Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

CAPITOLUL XII   Vaporul Tunis, acostase la chei. După ce-şi goli magazia de marfă franţuzească, începu să-şi umple burta cu fasole românească pentru Marsilia. Căpitanul, un franţuz gros, c-un colier de barbă roşie se plimba singur pe dunetă. În papuci de catifea verde, c-o bonetă bască pe ceafă, cu pipa între dinţi, îşi făcea după obicei plimbarea de cents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis. Logaridis, bătrânul înţelept al portului, trecând spre birou, îl recunoscu de departe. „Căpitanul Andre... el trebuie să ştie... are să mă lămurească”... îşi zise în sine clipind des c-o vicleană bucurie. Într-o clipă îşi făcu planul cum să-l iscodească pe franţuz ca să poată afla adevărul, să-şi satisfacă dorinţa ce-i chinuia mintea de atâta vreme. Pe căpitanul Andre îl cunoştea de câţiva ani; făcuseră chiar împreună o mică afacere, odată când vaporul „Tunis” încărcase nişte cărbuni în Sulina. — A! Ha! Mon vieux! explodă franţuzul jovial, văzându-l pe bătrân urcând greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului. În careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de „Porto” şi un borcan de tutun „Caporal”. Bătrânul îşi potrivea limba ca să pronunţe cât mai corect franţuzeasca lui levantină, învăţată din copilărie în Pera. Cu tot planul făcut în grabă se simţea cam încurcat, neştiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la ţintă. O hartă marină, atârnată pe un perete în faţa lui, îi veni în ajutor. îşi aţinti ochii pe ea. — Cauţi vreun port pe harta asta? întreba căpitanul. — Da. Caut Guyana. — Ha!! ha! apoi, asta-i harta Mediteranei. — Nu ai una cu Guyana? întrebă cam ruşinat bătrânul. — De unde? Între Marsilia şi Galaţi n-am ce face cu harta coastelor Americii de Sud. Să-ţi dau un atlas. Şi căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi. — Uite între Amazon şi Orenoc, vin la rând cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Ţara asta se cheamă Franţa Equinopţială. Am pierdut-o prosteşte, cum am scăpat din mână şi Canada. Acum nu ne-a rămas aci decât bucăţica asta de pământ: Guyana Franceză. — Ai navigat prin părţile acelea? — De sigur. Un an întreg m-am învârtit în Antile, între Panama, Martinica şi Guyana. — Ce făceai pe acolo? — Întâia dată, pe când îmi făceam serviciul militar în marină, eram sub-ofiţer pe Condor, am transportat la Cayena nişte câini. — Câini? întrebă mirat înţeleptul. — Da. Am dus acolo două sute de câini de Pirinei. O rasă grozavă de câini mari ciobăneşti, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roşii, care atacau oamenii şi vitele de pe la ferme. — Mă rog, aş vrea să ştiu dacă se poate sau nu îmbogăţi cineva acolo? — Ce bogăţie se poate face într-o ţară care nu-i decât o imensă puşcărie? Toţi criminalii din Franţa, acolo sunt deportaţi. — Avem şi noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrânul. — A! desigur că-i un fost condamnat. Se poate recunoaşte uşor. Ia să-l căutaţi la piele, trebuie să aibă, tatuat numărul matricol de la puşcărie. Şi căpitanul vesel, guraliv, începu o poveste lungă cu amintiri şi isprăvi marinăreşti din vremea petrecută în Antile. Numai după ce s-a golit şi a doua butelie de Porto, înţeleptul bătrân coborî atent, cu mare precauţie scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut; diavolul curiozităţii îl aţâţa să audă din gura Americanului mărturisiri complete. * Acasă, seara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amândoi bătrânii şedeau la taifas. Pe masă o garafă de mastică bătrână de Hios. Blajin, mângâitor, înţeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-şi descarce inima către un bun şi vechi prieten. Şi limba Americanului începu să se dezlege, pe când ochii priveau fix în fundul paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo albă, mată, ca o pietricică de opal. Începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească, amestecată cu vorbe româneşti şi franţuzeşti. * Nicola Marulis era un copil când plecase din Sulina. Se îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca grâu de la Dunăre pentru Marsilia. Fiind mic şi sprinten îl rânduiseră la manevra pânzelor, tocmai sus, în vârful catargului, la rândunică. Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Tulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol ursuz. Şi pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai mult în necazul spaniolului. Ceilalţi marinari făceau haz de întâmplarea asta. Spaniolul, furios, de câte ori întâlnea pe băiat pe punte îşi strângea fălcile şi scrâşnea dinţii. Într-o dimineaţă, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pânzele întinse. Când s-a dat în grabă la posturile de manevră, s-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frânghie în catarge. Nicola, uşurel, a ajuns cel dintâi în vârf, la rândunică, pentru descrucişarea vergelelor. În urma lui spaniolul. Se găseau alături, luptând cu-n colţ de pânză, care-i înfăşură, zbătându-se în urletul furtunii. Nicola simţi deodată o lovitură puternică, făcându-l să scape pentru un moment de sub picioare frânghia pe care sta în echilibru. Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dăduse o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola şi-a înfipt mâna în beregata spaniolului. Şi s-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vântului, care culcase vasul pe o coastă între valuri. Ca nişte fiare turbate s-au încleştat cu manele şi cu dinţii, Luptă pe viaţă şi pe moarte. Lipiţi, cu burta de vergă, se smunceau cătând să se arunce unul pe altul jos, în prăpastia deschisă sub ei. Când Nicola a simţit că-i împins până la capătul vergii, gata să se prăbuşească, şi-a dat drumul, şi c-o mână a smucit cuţitul de gabier care-l ţinea deschis, legat c-o sfoară de gât. Sfoara s-a rupt şi dintr-o lovitură Nicola i-a împlântat lama în pieptul spaniolului până în plăsele. Amândoi deodată s-au prăbuşit de la înălţime ca nişte păsări cu aripile frânte. — Eu, explică Nicola, fiind la capătul vergii, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul fiind la mijloc a căzut pe puntea de lemn... — Şi?... întrebă Logaridis cu ochii scânteind prin sticla ochelarilor. — Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-au pus în fiare... M-au judecat... M-au condamnat... — La cât te-a condamnat? — La zece ani puşcărie... găsiseră cuţitul meu înfipt în inima spaniolului. — La zece ani, făcu Logaridis, clătinându-şi capul. Şi după câteva momente de tăcere, Nicola începu să înşire peripeţiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-şi facă osânda. Fusese îmbarcat pe Laura, o covertă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic. Ce chinuri îndurate în acea puşcărie plutitoare. Erau cinci sute de deportaţi îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, fără aer şi fără lumină. Pe rând îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai dornici decât de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineaţa, după ce strângeau hamacele în care dormiseră, se dezbrăcau în pielea goală şi-i împroşcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord. După câteva săptămâni de drum s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate. Galeţii, care-i rodeau până le sângerau gingiile, erau găuriţi de viermi. La primul mort, pe care lau aruncat în ocean, s-a răspândit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. În fiecare zi îi chiorau şi îi înăbuşeau cu fum de găinaţ de pasăre. Înainte de a trece tropicul i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. În faţa primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nici o deosebire. Ofiţerii, marinarii şi puşcăriaşii erau toţi egali. S-au luptat cu moartea cinci zile şi cinci nopţi după ce tromba fusese ruptă cu lovituri de tun. Laura, scăpată de naufragiu în larg, cu pânzele sfâşiate şi catargele rupte, făcea apă. Trebuia să se pompeze zi şi noapte. Dacă s-ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul se umplea şi se ducea la fund. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena. I-au cercetat, i-au înmatriculat pe piele şi i-au împărţit pe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de înmormântare al închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul era înfăşurat în pânză de sac şi pus într-un sicriu de lemn. Îl duceau cu barca la larg. Şi după ce preotul citea o rugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu şi-i făceau vânt în mare. Rechinii flămânzi, se repezeau şi-l sfâşiau înainte de a ajunge la fund. Aşa se învăţaseră blestemaţii lacomi că îndată ce auzeau sunând clopotul de înmormântare de la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură de carne de om. Cu Nicola la barcă mai era şi un arab din Tunis, condamnat la douăzeci de ani. Îşi silise nevasta să bea un pahar cu sânge cald, al amantului, ucis în faţa ei. Într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel. A doua zi, s-a aflat că a dispărut. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua că era păzită de santinelă. Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise şi-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. Îl văzuseră mulţi cioplind nişte lopăţele de lemn, dar nu-i dăduse nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru zile, un vapor francez a întâlnit sicriul plutind în larg. Arabul zăcea amorţit în el, mai mult mort decât viu. L-a pescuit şi l-a adus în port. Toţi condamnaţii erau chinuiţi zi şi noapte de ideea de a fugi. Deoparte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toţi; ea dădea mai multe şanse de scăpare. Pe toţi îi chinuia gândul să încerce a fugi pe apă. Cătau toţi cu ochii avizi înainte în largul oceanului; acolo era libertatea. Înapoi, pe pământ, era puşcărie, umilinţă şi moarte. Nicola îşi făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani şi cu dublajul douăzeci. Căci după ce-ai sfârşit pedeapsa, nu poţi pleca din insulă decât după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat. Şase inşi s-au înţeles să fugă pe apă. Trei luni de zile au ţinut pregătirile. Un italian tânăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un balot de pânză de vele. Un grec bătrân, lucrător la atelierul de reparaţii a vaselor, a construit un berton, un fel de barcă pe pânză, având numai coastele de lemn de ulm. Barca o ţinea ascunsă pe mal într-un stufăriş. Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiţi corsicani şi unul francez, uriaş, fost măcelar la Lyon, care-şi spintecase nevasta. Au strâns provizii de drum: pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiaşe din depozit. Şi într-o noapte au şters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vânt bun de la coastă. Repede au ieşit în larg. Trei zile şi trei nopţi au navigat în vederea ţărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei olandeze. Acolo era limanul de scăpare al tuturor evadaţilor. Nu aveau nici busolă nici hartă. Când se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre ţărm, strângeau pânzele şi legau în vârful catargului nişte foi de palmier, mascând barca din depărtare. Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcii a fost sfâşiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă şi au ajuns cu toţii teferi la mal. La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înţepeniseră picioarele cât au stat în barcă. Pe apă toţi se supuneau lui Nicola, care era căpitanul. Pe uscat însă măcelarul uriaş se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile deschizând drumul înainte. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele închideau la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă. Aveau de gând să meargă de-a lungul coastei până ce întâlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pământul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaştinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurii şi s-au rătăcit. După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viaţa animalelor sălbatice. Mâncau plante şi bureţi. Noaptea, de groaza jaguarilor, se căţărau în copaci şi-şi făceau culcuşul acolo. Într-o zi au dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. Au trebuit să schimbe direcţia deoarece erau bombardaţi cu pietre şi cioate. Altădată le-a ieşit în cale un şarpe veninos. Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari ca nişte vulturi. Decât să moară de foame şi de mizerie, mai bucuroşi erau să se întoarcă la puşcărie. Dar nu ştiau pe unde să apuce. Şi Nicola închise pentru o clipă ochii repetând de câteva ori: — Ce viaţă! Ce viaţă am dus acolo în pădurea cea sălbatică. N-ai să crezi când ţi-oi spune că am mâncat carne de om... — Cum?... carne de om?... ai mâncat carne de om? întrebă îngrozit Logaridis. — Da. Am mâncat carne de om. „Unul dintre noi, un italian era slăbit, nu mai putea merge din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că până seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut. Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure şi începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Şi mirosul de friptură îmi gâdila nările, iar gura îmi lăsa apă.” „Ne-a căzut în mână un pui de căprioară sălbatică”, zice măcelarul, cu ochii ţintă la jăratic. Eu şi corsicanul l-am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă. Grecul cel bătrân nici n-a atins friptura. S-a culcat, văitându-se că-i bolnav. După miezul nopţii se apropie tiptil şi mă întrebă în şoaptă: „Ei, a fost gustoasă friptura?” Zic: „fragedă şi dulce-i carnea de căprioară”. El râde înfundat. „Era carne de om”. „Ce spui?...” Şi simt deodată că mă iau nişte fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătând muteşte la cei care dormeau în jurul focului. — Am văzut ieri, şopteşte el, cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiş... — Hai, zic, înapoi, că ne vine şi nouă rândul. Ne-am sculat binişor, să nu ne simtă, şi am plecat amândoi prin pădurea întunecată. Când s-a făcut lumină eram departe. M-am suit în vârful unui copac înalt, şi de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Aşa am putut găsi în ce parte se află Cayena. După patru zile de mers am ajuns la primul post şi ne-am predat. După o săptămână i-au prins şi pe ceilalţi tovarăşi! Ne-au judecat şi ne-au condamnat: pe mine la trei ani, grecului şi corsicanilor câte cinci ani, iar pe măcelarul francez la moarte pentru canibalism. I-au tăiat capul la ghilotină faţă de toţi condamnaţii, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproşi de pe insula Carantinei. — Cum, între leproşi? întrebă Logaridis. — Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc; am scăpat fără să mă molipsesc. Şi pentru buna purtare ce am avut m-au graţiat. — Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace? Vezi, că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rândul condamnaţilor am trecut în rândul concesionarilor. Mi s-a dat pământ de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurenţiu. Şi Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viaţa în colonie. Un grup de douăzeci oameni lucrează în comun. Statul dă sămânţă, unelte şi material de construcţii. Fiecare om are drept la o vacă şi la o scroafă. După defrişarea locului şi facerea drumurilor, liber este fiecare să-şi lucreze lotul de pământ cum vrea, pe cont propriu. Rămâne deplin stăpân. Mai toţi se însoară. Statul se obligă să-ţi dea şi nevastă. Mulţi îşi aleg nevasta chiar din femeile condamnate, care sunt ţinute sub îngrijirea călugăriţelor misionare. Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femee blândă şi muncitoare, dar n-a avut noroc. A murit muşcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dăduse la şcoala călugăriţelor Sfântului Iosif. Acolo a crescut şi a învăţat carte bună franţuzească. — E adevărat că ai făcut cultură de cafea? întrebă Logaridis. — Da. Aveam câte puţin din toate: cafea, piper, banane şi ananas, care creşte acolo până la zece kilograme bucata... — Şi cât câştigai? — Prea puţin. Nu poţi face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa. — Oricum, trebuie să fi strâns ceva... — Tot ce-am agonisit, am cheltuit cu drumul. Biletele de vapor până la Marsilia m-au costat o groază de parale. — Ei, şi n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă, undeva? — Nu... nimic. Şi bătrânul înţelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă şi începu să se plimbe prin cameră pufnind şi bombănind cu necaz... nimic... ni... mic...  

Adio Ringo de Traian Tandin Afară era frig şi ploua cu găleata. — Ce vreme rece, îngână Micu. De două zile o ţine tot aşa… Îşi dezlipi privirea de la fereastră, întorcâdu-se cu faţa la prietenul său, faimosul Ringo. Câinele stătea culcat pe covor, cu botul întins pe labele din faţă, lăsând impresia că aţipeşte; tresărea uşor şi ridica leneş din pleoape, când rafale mai puternice de ploaie se încumetau să-nfrunte geamul. Lupta picăturilor de ploaie semăna cu un dans vioi în care-şi dădeau mâinile sute de dansatori; şirurile lor se lăţeau şi se subţiau ca o magmă, desenând tot felul de contururi stranii, care lui Ringo îi trezeau în minte visul de peste noapte. Cam tot aşa arătaseră şi făpturile acelea din vis şi dispăruseră la fel de repede… închise ochii. Era mai bun un puişor de somn. Încercă să adoarmă, dar nu reuşi. De fapt, nu-şi prea aducea aminte când adormise el înainte de a pleca într-o misiune. Cazuri rare… când poate fusese prea obosit. Acum nu era obosit. Dormise noaptea, însă nu se odihnise prea grozav din cauza ploii care răpăise tot timpul pe acoperişul cuştii. Apoi, da! Iarăşi păcătosul ăla de vis! Se trezise din somn de mai multe ori, până să-i vină Nada în ajutor. Cum oare poţi dormi liniştit când te-aleargă, fie şi în vis, o haită de lupi fioroşi şi flămânzi? Reuşise o bucată de timp să-i păcălească şi să se ascundă de ei folosindu-se de toată ştiinţa sa de câine poliţist, învăţată de la Micu. Şi poate că nu s-ar fi priceput s-o folosească, dacă la fiecare impas nu apărea, prin ceaţă, mâna salvatoare a dresorului său, care îi indica prin semne ce trebuie să facă. Şi atunci, executând comanda lui, reuşea să scape; urletul lupilor rămânea tot mai în urmă, iar el îşi continua drumul cu mai puţină frică spre limanul salvator, pe care spera să-l găsească. Dar, după un timp, urletul haitei se-auzea din nou. Iuţea pasul pe zăpada îngheţată din pădure, căutând disperat mâna lui Micu. Nu era. Poate că nici nu putea s-o vadă din cauza pânzei de ceaţă pe care apăreau şi dispăreau chipuri nedesluşite. Avea impresia că ele îi voiau răul, că fugeau paralel cu el şi în faţa lui, pentru a ascunde mâna stăpânului său. Dar chipurile acelea nu-i voiau răul, aşa se părea, din moment ce ele se scurseră ca o săgeată de fum în urma lui, în direcţia de unde venea pericolul. Ringo putea vedea acum clar, dar mâna salvatoare întârzia, în timp ce-n urma sa simţea goana şi suflul nebun al lupilor. Desluşea în foamea lupilor nu una oarecare, ci foamea răzbunării! O răzbunare cruntă, şi nu pentru că el ar fi trecut de partea omului, în slujba lui, ci pentru că atunci când o salvase pe Alina, omorâse doi lupi… Haita din vis se desfăcuse-n două, apoi în patru, pentru a-l împresura într-un cerc ucigaş. Disperat îşi îndreptă capul în dreapta şi-n stânga, căutând să zărească mâna salvatoare. Îşi dădea seama mai bine ca oricând că fără ajutorul stăpânului său, fără ocrotirea lui, fără supunerea faţă de el, era o biată vieţuitoare sortită pieirii. Haita se apropia, iar crengile sure ale copacilor tremurau de urletele ei. Norii se lăsaseră şi ei mai jos pentru a urmări măcelul. Singura sa şansă de supravieţuire era numai să fugă. Dar lupii erau şi ei destul de vicleni, căci alergau în jurul lui într-un cerc pe care-l micşorau cu fiecare ocol. Strâmtorat, Ringo începuse să urle, un urlet mai fioros decât l-ar fi scos vreodată oricare lup, un urlet prevestitor de moarte şi poate de o ultimă speranţă. Şi deodată, când îl despărţeau numai câţiva paşi de dinţii ucigaşi, din direcţia unde el voise să facă breşa, apăruse Nada, căţeaua căreia îi datora mult respect, mai ales acum când îi purta în pântece viitorii urmaşi. Nada era necruţătoare, iar lupii, care cunoşteau pericolul şi furia dezlănţuită, a unei lupoaice cu pui în pântece, se dăduseră în lături chelălăind de durere. Colţii ei erau neiertători. Ringo prinsese şi el curajul unui lup feroce, şi haita fusese pusă pe goană… — Ce-i, Ringo? întrebă Micu auzindu-l că geme. Câinele era cu ochii deschişi. Dădu din coadă. — Te gândeşti şi tu la ploaia de afară? Ringo dădu din nou din coadă, de data aceasta mai vioi. — Aşteptăm telefonul. Tu mai odihneşte-te, c-o să-ţi prindă bine. Ringo se gândi iarăşi la vis. Oare Nada urma să nască chiar în acea zi, şi de aceea apăruse ea în vis, în ajutorul lui? Sau poate că ea era cea care avea nevoie de ajutor? Nu, căci Micu ar fi ştiut şi n-ar fi lăsat-o singură. Apoi nici chipul stăpânului său nu trăda o asemenea îngrijorare. A! Poate c-o visase pe Nada fiindcă fusese prima noapte când ea lipsise din cuşca alăturată de a lui! Nu-i mai simţise răsuflarea aceea apăsată din ultimul timp, când îşi dădea seama de greutatea vie pe care ea o purta în pântece şi care o obosea tot mai tare. Da, da, probabil lipsa Nadei, singurătatea îl împinsese la un asemenea vis. Ringo privi cu încredere la Micu, la cutele de pe faţa lui, dar nu descoperi nimic neobişnuit. Urma, aşadar, o misiune cum fuseseră multe altele, cea de astăzi fiind poate ceva mai dificilă datorită ploii torenţiale de afară. Apa spală repede urma de miros şi în asemenea situaţii el putea face foarte puţin. Dar poate că se aştepta să stea ploaia… Sau misiunea lui nu era legată de vreo urmă de afară… În cameră zbârnâi strident telefonul. Ringo se trezi din amorţeală şi se ridică pe labele din faţă. Nu era pentru prima oară când se afla în biroul căpitanului Roman şi aştepta împreună cu Micu acest clinchet care, în cele mai multe cazuri, reprezenta semnalul de plecare. Căpitanul Roman îi era prieten, colaboraseră în multe misiuni, unele foarte grele. Micu ridică receptorul, iar câinele, auzind vocea de la celălalt capăt al firului, ciuli urechile. Era Alina, o altă fiinţă omenească care îl iubea mult pe Ringo. — Da, dragă, eu sunt la telefon, răspunse Micu. — Eram îngrijorată de vremea asta şi nu ştiam dacă aţi plecat. — Nu, încă n-am plecat. Aşteptăm telefonul căpitanului Roman. Criminalul a fost văzut în pădurea Corbeanca. — Cum, aşa departe? se miră femeia. — Da, caută să se-ndepărteze cât mai mult. Probabil că şi acum fuge… — Şi era tânără femeia? — Destul de tânără. Treizeci şi cinci de ani. — Vai! se auzi exclamaţia Alinei. E un nemernic! Să nu-l scăpaţi! — N-o să-l scăpăm, întări Micu. — Auzi, Ringo e lângă tine? întrebă Alina cu o altă tonalitate în glas. Auzindu-şi numele, câinele scheună recunoscător. Se târî cu mişcări rapide şi mai aproape de aparat, privind la stăpânul său. — E lângă mine, stă şi mă priveşte, îi răspunse Micu zâmbind. Parcă ar dori să asculte ce vrei să spui. Ringo scheună iar şi mişcă mărunt din bot. — Spune-i să nu-l scape. Drept recompensă, o să-i pregătesc eu masa de seară. — Bine, o să-i spun. — Şi de tine o să am grijă, adăugă Alina ca o dezmierdare, şi de oaspetele nostru… — Care oaspete? — Ehe… Surpriză! — A venit cumva medicul veterinar de la Sibiu? întrebă Micu nerăbdător. — Da. A şi consultat-o pe Nada. Auzind numele căţelei, Ringo ciuli urechile şi mai trase un scheunat. — Zău? Ce repede a venit… Te rog să-i mulţumeşti pentru grija lui. Şi ce spune? — Că nu va avea o naştere tocmai uşoară. E slăbită. — Bine, dar noi am îngrijit-o… — N-are a face. Sarcina-i sarcină! zise femeia. Acum te las. Succes şi ţie, şi lui Ringo. — Mulţumesc. Telefonul sună iarăşi. Micu ridică receptorul, iar Ringo îşi luă obişnuita poziţie de aşteptare, ciulind urechile. — Da, să trăiţi! Plutonierul Micu. Aşteptam telefonul dumneavoastră. Urmă o conversaţie scurtă, din care Ringo înţelese, după gravitatea vocii din aparat şi după înfrigurarea de pe faţa lui Micu, că semnalul fusese dat şi misiunea începea. — Coborâm imediat la maşină şi trecem să vă luăm. Să trăiţi! mai zise Micu şi închise telefonul. Hai, Ringo, că avem serios de lucru! atinse el uşor ceafa animalului. Ai auzit ce te-a rugat Alina. Trebuie să-l prindem cu orice preţ. Ia-ţi şi hamul până la maşină! Îi arătă nişte curele împăturite frumos. Ringo, care ştia lecţia, aportă hamul şi aşteptă să i se-deschidă uşa. Când i se deschise, păşi înaintea stăpânului. Pe hol erau mai mulţi cetăţeni, martori ai unui accident de circulaţie, după cum prinsese Micu din zbor. Când îl zăriră pe Ringo cu hamul în gură, se ridicară în picioare şi-i făcură culoar de trecere. Ringo era un câine foarte frumos şi impunător. — Cum ştie să ducă hamul în gură! se miră o bătrânică. Câinele meu poţi să-l baţi, să-l omori, şi tot nu poate învăţa aşa ceva. — Da’ unde vă duceţi cu el, tovarăşe plutonier? După criminal? întrebă alt cetăţean. — Pentru Ringo n-are importanţă. El ştie că merge în misiune. — Oo… Ringo. Ce nume frumos! aprecie bătrânica. Pe-al meu îl cheamă Ţucurel şi e mai mic… Daţi-mi voie să-i spun şi eu lui Ringo o vorbă bună. Succes, Ringo! — Succes, Ringo! se auziră alte voci în spatele subofiţerului. Să nu-l laşi să-ţi scape! Câinele se arătă impasibil la urările lor. Mişcase doar vag din coadă când îşi auzise numele. Pentru el, îndemnurile şi laudele străinilor nu reprezentau ceva deosebit. Când însă acestea veneau din partea celor apropiaţi şi în special de la stăpânul său, simţămintele îi erau cu totul altele. O simplă mângâiere a lui Micu, o vorbă încurajatoare ca „Hai, băiete! Hai…” sau o mică laudă: „Bravo, Ringo!” constituiau pentru el o mare bucurie. Ajunşi la maşină, subofiţerul îi luă hamul din gură şi-l îndemnă să se urce în spate, la locul lui obişnuit. Un singur salt şi Ringo fu în maşină, instalându-se comod pe preşuleţul ce-i era destinat. Micu avea grijă de toate când era vorba de câinele său şi lui Ringo nu-i scăpă faptul că, în afara culcuşului moale ce-i fusese aranjat, stăpânul său urcase în maşină şi două sufertaşe… Masa lui Ringo era întotdeauna respectată şi nu de puţine ori Micu împărţise cu el pachetul cu sandvişuri pe care Alina le pregătise soţului său. În multe situaţii, în cazul unor misiuni prelungite, stăpânul său nici nu punea gura pe mâncare, uita pur şi simplu de ea, în timp ce lui întotdeauna i se respecta tainul. Dar atunci nici el n-avea poftă de mâncare, o refuza privind tot timpul la stăpânul lui. Îi înţelegea frământările sau mâhnirea şi suferea şi el. În acele clipe ar fi fost în stare să facă orice, peste puterile lui, pentru a zări măcar un licăr de zâmbet pe chipul lui Micu. Se aşeza drept în faţa lui şi îl privea fix în ochi. Apoi dădea drumul la câte un scâncet, ca să-l facă atent că el este gata să reia totul de la capăt, să execute orice i se va cere. Şi dacă Micu îşi schimba cumva poziţia, şi-o schimba şi el, aşezându-se din nou în faţa stăpânului. De multe ori în asemenea cazuri, urma o mângâiere sau un cuvânt de alinare. Prin asta i se iertau greşelile sau se făcea înţeles că el nu poartă vina insuccesului. Oricât de întristat ar fi fost Micu, nu se despărţeau niciodată supăraţi. Întotdeauna, la sfârşitul unei misiuni, în care lipsise acel „Bravo, Ringo!” stăpânul său tot găsea câteva clipe să se joace cu el. Ringo era un câine cu mult bun simţ şi chiar din joaca aceea puţină, la despărţire, după insucces, el lua aminte şi învăţa ceva. Că în noua misiune trebuie să fie mai atent şi să se concentreze mai mult pentru a da satisfacţie, pentru a obţine mult doritul „Bravo!”. Maşina îşi continua cu greu drumul prin ploaie. După două ore de mers, opri în faţa unui post de miliţie. Aici, contrar aşteptărilor lui Ringo, care se şi ridică în picioare, nu se dădură jos din maşină. Şoferul claxonă de câteva ori, iar Micu îi spuse câinelui să stea jos. Ringo se execută şi îşi mută privirea la uşa din dreapta maşinii, aşteptând curios să vadă cine va urca. Uşa se deschise şi în maşină intră repede căpitanul Roman. — Să trăiţi! îl întâmpinară subofiţerii. — Noroc! dădu el mâna cu fiecare. Oo, ce plăcere! exclamă când îl văzu pe Ringo. Bună, Ringo! Animalul se gudură şi-i dădu laba. În tine ne sunt speranţele. Câinele întinse botul înainte vrând să atingă faţa ofiţerului, dar Micu îl opri: — Nu-i frumos. Gata, ajunge! Ajunge… Şoferul învârti cheia în contact. Maşina începu să-şi ia din nou avânt. — Brr! Şi ce-i toarnă! se zgribuli căpitanul pe locul său, înfăşurându-şi mai bine raglanul în jurul corpului. — Frig, confirmă şi şoferul. De mult n-am mai avut o toamnă ca asta. — Datorită ploilor nu s-a cules încă toată recolta, adăugă Micu. Dar unde este şeful de post? — E sus, la deal! răspunse ofiţerul. L-am trimis înainte să mobilizeze sătenii. Ne-am gândit la o scotocire şi mizăm pe ajutorul oamenilor. — Înţeleg, făcu Micu din cap. Ringo nu poate face mai nimic pe o ploaie ca asta. Adio urmă de miros… Câinele se foi în culcuş privind atent când la stăpânul său, când la căpitan. — Da… Tocmai de aceea ne-am gândit la o scotocire, confirmă Roman. În afară de simpla misiune de însoţire, câinele va intra în adevăratul său rol numai dacă va sta ploaia. Şi va trebui să stea naibii odată! aruncă ofiţerul o privire rea la stropii mari de apă ce alunecau pe parbriz. Satul Pietricica, un sat cu case rare, era aşezat pe coama unui deal. La şcoală, se adunaseră mai toţi sătenii. Coborî mai întâi căpitanul Roman, îl urmă Micu şi apoi Ringo. Văzându-se jos, câinele cercetă mai întâi locul cu privirea, mirosi, se scutură de câteva ori şi alergă câteva ture în jurul maşinii, sub privirile curioase şi admirative ale cetăţenilor. Alergarea nu dură mult; câinele se scutură de apă şi o tuli pe treptele şcolii după stăpânul său. — Ringo e dispus, după cum observ, îi strecură căpitanul lui Micu pe coridor. — Aşa şi aşa… făcu Micu. L-a frământat ceva de dimineaţă. Poate că îl mai încearcă vechea suferinţă… Cred că de-acum încolo îi vine pofta de treabă. Aici e la munte, aer proaspăt… — Probabil că şi ploaia asta l-a ţinut în amorţeală. În uşa celei mai mari săli de clasă, îi întâmpină plutonierul Năstase. — Cum stăm? întrebă Roman. — Bine, tovarăşe căpitan. I-am adunat pe oameni într-o clasă şi i-am pus în temă; au răspuns cu toţii apelului nostru. Au vrut să vină şi femei şi copii, dar nu era cazul. — Categoric. — Totuşi, de câţiva bătrâni tot n-am scăpat. — Frumos din partea lor. — Aşa este. Tocmai de aceea nu m-am încumetat nici eu să-i refuz. — Ai făcut foarte bine. Sunt convins că, toţi sunt oameni dintr-o bucată şi nu se cădea să-i refuzăm. Şeful de post se salută cu Micu, apoi îi aruncă o privire caldă lui Ringo, pe hol apăru şi Tudorică, şoferul, care rămăsese să încuie maşină. Era prieten vechi cu Năstase. — Să trăiţi! îl întâmpină şeful de post, căci Tudorică era mai vechi în grad decât el. — Las’ că am eu grijă… glumi Tudorică, apoi se îmbrăţişară. Căpitanul Roman se prefăcu că n-aude răspunsul şoferului şi intră în clasă. Când Micu vru să-l urmeze pe ofiţer, Ringo îl apucă uşor de pantalon. — Tovarăşe căpitan, zise Micu, eu mai rămân puţin afară cu Ringo. Are nevoie de puţin… antrenament. — Bine, zâmbi Roman. Rămâi cu el pe sală. Căpitanul intră în clasă urmat de şeful de post şi de Tudorică. Oamenii se ridicară în picioare. Ofiţerul îi salută din cap şi-i rugă să ia loc. Sătenii se aşezară cu toţii: — Tovarăşi, vă mulţumesc pentru bunăvoinţa dumneavoastră de a ne ajuta. N-o să lungim vorba, căci timpul ne presează. Vom forma două echipe; una merge cu noi şi cu câinele, pe urma criminalului, iar cealaltă va rămâne în sat, gata să intervină. Pe hol se auzi un lătrat urmat de câteva râcâituri la uşă. Sătenii făcură linişte ca la comandă. Uşa se deschise şi în sală îşi făcu apariţia Ringo, urmat de stăpânul său. Câinele înaintă câţiva paşi, mirosind pe jos, pe podea, apoi se opri, aruncând o privire oamenilor din sală. Sătenii se foiră în bănci, ba unii se ridicară-n picioare, să-l vadă mai bine. Căpitanul Roman îi făcu semn lui Ringo să stea culcat lângă catedră, dar câinele nu se execută până ce n-auzi „Culcat”! din gura dresorului său. — Gata, e tocmai bun de treabă, îi şopti Micu ofiţerului. — Bine, făcu Roman. Aşadar, urmă el, vom lăsa o echipă aici, în sat, iar pentru scotocire vom face grupe de câte doi oameni. Înainte de a pleca, rog pe tovarăşa Maria, să ne mai povestească o dată ce a văzut. Se ridică o tânără cu obrajii roşii şi c-o privire ageră, inteligentă. — D’apăi, să vă spun. Acum patru ceasuri mă aflam în poieniţă, la deal; am acolo o palmă de loc. Vântul şi ploaia mi-au culcat porumbul şi m-am gândit că dacă nu mă duc să-l culeg, vor putrezi ştiuleţii pe pământ. Îmi luasem cu mine un sac şi-am început să rup ştiuleţii. Am auzit foşnind ceva. La început am crezut că e ploaia, sau că am călcat pe vreun cocean. Când însă m-am oprit, iar am auzit foşnetul, ceva mai tare ca prima dată. M-am uitat în jur. Ajungând cu vederea la căpiţa de paie din capătul arăturii, mi s-a-mpietrit inima! Din căpiţă ieşise un om. L-am văzut bine la faţă, că doar nu eram departe, şi m-au luat căldurile când am văzut că are un cuţit în mână. Nu ştiam ce să fac. M-am gândit să nu m-arăt că mi-e frică, şi i-am dat bună ziua. S-a speriat şi el; a răspuns ceva şi a ascuns repede cuţitul. Stătea mereu cu faţa aşa, într-o parte, ca să nu-l văd bine, şi avea gulerul fâşului ridicat. Mi-a spus că s-a rătăcit de geologii care lucrează în zona noastră. I-am zis că eu nu i-am văzut şi să meargă în sat să se intereseze. Atunci el m-a întrebat încotro e satul. Arătându-i poteca, mi-a mulţumit şi a luat-o la picior. — Cum arăta? Cum era îmbrăcat? o întrebă căpitanul. — Era aşa, înalt, ca alde Stanciu Iepure. — E aici Stanciu? Cel pomenit se ridică în picioare. — Şi la corp îi seamănă, aprecie Maria. Şi la vârstă... — Deci, în jur de 1.80 în înălţime, circa 40 de ani, slab… — Numai că la faţă era mai prelung şi avea nasul coroiat. — Mai departe, o îndemnă ofiţerul. Ochii, gura, sprâncenele, părul? — Ochii nu i-am văzut, dar gura o avea mare şi buzele foarte subţiri. Sprâncenele… Sprâncenele erau căzute aşa pe ochi, şi erau împreunate deasupra nasului. — Culoarea? — Negre cum e pana corbului, cum avea şi părul. — Altceva ai mai reţinut? Perciunii, de exemplu — N-avea perciuni. — Acum hainele. — Purta fâş, după cum am spus, un fâş maro şi pantaloni închişi la culoare. — Încălţămintea? — Pantofi, dar de frică nu le-am mai văzut culoarea… — Înţeleg… făcu Roman îngăduitor. Şi aşa ne-aţi dat destule amănunte. Ele corespund cu descrierile pe care le-au făcut ceilalţi cetăţeni, care l-au urmărit când a ieşit din bloc. De fapt, tocmai pentru că era urmărit de cetăţeni, n-a reuşit să se ascundă, ci a trebuit să fugă peste câmp, retrăgându-se în pădure. Ca să poată scăpa de urmăritori, a tot fugit în partea asta până când s-a trezit la poalele munţilor. După atâta fugă, şi pe un asemenea timp, cred că este foarte obosit, de aceea s-a băgat în căpiţa cu fân să se odihnească. — Ah! Uitasem, spuse Maria şi înaintă spre catedră. În claia cu fân unde stătuse omul ăla, am găsit o batistă murdară de sânge. Asta e! Micu trase batista spre el, ţinând-o cu grijă de un colţ. Scoase din porthart o pungă de plastic şi o pensetă, iar Ringo scânci şi se ridică în picioare fără comandă. Cunoştea procedeul, ştia că lui îi era destinată batista. Făcu un pas înainte, cu ochii la stăpânul său. — Mă muşcă! se sperie Maria, trăgându-se într-o parte. — Nu muşcă, fiţi fără grijă, zise Micu calm. Luă cu penseta batista şi o introduse în punga de plastic, apoi legă punga la gură. Ringo, scânci din nou, mai tare decât prima dată. — Vedeţi, de-asta e neliniştit câinele, îi explică Micu femeii. Ştie că aici este „secretul”. Având acum acest obiect… Nu reuşi să-şi termine fraza, căci Ringo lătră tare de câteva ori şi ocoli catedra, venind lângă porthartul stăpânului său pe care începu să-l miroasă. La loc! îi ordonă Micu supărat că animalul plecase fără comandă. Ringo îşi lăsă coada în jos şi cât ai clipi din ochi fu în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie din care plecase, lăsându-şi botul pe labe… — E grozav Ringo, spuse un cetăţean din mijlocul sălii. Eu am fost veterinar în armată şi mă pricep un pic. Câinele dumneavoastră valorează cât un galantar de pietre preţioase… Câinele întoarse încet capul la ofiţer şi mătură uşor podeaua cu coada. Căpitanul Roman scoase o hartă a regiunii şi discutară planul scotocirii. Totodată, îi instrui pe oameni cum vor ţine legătura între ei, care erau punctele de întâlnire şi cum vor trebui să procedeze dacă vor da de urma celui căutat. La ieşirea pe uşa şcolii, miliţienii fură întâmpinaţi de un cetăţean ud leoarcă. — Noroc, Iancule! îl recunoscu imediat căpitanul Roman. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan, îi strânse mâna Iancu. Mai adineauri plecai şi eu de la lucru şi, auzind vestea din sat, venii să vă dau o mână de ajutor. Vreau să mă luaţi în dreapta dumneavoastră… Doar am rupt-o cu trecutul, ştiţi… căută el un argument convingător. — Ştiu şi nu era nevoie să-mi aminteşti, îl bătu uşor pe umăr căpitanul. Ce-a fost, a fost… Acum eşti un om drept şi cinstit ca toţi de aici. Dacă vrei, hai cu noi. — Vă mulţumesc! se lumină Iancu. Trebuie să-l prindem, nu se poate!… — Trebuie. Dă-te mai aproape să te pun în temă. Şi aşa, braţ la braţ, intrară în pădure doi oameni care cândva nu fuseseră tocmai… prieteni. Ceilalţi se răsfirară şi ei după planul stabilit şi începură scotocirea pădurii. Pădurea era deasă, cu fagi şi stejari, dar şi cu mult lăstăriş. Copacii începuseră deja să-şi piardă frunzele şi să-şi arate câte ceva din goliciunea crengilor. Frunzele căzute formau un covor moale, de cele mai multe ori alunecos din cauza ploii. De felul ei, pădurea era întunecoasă, dar, acum, norii mari şi grei o făceau din cale afară de sumbră. Căpitanul Roman, Micu şi Ringo o simţeau neprimitoare şi rece. Picăturile de ploaie şi şuviţele de apă scurse de pe frunzele copacilor scoteau zgomote ciudate. Era o vreme cum nu se putea mai potrivnică unei scotociri prin pădure, căci fiecare notă mai aparte din simfonia de zgomote te făcea să tresari, încercând să desluşeşti în ea tocmai sunetul care ascundea prezenţa unui om. Mai bătea şi vântul… Micu încercase ceva cu batista asasinului, dar feluritele mirosuri proaspete ce ieşeau din pământ, din frunze sau emanate de vegetaţia măruntă, aflată într-un freamăt continuu, îl încurcau foarte mult pe Ringo. Umblară mai bine de trei ore şi nu se-nregistră nimic deosebit. Numai ploaia parcă se mai înmuiase puţin. La Cotul Cucului, primul punct de întâlnire, sătenii se adunară cu toţii. Discutau încet, şoptit şi ridicau din umeri. — Mergem mai departe. Nu se poate să nu-l prindem, îi îmbărbăta ofiţerul. Formaţia se răsfiră ca la început şi se lansă în „pieptănarea” pădurii de pe al doilea deal. Iarăşi murmure, zgomote ciudate şi un păcănit de toacă în depărtare. Ringo se oprise şi asculta nemişcat. — Ce-o fi acolo? îl întrebă căpitanul pe Iancu. — Sunt nişte muncitori forestieri care fac mangal. Uitaţi-vă acolo, sus de tot, unde se vede şi-o dâră de fum... — Aha… — Acolo a stat ploaia. — Bine-ar fi să stea şi aici, spuse Roman. Înseamnă că tot Ringo va fi salvarea noastră. Iancule, cunoşti drumul? — Se poate? Doar, pe dealurile astea m-am născut. Apoi unul dintre muncitorii de acolo e fratele meu mai mare, neica Mitu. — Atunci mi-ar fi de mare folos să te duci până acolo şi să vii cu muncitorii în jos, în întâmpinarea noastră. — Mă duc, cum să nu, dar de ce vă grăbiţi? Că tot ajungem acolo. — Ajungem, da. Însă vor trece încă trei-patru ceasuri bune, fiindcă noi înaintăm încet. Îţi imaginezi cât am scuti dacă vreunul dintre ei l-a văzut pe criminal. — Da… Aveţi dreptate. Am plecat. După mai bine de o oră, Iancu şi trei muncitori forestieri ajunseră la căpitanul Roman. Fugiseră atât de mult, încât trebuiră să se odihnească câteva minute ca să poată vorbi. — Neica Mitu l-a văzut, reuşi Iancu să lege primul vorbele. — Unde? — Ceva mai sus de punctul lor de lucru. — Da, la Izvorul lupilor! confirmă Mitu răsuflând repede. — Mai odihniţi-vă puţin şi pe urmă îmi spuneţi amănuntele. — Era un om înalt şi cu un fâş maro, zise Mitu, când se mai linişti. — Ăsta e ucigaşul! nu rezistă Iancu. Roman tăcu. Micu se uită întrebător la el şi continuă: — Mi-a zis că e geolog şi că s-a rătăcit de colegii lui, care trebuie să fie pe undeva tot în sus, spre munte. M-a întrebat dacă n-am ceva de mâncare şi mi-a oferit o sută de lei. I-am spus că nu-mi trebuie bani şi i-am dat o pâine, de care facem noi la cuptor, şi două conserve de carne. — Şi le-a mâncat? îl întrerupse Roman. — Da. Numai din pâine i-a mai rămas ceva. — Unde-a poposit? — Pe iarbă, la Izvorul lupilor. — Deci resturile de mâncare au rămas acolo? — Da… spuse omul nedumerit de întrebare. — Altceva ce-aţi mai discutat? — Mai nimic. Am observat că era tăiat la mâna dreaptă şi l-am întrebat ce-a păţit. Mi-a răspuns că s-a agăţat într-un rug de spini. — Şi încotro a luat-o? — Cred că spre Şaua Turcului, — Şi cam când a fost asta? — Acum trei ceasuri, nu-i mai mult. Căpitanul se privi o clipă cu Micu, apoi calculă: — Deci suntem în urma lui cu patru ore. — Plus cât a mai câştigat el până în locul unde se află acum… adăugă Micu. Depinde de ritm… — Atunci ştii ce ne-aşteaptă, Micule!… — Maratonul, zâmbi Micu. La semnalul ofiţerului, sătenii rupseră „lanţul” şi veniră la el. Roman îi puse în temă cu noua situaţie. — Dumneavoastră va trebui să vă-ntoarceţi acasă, le explică el. Nu oricine poate face faţă unui asemenea efort. — Nu se poate, nu vă putem lăsa singur, zise săteanul care fusese veterinar în armată. Aveţi nevoie măcar de-o călăuză. — Dar nu sunt singur, suntem trei, iar călăuză mai bună ca Ringo nu ne poate fi nimeni… Aţi auzit că la Izvorul lupilor nu plouă, iar urma criminalului e proaspătă… — Pe mine să mă luaţi cu dumneavoastră, vă rog... stărui Iancu.

Partea întâi                                         I                           Eram în sala de meditaţie când directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu, care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost surprinşi făcându-şi lecţia.             Directorul ne făcu semn să stăm jos; apoi, întorcându-se spre pedagog:             — Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ţi-l dau în grijă; intră într-a cincea. Dacă va fi sârguincios şi va avea o purtare buna, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni să fie, după vârsta lui.             Rămas în colţ, după uşă, unde de abia se zărea, noul venit era un flăcău de la ţară, de vreo 15 ani, şi mai înalt decât oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un ţârcovnic de sat, un aer de băiat cuminte şi foarte fâstâcit. Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strângea pesemne pe la subsuori şi lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrântă a mânecii nişte încheieturi roşii, deprinse să fie goale. Pulpele, în ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbui, întinşi prea tare de bretele. Era încălţat cu nişte bocanci grei, prost văcsuiţi, cu tălpile ţintuite.             Elevii începură să spună lecţiile. Noul venit era numai urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior peste picior, ori să se rezeme într-un cot, şi la ora 2, când sună clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia că trebuie să se încoloneze şi el cu noi.             Când intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm şepcile pe jos ca să putem avea mâinile libere; trebuia să le facem vânt sub bancă de cum treceam pragul, aşa fel încât să se izbească de perete şi să ridice o prăfăraie grozavă; aşa era obiceiul casei.             Dar, fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, şi noul venit tot îşi mai ţinea şapca pe genunchi.             Ceea ce punea el pe cap era o pălăriuţă făcută cu de toate; foarte ciudată: semăna şi a căciulă, şi a şapcă, şi a pălărie rotundă, şi a caschetă de vidră, şi a scufie de bumbac; într-un cuvânt, unul din acele sărmane lucruri a căror mută urâţenie este tot aşa de profund expresivă ca faţa unui imbecil. Ovală şi umflată de balene, ea începea cu trei caltaboşi rotunzi; pe urmă, despărţite de o fâşie roşie, alternau romburi de catifea cu romburi de blană de iepure; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de şnururi, de unde atârna, la capătul unui şiret lung şi din cale-afară de subţire, o mică împletitură de fire de aur, în chip de ghindă. Şapca era nou-nouţă; îi lucea cozorocul.             — Scoală-te, îi zise profesorul.             Când se sculă, şapca-i căzu. Toată clasa pufni în râs. Se aplecă s-o ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, şi el o mai culese o dată.             — Dar descotoroseşte-te odată de şapca ceea! îi spuse profesorul, care era un om de duh.             Elevii pufniră aşa de tare în râs, încât bietul băiat se fâstâci de nu mai ştia dacă trebuie să-şi ţină şapca în mână, s-o lase jos, sau să şi-o pună în cap. Se aşeză iar şi şi-o puse pe genunchi.             — Scoală-te, reluă profesorul, şi spune-mi cum te cheamă.             Noul venit îngăimă bolborosind un nume nedesluşit.             — Mai spune o dată!             Se auzi iarăşi aceeaşi bolboroseală, acoperită de hărmălaia clasei.             — Mai tare, strigă profesorul, mai tare!             Noul venit, luând atunci o hotărâre disperată, deschise o gură neînchipuit de mare şi răcni din toate puterile, ca şi cum ar fi vrut să strige pe cineva:             — Charbovari!             Izbucni deodată un tărăboi ce creştea tot mai mult cu ţipete ascuţite; băieţii urlau, lătrau, băteau din picioare şi strigau într-una: "Charbovari! Charbovari!" Urmară apoi sunete răzleţe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să înceapă uneori dintr-o dată în câte un rând de bănci, unde mai răbufnea, ici şi colo, ca o petardă prost stinsă, câte-un râs înfundat.             Totuşi, sub ploaia de pedepse, ordinea se restabili în clasă încetul cu încetul, şi profesorul, izbutind să prindă numele de Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să-l silabisească şi să-l recitească, porunci imediat nenorocitului să se ducă pe banca leneşilor, lângă catedră. El dădu să se mişte, dar, înainte de a pleca, se codi.             — Ce cauţi? îl întrebă profesorul.             — Şap..., începu sfios noul venit, privind îngrijorat împrejur.             — Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! strigă profesorul furios, oprind, ca un Quos ego\'7b1\'7d, o nouă vijelie. Linişte! continuă el indignat, ştergându-şi fruntea cu o batistă pe care şi-o scoase din teacă. Iar dumneata, cel nou, ai să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum\'7b2\'7d. Apoi, cu o voce mai blândă: Ai să-ţi găseşti şapca; nu ţi-a furat-o nimeni!             Totul intră în calmul obişnuit. Capetele se plecară pe caiete, şi noul venit stătu, vreme de două ore, într-o cuminţenie exemplară, cu toate că mai primea din când în când câte-un cocoloş de hârtie zvârlit din vârful peniţei, care îl împroşca pe faţă. Dar el se ştergea cu mâna şi sta neclintit, cu ochii în pământ.             Seara, în sala de meditaţie, îşi scoase mânecuţele din pupitru, îşi aşeză lucruşoarele şi îşi linie cu grijă colile de hârtie. Îl văzurăm lucrând sârguincios, căutând cu multă trudă toate cuvintele în dicţionar. Fără îndoială că numai datorită acestei bunăvoinţe de care dădu dovadă nu ajunse să fie dat într-o clasă inferioară; căci dacă ştia destul de binişor regulile gramaticale, nu ştia să dea frazelor o întorsătură aleasă. Primele lecţii de latină le luase cu preotul din sat, fiindcă părinţii lui, din economie, nu-l trimiseseră la liceu decât târziu de tot.             Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale ca să pună mâna la repezeală pe o dotă de şaizeci de mii de franci, care i se înfăţişa sub chipul unei fete de negustor de tricotaje, ce se îndrăgostise de înfăţişarea lui. Chipeş, palavragiu, ştiind să bată din pinteni, purtând favoriţi care făceau una cu mustăţile, totdeauna cu degetele pline de inele şi îmbrăcat în culori bătătoare la ochi, avea o înfăţişare de om cumsecade şi uşurinţa de vorbire a unui comis-voiajor. O dată însurat, trăi doi-trei ani din zestrea soţiei sale, mâncând bine, sculându-se târziu, trăgând numai din pipe mari de porţelan şi întorcându-se acasă doar după spectacol şi după ce cutreierase cafenelele. Socru-său muri fără să lase mare lucru; indignat, se avântă în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la ţară, unde voi să exploateze singur o moşie. Dar cum nu se pricepea mai mult în agricultură decât în stambă — lua caii la călărie în loc să-i trimită la arat, îşi bea cidrul pus la sticle în loc să-l vândă, îşi mânca cele mai frumoase păsări din curte şi-şi ungea cizmele de vânătoare cu slănină de porc — ajunse repede să-şí dea seama că e mai bine să se lase de orice afaceri.             Cu două sute de franci pe an luă cu chirie într-un sat, la hotarul dintre ţinuturile Caux şi Picardia, un fel de locuinţă, jumătate fermă, jumătate conac, şi, amărât, ros de regrete, blestemând cerul, pornit împotriva tuturor, se închise acolo, de la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, scârbit de oameni, după cum spunea, şi hotărât să trăiască liniştit.             Nevastă-sa fusese odinioară nebună după el, îl iubise cu un servilism care îl îndepărtase şi mai mult de dânsa. Veselă altădată, expansivă şi drăgăstoasă, devenise, cu vârsta (aşa cum se întâmplă cu vinul răsuflat care se oţeteşte), greu de suportat, arţăgoasă şi nervoasă. La început suferise atât de mult, fără să se plângă, când îl vedea ţinându-se de toate târfele satului şi întorcându-se seara acasă din toate speluncile, scârbit şi duhnind a băutură! Mai târziu, mândria ei se revoltă. Atunci tăcu, înghiţindu-şi mânia cu un stoicism mut, pe care-l păstră până la moarte. Era mereu pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocaţi, la preşedintele tribunalului, nota scadenţele poliţelor, obţinea amânări, iar acasă citea, cosea, spăla, supraveghea lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolenţă îmbufnată, din care nu se trezea decât pentru a-i spune lucruri neplăcute, sta şi fuma la gura sobei, scuipând în cenuşă.             Când avură un copil, trebuiră să-l dea la o doică. Adus acasă, plodul fu răsfăţat ca un prinţ. Maică-sa îl îndopa cu dulceţuri; taică-său îl lăsa să alerge desculţ şi, ca să facă pe filozoful, spunea chiar că ar putea foarte bine să meargă gol de tot, ca puii animalelor. Potrivnic înclinaţiilor materne, avea în cap un anume ideal viril despre copilărie, după care încerca să-şi educe feciorul, voind să fie crescut cu asprime, după moda spartană, ca să ajungă voinic. Îl trimitea să se culce într-o odaie neîncălzită, îl învăţa să dea de duşcă pahare întregi de rom şi să-şi bată joc de procesiunile religioase. Dar, liniştit din fire, micuţul nu prea răspundea acestor strădanii. Maică-sa îl târa mereu după dânsa; îi tăia figuri în carton, îi spunea poveşti, îi ţinea monologuri fără sfârşit, pline de-o melancolică veselie şi de dulcegării copilăreşti. În singurătatea vieţii, femeia voi să retrăiască în acest copil toate vanităţile ei spulberate şi sfărâmate. Visa pentru el situaţii înalte, îl şi vedea mare, frumos, spiritual, căpătuit la poduri şi şosele sau în magistratură. Îl învăţă să citească şi să cânte două-trei romanţe scurte la un pian vechi de-al ei. Dar, la toate astea, domnul Bovary, care puţin se sinchisea de literatură, spunea că nu face să-şi bată capul. Au să aibă ei vreodată cu ce să-l ţină în şcolile statului, să-i cumpere vreo slujbă sau un fond de comerţ? De altfel, cu îndrăzneală, un om răzbate totdeauna în lume. Doamna Bovary îşi muşca buzele, şi copilul hoinărea prin sat.             Mergea în urma oamenilor care arau şi zvârlea cu bulgări în ciorile care zburau. Mânca mure pe marginea şanţurilor, păzea curcile cu o prăjină, zvânta brazdele cosite la vremea culesului, alerga prin pădure, când ploua juca ţintarul în pridvorul bisericii, iar în zilele de sărbătoare îl ruga pe paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spânzure cât era de lung de funia lor groasă şi să se simtă purtat în zborul ei.             Astfel crescu ca un stejar. Ajunse să aibă mâini puternice şi obraji rumeni.             Când avu doisprezece ani, maică-sa obţinu pentru el permisiunea de a învăţa carte. Îl însărcină cu asta pe preot. Dar lecţiile erau atât de scurte şi atât de neregulate, că nu puteau fi de mare folos. I le dădea, în clipele de răgaz, în altar, stând în picioare, şi de mântuială, între un botez şi o înmormântare; sau, când nu mai trebuia să plece, preotul trimitea să-i cheme elevul, după vecernie. Urcau în camera lui şi se instalau acolo; musculiţele şi fluturii de noapte se roteau în jurul lumânării. Era cald, copilul adormea; şi preotul, aţipind cu mâinile pe burtă, începea să sforăie cu gura căscată. Altă dată, când preotul se întorcea de la împărtăşania vreunui bolnav din împrejurimi şi-l zărea pe Charles hoinărind pe câmp, îl chema, îl dojenea vreun sfert de ceas şi nu pierdea prilejul să-l pună să conjuge un verb la umbra unui copac. Îi întrerupea un ropot de ploaie, sau vreo cunoştinţă care trecea pe acolo. De altfel, el era totdeauna mulţumit de elevul său; spunea chiar că tânărul avea o memorie foarte bună.             Charles nu putea să se mulţumească numai cu atât. Doamna fu energică. Ruşinat, sau mai degrabă obosit, domnul cedă fără împotrivire, dar mai aşteptară încă un an pentru ca băiatul să primească prima împărtăşanie.             Mai trecură şase luni; şi, anul următor, Charles fu în cele din urmă trimis la liceul din Rouen, unde-l duse chiar tatăl lui, către sfârşitul lui octombrie, în timpul iarmarocului de la Saint-Romain.             Ar fi acum cu neputinţă ca vreunul dintre noi să-şi mai aducă aminte ceva de el. Era un băiat potolit care se juca în timpul recreaţiilor, îşi făcea serios lecţiile în sala de meditaţie, atent în clasă, dormind bine în dormitor, mâncând bine în sufragerie. Avea drept corespondent un angrosist de fierărie din strada Ganterie, care-l scotea o dată pe luna, duminica, după ce-şi închidea prăvălia; îl trimitea să se plimbe în port, să se uite la vapoare, şi pe urmă îl aducea iar la liceu, pe la ora 7, înainte de masă. În fiecare joi seară îi scria mamei lui, cu cerneală roşie, o scrisoare lungă, sigilată cu trei peceţi de ceară; după aceea îşi mai arunca o dată ochii pe caietele de istorie, sau citea un vechi volum de Anaharsis\'7b3\'7d rătăcit prin sala de meditaţie. Când se plimba, sta de vorbă cu omul de serviciu, care era de la ţară, ca şi el.             Dându-şi mereu toată silinţa, se menţinu totdeauna printre elevii mijlocii, ba chiar o dată obţinu o primă menţiune la ştiinţele naturale.             Dar când să termine clasa a treia, părinţii îl retraseră de la liceu, ca să-l înscrie la Medicină, convinşi că va fi în stare să răzbească singur până la bacalaureat.             Maică-sa îi alese o cameră, la al patrulea etaj, care dădea spre L'Eau- de-Robec, la un boiangiu pe care-l cunoştea. Se învoi în privinţa pensiunii, luă mobilă, o masă şi două scaune, aduse de la ei de acasă un pat vechi din lemn de cireş, şi pe deasupra mai cumpără o sobiţă de tuci, cu provizia de lemne care trebuia să-l încălzească pe sărmanul ei copil. Apoi, la sfârşitul săptămânii, plecă, după ce-i recomandă de o mie de ori să se poarte bine acum, când era lăsat de capul lui.             Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiş, îl zăpăci cu totul; curs de anatomie, curs de patologie, curs de fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, şi de botanică, şi de clinică, şi de terapeutică, fără a mai pune la socoteală igiena, nici farmacologia, nume de a căror etimologie habar nu avea şi care í se păreau tot atâtea porţi de sanctuare pline de venerabile bezne.             Nu pricepu o boabă din toate astea; oricât asculta, nu prindea nimic. Cu toate acestea, muncea, avea caiete legate, se ducea regulat la toate cursurile, era nelipsit la vizitele bolnavilor, îşi împlinea toate aceste mărunte obligaţii zilnice ca un cal de manej care se tot învârte pe loc cu ochii legaţi, fără să ştie ce tot frământă atâta.             Ca să cheltuiască mai puţin, maică-sa îi trimitea în fiecare săptămână, printr-un curier, o bucată de friptură de viţel la cuptor, din care mânca dimineaţa, când se întorcea de la spital, în vreme ce lovea într-una cu talpa în perete. Pe urma trebuia să alerge la lecţii, în amfiteatru, la spital, şi să se-ntoarcă acasă, de-a lungul străzilor. Seara, după masa sărăcăcioasă pe care i-o dădea gazda, se urca în camera lui şi se aşeza iarăşi la lucru, în hainele ude, care-i abureau pe trup în faţa sobei încinse.             În serile frumoase de vară, la ceasul când străzile, călduţe încă, sunt pustii, când servitoarele joacă "volanul"\'7b4\'7d în faţa porţii, el deschidea fereastra şi sta cu coatele rezemate de pervaz. Râul, care făcea din acest cartier din Rouen un fel de mică Veneţie infectă, curgea jos, sub el, galben, violet sau albastru, printre poduri şi gratii. Lucrători cinchiţi pe mal îşi spălau mâinile în apă. Pe nişte prăjini, care ieşeau din podurile caselor, fuioare de bumbac stăteau întinse la uscat. În faţă, peste acoperişurile caselor, se întindea cerul senin, roşu în amurg. Ce bine trebuie să fie acolo! Şi ce răcoare sub făget! Îşi umfla nările ca să tragă în piept miresmele dulci ale câmpului, care nu ajungeau până la el.             Slăbi, talia i se deşiră, iar chipul său căpătă o înfăţişare tristă, care-i dădea un aer aproape interesant.             În chip firesc, din lene, ajunse să lase baltă toate hotărârile pe care le luase. O dată lipsi de la vizita bolnavilor, a doua zi de la curs, şi, gustând farmecele lenii, cu timpul nici nu mai călcă pe-acolo.             Prinse obiceiul de a merge la cârciumă şi patima jocului de domino. A se închide în fiecare seară într-un local murdar, ca să bată pe mesele de marmură nişte mici osişoare de oaie marcate cu puncte negre, i se părea o preţioasă manifestare a libertăţii sale, care-l înălţa în propria lui stimă. Era ca o iniţiere în viaţă, ca o cale spre plăcerile oprite; şi când se întorcea acasă, punea mâna pe clanţa uşii cu o bucurie aproape senzuală. Atunci, multe lucruri care mocniseră înăbuşite în el începură să iasă la iveala; învăţă pe de rost cuplete pe care le cânta celor care erau dispuşi să-l asculte; era entuziasmat de Béranger\'7b5\'7d, învăţă sa facă un punch şi, în cele din urmă, cunoscu dragostea.             Datorită acestor ocupaţii pregătitoare, căzu răsunător la examenul de ofiţer sanitar. În aceeaşi seară era aşteptat acasă, ca să i se sărbătorească succesul.             Plecă pe jos şi poposi la marginea satului, unde-o chemă pe maică-sa şi-i istorisi totul. Ea-l scuză, dând toată vina insuccesului pe seama nedreptăţii celor care-l examinaseră, şi-l mai îmbărbătă puţin, luând asupra ei sarcina de-a aranja totul. Domnul Bovary nu află adevărul decât peste cinci ani, când se învechise; şi-l acceptă, neputând, de altfel, să-şi închipuie că fiul lui ar putea fi prost.             Charles se puse deci pe treabă, pregătind pe nerăsuflate toate materiile pentru examen, învăţând toate întrebările pe dinafară. Şi trecu cu o notă destul de bună. Ce zi frumoasă pentru maica-sa! Se dădu un adevărat banchet.             Unde avea să meargă să-şi exercite arta? La Tostes. Acolo nu era decât un medic bătrân. Demult timp doamna Bovary îl pândea să moară; şi nici nu apucase încă să se cărabănească bătrânul, că Charles se şi instala peste drum, în calitate de urmaş al lui.             Dar să-ţi fi crescut fiul, să-l fi învăţat medicina şi să-i fi descoperit Tostes unde s-o practice, nu era încă de ajuns: îi trebuia şi o soţie. Maică-sa îi găsi una: văduva unui portărel din Dieppe, care avea patruzeci şi cinci de ani şi o mie două sute de franci venit.             Cu toate că era slută, uscată ca o surcică şi plină de coşuri pe obraz, ca primăvara de muguri, doamna Dubuc avea, desigur, destule partide din care putea să aleagă. Ca să-şi ajungă scopul, bătrâna Bovary trebui să înlăture toţi concurenţii, ba chiar să zădărnicească cu multă dibăcie intrigile unui cârnăţar, susţinut de popi.             Prin căsătorie, Charâes întrezărise o situaţie mai bună, închipuindu-şi că va fi mai liber şi va putea dispune în voie de el şi de banii lui. Dar stâpână deveni nevastă-sa: ea-i hotăra ce trebuie să spună în lume şi ce nu, îl punea să postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei, să-i sâcâie după cum îi poruncea ea pe clienţii care nu plăteau. Îi deschidea scrisorile, îi pândea toate mişcările şi asculta, de-alături, prin perete, consultaţiile pe care le dădea în cabinet de câte ori avea înăuntru vreo femeie.             Trebuia să-şi aibă ciocolata în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la nesfârşit. Se plângea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziţie. Zgomotul paşilor îi făcea rău; dacă plecai, nu putea suferi singurătatea; dacă te-ntorceai lângă dânsa, era negreşit ca s-o vezi murind. Seara, când se-ntorcea Charles, îşi scotea braţele lungi şi uscate de sub aşternut, i le arunca pe după gât şi, silindu-l să se aşeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: că el o uită, că iubeşte pe alta! Bine-i spusese lumea că va fi nenorocită; şi isprăvea prin a-i cere un sirop oarecare pentru sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste.                                         II                           Într-o noapte, pe la 11, fură treziţi de tropăitul unui cal care se opri drept în faţa porţii. Fata în casă deschise ferestruica de la pod şi discută un timp cu cineva care era jos, în stradă. Venise după doctor; avea o scrisoare. Nastasie coborî scările dârdâind de frig şi se duse să deschidă broasca şi zăvoarele, unul după altul. Omul lăsă calul şi, urmând fata în casă, intră îndată după dânsa. Scoase din boneta lui de lână cu ciucuri cenuşii o scrisoare înfăşurată într-o cârpă şi o întinse delicat lui Charles, care se ridică în cot pe pernă, ca s-o citească. Nastasie, lângă pat, ţinea lumânarea. Pudică, doamna sta cu faţa la perete, cu spatele la el.             Prin scrisoarea aceea, pecetluită cu ceara albastră, domnul Bovary era rugat să se ducă de îndată la ferma Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la Tostes la Bertaux sunt, mergând de-a dreptul prin Longueville şi Saint-Victor, şase leghe bune de drum. Era o noapte întunecoasă. Doamna Bovary-tânăra se temea ca nu cumva bărbatul ei să aibă vreun accident. Se hotărî deci ca rândaşul să o ia înainte. Charles avea să plece trei ceasuri mai târziu, la răsăritul lunii. Urma să se trimită un băiat în întâmpinarea lui, ca să-i arate drumul care duce la fermă şi să-i deschidă porţile.             Pe la ceasurile 4 de dimineaţă, Charles, bine încotoşmănat în manta, plecă spre Bertaux. Moleşit încă de căldura somnului, se lăsă legănat în trapul liniştit al calului. De câte ori calul se oprea singur în faţa gropilor înconjurate de spini, săpate la capetele ogoarelor, Charles se trezea tresărind, îşi aducea aminte de piciorul rupt, încerca să-şi împrospăteze în minte toate fracturile pe care le ştia. Nu mai ploua; începea să se crape de ziuă, şi pe crenguţele goale ale merilor păsărelele stăteau nemişcate cu penişoarele lor zburlite de boarea rece a dimineţii. Câmpul neted se întindea la nesfârşit, şi pâlcurile de copaci din preajma fermelor făceau, ici şi colo, pete de un violet-închis pe întinderea cenuşie care se pierdea în zare pe fondul mohorât al cerului. Din când în când, Charles deschidea ochii; apoi, obosit de gânduri, era furat de somn, fără să vrea, şi curând îl apucă un fel de aţipeală, în care, senzaţiile lui proaspete confundându-se cu amintiri, se vedea dedublat, student şi totodată însurat, culcat în patul lui, ca adineauri, şi străbătând un salon cu oameni operaţi, ca altădată. Mirosul cald al cataplasmelor se amesteca în capul lui cu mireasma proaspătă de rouă; auzea huruind pe vergelele lor verigile de fier ale paturilor, şi pe nevastă-sa dormind... Cum tocmai trecea prin Vassonville, zări pe marginea unui şanţ un băiat stând pe iarbă.             — Sunteţi doctorul? întrebă băiatul.             Şi când auzi răspunsul Iui Charles, îşi luă saboţii în mână şi începu să alerge înaintea lui.             Pe drum, din tot ce-i spunea călăuza, ofiţerul sanitar îşi dădu seama că domnul Rouault trebuie să fie un gospodar din cei mai înstăriţi. Îşi rupsese piciorul, în ajun, seara, întorcându-se de la un vecin unde serbase Boboteaza. Nevasta-i murise de doi ani. Nu avea pe lângă dânsul decât pe domnişoara lui, care-l ajuta să ţină casa.             Făgaşurile deveniră mai adânci. Se apropiau de Bertaux. Băiatul se strecură atunci prin gaura unui gard de nuiele, dispăru, apoi se întoarse la capătul unei ogrăzi ca să deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se aplecă, să poată trece pe sub crengi. Câinii de pază, legaţi de coteţele tor, lătrau, zbătându-se în lanţ. Când intră la Bertaux, calul se sperie şi sări în lături.             Era o fermă arătoasă. Pe deasupra porţilor deschise se vedeau în grajduri cai mari de arătură care ronţăiau tihniţi la nişte iesle noi. De-a lungul clădirilor se întindea un morman mare de băligar, din care ieşeau aburi, şi printre găini şi curci, ciuguleau, pe deasupra, vreo cinci-şase păuni, fala găinăriilor din Caux. Târla de oi era lungă, şura înaltă, cu pereţi netezi ca palma. Sub un şopron erau două căruţe mari şi patru pluguri, cu hamurile, cu bicele, cu jugurile şi cu tot echipamentul, ale cărui podoabe de lână albastră erau prăfuite de colbul mărunt căzut din pod. Ograda mergea urcând, plantată cu copaci aşezaţi simetric, iar dinspre o baltă răsuna gălăgia veselă a unui cârd de gâşte.             O femeie tânără, într-o rochie albastră de lână merinos, cu trei volane, ieşi în prag în întâmpinarea domnului Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde pălălăia un foc mare. Mâncarea oamenilor clocotea primprejur în oale de toate mărimile. Haine ude erau puse la uscat sub acoperişul căminului. Lopăţica, cleştele şi vârful foalelor, toate de-o mărime colosală, străluceau ca oţelul şlefuit, iar de-a lungul pereţilor se întindeau tot soiul de ustensile de bucătărie, în care se oglindeau, inegal, flacăra luminoasă din sobă, laolaltă cu primele licăriri ale soarelui batând în geamuri.             Charles sui la primul cat să vadă bolnavul. Îl găsi în pat, asudând sub plapumă, cu boneta de bumbac aruncată cât colo. Era un om scund, gras, de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, ochii albaştri, cu chelie deasupra frunţii şi care purta cercei. Pe-un scaun, alături, avea o carafă mare de rachiu, din care-şi turna din când în când ca să-i mai vină inima la loc; dar cum îl văzu pe doctor, se potoli şi, în loc să înjure cum făcea de douăsprezece ore, începu să geamă încetişor.             Era o fractură simplă, fără nici o complicaţie. Charles nici n-ar fi cutezat să-şi dorească una mai uşoară. Atunci, amintindu-şi felul de a se purta al profesorilor lui la patul răniţilor, îşi îmbărbăta pacientul cu tot felul de glume şi mângâieri doftoriceşti, care sunt ca uleiul cu care ungi bisturiul. Ca să facă rost de atele, căutară în droşcărie o legătură de şipci. Charles alese una, o tăie ín bucăţi, o netezi cu un ciob de geam, în timp ce fata în casă rupea nişte cearceafuri ca să facă fese, iar domnişoara Emma se străduia să coasă nişte perniţe. Cum nu-şi găsea repede cutia de lucru, tatăl ei îşi pierdu răbdarea; Emma nu-i răspunse nimic; dar, cosând, se înţepa la degete şi le tot ducea la gură să le sugă.             Charles fu surprins de albeaţa unghiilor ei. Erau lucioase, ascuţite la vârf, mai curate decât fildeşurile de Dieppe şi tăiate în formă de migdală. Mâna ei totuşi nu era frumoasă, poate nu destul de palidă şi cu osişoarele degetelor cam uscate; era şi prea lungă şi fără mlădieri molatice. Ceea ce avea frumos erau ochii; deşi căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea ei te întâmpina deschis, cu o îndrăzneală candidă.             De îndată ce termină pansamentul, doctorul fu poftit chiar de domnul Rouault să îmbuce ceva înainte de a pleca.             Charles coborî în sala mare de jos. Pe-o măsuţă, la picioarele unui pat mare, cu baldachin îmbrăcat în stambă pe care erau zugrăviţi nişte turci, se aflau două tacâmuri, cu pahare de argint. Dintr-un dulap înalt de lemn de stejar, aşezat faţă în faţă cu fereastra, venea un miros de stânjenei şi de cearşafuri jilave. În colţuri erau aşezaţi la rând, pe jos, în picioare, nişte saci de grâu. Era tot ce nu încăpuse în hambarul de alături, în care te suiai pe trei trepte de piatră. Ca să împodobească locuinţa, agăţase într-un cui, în mijlocul peretelui, a cărui zugrăveală verde se cojea sub silitră, un cap de Minervă în creion negru, încadrat într-o ramă aurită, care avea scris jos, cu litere gotice: "Scumpului meu tată".             Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vreme, despre ger, despre lupii care cutreierau noaptea pe câmp. Domnişoara Rouault se plictisea la ţară, mai ales acum, când căzuseră pe capul ei aproape toate grijile fermei. Cum în cameră era rece, dârdâia mâncând, lăsând să i se vadă puţin buzele cărnoase, pe care, când tăcea, avea obiceiul să şi le muşte.             Gâtul îi ieşea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două pale negre de păr, atât de linse încât păreau dintr-o bucată, erau despărţite în creştet de o cărare subţire, care se afunda uşor, urmând curba craniului, şi, de-abia descoperind vârful urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o mişcare unduioasă spre tâmple, lucru pe care medicul de ţară îl văzu pentru prima oară în viaţa lui. Umerii obrajilor erau trandafirii.. Purta, ca un bărbat, un lornion de baga, petrecut între doi nasturi de la corsaj.             Când Charles, după ce urcase să-şi ia rămas bun de la moş Rouault, se întoarse în sală înainte de a pleca, o găsi în picioare, cu fruntea lipită de geam, privind în grădină, unde haracii fasolelor fuseseră culcaţi de vânt. Emma se-ntoarse.             — Căutaţi ceva? întrebă.             — Cravaşa, vă rog, răspunse el.             Şi, spunând asta, începu să scotocească pe pat, pe după uşi, pe sub scaune; cravaşa-i căzuse jos, între saci şi perete.             Domnişoara Emma o zări şi se aplecă peste saci. Din politeţe, Charles se repezi şi el şi, cum întindea braţul în aceeaşi direcţie, simţi cum pieptul lui atinge uşor spatele tinerei fete, aplecată sub dânsul. Ea se ridică, înroşindu-se, şi-l privi peste umăr, întinzându-i vâna de bou.             În loc să vină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptămână, fără a mai pune la socoteală vizitele neaşteptate pe care le făcea din când în când, ca din întâmplare.             De altfel, totul merse bine; vindecarea urmă după toate regulile, şi când, după patruzeci şi şase de zile, moş Rouault fu văzut încercând să meargă singur prin cocioaba lui, domnul Bovary începu să fie socotit ca o mare capacitate. Moş Rouault spunea că n-ar fi fost mai bine îngrijit nici de cei mai buni medici din Yvetot sau chiar din Rouen.             Cât despre Charles, el nici nu încerca să se întrebe de ce venea la Bertaux cu plăcere. Dar chiar dacă s-ar fi gândit la asta, şi-ar fi explicat tot zelul prin gravitatea cazului, sau poate prin câştigul pe care-l spera. Totuşi, oare pentru asta vizitele lui la fermă însemnau, printre bietele îndeletniciri din viaţa lui, o excepţie încântătoare? În zilele acelea se scula cu noaptea în cap, pornea în galop, îşi îndemna mereu calul, apoi se dădea jos să-şi şteargă picioarele de iarbă şi, înainte de a ajunge, îşi punea mănuşile negre. Îi plăcea să se vadă intrând în curte, să simtă bariera învârtindu-se pe lângă umărul lui, şi cocoşul care cânta pe zid, şi slugile care-i ieşeau înainte. Îi erau dragi şura şi grajdurile; îi era drag moş Rouault, care bătea palma cu el, spunându-i salvatorul meu; îi erau dragi micuţii saboţi ai domnişoarei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile mari o înălţau puţin, şi când mergea înaintea lui, tălpile de lemn, ridicându-se repede, plescăiau sec pe pielea ghetei.             Ea-l însoţea totdeauna până la ultima treaptă a scării de la intrare. Când calul nu era încă adus, aştepta şi ea acolo. Îşi luaseră rămas bun, nu-şi mai spuneau nimic; boarea vântului o învăluia, ridicându-i valvârtej şuviţele zvăpăiate de la ceafă, sau clătinându-i pe şold cordonul şorţului, ale cărui capete se încolăceau ca nişte panglici. O dată, pe o vreme de dezgheţ, de pe coaja copacilor se prelingea apa în curte, şi zăpada de pe acoperişuri se topea. Emma era în prag; se duse să-şi caute umbrela şi o deschise. Umbrela, de-o mătase de culoare schimbătoare, prin care treceau razele soarelui, îi lumina cu reflexe jucăuşe pielea albă a feţei. Surâdea, de dedesubt, căldurii blânde de afară şi se auzeau picăturile de apă căzând una câte una pe mătasea întinsă.             În primele zile când Charles se ducea la Bertaux, doamna Bovary-tânăra nu uita niciodată să întrebe cum merge bolnavul, ba chiar, în registrul pe care-l ţinea în partidă dublă, alesese pentru domnul Rouault o minunată pagină albă. Dar când află că are o fată, începu să se informeze; şi afla că domnişoara Rouault, crescută la maici, la Ursuline, primise, cum se spune, o educaţie frumoasă, că prin urmare, ştia dansul, geografia, desenul, ştia să brodeze şi să cânte la pian. Asta punea vârf la toate!             "Aşadar, îşi spunea ea, de asta arată aşa de vesel când se duce s-o vadă, de asta îşi pune vesta cea noiuă, chiar cu riscul de-a i-o strica ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!"             Şi o urî din instinct. La început îşi descărca amarul prin câteva aluzii. Charles nu le pricepu; apoi, prin reflecţii întâmplătoare, pe care el se făcea că nu le bagă în seamă, de teamă să nu dezlănţuie o furtună; în sfârşit, prin vorbe spuse pe şleau, pe neaşteptate, la care el nu ştia ce să răspundă... Ce mai căuta la Bertaux, de vreme ce domnul Rouault se vindecase, şi dumnealor nu plătiseră încă? Ah! fiindcă acolo era o persoană, una care ştia să vorbească, să brodeze, o persoană subţire. Asta-i plăcea: îi trebuiau domnişoare de oraş! Şi iar începea:             — Fata lui moş Rouault, domnişoară de oraş! Ei, asta-i! Bunicul lor a fost cioban, şi au un văr care era cât pe ce să treacă pe la juraţi pentru răniri cu prilejul unei încăierări. Nu-i cazul să-ţi dai atâtea ifose, nici să apari duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de el, că de n-ar fi fost rapiţa de anul trecut, în mare încurcătură ar fi fost cu plata arenzilor întârziate!             De lehamite, Charles nu se mai duse la Bertaux. După multe plânsete şi sărutări, într-o mare explozie de dragoste, Héloïse îl pusese să jure, cu mâna pe Evanghelie, că n-o să se mai ducă. Se supuse deci; dar tăria dorinţei lui protesta împotriva purtării sale supuse şi, printr-un fel de ipocrizie naivă, socoti că această interdicţie de a o vedea îi da dreptul să o iubească. Şi apoi, văduva era slabă; avea dinţi lungi; purta vara şi iarna un mic şal negru, al cărui colţ îi atârna între omoplaţi, avea o talie ţeapănă, strânsă în nişte rochii ca un fel de teci, prea scurte, care lăsau să i se vadă gleznele, cu şireturile pantofilor largi, încrucişate pe nişte ciorapi cenuşii.             Mama lui Charles venea sa-i vadă din când în când; dar, după câteva zile, nora reuşi parcă s-o atragă de partea ei, şi atunci îl scrijelau cu reflecţiile şi observaţiile lor. Nu era bine să mănânce aşa de mult! De ce dă totdeauna un păhărel de rachiu oricui intră în casă? Ce încăpăţânare, să nu vrea să poarte o flanelă!             La începutul primăverii se întâmplă ca un notar din Ingouville, care avea în păstrare fondurile văduvei Dubuc, profitând de o mare prielnică, să plece cu un vapor, luând cu el toţi banii biroului de notariat. Héloïse, ce-i drept, mai avea, pe lângă partea dintr-o corabie, evaluată la şase mii de franci, şi casa din strada Saint-François; şi, totuşi, din toată această avere, atât de trâmbiţată, nu apărură în căsnicia lor decât câteva mobile şi nişte zdrenţe. Lucrurile trebuiră să fie limpezite. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci până-n temelie; ce anume dăduse ea în păstrarea notarului numai Dumnezeu ştie, iar partea ei din corabie nu trecu de trei mii de franci.             Aşadar, dumneaei minţise! În disperarea lui, domnul Bovary-tatăl, trântind un scaun de duşumea, o învinui pe nevastă-sa că şi-a nenorocit feciorul, înhămându-l cu o mârţoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cât pielea. Veniră la Tostes. Urmară explicaţii, scene. Aruncându-se în braţele lui Charles, Héìoïse îl imploră, plângând, s-o apere de părinţii lui. Acesta voi să le vorbească în favoarea ei. Supăraţi, părinţii plecară.             Dar lovitura fusese dată. Opt zile după aceea, pe când întindea nişte rufe în curte, Héloïse începu să scuipe sânge, şi a doua zi, pe când Charles era întors cu spatele, ca să tragă perdeaua la fereastră, ea spuse numai: "Ah! Doamne!", scoase un oftat şi leşină. Murise! Ce consternare!             Când se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj în cameră, îi văzu rochia care mai atârna la picioarele patului; şi atunci, sprijinindu-se de birou, rămase aşa până seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, ea îl iubise.                                         III                           Într-o dimineaţă, moş Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru vindecarea piciorului; şaptezeci şi cinci de franci, în monezi de doi franci, şi o curcă. Aflase de nenorocirea lui şi-l consolă cât putu.             — Ştiu ce înseamnă asta! spunea el, bătându-l pe umăr; am fost şi eu ca dumneata. Când am pierdut-o pe răposata, sărmana, de ea, cutreieram toate coclaurile ca să fiu singur; mă prăbuşeam la rădăcina câte unui copac, plângeam, îl chemam pe bunul Dumnezeu, spunându-i tot felul de prostii; aş fi vrut să fiu şi eu ca şi cârtíţele pe care le vedeam printre crengi, cu pântecele plin de viermi, să fi crăpat, în sfârşit... Şi când mă gândeam că în aceleaşi clipe alţii îşi strângeau la piept nevestele lor dragi, trânteam cu băţul în pământ; eram ca nebun, nici nu mai puneam nimic în gură; mi-era silă numai la gândul de-a merge la cafenea, n-ai crede. Ei bine, încet-încet, zi după zi, primăvară după iarnă, toamnă după vară, toate s-au scurs una după alta, firicel cu firicel, bucăţică cu bucăţică; s-au dus, au plecat, adică s-au tras undeva, că întotdeauna îţi rămâne ceva la fund, ca să zic aşa... o greutate, ici, pe piept! Dar cum asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie să ne prăpădim, şi pentru că alţii au murit, să vrem şi noi să murim... Trebuie să vă scuturaţi, domnule Bovary: o să treacă! Veniţi să ne vedeţi; fiică-mea, ştiţi bine, se gândeşte la dumneavoastră din când în când, şi zice că o uitaţi. Acuşi vine primăvara; să facem aşa ca să împuşcaţi un iepure şi să vă mai distraţi niţel.             Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux; găsi acolo totul ca-n ajun, adică aşa cum era cu cinci luni în urmă. Perii erau în floare, şi moş Rouault, acum înzdrăvenit, umbla de colo-colo, ceea ce dădea fermei mai multă viaţă.             Crezând că este de datoria lui să-l copleşească pe medic cu cât mai multe dovezi de simpatie, din cauza durerii pe care o încercase, îl rugă să nu-şi scoată pălăria din cap, îi vorbi în şoaptă, ca şi cum ar fi fost bolnav, ba chiar avu aerul că e mânios fiindcă nu se pregătise anume pentru el ceva mai uşor decât pentru ceilalţi, cum ar fi nişte ulcele cu smântână sau nişte pere la cuptor. Povesti tot felul de istorii. Charles se trezi râzând; dar amintindu-şi deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gândi la ea.             Se gândea tot mai puţin, pe măsură ce se obişnuia să trăiască singur. Plăcerea nouă de a nu mai depinde de nimeni îi făcu în curând singurătatea mai suportabilă. Acum putea să se aşeze la masă când voia, să se întoarcă acasă sau să iasă fără să mai dea socoteală, şi când era tare obosit, să se lăfăiască în largul lui pe pat. Aşadar, se răsfaţă, se alintă, lăsându-se consolat. Pe de altă parte, moartea soţiei nu-i făcuse un prost serviciu în meseria lui, căci timp de-o lună de zile toată lumea repeta: "Bietul băiat! Ce nenorocire!" Lumea vorbea de el, clientela-i crescu; şi apoi putea să se ducă la Bertaux în voie. Avea o speranţă, fără să ştie anume ce vrea; o fericire nedesluşită; când îşi peria favoriţii în faţa oglinzii, găsea că arată mult mai bine.             Într-o zi sosi pe la ora 3; toată lumea era la câmp; intră în bucătărie, dar la început n-o zări pe Emma. Obloanele erau trase. Prin crăpăturile scândurilor, soarele întindea pe jos nişte dungi lungi şi subţiri, care se frângeau la colţurile mobilelor şi tremurau pe tavan. Pe masă, muştele se urcau de-a lungul paharelor din care se băuse şi bâzâiau înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina zilei, care pătrundea prin hornul căminului, catifelându-i funinginea de pe placa de deasupra, albăstrea puţin cenuşa rece.             Stând între fereastră şi vatră, Emma cosea; nu avea nimic pe cap, iar pe umerii goi se vedeau mici broboane de sudoare.             După cum era obiceiul la ţară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea stărui, şi în cele din urmă îl pofti, râzând, să ia cu dânsa un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de "Curaçao", luă două păhărele, pe unul îl umplu ochi, turnă un pic şi în celălalt şi, după ce ciocni, îl duse la gură. Cum păhărelul era aproape gol, îşi lăsă capul pe spate ca să bea şi, aşa, cu capul dat pe spate, cu buzele ţuguiate, cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce cu vârful limbii, trecut printre dinţii ei delicaţi, lingea încetişor fundul paharului.             Se aşeză din nou pe scaun şi reîncepu să cârpească un ciorap alb; lucra cu fruntea aplecată; nici unul nu scotea o vorbă. Curentul furişat pe sub uşă sufla uşor praful de pe lespezi; el îl urmărea cum se târăşte şi nu auzea decât bătaia tâmplelor şi cotcodăcitul unei găini care ouase undeva, prin curte. Din când în când, Emma îşi răcorea obrajii cu podul palmelor, pe care apoi le răcea punându-le pe măciulia de fier a grătarului de la sobă.             Se plângea că, de când s-a desprimăvărat, suferă de ameţeli, şi întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu să-i povestească de timpul când era la maici, iar Charles, de liceu, şi limbile se dezlegară. Urcară în camera ei. Îi arătă vechile caiete de muzică, cărţuliile pe care le primise ca premii şi cununile de frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. Îi mai vorbi de maică-sa, de cimitir şi chiar îi arătă în grădină stratul din care în fiecare vineri de la începutul lunii culegea flori ca să i le pună pe mormânt. Dar grădinarul pe care-l aveau nu se pricepea deloc; tare prost mai servea! Ar fi dorit foarte mult ca măcar în timpul iernii să locuiască în oraş, cu toate că zilele frumoase, atât de lungi, făceau poate viaţa la ţară şi mai plicticoasă în timpul verii; şi, după ceea ce spunea, vocea ei era limpede, ascuţită, sau, atunci când îşi vorbea sieşi, cuprinsă deodată de un fel de sfârşeală, se exprima prin lungi modulaţii, care se pierdeau aproape într-un murmur — când veselă, deschizând nişte ochi naivi, când cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gândul în altă parte.             Seara, când se întorcea, Charles reluă una câte una frazele pe care i le spusese Emma, încercând să şi le amintească, să le întregească înţelesul, pentru ca să refacă acea parte din viaţa ei pe care o trăise pe când el încă n-o cunoştea. Dar niciodată nu şi-o putea închipui altfel de cum o văzuse întâia oară, sau aşa cum o lăsase abia de-o clipă. Apoi se întreba ce se va întâmpla cu ea dacă se va mărita, şi cu cine? Vai! moş Rouault era atât de bogat, şi ea... atât de frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea mereu înaintea ochilor, şi ceva monoton ca sfârşitul unui titirez îi zbârnâia în urechi: "Dacă te-ai însura, totuşi! Dacă te-ai însura?!" Noaptea nu putu să doarmă, simţea că se înăbuşe, îi era sete; se sculă să se ducă spre cana cu apă şi să bea; deschise fereastra; cerul era spuzit de stele, adia un vânt cald; în depărtare se auzeau câinii lătrând. Întoarse capul spre Bertaux.             Gândindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles se hotărî s-o ceară în căsătorie de îndată ce va avea ocazie; dar, de câte ori se ivea vreuna, teama de a nu găsi cuvintele potrivite îi încleşta gura. Moş Rouault n-ar fi fost de loc supărat să-l scape de fiică-sa, care nu-i era de nici un folos în casă. În sinea lui, el o scuza, găsind că era prea deşteaptă pentru plugărie, îndeletnicire blestemată, de vreme ce printre agricultori nu vedeai niciodată vreun milionar. Nu numai ca nu făcuse avere din agricultură, dar moşul pierdea în fiecare an; căci, dacă se pricepea de minune la târguri, unde-i plăceau şiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu gospodărirea fermei, i se potrivea mai puţin ca oricui.             Nu-şi ducea bucuros mâna la chimir, dar nu cruţa nici o cheltuială când era vorba de el, voind să fie bine hrănit, bine încălzit, să aibă un pat bun. Îi plăcea cidrul gros, pulpa în sânge, ceşcuţa de cafea cu rom, bine amestecată. Mânca în bucătărie, singur, în faţa sobei, pe o măsuţă ce i se aducea gata pusă, ca la teatru.             Când îşi dădu seama că lui Charles i se îmbujorau umerii obrajilor când sta lângă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile are să i-o ceară în căsătorie, chibzui dinainte toată afacerea. Îl găsea puţin cam pipernicit şi că nu era tocmai ginerele pe care şi l-ar fi dorit; dar se spunea că-i un om cumsecade, econom, foarte învăţat, şi că, fără îndoială, n-o să-i facă şicane în privinţa zestrei. Şi, cum moş Rouault se vedea silit să vândă douăzeci şi doi de acri din bunurile sale, căci datora o mulţime de bani zidarului, o mulţime de bani curelarului, iar grindeiul teascului trebuia şi el schimbat, îşi spuse: "Dacă mi-o cere, i-o dau".             Pe la Sfântul Mihai, Charles venise să stea trei zile la Bertaux. Trecu şi ultima zi, ca şi cele dinainte, tot amânând din sfert în sfert de ceas să-i vorbească. Moş Rouault îl însoţi o bună bucată de drum; mergeau pe-un drum desfundat, şi erau să se despartă; era momentul. Charles mai întârzie până la colţul gardului, şi, în sfârşit, când trecu de gard, se hotărî:             — Domnule Rouault, începu să murmure, aş dori foarte mult să vă spun ceva.             Se opriră. Charles tăcea.             — Ia spuneţi-mi despre ce e vorba? Parcă eu nu ştiu tot? zise moş Rouault, râzând încetişor.             — Moş Rouault, moş Rouault..., bolborosi Charles.             — În ce mă priveşte, eu n-am nimic împotrivă, continuă fermierul. Deşi, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, trebuie totuşi s-o întrebăm şi pe dânsa. Aşa că dumneata du-te; eu mă înapoiez acasă. Dacă e da, mă înţelegi, n-o să mai fie nevoie să te întorci, căci, ce-o să zică lumea, şi, de altfel asta ar răscoli-o prea tare. Dar ca să nu stai ca pe jeratic, o să dau de perete oblonul ferestrei; o să-l poţi vedea din spate, aplecându-te peste gard.             Şi se îndepărtă.             Charles îşi legă calul de-un copac. Se duse fuga să stea pe cărare; aşteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi numără nouăsprezece minute pe ceasornic. Deodată se auzi ceva trântindu-se de perete; oblonul se dăduse în lături; încuietoarea-i mai tremura.             A doua zi, de la ora 9, era la fermă. Când intră, Emma se înroşi toată, silindu-se să râdă puţin, ca să facă faţă. Moş Rouault îşi îmbrăţişă viitorul ginere. Amânară orice discuţie cu privire la aranjarea intereselor materiale; aveau de altfel tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc mai înainte ca doliul lui Charles să ia sfârşit, adică spre primăvara anului viitor.             Iarna trecu în această aşteptare; domnişoara Rouault se ocupă de trusoul ei. O parte fu comandată la Rouen, iar ea îşi lucră singură boneţelele de noapte şi cămăşile, după nişte desene de mode pe care le împrumută. În vizitele pe care Charles le făcea la fermă se vorbea de pregătirile de nuntă, se discuta în ce încăpere să întindă masa; se gândeau la numărul felurilor de bucate care trebuiau pregătite şi cu ce anume aveau să înceapă.             Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la miezul nopţii, la lumina torţelor; dar moş Rouault nu pricepu de loc ideea asta. Făcură deci o nuntă la care veniră patruzeci şi trei de persoane, la care lumea stătu şaisprezece ore la masă, luând-o de la capăt a doua zi, ba, întrucâtva, şi în zilele următoare.  

Domnița Ruxandra de Nicolae Gane   Capitolul I Era în Săptămâna Patimilor. Soarele apusese și umbrele nopții se întindeau asupra Iașului. Numai vârful Hlincei și al Cetățuiei străluceau încă de cele din urmă raze murinde ale asfințitului. Clopotul din turnul Trei-Ierarhilor chema credincioșii la rugăciunea de noapte, umplând aerul cu vocea sa de aramă. Un mare zgomot de cai și arme se auzea înspre Curtea domnească, și iată că pe porțile cele mari ale curții, deschise în două laturi, se vede înaintând în sunetul trâmbițelor și a tobelor o ceată de călăreți în fruntea căreia mergea la pas pe un cal alb asturcan domnul Vasile Lupul. El purta gugiumană pe cap, pe umere o manta albă cu guler de samur, în picioare ciubote lungi și la brâu o sabie bătută în pietre scumpe. Fruntea sa era împresurată de gânduri, aureolă obicinuită a domnilor buni, căci Vasile Lupul era dintre acei domni rari care urau birurile, iubeau dreptatea, și erau totdeauna încinși de grija țării, așa zic cronicarii bătrâni. După dânsul veneau călări în haine strălucitoare vistiernicul Buhuș, Savin hatmanul, vornicul Patrașcu, spatarul Ciugolea, și alți mulți boieri curteni, toți răi la harță și buni la sfaturi. Apoi se vedea înaintând o caretă mare, cu capul de zimbru zugrăvit pe obloane, trasă de patru cai negri arăpești, înlăuntrul căreia ședea, la dreapta, doamna țării, soția lui Vasile Lupul, și la stânga, domnița Ruxandra, fiica sa. Dacă în mersul alaiului toate capetele se descopereau și se plecau dinaintea măririi lui Vasile Lupul, și mai adânc se plecau ele dinaintea frumuseții domniței Ruxandra, căci niciodată floare mai mândră, mai aleasă, n-a împodobit valea dunăreană. Ea era albă și senină ca zorile dimineței. Auriul părului, veselia zâmbetului, dulceața ochilor izvorau din chipul ei fecioresc, întocmai ca un râu de raze ce înconjoară numai fruntea îngerilor. Vestea despre frumusețea ei merse departe, peste hotarele țării, și mulți magnați poloni, unguri și germani venise la Curtea Moldovei spre a-i cere mâna, însă nici unul nu avu fericirea să atragă privirile ei. Careta cu doamnele înainta încet spre Trei Ierarhi; în urma ei venea o ceată de oșteni călări, dorobanți, panduri, plăieși, călărași, din mijlocul cărora se înălța steagul țării, martur glorios de vitejiile lor. Toate ușile și ferestrele se deschideau înaintea alaiului domnesc și de prin toate se întindeau covoare și se aruncau flori. Ajuns în curtea bisericii, domnul descălecă, și la ușă fu întâmpinat de norod și de mitropolitul țării cu crucea în mâini. El sărută crucea, spuse norodului un cuvânt bun, apoi intră în biserică și se așeză în strana domnească, care era mai înaltă decât celelalte, lucrată în săpături poleite și împodobită cu armele țării. Doamna se puse din a dreapta lui, iar lângă treptele stranei domnești stătea în picioare domnița Ruxandra, ca un înger de pază, cu o carte de rugăciuni în mâni. Mitropolitul începu slujba divină; bolta Trei Ierarhilor răsuna de cântări; frunțile credincioșilor erau plecate spre pământ, când, deodată, întocmai ca o nălucă venită nu se știe cum și de unde, apăru dinaintea domniței Ruxandra un necunoscut, care, dându-i o ramură verde, îi zise: Acela căruia cerul te-a menit, îți hărăzește acest semn al iubirii sale și jură a te avea de soție sau a muri. Domnița, care luase instinctiv ramura din mâna străinului, crezu că aude răsunând în urechea ei glasul înfricoșat al destinului, și, ridicând un moment privirea pe necunoscuta figură, văzu sub genele-i posomorâte scânteind mii de flăcări, pornite dintr-un suflet neîmpăcat. Niciodată fulger din ceri n-a produs în lume mai multă zguduire decât acești doi ochi pe inima domniței. În lumina lor, întocmai ca în două oglinzi, ea întrevăzu soarta ei înlănțuită de a sa; i se păru că întreaga-i ființă, contopită cu a lui, se pierde în întunericul nemărginit. Ea simți amețeala ce simte porumbelul când se vede răpit de vultur și purtat în gheare deasupra prăpăstiilor. Acest om sămăna a fi însuși diavolul ieșit din temeliile bisericii. Fruntea sa era încrețită și amenințătoare; nările sale se băteau la fiecare răsuflare; pe buzele sale era semnul cruzimei și al îndrăznelii, dar ce avea el mai înfricoșat erau ochii săi încruntați, în fundul cărora părea că se luptă o furtună de patimi. Un fior trecu prin inimile tuturor la vederea acestei arătări omenești. Nimeni nu cuteza să sufle. Numai domnul, păstrându-și sângele rece ca în zilele de bătălie, porunci hatmanului să puie mâna pe obraznicul care îndrăznise să se apropie de domniță. În același moment însă, întocmai ca scânteia ce se pierde în vânt, străinul dispăru. Altarul, pridvorul, clopotnița fură cercetate; curtea bisericii, chiliile, pivnițele, răscolite. Străinul era negăsit, nevăzut. Femeile și copiii înspăimântați își făceau cruce, scuipând asupra diavolului, bătrânii ziceau că e semnul unei ispite dumnezeiești, ostașii buimaci loveau cu sabia zidurile și pământul care răspundeau a deșert, iar domnul în mânie grăi hatmanului: — Tu, hatmane Savin, și tu, vistiernice, și tu, vornice, și voi toți, oameni de oaste și de muncă, martori ați fost că în Vinerea sfântă, în casa lui Dumnezeu și în fața voastră, un păgân a cutezat să ridice ochii asupra fiicei mele. Îndată să se înșire pe toate cărările, de-a lungul și de-a latul țării, cârduri de arcași și pușcași, de pedeștri și călări, să-l caute și să mi-l aducă viu, sau mort. În zadar însă arcașii și pușcașii, călăreții și pedeștrii înșirară drumurile, cutreierară pădurile, șesurile, munții și văile, păgânul nu lăsase nici urmă după el. Toți se întoarseră acasă încredințați că l-a înghițit pământul; numai povestea despre dânsul rămase la vetrele ostașilor.     Capitolul II   Cine se zărește colo în depărtare, călare pe un cal negru, dar alb de spume, tăind în două apele Nistrului? Numai nările calului se văd uneori de printre valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic care preface apa în stropi. Călărețul, înfipt în șea, se vede și el numai de la brâu în sus; el ține frâul cu mâna sigură, și fruntea sa nu se amețește de luciul amăgitor al undelor. Iată-l ajuns dincolo, pe mal; calul se scutură de apă, iar călărețul îi dezmiardă coama. Nu era însă sfârșit periculul pentru călător, căci dincolo de Nistru se întindea și mai fioros pustiul ca o a doua apă nesfârșită, care la răsărit se unea cu ceriul. Călărețul însă, îndrăzneț ca și când ar fi el stăpânul pustiului, luă șesul de-a curmezișul, fără drum, nici cărare, și mergea împotriva vântului care șuiera în urechile lui. Sosi noaptea care învăli pământul cu mantaua sa cernită și o tăcere adâncă se făcu într-un întuneric și mai adânc. Nici o lumină, nici o șoaptă; numai scânteile ce ieșeau din copitele calului se vedeau din când în când, numai tropotul lui se auzea răsunând sec pe prundiș. Ceriul era acoperit; ici-colea câte o stea singuratecă se ivea la încheieturile nourilor și părea că întreabă sfiicioasă pe călător pe unde merge; apoi, uimită de sumeția lui și de tăcerea nopții, își ascundea iarăși fața sub umedu-i văl. Sosi miezul nopții și iată că de la un colț al pustiului despre apus se auzi un răcnet ascuțit și lung care se preumbla de-a lungul pământului, clocotind lugubru ca un duh de blăstăm, și nu bine apucase acest răcnet să se stângă, că un al doilea, și mai ascuțit, și mai înfiorător, se auzi spre răsărit. S-ar fi zis că pustiul, trezindu-se din somn, se îngâna singur pe dânsul. Și un al treilea, și un al patrulea răspunseră în miazăzi și în miazănoapte, până când aceste răcnete se împreunară într-un concert îngrozitor de care și ceriul și pământul păreau înspăimântați. Atunci călărețul se opri un moment, descălecă, strânse chingile la șea, cercetă cremenele la pistoale, încălecă și plecă iarăși ca vântul și ca gândul. Mergea întocmai ca o fantasmă, tăind întunericul, despicând vântul, încrucișând urletele, când deodată zări înaintea sa două lumini ațintite asupra lui ca ochii iadului și o duhoare ferbinte îi lovi obrazul. Calul sforăi din nări, dar nu dădu îndărăpt; călărețul scoase cu liniște un pistol de la brâu și detună între cei doi cărbuni aprinși. În geamăt înăbușit, o frământătură prin petre și nisip, un clănțănit de dinți se auzi, și apoi nu se mai auzi nimic. Atunci el înfipse pintenii în coastele fugarului care plecă ca săgeata zburând peste dihănii, iar acestea, de câte ori în turbăciunea lor se prea apropiau de călăreț, întâlneau gloanțele lui și copitele fugarului. Până-n ziuă se prelungi grozava luptă cu turma lupilor flămânzi ce goneau prada cu spume la gură, când, în fine, renunțând la biruință, se împrăștiară în nesfârșitul stepelor, lăsând în urmă-le un lung șir de cadavre. Încă trei zile și încă trei nopți merse călărețul pe șesuri întinse, adăpându-și calul la părăiele ce izvorau la mari distanțe de sub nisipuri și hrănindu-l cu ierburi de sub petre; și în calea lui se călăuzea de paserile zburătoare, de luceafărul zilei, de stelele de noapte, asculta pământul, întreba văzduhul, și niciodată nu rătăcea. În sfârșit, el ajunse la malul Donului, pe șesul căruia se întindea o mare tabără de oșteni. Abia trecuse printre cele dintâi corturi și vestea despre sosirea lui se răspândi pretutindene. Toți din toate părțile alergau înaintea lui, dând semne de cea mai mare bucurie. — Bine-ai venit, Timuș, fiul lui Bogdan! strigară cu toții. Tu ne lipseai, și noi rătăceam ca turma fără călăuz. — Călăuzul vostru este Dumnezeu, și eu ascult porunca lui. — Și care este porunca lui? — Auzit-ați voi de o țară depărtată, țara Moldovei, cu fânațe înflorite, cu lanuri mari de pâne, cu ape dulci, cu codri umbroși. Acolo trebuie să mergem, să nuntim sau să războim! — Să mergem! — Acolo este fiica domnului, o frumuseță precum n-a înveselit încă pământul, n-a dezmierdat încă ochi omenești. Acea fiică îmi trebuie mie de soție și vouă de stăpână. — Să mergem! — Grijiți armele, înhamați caii, luați merinde, căci calea e lungă, dar răsplata frumoasă! Să luăm domnița sau țara Moldovei! — Vom lua domnița, strigară cu toții, învârtind ca niște trestii sulițele între degete, și, dacă nu-ți va ajunge, vom lua și țara Moldovei. Acest străin cu numele Timuș era șeful cazacilor. Înzestrat de un curaj neînvins și stăpân pe un popor aprig și iubitor de războaie, el purta spaima în țările vecine. Regele Poloniei de mai multe ori închinase steagul dinaintea oardelor sale, plătindu-și umilința cu taleri numeroși, și moscalii, strâmtorați în hotarele lor, lăsară toate câmpiile Ucrainei, Crimeei, Bugeacului în voia lui Timuș. Cazacii îl ascultau ca pe un Dumnezeu; și, în adevăr, că dintre toți el era cel mai bun călăreț, cel mai ghibaci pușcaș, cel mai ascuțit la minte și mai oțelit la inimă. Faima îl boteză cu numele de viteaz. La vocea lui Timuș, care răsună ca tunetul în văile Donului, oastea lui se pregăti de război, și, însetată de aur și de sânge, porni spre Moldova ca un roi grozav de lăcuste.     Capitolul III   Dacă răsăritul avea pe Timuș de stăpân, și apusul avea eroul său, însă acesta se deosebea de cel dintâi prin o figură gingașă de FătFrumos. El era polon și se numea Coribut. Nobil, bogat, june și înflăcărat, el culese multe izbânzi în câmpul războaielor și mai multe în câmpul amorului. Și unele și altele umplură lumea cu numele lui. Lucruri mari se povesteau de dânsul. Se zicea între altele că el avea o pavază fărmecată, primită moștenire de la străbuni, că un înger îi sfințise sabia, că un drac era ascuns în calul său și că de aceea în bătălii plumbul și oțelul nu se lipeau de trupul lui; se mai zicea că domnițele, crăiesele și împărătesele, când îl vedeau, nu-și puteau lua ochii de pe el, așa era de frumos în hainele sale de oștean călare pe calul fărmecat. Coribut auzise de domnița Ruxandra și hotărî să o ceară de soție. Însă el nu vroi să se arăte sub strălucirea numelui său, sigur fiind de-o prea ușoară izbândă; de aceea el luă un nume străin, se îmbrăcă în haine simple de călător, și sosi la Curtea lui Vasile Vodă amestecat în ceata unui polon cu numele Calinowschi, care venea ca sol din partea regelui Poloniei. El vroia să învingă inima fecioreasă a domniței numai prin puterea frumuseței și a amorului său. Domnița Ruxandra îl văzu, îl deosebi dintre toți, dar rămase răce. Toată ființa ei era zdruncinată din ziua în care văzuse pe străinul cu ramura verde. Vorbele amoroase ale junelui polon răsunau gol în urechile ei, și, ostenită de a-l întâlni mereu în cale-i, ea căuta chipuri de a-l încunjura. Într-una din zile ea îi zise: — Cunoști pe Coribut? — Negreșit îl cunosc. — Și eu îl cunosc, adaose ea, l-am văzut, l-am ghicit!... Coribut nu știu ce să răspunză: tot sângele îi biciui fața. — Dar l-am gâcit, căci un suflet ales ca a lui nu se poate ascunde sub haine de rând. Coribut era gata să se arunce la picioarele ei. — O, ce figură are el! Parcă-l văd și acuma dinaintea mea, amenințător ca ceriul în tunete. Coribut nu răspunse nimic; un fior rece îi cutremură tot trupul. — Și cine putea să fie altul decât Coribut, străinul care mi-a dat ramura verde? — Ramura verde? — Da! Ramura verde pe care o păstrez și acuma, căci nu știu ce mă face să nu pot uita nici acuma spaima ce simții în acel moment. La aceste cuvinte, Coribut fu atins ca de un fulger. El înțelese că de acum înainte s-a sfârșit cu amorul său și că, din toate fericirile ce visase, nu-i rămase nici măcar dreptul de a spera. Dar, mai crudă decât însuși pierderea speranței, era umilința de a vedea că rivalul său purta în închipuirea domniței aureola numelui său. Tot sângele strămoșilor lui se revoltă în el. Ce feli? unui necunoscut i-a fost de-ajuns o clipă de întrevedere pentru ca să răpească inima domniței, și eu, Coribut, adevăratul Coribut, gândea el, să mă văd după atâta timp de ședere la Curtea Moldovei respins cu însuși numele meu!... De astă dată lovirea atinse direct mândria sa polonă. A fost un moment în care Coribut era cât pe ce să se descopere ei, însă, făcând asupra-și silințe, el se opri. Și oare cu numele meu, își zise el, robit-a străinul pe domnița, el care n-a spus din ce părinți și țară este?... Nu!... Ce face numele când îl poartă un nevrednic? E ca haina frumoasă pe un trup urât. Dar eu cu un alt nume nu mai sunt nimic?... Nu mai sunt vrednic să sărut nici urmele picioarelor unei femei?... Numele m-a făcut pe mine mare sau eu pe dânsul?... A! oricine ar fi acest nou Coribut care s-a furișat în inima domniței, jur pe umbra strămoșilor mei că-mi va plăti cu viața cutezanța de a se face deopotrivă cu mine Din acea zi Coribut încetă de a mai vorbi domniței cuvinte de amor, încredințat fiind că ea iubește pe un altul, iar domnița, mulțămită că a scăpat de prigonirile lui, frământa în mintea ei gânduri secrete ce nu mai avusese pănă atuncea și care o duceau la melancolie. A iubi era ceva necunoscut pentru dânsa; singură ideea o spăria, și negreșit că trebuie să fie spărioasă, pentru o inimă tânără, această simțire puternică care se anunță ca începuturile furtunei. Ziua, fugind de Curtea domnească unde era prea mult vuiet, ea rătăcea singuratică în aleele întunecoase ale grădinei și acolo asculta cu drag ciripitul păserilor ce se jucau prin crengi, urmărea zborul flutirilor, privea cu ațintire la verdeața ierbei și, când auzea vreun pas omenesc, tresărea, ca și când ar fi surprins-o săvârșind vreo faptă rea. Ea purta în inima ei o taină, o comoară ascunsă, pe care n-ar fi destăinuit-o oamenilor cu prețul vieții, dar care era prea grea, pentru a nu o spune vântului și florilor. Noaptea, pănă a nu adormi, ea cugeta la mii de lucruri fără șir, precum la stele, la războaiele părintelui ei, la furtunele de pe mare, la stafii și, în fine, la străinul cu ramura verde. Dar ce idee?... Un străin ieșit din fundul pământului, cu o figură posomorâtă ca zilele înnourate, putea să atingă inima de înger a junei domnițe?... Nu!... Negreșit, nu!... Ea se înroșea numai gândind la una ca aceasta și, de frică, închidea ochii, spre a nu-l mai vedea. Dar... cu ochii închiși îl vedea și mai bine. Figura îndărăpnică și nedespărțită tovărășiță a căpătâiului ei de noapte lua fel de fel de forme fantastice în închipuirea ei, până când, ostenită de a o alunga, domnița adormea surâzându-i. Cine ar fi socotit că asemene înfrățire de inimă s-ar fi putut întâmpla în așa scurt timp între Ruxandra și Timuș, între dulce și aspru, între frumos și urât, între ceri și iad? Astfel trăia domnița de la vederea străinului, singuratică, gânditoare și cuprinsă de un dor neînțeles, care s-ar fi prefăcut în suferințe, dacă n-ar fi fost ades răcorit de roua lacrimilor, căci lacrimile izvorăsc din dor, spre a-l alina, când iată că într-una din zile la Curtea domnească sosi un cazac călare pe un cal negru înspumat, cu o scrisoare de peste Don. De grăbit ce era cazacul, el intră la domn acoperit cum era cu colbul de pe drum, și-i dădu scrisoarea, care zicea: Prealuminate voievod, domn țării Moldovei, de la plaiuri pănă la mare! Eu, Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițki, singur stăpân pe șesurile Ucrainei și ale Donului, de a cărui poruncă ascultă 50.000 suflete de voinici încălecați pe cai sălbateci și înarmați cu biciuri plumbuite în mâna stângă și cu suliți lungi de 18 picioare în mâna dreaptă, robit de frumusețea fiicei tale Ruxandra,cer mâna ei de la tine. Oastea mea așteaptă pe malul stâng al Nistrului, să treacă ca nuntași sau ca dușmani pe pământul măriei-tale. O mare jale căzu pe curtea lui Vasile Vodă la primirea acestei scrisori. Se știa cine e Timuș și oastea lui. Războiul cu el era război de pustiire. Domnul chemă pe fiica sa și-i zise: — Pe țărmurile Donului trăiește un om jumătate sălbatic, cu numele Timuș. Hrana lui e sângele, bucuria lui e prada. Poporul său n-a învățat să brăzduiască pământul, ci rătăcește prin pustiuri, adăpostit sub corturi, și trăiește din munca altor neamuri. Voiești tu să-l iei de soț? — Care este voia ta, părinte? — Voia mea nu este. — Atunci mă supun ție. Domnul își simți inima ușoară și dădu în țară veste de război, iar domnița își simți inima grea și începu să plângă. Chemarea la război, trâmbițată prin mii de guri, se preumbla de la un capăt al țării pănă la celălalt ca un vânt de gheață și, la glasul ei, cete numeroase de oameni, părăsindu-și vatra și familia, plecară de prin târguri, de prin sate, de prin munți, cu sineața pe umere și cu merinde în traistă. Ei cântau din frunze de răsunau văile și codrii, căci mergeau cu sete de vitejie și cu dor de acasă. Patruzeci de mii de oșteni domnul întruni sub steagurile sale, și porni spre Nistru, pentru a pedepsi pe Timuș de cutezarea ce avuse de a cere mâna fiicei sale. Două neamuri aveau a se ciocni și din lovitura lor era să izvorască un râu de sânge, și pământul să se acopere cu hoituri. Și Dumnezeu a voit ca aceasta să se întâmple din cauza frumuseței domniței Ruxandra! Coribut, care se găsea încă la Curte în centrul tuturor pregătirilor de război, știa tot ce se petrecea. El înțelese că Timuș este fericitul său rival și jură pe umbra strămoșilor lui să-l omoare.   Capitolul IV Era o noapte de vară caldă, înstelată și cu lună plină. Domnița se preumbla singură ca de obicei prin grădină și gândea la soarta amară ce-o împresura. Niciodată suflet de fecioară n-a fost mai greu chinuit decât al ei. Ea iubea, sau credea că iubește pe Coribut; Timuș o cere de soție, și un război cumplit se încinge. Să se însoțească cu Timuș, trebuia să frângă voia părintelui ei și amorul ce nutrea în taină pentru pretinsul Coribut; să-l refuze, trebuia să aducă un nămol de nefericiri peste pământul țării sale... Ea se preumbla deci tristă, așteptând un sfat de la stele, de la lună, de la Dumnezeu. Când, deodată, un freamăt de frunze se aude îndărăptul ei; ea tresare, freamătul devine mai mare, crengile se clatină cu putere, frunzarul se despică, și o figură omenească apare dinaintea ei. Domnița spăriată voiește să fugă, însă o putere neînvinsă o oprește în loc. Ea se uită cu ochi mari la figura ce se desemna ca o fantomă în lumina lunei, și... ce să vadă?... Figura străinului cu ramura verde!... Atunci o amețeală îi cuprinse creierii; ea nu mai știu pe ce lume se găsește. Figura stătea nemișcată ca o statuie dinaintea ei. Aceiași ochi care vărsau scântei amenințătoare, aceeași gură care părea deprinsă a nu rosti decât cuvinte de moarte, însă o îndulcire, o rază de bunătate abia văzută răsărea acum de sub asprimea trăsăturilor sale, întocmai ca un colț de senin albastru pe un ceri înnourat. Domnița, uimită, nu-și putea întoarce ochii de pe strania nălucă, urmărind cu groază orice mișcare se producea pe figura ei, iar fantoma, sub privirile domniței, părea că se transformă, se îndulcește din ce în ce, și în același timp, prin un neînțeles mister, domnița simți și ea cum spaima se risipește din inima ei, făcând loc unei alte simțiri mai line care o îndemna să se apropie de dânsa... Atunci ea făcu fără voie un pas spre fantomă, ca și când ar fi voit să se încredințeze de realitatea ei. Capul ei era fierbinte, însă un vânt răcoros amestecat cu parfum de flori îi dezmierdă fruntea și-i limpezi vederile, urechile ei păreau că aud o muzică de pe altă lume, cântată în note misterioase de frunzele ce se clătinau pe arbori, luna surâdea de sus cu nevinovăție... Domnița făcu un al doilea pas... Cel al doilea e întotdeauna mai ușor!... Ce era ea vinovată dacă și noapte, și lună, și vânt, și frunze unelteau spre ducerea ei în ispită?... Dacă însuși Dumnezeu a răsădit în inima ei sămânța unei patimi, care e dintre toate cea mai înșelătoare, fiindcă se îmbrobodea cu haina fericirii?... Fantoma stătea neclintită. Domnița, atrasă ca de o putere magnetică, se apropia mereu; pe buzele lor născură ca două surori îngemănate două zâmbete de iubire care se împreunară în lumina lunei; ochii lor ardeau, când... în același moment, o mână de fer se înfipse pe umărul domniței și o pironi în loc; era mâna părintelui ei. Palid și înfricoșat, el stătea înaintea-i cu sabia goală, gata să o spele în sângele ei. — Copilă nebună, strigă el, ce pedeapsă se cuvine ție pentru această faptă vinovată? Copila însă nu răspunse nimic; ea căzu jos leșinată. Fantoma dispăru, și era timpul să dispară căci o larmă cumplită de glasuri, tropote de picioare și sunete de arme se auzea din toate unghiurile grădinii. — Prindeți-l, prindeți-l, strigau cu toții; mai multe detunături de pușcă făcură să treacă ecourile grădinii, însă când se făcu iarăși liniște, se găsiră trei morți și doi răniți, între care și Coribut, iar străinul nicăirea. — L-am scăpat, strigă cu ciudă Coribut, legându-și brațul sângerat, a doua oară însă jur pe umbra strămoșilor mei să nu-l mai scap! A doua zi, Vasilie Vodă porunci să ducă pe fiica sa la cetatea Sucevei, spre a sta acolo închisă pe post și rugăciuni, pănă când se va isprăvi războiul cu Timuș, căci pănă atunci el nu avea timp să se gândească la pedeapsa ce să-i deie. Un călugăr și un oștean fură trimiși spre a întovărăși pe domniță în călătoria ei. Dureroasă fu despărțirea ei de maică-sa, care o iubea, de tată-său care o nedreptățea, de odaia ei, de grădina unde avusese atâtea visuri de fericire, de slugile care-i sărutau mâinile plângând. Ea merse pe jos din târg în târg, din sat în sat, pănă când ajunse la malul Siretiului la locul unde el se împreună cu râul Suceava. Obosită de drum, ea se puse jos, spre a-și odihni pe iarbă verde înspinatele picioare, și nu departe de dânsa bătrânul călugăr, nu mai puțin ostenit, se răzămă și el de un trunchi de copac, începând să-i povestească din cărțile sfinte. Iar oșteanul, mai la o parte, dormea dus ca omul fără grijă. Soarele era la asfințit ceriul purpuriu se oglindea în apele limpezi ale Siretiului, care curgea lin pe sub sălcii, cristeii cântau în iarbă, vântul dormea pe crengi; toate aceste dulci șoapte ale naturii făcură pe juna domniță să adoarmă, ea care de mult nu gustase dulceața somnului.           Capitolul V Pe un drum singuratic și nebătut ce merge de la Iași spre Nistru, alerga Timuș călare cât îi luau picioarele calului. Deodată, calul se opri în loc și scutură din urechi; Timuș îi dădu pinteni să plece înainte, însă calul nu făcu bine câteva sărituri, îmboldit de pintenii călărețului, și poticni. Atunci Timuș se puse pe gânduri, căci calul are câteodată vederi năzdrăvane. — Negrule, îi zise el, fă pe cheful tău și du-mă unde voiești tu. Tu știi mai bine ce stă în calea stăpânului tău. Negrul sforăi din nări, scurmă pământul cu picioarele de dinainte, apoi se întoarse drept în loc și plecă în fuga mare îndărăpt. — Negrule, unde mă duci? să văd lacrimile iubitei mele și să nu le pot șterge?... Negrul scutură din cap și îndoi fuga. Treceau pe lângă Timuș copacii, casele, dealurile întocmai ca niște fantasme, și fugarul nu obosea. — Negrule, mă duci între dușmanii mei, eu sunt unul și ei sunt mulți... Negrul scutură a doua oară din cap și întrei fuga, mergea ca și când ar fi avut șepte suflete și o mie de picioare. — Cât va fi mers și de se va fi odihnit undeva, nu se știe, dar într-un amurg de soare ajunse pe șesul Siretiului, nu departe de locul unde dormea domnița Ruxandra... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Din senin ceriul se înnoură; din somn vântul se trezi și începu să sufle cu strășnicie, și un vuiet lung, îngrozitor, venea clocotind îndărăptul călărețului încât se părea că munții, dezlipindu-se de pe temeliile lor, încep să dănțuiască în urma lui. Atunci Negrul se opri. — Negrule, mânia lui Dumnezeu ne gonește din urmă, fugi din aceste locuri să nu perim! Negrul stătea pironit pe pământ, neauzind glasul stăpânului său, neauzind vijelia ce se apropia. — Nu vezi tu în urma noastră cum vine un val de apă drept ca zidul, cu creastă de spume, cu vârtej de furtună, cu întuneric de mormânt. Fugi, Negrule, fugi!... Negrul stătea înfipt... Valul de întuneric veni și într-o clipă acoperi pământul cu un ocean de apă. Luna se ivi printre nori sarbădă și despletită, ca o fărmăcătoare ce râde cu hohot la priveliștea furiilor sale. Negrul înota deasupra apei, tăind cu voinicie turbatele valuri, iar Timuș se lăsa în voia lui. Iată că un punct strălucitor se zărește în mijlocul valurilor, ca un soare sub apă, ce se unea cu ceriul prin o dungă de lumină. S-ar fi zis că ochiul lui Dumnezeu privește în acel loc; iar în mijlocul luminii, în spuma apei, în pulberea argintie în care se jucau curcubeile, un trup de femeie se vedea învălit într-o rețea de păr de aur. Nu era un trup ce moare, ci un trup care se naște, așa de frumos și luminos părea acest sân femeiesc legănat pe sânul valurilor. Valurile, mulțămite de comoara ce duceau cu sine, își potoliră furia, și furtuna se opri. Timuș, atras de icoana de sub apă, înainta mereu spre dânsa despicând șuvoiul tulbure și răpede, iar minunea cea transparentă mergea la vale lunecând între spume și văzduh, și apa părea că nu voiește să-i facă rău. Timuș o ajunge, o ridică la piept și... recunoaște pe domnița Ruxandra. Ea părea că doarme de cel mai dulce somn și un surâs îngeresc încrețea încă buzele ei. Tumuș cu iubita sa în brațe și cu sufletul zdrobit apucă înspre cetatea Sucevei cu gând de a depune trupul ei în sfânta monastire; însă nu bine călători câteva oare, că deodată în mijlocul unei păduri, un om călare, armat pănă-n dinți, îi opri calea, punându-se de-a curmezișul drumului. — Pe umbra strămoșilor mei! de astă dată nu-mi vei scăpa! strigă omul cel armat. — Nu am vreme să stau la vorbă cu tine, răspunse Timuș, voind să meargă mai departe. — Pune-ți jos prada și pregătește-te să mori! adaose străinul scoțând sabia. Ambii descălecară. Timuș depuse trupul domniței la umbra unui copac și încrucișă sabia cu Coribut, căci el era inamicul ce i se pusese în cale. Coribut avea speranță în norocul său care niciodată nu-i dăduse greș; Timuș n-avea speranță în nimic, căci îi era totuna să trăiască sau să moară. Lupta între dânșii nu fu lungă, căci ei nu se luptau cu gând de cruțare. Coribut făcu mai multe atacuri înfuriate asupra rivalului său care au mers în deșert, iar Timuș nu făcu decât unul singur, însă în lovitura ce dădu, cruntă ca desperarea sa, capul lui Coribut, rătezat de pe umere, căzu la pământ bolborosind cuvinte neînțelese. Apoi, urmându-și calea, el ajunse la monastirea Sucevei, încredință trupul domniței în mânile egumenului și, depunând o lungă și ferbinte sărutare pe fruntea ei răce, plecă îndărăpt cu gând de pustiire. Ajuns în fruntea oștirii sale, el urmări și întâmpină armata lui Vasilie Vodă. Amândouă se ciocniră ca doi munți, ce se risipesc unul asupra altuia, însă din teribila vijelie, care ținu din răsărit și pănă în apus de soare, Timuș ieși învingător. Armata lui Vasilie Lupul fu nimicită; satele și târgurile ardeau ca fuioarele de cânepă pe urmele lui Timuș; țara înspăimântată credea că a sosit peirea lumii. Timuș ajunse la malul Prutului, nu departe de Iași. Vasilie Vodă, văzând că nimic nu rezistă șuvoiului pustiitor a cazacilor, scrise lui Timuș că-i dă mâna fiicei sale numai să înceteze cu războiul, însă acesta, știind ce-a devenit domnița Ruxandra, se oțărî și mai rău, și-și puse în gând să nu lase în Iași nici o casă pe temelia ei. El dădu ordin cazacilor să treacă Prutul. Cazacii aruncară pod pe șeice și trecură dincoace. A doua solie fu trimisă din partea lui Vasilie Vodă cu rugăminte să-i fie milă de țară, și să vie cu pace la Iași unde îl așteaptă logodnica înaintea altarului, iar Timuș răspunse: — Voi veni să-mi vaz logodnica , căci logodnica mea este coroana ta și te sfătuiesc să te silești a nu mi-o da.     Capitolul VI   Ori Vasilie Vodă era nebun, ori voia să înșele pe Timuș, ori fiică-sa trăia... Care din trei era adevărată?... Bătrânii spun că cea din urmă. Poate că sărutarea înfocată ce Timuș depusese pe fruntea ei în momentul când se despărți de dânsa, o rechemă la viață, sau poate că Dumnezeu voi să facă o minune precum a mai făcut și alte dăți...se poate!... dar ceea ce se spune este că, îndată după plecarea lui Timuș din cetatea Sucevei, ea deschise ochii, în ciuda preoților care o tămâiau și se rugau pentru sufletul ei. Ea se trezi ca dintr-un vis, își reculese cu încetul ideile, își aminti puhoiul de apă care o surprinsese dormind, dar mai departe nu-și aminti nimic. Cei de pe lângă dânsa îi povestiră că ea datorește viața lui Coribut care o urmărea de departe cu iubire, însă că din nenorocire, îndată după scoaterea ei din apă, viteazul polon fu ucis pe la spate de un hoț care se credea a fi Timuș. O furtună se stârni în pieptul bietei domnițe la auzul acestor întâmplări care se adeveriră și prin o scrisoare a părintelui ei vestitoare cum că Timuș, ucigașul lui Coribut, e învingător, că țara e ajunsă la peire și că alt mijloc de scăpare nu este decât ca ea să se jertfească a fi soția lui Timuș. Plângea nenorocita domniță, plângea cu lacrimi amare, stoarse din adâncul inimii; însă durerea de a plânge era nimic pe lângă durerea de a-și înăduși plânsul, de a-și sili inima, de a-și acoperi capul cu flori și beteală și a se arunca jertfă nevinovată în brațele inamicului țării, în brațele ucigașului iubitului ei. Moartea pentru dânsa ar fi fost o binefacere; însă nici moartea nu putea să o cheme. Trebuia numaidecât să asculte glasul părintelui ei, glasul țării îngenuncheate, căci nu degeaba era fiică de domn. Acei ce domnesc peste popoare sunt câteodată lipsiți de averea ce posedă însuși cerșetorii, de dreptul de a muri când vor. Așadar, mare pregătire de nuntă se făcea la Iași, în Curtea domnească, iar în tabăra lui Timuș mare pregătire de război. Timuș ajunse cu armata lui la marginea Iașului. Acolo el alese cincizeci de oșteni, cei mai voinici dintre toți și, înconjurat de ei, intră în oraș. Deșerte se făceau ulițele dinaintea lui, căci pretutindene spaima se preumbla cu dânsul. Ușile și ferestrele se închideau, copiii se lipeau de sânul mamelor, și o jale îngrozitoare apăsa orașul. În sfârșit, el ajunse la curtea domnească... Acolo Vasilie Lupul, împreună cu doamna și toți curtenii îl așteptau în scară cu zâmbet silit și cu bucurie prefăcută, ca pentru un ginere ce vine nechemat, iar Timuș în creierii lui frământa planuri de grozavă răzbunare. — Să vedem pănă unde va merge viclenia moldovanului, gândea el, dezmierdându-și mănunchiul săbiei. El urcă scările palatului pe care erau așternute covoare moi de Persia, intră în paraclisul domnesc unde îl primi mitropolitul cu cununa de mire, se uită împrejur, văzu toate pregătirile de nuntă, dar miresa nicăirea!... Atunci el aruncă o privire secretă oștenilor ce-l întovărășeau, un freamăt surd se făcu în jurul lui, săbiile ieșiră pe jumătate din teacă, când iată că o ușă nevăzută se deschide și, palidă ca moartea, apăru domnița Ruxandra... La această neașteptată vedere, ei rămaseră înmărmuriți, necrezând ochilor lor; și cum să creadă când el o știa înecată în apele Siretiului de unde cu însăși mâna sa o dusese la monastirea Sucevei, și când ea îl știa mort sub numele de Coribut, ucis tocmai de acela care acum se înfățișa ei sub figura iubită a străinului cu ramura verde? Se zice că bucuria mare se asamănă cu durerea, căci ca și dânsa prin lacrimi se exprimă. Astfel Timuș, pentru întăia oară în viața sa, vărsă lacrimi, amestecându-le cu ale domniței, care și ea, pentru întăia oară după atâtea suferinți, le primi de la izvorul fericirii. În fața acestei nespuse bucurii ce unea pe ambii logodnici, toate fețele se înseninară, săbiile dușmane reintrară în teacă. Vasilie Vodă care crezuse un moment că, întocmai ca un al doilea Avraam, duce pe fiica sa la înjunghiare, își simți inima reînviind; iar bătrânul mitropolit săvârși cununia, mulțămind ceriului că a schimbat răul în bine. Nuntă lungă și nesfârșită se făcu pe urmă, căci ea venea cu binecuvântare de sus, cu iubire între soți și cu pace peste țară; nuntă în adevăr domnească, cu bogăție, cu veselie, cu cântări și cu danțuri, încât îi merse vestea pănă în Țarigrad, de unde sultanul, auzind de frumuseța Ruxandrei și de voinicia lui Timuș, le trimise bogate daruri. (Convorbiri literare, anul VII, nr. 3, 1 iunie 1873).   descarcati de aici.....

SCHIŢA A CINCEA  Fregata şi corabia fugară.     Privind în largul mării nesfârşite,  Văzui un mândru vas, care plutea  Voios pe valuri. Flamuri strălucite  La vergi şi sus pe gabie, avea.     Nu ne putem lua rămas bun de la Rodondo, înainte de a aminti că în 1813 fregata americană Essex, comandată de căpitanul David Porter, era cât pe ce să rămână în vecii vecilor aici. Într-o dimineaţă fără vânt, pe când nava era împinsă rapid spre stâncă, de un curent puternic, a fost zărită o corabie ciudată, ce părea să se zbuciume sub un vânt năpraznic, în timp ce fregata rămânea locului, ca vrăjită, fapt ce părea să confirme zvonurile despre natura fermecată a acestor meleaguri. Dar curând începu să sufle o briză uşoară şi atunci fregata porni cu toate pânzele sus, în urmărirea presupusului inamic, o balenieră engleză, pe cât se părea; curentul era însă atât de puternic, încât „inamicul” fu repede pierdut din vedere, iar la amiază fregata Essex se pomeni, în ciuda lestului ei, atât de aproape de stâncile biciuite de spumă ale turnului Rodondo, încât toţi cei de pe bord o crezură pierdută. În cele din urmă, însă, o briză prielnică o ajută să evite ciocnirea, în chip miraculos.   Rămânând astfel teafără, fregata se folosi de prilej pentru a încerca să nimicească vasul inamic. Pornind din nou pe urmele lui, în direcţia în care acesta dispăruse, cei de pe Essex îl zăriră a doua zi dimineaţă. Atunci corabia arboră drapelul american, dar se ţinu la distanţă de Essex. Pe mare se aşternu un calm plat; Porter, încredinţat mai departe că vasul urmărit era englez, trimise un cuter, nu pentru a-l aborda, ci pentru a-l sili să-şi retragă şalupele care-l remorcau. Cuterul îşi îndeplini misiunea. Atunci alte cutere fură trimise pentru a captura vasul inamic, căci într-adevăr acesta arborase între timp culorile engleze, în locul drapelului american. Când, însă, ambarcaţiunile fregatei ajunseră la câţiva paşi de prada mult râvnită, se stârni din nou briza, iar vasul străin o zbughi spre vest, cu toate pânzele sus, şi, până la căderea nopţii, se mistui la orizont, în timp ce Essex rămăsese pe loc.           Misterioasa corabie, care naviga cu toate pânzele sus pe o mare calmă, arborând dimineaţa pavilionul american iar seara cel englez, nu mai fu văzută niciodată. O corabie fermecată, de bună seamă! Cel puţin aşa jurau mateloţii.          Această expediţie a fregatei Essex în Pacific în timpul războiului din 1812 este, poate, cel mai straniu şi mai tulburător episod din istoria marinei americane. Essex a capturat nave pornite spre cele mai depărtare orizonturi, a vizitat cele mai exotice mări şi insule, a zăbovit îndelung în preajma arhipelagului fermecat, şi, în cele din urmă, şi-a dat vitejeşte duhul, bătându-se cu două fregate engleze în portul Valparaiso. Îl pomenim aici din acelaşi motiv ce ne va îndemna să vorbim despre corsari: aidoma acestora, Essex, navigând multă vreme printre insule, a vânat ţestoase pe ţărmurile lor, pe care le -a explorat cu osârdie; din acest motiv, şi din altele, fregata e strâns legată de Insulele Encantadas.         E locul să spunem aici că nu există decât trei martori oculari vrednici de a fi menţionaţi în legătură „cu Insulele Encantadas: Cowley, corsarul (1684); Colnett, exploratorul zonelor de vânătoare a balenei (1793) şi Porter comandantul de vas (1813). În afara mărturiilor lor, se pot găsi doar unele aluzii banale şi inutile, în relatările câtorva călători sau compilatori.     SCHIŢA A ŞASEA  Insula Barrington şi corsarii    „Dispreţuind robia de orice fel,  Noi, fiii acestei lumi atât de vaste,  Averea strămoşească s-o-mpărţim  Şi să ne cerem drepturile noastre  La zestrea care-i astăzi, precum ştim,  Pe mâna câtorva stăpâni pizmaşi… A noastră fiind lumea, vom umbla  Oriunde vom dori, cu slobozi paşi.”   „Ce viaţă straşnică şi veselă ducem acum, cât de aproape suntem de moştenirea noastră dintâi, ce liberi de spaime şi de necazuri mărunte! …”             Cu aproape două veacuri în urmă, Insula Barrington slujea drept adăpost acelei vestite flotile a corsarilor din Indiile de Vest care, alungată din apele cubane, a traversat Istmul lui Darien pentru a pustii litoralul Pacific al coloniilor spaniole, ieşind cu regularitatea şi precizia unui vas poştal modern, în calea corăbiilor trezoriere regale ce navigau între Manila şi Acapulco. După aceste obositoare lupte piratereşti, veneau aici să-şi spună rugăciunile „să petreacă în tihnă, să-şi numere pezmeţii din butoaie şi arginţii din casete şi să-şi măsoare mătăsurile orientale cu lungile lor săbii de Toledo. Pe vremea aceea nu se putea găsi refugiu mai sigur, ascunzătoare mai greu de descoperit. În mijlocul unei mări întinse, liniştite şi foarte puţin umblate, înconjuraţi de insule al căror aspect inospitalier îl putea pune pe fugă pe navigatorul în trecere pe acolo, şi totuşi la numai câteva zile distanţă de bogatele ţări pe care le jefuiau, aceşti corsari nepedepsiţi găseau aici liniştea pe care-o tăgăduiau cu cruzime tuturor porturilor civilizate din acea. Parte a lumii. Aici veneau să se ascundă aceşti bătrâni piraţi, când îi alunga vreo furtună, când erau vremelnic înfrânţi de duşmani, sau când trebuiau să fugă repede cu prada lor de aur. Refugiu sigur şi cuib liniştit, locul acesta era straşnic de folositor şi în alte privinţe.           Într-adevăr, insula Barrington este, din multe puncte de vedere, neobişnuit de prielnică pentru reparaţii, pentru carenaj şi pentru alte asemenea îndeletniciri marinăreşti. Pe lângă faptul că oferă apă bună şi loc bun de ancoraj, adăpostit de vânturi graţie înaltului scut al Albemarleului, această insulă este cea mai roditoare din întregul arhipelag. Abundă aici ţestoasele bune de mâncat, copacii buni de ars şi o iarbă înaltă, numai bună ca să-ţi faci culcuş în ea, pentru a nu mai pomeni de frumoasele promenade naturale şi de variatele privelişti de pe insula. Într-adevăr, deşi prin poziţia ei aparţine arhipelagului Encantadas, insula Barrington se deosebeşte într-atâta de majoritatea vecinelor ei, încât nici nu prea pare înrudită cu ele.            „Am debarcat o dată pe ţărmul ei apusean, în faţa căruia se ridică neagra fortăreaţă a insulei Albemarle, povesteşte un călător sentimental de odinioară. Am umblat pe sub pilcuri de copaci, nu prea înalţi ce-i drept, şi, fireşte, nu palmieri sau portocali sau piersici, dar cu toate astea, după o călătorie atât de lungă pe mare, era foarte plăcut să te plimbi sub crengile lor, chiar dacă nu erau încărcate de roade. Şi ce credeţi c-am văzut aici, la marginea liniştită a câte unui luminiş şi pe culmile umbroase ale unor povârnişuri ce dominau cele mai paşnice privelişti? Ei bine, am văzut jilţuri vrednice de un brahman sau de preşedintele vreunei ligi pentru promovarea păcii: aceste splendide ruine ale unor culcuşuri simetrice de piatră şi de iarbă, purtând toate semnele muncii omeneşti şi ale trecerii timpului, erau de bună seamă opera corsarilor. Una din ele, o canapea lungă, cu braţe şi spătar, era exact canapeaua pe care i-ar fi plăcut poetului Cray să se întindă, cu cartea lui Crebillon în mână. Cu toate că zăboveau uneori luni în şir pe insula asta, folosind-o ca depozit pentru catargele, pânzele şi butoaiele lor de rezervă, e foarte puţin probabil că piraţii şi-au durat vreodată case de locuit.   Ei nu rămâneau aici în lipsa corăbiilor lor, pe bordul cărora şi dormeau, mai mult ca; sigur. Subliniez acest lucru deoarece socot că întocmirea unor astfel de jilţuri romantice nu poate fi atribuită decât unei înclinaţii paşnice şi unei dorinţe sincere de. Comuniune cu natura. E foarte adevărat că aceşti corsari săvârşeau cele mai mari fărădelegi şi că unii dintre ei erau nişte ucigaşi de rând; dar se ştie că, ici colo, se ridica din mijlocul lor câte un Dampier, un Wafer sau un Cowley şi alţii aşijderea lor, oameni a căror ‘supremă fărădelege era starea lor deznădăjduită: şi pe care prigoana, vrăjmăşia soartei sau cine ştie ce samavolnicii cu neputinţă de răzbunat îi împinseseră să fugă de societatea creştinilor şi să-şi caute un refugiu solitar sau o viaţă aventuroasă pe mare. În orice caz, atâta timp cât vor rămâne pe insula Barrington aceste culcuşuri în ruină, aidoma unor monumente ciudate, vom avea dovada că nu toţi corsarii erau nişte monştri.          Dar în peregrinările mele prin insulă, am descoperit curând şi semne de sălbăticie, semne destui de conforme imaginii pe care „nu fără temei, oamenii şi-o fac, îndeobşte, despre tagma piraţilor.           Dacă aş fi dat peste catarge vechi şi doage ruginite, m-aş fi gândit doar la dulgherul şi la dogarul corăbiei. Dar am găsit vechi securi şi pumnale care, deşi rău mâncate acum de rugină, fără îndoială că se înfipseseră cândva între. Coastele unor spanioli. Iată ce semne rămăseseră de pe urma ucigaşilor şi tâiharilor! Dar şi beţivii îşi lăsaseră urmele: pe plajă, printre scoici, se vedeau ici colo hârburi de clondire, ale unor clondire de tipul folosit şi astăzi pe litoralul spaniol pentru îmbutelierea vinului şi a spirtului de Pişco.          Cu o bucată de pumnal ruginit într-o mână şi cu un ciob de clondir în cealaltă, m-am aşezat pe zdrenţuita canapea verde despre care-am vorbit, şi m-am gândit îndelung şi temeinic la corsarii aceia. Cum de erau în stare ca, într-o zi să jefuiască şi să ucidă, în altă zi să petreacă, iar în a treia zi să se odihnească, devenind nişte filosofi meditativi, poeţi bucolici şi constructori de jilţuri? La urma urmelor, nici n-ar fi de mirare dacă ne gândim la firea schimbăcioasă a omului. Dar oricât de ciudat ar părea, nu mă pot lepăda de gândul, mai pios, că printre aceşti aventurieri se rătăciseră şi câteva suflete nobile şi generoase, capabile să preţuiască adevărata virtute şi adevărata linişte.   

CAPITOLUL XVI   Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul şi intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi prin intrigi. Europa, după războiul din Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ţine strâns şi n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze. Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babei în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului. Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie şters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei. Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale. Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă. De unde vine această lume pestriţă? Marinari, negustori, meseriaşi hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de câştig, se strâng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pământ dintre Dunăre şi mare. Ca prin minune apar: birouri, prăvălii, cafenele, cârciumi, bodegi, varieteuri, localuri de veselie şi desfrâu – răsar în câteva zile ca ciupercile din pământ. Toată noaptea duduie la lumina electrică elevatoarele prin care curge şuvoi grâul, ca nişte pilituri de aur, din şlepuri în vapoarele care duc peste mări, în alte ţări, pâinea cea de toate zilele. Comerţul de aventură, jocul de hazard sunt în floare, şi banii trec cu repeziciune dintr-o mână în alta. Timpuri ca în poveşti. Cântece, chiote, scandaluri, hoţii, înşelăciuni, o poftă furioasă de plăceri, o viaţă zgomotoasă, dezmăţată... până ce se închide robinetul exportului. Un an rău, o recoltă slabă, şi întregul bâlci maritim dispare ca prin farmec – ca potârnichile se răspândesc toţi într-o noapte. Şi mulţi, pe unde se găsesc, adesea în neagră mizerie, stau cu ochii la cer visând cele şapte vaci grase, aşteptând întoarcerea în pământul făgăduinţei, în care grâul creşte, în anii buni, udat de ploaia cerului şi în anii răi stropit de sudoarea ţăranului român. * Cartierul localurilor de noapte, unde marinarii debarcaţi după lungi călătorii găseau plăceri cumpărate ieftine, era discret plasat la marginea oraşului, spre balta de unde începeau pădurile de stuf din Deltă. Lumini roşii apăreau la distanţă ca nişte felinare de drum a unor vapoare în navigaţie de noapte. Şi pentru că prin partea locului nu era pavaj, ci numai un drum semănat cu dune de nisip, marinarii numeau mahalaua asta Sahara. Lumea bună petrecea în centru, la „Englitera” – varieteu cu şambriuri, unicul local familiar, după cum îl întitulase noul său patron, domnul Pericle Papadachi, zis şi Bibiul, om tăcut, grav ca un magistrat, foarte respectat, filantrop şi epitrop la biserică. El organizase pe baze moderne noul local european, graţie experienţei pe care o avea în acest gen de comerţ soţia sa legitimă. Patroana, Lola, de origină poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunţa la viaţa de noapte, păstra urmele unei frumuseţi ruinate. Părul ei alb, pudrat ca peruca marchizei de Pompadour, făcea încă admiraţia întregii clientele. Decorativă, impunătoare şi severă, Lola trona cu autoritate la cassă, dirijând ca un capelmaistru întreaga mişcare a „Engliterei”, întreprindere socotită, pe drept, ca propria-i operă. Era o organizaţie ingenioasă şi bine studiată, care salva toate aparenţele. În faţa varieteului, unicul „local familiar”, c-o intrare pe din dos în altă stradă, era o casă misterioasă, cu perdele trase, cu odăi numerotate. Acolo locuiau artistele. Două case deosebite, două stabilimente cu administraţii aparte, dar cu acelaşi stăpân şi aceeaşi pungă. A doua casă era condusă cu discreţie şi tact de madam Simon, supranumită de ofiţeri: Enigma Roşie. Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de vopsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz. Văduva unui comisionar evreu din Canton, ucis pe timpul revoluţiei Boxerilor, primise, se spunea, o despăgubire frumoasă din partea guvernului chinez. Un bătrân englez, căpitan de vapor, care luase parte ca ofiţer la expediţia flotelor europene în China, susţinea că a cunoscut-o pe această femee îmbarcată pe faimosul pachebot, transformat în şantan flotant, care făcuse mare senzaţie pe atunci ancorând în mijlocul escadrelor aliate, în raza portului asediat Vei-hai-Vei. Se şoptea că Madam Simon, care anume îşi alesese ca sediu Sulina, la încrucişarea căilor mondiale, ar avea legături oculte c-un mare trust internaţional de comerţ proscris, dar tolerat de brigăzile de moravuri din toate ţările. Porturile româneşti au avut totdeauna un rol important în acest trafic ca punct de legătură pentru transportul pe apă de marfă vie, din Galiţia şi România pentru Turcia, Egipt şi Extremulorient. Cum ajunsese Evantia steaua „Engliterei?”. Într-o seară, pe când sta singură pe o bancă de pe chei, amărâtă, părăsită, neştiind încotro să apuce, îi apăru un înger salvator. O doamnă corect îmbrăcată în negru, pe care n-o mai văzuse până atunci, se aşeză lângă dânsa şi-i vorbi blajin şi dulce mângâind-o şi încurajând-o. „Eşti încă tânără şi frumoasă, fata mea, trebuie să trăieşti... ai toată încrederea... eu am să-ţi fiu mamă... vei trăi bine, fără griji... iubită de toţi...” Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scândură de salvare de către o mână binevoitoare. „Cum? Se găseau pe lume şi suflete aşa de bune şi miloase, pe care nu le cunoscuse niciodată”. Doamna în negru, directoarea de la „Englitera”, pusese de mult ochii pe negresă, de când o văzuse odată jucând un dans exotic, învăţat din copilărie. O urmărise şi aştepta momentul oportun când să pună gheara pe ea. Directoarea, cu experienţă, îşi dăduse bine seama că fata asta poate să fie un număr apreciat în program, şi un mijloc de atracţie pentru întreprinderea ce conducea cu atâta competenţă. Şi nu se înşelase; în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. „Ai să joci dansurile străine pe care numai tu le ştii. Atât şi nimic mai mult”, i-a spus directoarea la început. Apoi a deprins-o să nu fie aşa de sălbatică şi să consume şampanie cât mai multă. La urmă i-a cerut să fie gentilă ca să atragă clienţii şi să facă ce făceau colegele ei, sub etichetă de artiste la „Englitera”, „unicul local familiar”. Într-o seară localul era plin. Crucişătorul „Elisabeta”, venit de la Sevastopol, trebuia să încarce cărbuni. Ancorase în dreptul depozitelor. La bord nu era chip de stat; zgomotul căderii bulgărilor în magazii era asurzitor; praful negru, fin şi lipicios se filtra până în fundul cabinelor. Era un motiv serios ca ofiţerii liberi să doarmă în oraş. Fiecare unde poate. Unii mergeau la sigur, alţii la întâmplare. Toţi îşi făceau iluzii în căutarea culcuşului... pentru o noapte numai, la uscat. Plecau de obicei în grupe de la bord. Unii, cavaleri, curtezani, intrau în lumea bună, făceau vizite prin familii, petreceau la ceaiuri şi serate. Alţii, nesociabilii, fugeau de lume, vagabondau prin mahalale, ancorând prin berării şi cafenele. Aceştia erau cunoscuţi sub numele de slujnicarii. Şeful lor era un căpitan roşu, c-o bărbuţă frizată. Pe vremuri, amant al bucătăresei de pe vaporul „Orient”, se dezabonase de la popota ofiţerilor – trăia bine. Mai totdeauna ambele grupe se întâlneau, după miezul nopţii, în acelaşi local suspect, supranumit haremul public. După atâtea zile de post pe mare, hoinăreau în bandă pe uscat, până ce setoşi, se opreau instinctiv în faţa aceluiaşi local. — Tot aci fundarisim ancora? — Echivoc local... — Internaţional. — Interlop. — Suspect. — Infect. Dar tot la „Englitera” ancora întreaga bandă, că nu era local mai bun pentru o petrecere de marinari pe uscat. De câte ori debarca la „Englitera”, un nou transport de artiste, apăreau pe ziduri, afişe mari cu litere de-o şchioapă: „noi debuturi”. Un client chefliu, ştergea regulat pe de şi rămâneau buturi; la care adăuga de carne. Când inundau marinarii localul, sau când intrau pe uşă în monom, patronul, Pericle Papadachi, se încrunta la prima vedere. Apoi îşi îndulcea figura-i de satir bătrân cu-n surâs linguşitor; poftindu-i la mese, îi ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă, să nu fluere, să respecte acest unic local familiar – cum îi plăcea patronului să-l numească întotdeauna. Cei mai proşti clienţi erau ofiţerii români: calici, pretenţioşi, scandalagii. La cel mai mare preţ erau cotaţi căpitanii englezi, care plăteau în şilingi şi lire, aruncând adesea aur la chetă. Iar când se întâmpla să cadă pradă vreun englez, beat turtă, era stors fără cruţare. Victima se trezea a doua zi fără un ban în pungă. Nici o reclamaţie, nici o revoltă. Era lucru firesc – uzul portului. Străinii de toate seminţiile, veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, care nu cheltuiau mai nimic, sau dacă cheltuiau umflau conturile. Localnicii beau şi mâncau pe socoteala străinilor, care plăteau cu ochii închişi – după uzul portului. Artistele erau şi ele internaţionale. Toate ştiau câte o jumătate de duzină de cuvinte din fiecare limbă, pe care le repetau ca papagalii. Şi după naţionalităţi ştiau să schimbe băuturile favorite: whisky, bere, feslauer, vermut, coniac, mastică, sfârşind toate cu şampanie, intrată în ţară fără vamă. Masa Marinei era chiar lângă scenă. Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt, dar nu se hotărau la început să se aşeze la masă cu ofiţerii. Patroana, madam Lola, cu ochelarii pe nas, instalată la casă, ca pe-o catedră de şcoală, le supraveghea cu stricteţe, ca o directoare severă de pension. Nu putea să sufere intimitatea asta a fetelor cu marinarii. Le pretindea să fie serioase, să nu se încânte de fireturi strălucitoare, căci ea văzuse multe proaste sentimentale care s-au nenorocit, încurcându-se cu ofiţeri golani. Dar morala directoarei, spre miezul nopţii, îşi pierdea efectul regulat. Era destul ca o fată să se cuibărească printre ofiţeri şi toate o urmau ca oile. În capul mesei, în seara aceea, prezida căpitanul Don Tănase. O frumuseţe de bărbat. Puternic, marţial, c-o voce vibrantă de bariton. Venise din şcoala navală de la Brest, tobă de carte, marinar desăvârşit, profesor de manevre. Toată noaptea, pe uscat, bea şi chefuia de gât cu elevii lui. A doua zi, la bord, era cel mai exact şi mai sever şef. În coada mesei Klaps, bondocul satiric al Marinei, combina o strofă unei oacheşe Suzane, care făcea pe turcoaica schiţând un provocator dans de ventre: Şi Suzana baiadera Toate de la Englitera... Lângă Ionescu-Gulie, tip de rege asirian cu barba creaţă, se aşezase Marcela; grăsulie, rotundă, cu ochi dulci şi umezi de evreică arzătoare. Debarcase la Dunăre, venind din fundul Moldovei; cânta într-o românească stricată: „Mogor... mogorel... şezi ghinişor că te zic lui căpitanu”... Ţuşca era o blondină, cu freza băieţească; părea o inocentă şcolăriţă. Îi plăcea să apară deghizată în marinar, dar o trădau şoldurile şi crupa, umflate în pantalonii de împrumut. Tereza, zisă şi Bestia, demi-nudă, avea un chip de madonă, trup de statuie şi inimă de piatră. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte. Mama ei, o poloneză, fostă artistă, o pregătise anume într-un pension din Cernăuţi. Mândră şi crudă, se fălea arătând nişte scrisori de la un amant ofiţer de administraţie, intrat în puşcărie pentru ea, şi care o iubea cu patimă şi umilinţă. Cel mai straniu tip din sală era Celina – Ţelina cum îi spunea căpitanul neamţ de la un vapor de salvare – o brunetă de o frumuseţe pură. Palidă, c-un zâmbet melancolic, avea nişte ochi adânci, măriţi de cearcăne negre. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cânta cu pasiune, dând ochii peste cap sau privind ţintă în vid. Toată lumea se întreba ce caută fata asta la un local ca „Englitera”. Unii o porecliseră Contesa Palidă, alţii Mimosa Pudica, iar colegele îi spuneau în bătaie de jos: Emineasca Nebuna. Artistele nu erau libere decât în zorii zilei, şi cei care voiau să fie siguri de ele puneau mâna pe cheile ascunse în poşete. Erau şi fete care singure înmânau în mod discret cheia camerei, ca un tacit angajament. La masa Marinei se făcea haz în jurul unei obişnuite farse. Un ofiţer îmbrăcat civil, cu pipa între dinţi, era prezentat de colegi drept căpitan englez. Artistele, lacome, îl linguşeau, îl giugiuleau, bătându-se de la el. Vorbeau fără jenă, convinse că englezul tâmpit nu ştie o boabă românească. Şi la un moment dat, englezul izbucnea ca un neaoş român: „Ho! gâştelor, vreţi să mă buzunăriţi.” Sala gemea de lume. Un aer de etuvă. Nori albăstrii de fum de tutun pluteau deasupra capetelor înfierbântate. Miros de alcool, parfum şi sudoare. Numerele se schimbau pe scenă în aplauze zgomotoase, într-o gălăgie infernală în care se amestecau toate limbile. După o romanţă duioasă, un cântec obscen, arii napolitane, cântece greceşti, imnuri naţionale, urmau într-o babilonie internaţională. Când deodată apăru pe scenă negresa – Eva cum îi spune lumea în sală. Tunete de aplauze o primeau de câte ori începea să joace. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din copilărie în ţara în care se născuse. Avea un talent natural; nu juca numai cu picioarele, ci cu tot trupul şi cu sufletul. Artistele priveau cu invidie, şi unele se încercau s-o imite, dar nu ajungea nici una să facă mişcări aşa de repezi ca ea, care avea parcă picioarele de oţel şi un trup şerpuitor. Câţiva ofiţeri o recunoscură. — Asta-i Sirena Neagră. — E chiar ea, Prinţesa Dolarilor. — Iubita lui Neagu. — Pe care i-a suflat-o Deliu. — Ce-i cu negresa asta? întrebă Gulie pe Tereza, care se chinuia să-şi potrivească un monoclu. — E angajată de curând să lucreze şi ea la „Englitera”. Dar n-are să facă purici aici. E o proastă. Toţi bărbaţii o plac şi ea, ca o idioată, s-a încurcat cu Jak tapeorul. Ce-o fi găsit la burtosul ăla bătrân? Ţuşca auzise despre ce-i vorba şi sări înţepată: — Face pe contesa... nu vrea să consume ca celelalte... nu vrea să meargă cu nimeni... nu poate nici să cânte... tăria ei stă numai în picioare... e ca o pisică sălbatică, turbată, când o apucă pandaliile, face un scandal, că nu poate nimeni s-o potolească. Jos la marginea scenei, un vechi clavir cu o coadă lungă îşi arăta dinţii ştirbi, de fildeş îngălbenit. Taburetul turnant dispărea sub volumul enorm al tapeorului. Maestrul Jak, zis şi baron Trabuc, veşnic c-un muc de havană în colţul gurii, era un personaj ciudat şi enigmatic, debarcat de câţiva ani la gura Dunărei. Un atlet cu gâtul scurt, totdeauna congestionat, cu un nas mare violet; cioc de muschetar şi mustăţi cu sfârcuri ascuţite ca nişte codiţe de şoarece. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. Un gentilom tapeor. Trecutul lui era un mister. Se şoptea că ar fi spion austriac. Un ofiţer român, care făcuse şcoala de marină în Pola, dezvăluise în parte misterul. Baronul Trabuc, dintr-o nobilă familie vieneză, fusese un distins ofiţer în marina austriacă. Un amor nenorocit şi patima cărţilor îl înglodaseră în datorii. Voind să dea o lovitură care să-l salveze, jucă la ruleta de la Monte-Carlo, unde pierduse banii vaporului şi se pierdu şi el în lume. Pâinea şi-o câştiga de câţiva ani aci cu muzica, pentru care avea talent şi şcoală. Cu demnitate şi discreţie ştia să-şi drapeze mizeria pe care o ducea pe ţărmul acesta, unde-l aruncase naufragiul unei vieţi nefericite. Cavaler şi filozof, se mulţumea cu puţin, trăia modest, ducându-şi viaţa între şantan şi biserică. Cânta Duminica la orga bisericii catolice. Cu aceeaşi admiraţie şi evlavie era ascultat de lumea din ambele localuri. Artistele îl iubeau şi-l respectau pe maestru care le ocrotea şi le învăţa să cânte. Clapele pianului său acopereau cu artă chixurile cântăreţelor. El nu le striga pe nume când le venea rândul după program pe scenă. Pentru fiecare anume făcuse câte un semnal; câteva note la piano însemna chemarea fiecăreia din ele. Pe Evantia o luase de la început sub protecţia lui. Se îngrijea de ea c-un devotament părintesc. O iubea c-un fel de nobilă patimă resemnată. Din cauza asta, toate fetele din local erau geloase pe negroaică. După miezul nopţii începu să apară răzleţi câţiva ofiţeri dintre cei care făcură vizite prin oraş. Erau primiţi cu glume şi ironii. — Voi ce căutaţi aci? Voi frecventaţi lumea bună, înalta societate, nu localuri de perdiţie. De ce v-aţi întors aci unde iubirea se plăteşte după tarif, cu bani peşin – argumenta foarte serios căpitanul Roşu. — În fond, desigur, e stupid că ne pierdem tinereţea în asemenea localuri infecte, zise cu gravitate un ofiţer pedant. — Nu ţi-e ruşine să faci pe grozavul? izbucni agresivă Tereza, scoţându-şi înainte pieptul ei bogat şi cinic... Vă cunoaştem noi... domni nobili, mondeni, manieraţi, care vă târâiţi prin saloane, faceţi sluj ca nişte căţei în faţa domnişoarelor sus puse... şi după ce vă îmbătaţi de parfumul lor şi vă încălziţi acolo pe gratis, veniţi să vă răcoriţi aici ca porcii în baltă... la noi, la femeile pierdute... şi mai faceţi mutre că localul e infect. Ce căutaţi aici? — Nu ştiu cine a zis că aceste localuri de plăcere sunt în fond nişte şcoli de filosofie; nu trebuiesc dispreţuite. Ce ar fi ajuns familia, societatea, omenirea, dacă n-ar fi existat asemenea supape de scăpare, din antichitate şi până azi? E un rău necesar, domnilor, vorbi solemn preşedintele din capul mesei. — Nu confundaţi vă rog poezia cu proza, se încercă un ofiţer cu pretenţii literare să facă teorii. Dar Klaps îl întrerupse cu o declaraţie zgomotoasă: Sunt sătul de poezie. Aş vrea şi ceva proză. Doctorul Barbă Roşie, care fusese mutat de pe „Mircea” pe „Elisabeta”, făcuse câteva vizite prin oraş. Era târziu când sosi la „Englitera”. Abia se aşezase la masă, când Ionescu-Gulie îl trase de mânecă. — Ştii pe cine am văzut aci în local ca dansatoare? Negresa, fata Americanului, Sirena Neagră cum îi spuneam noi. — Cum se poate? făcu doctorul mirat. — Biata fată. Unde-i? Aş vrea s-o văd. Doctorul ocoli sala plină fără s-o poată găsi. Tocmai când se întorcea să se aşeze din nou la masă îi ieşi înainte. — Evantia! Tu aici? De când? Fata se opri surprinsă. Ar fi voit să fugă, să se ascundă, dar nu mai avea cum. Doctorul o luă de mână, şi o trase într-un colţ, la o masă goală. — Ia spune-mi, ce-i cu tine? Cum ai ajuns aci? — Ce era să fac? Tata a murit. De nicăieri nici un sprijin. Mi s-a propus să intru aci ca dansatoare. — Pe Neagu nu l-ai mai văzut? Nu ţi-a scris nimic? — Nimic... răspunse fata cu lacrimile în ochi, zguduită de o tuse seacă. — Ai fost bolnavă? De ce ai slăbit aşa? Şi doctorul, cuprins de un sentiment de milă, începu s-o observe cu atenţie. Ofilită, ochii traşi, în pomeţii obrajilor două pete roşii. — La spital, la nenea Tomiţă ai fost? — E plecat de câteva luni în străinătate. — Să vii mâine la spital. Am să fiu şi eu acolo. Vreau să te examinez. Trebuie să te cauţi. Clima de aici, umezeala asta, îţi face rău la plămâni. Şi deodată Evantia tresări, îşi auzise semnalul la pian care o chema pe scenă. Îi venise rândul. Îşi şterse ochii de lacrimi şi plecă resemnată să-şi facă datoria. Doctorul se întoarse posomorit la masa Marinei. O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului. Mulţi din ei o cunoşteau pe Evantia încă de la debarcarea ei în Sulina, fără să poată a se apropia de dânsa. Toţi o sorbeau din ochi. Unii, aţâţaţi de curiozitate, erau dispuşi să cheltuiască oricât pentru ea, tocmai fiindcă se arăta aşa de îndărătnică. Evantia evita cu dibăcie mesele la care vedea mutre cunoscute, căci odată cu banii aruncaţi în farfurioara de chetă, curgeau şi complemente grosolane, glume nesărate, cuvinte dulci sau mojicii îndrăzneţe. Se învăţase să nu răspundă la nimeni; trecea surâzând şi mulţumind fără să scoată o singură vorbă. În seara aceea abia coborâse de pe scenă, când simţi că o apucă cineva de braţ. Îşi întoarse capul. Spiru Karaianis, roşu, congestionat cu ochii lucitori, o atrăgea spre masa lui. — La mine nu vine Sirena Neagră? — Nul îi răspunse fata, căutând să scape din mâna lui. — Vezi! dacă erai gentilă, atunci când ai fost la mine, azi nu ajungeai aci la şantan. — Mă rog, ce vrei d-ta de la mine? întrebă fata furioasă, cătându-i drept în ochi. — Ştii bine ce vreau... şi o cascadă de râsete izbucni la masa agenţilor. Deodată ea se smuci, şi c-o iuţeală de fulger luă de pe masă o sticlă de sifon şi-l trăsni pe Karaianis drept în creştetul capului. Scandalul era gata. Toată sala în picioare. Evantia se zbătea în mijlocul agenţilor care se luptau să-i scoată sticla din mână. Ca de obicei, într-o clipă se formară cele două partide. „Afară cu ea... asta-i o nebună... turbată... o criminală”... strigau toţi la masa agenţilor. „Foarte bine i-a făcut... e o lecţie... să înveţe minte... de ce s-a legat de ea?...” strigau ofiţerii de la masa Marinei. Klaps sări în ajutorul fetei, în învălmăşeala care se produsese. Maestrul Jak venea din urmă; ca un uriaş înainta tăindu-şi drum cu braţele şi cu burta prin mulţimea gălăgioasă. Cu forţa lui atletică, voluminos turtea cu masa lui enormă pe toţi care-i ieşeau în cale. Ajunse până la Evantia, o ridică în sus ca pe un copil, pe deasupra capetelor, trecând cu ea printre mese, răzbind până la ieşire. Karaianis, ridicat de jos, fu scos afară plin de sânge. Jumătate din sala se goli. Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. Directoarea, madam Lola, furioasă, bombănea mereu: „nu mai merge... negroaica asta... îşi face de cap... numai scandaluri ne face”. — Nu permit să se atingă nimeni de fata asta, hotărî sentenţios maestrul Jak, roşu-vânăt de mânie. — Asta-i culmea... dumneata eşti mai mare aici? Ce sunt fasoanele astea? Ce fac toate artistele trebuie să facă şi ea. Aici e local de consumaţie... trebuie să lucreze ca toate celelalte... Patronul, împăciuitor, linguşitor, îl apucă de braţ pe maestrul Jak, atrăgându-l spre clavir, unde îl aştepta o sticlă destupată de coniac veritabil: Martel trei stele. Maestrul, încă enervat, se aşeză greoi pe taburet, goli trei pahare de coniac, îşi aprinse trabucul şi începu să plimbe uşor mâinile pe clapele de fildeş. Îi era prea cald; îşi şterse sudoarea de pe frunte şi deschise la gât cămaşa care-l strângea. Începu din nou să cânte, dar după câteva note se opri. Scăpase trabucul dintre buze. Se aplecă greoi să-l ridice. Şi... nu se mai ridică nici el. Căzuse mototol cu taburetul pe o coastă. Un ofiţer sări să-l ajute, credea că-i beat şi nu se poate scula. — Hopa, maestre! ce cauţi pe jos? Ori ţi-ai pierdut luleaua... După ce se opinti odată ofiţerul se opri înfiorat: — Doctore, vino repede, vezi ce are, pare că i s-a făcut rău... Toţi se grămădiră în jurul lui. Cu mare greutate a putut fi ridicat corpul acela voluminos. Şi când l-au depus pe clavir, sonoritatea coardelor a vibrat lăuntric câteva clipe. Doctorul îi smulse gulerul de la gât şi începu să-l pipăie......„congestie cerebrală... nu vedeţi ce gât scurt are şi ce sanguin e...” Toţi priveau îngroziţi, cu răsuflarea pe buze. Chipurile bărbăteşte, vesele, care surâdeau de-o mulţumire egoistă, deodată îngheţară, atinse parcă de aripa morţii. Artistele scânceau, ţipau, urlau. Nu mai puteau fi potolite. Le apucase parcă un acces de isterie molipsitoare. Lola, care se certase cu el câteva minute mai înainte, se învârtea zăpăcită, frângându-şi mâinile cu disperare. Atletul, măreţ şi jovial, sta înţepenit, mut, cu faţa contractată, c-un slab suflu de viaţă în ochii reci de metal – o privire de plumb. I-a pus gheaţă la cap. De prisos. Două cute adânci, care-i prelungeau în jos colţurile gurii, îi făceau o grimasă stranie, dându-i o expresie de profund şi amar dispreţ... pentru lume?... pentru viaţă?... pentru moarte? Aşa a rămas, rigid, întins pe clavirul mut, cu masca de cadavru pe chipul lui de muschetar. În zori, când ziua şi-a deschis ochii, el i-a închis... şi pentru totdeauna.

Secte criminale de Traian Tandin Introducere   Prea multe tragedii au produs sectele în ultimii ani ca să nu se nască întrebarea firească asupra esenţei acestor grupuri de oameni debusolaţi, cu devieri comportamentale, stăpâniţi de nişte nebuloase doctrine mistico-ezoterice, unul cu rădăcini mergând până la începuturile religiilor monoteiste, dar şi cu încrucişări şi contagiuni cu religii orientale, cu practici tribale. Ne-am obişnuit să citim în presă despre secta templului Solar, unde un guru septuagenar, măcinat de o maladie incurabilă, dar şi înrâurit de istoria davidienilor[1] a provocat un incendiu catastrofal la un ranch din Waco (Texas). Sau despre acei disperaţi din Guyana, adepţi ai Templului Poporului, păstorit de Jim Jones care s-au sinucis în colectiv. Sau despre iniţiaţii din secta Poarta Cerului sau a Raiului, care au sfârşit printr-o sinucidere colectivă la ranchul San Diego din California. Sau secta lui Moon, cea care a comis şi asasinate. Desigur că un rol mare îl joacă şi conducătorii spirituali, aceşti guru moderni, persoane malefice charismatice ca Moon DiMambro, Jim Jones, David Koresh, Applewhite, ultimul protagonist al tragediei de la San Diego. Sunt şi secte care până acum n-au practicat sinuciderea, dar prozeliţii practică un fel de genocid spiritual şi fizic asupra copiilor, ca Ordinul Apostolic Tabitha's Place, răspândit în SUA (Vermont) şi în Franţa (Pirinei). Câte sinucideri colective prin otrăvire, împuşcare, drogare, incendiere mai poate suporta conştiinţa omului modern, după puseurile de moarte din Alpii Francezi, Elveţia, Canada şi zborul în nefiinţă către un OZN din spatele cometei Bopp-Hale? Un studiu, întocmit la Universitatea Santa Barbara - California de Melton, directorul unui for intitulat „Institute for the Study of American Religion” face o statistică a sectelor, consemnând o serie de cifre. Astfel, numai în SUA funcţionează peste 5000 de grupuri spirituale de sorginte creştină şi ezoterică. În Japonia sectele ce îngemănează şi constituenţi de sorginte budistă şi shintoistă se ridică la 1.500. Pe continentul african fiinţează zeci de mii de „biserici independente” cum sunt catalogate sectele, cifra variind între 15-30.000 de grupuri distincte. Iată că misionarismul a adus şi înrădăcinat nu numai credinţa, ci şi marasmul sectant, o viciere a religiei. Ziarul „Le Monde” consideră că numai în Franţa sunt 800 de asociaţii spiritualiste, în care intră şi grupări psihotehnice, cercuri yoga, varii secte creştine, grupuri „tolclonce”, satanice, iniţiatice, mistice. Iar această dereglare în plan spiritual are la origine carenţe ale realităţii în toate planurile, conducând la deznădejde, pesimism, blazare, dezabuzare, contestare. E o frondă după ce oamenii au suferit dezamăgiri în plan religios când principiul „homo homini lupus” a acţionat bestial în lagărele de concentrare, fie naziste, fie gulagurile comuniste, în plan ştiinţific după dezastrele nucleare de la Nagasaki şi Hiroşima, în plan ideologic, după destrămarea sistemului comunist, în plan medical-sanitar, după răspândirea virusului HIV şi înmulţirea cazurilor de SIDA. Şi, desigur, în plan social-politic, unde acumulările de nemulţumiri, fie privind calitatea vieţii, fie putreziciunea sistemului social, anchilozat ori corupt, lipsesc oamenii de perspectivă. Să ne mai mire atunci aderenţa indivizilor în „New Age”; a noilor ipostaze religioase? Pentru informarea dvs. e suficient să arătăm că Biserica Scientologică din SUA are opt milioane de adepţi. Un număr imens de oameni cât populaţia unei ţări, mieii Domnului, au plecat pe o cale greşită, care duce la asasinate, jafuri, desfrâu, demenţă, sinucidere. Deşi scopurile, ca şi modurile de acţiune ale unora dintre noile secte au, de cele mai multe ori, un caracter confidenţial, activitatea pe care o desfăşoară le dezminte făţărnicia religioasă, dovedindu-se a fi grupări criminale cu scopuri ascunse, dar bine definite de către şefii lor. Viaţa comunitară a unora dintre aceste «secte», în beciuri insalubre, case părăsite, ingerarea de droguri, practicarea unor ritualuri primitive până la «arderea pe rug» sau comiterea de aşa zise crime rituale sunt justificate de apologeţii noilor «religii» ca fiind cerinţe «divine». Şi cea mai periculoasă dintre sectele care propagă religia crimei este satanismul. Acesta este cultul cu rata de răspândire cea mai rapidă de pe mapamond. Este o sectă de un diabolism înfiorător, cu majoritatea membrilor depresivi, o capcană pentru tineri, inculţi şi răzvrătiţi, devenind un pericol mondial. Citind această carte, scrisă de un ofiţer de poliţie (în rezervă), expert în afaceri judiciare, poate că vă veţi îngrozi aflând de ce sunt în stare sectele criminale, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să constituie pentru noi toţi un semnal de alarmă, întrucât unele din aceste secte şi în special satanismul au pătruns şi în România. Sectele criminale reprezintă un coşmar ce tulbură visul oamenilor dintotdeauna: binele semenilor, fericirea şi armonia universală.   AUTORUL                   PARTEA I SECTELE CRIMINALE ÎN LUME           Sectele, sursă de venituri pentru „mentorii spirituali”   Sectele atât de vestite în lumea întreagă, se pot caracteriza prin două cuvinte: bani şi sex. Sexul le ajută să-şi domine adepţii. Rapoartele parlamentare din multe ţări dovedesc că aceste organizaţii au o concepţie foarte largă asupra sexualităţii şi un mare apetit financiar. În Franţa încă se mai caută mijloace de luptă împotriva lor, în ciuda faptului că guvernul american pretinde, fără să aibă dovezi, că libertatea religioasă este primejduită în Europa.   Abuzuri făcute în numele ritualurilor „Sunt adevărate izvoare de bani” a fost caracterizarea făcută sectelor de către Jacques Guyard şi Jean-Pierre Brard, autorii anchetei parlamentare intitulate „Sectele şi banii”. Dat publicităţii, raportul a dovedit că mişcarea sectară a câştigat, în ultimii ani, în mercantilism, ceea ce a pierdut în spiritualism. Organizaţiile cele mai bogate sunt „Martorii lui Iehova” şi secta denumită „Scientologia”, prima dispunând în Franţa de un patrimoniu de un miliard de franci. Lor le urmează sectele „Seka, Sakkai, Biserica neo-apostolică, Antrosofia şi Dianova” (noua denumire a Sectei Patriarhiei). Având un parc imobiliar de 100 de miliarde de franci, Dianova este exemplul cel mai reprezentativ pentru structurile comerciale sectare. Lucien Engel-majer, fondatorul sectei, a construit un veritabil imperiu economic, cuprinzând, printre altele, o serie de construcţii camuflate într-un paradis fiscal: o casă în Elveţia, patru la Luxemburg şi două în Liechtenstein. Pentru a-şi mări resursele, liderii exploatează vulnerabilitatea adepţilor, cu ajutorul unei stabile manipulări mentale. Ei intră astfel în posesia unei averi lichide colosale. Anchetele au demonstrat, de exemplu, că una dintre secte a transferat 14,7 milioane de franci în Italia, prin bilete de bancă. Nemulţumindu-se doar cu banii, unii „maeştri” merg mai departe. Ei abuzează fizic de adepţii lor, ascunzându-şi nelegiuirile sub acoperirea unor ritualuri făcute în altare şi alcovuri secrete. Dar uneori scandalurile izbucnesc şi dezvăluie feţele acestor false divinităţi: Guy-Claude Burger, un papă cu barbă roşie, Iso, un iluminat lubric, Gilbert Bourdin, un „mesia cosmoplanetar”, David Berg, liderul „Copiilor lui Dumnezeu”, acuzat de incest, sau Lucien E., creatorul celei mai periculoase secte, cea a Patriarhiei. „Liturghiile” sexuale disimulează gustul lor pentru lux şi dorinţa de putere. Sectanţii au înţeles că, dacă reuşesc să treacă de cele mai intime frontiere ale individului, au acces, printr-un nivel superior de dominaţie, la toate datele ce îi interesează. Isabelle Sebagh, care şapte ani a făcut parte din secta Iso-Zen, îşi aminteşte discursul prin care „guru”-ul lor încerca să-i convingă: „energia voastră, centralizată la nivelul sexului, trebuie să se orienteze spre nivele superioare ale fiinţei voastre. Când veţi începe să simţiţi efluvii subtile, atunci veţi atinge orgasmul cosmic”. Iso, care pretindea că are legături cu extratereştrii, le cerea ca, în momentele în care se află în transă, să-şi lepede veşmintele, pentru a putea accede astfel la o altă dimensiune.   Extravaganţa sectanţilor - un mijloc de a se identifica „Sanctitatea” sa Hamsa Manarah, pe numele său adevărat Gilbert Bourdin, era cunoscut pentru extravaganţele sale. În reşedinţa sa din Mandarom (Provence), el îşi obliga adepţii să lupte pe cai, cu un pumnal într-o mână şi un clopot în cealaltă. Totul pentru a alunga demonii de pe alte planete. Îmbrăcat, la rândul său, în haină militară, el încerca astfel să salveze Pământul de Satana. Dar când dorea să-şi impună „divinitatea” asupra adepţilor, devenea mult mai prozaic. Florence Roncaglia povesteşte că: „guru”-ul a violat-o sălbatic când ea nu avea decât 14 ani. Fata şi-a acuzat mama că ar fi oferit virginitatea ei „guru”-ului pentru a obţine diferite favoruri. Florence, împreună cu alte trei femei, au depus plângere împotriva lui Bourdin, dar acesta a negat faptele. Cu puţin timp înainte de a ajunge în faţa judecătorului, acuzatul a decedat. O statuie de 33 metri şi 1.200 tone a fost înălţată de către adepţi, în memoria lui. Curtea de Apel din Aix-en Provence a ordonat însă distrugerea ei... Guy-Claude Burger, în schimb, nu a reuşit să scape de judecată. Încarcerat în iulie 1997 pentru viol şi corupere de minori, Burger mai suferise înainte o condamnare pentru practicarea ilegală a medicinii, pedeapsă pronunţată de Curtea de Apel din Paris. Pentru corupere de minori, 22 de adepţi ai sectei „Familia” - noua denumire a „Copiilor lui Dumnezeu” - au fost puşi sub acuzaţii în 1991. Fiindcă au fost găsiţi nevinovaţi, mama unui băiat, care a rămas cu traume în urma ritualurilor sexuale colective practicate de secetă, a făcut apel. În raportul comisiei de anchetă, mărturia fetei „guru”-ului David Berg, care afirmă că şi ea, a fost violată, a fost un punct de plecare. O altă mărturisire, a unui fost adept, prin care s-a aflat că într-adevăr copii erau obligaţi să se prostitueze, a ajutat la condamnarea vinovaţilor. La „Martorii lui Iehova” incestul nu este inclus între ritualurile de „deşteptare a copiilor”. Secta este atât de puritană şi reunită, încât, dacă un adept comite o astfel de faptă, afacerea este muşamalizată. O excepţie a fost atunci când Tribunalul din Dijon a condamnat doi iehovişti - dintre care unul era director de şcoală - pentru nedenunţarea unui adept care-şi violase fiica.   Exploatare, dominaţie fizică „Patriarhia” este o asociaţie a adepţilor toxicomani. Acest lucru, cunoscut de toţi, nu a putut fi totuşi dovedit. Lucien E. s-a născut la 27 noiembrie 1920, la Frankfurt, într-o familie de evrei originari din Polonia. În timpul războiului a fost, pe rând, soldat, prizonier, evadat. Membru al Organizaţiei Tineretului Comunist, el a abandonat militantismul politic în anii 50, absorbit de o nouă activitate, aceea de comerciant, pe care a desfăşurat-o în propriul său magazin. În 1963 şi-a lichidat afacerea şi a plecat într-un sat din Toulouse, pentru o „retragere spirituală”. În 1971 a pus bazele „Patriarhiei”, formată în mare parte din toxicomani. Trei ani mai târziu, organizaţia va fi înscrisă oficial, reuşind să-şi deschidă peste 250 de centre pe continentul european şi pe cel american. Prin rezultatele pe care le-a obţinut în tratarea toxicomanilor, asociaţia a câştigat repede notorietate şi sprijinul cetăţenilor. Totuşi, problemele şi suspiciunile nu au întârziat să apară. În cursul anilor 80, două anchete făcute de Inspectoratul general pentru probleme sociale au fost urmate de o inspecţie ministerială. Deşi rezultatele nu au fost făcute niciodată publice, în 1995, anchetatorii au cerut statului să retragă „Patriarhiei” sprijinul financiar. Dar era prea târziu pentru a lupta împotriva unei organizaţii devenite un adevărat imperiu şi redenumită „Organizaţia Internaţională Lucien Engelmajer”. Problemele cele mai importante nu veneau însă din exterior, ci din interior, din cauza conflictelor dintre şef şi adepţi. În februarie 1991, scandalul a luat o altă dimensiune. La nord de Miami Beach, în Florida, a fost organizată, în cel mai mare secret, o adunare a adepţilor. Sosiţi la reşedinţa imensă a lui Lucien Engelmajer, primii conjuraţi l-au căutat în zadar pe guru-ul de 77 de ani. L-au găsit, aparent fără suflare, într-un garaj. Pompierii şi Poliţia, sosiţi de urgenţă, au descoperit că totul fusese o patetică comedie, făcută cu un scop precis. Bătrânul Lucien ar fi trebuit să facă faţă celor 31 de „personalităţi” venite din toată lumea pentru a-l îndepărta de la putere. Foştii săi adepţi, dintre care unii încercaseră să-l înlăture exploatând gravele sale probleme de sănătate, au reuşit cu această ocazie să-i spună direct: „Dacă nu vei demisiona, împotriva ta vor fi depuse plângeri pentru corupere de minori”. Lucien a negat vehement aceste acuzaţii, dar charisma lui a scăzut tot mai mult. Susţinut doar de avocatul său, şeful a sfârşit prin a ceda. A semnat demisia şi a plecat în Brazilia având în buzunar 25 de milioane de franci, scoase din conturile sale personale. La câteva săptămâni de la plecarea lui, conspiratorii au dat publicităţii un comunicat în care se spunea că şeful lor s-a retras din motive de sănătate, cauzate de vârsta înaintată. Locul a fost luat de fiul acestuia, Bibi, principalul conspirator, între tată şi fiu fiind o concurenţă acerbă.   Asasinatele odioase ale „Fiului” lui Dumnezeu Liderul de culoare, charismatic al „Bisericii Iubirii” şi cei 16 membri ai săi au fost arestaţi pentru masacrarea a cel puţin 40 de oameni. Yahweh Ben Yahweh (Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu) s-a născut cu numele de Hulon Mitchell. El şi-a clădit un imperiu multimiliardar de afaceri prin crimă, asedii şi extorcare. Înainte de a fi arestat, liderul negru a participat cu onoare la Camera Comerţului sub imperiul zilei „Yahweh Day” inaugurată chiar de primarul oraşului Miami. Mica lui biserică, propovăduia ideea că negrii sunt evrei reîncarnaţi care acum trăiesc într-o lume a „diavolilor albi”. Membrii bisericii purtau haine albe şi ultimul lor nume a fost înlocuit cu Israel, ba chiar ţineau regim evreiesc. Secta mai este acuzată de decapitarea unui membru care a vrut să se retragă, de bombardarea plajei Delray, precum şi multe alte acte de violenţă. Plăcerea cea mai mare a liderului Bisericii Iubirii era să „fumeze oameni albi”. El sechestra ostatici albi pe care îi înfometa până aproape de moarte, după care îi incendia într-un ritual clasic. Câţiva dintre membrii sectei au povestit din închisoare că pe anumite persoane pe care le răpeau pentru a fi răscumpărate le ardeau în ulei încins în cazul în care nimeni nu le răscumpăra. Hulon Mitchell şi acoliţii săi însetaţi de sânge au răpit peste 80 de persoane şi au ucis 40 dintre ele, reuşind să se ascundă de anchetele poliţiei timp de patru ani, în care au devenit multimiliardari. Toţi membrii sectei au primit pedeapsa capitală prin injecţie letală, în afară de Mitchell care a fost electrocutat pe scaunul electric.   Secta „Move” şi tragedia de la Philadelphia Potrivit relatărilor presei americane, în mai multe rânduri autorităţile din Philadelphia au căutat să stăvilească activitatea sectei „Move”, pentru diversele fărădelegi comise de sectanţi: nouă dintre membrii sectei au fost condamnaţi la închisoare. Totul a culminat cu „incidentul” din luna mai 1985, când „raidul” poliţiei din Philadelphia împotriva sediului sectei „Move” s-a transformat într-o tragedie. Ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune americane au relatat pe larg despre „devastatoarea confruntare” dintre poliţie şi membrii sectei „Move”. „Time” scria într-un reportaj publicat pe mai multe pagini: „Totul arăta ca într-o zonă de război. Explozii, împuşcături, flăcări, distrugeri, morţi”. După cum relatează revistele „Newsweek” şi „Time”, secta „Move” a fost creată de Donald Glassey şi Vincent Leaphart, atrăgând câţiva adepţi în special din rândul negrilor şi portoricanilor, majoritatea fiind şomeri. În 1978, secta şi-a stabilit sediul în Powelton Village din zona de vest a oraşului Philadelphia. Ca urmare a unor „proteste împotriva diverselor măsuri ale administraţiei” - cum menţionează revista „Time” - „la 8 august 1978, circa 600 de poliţişti au încercuit sediul sectei din Powelton Village. A început o luptă adevărată, folosindu-se armele de foc. 12 membri ai sectei au fost arestaţi pentru crimă şi deţinere de arme. Clădirea unde secta îşi avea sediul a fost distrusă” - conchide „Time”, descriind episodul. De atunci, cei câţiva membri ai sectei care au rămas, au mai atras alţi prozeliţi, stabilindu-şi cartierul general într-o clădire de pe Osage Avenue, tot în zona de vest a oraşului Philadelphia. Aici avut loc confruntarea din mai 1985, care s-a încheiat în mod dramatic. Clădirea respectivă aparţinea sorei lui Leaphart, Louise James, unde, la început au fost aduşi copii membrilor sectei condamnaţi la închisoare după incidentul din 1978. Datorită faptului că membrii sectei zvârleau resturile de mâncare în jurul clădirii unde îşi aveau sediul, vecinii s-au plâns autorităţilor. Mai mult, sectanţii au început să fure, să ducă o viaţă „imorală”. Au avut loc certuri cu cetăţenii din cartier. Toate acestea au dus la intervenţia autorităţilor. Ce a urmat? Iată relatările revistelor „Time” şi „Newsweek”. Sediul sectei - al cărei efectiv nu a fost niciodată mai mare de 100 - se găsea la nr. 6221 pe Osage Avenue din cartierul Cobbs Creek, vestul Philadelphiei, într-o clădire de două etaje. Deasupra clădirii, sectanţii construiseră două bunkere de beton, ca adăpost pentru eventualele atacuri ale poliţiei. Ca şi în alte locuri în care se adună membrii acestor secte, prozeliţii lor duc o activitate care contravine tuturor normelor vieţii sociale: prostituţie, cerşetorie, violenţe, droguri, scandaluri, obscenităţi. În jurul clădirii respective se creaseră maldăre de gunoaie, care atrăseseră numeroşi şobolani. Desigur, vecinii sau plâns autorităţilor care, după incidentul din 1978, nu s-au grăbit să apeleze la poliţie, ci au încercat pe alte căi - fie tăindu-le curentul electric, fie întrerupând aprovizionarea cu apă. Dar sectanţii, partizani ai primitivismului şi, ca atare, adversari ai oricăror realizări ale ştiinţei şi tehnicii, n-au fost deranjaţi de aceste măsuri. În cele din urmă primarul oraşului Philadelphia, Wilson Goode, s-a adresat şefului poliţiei, comisarul Gregore Sambor, cerându-i să intervină pentru a-i evacua pe sectanţi, a opera câteva arestări şi a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei. Şi s-a trecut la acţiune. Întreaga operaţiune, care a început la ora 5,35 dimineaţa, a durat aproape 12 ore în şir. Mai întâi au fost evacuate toate persoanele din clădirile învecinate. Apoi, poliţia s-a adresat prin megafoane sectanţilor cerându-le să părăsească locuinţa întrucât aveau ordin de evacuare precum şi ordine de arestare împotriva a patru membri ai sectei: Frank James, Gonrad Hompton, Ramona şi Theresa Brooks. Răspunsul membrilor sectei au fost câteva împuşcături trase împotriva poliţiştilor. Atunci s-a recurs la tunurile de apă, încercându-se ca printr-un torent de apă să-i scoată afară din clădire. Acţiunea s-a dovedit fără rezultat după ce fuseseră introduse, prin ferestrele clădirii, 650.000 galoane de apă (un galon = 3.78 litri). Când s-a văzut că nimic nu-i poate determina să cedeze, sutele de poliţişti prezenţi la acţiune au deschis focul din toate părţile, trăgând timp de 90 de minute asupra clădirii înjur de 10.000 de cartuşe. Primarul Wilson Goode a auzit împuşcăturile din vila sa situată la o milă depărtare. El, împreună cu un grup de consilieri, beau cafea şi suc de portocale, aşteptând veşti de la faţa locului. Când au izbucnit împuşcăturile el s-a agitat spunând: „Parcă se trage cu mitralierele”. După care a adăugat: „Dar ce se va întâmpla cu copiii”? După o oră şi jumătate s-a văzut că şi împuşcăturile au fost în zadar. În aceste împrejurări, poliţia s-a gândit să recurgă la gaze lacrimogene. Dintr-o clădire alăturată, au făcut o spărtură în zid prin care vroiau să introducă furtunurile cu gaze. Dar, membrii sectei au început să tragă focuri de armă prin spărtura făcută, aşa încât şi această mişcare a eşuat. Era de-acum după amiază. Toţi participanţii la acţiune erau obosiţi. Poliţistul Edward Connors a fost lovit de un glonţ în spate, dar jacheta de protecţie l-a salvat. În aceste condiţii, comisarul Gregore J. Sambor şi directorul poliţiei Leo A. Brooks au hotărât să recurgă la un helicopter, din care să arunce o bombă de mic calibru, asupra acoperişului pe unde să poată apoi lansa grenade lacrimogene. În 20 de minute, primarul şi-a dat asentimentul pentru această tactică. Şi într-adevăr aşa s-a procedat. Ziarul „Inquirer” din Philadelphia a publicat un amplu raport în care se arată că în ultimele 18 luni poliţia a efectuat studii amănunţite asupra modului în care s-ar putea pătrunde în clădire. De săptămâni şi chiar de luni, în mod secret s-au folosit şi de diverse explozive, inclusiv explozivul denumit „Tovex TR-2” fabricat de firma Du Pont, exploziv care a şi fost folosit în această acţiune. Se menţionează de asemenea, opiniile companiei că explozibilul trebuie folosit în lucrări subterane, nu în aer liber, deoarece produce o temperatură ridicată şi poate provoca incendii. Şi, într-adevăr, din helicopterul pilotat de locotenentul Frank Powell, s-a aruncat o bombă asupra unuia din bunkărele de pe acoperiş. După explozie, cam o jumătate de minut a fost linişte. Apoi s-a ridicat o coloană de fum negru, după care au izbucnit flăcări. Organizatorii acţiunii au sperat că focul îi va obliga pe sectanţi să părăsească clădirea şi de aceea n-au utilizat de la început mecanismele de stingere a flăcărilor. Curând, însă incendiul s-a transformat într-un infern fantasmagoric. S-au auzit împuşcături din clădire şi poliţia a răspuns. Apoi, deodată, un copil a ieşit în fugă din casa în flăcări. El, cu Ramona Brooks sunt singurii supravieţuitori din ocupanţii clădirii sectei. Şi, în timp ce noaptea se lăsa, în jurul clădirii totul era în flăcări. Abia cu 13 minute înainte de miezul nopţii, brigăzile de pompieri au putut să spună că „incendiul este sub control”. În sediul sectei „Move” autorităţile au găsit unsprezece cadavre, dintre care patru de copii, mai toate calcinate. 61 de case au fost complet distruse. 250 de persoane au rămas fără adăpost. Totalul pierderilor materiale: 8 milioane de dolari. „Primarul Wilson Goode - scrie „Newsweek” - s-a găsit în situaţia unui arhitect care a dus un război ce aminteşte de tactica luptelor din Vietnam, când satele erau distruse pentru a fi salvate”. După cum s-a afirmat, incendiul a fost provocat de o serie de materiale inflamabile existente în clădire. Ziarul „Daily News” din Philadelphia a scris că „trei membri ai sectei ar fi fost ucişi în afara clădirii de către poliţie cu focuri de armă”. În Statele Unite au continuat dezbaterile asupra acestui grav incident de la Philadelphia. Indiferent de opiniile exprimate, această întâmplare tragică vine să pună încă o dată în lumină nocivitatea activităţii sectelor, astfel încât reviste ca „Time” şi „Newsweek” se pronunţă categoric pentru prevenirea efectelor degradante ale prozelitismului şi ale intoleranţei religioase, pentru combaterea acestei „hidre a sectelor”, cum este cazul sectei „Move”, care reprezintă un pericol serios pentru tineret.   [1] Liderul Cultului Davidian, Vernon Howell, şi-a schimbat numele în David Koresh pentru a simboliza faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa cum regele David a fost ales ca rege al Israelului. Falsul lider spiritual credea ca atunci când "străinii" de credinţa lui îl numesc David, înseamnă ca recunosc faptul că el este Alesul. Individul pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din revelaţiile biblice şi îngerul răzbunător al lui Dumnezeu. Originea cultului se plasează în 1929, când imigrantul bulgar Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă a celei de-a Şasea Zi, din Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică.

 „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32.