Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

A fost o adevărată seară de despărţire. Niciodată Circul Struţki n-a avut un program mai bogat. Gimnaşti şi echilibrişti. Cai şi elefanţi. Maimuţe şi lei. Pantere şi câini. Acrobaţi şi clovni. Toţi s-au întrecut în dibăcie şi în curaj, în răbdare şi în dispreţ de moarte, ca să lase o amintire neştearsă. […]   De după perdeaua de catifea vişinie se ivise Fram.     Cu laba mai ţinea încă o parte din perdeaua ridicată. Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri şi din galerii. Dădu drumul perdelei jos. Înainta pînă în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna. — Fram! — Bravo, Fram!     — Trăiască Fram! — Ura! Bravo, Fram! Ura! Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă plutitoare, când se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare. Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas. Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă care-i păinjenea privirea. Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau. Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decât toate. Altă dată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere. — Mofturi! Priveşte la el câte nazuri mai face! glăsui piţigăiat una din cele două cucoane. Petruş abia se stăpâni, frământându-se pe loc şi muşcându-şi buzele. Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umăr mâna bunicului… Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public. Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază un om pe gânduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva, — Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuţită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un dobitoc de noi… Mâna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul cârlionţat sub cuşmuliţa albă. Simţise, prin haină, cum se frământă şi cum e gata să-şi apere pe Fram al ei. Dar Fram era într-adevăr de neînţeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă lumea de la dânsul. A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi! — Fram! îl încuraja un glas. Ursul alb ridică ochii… „A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sunt Fram şi trebuie să vă înveselesc!…" Cu labele făcu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea… Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire. Acum din nou a uitat tot. […] Dar directorul circului se ţinu de cuvânt. Tipări afişe. Dădu reprezentaţii în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripţie. Adună destui bani ca să-i mai rămînă şi în pungă. Apoi scrise scrisori şi bătu telegrame. După două săptămîni primi răspuns mulţumitor. Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere care plătea vânători în toate ungherele pământului să prindă animale şi păsări, reptile şi tot soiul de vietăţi pentru circuri, menajerii şi grădini zoologice. Directorul întreprinderii se oferea să-1 trimită pe Fram în patria urşilor albi. Pleacă o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe corabie aveau să pornească şi doi vânători încercaţi ca să aducă nişte pui de urşi tineri, pentru circurile, menajeriile şi grădinile zoologice din Europa. Aşa că Fram putea să se bucure de voiaj aproape gratuit. Vestea se răspîndi şi făcu vâlvă în circ. În ziua plecării au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, acrobaţi şi călăreţi, să-şi ia rămas bun de la ursul polar. Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac, bomboane şi sirop. Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost. De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi părul cărămiziu din perucă, aşa cum îl zbârlea, ca să stârnească râsul galeriei. Era dimineaţa. Încă nu sosise ceasul reprezentaţiei. August cel prost deci nu-şi îmbrăcase încă hainele de paiaţă şi nu-şi spoise mutra. Se afla acum un om ca toţi oamenii, îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti. Căci aşa arăta August cel prost în viaţa lui cea adevărată, după ce-şi lepăda fracul cu coadă care spânzura şi ghetele mai lungi decât schiurile, peruca roşcată şi nasul caraghios. Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur şi care ştia că are să-şi sfârşească bătrîneţile într-un spital sau într-un azil. Ca şi Fram, se simţea ostenit. Ar fi voit şi el să scape de viaţa aceasta de paiaţă, de salturi mortale şi de strâmbături, care fac mulţimea să râdă. Dar pentru el nu se afla nicio scăpare. Trebuia să râdă, să se schimonosească la spectatori, să primească lovituri cu latul scândurii în cap, palme şi picioare în spate, fiindcă numai cu acest preţ îşi câştiga pâinea cea amară de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decît fiarele de după gratii. Acum clovnul bătrân şi bolnav venise să-şi ia rămas bun de la Fram, ursul polar. Şapte ani cutreieraseră împreună oraş după oraş, ţară după ţară, o  dată cu circul. Au fost răsplătiţi cu aplauze, s-au bucurat de simpatia mulţimii. Iar acum viaţa îi despărţea. Fusese mai blândă şi mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era mai vitregă şi neomenoasă cu omul. Îl ţinea legat aici, pentru o bucată de pâine, până la moarte. August cel prost intră în cuşca lui Fram. Ursul îl privi cu ochii blînzi şi buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis că ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe seri, paiaţa se silea să fie veselă ca-să desfete mulţimea. — Aşadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-şi mâna prin părul lui Fram. Ursul nu ştia să răspundă. De altfel nici nu ştia că pleacă. Nu ştia ce bucurie îi pregătise fostul vînător de urşi. Se mirase că toţi au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că i-au împărţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simţea că se pune la cale ceva nou şi neobişnuit. Mişcarea oamenilor îi trecuse şi lui un neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă aici. — Aşadar, pleci? îşi repetă întrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!… Are să-mi fie urât. Circul are să rămână gol fără tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă decât o fiară lacomă cu chip de om, ca directorul  nostru!…   . Paiaţa îşi îngropa obrazul bătrân şi zbârcit în blana ursului alb. Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parcă înţelegea că îl munceşte o durere. Omul se smuci deodată de lângă animal. Simţea că îl podidesc lacrimile. Nu voia să-1 vadă alţi oameni. Să vadă acest spectacol caraghios: August cel prost plângând!   Se smuci, deschise uşa cu zăbrele şi fugi făcând un semn în urmă cu mâna, peste umăr: — Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! […] Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietăţilor albe. Nu se cunoştea cer de pămînt, gheţuri de ape. Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri. Se mai afla oare undeva un cer limpede? Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor? Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista? Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind. Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi. Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată. Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul. — Egon, tu mai simţi mâinile? — Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele… Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite. — Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!… Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi!… Celălalt gemu.     Un timp au tăcut amândoi. S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier. — Egon… Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată… Măria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani… Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată… In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii. De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună? Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?…" Poate ia lecţie la pian… Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni. De-o săptămînă, de când sloiul s-a deschis pe neaşteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghiţit săniile, câinii, puştile şi cartuşele, sacii de blană pentru dormit, sacii de hrană… Toate s-au prăbuşit în adâncul verde al apei. Şi în aceeaşi clipă s-a şi închis capacui la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu straiele subţiri, fără arme, pe banchiza pustie. Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, cerul, soarele sus. Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei care se lasă pradă morţii fără luptă. — E cale de patruzeci şi opt de ore până la ţărm, la coliba noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă pornim chiar acum şi dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n-avem de ce ne pierde nădejdea. O să rămână o intâmplare ca oricare alta şi o să avem ce povesti. Gândeşte-te câte a îndurat Nansen şi prin câte a trecut el, fără să piardă nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore fără mâncare, fără somn, cred că nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e aşa? Am trăit noi împrejurări mai grele. Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vânători de urşi albi. […] I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau, cădeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasă şi îngheţată. Au prins de veste că, în loc să meargă înainte, rătăceau drumul. S-au pitulat după un adăpost. De atunci urgia n-a mai contenit. Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu aceleaşi valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi mai simt mâinile, nici picioarele, nu se mai p’bt mişca, îi cuprinde îngheţul, moartea înspăimîntătoare care preface trupul în sloi.     O clipă urgia s-a potolit. Vîntul a stat. A mai trecut o suflare. Şi deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre apus. Amindoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să le ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au căzut îndărăt. Era prea târziu. Istoviţi de foame, sleiţi de ger, nu se mai puteau clinti din culcuşul lor de zăpadă. — O cheamă Măria… Are să uite cuvîntul tată!… începu să aiureze Otto. Apoi rămase cu ochii sticloşi, căscaţi spre cerul sticlos. . Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea întinderea gheţoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo unde la capătul celălalt se afla coliba lor, cu învelişul cald, cu hrană şi cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemările depărtate ale lumii, din văzduh. Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene. Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir. Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se apropie ca toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi, în tumbe, salutând, răsucindu-se în paşi de vals, lipind călcâiele, defilând… Egon, vânătorul, închise ochii. Ştia acum că, fără îndoială, s-a apropiat clipa morţii, de vreme ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare năluciri. Închise ochii aşteptând moartea degeraţilor, care îngheaţă sângele inimii, după ce le-a înşelat mintea cu arătări nebuneşti. Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene şi se prefăceau în boabe îngheţate. Copila lui… Poate cânta acum la pian lecţia ei, fără nicio grijă… Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Întreabă: „Mamico, oare tăticu’ are să-mi aducă puiul de urs pe care mi 1-a făgăduit la plecare?… Spune, mămico! De ce plângi?…" Egon simţi că se cufundă în somnul cel mare şi negru, de unde nu se mai întoarce nimeni. Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul. Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl împingea, îi lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, aşteptând. Nu înţelegea de ce stau oamenii aceştia încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridică mâinile, de ce nu se deşteaptă din somn. Fram nu înţelegea aceasta. Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela altă dată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor sălbatice, îi vestise din depărtare că se află oameni pe aici, oameni din lumea cea de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi acum îi găsea neclintiţi. Făcu trei paşi îndărăt. Salută: — Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două! Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-1 întovărăşise altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stîncă. Îşi arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe şi salturile lui. Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui: — Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki. Celălalt aiura: — O cheamă Măria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată… El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol. Atunci, abia atunci, cu judecata lui învăţată de la oameni, Fram înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, aşa cum îl învăţase dresorul odată, în tinereţea lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struţki. Oamenii erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi atit de sleiţi de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la dânsul? Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise ceasul să cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focilor şi morselor? De ce întârzie? Mai repede! Să se sfârşească odată cu chinul acesta!… Unul aiura: — O cheamă Măria… împlineşte doi ani… N-are să mai spună niciodată… niciodată cuvântul tată… Celălalt repeta în neştire: — E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Muşcă… Sfârşeşte!… Ai milă, Fram, şi termină odată!… Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbuşite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune că e moartea prin îngheţ. Degeră mîinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi. Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârşea… Când au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea. — Egon!  – Otto! Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor. Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de ger. Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. Se ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie. Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la tâmplă. Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs. — Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort!… Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu ori mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta cu laba la tâmplă. — E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram?… Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul alb. Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în creierul lui istovit. Rostea numai: — Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase şi el. Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se fără putere, la pieptul unui urs. Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peşteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi cîştiga el prânzul şi cina, alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui mortale. Îi tari într-acolo. — Ce facem? întrebă Otto. — Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune rămăşag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira deloc! Şi nu s-au mirat deloc. Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Aşa cum era lista lui de bucate. Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zării. Începea amurgul polar. Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să călătorească pe oceanul pustiu. Pe amîndoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor? Dacă a plecat ?     Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne îngheţată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei. — Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic nu s-ar mai alege de noi! Vorbise Otto. Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dînşii, legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş: — Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nicio primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor săi… Nu e aşa, Fram?… Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un soldat care spune: „La ordin!", apoi se lăsă mai departe în patru labe şi continuă drumul alături. Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui are un ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât gloanţele din armele omeneşti. Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu opriri şi odihne, după cât se simţeau de istoviţi. Corabia nu sosise, îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei trei pui de urs. Scânceau flămînzi. Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la oameni, privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-şi vadă de drum. Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în colţul gurii. — Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească! rosti Egon. îl vezi ? Nu mă miră că ştie să deschidă un zăvor. Aceasta a învăţat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap să-şi elibereze puii din neamul lui… — Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă şi are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoresti. Tu ce părere ai, Fram, prietene Fram?… Fram mormăi. Dacă ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit că mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a păţit la fel şi, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare vînător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta. — Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am văzut eu în viaţă!… Intră în cabană şi răsuci resortul. Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deştepta această muzică. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile şi grădinile lor. Copiii întinzînd cornetul cu bomboane ca să-1 împartă Fram cu alţii; mâinile sfioase abia îndrăznind să-i atingă blana cu o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de departe… Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea şi înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare. Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau. — Îmi pare rău să-1 lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş despărţi de un prieten. — Dar e făcut pentru viaţa de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aci, de la el, de-acasă… Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai uitat ceva. Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au strigat.   — Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut cum se mirau toţi marinarii? Egon se urcă pe un vîrf de stâncă să privească. De acolo, de sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă ţărm. — Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat, Ne-a luat-o înainte! Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-1 alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca. — Aşadar… începu Otto. — Aşadar — sfârşi Egon — îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o spune, dar o arată destul de lămurit. Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile erau gata să despice apa, spre corabia din larg. Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întreblnd: — Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile acestea acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt!… Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de gândit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi rămase cu privirea aţintită înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape. — Hai!… rostiră vâslaşii, îndemnandu-se. Dă-i drumul! Înainte!…   cartea integrala o descarcati de aici...

SCHIŢA A ŞAPTEA  Insula lui Charles şi Regele Câinilor    „… urlând furioşi, ieşiră de prin stânci şi văgăuni,  O mie de sălbatici zdrenţuroşi,  Pociţi şi strâmbi ca nişte căpcăuni,  Şi tăbărâră asupră-i, fioroşi,  Cu arme stranii-n mâini, ciomege grele,  Pumnale ruginite, lăncii lungi  Sau fiare înroşite-n focuri rele…” „Să nu muncim de loc, lăsându-i doar  Pe-aceşri bicisnici robi, lipsiţi de har,  Să se spetească pe pământ mereu,  Căci minte n-au: muncească, deci, din greu!”   La sud-vest de Barrington se întinde insula lui Charles; în legătură cu ea ştiu o poveste, auzită mai de mult de la un matelot foarte versat în ştiinţa întâmplărilor ieşite din comun.   În timpul răscoalei victorioase a coloniilor spaniole împotriva bătrânei metropole, a luptat de partea Perului un anumit aventurier creol din Cuba, care, prin vitejia şi norocul lui, a ajuns să capete un grad înalt în armata patrioţilor. La terminarea războiului, Peru s-a pomenit, întocmai ca atâţia gentilomi curajoşi, destul de liber şi independent, dar cu punga cam goală; cu alte cuvinte, nu avea cu ce-şi plăti trupele. Dar creolul acela, i-am uitat numele, s-a oferit să-şi primească plata în pământuri, aşa că i s-a propus să-şi aleagă o moşie pe insulele Encantadas, care erau pe atunci, şi au şi rămas cu numele, proprietatea Perului. Ostaşul nostru s-a îmbarcat numaidecât, a explorat insulele şi s-a întors la Callao, unde a declarat că ar dori să capete insula lui Charles, urmând ca în actul de proprietate să se menţioneze nu numai că de-aci înainte această insulă, aparţine proprietarului său creol, dar şi că e definitiv independentă faţă de Peru, întocmai ca Peru faţă de Spania. Pe scurt, aventurierul nostru a obţinut titlul de stăpân suprem al insulei, devenind astfel unul dintre potentaţii acestei lumi.           El a dat cu acest prilej o proclamaţie în care-şi îndemna concetăţenii să vină în regatul său încă nepopulat. Vreo optzeci de suflete, bărbaţi şi femei, au răspuns la acest apel şi, fiind înzestraţi de către căpetenia lor cu cele necesare, inclusiv felurite unelte, precum şi câteva vite şi capre, s-au îmbarcat spre acel Pământ al Făgăduinţii; ultimul care s-a suit pe corabie a fost creolul însuşi, însoţit în chip bizar de o disciplinată cavalerie de dulăi fioroşi. Aceştia, aşa cum s-a putut constata în timpul călătoriei, refuzau să se amestece cu emigranţii, strângându-se ca nişte aristocraţi în jurul stăpânului lor pe dunetă, de unde aruncau priviri dispreţuitoare spre mulţimea de rând adunată pe punte, întocmai cum soldaţii unei gar nizoane instalată într-un oraş cucerit privesc de pe metereze gloata lipsită de glorie pe care au misiunea s-o supravegheze.          Insula lui Charles seamănă cu Insula Barrington prin faptul că e mult mai locuibilă decât alte părţi ale arhipelagului, dar e de două ori mai mare decât ea, având o circumferinţă de 40-50 de mile.          Debarcând în sfârşit pe insulă, oamenii s-au apucat, sub comanda stăpânului şi patronului lor, să-i construiască o capitală. Zidurile de zgură şi planşeele de lavă, aşternute frumos cu cenuşă, se înfiripau văzând cu ochii. Pe colinele mai puţin golaşe păşteau vitele, în timp ce caprele, aventuroase din fire, explorau platourile pustii din interiorul insulei, în căutarea ierburilor rare ce le servesc drept hrană. Cât despre ceilalţi desţelenitori, îşi aveau asigurată hrana prin belşugul de peşti şi de ţestoase.          Dezordinile care însoţesc de obicei colonizarea oricărei regiuni sălbatice, erau agravate în cazul de faţă de firea deosebit de arţăgoasă a multora dintre supuşi, încât maiestatea sa a fost nevoită în cele din urmă să proclame legea marţială. Creolul a urmărit şi împuşcat cu mâna lui mulţi rebeli, care, cu, intenţii dintre cele mai dubioase, se refugiaseră clandestin în interiorul insulei, de unde se furişau noaptea, tiptil, în incinta palatului de lavă. De remarcat, totuşi, că înainte de a recurge la asemenea măsuri drastice, înţeleptul monarh îşi alcătuise din oamenii mai siguri o gardă personală pedestră, subordonată cavaleriei canine.   Ne putem lesne imagina situaţia politică a acestei naţiuni nefericite, dacă ne gândim că toţi cei ce nu făceau parte din garda personală erau nişte conspiratori şi trădători înrăiţi. În cele din urmă, pedeapsa cu moartea a fost tacit abolită, regele Nimrodian dându-şi seama la timp că, dacă şi-ar aplica prea strict justiţia vânătorească împotriva unor asemenea supuşi, ar rămâne curând fără vânat. Elementul uman al gărzii a fost trimis la muncile câmpului, să cultive cartofi, iar regimentul canin a rămas singura forţă armată. Pe câte mi s-a spus, câinii erau de o ferocitate neobişnuită, deşi printr-un dresaj sever deveniseră docili faţă de stăpânu! lor. Înarmat până-n dinţi, creolul se plimba acum, însoţit de ienicerii lui canini, al căror lătrat înfricoşător se dovedi a fi la fel de eficace ca şi baionetele pentru a înăbuşi mişcările de revoltă.          Dar populaţia insulei, jalnic împuţinată ca urmare a aplicării justiţiei şi foarte puţin împrospătată prin căsătorii, începuse să-i ofere monarhului prilej de meditaţii amare. Trebuia neapărat să găsească un mijloc de a spori numărul locuitorilor. Având ceva apă şi fiind destul de plăcută ca aspect, insula lui Charles primea din când în când vizita unor baleniere străine. Pentru a-şi mări veniturile, maiestatea-sa le pusese totdeauna să plătească o taxă de ancorat. Acum, însă, urmărea alte scopuri. Folosind tot felul de vicleşuguri, începu să-i convingă pe unii marinari să-şi părăsească vasele, pentru a se înrola sub drapelul lui. Constatând dispariţia acestor marinari, comandanţii respectivelor vase cereau permisiunea de a porni în căutarea lor. Majestatea-sa le dădea această permisiune, nu însă înainte de a-i ascunde cu grijă pe fugari. În consecinţă, aceştia nu mai puteau fi găsiţi, iar navele plecau fără ei.           Şi astfel, datorită politicii cu două tăişuri a vicleanului monarh, naţiunea lui îşi spori simţitor rândurile, pe seama unor naţiuni străine, care-şi micşorau populaţia în mod corespunzător. Monarhul nostru îi răsfăţa pe aceşti venetici renegaţi. Dar stratagemele perfide ale prinţilor ambiţioşi sunt sortite eşecului, iar gloria lor e deşartă ! Intocmai cum pretorienii de origină străină, pe care împăraţii romani făcuseră imprudenţa de a-i introduce în statul lor, şi încă mai marea imprudenţă de a-i ridica la rangul de favoriţi, au sfârşit prin a-i răsturna de pe tron, tot astfel şi aceşti marinari nelegiuiţi, împreună cu întreaga populaţie şi cu ceea ce mai rămăsese din garda personală, au pus la cale o răscoală grozavă, sfidânduşi stăpânul. Acesta porni împotriva lor cu toată oastea lui de câini. O luptă pe viaţă şi pe moarte se încinse pe plajă şi ţinu trei ore, câinii bătându-se cu hotărâre şi curaj, iar marinarii negândindu-se la nimic altceva decât la victorie.   Trei oameni şi treisprezece câini rămaseră morţi pe câmpal de luptă, laolaltă cu numeroşi răniţi din ambele tabere, iar regele fu silit să fugă împreună cu rămăşiţele regimentului său canin, pentru a scăpa de inamic, care, aruncând cu pietre-n ei, îi fugări până-n inima pustie a insulei. Încetând urmărirea, învingătorii se întoarseră în satul de pe ţărm, destupară butoaiele cu spirt şi proclamară republica. Morţii fură îngropaţi cu toate onorurile cuvenite unor ostaşi căzuţi în război iar leşurile cainilor fură zvârlite cu scârbă în ocean.          În cele clin urmă, nemaiputând îndura atâta suferinţă, creolul fugar coborî din munţi şi se oferi să încheie pace. Dar rebelii primeau pacea cu o singură condiţie, exilarea lui necondiţionată. Şi astfel, prima corabie care acostă pe insulă îl luă pe fostul rege şi-l duse în Peru.          Istoria acestui rege demonstrează încă o dată cât este de greu să colonizezi o insulă pustie cu nişte pelerini lipsiţi de scrupule.             Fără îndoială că monarhul exilat în Peru, care-i oferise, undeva la ţară, un azil sigur în restriştea abătută asupra lui, va fi pândit fiece corabie venită din Encantadas, în speranţa că va afla veşti despre prăbuşirea republicii, despre căinţa rebelilor şi despre rechemarea lui pe tron. Căci el vedea desigur în republică o experienţă jalnică, sortită unui eşec grabnic. Dar nu! Insurgenţii se uniseră într-o democraţie care nu era nici grecească, nici romană, şi nici americană. Ba, de fapt, nici nu era o democraţie, ci o răscoalocraţie permanentă, ce-şi făcea un punct de onoare din a nu recunoaşte altă lege decât absenţa oricărei legi. Datorită marilor înlesniri acordate dezertorilor, rebelii îşi sporiră rândurile cu o sumedenie de netrebnici evadaţi de pe corăbiile ce poposeau la ţărmul insulei. Insula lui Charles deveni oficial refugiul asupriţilor de pe toate corăbiile. Fiece matelot fugar era aclamat ca un martir al luptei pentru libertate, şi dobândea numaidecât cetăţenia zdrenţuroasă a acestei naţiuni universale. În zadar încercau comandanţii vaselor cu pricina să-i recupereze pe marinarii fugari. Noii compatrioţi ai acestora erau gata să crape capul tuturor urmăritorilor, fie ei cât de numeroşi.   Tunuri prea multe nu aveau, dar cu pumnii lor nu era de loc de glumit. Aşa se face că, până la urmă, nici o corabie nu mai cuteză să se apropie de insula lui Charles, oricât de imperioasă ar fi fost nevoia de a-şi împrospăta proviziile: insula îşi câştigase o faimă rea, devenind o adevărată pacoste, un fel de Alsatia marină, un bârlog inexpugnabil al tuturor disperaţilor, care, în numele libertăţii, îşi făceau de cap. Numărul lor era în necontenită fluctuaţie. Marinarii care evadaseră pe alte insule, sau care fugeau de pe corăbii cu vreo barcă, se îndreptau spre insula lui Charles ca spre un adăpost sigur, dacă se aflau cât de cât în vecină-; tatea ei. Dimpotrivă, mulţi dintre locuitorii insulei, sătui de viaţa dusă acolo, fugeau din când în când spre insulele din apropiere, unde, dându-se drept marinari naufragiaţi, îi convingeau pe comandanţi să-i primească pe vasele lor, ce navigau spre litoralul spaniol, iar o dată ajunşi acolo căpătau şi ceva bani, de pomană.   În timpul primei mele vizite în arhipelag, într-o noapte toridă, când corabia noastră plutea învăluită într-o tăcere lâncedă, am auzit pe cineva de pe puntea din faţă strigând: „Lumină la orizont!” Ne-am uitat şi am zărit, lateral, un foc ce ardea, undeva pe un ţărm întunecat. Ofiţerul al treilea nu prea era familiarizat cu această parte a globului pământesc. Apropiindu-se de căpitan, îl întrebă:         -Să trimit o şalupă, Sir? Or fi, desigur, nişte naufragiaţi.         Căpitanul izbucni într-un râs sardonic şi, agitându-şi pumnul în direcţia luminii, trase o înjurătură şi spuse:          -Nu, nu, ticăloşilor, n-o să-mi şterpeliţi o şalupă în noaptea asta binecuvântată! Bine faceţi, tâlliarilor, că aprindeţi un foc pe insula voastră, ca pe-un recif periculos: oamenii înţelepţi nu se simt ispitiţi să se ducă să vadă despre ce-i vorba.   Potrivă se ţin cât mai departe de ţărm, de ţărmul Insulei lui Charles, adică… Braţează vergile, domnule secund, şi lasă lumina aceea la pupa!  

CAPITOLUL XVII   Ciuma, holera, vin din Orient. Dacă apucă să intre molima pe poarta Dunărei, nu mai poate fi oprită; ajunge până în inima Europei. Mai înainte vreme, navele de mare erau ţinute în carantină la gura Dunărei; acum, ca să nu sufere comerţul maritim, navele sunt controlate, dezinfectate şi deratizate – şoarecii sunt jertfiţi pentru sănătatea oamenilor. Comisia Europeană a Dunărei, c-o darnică mână, a înzestrat Sulina c-o uzină de apă – gratuit – c-un mare lazaret pentru izolare şi c-un spital modern pentru marinarii de toate naţiile. Dar spitalul e ocupat tot timpul de locuitorii Deltei – că altul nu-i în partea locului. După îndelungate lupte diplomatice, România câştigă oarecare drepturi în administraţia Comisiunii. Nenea Tomiţă, patriarhul, era primul doctor român numit şef al spitalului C. E. D. şi în acelaşi timp director al Serviciului Sanitar Român de la gura Dunărei. În dubla sa calitate avea pe lângă el un mare stat major de felurite naţii: chirurgi, agenţi sanitari, interni, intendenţi, infirmiere... În personalul spitalicesc erau şi două nurse, venite din Anglia. Debarcarea lor la gura Dunărei stârnise la început curiozitatea mahalalei. Domnişoare? Doamne? Văduve? Fete bătrâne? Călugăriţe? Ajutoare de medic? Surori de caritate? În scurt timp lumea a înţeles că erau un fel de infirmiere de bună calitate, primite în toate casele din societatea aleasă. Miss Doty şi Miss Sibyl. Englezoaice amândouă, dar tipuri diferite. Miss Doty – de 24 ani, părea de 34 – un colos de o viguroasă sănătate; mânca muşchi crud tocat şi bea sifon cu ţuică. Lumea îi zicea Huiduma. Avea obrajii îmbujoraţi, dinţii enormi de carnivor robust, ochii albaştri fără de expresie. Nici o cochetărie. Umbla ori în halat de spital ori în costum de turism, cu bocanci grei cu talpă de cauciuc. Pleca adesea la vânat în baltă, în tovărăşia unui tânăr rigid, flegmatic – Consulul englez, cu leafă dublă, ca în colonii. Fără să schimbe niciun cuvânt între ei, mergeau alături, geometric, ca două maşini automate puse în mişcare printr-un resort – nici o vorbă, nici un gest. Miss Sibyl – de 34 ani, părea de 24 – era fină, mlădioasă. Pielea avea o albeaţă de sidef, părul de aur, ochii albaştri vii, de-o seninătate cerească. Nu era o frumuseţe comună, voluptoasă – poate nici nu era frumoasă – dar avea ceva mai mult decât frumuseţe. Avea o atracţie, un magnetism uman care te robea de la prima vedere. Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor şi radia, cu surâsul el pur, numai bunătate şi simpatie. Miss Sibyl, care ştia bine limba franceză, în câteva luni învăţase şi româneşte; o luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. Înduioşată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. Nenea Tomiţă, după fiecare examinare, dădea nemulţumit din cap, fără să spună ceva precis. O văzuse şi doctorul Barbă Roşie, care se debarcase şi ţinea locul unui chirurg italian, plecat în concediu. într-o zi, în cancelarie, faţă de Miss Sibyl, doctorii vorbeau între ei: — Analiza arată bacili numeroşi. — Mă întreb cum o să suporte sarcina, când tuberculoza ei pulmonară avansează cu aşa repeziciune. — Trebuie bine supra-alimentată. — De asta am eu grijă! interveni Miss Sibyl; dar moralul e foarte scăzut... are o mare suferinţă sufletească... un fel de nostalgie... — Cu psihoterapia te lăsăm pe d-ta, care eşti specialistă! zise doctorul c-o blândă ironie. — Cher Maitre, ştiu că toţi medicii sunt sceptici când aud de tratamentul moral. Şi într-o limbă franco-română cu accent englezesc, Miss Sibyl îşi arătă părerile cu toată convingerea. — Viaţa şi moartea nu stau în mâna omului. El ajută numai natura. Dar ce-a făcut medicina contra bolilor nervoase, melancolia, neurastenia? Influenţa moralului asupra fizicului e aşa de mare, încât psihiatrii abili, azi, înlocuiesc durerile şi morfina cu vorbe bune şi sugestii raţionale. încă din antichitate se spunea că bolile sufleteşti nu se pot combate de medic, ci de filosof. — Nimeni nu poate nega, zise împăciuitor doctorul, că pentru nevricale, tratamentul moral este bun. Depinde de boală şi de bolnav. Pe negresa noastră o omoară însă clima, umezeala de aici. O să scriu la Bucureşti la Profilaxie, s-o internăm într-un sanatoriu: la Bârnova sau Bisericani... numai dacă ar fi locuri libere, că totdeauna sunt pline. Miss Sibyl simţise, pe când vorbea, că Barbă Roşie o examina cu priviri ascuţite, deşi în tot timpul el nu scosese nici o vorbă. Când doctorii au rămas singuri în cancelarie, Barbă Roşie începu, cu tonul lui obişnuit: — Mă rog, ce-i cu englezoaicele astea de care ne împiedicăm la fiecare pas? În spitalele din ţară nu suntem deprinşi cu asemenea marfă de lux, importată din Anglia. — Văd eu că te uiţi cam chiorâş la ele, dar ai să te deprinzi. Sunt nişte auxiliare excelente. În România nu le avem încă, dar trebuie să le formăm. Orice păreri vei avea despre femei, dar trebuie să recunoşti că ele au mai vii şi mai puternice sentimentele de afecţiune, devotament, milă, pentru a face binele aproapelui. — Eu mă îndoiesc şi de sentimentul milei la femei, căci una care în adevăr este miloasă, n-ar putea servi ca soră de caritate. Dacă rezistă la suferinţele bolnavilor, dovedeşte că-i lipsite de milă. — Ei, ăsta-i desigur paradoxul vreunui filosof mizantrop. Fapt e că genul feminin are monopolul carităţii. — De aceea caritatea e butoi fără fund! întrerupse Barbă Roşie muşcător. — Fii drept şi recunoaşte că cele mai moderne opere sociale şi ospitaliere, organizate pentru lupta împotriva mizeriei, sunt conduse azi de femei instruite, energice şi cu mult simţ practic. În speţă, această Miss Sibyl este o perlă, un rar exemplar uman. Dacă ai cunoaşte-o bine, te-ai înclina cu admiraţie în faţa ei. — Numai că eu am coloana vertebrală foarte puţin elastică. Şi, apoi, cunosc tipul fetei bătrâne din Anglia, unde, după cum se ştie, sunt mai multe femei decât bărbaţi. — Miss Sibyl, reluă nenea Tomiţă, este un tip foarte curios. Ea a făcut o şcoală de infirmiere după ce sfârşise studiile universitare. A fost logodită c-un lord foarte bogat. A rupt legătura, dezgustată de egoismul lui. A plecat în colonii. A stat câţiva ani în Indii şi în Egipt. Aci a venit din Port-Said, adusă de nevasta delegatului englez din Comisia Europeană, o colegă de şcoală. Miss Sibyl e o fiinţă de o rară distincţie sufletească; are cultură, bunătate şi un fel de demnitate britanică. Suflet virginal; un produs specific al aristocraţiei engleze. Nici o altă naţie şi nici o altă pătură socială, nu poate da asemenea exemplare ca fizic şi moral. Ia seama, e frumoasă, bogată şi totuşi îşi lasă lumea ei, străbate ţări şi mări, lucrează în spitale, în mijlocul suferinţei şi mizeriei omeneşti... Iată, se găsesc în lume şi asemenea tipuri... — Nu pot să mă împac însă, zise Barbă Roşie, cu nuanţa asta de pudoare exagerată pe care o are în ochi. N-o pot socoti în fond decât o ipocrizie... — Nu uita, dragul meu, ce a spus un moralist: „Ipocrizia este un omagiu adus virtuţii”. Caută să cunoşti mai bine pe femeea asta; n-ai să te căieşti; ascultă-mă pe mine! Şi nenea Tomiţă, surâzând blajin în barba lui albă, plecă sprijinit greoi în vechiul lui baston cu ţepuşă. Barbă Roşie rămase intrigat, curios să ştie mai mult decât auzise. Se hotărî în gând să fie mai atent. Era sătul de mamifere de duzină, trase în serie după acelaşi şablon. De mult îl chinuia pe el un dor ascuns, să întâlnească şi alte vietăţi, de-o specie mai rară. * Soarele râdea afară. Vuietul mărei se îngâna cu zgomotul vieţei din port. Evantia sta întinsă ziua şi noaptea. Se topea. Nu putea dormi. Număra bătăile ceasornicului de la palatul C. E. D. Patul o ardea. Asuda cumplit; şi noaptea storcea prosoape ude. Visuri urâte o chinuiau. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap până la picioare. Avea senzaţii nedesluşite şi impresia unei căderi. O frică vagă îi copleşise creierul ei de femee însărcinată. Îşi pipăia pântecele; simţea mişcările şi loviturile dinăuntru, care o făceau să tresară înspăimântată. închidea ochii şi se vedea întinsă pe masa de operaţie... spintecată... sângele roşu curgea în valuri... copilul mort... C-un gemăt sfâşietor deschidea ochii, căutându-şi salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. Nu se putea supra-alimenta; nu suferea carnea. I s-a adus fructe de sud: portocale, banane şi nuci de cocos; laptele acela dulce şi răcoritor îl sugea cu plăcere, ca şi în copilărie. Chinuită de ideea naşterii ce o aştepta, mărturisi toată drama vieţei sale. Miss Sibyl o mângâie, încercând s-o încredinţeze că poate să-şi refacă viaţa... că Neagu se va întoarce... că sigur o iubeşte încă... „Cum, răspundea ea plângând, cum o să se uite la mine, când între noi va fi copilul?... Asta-i grozav!... Să ai un copil de la un om pe care nu l-ai iubit niciodată!...” Pe copilul acesta care trebuia să vie, simţea că-l urăşte din tot sufletul. Ar fi voit să-l distrugă înainte de a veni pe lume, şi nu ştia ce să facă pentru asta. „Cum, adică nu-i nici un chip?” se întreba iritată. „Dar nu-l vreau... nu vreau să am copil!...” striga uneori furioasă, lovindu-se cu pumnii în pântece ca o nebună. Cu greu Miss Sibyl îi potolea violenţele care-i provocau cumplite crize de nervi. * Medicii au trecut în cancelarie. Miss Sibyl a rămas lângă bolnava extenuată. După ce îi puse un bandaj de alcool pe frunte ca so mai învioreze, ea se aşeză pe un scaun, ca să răsufle o clipă. Era istovită. „Ce încordare de nervi...” Deşi obişnuită cu operaţiile, niciodată nu avusese aşa emoţii... „O operaţie extrem de grea...” A fost nevoie de tăietura cezariană ca să salveze copilul. Şi în minte i se perindau toate fazele, imagini vii şi proaspete. Vedea pe nenorocita negresă, cu trupul negru, uscat ca o mumie, diformă, cu pieptul scobit, cu pântecele bombat, enorm... Simţea încă groaza prin care a trecut ţinând cornetul de cloroform sub nările bolnavei, cât a stat ameţită... „Cum aiura... până ce n-a mai dat niciun reflex...”. „...Ce artist e Barbă Roşie”. Îi apăru doctorul în strania lui înfăţişare, în halatul alb, cu ochii care sclipeau prin masca lui de chirurg. „...Cu ce siguranţă a trasat linia pe piele cu lama bisturiului... mânuit ca un creion de desen liniar... Ce mâni abile purtau foarfecele care tăia învelişul peritoneului.” „Ce încordare în clipele de aşteptare apăsătoare, până ce a ţâşnit primul scâncet, ca un strigăt de viaţă nouă...” Îi făcuse o impresie ciudată mica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră, cu ochii albi, care se agita mişcând degetele şi sugându-şi buzele... Stăpânită de teamă a stat tot timpul cât doctorul a făcut cusătura, până ce cloroformul s-a risipit şi bolnava a deschis ochii, pupilele şi-au recăpătat volumul... „Doctorul e desigur un adevărat artist!”, îşi zicea Miss Sibyl, simţind un fel de dorinţă de a-l vedea, de a-i arăta oarecum toată admiraţia ei acestui om... Evantia, întinsă, imobilă, nu mai simţea nici o durere. Cu ochii închişi într-o caldă moleşeală. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimat încă un rictus de suferinţă. Imagini, frânturi de gânduri, se înfiripau în mintea ei obosită. Voia să-şi pipăie pântecele, dar nu avea tăria să mişte mâna. Desigur că a spintecat-o... ştia că a fost adormită... dar copilul... unde o fi copilul?... băiat? fată? Şi ea începu să privească uşor, curioasă, printre gene. Miss Sibyl care se făcea că nu observă, ieşi în vârful picioarelor şi se întoarse imediat c-un pachet de pânzeturi. În zăpada albiturilor o pată neagră – capul micei negrese cât o nucă de cocos. Bolnava sta cu ochii închişi. Şi numai când auzi un slab scâncet deschise mari ochii care licăreau umblând după copil. Trăsăturile figurii contractate s-au distins. Un zâmbet palid alunecă pe buzele care începură a tremura. — Ei, vezi ce drăguţă e fetiţa ta? — A... a… mea... * O rusoaică zdravănă, care născuse de curând la spital, alăpta la început copila Evantiei. După câteva zile însă refuză să mai dea sânul unui copil negru, care nu era creştin – copil păgân, spuneau celelalte femei. Evantia era aşa de slăbită că nu putea să-şi facă datoria de mamă. Mica negresă fu hrănită cu biberonul de Miss Sibyl, care se conformă întocmai tipicului unei cărţi de puericultura. Copila creştea văzând cu ochii. Toţi făceau haz de drăguţa negresă – păpuşa de şocolată – privită ca o minune, o ciudăţenie a naturei, un mic animal rar şi drăgălaş. Evantia, în urma unei hemoragii ajunsese o umbră străvezie. De la Profilaxia Tuberculozei din Bucureşti venise răspuns că toate sanatoriile sunt pline. Numai după câteva luni, în primăvară, s-ar putea găsi un loc. Sentinţa se pronunţase. Doctorii o condamnaseră definitiv. Dar Miss Sibyl se încăpăţânase cu speranţa că o va putea salva. Ca să-i dea un balsam mântuitor vieţei sufleteşti, se întocmise un adevărat complot. Bolnava fu încredinţată că Barbă Roşie primise o scrisoare de la Neagu, prin care întreba de ea şi anunţa că se întoarce în ţară, trecând cu vaporul „Carpaţi” prin Sulina, pe la sfârşitul lunii. A doua zi, la vizita obişnuită, Nenea Tomiţă găsi bolnava transfigurată. Cu ochii lucitori, vioaie, c-un surâs duios pe buze. — Mi-i mai bine, doctore... încep să cred şi eu că pot să mă îndrept dacă o sa mă duc la munte... şi dacă vine Neagu. — Da... sigur... dacă o să mergi la munte – mormăi doctorul în barbă, fără să-şi descreţească fruntea. Un suflu de durere îi cuprinse inima. Se grăbi să plece. Pe sală se întâlni cu Barbă Roşie. — Ai văzut-o... biata fată... se apropie de sfârşit. — Tocmai, mă duceam s-o văd. Mi s-a spus că e mai bine. — Mai binele din urmă... pare remontată din cauza emoţiei... moare... asta-i... şi nimic nu-i putem face – sfârşi el brutal, dezolant. Când Barbă Roşie intră în cameră, bolnava îşi potrivea părul într-o mică oglindă pe care o ţinuse sub pernă. Zâmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. — Ai fost totdeauna drăguţ cu mine, spune drept, te rog, ce ţi-a scris Neagu? Doctorul se căută prin buzunare. — Nu-i la mine scrisoarea, dar pot să ţi-o spun pe dinafară. Mă întreabă ce face Sirena Neagră... dacă nu l-a uitat... zice că pe la sfârşitul lunii o să treacă pe aici... Evantia, ridicată în capul oaselor, asculta, sorbindu-i cuvintele. Scuturată de o tuse seacă, se lasă iar pe perină, apăsându-şi inima cu mâna ei uscată. Ceru să-i tragă patul lângă fereastră să poată privi spre mare. Veniră zile reci şi umede. Vântul din larg sufla cu îndârjire, mânând norii cenuşii pe deasupra valurilor răscolite. De câte ori răsuna un fluier de vapor, ea tresărea înfiorată, ca la o chemare pe care de mult o aştepta. Miss Sibyl îi adusese un binoclu. Bucuroasă ca un copil, de o jucărie minunată, privea cu el în depărtare, dar mâinile o dureau ca să-l ţină în dreptul ochilor. De câte ori apărea un penaj de fum în larg, bolnava începea să se agite: „e un vapor... de unde vine?” Obrajii i se aprindeau, sângele năvălea la inimă, îşi pierdea respiraţia. „Trebuie să vie... nu se poate să nu vie... odată şi odată tot are să vie...” Mai trăia numai susţinută de fantoma iubirii sale. Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor de cum apărea la orizont până ce ancora în port. Cunoştea după culorile pavilionului naţionalitatea fiecărui vapor. Într-o dimineaţă recunoscu tricolorul românesc fluturând în port. O apucase un tremur nervos. Cu greutate, Miss Sibyl, o potoli şi trimise un om să vadă ce vapor românesc sosise în port. Nu era cel aşteptat. Venise vaporul Bucegi nu Carpaţi. Bolnava căzu cu faţa în perne; plângând înăbuşit se întreba în taină: „de ce mă pedepseşte Dumnezeu?”. Acelaşi glas adânc din sufletul ei îi repeta chinuitor, cu răutate: nu se mai întoarce... n-ai să-l mai vezi niciodată... Şi zilele treceau. Epoca negurilor în Deltă sosise. Vaporii de apă care se ridicau din mare, de pe Dunăre şi din ghiolurile Deltei, rămâneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. Fumul vapoarelor îngroşa pâcla grea, apăsătoare. Soarele rămânea ascuns în perdele de neguri cenuşii. Sirene, fluere, bubuituri, se încrucişau repetate la intervale regulate, fără să ştii de unde vin. Vapoarele surprinse de ceaţă, pipăiau ca nişte orbi, semnalând de frica abordajului. Pâcla opacă, umedă, se lăsa jos învăluind portul într-un fum uniform, împăienjenind vederea şi apăsând respiraţia. Umezeala pătrundea până la oase. Numai suflarea vântului putea rupe în parte ceaţa, care se risipea în larg, sau rămânea prinsă ca o pânză de păianjen în pădurile de stuf din Deltă. Când lumina difuză înainta treptat apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bâjbâiau prin neguri ca să-şi găsească drumul pentru a intra în port. Bolnava se înăbuşea. Suprafaţa de respiraţie se micşora din zi în zi. De câte ori se lumina orizontul ea făcea sforţări ca să poată privi în larg. Bărcile pescarilor, cu pânzele albe, se vedeau ca nişte pasări zburând pe faţa apei, în zarea care unea cerul cu marea. ...Nici un vapor... enervată, obosită, bolnava se prăbuşea în perne. Buzele ei palide tremurau în rugăciuni mute, fierbinţi, înăbuşite de horcăieli în zguduirea acceselor de tuse. Misa Sibyl era veşnic lângă ea. Îi mângâia fruntea cu mâna ei fină şi moale. Îi aducea eter şi gheaţă. — Spune, dragă, ce vrei? — Vreau să trăiesc... de ce să... şi apucată de un acces de plâns convulsiv, se crampona disperată cu braţele ei uscate de gâtul lui Miss Sibyl, căutând parcă la sânul ei salvarea. — Nu mai plânge, nu te agita aşa că-ţi face rău. Doctorul Barbă Roşie, chemat, veni în grabă. Nenea Tomiţă nu era în oraş – Miss Sibyl înfricoşată îşi arunca ochii cu speranţă la doctor. — E prea agitată, nu ştiu ce să-i fac... — Să-i facem o injecţie. Ia să vedem cum stăm... aşa... respiră... încă odată... culcă-te şi înveleşte bine pieptul. Şi doctorul ridică uşor un colţ de plapumă! Privi cu groază picioarele umflate, păli şi începu să tuşească forţat ca să-şi ascundă emoţia. — Încearcă să dormi... aşa... închide ochii... Şi doctorul scoase un carnet din buzunar făcându-se că înseamnă ceva. Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. Dar în acel moment era cuprins de o suferinţă sfâşietoare, simţind că în faţa lui pluteşte, ca într-o atmosferă de mister, groaza sfârşitului fatal. În cameră se făcuse o tăcere solemnă. Miss Sibyl îşi ştergea pe furiş ochii, făcându-şi de lucru cu nişte albituri. Doctorul sta imobil, grav, c-o încruntată întrebare în ochii lui tulburi. „Ce-i de făcut?... Nimic”. Se uita îndurerat la umbra aceea de femee, un pumn de piele şi de oase, în care se stingea ultima pâlpâire a vieţei... o vedea aşa cum o cunoscuse întâia oară, scânteind de tinereţe şi sănătate... în frumuseţea ei sălbatică... la plajă, candidă... aproape goală... poleită de soare ca o sculptură antică... Sirena Neagră era admirată... iubită... adorată... „Ce viaţă scurtă şi fără de noroc”... Şi simţind că o revoltă neputincioasă îl înăbuşă, doctorul, reţinându-şi lacrimile, se ridică încet, apropiindu-se de pat. Bolnava sta cu ochii închişi. Dormea sau era trează? Doctorul se aplecă,– cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămâni – îşi apropie buzele de fruntea ei palidă, ca de ceară. Muribunda deschise ochii, deveniţi catifelaţi, nările începură a-i tremura şi mâna ei mică, uscată, se forţa să strângă mâna enormă a doctorului care-i mângâia părul. — Dormi Evantia... aşa... închide ochii... Şi ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. Doctorul a ieşit în vârful picioarelor urmărit de privirea infirmierei. Numai pe sală el, care se abţinuse de ruşine, izbucni într-un plâns zguduitor ca o descărcare nervoasă. Era singur, nu-l vedea nimeni. Ce noapte oribilă. O bruscă schimbare de vreme. Vântul trecuse la Nord. Suflarea lui îngheţase văzduhul! Primii fiori de iarnă. Cerul era o cupolă neagră sub care marea se vânzolea în spasme. Urlete, mugete, şuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot, se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. Aerul în luptă cu apa. Marea fierbea ca o căldare în clocot. Vapoarele îşi dublaseră legăturile la mal. Casele trosneau din temelii, uşile, ferestrele bubuiau, zgâlţâite de furia uraganului, ca în timpul unui bombardament de artilerie grea. Părea că lumea se năruie, că forţele oarbe, haotice ale naturei, erau încăierate într-o luptă înverşunată pentru o distrugere totală. Venise iarna – mânată de crivăţ din stepele ruseşti spre ţărmurile Mării Negre. ................................................ Prima noapte de iarnă fu ultima noapte a Evantiei pe pământ.     EPILOG   În câţiva ani... câte prefaceri... Sulina era în agonie... Gura Dunărei se împotmolea... Unde fusese apă acum era pământ... Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă” astupând canalul. Ziua şi noaptea se lucra scurmând zadarnic fundul mărei. Natura nu se lăsa învinsă. Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adâncime. Unele aşteptau în radă fără a putea să intre altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă. Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată. Ce-i de făcut? Să se înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea. Portul murea. * Doctorul, nenea Tomiţă, patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mâna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurând ca de obicei în barba-i albă acelaşi crâmpei de frază pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfârşească: „La vie... la vie... c’est la vie...” Doctorul Barbă Roşie îi luase locul la spital. Ciudat... omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femee – se însurase cu Miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale. Mincu, romantic şi sentimental – ironie a sorţii – se însurase cu Miţa Balot. De altfel doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model. Prima iubire a lui Mincu – femeea adorată, centrul universului – trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predând lecţii de pictură pe mătase. Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrânise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură durabilă, nici o mângâiere, căci nu iubise niciodată. „Numai mecanismul suvenirelor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pământ”. Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de Miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie ca o păpuşa de ciocolată. La început copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile lor. Ea se spăla mereu ca să devină albă şi adesea plângea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune „ţiganca”. Stamati Marulis a fost închis şi eliberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis... la casa de nebuni. Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. În fiecare dimineaţă, când fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-l chema în port. Conul Tudorache, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vamei. La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi: al Penelopei şi al lui Nicola. Alte două în stânga, la catolici: al Evantiei şi al maestrului Jak. Lulu, maimuţa, fără stăpân, intrase în pensiune. Doctorul Laboratorului de Bacteriologic găsi ocazia să facă interesante experienţe inoculându-i o serie de microbi ucigători. – Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei. * Două zile a stat Neagu în Sulina. Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un caric de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa. Barbă Roşie îl pusese în curent cu toate. De la vapor Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormântul Evantiei. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile care îi încântaseră odinioară viaţa. Parfumul trecutului, forţa suvenirelor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămânea încărcat de iubire, îţi evocă în câteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vârstei. Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţe – când viaţa întreagă atârna de o himeră. Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească... dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi. Şi când sui resemnat scara vaporului, în ora plecării, părea cu zece ani îmbătrânit. O forţă surdă îl încovoiase. Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare. Între pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă – cimitirul maritim. ...Acolo, în pământul mocirlos al Deltei, rămânea îngropată o parte din viaţa lui. Evantia... ...O biată plantă exotică... smulsă... transplantată... nu s-a aclimatizat... s-a ofilit... a suferit... a murit. Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa. Şi când simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese; ca să-şi revină, stăpân pe sine, strigă încordat timonierului de la cârmă: „vino tribord... ia capul la compas... Sud 8 grade Est... aşa... drept înainte”. Şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătând ţintă spre gura Dunărei care se pierdea în urmă. Şi deodată îi apăru în minte – ca un verdict al fatalităţii... moartea Sulinei. „Da! oraşul acesta e condamnat... oraşele au şi ele viaţă şi moarte... o aşezare omenească sub ochii noştri, menită să dispară. Poarta Sulinei se închide complet şi pentru totdeauna. Omul se retrage învins în luptă cu natura. Încearcă să deschidă o altă gură a fluviului. Sulina abandonată, dispare ca oraş. Creată din nevoile navigaţiei nu are raţiunea de a trăi când drumul navigabil se mută în altă parte. Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei. Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari uitat pe ţărmul mărei. Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cândva în viitor. Cine ştie peste câte veacuri se va răscoli ţărâna acestui muşuroi golit de furnicar. Cine ştie câţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii ca să reconstituie, din câteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută. Scheletele şi craniile descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfârşite asupra tipului uman care a trăit odată pe malurile acestea. Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci. Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei? Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare? Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară? Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu. Dar noi ce cunoştinţe avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea când Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe-aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara Sciţilor, în stepele Rusiei de azi?” Şi Neagu se trezi filosofând, ca de obicei în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată. Se întoarse să controleze cârma. Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă ia busolei. „Aşa!... bine! drept înainte!...” ” ...mai înainte... mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare...” Unde mă duceţi visuri deşarte? Pe câmp de ape fără cărare... Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă – făcând kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri. ... Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi Muşti de o zi pe o lume mică ce se măsură cu cotul... Noi copii ai lumii mici ...... Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici. Odată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se ştergea în zare: o pată... un punct... un fum... nimic. SFÂRŞIT