevoitor, se înfăţişă la prima întâlnire ca traducător. Doamna locuia în partea de sus a oraşului. În faţa uşii, un tânăr maur de treisprezece sau paisprezece ani fuma. Era temutul Ali, fratele despre care am vorbit. Văzându-i sosind pe cei doi vizitatori, el bătu de două ori în uşă şi se retrase discret. Uşa se deschise. O negresă, fără să scoată vreo vorbă, îi conduse pe domni prin curtea interioară într-o cameră mai răcoroasă, unde îi aştepta doamna stând într-un cot pe divan... De la început, îi păru tarasconezului mai mică şi mai puternică decât maura din omnibuz... De fapt, era aceeaşi oare? Dar această bănuială trecu ca un fulger prin creierul lui Tartarin. Doamna era atât de drăgălaşă, având picioarele goale, degetele grăsuţe şi încărcate de inele, era trandafirie şi fină; sub corsetul din postav auriu şi sub desenele înflorate ale rochiei sale se putea ghici o persoană plăcută, durdulie, plină de vino-încoa, rotunjită prin toate locurile... Ciubucul de chihlimbar al pipei fumega între buze şi o învăluia într-un nimb de ceaţă blondă. Intrând, eroul puse mâna în dreptul inimii şi se înclină după moda maurilor, rotindu-şi ochii mari şi pătimaşi... Baïa îl privi o clipă fără să spună ceva; apoi, lăsând ciubucul, se răsturnă pe spate, îşi luă capul în mâini şi nu i se mai văzu decât gâtul alb, iar un hohot de râs nebun i-l scutura ca pe un sac plin de mărgăritare.     XI Sidi Tart”ri ben Tart”ri       Dacă veţi intra seara în cafenelele algeriene din oraşul de sus, veţi auzi chiar şi azi maurele vorbind şi râzând pe-nfundate între ele, cu clipiri din ochi, despre un anume Sidi Tart”ri ben Tart”ri, un european cumsecade şi bogat care  să tot fie vreo câţiva ani de atunci  trăia în cartierul din partea de sus a oraşului cu o damă bună, pe nume Baïa. Acest Sidi Tart”ri, despre care este vorba aici şi care a lăsat atât de plăcute amintiri la Casbah, nu e altul decât, e uşor de ghicit, Tartarin al nostru. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Li se întâmplă chiar şi sfinţilorsau eroilor să petreacă ceasuri de orbire, tulburare şi slăbiciune. Nemaipomenitul tarasconez nu fu nici el scutit de aşa ceva, şi iată de ce  preţ de aproape două luni  uitând de lei şi de glorie, se îmbătă de dragostea orientală şi adormi, ca Hanibal la Capua, în desfătările din oraşul alb al Algerului. Viteazul bărbat închiriase în inima târgului arab o frumoasă căsuţă din partea locului, cu curte interioară cubananieri, cu galerii răcoroase şi fântâni. Trăia acolo, departe de orice frământare alături de maura sa, devenit el însuşi maur din cap până în picioare, trăgând pe nas din narghilea şi mâncând dulceţuri cu mosc. Întinsă pe un divan în faţa sa, Baïa, cu degetele pe chitară, îngâna arii monotone sau, pentru a-l distra pe stăpânul său, se prefăcea că dansează din buric, ţinând în mână o oglin-joară în care îşi privea dinţii albi, toată numai zâmbet. Deoarece doamna nu ştia nici o boabă franţuzeşte, iar Tartarin nici un cuvânt în arabă, conversaţia lâncezea şi vorbăreţul tarasconez avea timp berechet să se căiască pentru limbuţia de care se făcea vinovat în farmacia lui Bézuquet sau la armurierul Costecalde. Numai că această pocăinţă îşi avea farmecul ei, căci era ca o lene desfătătoare care îl cuprindea când sta acolo zile întregi fără să vorbească, ascultând doar gâlgâitul narghilelei, murmurul chitarei şi susurul fântânii pe mozaicurile din curte. Narghileaua, Baïa, şi dragostea îi umpleau întreaga viaţă. Uneori cu doamna în şa pleca pe o catârcă să mănânce rodii într-o grădină mică pe care o cumpărase în împrejurimi... Dar niciodată, absolut niciodată, nu cobora în oraşul european. Cu neobosiţii săi cheflii, cu alcazarele ticsite de ofiţeri şi cu permanentul zgomot de săbii de sub arcade, Algerul de jos îi părea insuportabil şi urât ca un corp de gardă din Occident. Într-un cuvânt, tarasconezul era în culmea fericirii. Tartarin-Sancho, în mod deosebit: lacom peste măsură de cofeturile turceşti, declara că nu poate cere mai mult de la noua sa viaţă. TartarinQuijote avea, pe ici pe colo, anumite remuşcări, gândindu-se la Tarascon şi la pieile promise... Dar supărarea nu-l ţinea mult şi, pentru a-şi alunga gândurile negre, îi era de-ajuns o privire a Baïei sau o linguriţă din acele înnebunitoare dulceţuri parfumate şi tulburătoare ca băuturile de leac ale vrăjitoarei Circe. Seara, prinţul Grégory venea să vorbească despre Muntenegrul liber. De o bunăvoinţă nemăsurată, acest domn amabil îndeplinea în casă slujba de interpret, la nevoie chiar pe cea de administrator, dar toate acestea fără plată, ci numai din plăcere. În afară de el, Tartarin nu îi primea decât pe turci. Toţi aceşti bandiţi cu capete înspăimântătoare, care altădată îl speriau atât de mult din fundul dughenilor lor întunecoase, se dovedeau, după ce i-a cunoscut, nişte negustori buni şi paşnici, lucrători de dantele, băcani, cioplitori de ciubucuri pentru pipe, oameni cumsecade şi la locul lor, şireţi, discreţi şi foc de îndemânatici la jocul de cărţi. De patru sau cinci ori pe săptămână aceşti domni îşi petreceau seara la Sidi Tart”ri, golindu-l de bani, mâncându-i dulceţurile şi retrăgându-se paşnici la ora zece, cu mulţu-miri înălţate Profetului. După plecarea lor, Sidi Tart”ri şi soaţa-i credincioasă încheiau seara pe terasa mare şi albă care acoperea casa şi domina oraşul. Jur împrejur, o mie de alte terase albe, liniştite, sub lumina lunii, coborau pe rând până la mare. Se auzeau refrenele chitarei, purtate de briză. Brusc, ca un buchet de stele, o melodie limpede se răzleţea plăcut până la cer şi în minaretul moscheei vecine apărea un muezin frumos, lăsând umbra sa albă pe albastrul adânc al nopţii, în timp ce cânta slavă lui Allah, cu o voce minunată care umplea văzduhul. De îndată, Baïa, lăsa chitara, şi ochii ei măriţi, întorşi spre muezin, sorbeau cu sufletul rugăciunea. Cât timp se auzea cântecul, ea rămânea acolo, pierdută şi tremurând. Ca o sfântă Theresa din Orient... Tartarin, zguduit sufleteşte, o privea cum se roagă şi se gândea în sinea lui că e o religie puternică şi profundă, care poate să ducă la o asemenea beţie în credinţă. Tarascon, acoperă-ţi faţa! Tartarin are de gând să te renege.       XII   Ni se scrie din Tarascon       Într-una din după-amiezile cu cer albastru şi briză călduţă, Sidi Tart”ri se întorcea singursingurel, călare pe catârcă, de la grădina alăturată. Cu picioarele îndepărtate de rogojinile care umflau coşurile cu chitră şi pepeni verzi, legănat de zgomotul scărilor înalte şi urmând cu tot corpul buiestrul animalului, viteazul trecea astfel printr-o privelişte minunată, cu braţele încrucişate pe pântece, gata să aţipească de-atâta căldură şi desfătare. Intrând în oraş, dintr-odată, o chemare puternică îl trezi: Hei, pe toţi dracii, acesta-i domnul Tartarin. La numele Tartarin şi la auzul acestui plăcut accent meridional, tarasconezul, ridicând capul, zări la doi paşi figura cunoscută şi arsă de soare a domnului Barbassou, căpitan pe Zouave, care îşi bea rachiuaşul de anason şi îşi fuma pipa în uşa unei cafenele. Hei, salutare, Barbassou!, făcu Tartarin oprindu-şi catârca. În loc să-i răspundă, Barbassou îl privi o clipă cu ochii deschişi, pe urmă se puse pe hohotit, dar aşa de zdravăn, încât Sidi Tart”ri rămase complet zăpăcit lângă harbujii săi. Ei, ce straşnic turban, iubite domnule Tartarin!... Deci, e adevărat ce se spune, că v-aţi făcut turc?... Şi micuţa Baïa mai cântă Marco la Belle? Marco la Belle!, strigă înfuriat Tartarin... Aflaţi, căpitane, că persoana despre care vorbiţi este o fată maură cinstită şi nu ştie nici un cuvânt în franceză... Baïa, nici un cuvânt franţuzesc?... Dar sunteţi legat la ochi!... Şi bravul căpitan începu să râdă şi mai tare. Apoi, văzând mutra bietului Sidi Tart”ri cum se lungea, îşi schimbă părerea.  De fapt, poate nu e aceeaşi... Să admitem că am confundat-o... Numai că vedeţi, domnule Tartarin, ar trebui totuşi să vă feriţi de maurele algeriene şi de prinţii de Muntenegru!... Tartarin se ridică în scări, bosumflat. Prinţul este prietenul meu, căpitane!  Bine, bine!, nu vă fie cu supărare... Nu luaţi un pahar? Nu?! Bine, atunci... vreo veste pentru acasă?... Nici atâta... Atunci, drum bun... Da uite ce, colega, am colea un tutun foarte bun din Franţa, dac-aţi vrea să vă umpleţi câteva pipe... Luaţi-vă, luaţi! Vă va face plăcere... Tocmai drăcia asta de mahorcă din Orient v-a tulburat minţile! În aceeaşi clipă, căpitanul se întoarse la absintul său, iar Tartarin, prins de gânduri, îşi reluă la trap mărunt drumul spre căsuţa sa. Chiar dacă sufletul lui ca o pâine nu credea nimic din ce auzise, insinuările lui Barbassou îl întristaseră; iar înjurăturile de acasă şi accentul acela meridional trezeau în el anumite remuşcări. Acasă nu găsi pe nimeni. Baïa era la baie... Negresa i se păru urâtă, iar casa mohorâtă... Pradă unei melancolii fără nume, se aşeză aproape de fântână şi burduşi o pipă de tutun de la Barbassou. Tutunul era învelit într-o bucată de Sémaphore. Desfăcându-l, îi sări în ochi numele oraşului natal. Ni se scrie din Tarascon. —Oraşul e în fierbere. Tartarin, vânătorul de lei, plecat pentru vânarea marilor feline în Africa, nu dă nici un semn de mai multe luni... Ce s-a întâmplat cu viteazul nostru compatriot?... Abia dacă îndrăznim să ne întrebăm, doar laţi cunoscut prea bine pe acest cap înfierbântat, acest îndrăzneţ însetat de aventuri... A fost, ca şi alţii, înghiţit de nisipuri sau a căzut sub dinţii ucigaşi ai acelor monştri din Atlas, a căror piele el a promis-o municipalităţii?... Îngrozitoare bănuieli. Totuşi, negustorii negri veniţi la târgul Beaucaire pretind că l-au întâl-nit în inima deşertului şi el este acel european ale cărui semnalmente ne duc cu gândul la el, cel care se îndrepta spre Tombuctu... Dumnezeu să-l aibă în pază pe Tartarin al nostru! Terminând de citit, Tartarin simţi că roşeşte, păleşte, că-l ia cu frig. Întregul Tarascon îi apăru în faţă: clubul, vânătorii de şepci, fotoliul cel verde de la Costecalde şi, plutind ca un vultur cu aripi întinse, mustaţa nemaipomenită a bravului comandant Bravida. Atunci, când se văzu în ce hal ajunsese, ghemuit pe-o rogojină, în timp ce alţii îl credeau la vânătoare de fiare sălbatice, lui Tartarinîi fu ruşine de el şi plânse. Însă deodată sări în sus.  La lei, la lei! Şi, avântându-se spre ungherul prăpădit unde se odihneau cortul, farmacia, conservele, lada cu arme, le târâi în mijlocul curţii. Tartarin-Sancho îşi dădea duhul; nu mai exista decât Tartarin-Quijote. O vreme, inspectă materialul, se înarmă, se îmbrăcă, se încălţă cu cizmele mari, scrise două cuvinte prinţului pentru a i-o încredinţa pe Baïa, introduse în plic câteva flori albastre udate cu lacrimi; imediat, aprigul tarasconez porni cu diligenţa pe şoseaua către Blidah, lăsând acasă negresa speriată în faţa narghilelei, turbanul, papucii, toate boarfele musul-mane ale lui Sidi Tart”ri, erau răspândite prin trifoiul alb al grădinii.         Partea a III-a La lei acasă       I   Diligenţele strămutate       Era o diligenţă hodorogită de pe timpuri, capitonată după moda veche cu postav albastru spălăcit de tot, cu ciucuri mari din lână aspră care, după câteva ore de mers, făcea fel de fel de gâlme... Tartarin din Tarascon avea un colţişor în partea din spate a diligenţei; se instalase aici cum putu mai bine şi, aşteptând să adulmece marile feline din Africa, se mulţumea cu acest cunoscut miros al diligenţei, care la rându-i se compunea din mii de mirosuri, de oameni, cai, femei, curele, merinde şi paie mucegăite. Găseai în această parte a diligenţei câte puţin din toate. Un călugăr, negustori evrei, două cocote care căutau regimentul al III-lea de husari şi un fotograf din Orléansville... Dar, oricât de plăcută şi de variată ar fi fost societatea, tarasconezul nu scoase un cuvânt, ci rămase pe gânduri cu braţul trecut peste curelele de la raniţă şi cu carabinele între genunchi. Plecarea pe fugă, ochii negri ai Baïei, măreaţa vânătoare pe care credea că o va face, toate îl îmbătau de cap, fără a mai socoti că, având un aer blând şi patriarhal, această diligenţă europeană regăsită în mijlocul Africii îi aducea aminte oarecum de Tarascon, de propria tinereţe şi de drumurile de la barieră, de prânzurile luate pe malul Ronului, deci o sumedenie de dragi amintiri. Încet-încet, veni şi noaptea. Conductorul aprinse felinarele... Diligenţa înainta săltând zgomotos din arcurile sale vechi, caii mergeau la trap, iar zurgălăii răsunau. Din când în când, de sub coviltir răzbătea un zgomot cumplit de fierăraie... Era materialul de război. Tartarin, pe trei sferturi adormit, privi o clipă călătorii scuturaţi de hurducături şi dansând ca nişte umbre poznaşe; apoi ochii săi se întunecară, gândirea i se înnegură şi nu mai auzi decât vag scrâşnetul şi geamătul roţilor... Într-o clipă, o voce, vocea unei zâne bătrâne, răguşită, zăpăcită şi dogită, îl strigă pe nume: Domnule Tartarin!, domnule Tartarin!  Cine mă strigă? Eu, domnule Tartarin; nu mă recunoaşteţi? Sunt bătrâna diligenţă care făcea  sunt douăzeci de ani de atunci  drumul de la Tarascon la Nîmes... De câte ori nu v-am dus, pe dvs. şi pe prieteni, când mergeaţi să vânaţi şepci lângă Joncquières sau Bellegarde! Dacă nu v-am recunoscut chiar de la început, e din cauza fesului şi pentru că v-aţi cam îngrăşat. Însă de îndată ce-aţi început să sforăiţi, pe onoarea mea, v-am recunoscut imediat. Bine, bine!, făcu tarasconezul puţin enervat. Şi, mai târziu, domolindu-se: Dar, în sfârşit, prietenă dragă, ce cauţi pe aici? Ei, dragă domnule Tartarin, nu am venit de bunăvoie, fiţi sigur de asta. Când drumul de fier din Beaucaire a fost terminat, nu m-au găsit bună de nimic şi m-au trimis în Africa... Şi nu sunt singura! Aproape toate diligenţele din Franţa au fost strămutate ca şi mine. Ne-au găsit prea reacţionare şi iată-ne pe toate aici, trăind ca la ocnă... E ceea ce numiţi în Franţa căile ferate algeriene. Aici, bătrâna diligenţă suspină îndelung, apoi reluă: Ah!, domnule Tartarin, cât regret dragul meu Tarascon. Au fost vremuri bune pentru mine  timpul tinereţii! Trebuia să mă fi văzut când plecam dimineaţa, spălată peste tot şi strălucind de curăţenie, cu roţile lăcuite de păreau noi, cu felinarele ca doi luceferi şi cu coviltirul frecat cu ulei! Ce bine mai era când surugiul pocnea din bici prin aer şi zicea:Laga-digadou, Tarasca! Tarasca!... iar conductorul cu goarna la şold, cu şapca brodată pe-o ure-che, zvârlindu-şi căţeluşul, totdeauna furios, la o lungime de braţ pe coviltirul imperialei, apoi se cocoţa acolo sus şi el, strigând: —Dă-i cărbuni, dă-i foc!... Atunci cei patru cai porneau în sunetul clopoţeilor, al lătrăturilor şi al fanfarelor, ferestrele se deschideau şi întregul Tarascon privea cu mândrie cum diligenţa o pornea pe şoseaua cea mare. Ce şosea frumoasă, domnule Tartarin: largă, curată, cu borne kilometrice, cu pătrate de piatră aşezate regulat, iar pe dreapta şi pe stânga cu câmpii de măslini şi vii. Mai apoi, hanuri la fiecare zece paşi, popasuri şi cai de poştă la fiecare cinci minute... Şi călătorii mei, ce oameni minu-naţi erau: primari şi preoţi care se duceau la Nîmes, la prefect sau la episcop, simpatici negustori de tafta, care se întorceau bine băuţi de la Mazet, liceeni în vacanţă, ţărani cu bluze înflorate, proaspăt bărbieriţi de dimineaţă, iar sus pe imperială, voi, domnii vânători de şepci, mereu veseli, fiecare cântându-şi romanţa cu atâta drag seara, în amurg, când ne întorceam! Ce se-ntâmplă acum, asta-i altă poveste... Dumnezeu ştie ce fel de oameni duc: o grămadă de necredincioşi, veniţi de nu ştiu unde şi care mă umplu de spurcăciuni, negri, beduini, cătane, aventurieri din toate ţările, colonişti în zdrenţe care mă spurcă cu pipele lor, toţi vorbind o limbă din care nici Dumnezeu tatăl n-ar înţelege nimic... Doar vedeţi cum mă tratează! Niciodată periată sau spălată. Abia de-mi ung osiile cu o unsoare murdară... În locul acelor cai zdraveni şi liniştiţi de altădată, nişte mârţoage arăbeşti care au pe dracul în ele, se bat, se muşcă, ţopăie ca nişte capre şi îmi sparg hulubele cu lovituri de copite. Vai!... aoleu!... Aveţi grijă! Iată că şi încep. Şi-apoi drumurile. Pe aici, cică sunt mai de doamne-ajută, deoarece suntem chiar lângă Guvernământ; dar mai încolo, nimic, nici vorbă de vreun drum. Se merge la întâmplare, printre dealuri şi câmpii, printre palmieri pitici şi arbori de fistic. Nici măcar un popas ca lumea. Ne oprim după voia conductorului, când la o fermă, când la alta. Câteodată, haimanalele acelea mă obligă la un ocol de două leghe, pentru a bea la un prieten un pahar de absint sau de rom îndulcit cu cafea neagră. După aceea, mână, surugiu! căci trebuie recuperat timpul pierdut. Soarele te coace, praful te ustură. Dă-i bice mereu! Au loc ciocniri şi răsturnări. Dă-i bice şi mai vârtos! Se trece peste râuri înot, capeţi guturai, eşti leoarcă, te scufunzi. Dă-i bice, dă-i bice, dă-i bice!... Pe urmă, seara, lucind de atâta apă, iată că la vârsta mea şi cu toate reumatismele trebuie să mă culc sub cerul liber, într-o curte de caravanserai, în bătaia tuturor vânturilor. Noaptea, şacali sau hiene vin să adulmece chesoanele, iar puşlamalele care se tem de rouă vin la căldurică în compartimentele mele... Iată ce viaţă duc, dragă domnule Tartarin, şi o voi duce aşa până în ziua când, arsă de soare, putrezită din cauza umezelii, voi cădea  căci n-are cum să fie altfel  într-o margine de drum unde arabii îşi vor fierbe cuşcuşul cu rămăşiţe din bătrânul meu schelet...  Blidah! Blidah!, strigă conductorul, deschizând portiera.     II   Iată că se iveşte un domn mărunţel       Ca prin ceaţă, Tartarin din Tarascon zări prin geamurile scorojite de abur o frumoasă piaţă de subprefectură, bine aranjată, înconjurată de arcade şi plină cu portocali. În mijloc nişte soldaţi ca de plumb făceau instrucţie în pâcla trandafirie şi limpede a dimineţii. Cafenelele îşi ridicau obloanele. Într-un colţ, o baracă cu legume. Totul era plăcut, dar nu mirosea încă a lei.  —Spre sud!... mai spre sud!, murmura bunul Tartarin, ghemuindu-se în colţul său. În acel moment, portiera se deschise. O adiere de aer proaspăt intră înăuntru, adu-când parcă pe aripile sale, odată cu parfumul de portocali înfloriţi, şi pe un domn mărunţel, în redingotă de culoarea alunei: bătrân, uscat, cu riduri, meticulos, o figură butucănoasă ca un pumn, cu o cravată de mătase neagră, lungă de cinci degete, o geantă de piele şi o umbrelă; ce mai, un adevărat notar de sat. Zărind întreg arsenalul de luptă al tarasconezului, domnul mărunţel, care se aşezase în faţă, păru surprins peste măsură şi începu să-l privească pe Tartarin, fără a-l slăbi din ochi. Se deshamă, se înhamă, şi diligenţa porni... Domnul mărunţel îl privea scrutător pe Tartarin. În sfârşit, tarasconezului îi sări muştarul. Vă miră ceva?, zise el, privind la rândul său în fundul ochilor pe acel domn. -Nu! Mă deranjează, răspunse celălalt foarte calm; şi avea dreptate, pentru că, având cu el cortul, revolverul, cele două puşti în teaca lor şi cuţitul de vânătoare şi fără a mai vorbi de faptul că era ditamai zdrahonul, Tartarin din Tarascon ocupa prea mult loc. Răspunsul domnului mărunţel îl enervă: Poate că vă imaginaţi că pot merge la vânătoare de lei cu umbrela d-voastră, zise semeţ marele bărbat. Domnul mărunţel îşi privi umbrela şi surâse blajin; apoi, cu acelaşi calm: Aşadar, domnule, sunteţi...? Tartarin din Tarascon, vânător de lei! Spunând aceste cuvinte, viteazul tarasconez scutură ciucurele fesului ca pe o coamă în vânt. Se produse în diligenţă un moment de stupoare. Călugărul îşi făcu cruce, cocotele ţipară înspăimântate, iar fotograful din Orléansville se apropie de vânătorul de lei, deja visând la onoarea de a-l fotografia. Domnul mărunţel îşi ţinu firea: Aţi ucis mulţi lei, domnule Tartarin?, întrebă el liniştit. Tarasconezul îl luă pe sus. Dacă am ucis mulţi, domnule!... V-aş dori să aveţi păr pe cap. Şi toată diligenţa izbucni în râs, privind cele trei fire de păr blond ca ale lui Cadet-Roussel, zbârlite pe scăfârlia omuleţului. La rândul său, fotograful din Orléansville intră în vorbă: E grozavă meseria dvs., domnule Tartarin! Se trece adesea prin clipe zguduitoare... Astfel, bietul domn Bombonnel... A, da! vânătorul de pantere, făcu Tartarin cu dispreţ. Îl cunoaşteţi cumva?, întrebă omuleţul.  Păi da!, auzi vorbă... dacă îl cunosc.. am vânat împreună mai mult de douăzeci de ori. Omuleţul surâse. Deci, şi dvs. vânaţi pantere, domnule Tartarin? Câteodată, numai pentru distracţie, zise tarasconezul turbat de mânie. Ridicându-şi capul cu un gest brusc care aprinse inima celor două cocote, adăugă: Nici nu se compară cu leii! La drept vorbind, se băgă în vorbă şi fotograful din Orléansville, pantera nu e decât o pisică mai mare... Chiar aşa!, adăugă Tartarin care nu era supărat deloc că se micşorează gloria lui Bombonnel, mai ales în faţa doamnelor. Aici diligenţa se opri, conductorul deschise portiera şi se adresă bătrânelului: Iată, aţi sosit, domnule, spuse el cu un aer respectuos. Omuleţul se ridică şi începu să coboare, dar înainte de a închide portiera spuse:  Îmi permiteţi să vă dau un sfat, domnule Tartarin? Care, domnule? Zău aşa, văd că sunteţi un om de ispravă, îmi place să vă spun exact care este situaţia... Întoarceţi-vă de îndată la Tarascon, domnule Tartarin... Vă pierdeţi vremea aici... Mai sunt doar câteva pantere în provincie, dar, zău aşa, e un vânat foarte mic pentru dvs. Cât despre lei, nu mai sunt. Nu mai sunt în Algeria... Prietenul meu Chassaing tocmai l-a ucis pe ultimul. Chiar atunci, domnul cel mărunţel salută, închise portiera şi plecă râzând ducându-şi geanta şi umbrela. Domnule conductor, întrebă Tartarin bosumflat, cine e omuleţul ăsta? Cum!, nu-l cunoaşteţi? Dar e domnul Bombonnel!     III   O mănăstire cu lei       La Milianah, Tartarin din Tarascon coborî, lăsând diligenţa să-şi continue drumul spre sud. După două zile de hurducături şi după două nopţi petrecute cu ochii deschişi privind prin portieră să vadă dacă nu zăreşte pe câmpuri sau la marginea drumului umbra leului fioros, atâta insomnie merita cu prisosinţă câteva ceasuri bune de odihnă. Şi apoi, dacă e să spunem totul, după întâmplarea neplăcută cu Bombonnel, cinstitul tarasconez nu se simţea tocmai bine, în ciuda armelor sale, a mutrei sale cumplite, a fesului său roşu, gândindu-se la fotograful din Orléansville şi la cele două fetişcane ale regimentului al III-lea de husari. Porni, deci, pe nişte străzi largi din Milianah, cu copaci frumoşi şi fântâni; dar, tot căutând un hotel după gustul său, bietului om nu-i ieşeau din cap cuvintele lui Bombonnel. Şi dacă totuşi era adevărat? Să nu mai fie lei în Algeria? Atunci la ce naiba mai foloseşte atâta umblătură şi oboseală?... Deodată, la capătul unei străzi, eroul dădu nas în nas cu cine?... Ghiciţi... Cu un leu impunător, care aştepta la uşa unei cafenele, aşezat ca un rege pe labele dinapoi, cu coama sa roşcată unduind în soare.  —Ce naiba îmi tot spuneau că nu mai sunt deloc?, strigă tarasconezul, făcând un salt înapoi. Auzind aseme-nea exclamaţie, leul înclină capul şi, luând un talger de lemn în gură, care se găsea înaintea sa pe trotuar, îl împinse supus spre Tartarin, care încremenise de mirare... Un arab care trecea îi aruncă un gologan pe talger; leul dădu din coadă... Atunci, Tartarin înţelese totul. Văzu ceea ce emoţia îl împiedicase să vadă de la început: era o mulţime îngrămădită în jurul bietului leu îmblânzit şi orb, însoţit de doi negri lungani, înarmaţi cu bâte, care îl purtai prin oraş, asemeni lustragiilor careşi plimbă lădiţele de ici colo... Tarasconezului i se urcă tot sângele la cap:  —Ticăloşilor, strigă el cu glas de tunet, să chinuiţi astfel aceste nobile animale, şi, repezindu-se la leu, îi smulse talgerul mur-dar dintre fălcile sale regeşti. Cei doi negri, crezând că au de-a face cu un hoţ, se năpustiră la tarasconez cu măciucile în aer. Ce încăierare groaznică fu! Negrii loveau, femeile ţipau, iar copiii se prăpădeau de râs... Un bătrân cizmar evreu strigă din fundul prăvăliei sale: —Judicatorii di paci! La judicatorii di paci! Chiar şi leul, în bezna lui, scoase un răget, iar bietul Tartarin, după o luptă crâncenă, căzu la pământ, în mijlocul banilor şi al gunoaielor strânse. În acel moment, un bărbat străpunse mulţimea, dădu la o parte pe negri cu o vorbă, pe femei şi copii cu un gest, îl ridică pe Tartarin, îl perie, îl scutură şi îl aşeză cu răsuflarea tăiată pe o bornă de piatră.  -Cum, priinţe, dvs. sunteţi?..., zise bunul Tartarin, frecându-şi coastele.  -Ei, da, viteazul meu prieten, eu sunt. Imediat ce am primit scrisoarea dvs., am încredinţat-o pe Baïa fratelui său, am închiriat o trăsură de poştă, am făcut cincizeci de leghe în goana mare şi... iatămă-s, tocmai la ţanc pentru a vă smulge din ghearele acestor bădărani... Oare ce aţi făcut, Doamne Dumnezeule, pentru a intra în tărăşenia asta?  -Ce să-i faci prinţe?... Să vezi pe acest leu nenorocit cu talgerul de lemn între dinţi, umilit, înfrânt, batjocorit, ajuns de râsul acestei păducherniţe de musulmani..  -Dar vă înşelaţi, nobilul meu amic. Acest leu, dimpotrivă, este pentru ei un obiect de respect şi veneraţie. E un animal sfânt, care face parte dintr-o mănăstire de lei, fondată, iaca sunt trei sute de ani, de Mohammed-ben-Aouda, un soi de Trappeormidabilă şi înfricoşătoare, plină de răgete şi miros de fiare, unde chiar călugării care cresc şi îmblânzesc lei cu sutele îi trimit de acolo în întreaga Africă de Nord, însoţiţi de fraţii care cerşesc. Darurile pe care ei le primesc servesc la întreţinerea mănăstirii şi a moscheii; iar dacă cei doi negri s-au arătat adineaori foarte zeloşi e pentru că erau siguri că pentru un bănuţ, unul singur din pomană, furat sau pierdut din vina lor, leul pe care îl conduceau îi va devora de îndată. Ascultând această poveste de necrezut, dar totuşi adevărată, Tartarin din Tarascon se desfăta, răsuflând pe nas zgomotos.  -Ceea ce nu se potriveşte în toată trebuşoara asta, spuse el drept concluzie, e că, în ciuda celor afirmate de domnul Bombonnel, mai sunt lei în Algeria!...  -Şi încă mulţi!, zise prinţul cu aprindere. Chiar de mâine vom cutreiera câmpia Chéliff, şi atunci să te ţii!  -Cum asta, priinţe? Aveţi de gând să vânaţi şi dvs.?  -Ba bine că nu! Credeţi că vă voi lăsa să plecaţi singur în mijlocul Africii, între aceste triburi barbare, a căror limbă şi obiceiuri nu le cunoaşteţi... În nici un caz! Ilustre Tartarin, nu vă părăsesc orice-ar fi... Oriunde veţi fi, vreau să fiu şi eu...  -Vai, priinţe, priinţe... Şi Tartarin, bucuros nevoie mare, îl strânse la piept pe bravul Grégory, gândindu-se cu mândrie că, spre deosebire de Jules Gérard, Bombonnel şi alţi faimoşi ucigători de lei, el va pleca la vânătoare însoţit de un prinţ străin.     IV    Caravana la drum       A doua zi, când mijeau zorii, cutezătorul Tartarin şi nu mai puţin viteazul prinţ Grégory, urmaţi de o jumătate de duzină de hamali negri, ieşeau din Milianah şi coborau spre câmpia Chéliff, urmând un povârniş greu, umbrit peste tot de iasomie, tuia, roşcove, măslini sălbatici, printre gardurile unor grădini şi printre mii de izvoare jucăuşe care se rostogoleau din stâncă în stâncă, susurând... Un peisaj ca în Liban. Încărcat cu arme ca şi Tartarin, prinţul se mai împopoţonase şi cu un straşnic şi original chipiu cu galoane din fir de aur, având o garnitură de frunze de stejar brodate cu fir de argint, care dădeau alteţei sale înfăţişarea bizară a unui general mexican sau a unui şef de gară de pe malurile Dunării. Drăcia asta de chipiu îl intriga în mare măsură pe tarasconez şi, deoarece îndrăznise respectuos să ceară unele lămuriri, primi răspunsul:  E obligatoriu să ai aşa ceva pe cap ca să călătoreşti în Africa, răspunse prinţul înţepat; şi, dând lustru chipiului cu dosul mânecii, îl informă pe naivul său tovarăş despre rolul important al chipiului în relaţiile noastre cu arabii, despre privilegiul pe care acest semn militar îl prezintă, pentru a inspira frică, încât administraţia civilă a fost obligată să pună pe capul tuturor funcţionarilor chipiuri, de la canto-nier până la casierul de la administraţia financiară. Pe scurt, pentru a guverna Algeria  mai spunea prinţul  nu e nevoie de un cap deştept, ba chiar de nici un cap. Ajunge un chipiu, unul frumos galonat ca pălărioara fără boruri a lui Gessler1 într-un par. În timp ce vorbeau astfel şi puneau ţara la cale, caravana îşi vedea de drum. Hamalii desculţi săreau din stâncă în stâncă, ţipând ca maimuţele. Lăzile cu arme trăncăneau. Puştile sclipeau la soare. Localnicii care treceau se înclinau până la pământ în faţa chipiului-minune. Sus, pe meterezele din Milianah, şeful de birou arab se plimba în voia cea bună cu soţia, ascultând aceste zgomote neobişnuite şi privind cum lucesc armele printre ramuri; crezând că e vorba de un atac armat, coborî podul suspendat, dădu alarma şi institui starea de asediu în oraş. Straşnic început pentru caravană! Din nefericire, înainte de sfârşitul zilei, lucrurile se încurcară rău de tot. Dintre negrii care cărau bagajele, unul muri de dureri de stomac, fiindcă mâncase un plasture din farmacie. Altul căzu lat pe marginea drumului, deoarece băuse alcool camforat. Al treilea, cel care ducea şi albumul călătoriei, ispitit de cataramele aurite şi încredinţat fiind că duce comorile de la Mecca, fugi mâncând pământul şi se afundă în Zaccar... Era necesar să se sfătuiască. Caravana se opri şi ţinu sfat la umbra zdrelită a unui smochin bătrân:  -Eu aş fi de părere, zise prinţul, încercând fără prea mare succes să rupă dintr-o bucată de carne preparată într-o tigaie nouă, cu fund triplu, chiar sunt de părere că începând cu această seară trebuie să renunţăm la hamalii negri... Ştiu bine că aproape de aici e un târg arab. E mai bine să ne oprim acolo şi să târguim câţiva măgăruşi...  -Nu!... în nici un caz măgăruşi, întrerupse zgomotos Tartarin care, amintindu-şi de Noiraud, devenise roşu ca racul. Şi adăugă cu viclenie:          -Cum aţi putea crede că nişte animale atât de mici ar putea duce calabalâcul nostru? Prinţul surâse. -Vă înşelaţi, ilustrul meu prieten. Aşa mic şi slab cum vi se pare, măgăruşul algerian ţine la tăvăleală... Întrebaţi-i mai bine pe arabi. Iată cum îşi explică ei organizarea noastră colo-nială... Sus, zic ei, se află domnul guvernator, având o măciucă barosană cu care ciocăneşte majorul; acesta, ca să se răzbune, ciocăneşte pe soldat; el chelfăneşte pe colonist, acesta pe arab, arabul bubuie pe negru, acesta ciocă-neşte pe evreu şi acesta pe măgăruş; bietul de el, neavând pe cine să ciocănească, pleacă spinarea şi duce totul. Înţelegeţi lesne că numai ei pot duce lăzile d-voastră.  -Oricum, replică Tartarin, cred că pentru imaginea călătoriei noastre, măgarii nu sunt la locul lor... Aş dori ceva tipic oriental... Aşa bunăoară, dacă am putea avea o cămilă...  -Câte doriţi, zise Alteţa sa, şi porniră în grabă spre târgul arab. -Târgul se ţinea doar la câţiva kilometri, pe malul râului Chéliff. Erau cam cinci sau şase mii de arabi zdrenţăroşi, agitându-se prin soare şi târguind zgomotoşi printre ulcioare de măsline, borcane cu miere, saci cu mirodenii şi vrafuri de ţigări; la focuri mari, se frigeau berbeci întregi, rumeniţi cu unt  adevărate măcelării sub cerul liber; nişte negri goi, cu picioarele în sânge, cu braţele înroşite, tăiau carnea în bucăţi; alţii hăcuiau iezi pe o prăjină. Mai la margine, într-un cort cârpit cu mii de petece colorate, se afla un grefier maur, cu o carte mare şi cu ochelari; într-un grup, se auzeau strigăte furioase; e un joc de ruletă aşezat pe o măsuţă, înconjurată de kabyli care se înghesuie unii într-alţii. Dincolo, tropăituri, veselie, hohote de râs: un negustor evreu cu catârca sa cu tot e mai-mai să se înece în Chéliff... Mai sunt şi scorpioni, câini, corbi... şi muşte... Ce mai de muşte! Dar, deocamdată, cămilele lipsesc. Şi totuşi, la sfârşit, descoperă ceva, de care moabiţii voiau să scape. Era adevărata cămilă de deşert, am zice tradiţională, pleşuvă, morocănoasă, cu un cap lung ca de beduin şi cu o cocoaşă care, devenită moale după atâta post, spânzura jalnic într-o parte. Tartarin o găsi atât de frumoasă, încât ar fi vrut să cocoaţe întreaga caravană pe spatele ei... Mereu aceeaşi nebunie orientală!... Animalul se aplecă şi îi încinseră mijlocul cu o grămadă de cufere. Prinţul se aşeză lângă gâtul animalului. Tartarin, pentru a fi mai impunător, se urcă chiar pe vârful cocoaşei, între două lăzi; acolo, mândru şi ţanţoş, salutând cu un gest larg tot iarmarocul care venea în fuga mare spre el, dădu semnalul de plecare... Mii de trăsnete!, dacă cei din Tarascon ar fi putut să-l vadă!... Cămila se ridică, îşi îndreptă picioarele lungi şi noduroase şi-şi luă zborul... Pe toţi dracii! După câţiva paşi, Tartarin deveni palid, iar eroicul lui fes îşi reluă una câte una vechile poziţii de pe Zouave. Afurisita de cămilă se legăna ca o fregată.  Priinţe, priinţe, murmura Tartarin alb ca varul, ţinându-se de câlţii albi ai coameip, riinţe, să coborâm. Simt... simt că batjocoresc Franţa... Al naibii ghinion! Cămila îşi luase avânt, nici vorbă s-o poţi opri. Patru mii de arabi fugeau în urmă, desculţi, gesticulând, râzând ca nişte nebuni şi arătând soarelui strălucitor o sută de mii de dinţi albi... Marele bărbat din Tarascon se lăsă păgu-baş. Căzu întristat pe cocoaşă. Fesul luă toate poziţiile de care avu chef... iar Franţa se făcu de râs...   Pânda de seară într-o pădure de oleandru     Oricât de pitoresc ar fi fost acest animal încălecat, vânătorii de lei trebuiră să renunţe la el, de grija fesului. Prin urmare, călătoria continuă pe jos, ca mai înainte; caravana înainta încet spre sud, pe etape, având pe tarasconez în frunte iar pe muntenegrean la urmă, la mijloc aflându-se cămila cu lăzile de arme. Expediţia dură aproape o lună. În acest timp, în căutarea leilor de negăsit, nemaipomenitul Tartarin se rătăci printre triburi nomade în marea câmpie a Chéliffului, hoină-rind prin această Algerie necunoscută şi năzu-roasă, în care parfumul vechiului Orient se încărca de un îmbătător iz de absint şi cazarmă, încât Abraham şi Zouzou1 se amestecau în ceva caraghios şi tâmp, ca o pagină din Vechiul Testament povestită de sergentul La Ramée sau de caporalul Pitou1... Ce spectacol ales pentru ochii care ar fi ştiut să vadă... Un popor sălbatic şi vai de el, pe care, civilizându-l, l-am dăruit cu viciile noastre... E autoritatea aspră şi necontrolată a marilor ipocriţi care îşi suflă nasul cu gravitate în marele cordon al Legiunii de onoare, care pentru un da sau nu poruncesc ca oamenii să fie bătuţi la tălpi. E justiţia fără conştiinţă a cadiilor cu ochelari mari, făţarnici în faţa Coranului şi a legii, care visează avan-sări în grad şi distincţii şi îşi vând hotărârile precum Esaü dreptul primului născut, pentru o strachină cu lapte sau cuşcuş cu zahăr; sunt caizii desfrânaţi şi cheflii, foşti lingăi ai unui oarecare general Yusuf, care se bălăcesc în şampanie şi se spală cu spălătorese maho-neze şi fac nişte chiolhanuri de pomină, cu berbec la frigare, în timp ce în faţa corturilor lor tribul crapă de foame şi se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru resturile de la ospăţ, arun-cate ogarilor. Apoi, peste tot, câmpii în paragină, iarbă uscată, tufişuri moarte, mărăcinişuri de cactus şi fistic, grânarul Franţei, ce mai!... hambar fără grâne, vai, dar plin de şacali şi ploşniţe. Sate părăsite, triburi bezmetice care se duc la dracu-n praznic, fugind de foame şi semănând cadavre de-a lungul drumului. Din loc în loc, un sat francez, cu case ruinate, câmpuri fără culturi, cu lăcuste turbate care mănâncă până şi perdelele de la ferestre, dar cu mulţi colonişti care stau în cafenele, puşi pe băut absint şi discutând aprins despre reforme şi constituţie. Iată ce ar fi putut vedea Tartarin dacă ş-ar fi dat silinţa... dar, stăpânit în întregime de patima sa pentru lei, bărbatul din Tarascon mergea tot înainte, fără să-şi arunce o privire în dreapta sau în stânga, privind ţintă numai la monştrii grozavi care încă nu apăreau în faţa sa. Deoarece cortul se încăpăţâna să nu se des-chidă, iar tabletele de carne conservată nu voiau să se dizolve, caravana era obligată să se oprească dimineaţa şi seara între triburi. Peste tot, datorită chipiului prinţului Grégory, vână-torii noştri erau primiţi cu braţele deschise. Locuiau pe la un agă, în nişte palate ciudate, un fel de ferme albe fără ferestre, unde se găsesc o grămadă de narghilele, sofale de acaju, covoare de Smirna, lămpi cu şurub, cufere din cedru bucşite cu ţechini de aur turceşti şi pendule cu glob de sticlă, stil Louis-Philippe... Peste tot se dădeau serbări fastuoase în cinstea lui Tartarin, aşa-numitelediffas şi fantasias, acele spectacole cu călăreţi arabi. În cinstea sa, lua foc iarba de puşcă şi străluceau la soare burnuzurile. Şi apoi, după ce ardea iarba de puşcă, bunul agă prezenta nota de plată... Asta e ceea ce numim ospitalitatea arabă... Şi nici vorbă de lei. Nici măcar atâţia câţi erau pe Podul Nou. Oricum, tarasconezul nu-şi pierdea cumpătul. Înaintând spre sud, zile în şir prin hăţişuri, cercetând palmierii pitici cu vârful carabinei şi făcând... frrst! frrst!... prin fiecare tufiş. În continuare, seara, înainte de culcare, mai făceau o pândă scurtă de două sau trei ore. Treabă zadarnică! Leul nu se arăta. Şi totuşi, într-o seară, spre ora şase, tocmai când caravana trecea printr-o pădure de fistic în care prepeliţele bondoace şi moleşite de căl-dură ţopăiau ici şi colo prin iarbă, Tartarin crezu că aude  dar departe, nedesluşit şi fărâ-miţat de briză  acel răget minunat pe care-l auzise de atâtea ori la Tarascon, în spatele bară-cii Mitaine. Laînceput, eroul crezu că visează... Dar, după o clipă, îndepărtate încă, dar ceva mai desluşite acum, răgetele începură; de data asta, în vreme ce din cele patru zări se auzeau urlând câinii satelor arabe, zguduite de groază şi făcând să zăngăne conservele, lăzile cu arme şi cocoaşa cămilei care se înfioră. Nici o îndo-ială. Era leul... repede, repede, la pândă. Nu era de pierdut nici un minut. Chiar aproape de acel loc se afla o moschee mică care adăpostea mormântul unui sfânt, având cupola albă, dar şi papucii cei mari şi galbeni, aşezaţi într-o firidă deasupra uşii; se aflau de asemenea o mulţime de obiecte cu inscripţii ciudate, turbane, fire aurite de beteală şi fir roşu, care era agăţat dea lungul zidurilor... Tartarin lăsă acolo cămila şi pe prinţ, şi căută un loc bun pentru pândă. Prinţul voia să-l urmeze, dar tarasconezul îl refuză catego-ric, întrucât ţinea să dea ochii cu leul singur-singurel. Totuşi, recomandăAlteţei sale să nu se îndepărteze prea mult şi, ca o măsură de prevedere, îi lăsă portofelul, burduşit cu hârtii importante şi bancnote, fiindcă se temea să nu fie sfârtecat de gheara leului. Abia atunci, eroul îşi căută postul de pândă. La o sută de paşi în faţa moscheii, un crâng cu oleandri tineri fremăta în pânza înserării, la marginea unui pârâu aproape uscat. Tartarin se aşeză tocmai acolo, potrivit obiceiului, cu genunchiul în pământ, cu carabina în mână şi cu uriaşul său cuţit de vânătoare înfipt drept în faţa lui în nisipul malului. Se înnoptase. Trandafiriul înserării trecu în violet, iar mai târziu într-un albăstriu închis. Mai jos, între pietrele râului, strălucea un ochi de apă, limpede ca o oglindă de mână. Era adăpătoarea fiarelor. Pe panta celuilalt mal se vedea ca prin ceaţă cărarea albă pe care labele uriaşe o făcuseră printre arborii de fistic. Această râpă îţi dădea fiori. Adăugaţi la asta murmurul nedesluşit al nopţilor africane, freamătul stins al ramurilor, paşii uşori ai fiarelor la pândă, urletele şacalilor, iar mai sus, pe cer, la o sută  două de metri, cârdurile de cocori care treceau cu ţipete de copii sugrumaţi; recunoaşteţi că erau motive ca eroului să-i dârdâie inima. Tartarin era distrus. Ba mai mult. Dinţii îi clănţăneau, bietul om! Iar pe prăselele cuţi-tului său înfipt în pământ, ţeava puştii sale ghintuite suna ca nişte castaniete. Ce vreţi?... Sunt şi seri când n-ai chef de nimic, şi apoi, ce merit ar mai avea eroii dacă nu le-ar fi frică niciodată? Ei, bine, lui Tartarin îi era frică, şi chiar tot timpul. Cu toate acestea, se ţinu pe poziţie. Un ceasdouă, dar şi eroismul are limitele sale... Lângă el, în albia secată a râului, tarasconezul auzi brusc un zgomot de paşi şi pietre rostogolindu-se. De data asta i se făcu părul măciucă. Trase două focuri la întâmplare în beznă şi o luă la sănătoasa spre moschee, lăsând cuţitul înfipt în nisip în faţa lui ca o cruce în amintirea celei mai mari frici care a stăpânit vreodată sufletul unui îmblânzitor de dragoni.  -Acuma, priinţe, iaca leul! Tăcere.  -Priinţe, priinţe, sunteţi acolo? Prinţul nu era acolo. Pe zidul alb al moscheii mici se zărea sub clar de lună umbra ciudată a cămilei. Prinţul Grégory tocmai spălase putina, luând cu sine portofelul şi bancnotele... De o lună Alteţa sa aştepta acest prilej... În sfârşit!   A doua zi după această aventuroasă şi tragică seară, când eroul se deşteptă în revărsat de zori şi fu sigur că prinţul şi portofelul cu bani dispăruseră, dar de-adevăratelea şi fără cale de întoarcere, când se văzu singur în cripta mică şi albă, trădat, prădat, uitat în mijlocul Algeriei sălbatice, numai cu o cămilă cu o singură cocoaşă şi cu ceva mărunţiş în buzunar, atunci, pentru prima oară, pe tarasconez îl cuprinse îndoiala. Se îndoi de Muntenegru, de prietenie, de gloria sa şi chiar de lei; atunci, precum Hristos la Ghethsemani, marele bărbat izbucni într-un plâns amar. Dar, pe când stătea îngândurat, pe pragul micii moschei, cu capul între mâini şi cu carabina între picioare, iar cămila îl privea blajină, tufişul din faţa sa se răsfiră, iar Tartarin, înmărmurit, văzu la zece paşi în faţa lui un leu uriaş care înainta cu capul sus, scoţând răgete fioroase, de tremurau zidurile moscheii, zorzoanele, ba şi papucii sfântului în firida lor. Numai taras-conezul nu tremura.  În sfârşit!, răcni el, ţinând patul armei la umăr... Poc!... Pac!... Pfff!... Pfff!... Gata... Leul avea două gloanţe în cap. Timp de o clipă, pe fondul de jăratic al cerului african se văzu un foc de artificii înspăimântător, creieri împrăştiaţi, sânge fumegând şi o blană roşcată sfârtecată în bucăţi. Apoi totul se linişti, iar Tartarin zări doi negri uriaşi repezindu-se la el, cu măciucile în aer. Erau cei doi negri din Milianah! Vai, doamne! era tocmai leul îmblânzit, acel leu orb de la mănăstirea lui Mahommed, pe care îl doborâseră gloanţele tarasconeze. Acum e acum, pe legea lui Mahommed! Totuşi Tartarin ieşi basma curată. Turbaţi de mânie, cei doi aprigi negri cerşetori l-ar fi făcut harcea-parcea, dacă Dumnezeul creştinilor n-ar fi trimis în ajutorul lui un înger păzitor: paznicul comunei Orléansville care sosea pe o potecă mică, cu sabia subsuoară. La vederea chipiului municipal, negrii se potoliră. Liniştit şi impo-zant, omul cu ecuson încheie proces-verbal, încărcă ceea ce rămase din leu pe cămilă, dădu ordin reclamanţilor şi delincventului să-l urmeze şi se îndreptă spre Orléansville, unde totul fu dat în grija grefierului. A urmat o lungă şi încurcată procedură! După ce străbătuse Algeria triburilor, Tartarin din Tarascon cunoscu o altă Algerie, la fel de imensă şi caraghioasă, Algeria oraşelor, cu dispute judecătoreşti şi avocaţi. Cunoscu astfel magistratura deocheată care bârfea în fundul cafenelelor, boema oamenilor de legi, dosarele care miroseau a absint şi cravatele albe pătate cu cocktail de cafea; cunoscu aprozii, apărătorii, samsarii, toată grămada de hârtii timbrate, înfometată şi slabă, care ruinează pe colonişti până la vârful bocancilor, de-i lasă jupuiţi, foaie cu foaie, ca pe un ştiulete de porumb. Mai întâi trebuia de ştiut dacă leul a fost ucis pe teritoriul civil sau militar. În primul caz, afacerea privea tribunalul de comerţ; în al doilea, Tartarin trebuia deferit Consiliului de război; la auzirea acestui cuvânt, sensibilul Tartarin se şi vedea pus la zid sau îngropat până în gât în fundul unui siloz... Îngrozitor e că delimitarea celor două teritorii e aşa de vagă în Algeria. În sfârşit, după o lună de alergături, intrigi şi de stat la soare prin birourile arabe, se stabili că, pe de o parte, leul a fost ucis pe teritoriul militar, iar pe de altă parte că, atunci când a tras, Tartarin se găsea pe teritoriul civil. Afacerea se judecă pe cale civilă, iar eroul nostru se alesese cu 2500 de franci de plătit ca despăgubire, la care se adăugau cheltuieli de judecată. Cum naiba să plăteşti toate acestea? Cei câţiva piaştri care scăpaseră din mâna prinţu-lui fuseseră deja cheltuiţi de mult pe hârtii legale şi absint judiciar. Bietul omorâtor de lei fu nevoit să vândă lada cu arme cu bucata, carabină cu carabină. Vându pumnalele, cuţitele malaieze şi măciu-cile. Un băiat cumpără conservele. Un farma-cist luă ceea ce mai rămase din plasturi. Chiar şi cizmele urmară la rând, după cortul cel perfecţionat, la un negustor de vechituri care le da drept chinezării. După ce plăti totul, nu-i mai rămânea lui Tartarin decât pielea de leu şi cămila. Ambală pielea cu grijă şi o trimise la Tarascon, pe adresa bravului comandant Bravida. Vom vedea mai încolo ce s-a întâmplat cu această faimoasă piele jupuită. Cât despre cămilă, se gândea să o folosească, pentru a se întoarce la Alger, dar nu călare pe ea, ci ca s-o vândă pentru a-şi plăti diligenţa. Din nefe-ricire, animalul nu avea căutare şi nimeni nu da pe el măcar o para chioară. Totuşi Tartarin voia să se întoarcă la Alger cu orice preţ. Se gândea să revadă corsetul albastru al Baïei, căsuţa şi fântânile sale, şi să se odihnească pe trifoiul alb al mănăstirii, în aşteptarea banilor din Franţa. Drept care, eroul nostru nu stătu pe gânduri: amărât, dar plin de hotărâre, porni la drum pe jos, fără bani, din popas în popas. Oricum, cămila nu-l părăsi. Acest animal ciudat avea o dragoste de neînţeles pentru stăpânul ei şi, văzându-l cum iese din Orléans-ville, se luă pe urmele sale, îşi potrivi pasul după al lui şi nu-l mai părăsi nicicum. În prima clipă, Tartarin fu înduioşat, şi atâta devotament îi mergea drept la inimă, mai ales că dobitocul nu era pretenţios şi se hrănea cu te miri ce. Totuşi, după câteva zile, tarasco-nezul se sătură să aibă pe urmele paşilor săi aşa tovarăş melancolic, care îi amintea toate păţaniile sale; pe urmă, amărăciunea cres-când, nu putea suferi aerul lui trist, cocoaşa şi mersul de gâscă împiedicată. Într-un cuvânt, n-o mai putea suferi şi nu ştia cum să se descotorosească de ea; dar dobitocul nu se lăsa... Tartarin încercă s-o facă uitată, dar cămila îl găsi; încercă să fugă, dar ea fu mai iute de picior... Îi strigă:  —Piei de-aici!, arun-când cu pietre. Cămila se oprea şi îl privea cu tristeţe; apoi, cât ai clipi, se pornea din nou la drum şi totdeauna îl ajungea din urmă. Tartarin trebui să se resemneze. Dar, când după opt zile bune de mers, taras-conezul, prăfuit şi istovit, văzu de departe ivin-duse verdeaţa primelor terase albe din Alger, când se găsi la porţile oraşului, în vânzoleala străzii Mustafa, în mijlocul zuavilor, biscri-silor1, mahonezelor, toţi agitându-se în jurul său şi privindu-l cum defila cu cămila pe urmă, îşi pierdu cu totul răbdarea:  —Nu! nu!  zise el  asta nu se poate... Nu pot să intru în Alger cu o asemenea lighioană! şi, folosindu-se de o îngrămădeală de trăsuri, făcu un ocol peste câmpuri şi se aruncă într-un şanţ... După un timp, văzu deasupra capului, pe drumeagul cel mare, cămila care alerga în goana mare, lungind gâtul cam speriată. Atunci, uşu-rat de o mare greutate, eroul ieşi din ascun-zişul său şi se întoarse în oraş pe o cărare ocolită care ducea la mica sa gospodărie. Catastrofe peste catastrofe. Sosind în dreptul casei sale maure, Tartarin se opri foarte mirat. Se însera, iar strada era pustie. Prin uşa joasă cu boltă pe care negresa uitase s-o închidă, se auzeau râsete, zgomot de pahare, pocnituri de la sticlele de şampanie şi, dominând această larmă grozavă, o voce de femeie care cânta veselă, cu claritate: Marco, frumoasă, iubeşti Iubeşti dansul în saloane cu flori... —Mii de draci!, făcu tarasconezul galben ca ceara şi dădu buzna în curte. Sărmanul Tartarin! Ce spectacol îl aştepta... Sub arcadele micii mănăstiri, în mijlocul flacoanelor, prăjiturilor, pernelor răvăşite, al pipelor, tamburinelor şi chitarelor, Baïa stătea în picioare, fără veston albastru şi corset, neavând pe ea decât o cămăşuţă de voal argintat şi nişte şal-vari trandafirii; ea cânta Marco la Belle, cu o şapcă de ofiţer de marină pe ureche... La picioarele ei, pe o rogojină, îndopat cu amor şi zaharicale, Barbassou, infamul căpitan Barbassou, crăpa de râs ascultând-o. Apariţia lui Tartarin, jigărit, slab, prăfuit, cu ochii scăpărând, cu fesul zbârlit, întrerupse brusc această orgie turco-marsilieză. Baïa slobozi un strigăt de gâscă speriată şi fugi în casă. Barbassou nu se clinti, râzând şi mai straşnic: -Ehei!, domnule Tartarin, ce spuneţi de asta? Acum vedeţi că ştia franţuzeşte? Tartarin din Tarascon înaintă furios. -Căpitane!  Digo-li qui vengué, moun bon! strigă maura, aplecându-se peste galeria de la primul etaj, cu un gest obscen. Bietul om încremeni, căzu lat pe o tobă. Aşadar, maura lui ştia până şi graiul din Marsilia.  Când vă spuneam să nu vă încredeţi în algerience, zise grijuliu căpitanul Barbassou... Aşa e şi cu prinţul muntenegrean. Tartarin ridică capul. -Ştiţi unde este priinţul? -Ei, nu e prea departe. Locuieşte pentru cinci ani la drăguţa puşcărie din Mustafa. Şme-cherul sa lăsat prins cu mâţa în sac... De altfel, nu e pentru prima oară când stă la răcoare. Alteţa sa a mai făcut trei ani de puşcărie pe undeva... a, da!, cred că acest loc e Tarascon.  La Tarascon!, strigă Tartarin luminat brusc... Din cauza asta, el nu cunoştea decât o parte a oraşului... -Da, vezi bine! E Tarasconul văzut de la puşcărie. Of, bietul meu domn Tartarin, tre-buie să deschizi bine ochii în ţinutul ăsta afu-risit, pentru că altfel ţi se întâmplă tot felul de tărăşenii. Aşa, de pildă, povestea cu muezinul dumitale... -Ce poveste? Care muezin? -Ei, drăcie!... muezinul din faţă care bate şaua pentru Baïa. Ziarul Akbar a relatat poves-tea acum câteva zile şi întregul Alger încă mai râde... E şmecher muezinul ăsta care, din vârful turnului, cântându-şi rugăciunile, făcea o curte nebună acestei puicuţe, chiar sub nasul dumitale, dându-i întâlniri în numele lui Allah. -Dar atunci, în ţara asta, sunt toţi nişte netrebnici, urlă bietul tarasconez. Barbassou făcu un gest de filosof: -Dragul meu, ştiţi bine, ţările noi... Oricum, dacă mă credeţi, e mai bine să vă întoarceţi grabnic la Tarascon. -Să mă întorc... e uşor de spus... Dar banii? Nici nu ştiţi cum m-au jumulit acolo în deşert! -Să nu-ţi pese de asta, răspunse căpitanul râzând. Zouave pleacă mâine şi, dacă doriţi, vă duc în ţară... vă convine, colega?... Atunci e foarte bine. N-aveţi decât un singur lucru de făcut. Mai sunt câteva sticloanţe de şampanie, mai e jumătate de pateu cald crocant... Aşezaţi-vă acolo, şi fără multe mofturi!... După o clipă de ezitare, datorată demnităţii sale, taras-conezul luă o hotărâre curajoasă. Se aşeză şi ciocniră; Baïa se strecură printre clinchetele paharelor, cântă sfârşitul melodiei Marco la Belle, şi petrecerea ţinu o bună bucată de noapte. Către ora trei dimineaţa, cu capul uşor, dar cu picioarele grele, bunul Tartarin se ducea să-l însoţească pe prietenul său, căpitanul, când, trecând prin faţa moscheii, amintirea muezinului şi a farselor sale îl făcu să râdă; imediat i se fixă în cap un gând straşnic de răzbunare. Poarta era deschisă. Intră, urmă lungi coridoare acoperite cu rogojini, urcă din nou şi ajunse într-un fel de paraclis turcesc unde un felinar de fier se legăna în tavan, brodând pereţii albi cu umbre ciudate. Muezinul era acolo, aşezat pe un divan, purtând turban şi haină de blană albă, fumând o pipă de Mostaganem. Stătea în faţa unui pahar de absint şi aşteptând ceasul chemării credincioşilor la rugăciune... La vederea lui Tartarin, lăsă pipa, înspăimântat. Nici vorbă, popo, zise tarasconezul, care avea planul său. Repede, turbanul şi haina de blană!... Popa turcesc, tremurând de frică, dădu turbanul, tot ce i se ceru. Tartarin se împopoţonă cu ele şi trecu solemn pe terasa minaretului. Marea sclipea în depărtare. Acoperişurile albe scânteiau sub clar de lună. Se auzeau prin briza mării câteva chitare întârziate... Muezinul din... Tarascon se reculese un moment apoi, cu braţele ridicate, începu să psalmodieze cu o voce piţigăiată: -La Allah il Allah... Mahommed este un coţcar bătrân... Orientul, Coranul, beizadelele, leii şi maurele, toate acestea nu fac doi bani!... Nu mai sunt turci!... Nu sunt decât escroci... Trăiască Tarasconul!... Şi, în timp ce într-un limbaj ciudat, amestec de arabă şi provensală, ilustrul Tartarin se adresa celor patru zări, peste mări, oraşe, câmpii şi munţi, răspândind veselul său blestem taras-conez, îi răspundea vocea groasă şi limpede a celorlalţi muezini, trecând de la un minaret la altul, iar ultimii credincioşi din oraşul de sus se băteau cu pioşenie în piept, proslăvindu-l pe Allah. Amiază. Pe Zouave se pregăteşte plecarea. Colo sus, ofiţerii, din balconul cafenelei Valentin, privesc cu lunetele şi vin, după grad, cu colo-nelul în frunte, să privească acest minunat mic vapor care porneşte spre Franţa. Aceasta-i marea distracţie a statului major. Mai jos, rada scânteiază. Chiulasa vechilor tunuri turceşti îngropate de-a lungul cheiului sclipeşte în soare. Călătorii se grăbesc. Biscrisi şi mahonezi gră-mădesc bagajele în bărci. În ceea ce-l priveşte, Tartarin din Tarascon n-are bagaj. Iată-l cum coboară pe strada Marinei, prin mica piaţă ticsită de banane şi pepeni verzi, însoţit de prietenul său Barbassou. Nefericitul tarasconez a lăsat pe ţărmul african lada cu arme şi iluziile sale, iar acum se pregă-teşte pentru întoarcerea la Tarascon cu mâi-nile în buzunare... Îndată ce sare în şalupa căpitanului, iată că un animal asudat aleargă din capătul de sus al pieţei şi se năpusteşte spre el în galop. E credincioasa lui cămilă, care, de douăzeci şi patru de ore, îşi căuta stăpânul prin Alger. Văzând-o, Tartarin se schimbă la faţă şi se face că n-o cunoaşte, dar cămila se încăpă-ţânează. Se vânzoleşte de-a lungul cheiului, îşi caută stăpânul şi îl priveşte duios:  —Ia-mă cu tine, pare a zice chipul ei trist, ia-mă în barcă, cât mai departe de această Arabie de mucava vopsită, de acest Orient caraghios, plin de locomotive şi diligenţe unde  dromader păcătos  nu ştiu ce se va alege din mine. Tu eşti ultimul turc, eu sunt ultima cămilă... O, Tartarin al meu, să nu ne mai despărţim.... -Cămila asta e cumva a d-voastră?, întrebă căpitanul. -Nicicum!, răspunse Tartarin, pe care îl treceau fiorii numai la gândul de a intra în Tarascon cu asemenea escortă caraghioasă; renegând cu neruşinare pe tovarăşa nenoro-cirilor sale, el izbeşte cu piciorul malul algerian şi împinge barca în curentul apei. Cămila adulmecă apa lungindu-şi gâtul, pârâie din încheie-turi şi, avântându-se orbeşte în urma bărcii, pluteşte alături de Zouave, care navighează ca o tigvă; cu spinarea bombată şi cu gâtul uriaş ca un pinten de corabie înălţat deasupra apei, cămila soseşte lângă pachebot. -La urma urmei, mi-e milă de dromaderul ăsta, zise emoţionat căpitanul Barbassou. Am să-l iau la bord... Sosind la Marsilia, îl voi dărui grădinii zoologice. Urcară pe punte, cu eforturi sporite, cu scri-peţi şi frânghii, cămila îngreuiată de apa mării, şi Zouave porni la drum. Timp de două zile cât dură traversarea, Tartarin rămase singur în cabina sa, nu pentru că ar fi fost marea prea agitată, nici din cauza fesului, ci pentru că afurisita de cămilă, de cum îşi vedea stăpânul pe punte, dovedea o dragoste jenantă faţă de el. N-aţi văzut nicio-dată o cămilă ca asta, care să măgulească în aşa fel pe cineva!... Din ceas în ceas, prin hublourile pe unde-şi mai lipea nasul câteo-dată, Tartarin văzu cum păleşte seninul ceru-lui algerian; apoi, în sfârşit, într-o dimineaţă cu o brumă de argint, auzi cu bucurie cum sunau toate clopotele din Marsilia. Sosiseră. Zouave aruncă ancora. Omul nostru coborî, fără bagaje şi fără să spună nimic, străbătu în grabă oraşul Marsilia, temându-se mereu să nu fie urmat de cămilă; şi nu răsuflă uşurat decât atunci când se văzu într-un vagon de clasa a treia, care gonea de-a mai mare dragul spre Tarascon... Înşelătoare tihnă! Abia la două leghe de Marsilia, iată că toate capetele se îndreaptă spre portiere. Se aud glasuri, iar alţii rămân uimiţi. Tartarin, la rândul său, priveşte, şi ce vede?... Cămila, domnule, nelipsita cămilă, care gonea de-a lungul căii ferate în urma trenului, prin Crau, ţinându-se foarte aproape de tren. Înspăimân-tat, Tartarin se înghesui într-un colţ, închizând ochii. După această expediţie jalnică, chibzuise să se întoarcă acasă în mare taină. Dar prezenţa acestui patruped făcea lucrul ca şi imposibil. Ce întoarcere o să aibă loc, doamne Dumne-zeule? Nici tu bani, nici tu lei, nimic... Doar o cămilă!... Tarascon... Tarascon!... Trebui să coboare... Ce stupoare! Îndată ce fesul eroului apăru în uşa vagonului, se auzi un strigăt puternic:  —Trăiască Tartarin!, care făcu să tremure bolţile şi ferestrele gării.  —Tră-iască Tartarin!, trăiască vânătorul de lei! Apoi, sunete de fanfară şi coruri de orfani izbucniră năprasnic... Tartarin simţi că leşină şi crezu că e vorba de o păcăleală. Nicidecum!, întregul Tarascon era acolo, cu pălăriile în aer şi cu o imensă dragoste pentru el. Iată pe bravul comandant Bravida, pe armurierul Costecalde, pe preşedinte şi farmacist şi pe toţi vânătorii de şepci, repezindu-se spre şeful lor şi ducân-du-l pe sus de-a lungul scărilor... Ce urmări ciudate are mirajul! Pielea leului trimisă lui Bravida era pricina larmei. Această blană modestă, expusă la club, îi înne-bunise pe tarasconezi, iar după ei tot Sudul îşi pierduse minţile. Semaforul vorbise şi el despre asta, dar inventase o dramă: Tartarin nu omorâse numai un leu, ci zece, douăzeci, ce mai încolo-încoace... o chisăliţă de lei! De aceea, Tartarin, debarcând la Marsilia, era deja o celebritate, fără s-o ştie; drept care, o tele-gramă fulger şi sosise cu două ceasuri înainte în urbea sa natală. Dar ceea ce puse capăt bucuriei generale fu ivirea unui animal fantastic, plin de praf şi sudoare în spatele eroului, care cobora şi el bocănind pe peronul gării. Tarasconul crezu o clipă că s-a întors Tarasca. Tartarin îi linişti pe concetăţeni:  E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui tarasconez  acel soare făţos care te face să spui minciuni fără să vrei  adăugă mângâind cocoaşa dromaderului:  E un animal de soi!... M-a văzut când am omorât toţi leii. În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă tac-ticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să povestească nemaipomenita lui vânătoare:  Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în plină Sahară...   pdf il descarcati de aici....