Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

CAPITOLUL III   Autorul îl distrează într-un chip cu totul neobişnuit pe împărat şi nobilimea de ambe sexe. Cum îşi petrec vremea curtenii din Lilliput. Autorul îşi redobândeşte libertatea cu anumite condiţii.   Mulţumită blîndeţei şi bunei mele purtări, câştigasem atât de mult în ochii împăratului şi ai curţii - ce zic eu, chiar în ochii armatei şi ai poporului - încât am început să nutresc speranţa de a-mi redobândi libertatea în scurtă vreme. Am folosit toate mijloacele cu putinţă pentru a întreţine această stare de spirit favorabilă mie. Încetul cu încetul, băştinaşii începură să se teamă din ce în ce mai puţin de mine. Uneori mă culcam pe pământ şi lăsam cinci-şase din ei să-mi danseze pe mână; până la urmă, băieţii şi fetele îşi luară inima în dinţi şi veniră să se joace de-a v-aţi ascunselea în părul meu. Între timp, făcusem progrese vădite: înţelegeam şi vorbeam destul de bine limba lor. Într-o zi, împăratul se gândi să mă distreze organizând câteva spectacole care, în ce priveşte îndemânarea şi pitorescul, întrec tot ceea ce am putut vedea până azi la diferitele popoare cunoscute de mine. Nimic nu m-a încântat mai mult ca dansul acrobaţilor, executat pe un fir alb, subţire, întins la o înălţime de două picioare şi douăsprezece incii de la pământ. Cu îngăduinţa cititorului, voi stărui puţin asupra acestui subiect. Jocul acesta e practicat numai de cei care aspiră la mari dregătorii şi la înaltele favoruri ale curţii. Ei sunt puşi să înveţe această artă încă din tinereţe şi nu întotdeauna sunt de neam mare, după cum nu întotdeauna se bucură de o educaţie aleasă. Când un post înalt devine vacant, prin deces sau prin căderea în dizgraţie a cuiva (ceea ce se întâmplă adesea), cinci sau şase din aceşti candidaţi adresează o petiţie împăratului, ca să li se permită să-l distreze atât pe el cit şi pe curteni cu un dans pe frânghie, iar cel care sare mai sus fără să-şi frângă gâtul e numit în postul respectiv. Adeseori li se porunceşte chiar şi principalilor miniştri să-şi arate îndemânarea pentru a-l convinge pe împărat că nu şi-au pierdut talentele. Toată lumea ştie că Flimnap, vistiernicul, sare pe frânghie cu cel puţin o incie mai sus decât orice alt nobil din întreaga împărăţie. L-am văzut odată făcând mai multe tumbe pe o scândură prinsă de o frânghie nu mai groasă decât obişnuita sfoară de împachetat din Anglia. Prietenul meu Reldresal, Prim Secretar al Consiliului Privat, este, după părerea mea - dacă nu cumva sunt părtinitor - al doilea după vistiernic; ceilalţi mari dregători sunt cam deopotrivă între ei. Distracţiile acestea sunt adesea însoţite de accidente fatale; numărul lor e foarte ridicat. Eu însumi am văzut câţiva candidaţi frângându-şi câte un mădular. Dar primejdia este cu mult mai mare atunci când miniştrii înşişi primesc poruncă să arate ce pot pentru că, în strădania lor de a se depăşi pe sine şi de a-i întrece şi pe colegii lor, fac sforţări atât de mari, încât nu se află aproape unul care să nu fi căzut o dată, iar alţii chiar de două sau de trei ori. Mi s-a povestit că Flimnap, cu un an sau doi înainte de sosirea mea, hotărât şi-ar fi rupt gâtul, dacă una din pernele regelui, aflată întâmplător pe jos, nu ar fi amortizat forţa căderi. Mai există şi un alt spectacol care se reprezintă numai în faţa împăratului, a împărătesei şi a primului ministru, în împrejurări cu totul neobişnuite, împăratul pune pe masă trei fire subţiri de mătase, lungi de şase incii: unul e albastru, al doilea roşu şi al treilea verde. Aceste fire sunt premii pentru persoanele cărora împăratul doreşte să le acorde un semn special al bunăvoinţei sale. Ceremonia are loc în marea sală de audienţă a Majestăţii Sale, unde candidaţii urmează să-şi arate măiestria într-un chip cu totul deosebit de cel descris mai sus şi pentru care nu pot găsi nici cea mai mică asemănare în nici o altă ţară din lumea nouă sau veche. Împăratul ţine în mâini un băţ, aşezat paralel cu orizontul, în timp ce candidaţii înaintează unul câte unul, sărind uneori peste băţ, iar alteori trecând pe sub el, când înainte, când înapoi, de mai multe ori, după cum băţul e ridicat sau coborât. Uneori, împăratul ţine de un capăt al băţului şi primul ministru de celălalt; alteori, ministrul ţine singur de amândouă capetele. Acela care dă dovadă de mai multă agilitate şi rezistă mai mult la sărituri şi târâturi e răsplătit cu firul de mătase albastru i firul roşu i se dă următorului şi firul verde celui de al treilea. Ei toţi le poartă încinse de două ori în jurul mijlocului, şi puţine sunt persoanele din preajma acestei curţi care să nu fie împodobite cu astfel de cingători. Caii armatei şi cei din grajdurile împărăteşti, fiind purtaţi zilnic prin faţa mea, nu se mai speriau, ci se apropiau de picioarele mele fără teamă. Călăreţii îi puneau să sară peste mâna mea, în timp ce eu o ţineam pe pământ; iar unul din vânătorii împăratului, călare pe un armăsar falnic, a sărit peste pantoful din piciorul meu - un salt cu adevărat prodigios. S-a-ntîmplat într-o zi să-l distrez pe împărat într-un chip cu totul neobişnuit. L-am rugat să poruncească să mi se aducă mai multe beţe de două picioare lungime şi de grosimea unui baston obişnuit, împăratul îi porunci marelui administrator al pădurilor să dea dispoziţii în consecinţă, iar a doua zi şase pădurari sosiră cu tot atâtea căruţe, trase fiecare de câte opt cai. Am luat nouă beţe şi le-am înfipt cu nădejde în pământ, închizând suprafaţa unui dreptunghi de două picioare pătrate şi jumătate; am pus alte patru beţe pe fiecare latură a dreptunghiului, cam la două picioare de pământ; mi-am prins apoi batista de cele nouă beţe aşezate vertical şi am întins-o în toate direcţiile până când începu să semene cu pielea unei tobe; cele patru beţe paralele, ridicându-se cu vreo cinci incii mai sus decât batista, serveau ca un fel de parapet de fiecare parte. Când am isprăvit, l-am rugat pe împărat să permită unui detaşament de cavalerişti - douăzeci şi patru în total - să vină şi să facă exerciţii pe batistă. Majestatea Sa încuviinţă această propunere, iar eu am ridicat caii unul câte unul, în mână, înşeuaţi cum erau, cu ofiţerii înarmaţi până în dinţi şi pregătiţi pentru instrucţie. De îndată ce s-au aliniat, s-au împărţit în două grupuri, s-au prefăcut că se hărţuiesc, au tras cu săgeţi boante, şi-au scos săbiile, au galopat şi au urmărit inamicul, au atacat şi s-au retras - într-un cuvânt, au dat dovadă de cea mai desăvârşită disciplină militară pe care am văzut-o vreodată. Beţele paralele îi fereau pe ei şi caii lor să cadă de pe batistă; iar împăratul, încântat la culme, a poruncit ca spastacolul să fie repetat timp de mai multe zile. Odată binevoi chiar să se lase ridicat pe batistă ca să dea el însuşi comanda de începere, şi, cu mare greutate, o convinse pe împărăteasă să-mi îngăduie s-o ţin într-un jilţ, la doi yarzi de scenă, de unde a putut urmări desfăşurarea spectacolului în cele mai mici amănunte. Spre norocul meu, în timpul acestor spectacole nu s-a petrecut nici un accident. O singură dată, calul nărăvaş al unui căpitan, bătând cu copita, îmi găuri batista şi lunecându-i piciorul prin spărtură, se prăbuşi cu călăreţ cu tot. I-am ridicat însă îndată pe amîndoi şi, acoperind gaura cu o mână, am coborât detaşamentul cu cealaltă, în acelaşi fel în care îl urcasem. Calul care căzuse îşi scrântise şoldul stâng, dar călăreţul era teafăr; eu mi-am cârpit batista cum m-am priceput, totuşi nu mai aveam încredere în trăinicia ei pentru astfel de îndeletniciri primejdioase. Cu două-trei zile înainte de a fi pus în libertate, pe când distram curtea cu astfel de isprăvi, sosi un curier pentru a informa pe Majestatea Sa că nişte supuşi de-ai săi, călărind prin preajma locului unde fusesem descoperit, au văzut pe pământ un obiect mare şi negru, de o formă foarte ciudată, cu margini rotunde, încăpător cât dormitorul Majestăţii Sale, iar la mijloc, înalt cât un om; că nu era o fiinţă vie, cum au crezut la început, deoarece zăcea nemişcat în iarbă, în timp ce câţiva din ei l-au ocolit de câteva ori; că, urcîndu-se unul pe umerii celuilalt, au ajuns în vârf şi vârful era întins şi neted; tropăind cu picioarele, au descoperit că e gol pe dinăuntru; că după umila lor părere, era probabil ceva care aparţinea Omului-Munte, şi dacă Majestatea Sa binevoieşte, ei îl vor aduce cu ajutorul a numai cinci cai. Mi-am dat seama numai-decât despre ce era vorba şi m-am bucurat în sinea mea la auzul acestei veşti. Se pare că în clipa când am pus piciorul pe ţărm după naufragiu eram atât de buimac, încât înainte de a ajunge la locul unde m-am culcat, pălăria mea pe care mi-o prinsesem cu o sfoară de gât în vreme ce vâsleam şi care nu s-a desprins tot timpul cât am înotat, s-a dezlegat după ce am ajuns la mal; sfoara, bănuiesc, s-a rupt la un moment dat fără ca eu să observ, încredinţat fiind că pălăria mea plutea de mult pe valuri. Am rugat stăruitor pe Majestatea Sa să poruncească să-mi fie adusă cât mai repede cu putinţă, descriindu-i totodată cum arată şi la ce foloseşte; a doua zi, căruţaşii sosiră cu pălăria care însă nu era într-o stare prea bună. Oamenii îi găuriseră borurile în două locuri la o incie şi jumătate de margine şi fixaseră două cârlige în găuri; cârligele acestea au fost legate de hăţuri printr-o funie lungă şi astfel pălăria a fost târâtă mai bine de o jumătate ele milă engleză; dar cum în regiunea aceea terenul este foarte neted, a fost vătămată mai puţin decât mă aşteptam. Două zile mai târziu, împăratul porunci ca o parte din armata sa aflată în capitală şi în împrejurimi să se pregătească pentru o paradă militară: pasămite, îşi pusese în gând să se distreze într-un chip ciudat. El mă rugă să stau ca un colos, cu picioarele cât mai răşchirate; apoi îi dădu ordin generalului său (un comandant bătrân şi încercat şi un bun prieten al meu) să-şi alinieze trupele în şiruri strânse şi să le conducă în marş pe sub mine; infanteriştii, câte douăzeci şi patru în rând, iar cavaleriştii câte şaisprezece, în bătaia tobelor, cu drapelele fluturând şi lăncile ridicate. Erau trei mii de infanterişti şi o mie de cavalerişti. Majestatea Sa dădu poruncă, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, ca în timpul marşului, fiecare soldat să se poarte cât mai cuviincios faţă de mine; ceea ce totuşi nu i-a împiedicat pe câţiva ofiţeri tineri să-şi arunce ochii în sus în timp ce treceau pe sub mine; şi ca să spun adevărul, pantalonii mei erau atunci într-un hal fără de hal, încât au stârnit râsete şi uimire. Trimisesem atâtea memorii şi petiţii prin care ceream libertatea, încât, în cele din urmă, Majestatea Sa aminti chestiunea, mai întâi în cabinet, apoi în plin consiliu, unde nu se opuse nimeni afară de Skyresh Bolgolam care, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău, binevoia să mă duşmănească de moarte. Toţi ceilalţi membri ai consiliului fură însă de partea mea şi împăratul sprijini hotărârea lor. Ministrul amintit mai sus era galet sau amiral al împărăţiei, o persoană foarte pricepută în treburile ţării şi care se bucura de încrederea stăpânului său, însă avea o fire morocănoasă şi acră. Cu toate acestea, până la urmă a fost convins să cedeze, dar a cerut ca articolele şi condiţiile în baza cărora urma să fiu lăsat în libertate şi pe care trebuia să jur, să fie întocmite de el însuşi. Aceste articole mi-au fost aduse la cunoştinţă chiar de Skyresh Bolgolam, însoţit de doi subsecretari şi mai multe personalităţi de vază. După ce mi-au fost citite, mi s-a cerut să jur că le voi respecta. A trebuit să jur, mai întâi aşa cum se obişnuieşte în ţara mea, apoi potrivit legii lor, şi anume, ţinându-mi piciorul drept în mâna stângă şi punându-mi degetul mijlociu al mâinii drepte pe creştetul capului şi degetul mare pe lobul urechii drepte. Dar cum s-ar putea ca cititorul să vrea să-şi facă o idee despre stilul şi modul de exprimare caracteristic poporului aceluia, precum şi să cunoască articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, am făcut cum m-am priceput mai bine o traducere cuvânt cu cuvânt a întregului document pe care-l ofer aici publicului.   GOLBASTO MOMAREM EVLAME GURDILO SHEFIN MULLY ULLY GUE, preaputernicul împărat al Liliput-ului, încântarea şi spaima universului, a cărui stăpânire se întinde pe cinci mii de blustrugi (cam douăsprezece mile în circumferinţă) până la capătul pământului; monarh al tuturor monarhilor, mai înalt decât fiii oamenilor, ale cărui picioare ating centrul globului şi al cărui creştet atinge soarele; carele numai dacă-şi clatină capul îi face pe împăraţii pământului să le tremure genunchii; plăcut ca primăvara, liniştitor ca vara, roditor ca toamna, cumplit ca iarna. Prea sublima Sa Majestate îi propune Omului-munte, sosit de curând în cereştile noastre ţinuturi, următoarele articole pe care, sub jurământ solemn, el va fi obligat să le respecte: Omul-munte nu va părăsi tărâmurile noastre fără încuviinţarea noastră scrisă şi pecetluită cu marele nostru sigiliu. El nu va îndrăzni să vină în capitala noastră fără ordinul nostru expres, şi atunci locuitorii vor fi încunoştinţaţi cu două ore mai înainte, pentru a nu ieşi din casă. Susnumitul Om-munte îşi va limita plimbările la şoselele noastre şi nu va căuta să se plimbe sau să se culce prin livezi sau pe ogoare. În timp ce se va plimba pe drumurile sus-amintite, va avea cea mai mare grijă să nu calce în picioare pe vreunul din iubiţii noştri supuşi, caii sau căruţele lor; de asemenea îi este oprit cu desăvârşire să ia în mână pe vreunul din supuşii noştri fără consimţământul lor. Dacă vreo ştafetă are de îndeplinit o misiune grabnică, Omul-munte va fi obligat o dată pe lună să ducă în buzunarul său pe sol şi calul acestuia cale de şase zile şi să-l aducă înapoi teafăr pe Susnumitul sol (dacă este nevoie) în faţa Majestăţii Noastre. El va fi aliatul nostru împotriva duşmanilor noştri de pe insula Blefuscu şi va face tot ce-i stă în putere ca să le nimicească flota care, în momentul de faţă, se pregăteşte să ne cotropească. Susnumitul Om-munte, în timpul său liber, îi va ajuta pe lucrătorii noştri să ridice pietrele mari de care va fi nevoie la construirea zidului din parcul principal şi a altor clădiri imperiale. În două luni de zile, Susnumitul Om-munte va prezenta date exacte cu privire la circumferinţa pământului pe care-l stăpânim, numărând paşii ce-i va face de jur împrejurul coastelor. În fine, după ce va jura solemn să respecte articolele de mai sus, Susnumitul Om-munte va primi o porţie zilnică de mâncare şi băutură îndestulătoare pentru întreţinerea a 1728 de supuşi de ai noştri: totodată el va avea cinstea de a se înfăţişa oricând Augustei Noastre persoane, bucurându-se şi de alte dovezi ale bunăvoinţei noastre. Dat în palatul nostru din Belfaborac, în cea de a douăsprezecea zi a celei de a nouăzeci şi una lună a domniei noastre.   Am jurat şi am iscălit aceste articole cu multă voioşie şi mulţumire, deşi unele din ele nu erau atât de vrednica de cinste pe cât aş fi dorit, ceea ce se datora numai şi numai răutăţii lui Skyresh Bolgolam, marele amiral. Lanţurile mi-au fost scoase neîntârziat şi eu m-am pomenit în deplină libertate, împăratul însuşi îmi făcu cinstea de a lua parte la această ceremonie. Mi-am arătat recunoştinţa prosternându-mă la picioarele Majestăţii Sale, dar el îmi porunci să mă scol; apoi rosti multe cuvinte frumoase pe care, pentru a nu fi învinuit de vanitate, eu nu le voi repeta. Nădăjduia că mă voi dovedi un slujitor credincios şi voi binemerita toate favorurile pe care mi le-a arătat până acum sau pe care mi le va arăta în viitor. Cititorul e rugat să observe că în ultimul articol al documentului prin care-mi recăpătăm libertatea, împăratul stipula să mi se dea o cantitate de hrană şi băutură, îndestulătoare pentru întreţinerea a 1728 de lilliputani. După câtva timp, în trebîndu-l pe un prieten de la curte cum de s-au oprit la cifra aceasta precisă, el mi-a spus că matematicienii Majestăţii Sale, măsurând înălţimea corpului meu cu ajutorul unui cua-drant şi văzând că o întrece pe a lor în proporţie de doisprezece la unu, au socotit, pe baza asemănării cu corpurile IOT, că într-al meu trebuie să încapă cel puţin 1728 de ale lor şi, prin urmare, va fi nevoie de o cantitate de hrană necesară pentru întreţinerea acestui număr de lilliputani. De unde cititorul poate să-şi facă o idee despre ingeniozitatea acestui popor, precum şi despre înţeleptul spirit gospodăresc al unui atât de mare cârmuitor.     CAPITOLUL IV   Autorul descrie Mildendo, capitala Liliput-ului, precum şi palatul împăratului. O convorbire între autor şi un prim secretar cu privire la treburile împărăţiei. Autorul e gata să-l slujească pe împărat în războaie.   Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi s-a redat libertatea, a fost să cer îngăduinţa de a vedea Mildendo, capitala ţării, iar împăratul mi-a dat de îndată încuviinţarea, atrăgându-mi însă în mod deosebit atenţia să nu aduc nici o vătămare caselor sau locuitorilor. Printr-o proclamaţie, aceştia din urmă au fost înştiinţaţi de intenţia mea de a vizita oraşul. Zidul care-l înconjoară e înalt de două picioare şi jumătate şi lat de cel puţin 11 incii, astfel încât o trăsură cu cai poate întoarce fără nici o primejdie; din zece în zece picioare, zidui e prevăzut cu turnuri trainice. Am păşit cu grijă peste marea poartă dinspre asfinţit şi peste cele două străzi principale, îmbrăcat numai în vestă, de teamă să nu stric acoperişurile şi streşinile caselor cu poalele hainei. Umblam cu foarte multă băgare de seamă ca nu cumva să strivesc vreun locuitor răzleţ, rămas pe străzi în ciuda ordinelor foarte severe, potrivit cărora, toţi cei ce-ar fi ieşit în stradă o făceau pe propria lor răspundere. Ferestrele podurilor şi acoperişurile caselor erau atât de înţesate de spectatori, încât cred că în nici una din călătoriile mele nu am văzut o localitate mai populată. Oraşul este un pătrat perfect, fiecare latură a zidului având o lungime de cinci sute de picioare. Cele două străzi mari care-l străbat în cruce şi-l împart în patru cartiere sunt largi de câte cinci picioare. Uliţele şi aleele în care nu am putut intra - mulţumindu-mă doar să le privesc în trecere - au o lăţime între douăsprezece şi optsprezece incii. În oraş pot încăpea cinci sute de mii de suflete; casele au trei până la cinci etaje; magazinele şi pieţele sunt bine aprovizionate. Palatul împăratului se află în centrul oraşului, în locul unde se încrucişează cele două străzi. E înconjurat de un zid înalt de două picioare şi aşezat la o distanţă de douăzeci de picioare de clădiri. Aveam încuviinţarea Majestăţii Sale de a păşi peste acest zid, iar spaţiul dintre zid şi palat fiind atât de larg, am putut privi nestingherit în toate părţile. Curtea exterioară este un pătrat de patruzeci de picioare şi cuprinde alte două curţi; în curtea centrală sunt apartamentele împărăteşti, pe care ţineam foarte mult să le văd, dar nu a fost de loc uşor, pentru că lăţimea porţilor mari dintre o curte şi cealaltă era de numai optsprezece incii. Clădirile din curtea exterioară aveau cel puţin cinci picioare înălţime şi mi-ar fi fost cu neputinţă să păşesc peste ele fără să aduc pagube mari corpului de clădiri, cu toate că zidurile erau trainice, durate din piatră cioplită şi groase de patru incii. Totuşi, împăratul ţinea foarte mult să-mi arate splendorile palatului său; dar lucrul acesta nu l-am putut face decât abia peste trei zile pe care le-am petrecut tăind cu briceagul cîtiva din cei mai mari pomi din parcul împărătesc, la vreo sută de yarzi depărtare de capitală. Din aceşti pomi am făcut două scăunaşe, fiecare înalt de vreo trei picioare şi destul de solide ca să mă poată susţine. După ce locuitorii au fost înştiinţaţi a doua oară, am trecut din nou prin oraş spre palat cu scăunaşele în mână. Când am ajuns aproape de curtea exterioară, m-am urcat în picioare pe primul scăunaş şi l-am luat pe celălalt în mână; pe acesta l-am ridicat pe deasupra acoperişului şi l-am aşezat binişor în spaţiul dintre curtea întâia şi a doua, aceasta din urmă lată de opt picioare. Am păşit apoi fără greutate peste clădire, de pe un scăunaş pe celălalt, şi l-am tras pe primul după mine cu ajutorul unui băţ cu cârlig. În felul acesta am ajuns până în curtea interioară şi, culcându-mă într-o rână, mi-am lipit faţa de ferestrele de la etajul de mijloc, lăsate întradins deschise, şi privirilor mi s-au înfăţişat apartamentele cele mai frumoase ce se pot închipui. Împărăteasa şi tinerii prinţi, înconjuraţi de suită, stăteau fiecare în odăile lor. Majestatea Sa binevoi să-mi zâmbească foarte graţios şi-mi întinse mână pe fereastră ca să i-o sărut. Să nu stărui însă prea mult asupra descrierilor de acest fel - le păstrez pentru o lucrare de proporţii mai mari care în momentul de faţă e aproape gata de tipar. Ea cuprinde istoria acestei împărăţii, de la întemeierea ei şi până azi, de-a lungul unui şir lung de cârmuitori, cu o descriere amănunţită a războaielor, politicii, legilor, învăţăturii şi religiei acestui popor, a plantelor şi animalelor, a moravurilor şi datinilor lor, precum şi a altor lucruri foarte ciudate şi folositoare; deocamdată, nu intenţionez să povestesc decât numai întâmplările şi faptele de seamă la care au luat parte oamenii de acolo sau eu însumi, în timpul unei şederi de vreo nouă luni de zile în ţara lor. Într-o dimineaţă, cam la vreo două săptămâni după ce-mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (aşa-l numeau ei), veni la mine, însoţit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare depărtare şi mă rugă să-i acord o audienţă de o oră, lucru la care am consimţit bucuros, atât din pricina rangului său şi a meritelor sale personale, cât şi a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la curte. I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l ţin în mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru faptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată că avea şi el partea lui de merit în asta; totuşi, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aş fi căpătat-o atât de curând. „Pentru că - spunea el - oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, suntem ameninţaţi de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiţi de un duşman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să ştii că de mai bine de şaptezeci de luni în ţara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan şi Slamecksan, denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi şi deosebeşte. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituţie; totuşi, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărât să se folosească în conducerea treburilor obşteşti şi în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ţi-ai putut da seama, precum şi de faptul că tocurile Majestăţii Sale sunt mai joase cu cel puţin un drurr decât ale oricărui curtean (drurr e o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie). Duşmănia dintre aceste două partide merge până acolo, încât nu mănâncă, nu beau şi nu vorbesc unii cu alţii. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteţa Sa moştenitorul tronului are o oarecare înclinaţie spre tocurile înalte; cel puţin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât celălalt, ceea ce îl face să şchioapete puţin când merge. Ei bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem ameninţaţi să fim cotropiţi de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăţie a universului, aproape tot atât de puternică şi de mare ca aceea a Majestăţii Sale. În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe omeneşti tot atât de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc foarte şi presupun mai curând că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dunaitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile Majestăţii Sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu. Care două mari împărăţii sunt de treizeci şi şase de luni încăierate - după cum voiam să-ţi spun - într-un război înverşunat. Iată care-i pricina: e lucru ştiut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestăţii Sale voind să mănânce un ou şi spărgându-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supuşilor săi, sub ameninţarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuţit.  Într-atâta s-a înverşunat poporul împotriva acestei legi, încât, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puţin de şase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat şi-a pierdut viaţa, iar altul coroana. Aceste tulburări lăuntrice au fost veşnic aţâţate de monarhii din Blefusoa, iar când erau înăbuşite, surghiuniţii căutau întotdeauna adăpost în împărăţia aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decât să se supună şi să spargă ouăle la capătul ascuţit. Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărţile Capetelor-turtite au fost de mult interzise şi, prin lege, ei nu mai pot deţine nici o slujbă. În cursul acestor tulburări, împăraţii din Blefuscu ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci şi patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul lor. Se crede, totuşi, că nu e vorba decât de o răstălmăcire a textului, cuvintele sunând astfel: „Toţi drept-credincioşii să spargă ouăle la capătul potrivit"; dar care anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea părere, că trebuie să hotărască fiecare după conştiinţa lui sau dacă nu, judecătorul suprem. Aflaţi în surghiun, Capetele-turtite au găsit atâta solitudine la curtea din Blefuscu şi atâta ajutor şi încurajare de la partidul lor de aici de-acasă, încât de treizeci şi şase de luni un război sângeros se poartă între cele două împărăţii, cu sorţi schimbători de izbândă; până acum noi am pierdut patruzeci de vase mari şi un număr mult mai mare de vase mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari şi soldaţi ai noştri; se pare însă că pierderile suferite de duşman sunt: ceva mai mari decât ale noastre. Totuşi, ei au echipat acum o flotă puternică şi se pregătesc să ne atace. Majestatea Sa împăratul, având multă încredere în vitejia şi puterea dumitale, m-a însărcinat să-ţi zugrăvesc această stare de lucruri." L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile mele şi să-l încunoştinţeze că după părerea mea, nu se cade ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar că sunt gata, cu riscul vieţii, să-i apăr persoana şi statul împotriva oricărui cotropitor.  

TABLETA A OPTA   În care Ghilgameş îl plânge pe Enkidu, amintind isprăvile pe care le-au săvârşit împreună. Dinaintea Bătrânilor Cetăţii, regele Urukului îşi jeleşte prietenul, făgăduind să-i slăvească amintirea şi să-i ridice o statuie dm aur şi pietre scumpe. Apoi se pregăteşte pentru oficierea unui sacrificiu. Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, Ghilgameş, deschizând gura, îi spuse prietenului său: - "O, Enkidu, prietene, gazela, mama ta, şi măgarul sălbatic, tatăl tău, pe lume te-au adus. Patru măgăriţe sălbatice, cu laptele lor, ţi-au dat tărie, şi fiarele sălbatice ţi-au arătat toate păşunile. Fie ca toate cărările lui Enkidu, în Pădurea Cedrilor, să te plângă, să nu tacă zi şi noapte! Să te plângă Bătrânii întinsului Uruk, Urukuluicelui-împrejmuit, care cu mâinile întinse ne binecuvântau la plecare! Să te plângă înaltele piscuri ale munţilor sălbatici, pe care împreună ne-am meat deatâtea ori! Să te plângă, să te jelească şesurile, ca o mamă să te plângă! Să te jelească... cedrii pe care i-am pustiit cu mânia noastră! Să te plângă ursul, hiena, pantera, tigrul, cerbul, leopardul, leul, bivolul, căprioara, antilopa, toate fiarele sălbatice! Să te plângă Ulaiul, pe al cărui ţărm am hoinărit! Să te plângă Eufratul cel limpede, din care am scos apă pentru burdufurile noastre! Să plângă locuitorii întinsului Uruk, Urukului-celui-împrejmuit! (mai multe versuri sfărâmate)   II   Luaţi aminte la ce vă spun, oameni, luaţi aminte, luaţi aminte la ce vă spun, Bătrâni, luaţi aminte! ÎI plâng pe prietenul meu Enkidu şi, ca o bocitoare, jelesc îndurerat; el era securea de la brâulmeu, era braţul meu drept, era spada de la cingătoare, scutul din faţa mea, veşmântul sărbătorilor mele, cingătoarea bucuriei mele! O soartă crudă s-a abătut asupra lui şi m-a lipsit de el! O, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic dinţară sălbatică, panteră a pustiului, tu, cu care am urcat împreună munţi, cu care am prins şi am omorât Taurul divin, cu care l-am doborât pe Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor, acum, ce somn te-a cuprins de-i totul întunecat în tine şi de nu mă mai auzi?" Dar el nu-şi mai ridică capul şi inima lui, când o atinse, nu mai bătea deloc. Ca unei mirese, acoperi fap prietenului său; şi ca un vultur se aruncă asupra lui, ca o leoaică îndurerată căreia i s-au răpit puii, se suceşte şi se-nvârteşte, înaintea şi în urma lui. Îşi smulge şi-şi împrăştie părul cârlionţat, îşi despoaie şi-şi aruncă frumoasele-i veşminte de care acum îi e silă. Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor, Ghilgameş strigă în toată ţara: "Fierarule, cioplitorule, aurarule, dăltuitorule, făuriţi o statuie prietenului meu!" Şi aceştia îi făcură o statuie prietenului lui, pe măsura prietenului lui. "Acum, spuse Ghilgameş... pieptulţi-e din lapislazuli şi de aur ţi-e trupul!" O lacună destul de lungă. La începutul coloanei următoare priveghiul lui Ghilgameş continuă, şi continuă şi bocetele lui: "O, prietene... te-am culcat pentru odihnă pe un pat strălucitor, pe un pat de ceremonie te-am culcat să odihneşti. Te-am aşezat pe un jilţ al liniştii, jilţulcel de-a stânga; regii pământului ţi-au sărutat picioarele. Am pus locuitorii Urukului să te plângă şi să te vaiete; cei mai slăviţi bărbaţi sunt plini de mâhnire pentru tine. Şi eu însumi, după moartea ta, mi-am acoperit trupul cu o cergă, şim-am înfăşurat într-o piele de leu, pentru a pomi, rătăcitor, prin pustiu!" Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor, Ghilgameş ajută la pregătirea sacrificiului... Restul coloanei şi tot sfârşitul tabletei au dispărut. N-au rămas decât câteva versuri cu care se termină penultima coloană: Când Ghilgameş auzi aceste vorbe, plăsmui o asemuire a râului din Infern... Când se iviră din nou cele dintâi licăriri ale zorilor. Ghilgameş deschise uşa... puse să se aducă o masă din lemn de măslin, minunată, umplu cu miere o cupă din cornalină, umplu cu uleiuri un pocal din lapislazuli, apoi, după ce împodobi masa, o aşeză cu faţa spre soare. (Ultima coloană lipseşte în întregime)       TABLETA A NOUA   Unde Ghilgameş, înspăimântat de moartea lui Enkidu şi înfricoşat de ideea morţii, porneşte în căutarea nemuririi. Ajunge la poalele muntelui Maşu, care-i păzit de Oamenii-Scorpii, ce stau de veghe în Calea Soarelui. Ghilgameş le destăinuie ţinta către care a pornit. După ce-i arată toate primejdiile ce-l aşteaptă dacă-şi va urma calea, Oamenii-Scorpii îi dau sfaturi. Şi iată-l pe viteazul Ghilgameş ajungând - după ce a străbătut un drum nesfârşit prin bezna cea mai cumplită - în Grădina minunată unde creşte un copac fermecat, cu frunzişul şi fructele numai şi numai din aur şi pietre preţioase. După înmormântarea cu mare pompă a prietenului său, Ghilgameş pleacă în pustiu. Chinuit de teama morţii, se gândeşte să se ducă şi să ceară secretul vieţii veşnice singurului om căruia zeii i-au dăruit vreodată nemurirea, lui Uta-napiştim, unicul supravieţuitor al Potopului. Ghilgameş, plângându-şi amarnic prietenul, pe Enkidu, rătăceşte prin pustiu: - "Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu. Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu, am pornit la drum şi merg cu toată graba. Iată că s-a lăsat noaptea, şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei, şi eu, Ghilgameş, m-am temut; am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'. Către Iştar2, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite. O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!" Ghilgameş adormi, dar fu înspăimântat de un vis: se făcea cala lumina lunii, făpturi omeneşti se bucurau de viaţă; învârti securea cu mâna deasupra capului, scoase sabia din teacă, de la cingătoare, şi ca un fulger se repezi printre ei; îi izbi şi-i făcu să se împrăştie în ţăndări . Restul coloanei nu poate fi folosit. La începutul coloanei următoare, Ghilgameş, care o pornise mai departe, ajunge la poalele muntelui magic, pe care soarele-l străbate în timpul nopţii: Numele acestui munte este Maşu. Când Ghilgameş ajunse la muntele Maşu, care veghează zilnic răsăritul şi apusul Soarelui, a cărui creastă ajunge până la povârnişul cerurilor şi ale cărui poale, jos, ating Infernul, văzu că poarta muntelui o păzeau OameniiScorpii. înfăţişarea loratâta-i de cumplită că cine-i vede moaie; străfulgerarea lor în veşnică mişcare învăluie munţii. La răsărit şi la apus, ei veghează înaintea lui Şamaş. Când Ghilgameş le zări chipurile înspăimântătoare şi cumplita lor măreţie, îşi acoperi faţa; apoi, recăpătând curaj, se apropie de ei. Omul-Scorpie u strigă nevestei sale: "Trupul celui care vine către noi e carne din carnea zeilor". Femeia îi răspunde Omului-Scorpie: "Două treimi din el sunt divine, dar o treime este omenească." Omul-Scorpie, bărbatul, îl cheamă atunci şi-i spune aceste vorbe vlăstarului de zei: "De ce-ai pornit pe un drum atât de lung şi mi te-ai înfăţişat dinainte, după ce-ai trecut peste mări' atât de greu de străbătut? Destăinuie-mi ţinta călătoriei tale." (vreo 30 de versuri sfărâmate sau distruse) Ghilgameş îi spune Omului-Scorpie: "Pomit-am pe un drum lung, ca să ajung la Utanapiştim, străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul zeilor; şi vreau să-l iscodesc despre Moarte şi Viaţă!" Omul-Scorpie, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş:                                                "Nimeni, Ghilgameş, n-a mai făcut aceasta; nimeni na străbătut muntele; Aici calea se afundă în inima lui, pe douăsprezece îndoiWleghe: atât de deasă-i bezna acolo, că nu mai răzbeşte nici strop de lumină." Atât sfârşitul acestei coloane, cât şi începutul celei care urmează sunt sfărâmate şi nu pot fi folosite. Ghilgameş îi spune Omului-Scorpie: "Fiindcă mi-e teamă de moarte, am rătăcit prin pustiu. Am umblat cu spaima-n inimă; faţa mi-e arsă de ploi şi de vânt; gemând am făcut această lungă călătorie. Dar acum mi-ai arătat calea muntelui". Omul-Scorpie, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Du-te, Ghilgameş: nu-ţi mai fie teamă, ţi-am arătat cum să treci de muntele Maşu: străbate fără fricămunţii, toate şirurile de munţi. Teafăr, să te duca paşii până la ţintă: poarta muntelui deschisă e dinaintea ta." Ghilgameş, auzind aceste vorbe, ascultă îndrumările Omului-Scorpie şi ia calea pe care o străbate Soarele în timpul nopţii. La capătul primei îndoite leghe, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a doua îndoite leghe, (o spărtură de vreo douăzeci de rânduri) La capătul celei de a patra îndoite leghe, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a cincea îndoite leghe, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a şasea îndoite leghe, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a şaptea îndoite leghe, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La a opta îndoită leghe îi e frică şi începe să strige, atât de deasă-i bezna, că nu mai e strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La a noua îndoită leghe, îl întâmpină vântul de miază-noapte, îi simte suflarea pe faţă: tot atât de deasă-i bezna şi nu-i strop de lumină: nu-i mai e dat să vadă nici înaintea, nici în urma lui. La capătul celei de a zecea îndoite leghe, răsăritul soarelui se apropie, dar e încă beznă pe întinsul unei întregi îndoite leghe. La capătul celei de a unsprezecea îndoite leghe, se crapă de ziuă! La capătul celei de a douăsprezecea îndoite leghe, e în sfârşit lumină! Dinaintea lui e Grădina zeilor. Se apropie s-o vadă. Comalina are aici roade, şi-i împrejmuită cu ramuri de viţă înfrunzite, plăcute vederii Lapislazuli a înfrunzit, şi are şi roade, nespus de plăcute vederii. În coloana care urmează - şi care din păcate e foarte sfărâmată - aflăm descrierea acestei grădini minunate, în acelaşi timp vegetală şi minerală. După un fragment mai vechi,' se pare că zeul Şamaş însuşi i se arată aici lui Ghilgameş şi-l sfătuieşte să se ducă la malul mării s-o caute pe hangiţa Siduri.     TABLETA A ZECEA   În care aflăm că Ghilgameş a ajunsJa_Siduri, hangiţa de pe malul marii. Văzându-i înfăţişarea atât de sălbăticită, Siduri se înspăimântă şi se zăvoreşte; dar îşi schimbă repede simţămintele când aude cine e viteazul rege care a poposit la uşa ei, de ce călătoreşte şi mai cu seamă cât e de îndurerat din pricina morţii lui Enkidu. îl sfătuieşte pe Ghilgameş să nu se mai tânguie, să se bucure de viaţă şi să petreacă. Ghilgameş vrea însă să„ştie cum poate ajunge la Uta-napiştim, străbunul lui, singurul om care a căpătat de la zei nemurirea. Zadarnic încearcă Siduri să-l facă să-şi schimbe gândul, dezvăluindu-i primejdiile ce-l pândesc pe drum. Nemaiavând încotro, îi destăinuie că Urşanabi, corăbierul lui Uta-napiştim, se află prin apropiere, şi l-ar putea călăuzi. Nu ştim de ce, dar dintr-o dată Ghilgameş, cuprins de furie, sparge Făpturile-de-piatră, care ocrotesc corabia împotriva apelor morţii. Urşanabi primeşte totuşi să-l ia cu el. După o lună şi jumătate de plutire, ajung în sfârşit la apele morţii. Făpturile-de-piatră au fost sfărâmate, dar cei doi călători se vor apăra cu ajutorul celor o sută douăzeci de prăjini pe care le-a tăiat Ghilgameş în pădure şi veşmântul lui Urşanabi va înlocui pânza corăbiei. Aşa au ajuns la Uta-napiştim "cel de pe tărâmuri îndepărtate". Ghilgameş va afla de la acesta că -nu poate căpăta nemurirea; nemurirea nu va fi nicicând a oamenilor - veşnicia-i taina zeilor. Siduri, hangiţa, locuia lângă marea cea adâncă, locuia acolo într-o casă singuratică; avea un teasc de aur, avea si vase pentru vin, şi umbla acoperită cu un văl... Ghilgameş păşea cu capul plecat; era înveşmântat în piei de animale, acoperit cu o cergă, dar trupul lui era carne de zeu. Spaima îi era cuibărită în inimă, şi pe chip i se vedea că a străbătut cale lungă. Hangiţa îl cercetă de departe, şi-şizise în sinea ei, sfătuindu-se cu sine însăşi: - "De bună seamă, trebuie să fie un ucigaş. Încotro se îndreaptă oare în prada unei astfel de tulburări?' Văzându-l că se apropie, hangiţa se încuie, închise poarta şi trase zăvorul. Dar Ghilgameş, auzind zgomotul pe care-l făcea, îşi ridică bărbia şi se îndreptă spre ea. Ghilgameş îi spuse hangiţei: "Hangiţă, ce ţi-a fost dat să vezi, de-ţi încui uşa de-ţi închizi poarta şi tragi zăvorul? Voi lovi în uşă şi-ţi voi sfărâma poarta, dacă nu binevoieşti să mi-o deschizi!" O lacună de mai multe versuri. Auzind ameninţările lui Ghilgameş, Siduri se înspăimântă şi deschise poarta. Ea îl întreabă, pesemne, cine e şi ce caută pe aceste meleaguri neîngăduite muritorilor. Ghilgameş, deschizând gura, îi răspunde lui Siduri: "Eu sunt Ghilgameş, care aprins şi a omorât Taurul Cerului, care l-a ucis pe paznicul pădurii, care l-a doborât pe Humbaba, ce locuia în Pădurea Cedrilor, şi, care, în cheile munţilor, a omorât lei." Hangiţa îi spune lui Ghilgameş: "Dacă eşti cu adevărat Ghilgameş, care l-a ucis pe paznicul pădurii, dacă l-ai doborât pe Humbaba, ce locuia ui pădurea Cedrilor, dacă, în cheile munţilor, ai omorât lei, dacă ai prins şi ai ucis Taurul coborât din ceruri, de ce ţi-s obrajii scofâlciţi şi plecată ţi-e faţa, de ce ţi-e inima îndurerată şi chipul istovit? De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie? Pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă, faţa ţi-e arsă de ploi şi de vânt, de ce rătăceşti prin pustiu?" Ghilgameş îi spuse hangiţei; -  "Hangiţă, dacă obrajii-mi sunt scofâlciţi şi plecată mi-e faţa, dacă mi-e inima îndurerată şi chipul istovit, dacă spaima mi s-a cuibărit în măruntaie, dacă pe chip mi se vede că am străbătut cale lungă, dacă faţa mi-e arsă de ploi şi de vânt, dacă rătăcesc prin pustiu, e pentru că prietenul meu la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, Enkidu, la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, a urmat neînduplecata soartă a oamenilor. Zi şi noapte l-am plâns; nădăjduind că strigătele mele lar fi putut trezi, n-am îngăduit să fie îngropat, şapte zile şi şapte nopţi, până ce l-au năpădit viermii. De când m-a părăsit, nu mai înţeleg nimic din viaţă, şi nu încetez să tot umblu, ca un vânător care întinde capcane, în inima pustiului. Dar acum, hangiţă, de vreme ce te-am întâlnit, spune-mi, cum să scap de moartea de careîntr-una mi-e teamă." Hangiţa îi spuse lui Ghilgameş: "O, Ghilgameş, unde rătăceşti la voia întâmplării? Viaţa veşnică, pe care o urmăreşti, n-o vei afla. Când zeii au făurit omenirea, au hărăzit oamenilor moartea. Viaţa veşnică au păstrat-o pentru ei! Tu, Ghilgameş, deci, cată să-ţi îndestulezi pântecele, zi şi noapte bucură-te şi te veseleşte; fiece zi să fie o sărbătoare, zi şi noapte, joacă şi cântă: pune-ţi veşminte frumoase, împodobeşte-ţi părul, spală-te bine cu apă; ia aminte la copilul care te ţine de mână, iubita să găsească la pieptul tău plăcere: iată ce li se cuvine muritorilor." Ghilgameş îi spuse hangiţei: "Acum, hangiţă, îndreaptă-măpe drumul către Utanapiştim. Arată-mi care-i semnul său, da, arată-mi semnul său! Dacă e cu putinţă, voi străbate marea, dacă nu-i cu putinţă, voi rătăci prin pustiu." Hangiţa îi spuse lui Ghilgameş: "Ghilgameş, nimeni nu s-a încumetat vreodată să treacă marea, şi nimeni, din cele mai îndepărtate timpuri, n-a străbătut-o. Doar Şamaş cel Viteaz a trecuto; în afară de Şamaş, nimeni; atât de anevoioasă e trecerea, atât de obositoare calea, şi apoi sunt apele morţii, care îi stăvilesc intrarea! Pe unde, Ghilgameş, vei străbate marea? Când vei ajunge la apele morţii, ce vei putea face? Totuşi, Ghilgameş, Urşanabi, luntraşul lui Uta-napiştim, e aici, Păpturile-de-piatră sunt cu el; acuma Urşanabi adună în pădure şopârle; străduieşte-te să-l găseşti, dacă e cu putinţă, străbate cu el marea, dacă nu e cu putinţă, întoarce-te înapoi". Când Ghilgameş auzi aceste vorbe, roti securea în mână, scoase din teacă, de la cingătoare, şi, lunecând, coborî spre Făpturile-de-piatră. Ca un fulger tăbărî asupra lor. Apoi intră în pădure şi se ascunse. Dar Urşanabi văzu străfulgerarea săbiei, auzi securea şi... Atunci, el, Ghilgameş, se repezi la el: îl apucă de cap, îi strânse braţele, îi cuprinse pieptul. Şi Făpturile-depiatră, care împing luntrea, fără de care nu se poate trece peste apele morţii, le sfărâmă... pe acestea, mâniat foarte, le făcu ţăndări, apoi, întorcându-se, se măsură cu celălalt. Urşanabi îl privi în ochi, Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş: "Spune-mi, cum te cheamă? Eu sunt Urşanabi şi ţin de Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate." Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi: "Ghilgameş mi-e numele, sunt cel care a venit tocmai din Uruk, de pe celălalt tărâm, care a trecut de cealaltă parte a muntelui pe îndepărtata cale a răsăritului de Soare! Acum, Urşanabi, fiindcă tot te-am întâkiit, du-mă la Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate!" Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş: "De ceţi-s obrajii scofâlciţi şi plecată ţi-e faţa, de ce ţie inima îndurerată şi chipul istovit? De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie? Şi pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă? de ce ţi-e faţa arsă de ploi şi de vânt, de ce rătăceşti prin pustiu?" Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi: "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi şi plecată faţa, inima îndurerată şi chipul istovit, cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie, şi pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă, cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi şi de vânt, cum să nu rătăcesc prin pustiu, dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii, cu care am prins şi am omorât Taurul Ceresc, l-am doborât pe Humbaba cel care locuia în Pădurea Cedrilor, am omorât lei în cheile munţilor, el, prietenul meu, la care ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, a fost lovit de neînduplecata soartă a oamenilor! Şase zile şi şapte nopţi l-am plâns, până ce l-au năpădit viermii. Atunci m-a cuprins teama de moarte şi am rătăcit prin pustiu. Gândul la prietenul meu mă urmăreşte. Pe drumuri depărtate, rătăcesc prin pustiu, pe căi îndepărtate, rătăcesc prin pustiu! Cum aş putea să tac, cum aş putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere? Oare n-am să ajung şi eu ca el? Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?" Ghilgameş îi mai spuse lui Urşanabi: - "Acum, Urşanabi, spune-mi care este calea către Utanapiştim, arată-mi care-i semnul lui, da, arată-mi semnul lui! Dacă e cu putinţă, voi trece marea; dacă nu-i cu putinţă, voi rătăci prin pustiu!" Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş: "Cu mâinile tale, Ghilgameş, ai făcut cu neputinţă trecerea mării; ai sfărâmat Făpturile-de-piatră. Ele singure puteau atinge marea. O dată sfărâmate Făpturile-de-piatră, noi n-o mai putem înfrunta. Totuşi, Ghilgameş, roteşte securea, coboară în pădure, taie de acolo o sută douăzeci de prăjini de şaizeci de coţi, smoleşte-le, scobeşte-le de un lat de vâslă, apoi adu-mile mie." Când Ghilgameş auzi aceste vorbe, roti securea, trase sabia din teacă, de la cingătoare, coborî în pădure, tăie o sută douăzeci de prăjini de şaizeci de coţi, le smoli, le scobi de un lat de vâslă, apoi le aduse lui Urşanabi. Ghilgameş şi Urşanabi se urcară în luntre, o împinseră în apă şi porniră în larg. Drumul pe care de obicei îl faci într-o lună şi jumătate, ei a treia zi îl şi străbătuseră. Astfel Urşanabi ajunse la apele morţii. Atunci Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş: - "Grăbeşte-te, Ghilgameş, ia o prăjină, dar bagă de seamă ca nu cumva mâinile tale să atingă apele morţii! Ia a doua, a treia, a patra prăjină, Ghilgameş; ia a cincea, a şasea, a şaptea prăjină, Ghilgameş; ia a opta, a noua, a zecea prăjină, Ghilgameş; ia a unsprezecea, a douăsprezecea prăjină, Ghilgameş!" După ce luă de două ori şaizeci de prăjini, numărul prăjinilor se sfârşi. Atunci Ghilgameş îşi desfăcu cingătoarea de la brâu şi o făcu parâmă, Ghilgameş îi smulse veşmântul lui Urşanabi, şi cu mâinile sale îl înălţă ca o pânză, în acest timp Uta-napiştim cerceta cu de-amănuntul, din depărtare marea. Vorbind singur în sinea lui, îşi zise, sfătuindu-se cu sine însuşi: 'De ce au fost sfărâmate Făpturile-de-piatră din luntre? şi de ce se află în ea cineva care nu îi e stăpân? Acel care vine aici nu e un om de-almeu!" O lacună de vreo treizeci de versuri din care bănuim că Ghilgameş -după ce a acostat luntrea - a sărit pe pământ şi s-a înfăţişat bătrânului. Acesta îi pune aceleaşi întrebări pe care i le mai pusese şi Siduri: Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim: "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi şi plecată faţa, inima îndurerată, şi chipul istovit? Cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie, şi pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă, cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi şi de vânt, cum să nu rătăcesc prin pustiu, dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii, cu care am prins şi am omorât Taurul Ceresc, l-am doborât pe Humbaba cel care locuia în Pădurea Cedrilor, am omorât lei în cheile munţilor el, prietenul meu, la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, Enkidu, prietenul meu la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, a fost lovit de soarta neînduplecată a oamenilor. Şase zile şi şapte nopţi l-am plâns, şi n-am îngăduit să fie îngropat, până când l-au năpădit viermii! Atunci, mi-a fost frică, m-am temut de moarte şi am rătăcit prin pustiu! Gândul la prietenul meu mă chinuie, pe urme îndepărtate, rătăcesc prin pustiu! Gândul la Enkidu, prietenul meu, mă chinuie, pe drumuri îndepărtate, rătăcesc prin pustiu! Cum aş putea să tac, cum aş putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere, când Enkidu, prietenul meu, a ajuns pulbere? Oare n-am să ajung şi eu ca el? Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?" Ghilgameş îi mai spuse lui Uta-napiştim: - "Atunci, ca să mă duc la Uta-napiştim şi ca să-l văd pe acela căruia i se spune "cel de pe tărâmuri îndepărtate", prin nenumărate ocoluri, am străbătut toate ţările, am trecut rând pe rând munţii povârniţi, şi rând pe rând am străbătut toate mările! Trupul nu mi s-a mai împărtăşit de mult de un somn binefăcător, m-am obosit peste măsură de nesomn, şi carnea îmi este vlăguită. Nici nu ajunsesem la casa hangiţei, şi hainele-mi erau aproape sfâşiate; am ucis urşi, hiene, lei, pantere, tigri, cerbi, mufloni, haite întregi de fiare sălbatice; le-am mâncat carnea şi m-am înveşmântat cu pieile lor." Sfârşitul acestei coloane e mult prea sfărâmat pentru a avea un înţeles limpede. El cuprindea, pare-se, cele din urmă cuvinte ale lui Ghilgameş şi primele din răspunsul lui Uta-napiştim, răspuns care continuă de-a lungul coloanei următoare - al cărei început este de asemeni sfărâmat: "Cu toate că-ineînduplecată, moartea e legea tuturor; Clădim noi oare case pentru veci? Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie? Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile? Veşnică e oare ura între oameni? Râul care se umilă te duce oare cu el pentru vecie? De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic! Cel care doarme şi cel care-imort se aseamănă unul cu altul. Oare nu închipuie amândoi icoana morţii? Omul sălbatic e şi el un om. Or, afară doar dacă Enlil nu-şi dă binecuvântarea, Anunnakii, zeii cei mari, ţinând sfat, şiMamitu, cea care a făurit Soarta, hotărăşte dimpreună cu ei ursitele: ei împart moartea şi viaţa, şi nu dezvăluie sorocul morţii!"     TABLETA A UNSPREZECEA   De-a lungul căreia Uta-napiştim, singurul om nemuritor, îi încredinţează lui Ghilgameş marea taină a Potopului pe care zeii l-au dezlănţuit împotriva omenirii şi ai cărui singuri supravieţuitori au fost el şi cu soţia lui. Uta-napiştim îi povesteşte cu de-amănuntul cum a pregătit corabia şi cum s-au desfăşurat lucrurile până când a ajuns corabia pe muntele Niţsir_ şi apele s-au retras în matca lor. Vrând să-i dovedească lui Ghilgameş cât de mare-i slăbiciunea omenească, Uta-napiştim îi spune să nu doarmă timp de şase zile şi şapte nopţi. Dar Ghilgameş adoarme pe dată. în timpul somnului lui, soţia lui Utanapiştim îi pregăteşte cele de trebuinţă pentru drumul de întoarcere. Trezit de Uta-napiştim, scăldat cum se cuvine şi înveşmântat cu straie noi, Ghilgameş se pregăteşte de plecare. Dar iată că soţiei lui Uta-napiştim i se face milă de viteazul pornit în pribegie şi-l roagă pe Uta-napiştim să se îndure de pătimirile lui. Uta-napiştim îi spune lui Ghilgameş că de va fi în stare să culeagă de pe fundul apei o buruiană ai cărei spini îi vor sfâşia mâinile, s-o ia şi a lui va fi nemurirea. Viteazul izbândeşte s-o smulgă şi o porneşte spre casă cu buruiana, al cărui nume-i "bătrânul-întinereşte"; dar, vai! pe când se scaldă într-un izvof, un şarpe i-o fură. La capătul unei călătorii zadarnice, Ghilgâmeş-seîntoarce şi-i arată lui Urşanabi frumuseţea meterezelor ce-mprejmuie oraşul. În timp ce tableta a şasea încheie isprăvile vitejeşti ale lui Ghilgameş, tableta a unsprezecea reprezintă sfârşitul patetic al goanei sale disperate după viaţa veşnică. în van se va fi străduit să cunoască taina supravieţuitorului Potopului şi, în trei rânduri, să capete de la el mijlocul de a birui moartea; de fiecare dată va ieşi înfrânt chiar de la începutul încercării. Cu toate că-i fecior de zeiţă, zeii pizmaşi nu-i vor îngădui niciodată să învingă slăbiciunea legată de omenescul din el. Ghilgameş u spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate: "Când mă uit cu luare-aminte la tine, Uta-napiştim, statura ta nu este obişnuită: eşti asemeni mie; da, nu eşti deosebit; eşti întru totul ca mine! Inima mea mă îndeamnă să mă lupt cu tine, şi cu toate acestea, braţul rămâne nemişcat. Povesteşte-mi cum ai luat parte la Sfatul zeilor şi cum ai dobândit nemurirea?" Utanapiştim îi spuse lui Ghilgameş: "Am să-ţi destăinui, Ghilgameş, un lucru ascuns, o taină a zeilor pe care ţi-o voi spune numai ţie. Şuruppak e un oraş pe care-l cunoşti, aşezat pe malul Eufratului: în acest oraş, în vremea de demult, locuiau zeii. Dintr-o dată, zeii cei mari hotărâră să dezlănţuie Potopul. Se hotărâră astfel tatăl lor, Anu, Enlil, cel viteaz, care e sfetnicul lor, crainicul lor, Ninurta, străjerul apelor, Enugi. Dar, laolaltă cu ei, era de faţă şi Ea, Stăpân al înţelepciunii, care destăinui vorbele lor unui gard de trestie: "Gard de trestie, gard de trestie, perete subţire, perete subţire, gard de trestie, ascultă, perete subţire, ia aminte! Omule din Şuruppak, fiu al lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa, fă-ţi o corabie, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuieşte bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii, şi încarcă în corabie orice sămânţă de viaţă! Acestei corăbii, pe care va trebui să ţi-o făureşti, să-i iei bine măsurile: lungimea şi lăţimea să-i fie la fel, şi acoper-o cum este acoperit Apsu h " Când am aflat aceasta, i-am spus lui Ea, stăpânul meu: "Stăpâne, voi Ucu băgare de seamă la porunca ce miai dat, aşa mă voi purta; dar ce voi spune oraşului, poporului şi Bătrânilor Cetăţii?" Ea, deschizând gura, vorbeşte şi-mi spune mie, sluga sa: "Ei bine, le vei spune aşa: "Mi se pare că Enlil mă urăşte: nu trebuie să mai stau în oraşul vostru, nu trebuie să mai pun piciorul pe pământurile lui Enlil, voi cobori în Apsu şi mă voi statornici la Ea, stăpânul meu. Deasupra voastră, el va porunci să plouă cu belşug, nori de păsări, taina peştilor, vă va dărui belşug şi recolte. Peste voi, mazăre dimineaţa, ploaie de grâne va face să plouă seara ." Când se iviră primele licăriri ale zorilor, locuitorii ţării se strânseră în jurul meu; leam mai spus o dată vorbele de taină ale lui Ea, le-am mai spus o datăşim-am dat deoparte. I-am pus la muncă pe tinerii din tribul meu: dărâmară casele, doborâră zidăria. Cei mai nevolnici aduceau smoala, cei mai puternici cărau lemnăria. Cea de a cincea zi, am clădit schelele corăbiei: suprafaţa îi era de un iku laturile i se ridicau la o sută douăzeci de coţi, marginea de sus era un pătrat cu latura de o sută douăzeci de coţi. Am clădit scheletul vasului şi l-am înţepenit. Am orânduit şase punţi una peste alta, despărţind astfel corabia în şase caturi şi în fiecare din ele am făcut nouă despărţituri. Am vârât în coastă ţăruşii de mare, nu am uitat nici prăjinile şi am pus tot ce era de trebuinţă. Am vărsat şase sari-uri (un sar valora 3600 de unităţi. Dacă unitatea de capacitate, subînţeleasă aici, este "sutu", un "sar" reprezintă circa 180 de hectolitri) de asfalt în cuptorul pentru reparaţie al vasului şi am vărsat încă trei sar-uri de smoală. Cât despre ulei, purătorii de găleţi au adus trei sax-uri; afară de un sar de ulei pe care l-a înghiţit ferecătura, cârmaciul a pus deoparte două sar -uri de ulei. Pentru lucrători am pus să se taie boi şi să se înjunghie oi în fiecare zi. Cu must, cu vin roşu, cu ulei şi cu vin a{b din belşug, i-am îndestulat pe meşteşugari. S-a dat o petrecere ca la Anul-Nou. Am făcut miruirile cuvenite şi am lăsat apoi mâinile să se odihnească. În cea de a şaptea zi, pe la apusul soarelui, corabia era gata. Fiindcă linia ei de plutire se arăta anevoioasă, au trebuit să fie cumpănite podelele sus şi jos, în aşa fel încât două treimi din corpul vasului să fie scufundate în apă. Am încărcat corabia cu tot ce aveam: am încărcato cu top. banii pe care îi agonisisem, am încărcat-o cu tot aurul pe care-l stăpâneam, am încărcat-o cu tot ceea ce era dătător de viaţă: mi-am urcat pe corabie toate neamurile şi prietenii, urcat turme rătăcitoare, fiare sălbatice, precum şi pe toţi meşteşugarii. Clipa hotărâtoare, mi-o sorocise zeul Şamaş: "Mazăre, dimineaţa, ploaie degrâne, seara, voi face să plouă, intră în corabie şi ferecă bine uşa!" Iată că venise clipa hotărâtoare: plouă cu mazăre, dimineaţa, şi plouă cu grâne, seara. M-am uitat cum se vestea vremea. Şi vremea se vestea înfricoşătoare. Am intrat în corabie şi i-am ferecat uşa. Şi-apoi i-am încredinţat pe seamă corabia lui Puzur-Amurri, marinarul, i-am încredinţat ceea ce avea să fie de atunci încolo palatul meu, cu toate bunurile lui. Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, iată că din adâncurile cerului s-a ivit opâclă neagră, dinlăuntrul căreia Adadnu înceta să bubuie. Dintâi se avântară zeii Sullat şi Haniş, crainici divini, se avântară peste munţi şi câmpii; Irragalz smulse bârnele stăvilarelor cereşti, şi porni Ninurta3, la a cărui poruncă se sparse şi se rostogoli zidul de apă al oceanului. Anunnakii4 învârteau torţe deasupra capului şi cu flăcările lor dădeau foc ţării! Inspăimântătoarea amorţeală a lui Adad cuprinse pământul universului pământesc. Încetul cerurile se sting şi preschimbă-n beznă tot ce era lumină. Temeliile ţării se sfărmară ca un vas, o zi întreagă se dezlănţui furtuna şi, suîlând aprig, împinse talazurile apelor, care se revărsară peste oameni. Nu se mai vedea om cu om, oamenii nu se mai zăreau din înaltul cerului. A tund zeii se înspăimântară de potop, dădură înapoi şi urcară din nou până în cerul Anu şi Zeii, tupilaţi ca nişte câini, stau culcaţi în afara lumii. Iştar începu atunci să răcnească ca o femeie cuprinsă de durerile facerii, văicărindu-se, ea, stăpâna zeilor, cea cu glasul dulce: "Iată că ziua aceasta care nu mai e s-a prefăcut în tină, şi numai pentru că eu am vorbit cu răutate în Sfatul zeilor! Am încuviinţat lupta pentru nimicirea făpturilor mele: tocmai eu care zămislisem aceste făpturi: ele umplu acum marea, ca icrele peştilor!" Anunnakii jelesc împreună cu ea, zeii, istoviţi, nu-şimai opresc lacrimile, cu buzele strânse, gem laolaltă. Şase zile şi şapte nopţi, a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ. Când în sfârşita venit ziua a şaptea, furtuna a slăbit, în lupta pe care o purtase, ca o femeie apucată de durerile facerii. S-a liniştit marea, a tăcut vântul năprasnic şi a încetat potopul. Când am vrut să cercetez vremea, se aşternuse tăcerea, şi din toată suflarea nu mai rămăsese nimic. Ca un acoperiş, apa se întindea la fel peste tot. Am deschis un ochi de fereastră: un vânt răcoros mă izbi în obraz. Am îngenuncheat atunci, şi, prosternat, m-am pornit pe plâns; lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. Am cercetat cu de-amănuntul zările la marginea mării: la fiecare dintre cele paisprezece căi, ieşea deasupra apei câte un munte de seamă. Corabia trăsese la mal lângă unul dintre ei, muntele Nitsir; muntele Nitsir a oprit corabia şi n-a mai lăsat-o să se urnească din loc. O zi, două zile, muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată; trei zile, patru zile, muntele Nitsira ţinut corabia nemişcată; cinci zile, şase zile, muntele Nitsira ţinut corabia nemişcată. Când a sosit ziua a şaptea, am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să plece. Porumbelul s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut cale întoarsă. Am dat drumul unei rândunici şi am lăsat-o să plece. Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie; negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut cale întoarsă. Am dat drumul unui corb şi l-am lăsat să plece. Corbul s-a dus, dar, văzând că apele secaseră, a început să caute de mâncare, zburând de colo-colo, croncănind, şj nu a mai făcut cale întoarsă. Atunci am dat drumul la toată lumea să se ducă în toate părţile, am adus sacrificii zeilor; am făcut o libaţie pe vârful muntelui, am aşezat şapte şi iar şapte căţui, şi în scobitura lor am pus crini de baltă, cedru şi mirt. Zeii au simţit mireasma desfătătoare, şi s-au strâns ca muştele în jurul jertfelnicului. De îndată ce a sosit Marea Zeiţă', a ridicat minunatele giuvaieruripe care Anu i le făcuse la dorinţa ei, şi a strigat:  "O, zei, care sunteţi aici, pe cât de încredinţată sunt că nu voi uita acest lapisiazuli atârnat la gâtul meu, pe atât de încredinţată sunt că-mi voi aminti de aceste zile şi nu le voi uita niciodată! Poftească deci zeii la această libaţie; numai Enlil să nu vină la această libaţie, fiindcă, fără să gândească, a dezlănţuit acest potop; şi a hărăzitpieirii făpturile zămislite de mine!" Şi iată că sosi Enlil. De îndată ce văzu corabia, el, Enlil se înfurie, se mânie foarte împotriva Igigilor.  - "Ce fiinţă vie a mai scăpat din potop? strigă el. Nu poruncisem oare ca nici un om să nu supravieţuiască nimicirii?" Ninurta, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enlil cel Viteaz: "Cine oare, dacă nu Ea, e în stare de o astfel de ispravă? Căci, el, Ea, cunoaşte toate vicleniile." Ea, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enlil cel Viteaz: "O, tu, cel mai înţelept dintre zei, Enlil cel Viteaz, cum ai dezlănţuit potopul, fără să te gândeşti? Pedepseşte-l pe păcătos pentru păcatele sale, pedepseşte-l pe ucigaş pentru nelegiuirile sale, dar nu fi pătimaş, ca să sufere cel nevinovat, chibzuieşte din timp, ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept! În locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine să te fi azvârlit ca un leu asupra oamenilor, să-i fi sfâşiat; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine ca foametea să fi pustiit ţara; în locul potopului pe care l-ai dezlănţuit, ar fi fost mai bine ca ciuma, venind pe neaşteptate, să fi bântuit printre oameni! Cât despre mine, n-am dat în vileag taina marilor zei, şi numai fiindcă i-am trimis un vis Celui-Preaînţelept, a aflat taina zeilor. Şi acum, hotărăşte-i soarta!" Atunci Enlil s-a urcat pe corabie, şi, luându-mă de mână, m-a adus pe punte. A dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o să îngenunche lângă mine; după ce mi-a atins fruntea, s-a aşezat între noi şine-a binecuvântat: "Mai înainte vreme, a spus el, Uta-napiştim era făptură omenească, acum el şi cu soţia lui să fie asemenea nouă, zeilor, şi Uta-napiştim să trăiască departe de oameni, la gura apelor!" M-au dus deci pe tărâmuri îndepărtate şim-au aşezat la gura apelor. Dar, acum, pentru tine, cine-i va mai aduna pe zei, pentru ca şi tu să găseşti nemurirea pe care o cauţi? Ei bine, iată un mijloc: să nu dormi timp de şase zile şi şapte nopţi!" Dar abia se aşezase Ghilgameş pe vine, că somnul se şi lăsă peste el, ca o ceaţă. Uta-napiştim îi spuse apoi soţiei sale: "Priveşte-l pe omul ăsta care doreşte nemurirea! Somnul se lasă peste el, ca o ceaţă". Soţia lui îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate: "Zgâlţâie-lşi trezeşte-l; pentru ca teafăr să poată face calea întoarsă, pe poarta pe care a trecut spre a ieşi, să se întoarcă îi ţara lui!" Uta-napiştim îi spuse soţiei sale: "Oamenii sunt neloiali; va fi deci şi el neloial faţă de tine. Du-te, coace-i pâinea cea de toate zilele, aşaza-i-o la căpătâi şi înseamnă pe perete zilele pe care le va dormi!" Femeia puse la copt pâinea cea de toate zilele, i-o aşeză la căpătâi şi însemnă pentru el, pe perete, zilele câta dormit. Cea dintâi dintre pâinile sale era cu totul uscată, cea de a doua era stricată, cea de a treia se topea, coaja celei de a patra era albicioasă, cea de a cincea avea pete de mucegai, cea de a şasea era veche, cea de a şaptea tocmai se cocea; când îl zgâlţâi şi când se trezi, Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate: "Abia mă cuprinsese somnul că tu m-ai şi zgâlţâit şim-ai trezit." Dar Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş: -  "Haide dar, Ghilgameş, numără-ţi pâinile cele de toate zilele; vezi tu însuţi ce-i însemnat pe zid: vezi, prima dintre pâini e cu totul uscată, a doua e stricată, a treia e topită, coaja celei de-a patra e albicioasă, a cincea are pete de mucegai, a şasea e veche, a şaptea tocmai se cocea, când te-ai trezit!" Ghîlgameş îi spuse lui Utanapiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate: "Ce trebuie să fac, Uta-napiştim, unde samă duc, de vreme ce Răpitorul' mi-a prins cu neînduplecate mădularele?  - Demon al morţii. În camera unde dorm, moartea şi-a statornicit lăcaşul, şi oriunde aş pune piciorul, moartea mă urmează mereu!" Uta-napiştim îi spuse lui Urşanabicorăbierul: "Urşanabi, malul sate dispreţuiască! Locului pe unde se trece marea, să-i fie groază de tine! Tu, cel care cutreierai în sus şi în jos ţărmul, de acum înainte să jeleşti după el! Omul acesta după care te-ai dus, al cărui trup este acoperit de pete, căruia frumuseţea cărnii îi e stricată de pieile de animale, ia-l cu tine Urşanabi, şi du-l la izvorul care curăţă: să-şi spele petele în apele lui, ca să fie alb ca zăpada; să arunce pieile de animale de pe el, ca sale ducă marea cu ea; trupul să-i iasă la iveală plăcut la vedere; să-şi primenească legătura de pe cap; să pună un veşmânt, ca să-şi acopere goliciunea; până ce va ajunge în oraşul lui, până ce-şi va sfârşi călătoria, trebuie ca veşmântul să-i fie curat, şi mereu să fie ca nou." Ghilgameş şi Urşanabi se urcară pe corabie, şi o puseră pe apă. Se şi suiseră în corabie, când soţia lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate îi spuse acestuia: "Ghilgameş a venit până aici, a îndurat multe, a suferit. Ce-i dăruieşti ca să se întoarcă în ţara lui?" Şi, el, Ghilgameş, ridică prăjina, şi trase corabia la ţărm. Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş: "Ghilgameş, ai venit până aici: ai îndurat multe, ai suferit. Ce să-ţi dăruiesc ca să te întorci în ţara ta? Ei bine, o să-ţi dezvălui, Ghilgameş, o taină, o să-ţi spun un lucru neştiut oamenilor. Priveşte această buruiană, asemănătoare lyciului spinos, spinii ei sunt ca ai trandafirului, aşa că îţi va înţepa mâinile, dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea." Când auzi Ghilgameş aceste vorbe, deschise spărtura pe unde intră apa în corabie, lăsă să cadă tot ce era pe el. îşi legă nişte pietre grele de picioare, şi pietrele îl traseră până la fundulprăpastiei Apucă atunci buruiana, cu toate că-i înţepă mâinile, apoi îşi desfăcu pietrele legate de picioare şi marea îl zvârli la ţărm Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi-corăbierul: "Urşanabi, buruiana asta este un leac împotriva spaimei; prin ea omul va dobândi vindecarea desăvârşită! O voi duce-o în Urukul-cel-împrejmuit, îi voi pune pe oameni să mănânce din ea, pentru a-i încerca puterea de vindecare, numele ei va fi "bătrânulîntinereşte", eu însumi voi mânca din ea şi mă voi întoarce la anii mei tineri!" După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; la treizeci de îndoite leghe mai departe, poposiră. Ghilgameş, zărind un izvor cu apă proaspătă, cobori în el şi se scaldă în apele lui, când un şarpe, adulmecând mireasma buruienii, pe ascuns, apucă buruiana şi pe dată-şi aruncă solzii cei vechi. În ziua aceea, Ghilgameş stătu nemişcat şi plânse, lacrimile-i curgeau şiroaie pe obraz. Se întoarse spre Urşanabi-corăbierul şi-i spuse: "Pentru cine oare, Urşanabi, mi-am istovit braţele? Pentru cine s-a sleit sângele în inima mea ? N-am dobândit nimic mai bun pentru mine, am căpătuit "leulpământului"'! Acum, la douăzeci de îndoite leghe, apa m-ar mâna, şi, când am deschis spărtura pe unde intră apa în corabie, am lăsat să cadă tot ce era pe mine. Unde voi mai găsi ceva să pun lângă mine? Va trebui oare să fac cale întoarsă, chiar dacă mi-am părăsit corabia la ţărm ?" După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva. La treizeci de îndoite leghe mai departe, poposiră. Când ajunseră amândoi în Urukul-cel-împrejmuit, Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi-corăbierul: "Suie-te, Urşanabi, pe meterezele Urukului: cutreierăle în lung şi-n lat; preţuieşte-le temeliile, cercetează-le cu de-amănuntul zidăria din cărămizi, vezi dacă zidăria nu este toată din cărămidă arsă, şi dacă temelia nu i-a fost pusă de către cei şapte înţelepţi! Priveşte, un sarde oraş, un sar de grădini, un sar de pământ obştesc, partea menită templului lui Iştar: sunt deci trei sar-uri în afara părţii menite Urukului pe care îl împrejmuieşte."  

Miu haiducul de George Pietraru volumul 1 Masa era pe sfârșite. Cel mai în vârstă răsturnă într-un castron de lut ars resturile cinei și îl împinse încolo, spre zidul de negură, de unde îl pândeau doi ochi aprinși. — Hai, Castor, mănâncă, voinicule… Silueta masivă a unui câine se desprinse din umbră. Flăcările leneșe ale focului jucau în reflexe de aramă pe blana zbârlită a gâtului lui. — Strașnic dulău, exclamă cu admirație cel tânăr. Celălalt nu-i răspunse, ci se apucă tăcut să strângă gamelele de tablă din care mâncaseră. — A, nu, sări de la locul său, de pe buștean, tânărul. Nu-i drept. Dumneata ai pregătit masa, iar acum e rândul meu s-o strâng. Tovarășul său nu se împotrivi și tânărul porni ducând vasele, cu o vădită stângăcie, spre un loc al luminișului, de unde abia venea susurul unui pârâiaș. — Vezi acolo, în spatele scorburii, e un ochi de apă, îl ajunse din urmă vocea bătrânului… Se aflau pe un tăpșan înalt, străjuit de tufani și brazi, pe dealul Țeica. Departe, întunecau zarea Munții Lotrului. Aici și-au stabilit sălașul de o noapte. Cel care bâjbâia acum în întuneric la ochiul de apă în care să clătească vasele, era un flăcău cam de vreo douăzeci și trei, douăzeci și cinci de ani. Înalt, spătos, cu mersul și expresia tânărului conștient de puterea mușchilor săi. — Da, da, se auzi din întuneric vocea tânărului, semn că găsise ceea ce căutase. Bătrânul, rămas lângă foc, scotoci în buzunarul de la piept al bluzei sale de piele, după pipă. O îndesă liniștit, cu dichis, apoi se aplecă și luă de la marginea focului un cărbune aprins și-l puse cunună de jar, în căușul pipei. Trase din ea și când se aprinse peste tot, scutură cu un gest scurt cărbunele în foc. Dinspre izvor, flăcăul venea legănându-și trupul voinic. — Gata! spuse el. Așeză vasele într-un săculeț de pânză. Pe care îl strânse la gură cu un șnur și deodată, încercându-l o bănuială, ridică privirile spre însoțitorul său mai în vârstă: — Ei, nea Matei, mi se pare mie, sau dumneata ai mai bătut drumul ăsta. Cum e? — Hm! făcu bătrânul foarte preocupat de pipa sa aprinsă. — Păi nu așa, nea Matei, că altfel de unde știuși mata de ochiul ăla de apă. Și dacă mă gândesc mai bine, ai mers la sigur și spre locul acesta, pentru popasul de noapte. Hai, zi, așa-i că ai mai fost pe-aici? Bătrânul geolog ridică spre flăcău ochii săi abia mijiți într-o părere de zâmbet. — Fost, măi mânzule! — Și dacă ai fost odată, ce mai căutăm acum? se oțărî tânărul. Nu crezi că e vremea să-mi spui și mie după ce piei de cloșcă batem drumurile astea sălbatice, de două zile încheiate? — Ce căutam am găsit, rosti liniștit bătrânul, arătând cu pipa spre un arbore falnic. Fagul Miului… — Ce fag? Care Miu? bolborosi tânărul. — Fagul din scorbura căruia izvorăște acum pârâiașul… — Și ce avem noi de-a face cu fagul și izvorul? întrebă din ce în ce mai intrigat flăcăul. — Avem, îi întoarse vorba bătrânul, privind într-o parte, căci aici a fost ascunzătoarea din urmă a lui Miu… — Care Miu, măi nea Matei, că ai să mă îmbolnăvești de cap!… — Miu-haiducul, șopti bătrânul prospector cu privirile spre flăcările domolite ale focului. Tânărul rămase încremenit, cu ochii holbați spre tovarășul său. Și-ar fi rămas așa multă vreme, fără să spună o vorbă, dacă bătrânul n-ar fi continuat. — De mult de tot trăia prin locurile acestea un haiduc vestit, Miu-voinicul. Multe legende au rămas despre isprăvile sale. Umbla vestea că ar fi ascuns pe aici, când era încolțit, o comoară. Oamenii din satul din vale spun că uneori, în nopțile de vară, se văd ridicându-se spre cer flăcări albastre… Flăcările comorii ascunse… Flăcăul parcă începuse să priceapă, căci întâi închise gura, apoi mormăi ceva. Își scoase din buzunar un pachet de țigări și-și aprinse una. — Păi bine, nene, frumos șade unor prospectori ca noi să umble după comori din povești, scornite de babe? Ce dracu or să zică cei de la bază când or auzi după ce-am pornit noi? D-asta m-ai adus dumneata până aici?! — Miu nu este o poveste. El a trăit aievea, vorbi moșul cu hotărâre. Și nu comoara lui o caut. Bătrânul era puțin iritat de faptul că tânărul nu-i pricepuse gândul. — Flăcările acelea le caut, continuă el, și pe ele le vreau. Asta-i adevărata comoară pentru un geolog. Acum ai priceput sau…? Tânărul îl urmărea cu privirea aceea uluită, care-i dădea un aer de prostănac. Treptat însă, pe măsură ce în mintea lui lucrurile se limpezeau, fața i se lumina. — Vom cerceta toate locurile astea. Flăcările albastre, din nopțile de vară sunt ca o respirație a pământului plin de comori ascunse. Dacă vom avea norocul să le vedem… — Stăm toată noaptea treji și veghem, sări inimos flăcăul. Așa-i de plăcut aici și nici somn nu mi-i. Uite, ne așezăm pe tăpșanul ăsta și privim de jur împrejur dealurile luminate de lună. — Lasă, nu-i nevoie. Rămân eu, tu du-te în cort și culcă-te, îi vorbi moale bătrânul. — A, nu, rămân aici cu dumneata. Mai fumăm o țigară, mai stăm de vorbă… Dar, făcu el fulgerat de o idee, ce-ar fi să-mi povestești și mie legenda lui Miu-haiducul?… — Cum, ce-ți veni? protestă înveselit bătrânul. — Așa, să ne mai treacă timpul. Să nu-mi spui că nu vrei. Simt eu că-l ai la inimă pe haiducul ăla… Bătrânul râse încet, în sine, fiindcă în tainițele sufletului păstra, într-adevăr învăluită în farmecul aducerilor aminte, povestea eroului ce-i încântase copilăria. — Numai de n-oi adormi, că-i o poveste tare lungă… Pe vremea când s-au petrecut lucrurile astea, drumul Sibiului era tot atât de nesigur și frământat ca și apa Oltului, ce-și învolburează în preajmă apele, repezindu-le printre stâncile și zăvoarele munților. Erau mai ales unele locuri, prin Țara Loviștei, unde soarele abia își arăta fața un ceas două, pe zi. Aici călătorii își simțeau sufletul înfricoșat de liniștea ciudată a brădetului, de parcă o primejdie de moarte plutea ca o stihie printre copaci. Aici așteptau, pândind cu ochi de foc și neîmblânziți, lotrii cei neiertători haiducii Oltului, spaima ciocoilor și nădejdea calicilor. La multe întâmplări cumplite au stat martori Oltul nepotolit și fața împietrită a muntelui. Printre haiducii ce-au împărțit cu pistoalele și jungherele dreptatea codrului, pe drumul cel mare al Sibiului, a fost și Miul-Copilul, Miu-Haiducul. Am să-ți povestesc, în noaptea asta de veghe, povestea haiducului de la poarta Carpaților, așa cum am aflat-o de la moșii mei, cum și ei vor fi auzit-o de la cei care au trăit demult întâmplările acestea. Dar mai adă câteva vreascuri, căci uite, focul moare; apoi așază-te aici aproape, să depănăm firul povestirii de la capăt și pe îndelete. • Într-una din ultimele nopți ale lunii iulie, 1821, un călăreț gonea năprasnic pe drumul care pornește din Râmnic și se strecoară pe sub poala dealurilor, spre țara de sus a Olteniei. Părea că o spaimă nespusă, ori o grabă neîndurată pusese stăpânire pe călărețul singuratic și-l făcea să înfrunte astfel drumurile nesigure, călcate în vremile acelea fără legi și opreliști de hoți, arnăuți fugiți de la oaste și oameni fără de căpătâi. Dar chipul și înfățișarea călărețului lăsau să se ghicească o forță și o cutezanță ce nu erau la îndemâna oricui să le încerce. Un trup de uriaș, cu umeri largi, stătea aplecat peste gâtul calului. De sub sprâncenele dese, ochii săi cu luciri de oțel scrutau întunerecul destrămat ici și colo de pulberea de argint revărsată de lună. La șoldul omului se legăna, lovind coastele calului, o sabie lată, ușor arcuită, ca aceea a pandurilor. În șerparul lat, ce-i încingea mindirul, stăteau înfipte două pistoale și un jungher, iar la oblâncul șeii se ivea o sâneață cu țeava lungă. Îmbrăcămintea călărețului arăta că el trecuse de curând printr-o încercare cumplită, de aceea greu puteai ghici acum în el un oștean, un zavergiu, ori un haiduc. Alerga neostenit, cu trupul voinic aplecat înainte, neclintit, fără ca măcar să îndemne calul, ca un duh întunecat al codrului. Izbite de copitele calului, pietrele de cremene ale drumului aruncau scântei… De trei ceasuri călărețul gonea astfel, tăcut și neostoit, pe drumuri singuratice, ocolind târgul Râmnicului. Prin sate trecea ca o nălucă, stârnind câinii și ecourile târzii ale dealurilor. Aproape de stabilimentul ocnelor de sare, călărețul își struni calul și-l întoarse scurt pe o potecă ce lua în piept dealul. Ochii săi ținteau acum, ca pe un liman, o luminiță furișată ca o pasăre printre vârfurile arborilor, tocmai sus, pe coama dealului. În vremea aceasta, în căsuța de pe deal, spre care se îndrepta călărețul nostru, două ființe își vegheau gândurile și neliniștea. În camera din față, o femeie, căreia necazurile și suferințele îi răpiseră prea de timpuriu harurile tinerești, îngenunchease în fața unei icoane, sub care ardea cu pâlpâiri candela. Șoapta ei părea că îngână sfârâitul uleiului ars din candela veche. — Întărește-i brațul, Sfinte Gheorghe! Tu care i-ai dat numele și apără-l de fierul ucigaș… Adu-l întreg și sănătos. Sfântă Fecioară… Deodată prinse depărtat zgomotul pe care copitele unui cal îl făceau pe prundul uscat al potecii ce ducea spre casă. Femeia se ridică în picioare, cu auzul încordat. Tropotul calului se auzea din ce în ce mai deslușit. Câinii se repeziră cu urlet spre drumețul venit la ceas de noapte, dar lătrăturile lor se prefăcură curând în scâncete. Femeia tresări. Mâna îi apăsă pieptul, cercând să stâmpere zbuciumul inimii. Atunci ușa se deschise și din odaia de alături năvăli un flăcăiandru de vreo șaisprezece ani cu ochii plini de lumina ce-i scălda întregul chip. — Mămucă, ai auzit? Vine… Vine taica!… Și, fără să mai aștepte încuviințarea, se întoarse în tindă și ridicând lemnul greu ce închidea de-a curmezișul, pe dinăuntru, ușa de stejar, o deschise larg. În ograda mare, luminată de lună, se oprise călărețul care acum cobora greoi, întâmpinat de salturile vesele ale câinilor. — Tătucă! Tătucă!… Femeia abia putu să facă câțiva pași și rămase sprijinită acolo, de pragul ușii. Bărbatul se apropie de ea, uriaș ca un gorun, cu barba și părul aprinse de lumina lunii, tăcut și plin de mărturisiri. O luă blând în brațe și o strânse cu duioșie la piept. — Ei, hai, lăsați plânsul că doar vedeți, m-am întors teafăr… Ei, băbuțo, nu-ți piere așa lesne o cruce de bărbat ca al tău. Și tu, măi mânzocule, ce te smiorcăi ca femeile?… Se vede că ai crescut lângă fusta mumă-tii… — Intră în casă, Gheorghe, și hodinește, că vei fi ostenit de drum, șopti femeia printre suspine. — Îngrijesc eu de cal, taică, făcu flăcăiandrul sărind treptele cerdacului în ogradă. … Bărbatul mână tăcut și îndelung. După un timp, netezi cu palma pânza întinsă pe masă și ridică privirile spre cei doi, care-l urmăriseră și simțiseră că în mintea omului drag gânduri grele și griji se învălmășau, căutând dezlegare. — Ascultați aici, căci nu-i vreme multă. Domnul Tudor nu mai e… L-au tăiat câinii de fanarioți… Oștirea-i spartă în luptă și turcii au năpădit țara… Boierii sunt iară sus și răscoala zace în țarină, dimpreună cu căzuții… Femeia făcu ochii mari, înțelegând întreaga grozăvie a vorbelor bărbatului. Își acoperi fața cu colțul năframei și începu să plângă încet, fără glas. Bărbatul prinse să povestească cu privirile ațintite în scândura aspră a podelei, cu pumnii grei strânși pe genunchi. — După urgia de la Drăgășani, m-am ridicat cu pandurii mei în sus, pe Olt, până la Cozia, unde m-am zăvorât cu serdarul Diamandi și cu oștenii săi. Socoteam că vom ține piept păgânilor, dar într-o seară bătu în poartă Sava-căpitanul și-i ceru serdarului să deschidă. Am mirosit trădarea și i-am spus serdarului să nu-l ia în seamă. Atunci Sava a răcnit și dinspre nucet au sticlit oțelurile arnăuților. Diamandi, de spaimă, a închinat mânăstirea cu chezașul eteristului, că va cruța viața oamenilor. Am adunat pandurii lângă arhondaric, sub scara foișorului, și acolo am văzut toată grozăvia. De cum a pășit pe sub porți, Sava a strigat la arnăuții săi și aceștia au prins să descarce armele în cei care le-au fost tovarăși de credință. Alături de el, Cara Ahmed, Chehaia – beiul pașei de Silistra, își mâna ienicerii să taie pe gheauri. Am văzut roșu înainte și pornindu-mi voinicii ne-am aruncat, cu săbiile trase, lovind deopotrivă în păgâni și trădători. Pe Sava îl căutam cu sabia, dară el numai în spatele grosului de arnăuți ședea și de acolo striga cu venin, îndemnându-și oamenii. Am luptat ca diavolii, dar ne-au dovedit jivinele, că erau ca lăcustele… Ne-au împresurat și ne-au înghesuit spre chiliile din spatele altarului mânăstirii. Ne-am retras, luptând pas cu pas, treaptă cu treaptă. Am ajuns sus, în foișorul lui Mircea, doar doi: Groza și eu; „Fugi, căpitane, l-am auzit. Sări peste ziduri în Olt. Fugi, Căpitane, că nu-i mai pot ține!”… Au scăpărat oțelurile și un strigăt de durere mi-a vestit că și Groza a pierit. Am simțit în mine o mânie oarbă și repezindu-mi sabia ca un fulger am dat și-am tăiat până am simțit oboseala căzându-mi ca plumbul în brațe. Și nelegiuiții veneau puhoi. Am urcat atunci fereastra foișorului și mi-am făcut vânt în hăul întunecat. M-a primit jos Oltul cu o îmbrățișare rece de oblăduire. Ascuns de el, am alunecat la vale, ieșind din lanțul păgânilor. Am mers așa până aproape de luminile Râmnicului. Acolo am tras la un român de-al nostru, de unde am luat calul acesta… În tot timpul povestirii, femeia nu-și ridică năframa din dreptul feții. Băiatul însă țintuia pe pandur cu ochii aprinși de mânie. Uneori se pomenea strângând ciomagul ce-l ținea ca pe mânerul unei nevăzute săbii. — Și acum ce ne vom face, Gheorghe? se auzi glasul stins al femeii. — Eu trebuie s-o pornesc degrabă pe drumul Tismanei. Să întâlnesc acolo pe Papa Vladimirescu, fratele domnului Tudor, și pe căpitanii Ghiță Haiducul, și Dumitru Gârbea… Vom încerca să ridicăm din nou oaste și să izgonim păgânii de pe moșie… Tăcu o clipă, răsuflând greu. O rană ascunsă îi zgândărea durerea. — Pe Miu să-l trimiți la moșul său, în munți. Acolo-i loc tainic și nelegiuiții nu-l vor dovedi… Să pleci și tu, femeie, cu el. Pe aici or veni poate chiar mâine arnăuții și dacă vor găsi pe feciorul căpitanului Gheorghe Ursan bucuroși vor fi să-l taie în săbii. — Nu mi-e frică de ei, taică, se răzvrăti flăcăiandrul. Știu să trag cu sâneața și pot ține chiar și sabia… — Ai inimă de pandur, încercă să zâmbească dureros căpitanul, dar oșteanul trebuie să știe când să tragă sabia, și să lupte, și când să dea pinteni calului… Acum tu ești crud încă, mai trebuie să crești și brațul să-ți prindă tărie. Atunci vei ști cine ți-e dușman și cine prieten… — Ia-mă cu tine, tată, se rugă băiatul. Voi crește la oaste și voi învăța armele și lupta… Pandurul îl învălui într-o privire caldă și înțelegătoare. — Nu mai am oaste, își întoarse el fața îndurerată. Suntem doar niște umbre ale oștirii celei mari, hăituiți de poterele lui deli-bașa Mihali, buluc-bașa Ghencea și ale altor trădători de-ai zaverei… Poate pe aceștia îi vom ajunge odată cu ascuțișul săbiilor ori cu plumbii sânețelor… Vom răscula din nou pandurii și pe țăranii Padeșului. De nu vom izbuti, ne-or răzbuna urmașii… Flăcăiandrul se apropie de pandur și-l privi drept și hotărât în ochi. — Știu că ești pui de șoim, îi puse bătrânul mâna pe umăr. Când vei fi voinic, să plătești pe tăiș de sabie celor care au vândut… Dar până atunci mai este vreme și datoria noastră este să-ți ocrotim viața… Femeie, am adăstat prea mult. Să îngrijim de plecare: eu pe drumul Jiului, voi spre munți, în bejenie…

  Prefaţă Anul Centenarului Pasternak, 1990, a debutat în Anglia cu o tonalitate oarecum bizară, în sensul că, recenzând cele cinci volume jubiliare dedicate poetului, un critic care i-a citit opera doar în traducere s-a exprimat despre aceasta ca nefiind atinsă de modernismul european. După această recenzie publicată în Times Literary Supplement, ziarul a fost asaltat de replici din partea cititorilor. Sărbătorirea propriu-zisă a autorului romanului Doctor Jivago a avut loc, în acelaşi an, la Moscova (ianuarie) şi Oxford (15–16 iulie), la Colegiul Lady Margaret Hall, unde s-a organizat o conferinţă internaţională. Tot în preajma Centenarului a mai apărut în Occident o carte importantă, care include materialele celui de-al doilea Simpozion Internaţional „Pasternak şi timpul său” (desfăşurat în mai 1984, la Universitatea din Ierusalim)[1]. Toate acestea sunt mărturii ale interesului crescut faţă de opera lui Pasternak, atât în lumea occidentală, cât şi în Rusia, unde, după o lungă perioadă de interdicţie, Doctor Jivago a fost, în sfârşit, tipărit. Astfel, în momentul de faţă, exegeza internaţională a operei lui Pasternak cuprinde aproape o sută de volume şi un număr greu de aproximat de articole şi studii. Însă, după bunul nostru obicei, ocupaţi fiind cu cuceririle postrevoluţionare, la noi s-a ratat momentul Centenarului, prima versiune românească a celebrului roman apărând abia un an mai târziu[2], adică fără partea lirică. Nici de această dată, la noi, un laureat al Premiului Nobel nu a avut noroc. Parafrazând titlul unui studiu scris de cunoscutul Roman Jakobson, putem spune că Boris Pasternak a avut ghinionul tragic de a aparţine unei generaţii „care şi-a spulberat poeţii”. Nikolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova, a fost împuşcat; Aleksandr Blok a fost lăsat să moară, neprimind viza pentru a pleca în străinătate la tratament; Velimir Hlebnikov s-a sfârşit într-o sărăcie cumplită, putrezind de viu şi cerşind flori pentru a anihila mirosul pieirii apropiate; Esenin şi Maiakovski s-au sinucis; Osip Mandelştam a fost exterminat într-un lagăr. Acestora li se adaugă valul scriitorilor emigraţi sau izgoniţi din ţară după lovitura de stat bolşevică, dar, cu siguranţă, nu generaţia şi-a risipit poeţii, ci „noua cultură” care nu-i putea asimila codului genetic. Alături de Ahmatova, Pasternak a fost unul dintre locuitorii literaturii ruse în „acasa” ei, dar există numeroase deosebiri atât în ceea ce priveşte gradul de aderenţă a puterii faţă de fiecare din ei, cât şi în raport cu gradele lor de acceptare a „comenzii sociale”. Din acest punct de vedere, comparaţia cu Ahmatova este net în defavoarea lui Pasternak, acesta având iluzia (dacă nu cumva masca) unei „a doua naşteri”. În orice caz, repetă adeseori: „Nu-mi place stilul meu de dinainte de 1940”, explicând acest lucru astfel: „Pe-atunci auzul îmi era stricat de excentricităţi şi de distrugerea a tot ce era obişnuit, care se afla împrejurul meu. Mă dezgusta tot ceea ce era rostit în mod normal. Uitam că, în sine, cuvintele pot conţine ceva, pot exprima ceva şi fără zornăitoarele agăţate de ele […]. În toate, nu căutam esenţa, ci picanteriile de altă natură”. Acesta este argumentul „logic” pentru rescrierea mai multor poezii, în sensul „limpezirii” lor, poate şi pentru a le face publicabile, în culegerea de poezii şi poeme proiectată a fi tipărită în 1956. Desigur, nu trebuie să uităm aici presiunea exercitată de contextul cultural totalitar, care, făcându-şi din popor piatra unghiulară a demagogiei sale, clamează simplitatea („poporul vrea”, „poporul cere”) şi reprimă viguros tendinţele moderniste. Poetul primeşte primele îndemnuri spre „simplitate” de la Lunaciarski, în 1922, după ce acesta citise volumul Sora mea, viaţa. Cinci ani mai târziu, „mentorul” noii culturi, Maxim Gorki, îi scrie negru pe alb: „Simplitate, iată ce vă doresc din tot sufletul, simplitatea imaginaţiei şi a limbajului. Sunteţi foarte talentat, dar nu-i lăsaţi pe oameni să vă înţeleagă, pentru că «filosofaţi» prea mult”[3]. Fireşte, Pasternak replică, dar nu cum ne-am fi aşteptat de la un poet complex, ci altfel, într-un mod cumva umil, de om neînţeles: „Aveţi o părere falsă despre mine. Întotdeauna am năzuit spre simplitate şi nu voi înceta niciodată să năzuiesc spre ea”[4]. Se pare că totuşi Gorki împărtăşea părerea aproape unanimă a criticilor literari din perioada respectivă, care îi impută, în primul rând, subiectivismul, idealismul [5]. Astfel, Enciclopedia literară, în articolul scris de A. Selivanovski, fixează următoarele coordonate ale creaţiei lui Pasternak: „Poezia lui este străină clarităţii raţiunii. Ea joacă rolul unui fixator de impresii vagi, tulburi, difuze, «primordiale», care nu se supun, ci chiar se opun controlului raţiunii”[6]. Acest amănunt al simplităţii contrazise necesită o scurtă digresiune orientată spre opera poetică, întrucât intuim că este vorba de altă simplitate, pe care o întâlnim şi în roman. Într-adevăr, cele mai multe poeme din Sora mea, viaţa sunt schiţe, peisaje, „pasteluri”, sunt „imagini” mai ales vizuale („Pasternak vede în poezii, iar eu aud”, mărturiseşte Ţvetaeva într-o scrisoare). Vizualizând lumea, Pasternak n-ar fi trebuit să fie suspectat de ermetism. Şi totuşi… Limbajul poetic al lui Pasternak, care este contemporan cu secolul său, se opune rutinei limbii, în numele unei „realităţi” compacte, neporţionată de cuvinte:   „Lasă-mă, frântură, să-nlemnesc despre tine”.   În acest vers, destul de inexpresiv tradus de noi, se întretaie două sintagme-standard: frântură [din tine] şi amintire [despre tine], poeticul rezultând parcă din elipse, din absenţa unui zid despărţitor, astfel că semnificaţiile expresiilor se pot revărsa foarte lesne unele în altele. Pentru a face saltul miraculos în incinta poeziei lui Pasternak, trebuie să renunţăm la prejudecata că imaginea este un cadou pe care „realitatea” i-l face artei. Noua orânduire din Rusia, care se autoproclama „realitate”, pretindea de la artişti iubire, adică descriere. Dorea deci o poetică a lui „noi”, pe care lingvistul A. Potebnea a divulgat-o ca trezind „sentimentul […] când omului i se pare că eul se amplifică până la contopirea lui cu statul, pătura socială, clasa. În această stare umflată eul poate fi uşor supus jignirilor”[7]. În fraza poetică a lui Pasternak, diferenţa dintre eu şi ne-eu (= lume) este înlăturată în mod demonstrativ, dar, tot demonstrativ, eul îşi revendică unicitatea, nu tinde deloc să devină noi. Personajele poeziei sale nu sunt eu + voi (= noi), ci eu şi lumea. Această categorie a spaţiului vieţii neîngrădit de nimic este specifică gândirii secolului nostru. Omul transcendental al filosofului-teolog Pavel Florenski nu este pur şi simplu deschis lumii, ci se află în situaţia „de frontieră”, unde sufletul şi trupul lui se întâlnesc cu lumea ideală. Sfera vieţii omului este, aşadar, un subiect-obiect. Dacă ar fi să alcătuim cosmogonia lui Pasternak, după un tabel de frecvenţă a cuvintelor din Sora mea, viaţa, „facerea lumii” ar arăta astfel: la început a fost Noaptea, apoi se înfiripă omul, dar nu întreg, ci doar Ochii şi Buzele; în Noapte apar Stelele, care strălucesc deasupra Grădinii[8]. Dificil de transformat acest model al lumii într-unul realist-socialist, deşi Pasternak era unul dintre cei insistent chemaţi s-o facă. În 1925, răspunzând la o anchetă pe marginea decretului Comitetului Central cu privire la literatură, poetul declară: „Simpla prezenţă a dictaturii proletare nu este suficientă pentru a putea influenţa cultura […]; este necesară o dominaţie plastică reală, care să vorbească pentru mine, fără ştirea şi voia mea, chiar împotriva lor. Nu simt acest lucru. Că el nu există în mod obiectiv – rezultă clar din faptul că rezoluţia este nevoită să mă îndemne la rezolvarea temelor trasate de ea însăşi”. Este, aici, acea împotrivire a „subiectului-obiect”, în care nu (mai) cântă lumea, epoca. Şi totuşi, între hedonismul senin al primelor sale cărţi şi jertfirea creştină din ultima perioadă, există un segment al creaţiei de „sincronie” cu epoca, de adaptare la utopia ei, de acceptare pasivă a „dominaţiei plastice”, pe care nu i-o poate refuza realităţii, devenită evident antropofagă:   „Mi-e dor de proaspete cuvinte, De tine, Moscovă, mi-i dor Să văd cum te târăşti fierbinte Cum fumegi şi cum creşti în zor. Te-accept ca pe un ham aparte, Visând în clipele hazlii. C-o să mă-nveţi ca pe o carte Şi ca pe-un vers o să mă ştii”[9].   Socialismul pătrunde în peisaj (Moscova fabricilor şi a şantierelor), poetul acceptă „hamul” prezentului în speranţa unor schimbări în bine, datorate „soborniciei” colectivismului. Făcând parte din ciclul A doua naştere, primele două versuri ale acestei poezii fără titlu sunt: „Vreau acasă, în imensitatea/ Apartamentului care mă întristează”. Lirica lui Pasternak devine acum (suntem în 1930) sedentară, contemplativă, mai „democratică” (în ceea ce priveşte limbajul), adică oarecum mai compatibilă cu situaţia literară contemporană, spre deosebire de, să zicem, cea a nomadului şi răzvrătitului Mandelştam. Când, în 1933, Mandelştam a primit, în sfârşit, o locuinţă, Pasternak l-a felicitat spunându-i: „Iată, acum ai şi apartament – să tot scrii versuri”. În cartea sa de amintiri, Nadejda Mandelştam pretinde că l-ar fi prevenit, cu acest prilej, pe Pasternak: „Aveţi grijă, ei or să vă înfieze”. Dar, continuă autoarea, „amândoi, spre sfârşitul vieţii, au săvârşit fapte opuse vieţii lor anterioare: Pasternak scriind şi editând romanul, a purces la o ruptură făţişă, iar Mandelştam – fiind pregătit de apropiere, dar, cum s-a văzut, prea târziu”[10]. Nu este aici cazul să analizăm în profunzime acest „complex al înfierii”, dar n-ar fi imposibil să interpretăm drept tentativă compensatorie revenirea lui Pasternak la o intenţie mai veche, aceea de a scrie un roman despre destinul generaţiei sale. La 4 mai 1933 îi scrie lui Gorki: „Mult timp n-am putut lucra […], pentru că eu consider muncă doar proza, care mereu nu mi-a izbutit”. Nu i-a izbutit încă zece ani, în decursul cărora a început proze pe care nu le-a dus la capăt, unele chiar aproximând anumite pasaje din viitorul roman. Din acestea vom examina doar metamorfozele numelui personajului principal, deşi Jivago nu este chiar un nume de familie rar la Moscova. Evoluţia numelui este următoarea: Patrik Jivult, Relinkvimini, Purvit, Jivago. Jivult şi Jivago sunt forme slave (primul – occidentală, al doilea – orientală) de la aceeaşi rădăcină care înseamnă „viaţă”, Relinkvimini este derivat de la latinescul relinguo – „a lăsa”, iar Purvit vine de la sintagma franceză pour vie – „pentru viaţă”[11]. În forma sa finală, Jivago reprezintă genitivul adjectivului „viu” din slavona bisericească. Că „Jivago” are semnificaţie ne-o semnalizează şi numele de familie al Larei transcris în ruseşte Ghişarova, de la francezul guichet, care are şi sensul de „vizetă, ferestruică în uşa celulei”[12]. Aşadar, în roman se stabileşte şi un raport alegorico-onomastic între „viaţă” şi „închisoare”, după principiul alăturării metaforice, „viaţa” iradiind în „închisoare” şi „închisoarea” în „viaţă”. Este un prim nivel de interpretare, poate cel mai simplu, a romanului, dar care se cere semnalat, întrucât nu se află pe o suprafaţă textuală monolingvistică. Din iubirea „vieţii” cu „închisoarea” se naşte fetiţa Tatiana, despre a cărei soartă de muceniţă aflăm din epilog. Derivând în adjectiv posesiv de la numele mamei ei, rezultă Larina Tatiana („Tatiana a Larei”), adică Tatiana Larina, eroina lui Puşkin din Evgheni Oneghin, simbolul Rusiei feminine, devotată şi romantică, întruchiparea sufletului rus, devenit pretext de mitologie literară şi de metafizică. O asemenea personificare a femeii ruse o aştepta, de peste Nistru, eroul lui Gib Mihăescu din Rusoaica. Este un distilat cultural, care, în noua sa reîncarnare, trebuie luat ad litteram, aşa cum ne previne comentariul la un vers din Aleksandr Blok, în finalul cărţii. Dezambiguizarea sensului, cantonarea lui în semnificaţia „proprie” este o realitate resimţită dureros de mai mulţi contemporani: „A apărut un nou tip antropologic, în care nu mai există blândeţea, vagul, incertul trăsăturilor de pe chipurile ruseşti de altădată”[13], scrie Berdiaev, iar Mandelştam, într-un celebru vers, nota:   „Se alfabetizează, în mantale şi cu pistoale, o seminţie de puşkinologi”.   [1] Boris Pasternak and His Times. Selected Papers from the Second International Symposium on Pasternak, Edited by Lazar Fleishman, Berkeley Slavic Specialties, 1989. [2] Boris Pasternak, Doctor Jivago, vol. I–II, traducere de Anca Irina Ionescu şi George Cibuhski, Editura Elit Comentator, 1991. [3] „Boris Pasternak v perepiske s Maksimon Gorkim”, în Izvestia Akademii Nauk SSSR. Seria literaturi i iazîka, t. 45, nr. 3, 1986, s. 268. [4] Ibidem. [5] De exemplu: A. Tarasenkov, „Ohrannaia gramota idealista”, în Literaturnaia gazeta, nr. 68, 1931; A. Prozorov, „Traghedia subiektivnogo idealista”, în Na literaturnom postu, nr. 7, 1932. [6] Literaturnaia enţiklopedia, t. VIII, Moscova, 1934, s. 419. [7] A.A. Potebnea, Iz zapisok po teorii slovesnosti, Harkov, 1905, s. 358. [8] I.I. Levin, „O nekotorîh certah plana soderjania v poeticeskih tekstah”, în Texte des Sowietischen Literatur-Wissenschaftlichen Strukturalismus, vol. 5, Wilhelm Fink Verlag, München, 1971, s. 281. [9] Boris Pasternak, Poezii, prefaţă, note, selecţie şi traducere din limba rusă de Arhip Ciubotaru, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989, p. 83. [10] Nadejda Mandelştam, Vospominania, Izd-vo im. Cehova, New York, 1970, s. 157–160; ed. Rom. Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, Editura Polirom, 2003. [11] B.M. Borisov, E.B. Pasternak, „Materialî k tvorceskoi istorii romana B. Pasternaka «Doktor Jivago»”, în Novîi mir, nr. 6, 1988, s. 216. [12] Că analogia nu este întâmplătoare ne-o dovedeşte faptul că, într-una dintre variantele romanului, Rodia, fratele Larei (care în Doctor Jivago este împuşcat), supravieţuind revoluţiei, îşi schimbă numele în Reşetnikov, de la reşiotka, „gratii”. [13] N.A. Berdiaev, Samopoznanie, Izd-vo Kniga, Moscova, 1990, s. 230.

Wallenstein de Friedrich Schiller    descarcati cartea de aici.....

CAPITOLUL III   Autorul este chemat la curte. Regina îl cumpără de la stăpânul său fermierul şi îl prezintă regelui. Discută cu marii învăţaţi ai Majestăţii Sale. Autorului i se dă un apartament la curte. Se bucură de înalta favoare a reginei. Apără onoarea ţării sale. Certurile lui cu piticul reginei.   Munca la care eram supus zi de zi, pricinui în câteva săptămâni o schimbare serioasă în starea sănătăţii mele. Cu cât stăpânul meu câştiga mai mult de pe urma mea, cu atât devenea mai nesăţios, îmi pierdusem cu totul pofta de mîncare şi ajunsesem un adevărat schelet. Văzând aceasta şi făcîndu-şi socoteala că nu mai am mult de trăit, fermierul se hotărî să stoarcă din mine tot ce se mai putea stoarce. În timp ce punea la cale astfel de lucruri, sosi de la curte un sardral sau lacheu, poruncindu-i stăpânului meu să mă ducă de îndată la palat pentru a distra pe regină şi pe doamnele ei de onoare. De altfel, câteva dintre doamne mă şi văzuseră şi povestiseră lucruri extraordinare despre frumuseţea, purtarea cuviincioasă şi bunul meu simţ. Majestatea Sa şi însoţitoarele ei au fost mai mult decât încântate de purtarea mea. Am căzut în genunchi şi am implorat să mi se acorde onoarea de a săruta piciorul ei împărătesc; dar graţioasa regină, după ce am fost aşezat pe masă, mi-a întins degetul ei mic, pe care eu l-am îmbrăţişat cu amândouă mâinile şi plin de adânc respect i-am atins vârful cu buzele. Regina mi-a pus câteva întrebări generale despre ţara mea şi despre călătoriile pe care Ie făcusem, la care eu am căutat să răspund cât mai clar şi în cât mai puţine cuvinte. M-a întrebat dacă aş fi mulţumit să trăiesc la curte. Am făcut o plecăciune adâncă, atingând masa cu capul, şi am răspuns umil că sunt robul stăpânului meu, dar dacă ar sta în puterea mea să aleg aş fi mândru să-mi închin viaţa Majestăţii Sale. Atunci, regina îl întrebă pe stăpânul meu dacă doreşte să mă vândă la un preţ bun. El, care se temea că nu voi trăi mai mult de o lună, fu gata să se despartă de mine şi ceru o sută de piese de aur, care i-au fost înmânate pe loc, fiecare piesă valorând cât opt sute de moidores. Dacă ţinem seama de proporţia dintre toate lucrurile din ţara aceea faţă de cele din Europa, precum şi de preţul aurului, mai ridicat la ei, de abia dacă toată suma echivala cu o mie de guinee  în Anglia. Am spus apoi reginei că de vreme ce eram acum cel mai supus vasal al ei, îi cer favoarea ca Glumdalclitch, care mi-a purtat întotdeauna de grijă cu atâta sârguinţă, bunătate şi pricepere, să fie primită în serviciul ei şi să fie şi mai departe dădaca şi profesoara mea. Majestatea Sa îmi încuviinţă cererea şi obţinu cu uşurinţă consimţământul fermierului, bucuros să-şi vadă fiica la curte, în timp ce biata fată nu-şi putea ascunde bucuria. Fostul meu stăpân plecă luându-şi rămas bun de la mine şi spunînd că mă lasă în mâini bune, la care eu nu i-am răspuns nimic, ci am făcut doar o uşoară plecăciune. Reginei nu-i scăpă răceala mea şi, după ce fermierul părăsi apartamentul, m-a întrebat care e pricina. Mi-am luat atunci inima în dinţi şi i-am spus Majestăţii Sale că fostului meu stăpân nu-i datoram nimic afară doar de faptul că nu a zdrobit creierii unei biete fiinţe inofensive, descoperită întâmplător pe câmp - mărinimie răsplătită din belşug de banii pe care i-a câştigat purtându-mă prin jumătate din împărăţie, precum şi de preţul cu care mă vânduse acum. Că viaţa pe care o dusesem a fost îndeajuns de chinuitoare ca să ucidă un animal de zece ori mai puternic ca mine, că sănătatea mea se şubrezise mult, datorită nesfârşitei corvezi de a distra gloata ceasuri în şir, şi, dacă stăpânul meu nu ar fi socotit că zilele-mi sunt numărate, Majestatea Sa nu ar fi făcut un târg atât de ieftin. Cum însă nu mă temeam câtuşi de puţin că voi fi prost tratat sub oblăduirea unei regine atât de mari şi de bune, podoaba firii, nestemata lumii, încântarea supuşilor ei, fenix a creaţiunii - speram că temerile fostului meu stăpân se vor dovedi neîntemeiate, căci simţeam cum îmi recapăt puterea sub înrâurirea augustei sale prezenţe. Aceasta e în rezumat cuvântarea mea, rostită cu multe greşeli şi poticnindu-mă adesea. Cât despre ultima parte, am ticluit-o cu totul şi cu totul în stilul caracteristic acestui popor, Glumdalclitch învăţându-mă câteva cuvinte pe de rost, în timp ce mă ducea la curte. Regina s-a arătat foarte îngăduitoare faţă de greşelile mele şi a rămas surprinsă de atâta duh şi bun simţ la un animal aşa de mic. M-a luat în mână şi m-a dus la rege, care se zăvorâse în camera lui de lucru. Majestatea Sa, un monarh cu o înfăţişare gravă şi severă, nedîndu-şi seama la început cu cine are de a face, a întrebat-o pe regină cu răceală, "de când a îndrăgit un splacnuck?" căci pesemne aşa i-am părut eu, cum stăteam culcat pe burtă în mâna dreaptă a Majestăţii Sale. Regina, însă, o fiinţă poznaşă şi plină de duh, mă puse binişor în picioare pe birou şi-mi porunci să-i spun Majestăţii Sale povestea vieţii mele, lucru pe care l-am făcut în foarte puţine cuvinte, iar Glumdalclitch care stătea la uşă, pentru că nu înţelegea să mă scape din ochi, fiind primită înăuntru, adeveri toate cele întâmplate din clipa când poposisem în casa tatălui ei. Cu toate că regele era un om foarte învăţat şi studiase filozofia şi mai ales matematica, după ce mă cercetă cu luare-aminte şi mă văzu umblând în două picioare, îşi închipui, înainte ca eu să fi deschis gura, că sunt o figurină de ceasornic (ceasurile au ajuns la o mare perfecţiune în ţara lor), născocită de vreun artist ingenios. Când însă îmi auzi glasul şi văzu că tot ce spun e firesc şi raţional, nu-şi putu ascunde uimirea. Dar nu se arătă de loc mulţumit de relatările mele cu privire la felul în care venisem în ţara lui, crezînd că e o poveste ticluită de Glumdalclitch şi de tatăl ei, care mă învăţaseră un număr de cuvinte ca să mă vândă pe un preţ mai bun. Stăpânit de aceste gânduri, îmi mai puse câteva întrebări şi primi din nou răspunsuri inteligente, răspunsuri ce păcătuiau doar printr-un accent străin şi o cunoaştere imperfectă a limbii, împănată cu câteva fraze rustice, învăţate de mine în casa fermierului şi nepotrivite cu vorbirea aleasă de la curte. Majestatea Sa trimise după trei cărturari, care, potrivii obiceiului ţării, urmau să fie primiţi la curte în săptămâna aceea. Aceşti domni, după ce m-au cercetat cu multă luare-aminte, se dovediră a avea păreri deosebite. Au căzut cu toţii de acord că n-am putut fi zămislit după legile obişnuite ale firii deoarece n-aveam putinţa să-mi apăr viaţa, nici prin iuţeala picioarelor, nici căţărându-mă în copaci şi nici săpîndu-mi vizuini în pământ. După dinţi, pe care mi i-au examinat cu multă atenţie, şi-au dat seama că sunt un animal carnivor; cum însă cele mai multe patrupede mă întreceau cu mult, iar şoarecii de câmp şi alte animale erau mult mai sprintene ca mine, nu-şi puteau închipui cum reuşesc să nu mor de foame, afară doar dacă nu mă hrăneam cu melci şi alte insecte, ceea ce ei erau gata să dovedească prin nenumărate argumente savante că nu este cu putinţă. Unul din aceste capete luminate fu de părere că s-ar putea ca eu să fiu un embrion sau un avorton. Ipoteza aceasta fu respinsă de ceilalţi doi, care vedeau că am mădularele perfect de bine dezvoltate şi fără nici un cusur şi că am trăit mai mulţi ani, după cum o dovedea limpede barba mea, ale cărei fire le-au descoperit cu ajutorul unei lupe. Nu voiau să admită că aş fi un pitic, pentru că micimea mea întrecea orice închipuire, iar piticul favorit al reginei, cel mai mic pitic cunoscut în întreaga ţară, era înalt de aproape treizeci de picioare. După multe discuţii, au ajuns la concluzia unanimă că sunt doar un relplum scalclath, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, înseamnă lusus naturae, concluzie întru totul pe placul filozofiei moderne din Europa, ai cărei învăţaţi, dispreţuind vechea portiţă de scăpare a cauzelor oculte, cu ajutorul căreia discipolii lui Aristotel căutau în zadar să-şi ascundă ignoranţa, au născocit această minunată soluţie a tuturor dificultăţilor spre negrăitul progres al cunoştinţelor omeneşti. După această concluzie hotărâtoare, am rugat stăruitor să mi se îngăduie să spun şi eu două cuvinte. M-am adresat regelui şi l-am asigurat pe Majestatea Sa că vin dintr-o ţară cu mai multe milioane de cetăţeni de statura mea, unde animalele, pomii şi casele sunt toate proporţionate şi unde, în consecinţă, aş putea, la fel de bine ca şi supuşii Majestăţii Sale, să mă apăr şi să mă hrănesc; socoteam că e un răspuns complet la argumentele domnilor acelora. La acestea, ei s-au mulţumit să zâmbească dispreţuitor, zicând că fermierul a ştiut să mă dădăcească foarte bine. Regele însă, minte mult mai luminată, dădu drumul învăţaţilor şi trimise după fermier care, din fericire, nu plecase încă din oraş. Şi după ce-l descusu mai întâi între patru ochi, şi-l puse apoi de faţă cu mine şi cu fetiţa lui, Majestatea Sa începu să-şi spună că s-ar putea ca tot ce-i povestisem să fie adevărat. O rugă pe regină să poruncească să fiu bine tratat şi fu de părere ca Glumdalclitch să continue a mă îngriji, deoarece băgase de seamă că ţineam mult unul la celălalt. Fetei i se dădu un apartament confortabil la curte, un fel de guvernantă care să o educe, o servitoare ca s-o îmbrace şi încă două pentru felurite alte treburi; dar îngrijirea mea fu lăsată numai şi numai în seama ei. Regina porunci tâmplarului ei să facă o cutie care să-mi servească drept dormitor, după modelul indicat de Glumdalclitch şi de mine. Omul acesta era un meşter foarte iscusit şi, sub îndrumările mele, îmi construi în trei săptămâni o cameră de lemn de şaisprezece picioare pătrate, înaltă de douăsprezece picioare, cu ferestre, o uşă şi două firide, aidoma unui dormitor londonez. Scândura care alcătuia tavanul putea fi ridicată şi lăsată în jos cu ajutorul a două ţâţâni; pe acolo fu coborât un pat pregătit de tapiţerul Majestăţii Sale. Glumdalclitch îl scotea în fiecare zi la aer şi păturea aşternutul cu mâna ei. Noaptea, după ce-l cobora în cameră, închidea capacul deasupra mea. Un alt meşter foarte priceput, vestit pentru iscusinţa cu care executa tot felul de nimicuri, se apucă să-mi facă două scaune cu spetează dintr-un material asemănător cu fildeşul, precum şi două mese şi un scrin în care să-mi pun lucrurile. Camera era căptuşită cu plăpumi de toate părţile - pereţi, duşumea şi tavan - pentru a preîntâmpina orice accident pricinuit de neatenţia celor ce m-ar fi purtat şi pentru a mai îndulci hurducăturile când aş fi fost dus cu trăsura. Am rugat să mi se facă un lacăt să pun la uşă, ca să împiedic intrarea şobolanilor şi a şoarecilor. După mai multe încercări, fierarul făuri cel mai mic lacăt ce se văzuse vreodată în ţara aceea; mărturisesc că mie mi-a fost dat să văd chiar unul mai mare la poarta casei unui gentilom din Anglia. Până la urmă, am păstrat cheia la mine în buzunar, de teamă că Glumdalclitch ar putea s-o piardă. Regina porunci de asemenea să fie adusă mătasea cea mai subţire ce putea fi găsită ca să mi se facă haine - ceva mai groasă decât păturile englezeşti - şi care m-au stânjenit nespus până ce m-am obişnuit cu ele. Erau croite după moda ţării, semănînd întrucâtva cu hainele persanilor, şi ale chinezilor - o îmbrăcăminte cuviincioasă şi sobră. Regina mă îndrăgi atât de mult, încât nu mai putea mânca fără mine. Aveam o măsuţă aşezată pe masa pe care mânca Majestatea Sa, chiar lângă cotul ei stâng, şi un scaun pe care să stau jos. Glumdalclitch şedea pe un scaun nu prea departe, ca să mă ajute şi să aibă grijă de mine. Avea un şir întreg de vase de argint, precum şi alte lucruri trebuincioase care, în comparaţie cu ale reginei, nu erau mai mari decât cele pe care le văzusem într-un magazin de jucării din Londra, pentru o căsuţă de păpuşi. Mica mea dădacă le ţinea în buzunar într-o cutie de argint şi mi le dădea la masă când aveam nevoie de ele, spălându-le întotdeauna singură. Cu regina nu lua masa nimeni, în afară de cele două principese, cea mai mare în vârstă de şaisprezece ani şi cea mai mică de treisprezece ani şi o lună. Majestatea Sa obişnuia să-mi pună în farfurie un dumicat de carne, pe care mi-l tăiam singur, şi grozav îi plăcea să mă vadă mâncând fărâmiţele acelea, căci regina (cu tot stomacul ei plăpând) lua dintr-o îmbucătură atât cât puteau mânca la o masă vreo zece fermieri englezi, privelişte care uneori îmi făcea silă. Zdrobea între dinţi o aripă de ciocârlie, cu oase cu tot, deşi era de nouă ori mai mare decât aripa unui curcan zdravăn de la noi, şi băga în gură un dumicat de pâine cât două jimble de doisprezece penny fiecare. Dintr-o sorbitură golea o cupă de aur, în care încăpea mai mult de un butoi de vin de al nostru. Cuţitele pe care le folosea erau de două ori mai lungi decât lamele coaselor noastre, aşezate în prelungirea cozii. Lingurile, furculiţele şi toate celelalte aveau cam aceleaşi dimensiuni. Îmi aduc aminte că odată Glumdalclitch m-a dus la palat să-mi arate nişte mese pe care vreo zece-douăsprezece cuţite şi furculiţe uriaşe dintr-acestea erau puse grămadă în picioare. O privelişte mai înspăimântătoare nici că-mi fusese dat să văd până atunci. În fiecare miercuri (care, după cum am amintit, e ziua lor de sărbătoare), regele şi regina, împreună cu vlăstarele regale de ambele sexe, obişnuiau să ia masa în apartamentele Majestăţii Sale, al cărui favorit eram acum, şi cu acest prilej măsuţa şi scăunaşul meu erau aşezate în stânga sa, în faţa unei solniţe. Regelui îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, întrebându-mă despre obiceiurile, religia, legile, forma de guvernământ şi învăţătura din Europa, iar eu mă străduiam să-l lămuresc cât puteam mai bine. Suveranul avea o minte limpede şi o judecată atât de precisă, încât făcea reflecţii şi observaţii foarte înţelepte asupra a tot ce-i spuneam. Dar trebuie să mărturisesc că, după ce am vorbit poate prea amănunţit despre scumpa mea patrie, despre comerţul şi războaiele noastre pe mare şi pe uscat, despre schismele religioase şi despre partidele din ţară, prejudecăţile educaţiei sale au triumfat şi el nu s-a putut stăpâni să nu mă ia în mâna dreaptă şi, lovindu-mă uşor cu cealaltă, să nu mă întrebe, râzând din toată inima, dacă sunt Whig sau Tory. Apoi întorcându-se către primul ministru, care aştepta în spatele lui cu un sceptru alb în mână, lung aproape cât catargul vasului Royal Sovereign, îi atrase atenţia cât de vrednic de dispreţuit este dorul de mărire, dacă şi nişte biete gângănii ca mine se pot maimuţări de dragul lui. "Şi totuşi, - adăugă el, - fac rămăşag că vietăţile astea îşi au şi ele titlurile şi onorurile lor, clădesc şi ele cuiburi şi vizuini pe care le numesc case şi oraşe, se grozăvesc şi se împopoţonează, iubesc, luptă, se ceartă, înşală şi trădează." Şi tot aşa mai departe, în timp ce eu făceam feţe-feţe de indignare, auzind cum nobila noastră ţară, stăpâna artelor şi armelor, spaima Franţei, arbitrul Europei, patria virtuţilor, a evlaviei, cinstei şi adevărului, fala şi pizma lumii, e tratată cu atâta dispreţ. Dar cum nu eram în situaţia de a mă arăta jignit, după ce am cumpănit mai bine, am început chiar să mă îndoiesc dacă am fost jignit cu adevărat. Căci după trecerea câtorva luni, când mă mai deprinsesem cu înfăţişarea şi felul de a vorbi al acestor oameni, dându-mi seama că fiecare lucru asupra căruia îmi aruncam privirile e proporţional, oroarea pe care o încercasem la început, datorită mărimii şi aspectului lor, scăzuse într-atâta, încât dacă mi-ar fi fost dat atunci să văd o societate de doamne şi lorzi din Anglia, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi jucându-şi cu toţii rolurile care mai de care mai manierat, împăunându-se, ploconindu-se şi flecărind - tare aş mai fi fost ispitit să râd de ei cum râdeau de mine regele şi marii dregători. Ba, ce zic, eu însumi nu mă puteam stăpâni să nu râd de mine, când regina mă lua în palmă şi se aşeza în faţa oglinzii, în care mă vedeam alături de dânsa! Şi cum nu putea fi nimic mai ridicol decât o astfel de comparaţie, am început cu adevărat să mă închipui micşorat cu mult faţă de mărimea mea obişnuită. Nimic nu mă înfuria şi nu mă umilea mai mult decât piticul reginei, care, fiind creatura cea mai scundă din ţara aceea (cred că nu avea nici chiar treizeci de picioare), devenise atât de obraznic la vederea unei făpturi mult mai mici decât el, încât se umfla veşnic în pene şi se grozăvea când trecea pe lângă mine spre anticamera reginei, în timp ce eu stăteam pe vreo masă discutând cu lorzii sau doamnele de la curte, şi rareori se întâmpla să nu arunce vreo vorbă usturătoare pe socoteala micimii mele; singura-mi răzbunare era să-l numesc „frate", să-l provoc la luptă şi să-i arunc cuvinte obişnuite în gura pajilor. Într-o zi pe când ne aflam la masă, flecuşteţul ăsta răutăcios se înfurie atât de tare la auzul unor vorbe pe care i le aruncasem, încât se urcă pe scaunul Maiestăţii Sale, mă înhaţă de mijloc în timp ce eu şedeam liniştit, fără a bănui nimic, şi mă zvârli într-un castron mare de argint plin cu smântână, apoi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele. Am intrat în smântână până peste cap şi dacă n-aş fi fost un bun înotător, mi s-ar fi înfundat cu siguranţă, căci în clipa aceea Glumdalclitch se afla întâmplător în celălalt capăt al camerei, iar regina se sperie atât de rău, încât i-a lipsit prezenţa de spirit să-mi dea o mână de ajutor. Dar mica mea dădacă alergă într-un suflet să mă scape şi mă scoase după ce înghiţisem mai mult de un quart de smântână. M-au culcat în pat; n-am păţit altceva decât c-am prăpădit un rând de haine. Piticul a fost straşnic biciuit şi, ca o pedeapsă în plus, silit să bea toată smântână din castronul în care mă aruncase. După această întâmplare, el nu s-a mai bucurat de nici o trecere în ochii reginei care l-a şi dat unei doamne de neam, aşa că spre marea mea mulţumire nu l-am mai văzut de atunci. Altfel cine ştie până unde ar fi putut merge răzbunarea unui pitic atât de răutăcios. Îmi mai jucase el odată o festă care a făcut-o pe regină să râdă, dar care totodată a şi indignat-o. Atunci, cu siguranţă l-ar fi izgonit de la curte, dacă eu n-aş fi fost îndeajuns de mărinimos ca să intervin. Majestatea Sa luase un os cu măduvă şi după ce a scos măduva, a pus din nou osul pe farfurie, aşa cum stătuse mai înainte. Piticul, pândind clipa prielnică, când Glumdalclitch se îndrepta spre bufet, se urcă pe scaunul pe care şedea ea ca să aibă grijă de mine în timpul mesei, mă înhaţă cu amândouă mâinile şi strângându-mi picioarele, mă vârî în os până la brâu; am stat aşa câtva timp ca un caraghios. Cred că s-a scurs aproape un minut fără ca cineva să-şi dea seama de cele întâmplate, căci socoteam că nu e de demnitatea mea să strig. Şi numai datorită faptului că monarhii nu prea au obiceiul să mănânce mâncarea fierbinte nu mi-am fript picioarele; numai ciorapii şi pantalonii erau într-un hal fără hal. La stăruinţele mele, singura pedeapsă cu care s-a ales piticul a fost o bătaie zdravănă. Adeseori, regina mă lua peste picior pentru că-i păream fricos şi mă-ntreba dacă toţi compatrioţii mei seamănă cu mine. Dar iată despre ce-i vorba. În timpul verii, ţara e năpădită de muşte, iar insectele astea scârboase, mari cât nişte ciocârlii de Dunstable, nu-mi dădeau pace în timpul mesei, necăjindu-mă cu bâzâitul lor pe la urechi. Din când în când, se aşezau pe mâncare, lăsându-şi acolo excrementele lor scârboase sau ouăle, întru totul vizibile pentru mine, dar nu şi pentru locuitorii acelei ţări, a căror vedere nu era atât de ageră la perceperea obiectelor mai mici. Câteodată mi se aşezau pe nas sau pe frunte şi mă înţepau până la sânge, ba pe deasupra mai aveau şi un miros respingător. Mie mi-era uşor să văd materia aceea vâscoasă care, după cum ne spun naturaliştii, îngăduie acestor creaturi să umble pe tavan şi să nu cadă. Am avut mult de furcă apărându-mă împotriva acestor lighioane hidoase şi tresăream fără voie ori de câte ori poposeau pe faţa mea. Piticul avea obiceiul să prindă muşte - aşa cum fac şcolarii noştri - şi pe neaşteptate să le dar drumul sub nasul meu, ca să mă sperie pe mine şi s-o distreze pe regină. Eu le făceam de petrecanie tăindu-le în bucăţi cu cuţitul, în timp ce zburau prin aer, îndemânarea mea stârnind admiraţie. Îmi amintesc că într-o dimineaţă, Glumdalclitch aşezase cutia mea pe fereastră, cum făcea de obicei în zilele frumoase când mă scotea la aer (eu n-o lăsam să atârne cutia în cui, aşa cum facem noi în Anglia cu coliviile). După ce am deschis geamul şi m-am aşezat la masă ca să mănânc o felie de cozonac (era micul meu dejun), peste douăzeci de viespi, ademenite de miros, năvăliră în odaie, bâzâind mai tare decât tot atâtea cimpoaie. Câteva din ele s-au năpustit asupra cozonacului şi au plecat cu câte o fărâmă; altele zburau în jurul capului şi obrazului meu, înnebunindu-mă cu zgomotul şi băgându-mă în sperieţi cu acele lor. Totuşi, am avut curajul să mă ridic şi, scoţând pumnalul, să le atac în aer. Am căsăpit patru din ele, căci celelalte şi-au luat zborul şi eu am închis fereastra. Gângăniile astea erau mari cât potârnichile, le-am scos acele şi am văzut că sunt lungi de o incie şi jumătate şi ascuţite ca nişte ace de cusut. Le-am păstrat pe toate; iar mai târziu, le-am arătat, laolaltă cu alte rarităţi, în diferite ţări ale Europei. La înapoierea mea în Anglia, am dăruit trei din ele colegiului Gresham, iar pe-al patrulea l-am păstrat pentru mine.     CAPITOLUL IV   Autorul descrie ţara. O propunere pentru corijarea hărţilor moderne. Palatul regelui şi câteva cuvinte despre capitală. Cum călătorea autorul. Descrierea marelui templu.   Cum în urma călătoriilor cu Glumdalclitch îmi făcusem o oarecare idee despre ţară, am de gând acum să i-o descriu cititorului, atât cât mi-au îngăduit peregrinările mele ce nu au depăşit niciodată mai mult de două mii de mile jur împrejurul capitalei Loibrulgrud, căci regina, pe care o însoţeam întotdeauna, nu mergea niciodată mai departe când îl întovărăşea pe rege şi aştepta acolo până ce Majestatea Sa se întorcea din vizitele lui la hotarele ţării. Regatul acestui monarh atingea cam şase mii de mile în lungime şi între trei şi patru mii de mile în lăţime, de unde am ajuns la concluzia că geografii noştri fac o mare greşeală când îşi închipuie că între Japonia şi California nu există nimic altceva decât întinsul mării; eu am fost întotdeauna de părere că trebuie să existe un ţinut care să slujească drept cumpănă marelui continent al Asiei, şi de aceea ei ar trebui să-şi corecteze hărţile, unind această vastă întindere de pământ cu regiunile de nord-vest ale Americii, eu fiind gata să le dau o mână de ajutor. Regatul Brobdingnag este o peninsulă, care se sfârşeşte în partea de nord-est cu un şir de munţi înalţi de treizeci de mile, munţi inaccesibili din cauza vulcanilor de pe culmile lor. Nici cei mai învăţaţi oameni nu ştiu ce fel de vietăţi trăiesc dincolo de aceste culmi sau dacă măcar ţinutul este locuit. Oceanul înconjură ţara din trei părţi. În tot regatul nu există nici un port la mare, iar coastele unde fluviile se varsă în ocean sunt mai totdeauna bântuite de furtuni şi presărate cu sumedenie de stânci ascuţite, aşa încât nici cele mai mici corăbii nu se încumetă să se avânte în larg; prin urmare oamenii aceştia nu au nici o legătură cu restul lumii. Pe marile fluvii însă plutesc nenumărate corăbii şi apele lor mişună de peşte de soi. Băştinaşii pescuiesc rareori în mare, căci peştii de mare sunt la fel cu cei din Europa, deci nu merită osteneala. Asta dovedeşte în chip limpede că atunci când natura a zămislit plante şi animale atât de uriaşe, s-a mărginit numai la acest continent: determinarea cauzelor o las pe seama filozofilor. Din când în când, totuşi ei prind câte o balenă aruncată de valuri pe stânci; de altfel oamenii de rând se hrănesc bucuros cu balene. Acestea sunt aşa de mari, încât un om de abia poate să ducă una pe umeri, iar uneori, ca nişte ciudăţenii ce sunt, băştinaşii le transportă în coşuri la Lorbrulgrud. Odată am văzut şi eu una pe-o farfurie, servită la masa regelui ca raritate, dar nu mi s-a părut că monarhul ar fi fost prea încântat; cred că-l scârbea mărimea ei, cu toate că în Groenlanda mi-a fost dat să văd o balenă şi mai mare. Ţara are o populaţie deasă, căci numără nu mai puţin de cincizeci şi unu de oraşe mari, aproape o sută de cetăţi întărite, precum şi foarte multe sate. Pentru a satisface curiozitatea cititorului, cred că e de ajuns să descriu Lorbrulgrudul. Fluviul care-l străbate, împarte oraşul în două jumătăţi aproape egale. Lorbrulgrudul are peste optzeci de mii de case şi vreo şase sute de mii de locuitori. E lung de trei glomlungi (ceea ce înseamnă, aproximativ, cincizeci şi patru de mile engleze) şi lat de doi şi jumătate; l-am măsurat eu însumi pe harta regală, întocmită la porunca regelui şi întinsă pe jos anume pentru mine, pe o lungime de o sută de picioare. Am măsurat de mai multe ori diametrul şi circumferinţa hărţii, umblând desculţ şi făcând calculele la scară, până când am ajuns la o măsurătoare destul de exactă. Palatul regal nu e o clădire prea armonioasă, ci o îngrămădire de construcţii care se întind pe o rază de vreo şapte mile; camerele principale sunt în general înalte de două sute patruzeci de picioare, având lăţimea şi lungimea proporţionale. Lui Glumdalclitch şi mie ni s-a pus la dispoziţie o trăsură în care guvernanta ei o ducea adesea la plimbare, ca să vadă oraşul sau să viziteze magazinele. Purtat în cutia mea, eram nelipsit de la aceste plimbări, iar fata, la rugămintea mea, mă scotea afară şi mă ţinea în mână ca să văd mai bine casele şi oamenii, în timp ce treceam pe străzi. Cred că trăsura noastră nu era mai puţin încăpătoare decât sala palatului Westminster, dar nu chiar atât de înaltă; şi totuşi, n-aş putea spune cu precizie. Într-o zi, guvernanta porunci vizitiului să oprească la mai multe magazine, iar cerşetorii, care atâta aşteptau, înconjurară trăsura, oferind cea mai înfricoşătoare privelişte pe care au văzut-o vreodată ochii unui englez. Printre ei se afla o femeie cu un cancer la sân, un sân îngrozitor de umflat şi plin de găuri. Într-una din aceste găuri m-aş fi putut ascunde cu uşurinţă, cât sunt de mare. Mai era acolo şi un om cu o umflătură la gât, mai voluminoasă decât cinci saci cu lână, şi un altul cu picioare de lemn, fiecare înalt de vreo douăzeci de picioare. Dar lucrul cel mai înviorător erau păduchii care mişunau pe hainele nenorociţilor. Puteam vedea foarte bine cu ochiul liber mădularele acestor lighioane, mult mai bine decât se văd la microscop cele ale unui păduche de la noi; le distingeam şi râturile cu care râmau ca porcii. Erau primii păduchi pe care îi văzusem vreodată şi aş fi fost curios să disec unul din ei, dacă aş fi avut instrumente potrivite, dar din nefericire, le lăsasem pe corabie. Priveliştea m-a scârbit atât de mult, încât mi s-a întors stomacul pe dos. Pe lângă cutia cea mare în care eram purtat de obicei, regina porunci să mi se facă una mai mică, de vreo douăsprezece picioare pătrate şi înaltă de zece, în vederea călătoriilor, deoarece cealaltă fiind prea mare, Glumdalclitch n-o putea ţine în poală şi încurca locul în trăsură; cutia a fost făcută de acelaşi meşter, căruia eu i-am dat toate îndrumările, până în cele mai mici amănunte. Avea forma unui cub, trei din pereţi fiind prevăzuţi cu câte o fereastră şi fiecare fereastră cu gratii pentru a preîntâmpina accidentele în timpul drumurilor lungi. În al patrulea perete, care nu avea fereastră, au fost bătute două scoabe trainice. Ori de câte ori aveam chef să merg călare, cel care mă purta în şa trecea o chingă de piele prin aceste scoabe şi apoi şi-o lega de mijloc. Când trebuia să însoţesc pe rege sau pe regină în călătoriile lor, ori când doream să mă plimb prin grădinile palatului sau să fac o vizită unei doamne de viţă nobilă ori unui ministru, iar Glumdalclitch nu se simţea bine, eram dat în grija vreunui servitor bătrân, un om de încredere, pe care mă puteam bizui. N-a trecut mult şi-am început să fiu cunoscut şi stimat de cei mai înalţi degători - cred mai degrabă că datorită trecerii de care mă bucuram în ochii regelui decât vreunui merit al meu personal. În timpul călătoriilor, când mă săturam să tot merg cu trăsura, un slujitor prindea cutia în chingi şi o aşeza în şa pe-o pernă în faţa lui. În felul acesta puteam să admir priveliştea prin toate trei ferestrele deodată. În cutie aveam un pat şi un hamac atârnat de tavan, două scaune şi o masă înşurubate cu nădejde în duşumea, ca să nu fie aruncate de colo, colo, în galopul calului sau în hurducăturile trăsurii. Şi cum eram deprins cu călătoriile pe mare, zgâlţâielile acestea, deşi uneori foarte violente, nu mă supărau prea mult. Ori de câte ori doream să văd oraşul, tot din cutie îl admiram. Glumdalclitch se aşeza într-un fel de lectică, construită după moda ţării, şi lua cutia în poala ei. Lectica era purtată de patru slujitori şi însoţită de alţi doi îmbrăcaţi în livrea cu insignele reginei. Oamenii, care auziseră atâtea despre mine, se îmbulzeau în jurul nostru, curioşi peste măsură, iar fata, destul de binevoitoare, oprea lectica şi mă lua în mână ca toţi să mă poată vedea bine. Ţineam foarte mult să văd marele templu şi mai ales turnul lui, socotit cel mai înalt din întreaga împărăţie. Drept care, într-o bună zi, mica mea dădacă mă duse acolo. Trebuie să mărturisesc însă că m-am întors dezamăgit, căci turnul nu avea mai mult de trei mii de picioare, socotind de la bază şi până sus în vârf, ceea ce, dacă ţinem seama de proporţia dintre înălţimea acestor oameni şi noi, cei din Europa, nu e câtuşi de puţin un lucru care să stârnească admiraţia, şi nu atinge nici pe departe, de nu cumva mă înşel eu, dimensiunile clopotniţei din Salisbury. Dar, ca să nu vorbesc de rău un popor faţă de care voi rămîne îndatorat toată viaţa, trebuie să recunosc că ceea ce faimosul templu pierde în înălţime câştigă de fapt în frumuseţe şi soliditate; căci zidurile, cioplite în piatră, sunt groase de aproape o sută de picioare - fiecare lespede având o suprafaţă de vreo patruzeci de picioare pătrate - şi sunt împodobite pretutindeni cu straturi uriaşe de zei şi împăraţi, dăltuite în marmură şi aşezate în firide. Am măsurat degetul cel mic al unei statui, care se rupsese şi zăcea nebăgat în seamă în gunoaie şi am văzut că are exact patru picioare şi o incie. Glumdalclitch îl înfăşură în batistă şi-l duse acasă în buzunar, ca să-l păstreze împreună cu alte nimicuri la care fata ţinea foarte mult, cum se întâmplă adesea cu copiii de vârsta ei. Bucătăria regelui este, într-adevăr, o clădire impunătoare, boltită şi înaltă de aproape şase sute de picioare. Cuptorul cel mare e mai mic cu vreo zece paşi decât cupola catedralei Sf. Pavel, căci după ce m-am întors în ţară, am măsurat-o înadins. Dar dacă m-aş apuca să descriu grătarul din bucătărie, oalele uriaşe, ciosvîrtele de carne ce se învârteau în frigări şi o mulţime de alte lucruri, nu ştiu, zău, dacă voi fi crezut; se va găsi oricând un critic sever care să afirme că am exagerat puţin, aşa cum se presupune că fac adesea călătorii. Totuşi, mă tem că, ferindu-mă să nu fiu şi eu judecat astfel, am căzut prea mult în cealaltă extremă, iar dacă s-ar întâmplă ca această lucrare să fie tradusă vreodată în limba celor din Brobdingnag (numele împărăţiei aceleia) şi înmânată lor-, regele şi supuşii săi ar avea motiv să se plângă că i-am nedreptăţit zugrăvind lucrurile în chip mincinos şi înfăţişându-i cu mult prea mărunţi. Rareori se întâmplă ca Majestatea Sa să ţină mai mult de şase sute de cai în grajdurile sale. Caii sunt înalţi cam de cincizeci şi patru, şaizeci de picioare. În ocaziile solemne, regele apare însoţit, pentru mai multă pompă, de o gardă de cinci sute de călăreţi. Credeam, şi pe drept cuvânt, că este cea mai splendidă privelişte ce se poate vedea până când, într-o bună zi, am văzut o parte din armata sa pregătită de luptă, lucru despre care voi vorbi cu alt prilej.  

Capitolul II   Cam la jumătatea drumului între West Egg şi New York, şoseaua se apropie de linia ferată şi merge paralel cu ea vreun sfert de milă, ca şi cum ar vrea să se tragă cât mai la o parte de o regiune dezolată, deprimantă. Este o vale de cenuşă – o fermă fantastică unde cenuşa creşte de-a dreptul din pământ ca un lan de grâu, închipuind coline, garduri vii şi grădini groteşti; un loc unde cenuşa capătă siluete de case cu hornuri şi cu fum care se înalţă şi chiar, în cele din urmă, într-un fel de efort de a se depăşi, ia forma unor oameni de cenuşă ce se mişcă orbi şi parcă spulberându-se la fiecare pas prin aerul prăfuit, Din când în când, câte un şir de automobile cenuşii se tărăie de-a lungul unui drum nevăzut, scot câte un scârţăit straniu şi apoi încremenesc, şi îndată, oameni cenuşii răsar cu lopeţi greoaie şi ridică un adevărat nor impenetrabil care ascunde totul privirilor.   Deasupra acestui ţinut cenuşiu şi a curenţilor mereu agitaţi de praf întunecos care se agită aici, poţi vedea însă, după o clipă, ochii doctorului T.J. Eckleburg. Ochii doctorului T.J. Eckleburg sunt albaştri şi gigantici – pupilele numai au aproape un metru. Te fixează nu de pe un chip omenesc, ci dintr-o pereche de ochelari galbeni, imenşi, care se sprijină pe un nas inexistent. După toate aparenţele, vreun oculist excentric i-a pus acolo ca să atragă clientela şi apoi a coborât în orbirea eternă sau i-a uitat şi s-a mutat în altă parte. Însă ochii lui, cam obosiţi de nenumăratele zile de când n-au mai cunoscut luciul vopselei, bătuţi de ploaie şi de soare, contemplă încă, gânditori, acest ţinut solemn.   Valea cenuşii este mărginită într-o parte de un râuleţ murdar, iar când se ridică podul ca să treacă şlepurile, pasagerii din trenurile care aşteaptă au sub ochi priveliştea aceasta deznădăjduită chiar şi câte o jumătate de oră. De altfel, dintr-un motiv sau altul, trenul se opreşte întotdeauna aici cel puţin câteva clipe, şi astfel am şi ajuns s-o cunosc pe amanta lui Tom Buchanan. Că avea o amantă era un lucru subliniat cu insistenţă în toate locurile unde era cunoscut. Trezea resentimente faptul că intra prin cafenelele mai frecventate cu ea şi, lăsând-o la o masă, se învărtea prin sală să-şi salute cunoscuţii. Deşi eram curios s-o văd, nu simţeam deloc dorinţa s-o întălnesc – însă am ajuns s-o cunosc. Mergeam la New York cu Tom într-o după-amiază şi, când trenul nostru se opri lângă dunele de cenuşă, el sări în picioare şi, apucându-mă de braţ, mă sili pur şi simplu să cobor din vagon. — Coborâm, insistă el. Vreau s-o cunoşti pe prietena mea.   Cred că la masa de prânz băuse cam mult, aşa că hotărârea lui de a mă avea tovarăş căpătase forme aproape violente. Cu lipsa caracteristică de interes faţă de ceea ce ar fi gândit sau ar fi vrut să facă ceilalţi, insista că, fiind duminică după-amiază, tot nu aveam nimic mai bun de făcut. Îl însoţii dincolo de bariera joasă de cale ferată vopsită în alb, înapoi pe şosea vreo sută de metri, sub privirile insistente ale doctorului Eckleburg. Singura clădire pe care o vedeai cu ochii era un bloc scund de cărămidă gălbuie, chiar la marginea deşertului de cenuşă, ca un fel de anexă compactă, parcă pierdut în pustiu. Unul dintre cele trei magazine din această anexă era de închiriat, celălalt era un restaurant deschis toată noaptea, spre care se întindea o cărare de cenuşă; al treilea era un garaj – „Reparaţii auto. George B. Wilson. Cumpărăm şi vindem maşini" – şi aici am intrat, urmându-l pe Tom.   Interiorul golaş, sărăcăcios; singurul automobil vizibil, o ruină de Ford prăfuit, împinsă într-un colt întunecos. Începusem să cred că garajul trebuie să fi fost un alibi şi că deasupra se ascundeau apartamente somptuoase şi romantice, când în uşa biroului apăru însuşi proprietarul, ştergându-şi mâinile cu o cărpă. Era un bărbat blond, anemic, vlăguit, cu un fel de vagă frumuseţe romantică. În clipa când ne văzu, în ochii lui albaştri se aprinse o umedă licărire de speranţă. — Hello, Wilson, bătrâne, spuse Tom bătându-l jovial pe umăr. Cum merge treaba? — Nu mă plâng, răspunse Wilson fără convingere. Când ai de gând să-mi vinzi maşina aia? — Săptămâna viitoare. Tocmai am dat-o la reparat. — Dar o repară ai dracului de încet, nu? — Nu, răspunse Tom cu răceală. Dacă aşa crezi, atunci poate mai bine o vând altcuiva. — N-am vrut să spun asta, se scuză Wilson repede. Ziceam doar că... Vocea i se pierdu şi Tom, fără să-i mai dea atenţie, mi se păru că priveşte nerăbdător prin garaj.   Apoi am auzit paşi pe scară şi, după o clipă, silueta cam durdulie a unei femei blocă lumina care venea prin uşa biroului. Părea să aibă vreo treizeci şi cinci de ani, era grăsună, însă îşi purta corpul cu senzualitate, aşa cum se pricep s-o facă unele femei. Faţa ei, deasupra unei rochii de mătase cu buline, nu avea nici o scânteiere de frumuseţe, însă întreaga ei persoană exprima o vitalitate care te impresiona de la început, ca şi cum toate tendoanele, toti nervii trupului i-ar fi fost în permanentă aşteptare. Surâse încet şi, trecând parcă prin bărbatu-său ca printr-o stafie, îi strânse mâna lui Tom privindu-l tot timpul drept în ochi. Pe urmă îşi umezi buzele şi, fără să-şi întoarcă deloc capul, îi comandă bărbatului cu o voce coborâtă, brutală: — Adu nişte scaune, ce faci, să poată sta lumea. — Da, sigur, se învoi Wilson în grabă, îndreptându-se către micul birouaş şi pierzându-se imediat în culoarea de ciment a pereţilor.   Un praf albicios de cenuşă ninsese pe hainele-i negre şi în părul lui palid, aşa cum acoperea cu un văl subţire totul în vecinătate – cu excepţia soţiei lui, care acum se apropiase de Tom. — Vreau să te văd, îi spunea Tom cu intensitate. Vino cu trenul următor. — Vin. — Am să te aştept la chioşcul de ziare, pe peronul de jos. Femeia aprobă din cap privindu-l şi nu se depărtă de el decât când George Wilson ieşi pe uşa biroului cărând două scaune. O aşteptarăm afară pe şosea, ascunşi de privirile celor din casă. Ştiu că mai erau câteva zile până la 4 iulie şi un puşti, cu figură de italian, cenuşiu, slăbănog, aşeza pocnitori, la rând, pe şina ferată. — Oribil loc, nu? spuse Tom schimbând o încruntătură cu doctorul Eckleburg. — Groaznic. — Îi face bine să mai iasă niţel. — Bărbatu-său nu spune nimic? — Wilson? Îşi închipuie că se duce la soră-sa, la New York. Tipul ăsta e aşa de prostănac, că nici habar n-are pe ce lume trăieşte.   Şi aşa, Tom Buchanan, prietena lui şi cu mine merserăm împreună la New York – sau mai bine zis nu chiar împreună, pentru că doamna Wilson călători discret în alt compartiment. Tom făcuse această concesie sensibilităţii localnicilor care s-ar fi putut nimeri în tren. Îşi schimbase rochia cu o alta de muselină cafenie, cu desene, care ameninţa să-i plesnească pe şoldurile generoase atunci când Tom o ajută să coboare pe peron la New York. La chioşcul de ziare îşi cumpără un exemplar din Town Tattle şi o revistă de cinema, iar de la magazinul gării nişte cremă de faţă şi un flacon mic de parfum. Afară în stradă, pe bulevardul solemn, plin de ecouri, lăsă să treacă patru taxiuri înainte de a alege unul nou, de culoarea lavandei, cu canapele cenuşii, şi în acest vehicul ne îndepărtarăm de gară alunecând în lumina strălucitoare a soarelui. Aproape îndată însă observă ceva pe fereastră şi, tresărind, se întinse să bată în geamul care ne despărţea de şofer. — Vreau unul din căţeii ăştia, spuse cu multă seriozitate. Am nevoie de un câine, pentru apartament. Face frumos... să ai un câine.   Traserăm înapoi automobilul spre un bătrânel cenuşiu, care mi se părea în mod absurd că seamănă cu John D. Rockefeller. Într-un coşuleţ care-i atârna de gât mişunau vreo duzină de căţeluşi nou-născuţi, de o rasă nedeterminată. — Ce rasă sunt? îl întrebă doamna Wilson nerăbdătoare, pe când bătrânul se apropia de geamul taxiului. — De toate rasele. Dumneavoastră ce rasă doriţi, doamnă? — Aş vrea un câine poliţist; dar nu-mi vine să cred că ai aşa ceva. Omul se uită plin de îndoială în coş, apoi băgă mâna şi extrase, înşfăcându-l de ceafă, un căţeluş care ieşi la vedere zbătându-se cu toate labele. — Ăsta nu-i un câine politist, spuse Tom. — Nu, nu e chiar un câine poliţist, spusc omul cu părere de rău. E mai mult un fel de Airedale.   Îşi alunecă mâna peste spatele animalului, aspru ca o rufă stoarsă. — Ia uitaţi-vă ce blană. Ăsta-i un câine pentru care n-o să vă faceţi niciodată griji că răceşte. — Mie mi se pare drăgălaş, spuse doamna Wilson cu entuziasm. Cât costă? — Căinele ăsta? Omul îşi privi căţelul, plin de admiraţie. — O să vă coste zece dolari.   Căţelul Airedale – căci fără îndoială vreun Airedale era amestecat într-un fel în genealogia sa, deşi labele îi erau surprinzător de albe – îşi schimbă proprietarul şi se cuibări în poala doamnei Wilson, care începu să-l mângăie cu un fel de extaz pe blana deasă. — E băiat sau fetiţă? întrebă ea cu delicateţe. — Asta? Fireşte că e băiat. — E căţea, spuse Tom decisiv. Uite-ţi banii. Au să-ţi ajungă să-ţi mai cumperi zece căţei cu ei. Alunecarăm mai departe pe Fifth Avenue care acum, scăldată în soarele cald, căpătase în duminicala după-amiază de vară o înfăţişare aproape idilică. Nu m-ar fi mirat câtuşi de puţin dacă aş fi văzut o turmă mare de oi albe dând colţul. — Opriţi puţin, am spus. Trebuie să mă dau jos aici. — Ba deloc, mă întrerupse Tom repede. Myrtle se supără dacă nu vii cu noi să ne vezi apartamentul. Nu-i aşa, Myrtle? — Sigur, vino, insistă ea. Am să-i telefonez soră-mii, Catherine. Bărbatii care ar trebui să se priceapă spun că e o fată foarte frumoasă. — Mi-ar face plăcere, dar...   Merserăm mai departe, tăind iarăşi prin parc către West Hundred. Pe Strada 158 automobilul se opri lângă un fel de felie dintr-o prăjitură lungă, albă, de blocuri cu apartamente de locuit. Aruncând peste întreaga vecinătate o privire de regină care revine în patrie, doamna Wilson îşi culese câinele şi celelalte cumpărături şi îşi făcu o intrare solemnă. — Am să-i invit şi pe soţii McKee, anunţă ca pe când urcam în ascensor. Şi o chem şi pe soră-mea, sigur.   Apartamentul era la etajul cel mai de sus – o mică sufragerie, un salonaş, un dormitor micuţ şi o baie. Salonaşul era plin până la refuz cu o garnitură de mobile îmbrăcate în stofe pictate, mult prea numeroase şi prea masive pentru proporţiile camerei, astfel că la orice pas te împiedicai de doamne plimbându-se paşnic prin parcurile din Versailles. Singurul tablou era o fotografie mult mărită, reprezentând, după toate aparenţele, o găină chircită pe o stâncă acoperită de ceaţă. Privită însă de la o oarecare distanţă, găina se transforma într-o scufiţă şi chipul unei doamne vărstnice, corpolente, se vedea surâzând binevoitoare spre cameră. Mai multe numere vechi din Town Tattle erau azvârlite pe masă, alături de o carte cu titlul Simon căruia i s-a spus Petru şi de vreo câteva reviste mici de scandal de pe Broadway. Doamna Wilson se ocupă întâi de câine. Un liftier care nu manifesta nici un entuziasm fu trimis să aducă o lădiţă cu paie şi puţin lapte, la care el adăugă, din proprie iniţiativă, o cutie cu biscuiţi tari pentru câini – şi unul dintre aceştia rămase să se descompună apatic de-a lungul întregii după-amieze în farfurioara cu lapte. Între timp, Tom scosese o sticlă de whisky dintr-un sertar încuiat al biroului.   Personal, m-am îmbătat cu adevărat numai de două ori în viaţă – şi a doua oară a fost în acea după-amiază; astfel că tot ce s-a petrecut atunci păstrează pentru mine un aer confuz, înceţoşat, deşi până după ceasurile opt apartamentul rămăsese inundat de razele limpezi ale soarelui. Aşezată pe genunchii lui Tom, doamna Wilson vorbi la telefon cu mai multă lume; pe urmă descoperi că nu sunt ţigări, aşa că am coborât să cumpăr la debitul din colţ. Când m-am întors, amândoi dispăruseră, de aceea m-am aşezat cu discreţie în salonaş şi am citit un capitol din Simon căruia i s-a spus Petru – dar sau cartea era proastă, sau whiskyul deforma complet toate lucrurile în jurul meu, că n-am fost în stare să înţeleg nimic din ea.   Când Tom şi cu Myrtle (căci după primul pahar doamna Wilson şi cu mine stabiliserăm că trebuie să ne spunem pe numele mic) îşi făcură din nou apariţia, începură să sune şi oaspeţii la uşa apartamentului. Catherine, sora doamnei Wilson, era o persoană zveltă, mondenă, de vreo treizeci de ani, cu păr roşcat, tuns scurt, cu un breton lipit de frunte şi cu un ten pudrat într-un alb lăptos. Îşi smulsese sprăncenele şi apoi le desenase din nou într-un unghi mai cochet, însă eforturile naturii de a restabili vechea arcuire, pe sub liniile trase cu creionul, făceau ca întreaga ei faţă să capete un aer indecis. La fiecare pas prin cameră se auzea un clinchet neîncetat provocat de nenumăratele brăţări de lut ars care-i alunecau cu zgomot în sus şi în jos pe braţe. Intră cu o grabă care semăna grozav cu cea a unui proprietar şi privi în jurul ei prin apartament cu un aer de stăpân atât de neechivoc, încât m-am întrebat dacă nu cumva locuia în realitate acolo. Când însă am întrebat-o, se prăpădi literalmente de râs, repetă întrebarea mea cu voce tare şi-mi răspunse că locuia la un hotel, împreună cu o prietenă.   Domnul McKee era un bărbat palid, efeminat, care stătea în apartamentul de dedesubt. Se răsese de curând, căci avea o pată albă de clăbuc pe umărul obrazului. Manifestă un respect cât se poate de pronunţat salutându-i pe cei din cameră, Mă informă că era "într-o oarecare măsură artist" şi înţelesei mai târziu că era fotograf – el mărise portretul tulbure al mamei doamnei Wilson care plutea ca o ectoplasmă pe perete. Nevastă-sa era stridentă, languroasă, bine făcută şi oribilă, şi mă anunţă cu mândrie că, de când se luaseră, bărbatu-său o fotografiase de o sută douăzeci şi şapte de ori.   Doamna Wilson îşi schimbase din nou toaleta, cândva, mai devreme, şi acum era înfăşurată într-o complicată rochie de după-amiază, de şifon de culoarea smântănii, care scotea un foşnet neîntrerupt pe când evolua prin cameră. Prin influenţa acestei rochii, atât de remarcabilă în clipele când o cunoscusem în garaj, căpătase acum un impresionant aer de superioritate. Râsul, gesturile, afirmaţiile îi deveneau cu fiecare moment tot mai violent afectate şi, pe măsură ce i se accentuau manifestările, camera se micşora tot mai mult în jurul ei, până când doamna Wilson păru că se-nvârteşte pe un pivot zgomotos, scârţăitor, prin aerul înceţoşat de fumul de ţigară. — Draga mea, i se adresă ea soră-sii pe un ton ascuţit, tăios, ăştia nu mai ştiu cum să te mai înşele. Nu se gândesc decât cum să-ţi stoarcă banii. Am adus şi eu o femeie săptămâna trecută să-mi facă pedichiura şi când mi-a dat nota de plată, ai fi crezut că mă operase de apendicită. — Cum o chema? întrebă doamna McKee. — Doamna Eberhardt. Cu asta se ocupă, vine acasă când o chemi şi îţi aranjează picioarele. — Mie-mi place rochia dumitale, remarcă doamna McKee. O găsesc adorabilă.   Doarnna Wilson respinse acest compliment ridicând dispreţuitoare din sprăncene. — A, e doar o vechitură, spuse ea. O pun pe mine câteodată, când nu-mi pasă cum arăt. — Dar îţi stă minunat, dacă înţelegi ce vreau să spun, insistă doamna McKee. Dacă Chester ar putea să te prindă într-o poză aşa, ar face ceva pe cinste. O examinarăm cu toţii tăcuţi pe doamna Wilson, care-şi dădu la o parte o buclă din ochi şi ne întoarse privirea cu un surâs strălucitor. Domnul McKee o privi cu intensitate, cu capul puţin aplecat într-o parte, mişcându-şi încet mâna înainte şi înapoi, prin faţa obrazului. — Aş schimba lumina, spuse el după o clipă. Aş scoate în evidenţă modelajul trăsăturilor. Şi aş încerca să prind părul, cum îţi cade pe spate. — Eu nici nu m-aş gândi să schimb lumina! exclamă doamna McKee. O găsesc... Soţul ei spuse „St!" şi cu toţii o flxarăm iarăşi pe eroina fotografiei, la care Tom Buchanan căscă tare şi se ridică în picioare. — Haideţi să bem ceva, spuse el. Mai adu nişte gheaţă şi apă minerală, Myrtle, până nu adormim cu toţii. — I-am spus băiatului ăla să aducă gheaţă, ridică Myrtle din sprâncene, exasperată de indolenţa celor din clasele inferioare. Ce oameni! Trebuie să te ţii după ei tot timpul.   Mă privi râzând – mie mi se părea că fără legătură. Apoi se aruncă cu tot trupul spre câine, îl sărută extatic şi pluti spre bucâtărie, ca şi cum cel puţin o duzină de bucătari i-ar fi aşteptat acolo ordinele. — Am făcut câteva lucruri frumoase în Long Island, afirmă domnul McKee. Tom îl privi cu ochi lipsiţi de expresie. — Două din ele le avem jos, înrămate. — Două ce? întrebă Tom. — Două studii. Unul se cheamă „Capul Montauk – Pescăruş", celălalt „Capul Montauk – Marea".   Catherine se aşeză lângă mine pe canapea. — Şi dumneata locuieşti în Long Island? se interesă ea. — Locuiesc la West Egg. — Zău? Am fost şi eu acolo la o serată, acum vreo lună. La un tip, Gatsby. Îl cunoşti? — Sunt vecin cu el. — Ştii, se spune că e nepotul sau vărul kaiserului Wilhelm. Cică de acolo i se trage averea. — Adevărat?   Catherine dădu din cap. — Mie mi-e frică de el. Nu m-aş simţi deloc în largul meu dac-aş şti că mă are cu ceva la mână. Această informaţie pasionantă despre vecinul meu fu întreruptă de doamna McKee, care arătă deodată cu degetul spre Catherine, izbucnind: — Chester, cred că ai putea să faci ceva cu ea! Însă domnul McKee doar dădu din cap cu un aer plictisit şi-şi îndreptă din nou atenţia spre Tom. — Mi-ar plăcea să mai lucrez câte ceva în Long Island, dacă aş avea posibilitatea. Nu cer altceva decât să mi se ofere prilejul de a arăta de ce sunt în stare. — Spune-i lui Myrtle, zise Tom izbucnind într-un hohot de râs, repede curmat de intrarea doamnei Wilson cu o tavă. Are să-ţi dea o scrisoare de recomandare, nu, Myrtle? — Ce să fac? întrebă ea surprinsă. — Să-i dai lui McKee o scrisoare de recomandare către soţul tău, să poată face nişte studii după el.   Mişcă o clipă tăcut din buze, pe când improviza: — „George B. Wilson la pompa de benzină", sau ceva în genul ăsta. Catherine se aplecă spre mine şi-mi şopti la ureche: — Nici ea şi nici el nu sunt deloc fericiţi în căsnicie. Nici unul nu poate să-l înghită pe celălalt. — Crezi? — Nu pot să se sufere.   O privi întâi pe Myrtle şi apoi pe Tom. — Eu zic aşa: de ce să continui să trăieşti cu un om dacă nu-l poţi suporta? Dacă aş fi în locul lor, aş divorţa şi m-aş mărita imediat cu celălalt tip. — Nu-l poate suferi pe Wilson? Răspunsul fu neaşteptat. Venise din partea lui Myrtle, care mă auzise, şi era violent şi vulgar. — Vezi? exclamă Catherine triumfătoare, apoi coborî vocea din nou. Nevasta lui însă e cea care-i desparte. E catolică, şi catolicii nu cred în divorţ.   Daisy nu era catolică şi am fost puţin şocat de minciuna asta complicată la care recursese Tom. — Când or să se căsătorească, urmă Catherine, or să plece undeva în Vest, să stea acolo până s-or mai linişti lucrurile. — Ar fi mai discret să plece în Europa. — A, îţi place Europa? exclamă ea, surprinzându-mă. Eu tocmai m-am întors de la Monte Carlo. — Nu mai spune! — Exact acum un an. Am fost acolo cu o prietenă. — Ai stat mult? — Nu, am fost doar până la Monte Carlo şi înapoi. Prin Marsilia. Aveam cu noi peste 1.200 de dolari la plecare, însă i-am pierdut pe toţi în două zile la ruletă. Ne-am dat de ceasul morţii până ne-am putut întoarce, poţi să-ţi închipui. Dumnezeule, ce silă mi-a fost de locurile alea...   Cerul de după-amiază târzie înflori o clipă la fereastră, întocmai ca marea albastră a Mediteranei... apoi vocea ascuţită a doamnei McKee mă readuse în cameră. — Şi eu era o dată cât p-aci să fac o greşeală, declară ea cu vigoare. Gata-gata să mă mărit cu un ovrei care se ţinea scai de mine de ani de zile. Ştiam că e mai prejos decât mine. Toţi îmi spuncau: „Lucille, vezi că omul ăsta nu e de tine!" Şi cu toate acestea, dacă nu l-aş fi întâlnit pe Chester, sigur că ar fi pus mâna pe mine. — Da, dar vezi, spuse Myrtle Wilson dând din cap de sus în jos, cel puţin tu nu te-ai măritat cu el. — Te cred. — Ei, eu m-am măritat, spuse Myrtle oarecum ambiguu. Şi asta-i diferenţa între cazul tău şi-al meu. — De ce-ai facut-o, Myrtle? întrebă Catherine. Nu te-a silit nimeni. Myrtle rămase o clipă pe gânduri. — M-am măritat cu el pentru că mi l-am închipuit gentleman, spuse în cele din urmă.   Credeam că are cât de cât bună creştere, iar el nu e bun nici să-mi sărute pantoful. — Într-o vreme erai nebună după el, spuse Catherine. — Nebună după el! exclamă Myrtle uimită. Cine a spus că eram nebună după el? N-am fost niciodată nebună după el, cum nu sunt după tipul ăsta de-aici. Arătă dintr-o dată spre mine şi toată lumea mă privi acuzator. Încercam să arăt prin atitudinea mea că nu le cerşeam afecţiunea. — Singura dată când am fost nebună a fost când m-am măritat cu el. Am ştiut de la început că fac o greşeală. Închipuiţi-vă că a împrumutat pentru nuntă hainele bune ale unuia... şi nici nu mi-a spus. Şi pe urmă, omul a venit într-o zi să-şi ia hainele înapoi când el nici nu era acasă: „A, sunt hainele dumitale? i-am spus. Acum aflu şi eu." I-am dat costumul înapoi şi pe urmă m-am trântit în pat şi-am urlat toată după-masa, că nu s-ar fi auzit nici orchestra. — Ar trebui să-l părăsească, zău aşa, reluă Catherine către mine. Trăiesc acolo, deasupra garajului ăla, de unsprezece ani. Şi Tom e primul iubit pe care l-a avut în tot timpul ăsta.   Sticla de whisky – a doua – mergea de la unul la altul, cu excepţia lui Catherine, care se simţea „la fel de bine şi fără". Tom sună după portar şi-l trimise să cumpere nişte sandvişuri faimoase care reprezentau, fiecare în sine, o cină completă. Aş fi vrut să cobor, să mă plimb pe jos prin parc spre est, prin amurgul acesta blând, însă de fiecare dată când încercam să plec, eram angrenat în câte o ceartă sălbatică, stridentă, care mă trăgea parcă înapoi cu lassoul, în scaun. Şi cu toate acestea, sus, sus, deasupra oraşului, ferestrele noastre luminate auriu trebuie să fi constituit şi ele o taină fascinantă, nostalgică, pentru vreun trecâtor care ar fi ridicat ochii din străzile tot mai întunecate, şi puteam să mi-l închipui înălţându-şi privirile şi întrebându-se ce se petrece acolo, sus. Eram şi aici, în casă, şi acolo, în stradă, în acelaşi timp fermecat şi dezamăgit de varietatea inepuizabilă a vieţii.   Myrtle îşi trase scaunul lângă mine şi dintr-o dată respiraţia ei caldă revărsă peste mine povestea primei întâlniri cu Tom. — Şedeam amândoi pe scăunelele alea mici, unul în faţa altuia, alea care se ocupă totdeauna ultimele în tren. Mergeam la New York să-i fac o vizită soră-mii, mă înţelesesem să petrec noaptea la ea. Era în haine de seară şi cu pantofi de lac, şi pur şi simplu nu puteam să-mi iau ochii de pe el, dar de fiecare dată când se uita la mine, trebuia să mă prefac că citesc reclamele peste capul lui. Când am ajuns în gară, se-nghesuia în mine aşa de tare, că-i simţeam plastronul cămăşii pe braţ, până sus la umăr – a trebuit să-l ameninţ că o să chem un poliţist, dar el înţeles că ziceam numai aşa. Eram atât de tulburată încât, când m-a suit într-un taxi, aproape că nu mi-am dat seama că nu sunt în metro. Nu făceam altceva decât să-mi repet mereu: „O viaţă are omul, n-ai să trăieşti veşnic".   Se întoarse către doamna McKee şi râsul ei artificial umplu deodată camera. — Draga mea, exclamă, am să-ţi dau ţie rochia asta când n-oi mai vrea s-o port. Trebuie să-mi iau alta mâine. Am să fac o listă cu tot ce am nevoie. Chem maseuza, şi-mi fac şi permanent, şi cumpăr o zgardă pentru câine, şi o scrumieră dintr-alea mici, drăguţe, unde apeşi pe un buton şi iese o coroniţă cu fundă de mătase neagră pentru mormântul soacrei, şi flori care ţin toată vara. Am să-mi însemn pe o listă, ca să nu uit, tot ce trebuie să fac. Era ora nouă – dar aproape imediat după aceea, când mi-am privit ceasul, am constatat că era zece. Domnul McKee adormise pe scaun cu pumnii încleştaţi în poală, ca fotografia unui om în acţiune. Scoţându-mi batista, i-am şters de pe obraz pata de săpun uscat care mă obsedase toată după-amiaza.   Căţelul şedea pe masă şi privea cu ochi orbi prin fumul din încăpere, chelălăind slab din când în când. Oamenii din jur dispăreau, reapăreau, făceau planuri să meargă nu ştiu unde, apoi se pierdeau unii de alţii, se căutau, se găseau doar la căţiva metri. O dată, către miezul nopţii, Tom Buchanan şi doamna Wilson se opriră în picioare unul în faţa altuia, discutând cu voci aprinse dacă doamna Wilson avea sau nu dreptul să vorbească despre Daisy, pronunţându-i numele mic. — Daisy! Daisy! Daisy! ţipa doamna Wilson. Am să-i spun pe nume ori de câte ori am chef! Daisy! Dai...   Cu o mişcare scurtă, alunecoasă parcă, Tom Buchanan o pocni peste nas din toate puterile, cu palma larg deschisă. Pe urmă a fost o învălmăşeală de prosoape însângerate pe cimentul băii şi voci feminine ţipând şi, strident, prin toată forfota, un urlet de durere prelung, stins. Domnul McKee se trezi din aţipeală şi porni în transă către uşă. La jumătatea drumului se opri locului, se întoarse pe călcâie şi privi scena: nevastă-sa şi Catherine se împiedicau de colo până colo printre mobilele înghesuite, vociferând sau murmurând compătimitoare, agitându-se cu pansamente şi tampoane de vată, iar pe sofa, victima disperată sângerând abundent şi încercând să întindă un exemplar din Town Tattle peste tapiţeria cu scene de la Versailles. Apoi domnul McKee se întoarse iarăşi pe călcâie şi-şi continuă drumul pe uşă afară. Luându-mi pălăria de pe candelabru, îl urmai. — Hai să ne întâlnim o dată să luăm masa împreună, sugeră el pe când coboram cu ascensorul. — Unde? — Oriunde. — Luaţi mâinile de pe manivelă! lătră băiatul de la lift. — Pardon, spuse domul McKee cu demnitate. Nici nu ştiam că o ating. — Foarte bine, mă declarai de acord. Are să-mi facă plăcere.   ...Eram în picioare lângă patul lui, iar el şedea în capul oaselor sub pătură, îmbrăcat doar în maiou şi ţinând în braţe un dosar mare. — Frumoasa şi Bestia... Singurătate... Cal bătrân trăgând căruciorul de băcănie... Podul Brook'n... Apoi, şedeam pe jumătate adormit pe peronul îngheţat al gării Pennsylvania, privind cu ochii ficşi la ziarul de dimineaţă şi aşteptând trenul de ora patru.

Alo Politia de M. Cleveley De când H.L. Paine, şeful Secţiei tehnice de la Scotland Yard, fu chemat într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă de aprilie în Curzon Street-Hampton Court, spre a cerceta cauzele dispariţiei subite şi cu totul nemotivate a domnului John Boswell Chapman, detectivul se văzu – la propriu şi la figurat – în faţa unei uşi zăvorâte. Adică în faţa uşii de la casa de bani aflată în cabinetul directorului băncii Chapman & Cole. Despre dispariţia lui Chapman auzise Paine de la inspectorul Borden, care îi spusese cu puţin înainte, vădit rău dispus: — Ascultă, Paine, du-te te rog, la Chapman & Cole. Adresa o găseşti între firmele bancare… încă un bancher care a şters putina. Vremuri grele, Paine. De obicei, oamenii aceştia trăiesc cu mult peste mijloacele lor. Casă mare, servitori numeroşi, două sau trei automobile etc. Probabil că Chapman a avut datorii însemnate, poliţe neacoperite. Lucrurile acestea au fost introduse la noi de pe continent în timpul războiului, aşa cum se introduc bolile molipsitoare. Informează-mă diseară dacă ai izbutit să descoperi ceva cu privire ia căzui de faţă. Good bye! Paine căscase plictisit, căută adresa şi peste o jumătate de oră porni la drum. Când intră în ascensorul palatului băncii, spre a se sui la etajul întâi – cel al direcţiei – Paine întrebă pe liftier dacă Mr. Cole se afla în bancă. — Cole? se miră băieţaşul dezgheţat din Eas’t-endul Londrei. – O, vreţi să spuneţi asociatul băncii? Vânează în clipa de faţă hipopotami în Africa sau tigri în Burma. Nu prea ştiu exact. De văzut nu l-am văzut niciodată. Doar numele, său l-am citit pe firmă. Mr. Borrow însă, va putea să vă lămurească dacă țineți aşa de mult să știți unde se află domnul Cole. Mr. Borrow, primul procurist al firmei, singurul îndreptăţit să semneze şi pe care funcţionarii băncii îl numeau „sub”, fu într-adevăr acela care îl primi pe Paine, spre a-l informa cu privire la chestiunea aceasta importantă şi urgentă. Borrow se pregătise desigur, cu grijă pentru vizita detectivului de la Scotland Yard, căci informaţiile sale fură scurte, limpezi şi precise, fără ocoluri de ordin mai mult sau mai puţin sentimental. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, o zi de miercuri, şeful, John Boswell Chapman nu venise ca de obicei la ora zece la birou. Când Borrow intră pentru a doua oară în cabinetul directorului, în care, ca în toate zilele, se făcuse curăţenie – dis-de-dimineaţă, sub supravegherea portarului de noapte, sau, mai exact, a paznicului de noapte, „sub”-ul zări pe placa de mahon a biroului o scrisoare scrisă la maşină. Judecând după înfăţişare şi stil, rândurile erau bătute în cea mai mare grabă la maşina portativă, aflată pe o măsuţă din cabinetul directorului, pentru Uzul propriu al lui Chapman. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Călătorie urgentă la Paris. Nimeni nu se mai află în bancă, nici Borrow şi nici Glaspell nu răspund la chemarea telefonică. Trenul pentru Dover pleacă peste un sfert de oră. Pentru plăţile curente am pus 1000 de lire sterline din casa de oţel în seiful cel mic. Mă înapoiez în trei sau patru zile. Amânaţi până atunci problemele importante”. Scrisoarea purta semnătura şefului, cu una din acele parafe, cărora, oamenii de afaceri caută să le dea un caracter cât mai personal, spre a împiedica contrafacerea. Paine citi scrisoarea de câteva ori, ca şi cum ar fi căutat să dea de urma înţelesului ascuns al acestor cuvinte. Apoi se întoarse spre Borrow, un domn grăsuliu, ras proaspăt şi în vârstă de patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. — S-a mai întâmplat ca Mr. Chapman să rămână singur la bancă, după plecarea celorlalţi? — Din când în când. Uneori şeful nu voia să fie deranjat la discuţiile sale cu diferite persoane sau nu dorea să se afle în oraş sau la bursă despre aceste convorbiri. — Afacerile băncii au fost importante? Borrow privi mirat şi puţin indignat spre Paine. — Nu ştiu domnule Paine, dacă secretele comerciale… — Secretele dumneavoastră comerciale le voi păstra cel puţin tot atât de bine ca namila aceasta de casă de oţel. — Da, casa de oţel ce-o vedeţi aici ne-a pricinuit destule neplăceri! Poliţia, comisiuni, refacerea tavanului, aşezarea a două traverse noi. Dar Mr. Chapman ţinea neapărat s-o aibă în cabinetul său. E un produs al firmei Armstrong, cu toate garanţiile. Societatea de asigurări ne-a scăzut numaidecât primele pentru spargere şi incendiu cu zece la sută. — Vă rog încă odată, să-mi vorbiţi despre afacerile dumneavoastră, zise Paine zâmbind, punând astfel capăt laudelor lui Borrow la adresa casei de oţel. Aceasta măsura vreo doi metri şi jumătate şi stătea în colţul cel mai întunecos al încăperii. — În timpul din urmă, începu Borrow – banca noastră a plasat câteva împrumuturi ale ţărilor mici din Europa Centrală. Peste câteva zile trebuia să se încheie iar o tranzacţie importantă cu delegatul Ministerului de Finanţe al uneia din aceste state. În acest scop era pregătită o sumă mare de bani. După câte ştiu, vreo cinci sute de mii de lire sterline. — Şi această sumă era păstrată în casa asta de oţel? — Desigur, domnule Paine. Nu vă pare oare destul de solidă pentru a păstra în ea sume mai importante? — Mda! După cum văd firma Armstrong a revenit la construirea de broaşte cu combinaţie. Probabil un sistem deosebit de complicat. Şase litere. Secretul vă este, fireşte cunoscut? — Nu. Mr. Chapman nu l-a comunicat nimănui. — O dovadă că nu se aştepta nici să moară şi nici la un accident sau o crimă. Vom vedea mai pe urmă domnule Borrow. — Da, un accident sau o crimă! Ceva trebuie să se fi întâmplat, domnule Paine. În seara de 2 aprilie a plecat şeful. Scria despre o lipsă de trei, patru zile. Ori astăzi, suntem în 10 aprilie şi încă nu s-a înapoiat şi nici măcar n-am primit vreo ştire de la dânsul. În ziua de cincisprezece trebuiau să înceapă tratativele… — Mr. Chapman a notat în scrisoarea pe care a lăsat-o că nişte afaceri urgente fac necesară prezenţa sa la Paris. Au sosit oare în ziua de două a acestei luni, scrisori sau telegrame din Paris? — Desigur. Dar niciuna de o importanţă deosebită. Mi-am îngăduit între timp, să cercetez corespondenţa particulară a şefului, păstrată în acest dulap. N-am găsit însă nimic ce ar putea fi pus în legătură cu plecarea lui urgentă. — Aţi observat poate ceva deosebit în scrisoarea şefului dumneavoastră, Mr. Borrow? — Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Mai întâi, am dispus ca scrisoarea să fie păstrată împreună cu cealaltă corespondenţă internă a şefului, cu diferitele bilete în care ne comunica uneori dispoziţiile dumisale. Dar când am văzut că Mr. Chapman nu s-a înapoiat la termenul indicat, am examinat încă odată scrisoarea cu atenţie şi am constatat, vreau să fiu sincer – de abia atunci am constatat, că scrisoarea nu purta ca de obicei semnătura în facsimil, ci era semnată chiar de mâna şefului. Lucrul acesta era ceva cu totul neobişnuit, căci Mr. Chapman nu semna decât documente, contracte, cecuri şi alte hârtii. Altfel se slujea de o ştampilă, aflată în sertarul din mijloc al biroului. — În dimineaţa zilei de 3 aprilie aţi găsit biroul descuiat? — Nu, era încuiat, dar cheia se afla în scrisoarea prin care Mr. Chapman ne înştiinţa de plecarea sa neaşteptată. Şi a fost neapărată nevoie ca această cheie să ajungă în mâinile noastre, deoarece seiful se află chiar în birou. Broasca se poate deschide printr-un mecanism simplu, care mi-e cunoscut atât mie, cât şi domnului Glaspell, viitorul ginere al domnului Chapman. Cele o mie de lire, despre care şeful pomeneşte în scrisoare, se aflau într-adevăr depuse în seiful din birou. Lucrul cel mai neliniştitor e însă că semnătura şefului, deşi nu poate fi vorba de o contrafacere, nu e tocmai în regulă. Lipseşte semnul secret, pe care Mr. Chapman îl adaugă întotdeauna parafei sale, anume două puncte la capătul ei, aşezate aproape de tot, aşa că par a fi numai nişte pete mici de cerneală, făcute neintenţionat. În schimb, Mr. Chapman a mai adăugat de astă dată parafei sale altceva, un semn sau o literă, n-am izbutit încă să descifrez ce anume, deşi lupa mea e destul de bună. — Foarte interesant, domnule Borrow. N-aţi vrea să-mi încredinţaţi pentru câtva timp documentul misterios? Noi, cei de la Yard, dispunem poate de metode tehnice mai bune sau, hai să zicem, mai moderne, pentru a descifra astfel de semne, puţin citeţe. Borrow scoase scrisoarea din portofelul său şi o înmână detectivului. Paine văzu numaidecât că hârtia trecuse prin atâtea mâini, că o cercetare dactiloscopică n-ar fi putut să aducă nimic precis la iveală. — Dar plicul? întrebă Paine. — Nu ştiu unde e. Cred că a fost aruncat în coşul de hârtii. Iar când Paine merse la coşul aflat lângă birou şi se aplecă spre a cerceta conţinutul lui, Borrow adăugă: — Nu vă mai osteniţi degeaba, domnule Paine. Coşurile, se golesc în fiecare dimineaţă şi hârtiile din ele sunt duse în beci, unde fochistul le arde în cazanul caloriferului. — Sunteţi foarte bine informat, domnule Borrow. Cunoaşteţi toate rosturile casei la fel de amănunţit? În cazul acesta, aş putea numai să-l felicit pe Mr. Chapman pentru colaboratorul preţios pe care îl are în dumneavoastră. Dar, din păcate, e mai întâi nevoie să-l găsim pe şeful dumneavoastră, înainte ca… Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, bine îmbrăcat, intră neanunţat în cabinetul directorului. Ceea ce frapa mai mult la tânărul acesta, care avea mersul sprinten şi elastic, era contrastul dintre părul negru lucios, pieptănat cu cărare, şi paloarea feţei. Toată înfăţişarea sa – statura robustă şi totodată mlădioasă, îmbrăcămintea de un gust ales – se deosebea simţitor de aceea a lui Borrow, care era bondoc şi purta un costum cenuşiu de tweed. Paine se strădui să citească pe chipurile celor doi bărbaţi, care se salutară rece, vreo înţelegere tainică, dar trebui să-şi mărturisească numaidecât că nu putea fi vorba de aşa ceva. Borrow făcu prezentările: — Mr. Paine de la Scotland Yard. — Mr. Glaspell, viitorul ginere al şefului, Mr. Glaspell ţine deocamdată locul domnului Chapman în toate chestiunile de ordin personal sau oficial. Mr. Chapman are de gând să treacă, încetul eu încetul, povara afacerilor pe umerii mai tineri ai ginerelui său. Mr. Glaspell zâmbi amabil. Zise, însă fără să strângă mâna lui Paine: — A, dumneata eşti detectivul! Ei, ai descoperit unde se află socrul meu? Gladys şi cu mine suntem foarte îngrijoraţi. Poate că în realitate, Mr. Chapman petrece foarte bine la Paris, dar nu înţeleg cum de ne lasă fără veşti. Mi-ar fi extrem de neplăcut dacă săptămâna viitoare ar trebui să conduc eu tratativele. Cred că Borrow v-a pus la curent, Mr. Paine. Stătuleţele acestea din Europa Centrală! Of, Doamne, ce pacoste! Pot eu să mă bizui pe dumneata că vei face tot ce-ţi stă în putinţă, Mr… Mr. Paine? Ceva nou, Borrow? Nu? Pot aşadar să plec? La revedere, domnilor! După ce Glaspell ieşi din birou, şeful secţiei tehnice de la Scotland Yard privi spre Borrow şi clipi din ochi. — Nu prea face multe parale tânărul şef, după cât mi se pare, Mr. Borrow! „Sub”-ul îşi frecă mâinile, vădit încurcat.

Partea întîi   Feciorii negri în uniformele lor albe deşteptaţi înaintea mea ca să-şi facă de cap pe coridor şi să şteargă repede ur­mele pînă ce nu-i prind eu. Curăţă cu cîrpa cînd ies eu din dormitor, tustrei mofluzi şi duşmănind toate cîte sînt pe lume, şi ceasul din zori şi locul în care s-au împotmolit şi oamenii pentru care trebuie să slugărească. Cînd urăsc aşa ca acum, mai bine să nu mă vadă. Mă strecor pe lîngă perete neauzit ca şi colbul din pan­tofii mei de pînză, dar ei au un echipament special ce-mi detectează frica, şi-şi înalţă capetele, tustrei deodată, cu ochii sticlindu-le reci ca nişte lămpi amuţite în carcasa unui aparat vechi de radio. — A venit Şefu. Suu-per Şefu, băieţi. Moş Mătură. Ia ţine ici, Şefu Mătură... Şi-mi vîră-n mînă o cîrpă de spălat, arătîndu-mi cu de­getul locul pe care vor să-l curăţ azi, iar eu mă pun în mişcare. Unul mă pocneşte cu coada măturii peste ţurloaie ca să m-ajute să mă grăbesc. — Ha, îl văzuraţi cum o tuleşte! Îi mare cît să-mi mînce mere de pe scăfîrlie, da m-ascultă ca un copil de ţîţă. Rîd împreună, apoi îi aud şopocăind în spatele meu, cu capetele laolaltă. Bîzîit de maşinărie neagră, dînd în vileag ura şi moartea şi alte taine ale spitalului. Nu se feresc să-şi destăinuie cu glas tare tainele urii lor cînd mă aflu prin preajmă, căci mă cred surdo-mut. Toată lumea mă crede la fel. Eu-s destul de viclean şi de ascuns ca să-i prostesc mă­car cu-atîta. Dacă faptul că-s pe jumătate indian mi-a folo­sit la ceva în pîrdalnica asta de viaţă, m-a ajutat să fiu as­cuns în toţi anii ăştia din urmă. Acum şterg pe lîngă uşa de intrare a secţiei şi, cînd o cheie zăngăne în broască de dinafară, ştiu că-i Sora şefă după cum încuietoarea primeşte cheia, docilă şi grăbită şi cunoscătoare, căci ea a avut de multa vreme de-a face cu aceste zăvoare. Sora şefă lunecă pe uşă aducînd cu ea boarea îngheţată a vîntului şi încuie uşa la loc, iar eu îi ză­resc degetele întîrziind pe oţelul lustruit – unghia fiecărui deget de-aceelaşi culoare cu buzele ei. Un portocaliu cara­ghios. Ca şi ciocul unui ciocan de lipit. O culoare atît de fier­binte ori de rece că dacă te-atinge nici n-o ştii deosebi. Aduce cu ea un coş împletit din răchită, ca acelea pe care cei din tribul Umpqua le vînd pe şoseaua încinsă sub soa­rele de august, un fel de tolbă pentru scule cu mîner de cînepă. O are încă de cînd am venit eu aicea. Împletitura-i largă aşa că pot să văd ce-i înăuntru; nu poartă în ea pudrieră, rujuri, ori mai ştiu eu ce fleacuri muiereşti, ci a umplut-o cu o mie de piese de schimb pe care are de gind să le folosească în treburile ei de astăzi – pinioane şi an­grenaje, roţi de transmisie lucind de atîta folosinţă, buline minuscule care sticlesc ca porţelanul, ace, forcepsuri, cleşti de ceasornicar, bobine de sîrmă... Înclină iute capul spre mine şi trece mai departe. Eu mă las împins de teul meu către perete şi-ncerc să-i derutez echi­pamentul de detecţie, nelăsînd-o să-mi vadă ochii – ei n-au cum să te trădeze dacă-i ţii închişi. În bezna mea aud pocnetul înfundat al tocurilor ei de cauciuc pe pardoseală şi clinchetul fiarelor din coşul de ră­chită în cadenţa paşilor care trec pe lîngă mine. Merge dreaptă şi ţeapănă. Cînd redeschid ochii, e la capătul cori­dorului, pregătindu-se să intre în camera de sticlă a infirmi­erelor unde-şi va petrece ziua aşezată la birou, uitîndu-se pe geam şi făcînd note în legătură cu ceea ce se petrece sub nasul ei în salonul comun în timpul următoarelor opt cea­suri. Faţa ei trădează satisfacţia şi împăcarea la gîndul celor ce-o aşteaptă. Atunci... da cu ochii de negrii ei. Încă mai stau adunaţi, ciorchine, şopocaind între ei. N-au auzit-o intrînd în secţie. Simt acum că-i arde cu privirea, da-i prea tîrziu. Ar fi tre­buit să se păzească şi nu să se-adune prin colţuri atunci cînd e vremea să vină ea. Capetele lor se depărtează, buimace. Ha îşi ia avînt şi se repede spre locul unde ei au rămas în­colţiţi la capătul holului. Ştie ce şi-au vorbit, şi se vede de la O poştă că-i furioasă foc. O sa-i rupă în bucăţi pe troglodiţii ăia nenorociţi, mădular cu mădular, aşa-i de furioasă. Acum se umflă, se umflă pînă ce-i plesneşte halatul la spate şi-şi extinde mîinile ei telescopice pînă ce-ar ajunge să-i cuprindă pe cei trei ca nişte tentacule, de cinci, de şase ori. Aruncă o privire în jur, rotindu-şi căpăţîna uriaşă. Nu-i nimeni sculat s-o vadă, afara de Moş Mătură Bromden, corcitura de indian care s-a ascuns după cîrpele sale şi care nu poate striga după ajutor. Aşa că ea-şi dă drumul de-a binelea, surîsul schimono­sit ajunge un adevărat rînjet, se despică într-un mîrîit ame­ninţător, iar ea creşte şi iar creşte pînă se face mare ca un tractor, aşa de imensa că pot s-adulmec mirosul maşinăriilor din ea, aşa cum simţi mirosul unui motor care se-opinteşte să tragă o povară prea grea. Îmi ţin răsuflarea şi ma gîndesc că, Dumnezeule, de data asta chiar or s-o facă! De data asta or să lase ura din ei să crească şi să dospească peste mă­sură şi-o să se sfîşie-n bucăţi mai 'nainte să priceapă ce fac. Dar tocmai cînd ea e gata să-şi încovoaie tronsoanele bra­ţelor în jurul tuciuriilor, iară ei sînt pe cale să-i sfîşie mărun­taiele cu coada teurilor, pacienţii se revarsă pe uşa dormito­rului ca să afle ce-i hărmălaia aceea, aşa că ea trebuie să se preschimbe la loc mai înainte ca ei s-o poată surprinde în adevărata şi hidoasa-i înfăţişare. Pînă cînd bolnavii reuşesc să-şi alunge somnul din ochi şi să priceapă despre ce-i vorba nu zăresc decît obrazul Sorei şefe, surîzînd calmă şi rece ca de obicei, zicîndu-le tuciuriilor c-ar fi bine să nu mai stea la taclale, că doar e luni dimineaţa şi-s atîtea de făcut în prima dimineaţă a săptămînii... — ...vreau să  zic, lunea obişnuită, pricepeţi, băieţi?... — Da, dom'şoară Ratched. — ...şi-avem o sumedenie de programări în dimineaţa asta, aşa că poate dacă dezbaterea voastră în grup nu-i atît de urgentă... — Da, dom'şoară Ratched. Se opreşte şi salută din cap pe cîţiva pacienţi adunaţi împrejurul ei, privind-o cu ochi roşii şi umflaţi de somn. Înclină o dată capul spre fiecare. Un gest precis, mecanic. Obrazul ei neted, calculat, croit la precizie, ca al unei pă­puşi de lux, cu pielea ca smalţul cărnuriu, un amestec de alb şi gălbui, cu albastrul fecioresc din priviri, cu nasul mititel şi nările trandafirii – totul armonizîndu-se perfect, în afară de nuanţa buzelor şi-a unghiilor şi de proporţiile sînilor. S-a comis, nu se ştie cum, o eroare în confecţionarea ei, atunci cînd s-au aşezat sînii aceia mari, muiereşti, pe un produs altminteri desăvîrşit, şi se vede bine cît o supără asta. Bărbaţii încă se aţin în preajma ei, aşteptînd să vadă de ce anume tăbărîse pe tuciurii, aşa că ea-şi aminteşte că m-a zărit şi zice: — Şi, de vreme ce-i luni dimineaţa, de ce să nu-ncepem bine săptămîna şi să-l bărbierim pe săracu' domn Bromden imediat, pînă nu-ncepe aglomeraţia de după micul dejun, căutînd totodată să evităm cît putem – ă – dezordinea pe care are obiceiul s-o işte, ce părere aveţi? Înainte ca vreunul să se-ntoarcă şi să pună ochii pe mine, eu mă trag tiptil în debaraua cîrpelor, închid uşa după mine şi-mi ţin suflarea. Bărbieritul înainte de masa de dimineaţă e lucrul cel mai rău. Cînd ai pus ceva în pîntec, te ţii mai tare şi mai treaz, şi pungaşii ăia care lucrează pentru Organi­zaţie au mai puţine şanse să-ţi strecoare una din maşinăriile lor afurisite în locul unui aparat de ras. Dar cînd eşti băr­bierit înainte de gustare, cum mă sileşte ea în unele dimineţi – la şase jumătate, într-o odaie toată numai pereţi albi şi chiuvete albe şi tuburi albe de neon pe tavan ca să alunge toate umbrele, şi pretutindeni în jurul tău chipuri ce ţipă încolţite în oglinzi – atunci ce şanse mai ai să te aperi de una din maşinile lor infernale? Stau pitit în debara şi ciulesc urechea, cu inima zvîcnindu-mi în întuneric, şi-ncerc să-mi alung frica, încerc să-mi îndrept gîndurile spre altceva – să mă-ntorc îndărăt şi să-mi amintesc satul şi rîul cel mare Cohimbia, să mă gîndesc, ah, cum odată Tătuca şi cu mine vînam păsări dintr-o ascunzătoare între cedri, lîngă Cataracte... Dar ca-ntotdeauna cînd încerc să-mi îndrept gîndurile spre trecut şi să m-ascund acolo, frica de lîngă mine mi se strecoară în amintiri, îl simt pe negrul cel pirpiriu apropiindu-se afară în hol, adulmecînd frica mea. Îşi cască nările ca nişte pîlnii negre, capul său ca o baniţă legănîndu-se într-o parte şi-n alta, cum adulmecă şi soarbe în el frica din întreaga secţie. Acuma mă simte şi pe mine, îl aud chefnind. Nu ştie încă unde-s pitit, dar mă amuşină şi vînează primprejur. Încerc să nu mişc... (Tătuca-mi spune să nu mişc, îmi spune că dulăul a adul­mecat o pasăre undeva pe-aproape. Am împrumutat un prepelicar de la cineva din Cataracte. Toţi cîinii din sat îs corcituri schilave, zice Tătuca, mîncă numai maţe pe peşte şi n-au clasă de loc – da copoiu' ăsta are instint! Eu nu zic nimic, dar văd deja pasărea în lăstărişul cedrului, tupilată într-un ghem de pene. Cîinele ţopăie în cercuri dedesubt, prea mult miros de pasăre împrejur ca s-o poată dibui. Pasărea-i în siguranţă cîtă vreme nu mişcă. Se ţine bine, dar cîinele continuă să adulmece şi s-alerge în cercuri, cu un zgomot tot mai desluşit şi mai aproape. Atunci pasărea se pierde, penetul îi tresaltă, ţîşneşte din copac în bătaia de puşcă a Tătucăi.) Înainte să fi făcut zece paşi din ascunzişul meu, negrul cel pirpiriu şi unul din hajmandăi mă înşfacă şi mă tîrăsc în odaia bărbierului. Nu mă lupt şi nu scot nici un sunet. E şi mai rău dacă urli. Îmi înghit ţipătul. Îl reţin în mine pînă ce-mi ajunge la tîmple. Încă nu-s sigur că au înlocuit aparatul de ras cu una din maşinăriile alea pînă ce nu mi-ating tîmpla; atunci nu mă mai pot reţine. Gata cu vo­inţa cînd mi-ating tîmplele. E ca atunci... buton, contact, Alarmă aeriană, Alarmă aeriană, făcîndu-mă să dau drumul la glas aşa de tare că nu mai seamănă cu nici un sunet, toţi urlă la mine cu mîinile la urechi din spatele unui pe­rete de sticlă, chipurile acelea articulînd cuvinte dar nu se-aude nici un sunet. Urletul meu îneacă toate celelalte su­nete. Ei iar pun în funcţiune maşina de ceaţă şi ea mă-mpresoară cu o ceaţă albă şi rece ca o spumă de lapte, aşa de groasă că m-aş putea ascunde-n ea dacă nu m-ar ţintui pe locul meu. Nu mai văd prin pîclă nici la zece centimetri înaintea mea şi singurul sunet care răzbate peste mugetul meu e strigătul de luptă al Sorei şefe care se năpusteşte pe culoar, împrăştiindu-i pe bolnavii ce-i stau în cale cu coşul ei de nuiele. O aud cum vine, dar tot nu-mi pot stăpîni urletul. Urlu pînă ce-ajunge la mine. Ei mă ţintuiesc în scaun pînă ce ea-mi vîră tolba ei de răchită pe gît şi mi-o îndeasă bine c-un teu de spălat. (Un copoi bălţat hămăie în ceaţă, alergînd înfricoşat şi pierdut căci nu mai desluşeşte nimic. Pe pamînt nu sînt alte urme decît ale lui, adulmecă în toate direcţiile cu nasu-i rece şi roşcat ca de cauciuc, culegînd doar mirosul spaimei sale, al fricii ce i se cuibăreşte-n mădulare ca un abur fierbinte.) O să pătimesc şi eu la fel, povestind în sfîrşit despre toate acestea, despre spital, despre ea şi despre băieţi – şi despre McMurphy. Am tăcut atîta amar de vreme că acuma o să izbucnească c-un muget din mine ca un potop de ape şi-o să ziceţi că acela care vă povesteşte aiurează şi bate cîmpii, Dumnezeule! o să credeţi că-i totul prea cumplit ca să se fi putut întîmpla vreodată, prea înfricoşător ca să fie ade­vărat! Dar, rogu-vă! Încă-mi vine greu să gîndesc limpede la toate acestea. Da-i totul adevărat, chiar de nu s-a întîmplat.   CÎND SE MAI RISIPEŞTE CEAŢA CÎT SĂ POT VEDEA, mă trezesc şezînd în salonul comun. Nu m-au mai dus la „prăvălia cu şocuri” de astă dată. Mi-amintesc că m-au scos de la bărbier şi m-au închis la Izolare. Nu mai ştiu dac-am mîncat sau nu. Probabil că nu. Pot să-mi amintesc de unele dimineţi petrecute la Izolare, tuciuriii aducîndu-mi supliment din toate felurile – zicînd că-s pentru mine, dar de fapt ei le mănîncă – pînă ce tustrei îşi consumă micul dejun în vreme ce eu zac pe salteaua cu duhoare de urină, holbîndu-mă la ei cum înfulecă ouă cu pîine prăjită. Adulmec mi­rosul de untură şi-i aud cum molfăie pîinea. În alte dimi­neţi mi-aduc terci rece şi mă silesc să-l înghit fără măcar să mi-l săreze. În dimineaţa asta pur şi simplu nu-mi mai amintesc. Mi-au vîrît pe gît destule chestii din alea la care le zic pilule, aşa că nu mai ştiu de mine pînă ce n-aud uşa de la intrare deschizîndu-se. Deschiderea ei înseamnă că-i cel puţin ora opt, înseamnă c-am stat poate o oră şi jumătate în frig şi-n nesimţire la Izolare, unde-ar fi putut să vină tehnici­enii şi să-mi instaleze orice le-ar fi cerut Sora şefă, şi eu nici să nu ştiu. Aud zgomote la uşa de intrare a secţiei, undeva la capă­tul coridorului, în afara vederii. Uşa-ncepe să se deschidă la ora opt şi se deschide şi se-nchide de-o mie de ori pe zi, hîşic-clic. În fiecare dimineaţă şedem înşiruiţi pe cele două laturi ale salonului comun, făcîndu-ne de lucru cu cuburile în imagini, aşteptînd ca o cheie să poposească în încuietoare şi să vedem cine mai intră pe uşă. Nu prea avem ce altceva să facem. Cîteodată la uşă apare cîte-un intern, sosit de­vreme ca să vadă cum arătăm înainte de medicaţie, IM, cum îi zic ei. Alteori vreo soţie venind în vizită pe tocuri înalte şi cu poşetă lipită strîns de pîntec. Ori vreun cîrd de în­văţătoare, conduse în turul lor de nerodul ăla de la Relaţii cu publicul, care-ntotdeauna bate din palmele lui umede ţipînd cît e de fericit că spitalele psihiatrice au eliminat cru­zimea de modă veche. „Ce atmosferă veselă, nu-i aşa?” Se foieşte în jurul învăţătoarelor care s-au strîns laolaltă de frică, bătînd din palme: „Vai, cînd mă gîndesc la zilele de odinioară, la murdăria, mâncarea proastă, la, ei da, chiar la brutalitatea de atunci, îmi dau atunci seama, stimatele mele doamne, că am parcurs un drum lung în campania noastră!” Noii intraţi pe uşă ne dezamăgesc de obicei, dar există întot­deauna şansa de-a se întîmpla şi altminteri, şi cînd o cheie zăngăne în broască, capetele noastre tresaltă ca trase de sfoară. În dimineaţa asta încuietoarea scoate un sunet ciudat; la uşă nu-i un vizitator obişnuit. Se aude vocea unui însoţitor, impacientată şi tăioasă: — Bolnav nou, veniţi să semnaţi de primire; şi negrii se pun în mişcare. Bolnav nou! Toţi se opresc din partida de cărţi sau de „monopol”, întorcînd capul spre uşa salonului de zi. În mod obişnuit acum eu aş mătura pe coridor şi-aş vedea pe cine înregistrează, dar în dimineaţa asta, cum vă spuneam, Sora şefă mi-a aruncat o mie de kilograme în cîrcă aşa că nu mă mai pot clinti de pe scaun. În majoritatea cazurilor eu îs primul care-l văd pe noul „admis”, îl văd strecurîndu-se speriat pe uşă şi lunecînd pe lîngă perete, aşteptînd ca negrii sa vină să semneze de primire şi să-l ducă la duş unde-l des­poaie şi-l lasă să tremure cu uşa deschisă, în vreme ce ei ţo­paie rînjind în sus şi-n jos pe culoar căutînd borcanul cu vaselină. — Ne trebe vazelină, pentru termometru, îi spun ei Sorei şefe. Ea se uită de la unul la altul: — Nu mă-ndoiesc – şi le dă un borcan care are cel puţin patru litri. Dar băgaţi de seamă, băieţi, nu vă strîngeţi cu toţii acolo. După care îi văd pe doi dintre ei, ori poate pe toţi trei, înăuntru la duşuri cu noul „admis”, agitînd termometrul în unsoare pînă ce are un strat gros de vaselină pe el, îngînînd: „Iac-aşa, frăţioare, iac-aşa”. Apoi închid uşa şi des­chid toate duşurile pînă ce nu se mai aude nimic în afară de plescăitul urîcios al apei pe dalele verzi. Eu mă aflu prin preajmă în majoritatea cazurilor, şi aşa văd lucrurile. Dar în dimineaţa asta trebuie să şed pe scaun şi să ciu­lesc doar urechea cum îl aduc. Totuşi, deşi nu-l pot vedea, ştiu că nu-i un caz obişnuit. Nu-l aud tîrşîindu-şi paşii înfri­coşat pe lîngă perete şi, cînd îi pomenesc de duş, el nu se-n-voieşte cu un „da” firav, ci le răspunde c-o voce decisă şi răsunătoare că-i cît se poate de curat, mulţumesc. — Mi-au făcut duş azi de dimineaţă la tribunal şi ieri seara la pîrnaie. Şi zău dacă nu cred că mi-ar fi spălat şi ure­chile în taxiu încoace dac-ar fi găsit cu ce. Măiculiţă, se pare că de cîte ori mă expediază undeva, trebe mai întîi să mă ţesale zdravăn înainte, după şi în timpul operaţiunii. Am ajuns să-mi fac bagajele la primul clipocit de apă. Şi aţinte din calea mea cu termometrul ăla, Sam, îngăduie-mi o cli­pită răgaz să-mi inspectez noul cămin; n-am mai fost pînă acum într-un institut psihologic. Bolnavii se privesc între ei cu expresii perplexe, apoi în­torc capul spre uşă de unde mai răzbate încă vocea. Strigînd mai tare decît ar fi trebuit cîtă vreme tuciuriii se află prin preajmă. Vocea îi răsună de parcă s-ar găsi undeva dea­supra lor, vorbindu-le de sus, de parcă ar pluti la cincizeci de metri deasupra capetelor lor, răcnind la mogîldeţele de pe pămînt. Pare vocea unui om puternic. Îl aud apropiindu-se pe coridor, şi pare puternic şi din felul cum păşeşte apăsat, fără să se furişeze pe lîngă perete; are blacheuri la tocuri făcîndu-!e să zăngăne pe pardoseală ca nişte potcoave. Apare în pragul uşii, se opreşte să-şi ancoreze cîrligele de­getelor mari în buzunare, rămînînd aşa, cu picioarele răş­chirate, ca să-l privească cu toţii bine. — 'Mneaţa, ortaci. Deasupra capului îi spînzură un liliac de hîrtie, rămas de la sărbători; întinde mîna şi-i dă un bobîrnac, făcîndu-l să se rotească. — E-o zi grozavă de toamnă. Vorbeşte oleacă în felul în care vorbea Tătuca, vocea răsunătoare şi straşnică, dar nu arată ca Tătuca; Tătuca era indian pur sînge de pe rîul Columbia – o căpetenie de trib – vîrtos şi sclipitor ca un pat de puşcă. Insul ăsta-i roşcovan cu perciuni lungi şi roşii şi cu o claie de păr ieşindu-i de sub şapcă, tînjind de multă vreme după o ninsoare, şi-i iat pe cît era Tătuca de înalt, lat în fălci, în umeri şi în spete, cu un rînjet larg şi drăcesc, şi-i vîrtos într-alt fel decît Tătuca, aşa ca o minge de baseball sub pielea-i scămo-şată. O cicatrice îi traversează nasul şi unul din pomeţii obra­jilor unde i-o fi administrat unul o lovitură de pomină la o bătaie, şi se mai văd încă semnele copcilor pe cusătura. Rămîne aşa în aşteptare şi, cum nimeni nu face vreo mişcare să-i spună ceva, începe să rîdă. Nimeni n-ar putea spune prea bine de ce rîde; nu se petrece nimic hazliu. Dar nu-i rîsul acela al individului de la Relaţiile cu publicul, ăsta-i slo­bod şi puternic, ţîşnind pe gura larg rînjită, revărsîndu-se în cercuri tot mai largi pînă ce se sparge de pereţii întregului pavilion. Nu-i ca rîsul grăsanului de la Relaţiile cu publicul. Asta pare adevărat. Mă dumiresc brusc că acesta-i primul rîs sănătos pe care-l aud de ani de zile. Stă pe loc uitîndu-se la noi, legănîndu-se pe călcîie, şi rîde şi rîde. Îşi împreunează mîinile peste pîntec fără să-şi scoată degetele mari din buzunare. Bag de seamă cît de mari şi de bătătorite sînt mîinile lui. Toată lumea din secţie, bol­navi, personal şi cine-o mai fi, sînt năuciţi de înfăţişarea şi de rîsul său. Nu mai e chip să-l opreşti, nu mai e chip să spui ceva. Rîde pînă ce se satură pentru-o vreme, şi-apoi pă­şeşte în salonul de zi. Chiar şi-acum cînd nu mai rîde, ecoul rîsului se agaţă de el, aşa cum sunetele adastă în jurul clo­potului celui mare care s-a oprit din bătut – a rămas în privirea lui, în felul cum surîde şi merge fudul, în felul cum vorbeşte. — Îmi zice McMurphy, ortaci, R. P. McMurphy, şi-s nebun după jocurile de noroc. Le face cu ochiul şi începe să fredoneze un crîmpei de cîntecel: „...şi-ori de cîte ori mă-ntîlnesc c-o pereche de cărţi, pun... marafeţii... jos”, şi iar rîde. Se îndreaptă spre una din mesele de joc, înclină cărţile unui „activ” c-un deget gros şi puternic şi le examinează c-un ochi pe jumătate închis, clătinînd din cap. — Da, dom'le de-asta venii în instituţia voastră, ca să v-aduc distracţie şi antren la masa de joc. N-a mai rămas nimeni la ferma aia de muncă silnică Pendleton ca să-mi mai învioreze zilele, aşa că mi-am cerut transferul, pricepeţi? Aveam trebuinţă de sînge proaspăt. Tiii, ia uite la glumeţu' ăsta cum ţine cărţile, arătîndu-le la toţi; măi ! O să vă dresez eu, copilaşi, ca pe nişte mieluşei. Cheswick îşi adună cărţile. Roşcovanul îi întinde mîna ca să i-o strîngă. — Salut, amice; da ce joci? Pinacle ? 'Mnezeule, nu-i de mirare că nu-ţi pasă de-ţi văd cărţile. N-aveţi un pa­chet de cărţi mai ca lumea pe-aici? Păi, ia priviţi, am adus cu mine pachetul meu, pentru orice eventualitate, mai arată şi altceva în afară de figurile ştiute – priviţi colea să vă lămuriţi, ei? Fiştecare-i altfel. Cinzeşdouă de poziţii diferite. Cheswick priveşte deja cu ochii ieşiţi din orbite şi ceea ce zăreşte el pe cărţile alea nu-l ajută deloc să-şi revină. — Binişor, să nu le mînjiţi, avem timp berechet şi par­tide cîte vreţi de jucat. Îmi place să mă folosesc de pa­chetul meu, pentru că celorlalţi jucători le trebe cel puţin o săptămînă să poată recunoaşte măcar culorile... Are pe el pantaloni de lucru şi-o cămaşă, decolorate pînă ce-au ajuns de-un alb lăptos. Faţa, grumazul şi braţele sînt arse de soare de atîta lucru la cîmp. Pe cap şi-a înfipt o scufie neagră de motociclist, iar pe braţ duce o jachetă scurtă de piele; în picioare are bocanci cenuşii, prăfoşi şi suficienţi de grei ca să poată despica la o adică fundul vreunui om în două. Se desparte de Cheswick, îşi scoate şapca şi se apucă să bată cu ea un nor de praf din coapsă. Unul din tuciurii îi dă tîrcoale cu termometrul, dar el e prea agil pentru ei; se amestecă printre bolnavii „activi” şi în­cepe să treacă de la unul la altul, strîngîndu-le mîna mai 'nainte ca negrul să-l poată nimeri. Felul lui de a vorbi, ocheadele, vocea tunătoare şi mersul fudul mi-amintesc de vreun comisionar de maşini ori de-un licitator de vite – sau de unul din acei negustori ambulanţi cocoţaţi pe-o scenă pră­pădită la iarmaroc, dinaintea flamurilor fîlfîitoare, îmbră­cat în cămaşa-i cu dungi şi bumbi lucitori, atrăgînd spre el chipurile oamenilor ca un magnet. — Ce s-a-ntîmplat de fapt, ca să vă spun tot adevărul, e că m-am pomenit amestecat în cîteva încăierări la ferma aia şi tribunalul a hotărît că-s un psihopat. Şi credeţi voi c-o să mă-ncontrez eu cu tribunalul? Aş, puteţi miza pe ul­timul bănuţ din buzunar că n-am s-o fac. Dacă binevoiesc să mă scoată de pe cîmpurile alea afurisite de mazăre, mă fac tot ce le doreşte inimioara, şi psihopat, şi cîine turbat ori vîrcolac, căci nu-mi pasă de n-o să mai văd sapă de plivit cît trăiesc. Aflu acum că psihopat îi cel care se bate prea mult şi preacurveşte prea mult, dar nu prea au dreptate, ce credeţi? Vreau să zic, cine-a mai auzit de vreun bărbat care să se sature de iubit? Salut, amice, cum îţi zice? Pe mine mă cheamă McMurphy şi pun rămăşag pe doi dolari că nu-mi poţi zice cîte puncte ai în mîna aia de cărţi, nu te uita. Doi dolari, ce zici? Naiba s-o ia, Sam! nu poţi şedea locului o jumătate de minut fără să mă-nghesui cu afurisitu-ţi de termometru?

 Maestra de LS Hilton PROLOG Tivuri grele și tocuri chinuitoare măturau și zgâriau parchetul. Am traversat holul către niște uși duble, zgomotul vag indicând faptul că bărbații erau deja înăuntru. Camera era luminată de lumânări, iar mese mici erau așezate între canapele și scaune joase. Bărbații care ne așteptau erau îmbrăcați în pijamale negre groase din mătase, cu bluze cu fireturi, strălucirea din țesătura materialului scoțând în evidență cămășile lor apretate. Lumina lumânărilor se reflecta pe câte un set de butoni sau pe un ceas subțire auriu, câte o monogramă brodată se zărea sub o batistă de mătase elegantă. Ar fi părut caraghios, ciudat chiar, dacă detaliile nu ar fi fost atât de perfecte, iar eu am rămas hipnotizată, cu pulsul încet și profund. Yvette a fost condusă deoparte de către un bărbat cu o pană de păun prinsă la butonieră; m-am uitat în sus și am văzut un bărbat apropiindu-se de mine, având o gardenie albă ca a mea prinsă în piept. — Deci așa merg lucrurile? — Cât timp mâncăm, da. După aceea poți alege. Bonsoir. — Bonsoir. Era înalt și slab, deși corpul lui părea mai tânăr decât chipul destul de dur și ridat, cu păr grizonant dat pe spate și o frunte înaltă și lată, ochi cu pleoape grele, precum un sfânt bizantin. M-a condus către o canapea, a așteptat în timp ce m-am așezat și mi-a oferit un pahar de cristal cu vin alb, limpede și aspru. Formalitatea era perfidă, dar îmi plăcea coregrafia. Julien aprecia în mod clar plăcerea anticipării. Chelnerițele mai mult dezbrăcate au apărut din nou, aducând farfurii mici pline cu gustări: homar, felii subțiri din piept de rață în sos de miere și ghimbir, biscuiți cu zmeură și căpșuni. Mâncare rafinată, nimic care să ne sature. — Fructele roșii dau un gust extraordinar sexului, a remarcat partenerul meu de cină. — Știu. Se făcea conversație în șoaptă, dar, în general, oamenii priveau și beau, ochii lor plimbându-se de la unul la altul, la mișcările rapide ale chelnerițelor, care aveau trupuri de dansatoare, slabe, dar bine lucrate, cu pulpele tonifiate deasupra cizmelor strâmte. Tura de noapte pentru un corps de ballet[1]? Am zărit-o pe Yvette în partea cealaltă a camerei, mâncând smochine umplute cu migdale, cu o furculiță de argint ascuțită, stând întinsă precum un șarpe, o coapsă ciocolatie zărindu-i-se între mătăsurile roșii. Chelnerițele se plimbau solemn prin cameră și stingeau lumânările, în urma lor rămânând un nor cu miros de ceară, și, în acest timp, am simțit mâna bărbatului masându-mi și mângâindu-mi coapsa, fără nicio grabă, apoi o tensiune între picioare. Fetele împărțeau tăvi lăcuite cu prezervative, sticluțe de cristal cu ulei monoi[2], lubrifiant pus în bomboniere. Unele dintre cupluri se sărutau, fericiți cu partenerii desemnați, alții se ridicau politicos pentru a-și găsi prada aleasă mai devreme. Halatul lui Yvette era complet desfăcut, iar capul partenerului băgat între picioarele ei. I-am întâlnit privirea, iar ea a zâmbit elegant, înainte de a-și lăsa capul să-i cadă pe perne, cu mișcarea plină de extaz a unui drogat ce și-a luat doza. PRIMA PARTE ÎN AFARĂ 1. Dacă m-ați întreba cum a început totul, aș putea spune cu sinceritate că prima oară a fost pură întâmplare. Era cam șase seara, ora la care orașul fremăta de aglomerație, și, deși pe străzi bătea vântul tăios al unei mizerabile luni de mai, atmosfera din stație era apăsătoare și umedă, sufocată de tabloide aruncate și de ambalaje de fast-food, cu turiști nervoși, îmbrăcați în haine lejere și țipătoare, înghesuiți printre navetiștii resemnați și palizi. Așteptam pe peronul metroului din Green Park către Piccadilly, după încă un început fantastic al unei săptămâni minunate de intimidări și priviri arogante la superfabulosul meu loc de muncă. În timp ce garnitura de pe partea opusă se îndepărta, mulțimea a fost cuprinsă de un oftat colectiv. Afișierul anunța că următorul metrou era blocat în Holborn. Se aruncase cineva pe șine, probabil. Și poate că se gândeau cu toții: „Da, tipic”. De ce trebuia să se arunce la o oră de vârf? Pasagerii de pe partea cealaltă plecau, printre ei o fată cu tocuri foarte înalte și o rochie mulată de un albastru electric. M-am gândit că era colecția Alaia de anul trecut, de la Zara. Probabil că se îndrepta către piața Leicester împreună cu restul de țărănoi ratați. Avea un păr extraordinar de bogat, o coamă voluminoasă de extensii mov legate cu un fel de fir auriu între ele, care atrăgea lumina neonului. — Judee! Judy! Tu ești? Entuziasmată, îmi făcea cu mâna. M-am prefăcut că nu o aud. — Judy! Uită-te încoace! Lumea se uita la ea. Fata venise periculos de aproape de linia galbenă de siguranță. — Sunt eu, Leanne! — Te strigă prietena ta, a spus femeia de lângă mine, săritoare. — Ne vedem sus într-un minut! Nu mai auzeam prea des voci ca a ei. Nu mă așteptasem să o mai aud vreodată pe a ei. Era clar că nu avea să renunțe, iar metroul nu dădea semne că ar apărea, așa că mi-am aranjat servieta de piele pe umăr și mi-am făcut loc prin mulțime. Mă aștepta pe pasarela dintre peroane. — Bună! Mi s-a părut mie că ești tu! — Bună, Leanne, am încercat să răspund delicat. S-a împiedicat făcând ultimii pași spre mine și și-a aruncat brațele în jurul meu de parcă eram sora pe care nu o mai văzuse de mult. — Uită-te la tine! O profesionistă. Nu știam că locuiești în Londra! Nu i-am spus că asta se întâmpla probabil din cauză că nu mai vorbisem cu ea de un deceniu. Prietenii de pe Facebook nu prea erau genul meu și nici nu voiam să mi se aducă vreodată aminte de unde plecasem. Apoi m-am simțit ca ultima nemernică. — Arăți grozav, Leanne. Îmi place părul tău. — De fapt, nu mi se mai spune Leanne. Acum sunt Mercedes. — Mercedes?! Ce… frumos. Mie, de obicei, mi se spune Judith. Sună mai matur. — Ei, da, uită-te la noi, nu? Suntem mature. Nu cred că știam, atunci, cum era să fii așa. Mă întreb dacă ea știa. — Auzi, mai am o oră până încep serviciul. „Serviciu.” Vrei să bem ceva? Să mai stăm de vorbă? Aș fi putut spune că eram ocupată, că mă grăbeam, să-i iau numărul de telefon de parcă aș fi avut de gând să o sun. Dar unde trebuia să mă grăbesc? Și era ceva în vocea ei, ciudat de confortabil și de familiar, care m-a făcut să mă simt singură, dar și liniștită în același timp. Mai aveam doar două bancnote de douăzeci de lire, și mai erau trei zile până la salariu. Totuși, poate ieșea ceva de aici. — Sigur, am răspuns. Fac eu cinste. Hai să mergem la Ritz. Două cocktailuri cu șampanie la barul „Rivoli”, treizeci și opt de lire. Mai aveam douăsprezece pe cardul Oyster și două în buzunar. Nu voi mânca prea mult până la sfârșitul săptămânii. Probabil că era o prostie să fac pe grozava, dar uneori trebuie să ai o atitudine sfidătoare. Leanne – Mercedes – amestecă entuziasmată cu o unghie fuchsia falsă prin lichiorul de cireșe amare și sorbi bucuroasă. — Foarte bun, mulțumesc. Deși eu acum prefer Roederer. Învățătură de minte să nu mai arunc cu banii. — Lucrez în apropiere, i-am spus. În domeniul artei. La o casă de licitații. Mă ocup de Vechii Maeștri. De fapt, nu era așa, dar nu cred că Leanne știa diferența între un Rubens și un Rembrandt. — Elegant, a răspuns ea. Părea plictisită și se juca cu umbreluța din pahar. Mă întrebam dacă regretă că mă strigase, dar, în loc să mă enervez, am avut jalnica senzație că vreau să îi fac pe plac. — Așa pare, dar salariul este de mizerie, i-am șoptit, simțind lichiorul și zahărul cum îmi ajungeau în sânge. De obicei, sunt lefteră. „Mercedes” mi-a spus că era de vreun an în Londra și lucra într-un bar de noapte din St. James. — Este un loc stilat, dar plin de aceiași nemernici. Nimic dubios, adăugă în grabă. Este doar un bar. Dar bacșișurile sunt fabuloase. Mi-a spus că ar câștiga două mii pe săptămână. — Dar te îngrași, a zis întristată, împungându-și cu degetul burta aproape invizibilă. De la atâta băutură. Măcar nu trebuie să plătim noi. Olly spune că putem să o vărsăm la plante, dacă trebuie. — Olly? — Proprietarul. Eh, ar trebui să vii pe acolo cândva, Judy. Ai putea lucra în tura de noapte. Olly caută mereu fete. Mai vrei unul? La masa de lângă noi se așezase un cuplu mai în vârstă, îmbrăcați elegant, care se duceau probabil la Operă. Femeia aruncă o privire critică spre picioarele bronzate artificial ale lui Mercedes și spre decolteul ei plin de sclipici. Mercedes s-a întors cu scaunul, și-a desfăcut și și-a apropiat încet picioarele, arătându-mi mie și bietului bătrân chiloțeii tanga din dantelă neagră, în tot acest timp privind-o în ochi pe femeie. Nu mai era cazul să ne întrebăm dacă avea cineva vreo problemă. — Cum ziceam, te distrezi, a continuat ea când femeia și-a mutat privirea în meniu, roșie la față. Fetele sunt de peste tot. Ai putea să arăți criminal, dacă te-ai aranja un pic. Hai. M-am uitat în jos, la costumul meu Sandro din stofă neagră. Sacou cambrat, fustă scurtă, lejeră și plisată. Trebuie să arate în mod intenționat cochet, profesionist, cu un aer boem, sau cel puțin asta îmi spusesem când cususem tivurile pentru a nu-știu-câta-oară, dar, pe lângă Mercedes, arătam ca o cioară deprimată. — Acum? — Da, de ce nu? Am o grămadă de chestii în geantă. — Nu știu ce să spun, Leanne. — Mercedes. — Scuze. — Hai, poți purta bluza mea din dantelă. O să arate beton pe sânii tăi. Sau ai vreo întâlnire? — Nu, am răspuns, lăsând capul pe spate pentru a bea ultimele picături de șampanie și angostura[3]. Nu, nu am nicio întâlnire.   [1] Corp de balet – în limba franceză, în original (n.red.).   [2] Ulei parfumat, obținut prin macerarea petalelor de gardenie în ulei de cocos. Se folosește pentru hidratarea (și parfumarea) pielii sau pentru masaj în vederea relaxării mușchilor tensionați. (n.red.).   [3] Bitter concentrat, folosit pentru aromarea cocktailurilor. (n.red.).  

CAPITOLUL IV   Autorul părăseşte Laputa. Este dus în Balnibarbi. Soseşte în capitală. O descriere a capitalei şi a ţinutului înconjurător. Primirea ospitalieră de care se bucură autorul din partea unui înalt dregător. Convorbirea lui cu dregătorul.   Departe de mine gândul de a spune că am fost prost tratat pe insula aceasta. Totuşi, trebuie să mărturisesc, mă socoteam neglijat ba, într-o oarecare măsură, chiar dispreţuit. Nici monarhul şi nici ceilalţi nu păreau să manifeste vreun interes faţă de altceva în afară de matematică şi muzică, domenii în care eu le eram mult inferior şi, din această pricină, băgat foarte puţin în seamă. Pe de altă parte, după ce am văzut toate ciudăţeniile insulei, ardeam de dorinţa de a o părăsi, căci oamenii aceia mă plictiseau de moarte. E adevărat că erau neîntrecuţi în două domenii, faţă de care am mare respect şi în care n-aş putea spune că nu mă pricep chiar de loc; dar erau atât de absorbiţi în meditaţiile lor, că n-am întâlnit niciodată tovarăşi mai plictisitori. În timpul celor două luni cât am stat acolo, am discutat numai cu femeile, cu negustorii, cu pocnitorii şi cu pajii de la curte, ceea ce, până la urmă, m-a coborât şi mai mult în ochii lor. Totuşi, aceştia au fost singurii de la care am putut primi răspunsuri ca lumea. În urma unui studiu stăruitor, începusem să le cunosc destul de bine limba, dar cum nu mă mai puteam împăca cu gândul să fiu prizonier într-o insulă unde mi se dădea atât de puţină atenţie, m-am hotărât s-o părăsesc cu primul prilej. La curte se afla un mare dregător, înrudit îndeaproape cu regele, şi datorită acestui singur motiv, era privit cu respect, deşi toţi, în sinea lor, îl socoteau persoana cea mai ignorantă şi mai stupidă din Laputa. Adusese mai multe servicii coroanei şi era un om înzestrat de la natură, cultivat, integru şi cinstit; dar avea o ureche atât de nemuzicală, încât răuvoitorii lui spuneau că adeseori bătea greşit măsura, iar pe de altă parte profesorii săi numai cu mare greutate reuşiseră să-l înveţe cum se demonstrează cele mai uşoare teoreme în matematică. Dregătorul acesta mi-a arătat întotdeauna multă bunăvoinţă, mi-a făcut adesea cinstea de a mă vizita, a ţinut să-l informez despre cele ce se întâmplă în Europa, despre legile, obiceiurile şi învăţătura diferitelor, ţări pe unde călătorisem. Mă asculta întotdeauna cu multă luare-aminte şi făcea remarci foarte înţelepte cu privire la tot ce spuneam. Doi pocnitori îl însoţeau întotdeauna, dar el nu recurgea la ajutorul lor decât la curte şi în timpul vizitelor oficiale; când eram numai noi doi le poruncea să se retragă. L-am rugat stăruitor pe acest ilustru personaj să intervină pentru mine pe lângă Majestatea Sa, ca să-mi dea voie să plec, lucru la care monarhul a consimţit cu părere de rău, după cum a binevoit să-mi spună. Adevărul este că-mi făcuse mai multe propuneri, foarte avantajoase, pe care, totuşi, le-am refuzat, exprimându-mi toată recunoştinţa. La 16 februarie, mi-am luat rămas bun de la Majestatea Sa şi de la toţi curtenii. Regele mi-a făcut un dar în valoare de două sute de lire engleze, iar protectorul meu, ruda lui, un altul la fel, împreună cu o scrisoare de recomandaţie către un prieten al său din Lagado, capitala ţării. Cum insula plutea tocmai atunci deasupra unui munte, la vreo două mile de capitală, am fost coborât din galeria inferioară în acelaşi chip în care fusesem ridicat. Continentul, adică ţinuturile aflate sub stăpânirea monarhului de pe insula zburătoare, este cunoscut sub numele general de Balnibarbi, iar capitala, după cum am, mai amintit, se numeşte Lagado. Nu mică mi-a fost mulţumirea când m-am văzut din nou cu picioarele pe pământ solid. M-am îndreptat liniştit spre oraş, fiind îmbrăcat ca oricare din locuitori şi cunoscând îndeajuns limba pentru a putea sta de vorbă cu ei. Am găsit curând casa persoanei căreia îi fusesem recomandat; ajuns aici, mi-am prezentat scrisoarea de recomandaţie a prietenului meu, dregătorul de pe insulă, şi am fost primit cu multă bunăvoinţă. Acest înalt dregător, pe nume Munodi, m-a găzduit chiar în casa lui unde am locuit tot timpul petrecut în ţara aceea, bucurându-mă de o primire prietenească. A doua zi dimineaţă după sosirea mea, el m-a dus cu trăsura să-mi arate oraşul care era cam jumătate din Londra, casele însă aveau o construcţie ciudată şi cele mai multe se aflau într-o stare de plâns. Trecătorii umblau grăbiţi, mai toţi în zdrenţe, şi aveau o înfăţişare de fiinţe înnebunite, privind mereu ţintă. Am ieşit prin una din porţile oraşului şi am mers vreo trei mile pe câmp, unde am văzut o mulţime de oameni lucrând pământul cu fel de fel de unelte, dar nu am fost în stare să ghicesc ce anume făceau. Nicăieri nu am zărit un fir de grâu sau de iarbă, cu toate că pământul părea foarte bun. Nu m-am putut opri să nu mă minunez în faţa unor astfel de ciudăţenii, care mă întâmpinau la tot pasul, atât în oraş, cât şi în afara lui. În cele din urmă, am îndrăznit să-l rog pe însoţitorul meu să binevoiască să-mi explice care era rostul strădaniilor şi frământărilor acestor oameni, în oraş şi pe ogoare, deoarece eu nu văzusem roadele activităţii lor. Ba dimpotrivă, nicicând nu-mi fusese dat să văd un pământ mai prost lucrat, case mai prost construite şi mai dărăpănate şi un popor a cărui înfăţişare şi îmbrăcăminte să trădeze atâta mizerie şi lipsuri. Munodi era de neam mare şi fusese câţiva ani guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de miniştri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere. Totuşi, regele îl trata cu bunăvoinţă ca pe un om plin de intenţii bune, dar cu o inteligenţă mărginită şi vrednică de dispreţ. Auzindu-mă criticând făţiş ţara şi locuitorii acestei ţări, se mulţumi să-mi răspundă că nu am stat îndeajuns de mult printre ei ca să-mi formez o părere, că diferitele popoare ale lumii au obiceiuri diferite, precum şi altele de felul acesta. Când ne-am înapoiat însă la palatul său, el m-a întrebat cum îmi place clădirea, ce lucruri fără rost am observat şi ce mă supără în îmbrăcămintea sau înfăţişarea servitorilor săi. Putea pune fără teamă asemenea întrebări, deoarece totul în jurul lui era minunat, bine orânduit şi cuviincios. I-am răspuns că înţelepciunea, rangul şi averea Excelenţei Sale l-au ferit de cusururile pe care prostia şi sărăcia crâncenă le zămislesc în ceilalţi. El mi-a spus că dacă l-aş însoţi la conacul său de la ţară, la vreo douăzeci de mile de oraş, unde se afla şi moşia lui, am avea acolo mai mult răgaz pentru a discuta aceste probleme. I-am răspuns Excelenţei Sale că-i stau întru totul la dispoziţie şi, fără să mai zăbovim, am plecat a doua zi dimineaţă. În timpul călătoriei noastre, el mi-a atras atenţia asupra, diferitelor metode folosite de fermieri pentru cultivarea pământului, metode care mie mi s-au părut cu totul de neînţeles, deoarece, în afară de câteva petice de pământ, foarte puţine la număr, nu am reuşit să descopăr nicăieri un singur spic de grâu sau măcar un fir de iarbă. Dar după trei ore de mers, peisajul se schimbă cu desăvîrşire; ajunsesem într-un ţinut încântător. Căsuţe ţărăneşti, construite cu grijă şi aşezate la o mică distanţă unele de altele, vii, ţarini şi livezi îngrădite. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată privelişte mai fermecătoare. Excelenţa Sa, băgând de seamă că m-am luminat la faţă, îmi spuse, cu un oftat, că de-acolo începe moşia lui, iar priveliştea ne va întovărăşi până vom ajunge la conac. Îmi mai spuse că cei din ţara sa îl batjocoresc şi-l dispreţuiesc din pricină că nu se pricepe să-şi conducă treburile gospodăriei, fiind un prost exemplu pentru popor. Totuşi exemplul lui e imitat de foarte puţini, doar de câţiva oameni bătrâni, îndărătnici şi ramoliţi ca el. În cele din urmă am ajuns la conac, o clădire cu adevărat impresionantă, construită după cele mai desăvârşite reguli ale arhitecturii. Fântânile, grădinile, aleile, cărările şi boschetele erau toate aranjate cu mult gust şi pricepere. Nu mai conteneam cu laudele, dar Excelenţa Sa nici nu mă luă în seamă, până după cină, când, între patru ochi, îmi spuse cu glas plin de tristeţe că va trebui să-şi dărâme conacul şi casa de la oraş, pentru a le reclădi după moda zilei; de asemenea va fi nevoit să-şi distrugă toate plantaţiile şi să facă altele luând pildă de la ceilalţi, ba mai mult, să-şi povăţuiască şi arendaşii să facă acelaşi lucru, de nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudăţenii, prefăcut, prost şi capricios, riscând să-l supere şi mai mult pe rege. Nu uită să adauge că uimirea ce mă cuprinsese va înceta sau va scădea simţitor când îmi va da unele amănunte despre care, pesemne, nu auzisem niciodată vorbindu-se la curte, întrucât cei de acolo erau prea absorbiţi de propriile lor speculaţii ca să se mai preocupe de cele ce se petreceau jos pe pământ. Pe scurt, iată ce mi-a spus: cu vreo patruzeci de ani în urmă, câteva persoane au plecat în Laputa, fie cu treburi, fie să se plimbe. După o şedere de cinci luni acolo, s-au întors, cu oarecare cunoştinţe de matematică, un fel de spoială mai degrabă, însă plini de fumuri dobândite în regiunile acelea aeriene. La întoarcere, acestor persoane a început să nu le mai placă felul în care erau conduse treburile ţării aici jos, şi s-au apucat să făurească planuri pentru a îndruma artele, ştiinţa, studiul limbilor şi tehnica pe un nou făgaş. În acest scop, ei au căpătat îngăduinţa de a înfiinţa în Lagado o academie a inventatorilor. Această stare de spirit a influenţat atât de mult poporul, că nu mai există oraş, cât de cât însemnat, care să nu aibă o astfel de academie. În aceste instituţii de învăţământ, profesorii născocesc noi reguli şi metode în domeniul agriculturii şi arhitecturii, precum şi noi unelte pentru toate meşteşugurile. Cu ajutorul acestora, spun ei, un singur om va putea îndeplini munca a zece oameni, iar un palat va putea fi construit într-o săptămână, din materiale atât de trainice, încât să dureze o veşnicie fără a avea nevoie de reparaţii. Toate roadele pământului se vor coace în anotimpurile pe care le vom socoti noi potrivite şi vor spori însutit faţă de prezent; ca să nu mai vorbim şi de alte nenumărate planuri măreţe. Singurul neajuns este că nici unul din aceste proiecte n-a fost dus încă la bun sfârşit; iar deocamdată, întreaga ţară se află într-o stare de plâns, casele se năruie, iar poporul e lipsit de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea, în loc să-i descurajeze, i-au îndârjit şi mai mult; ei vor cu orice preţ să-şi ducă planurile la îndeplinire, îmboldiţi fiind în egală măsură când de nădejde, când de desperare. În ceea ce-l privea pe el, nefiind un spirit întreprinzător, era mulţumit să rămână la vechile obiceiuri, să trăiască în casele construite de strămoşii lui şi să se descurce în viaţă fără ajutorul vreunei înnoiri, întocmai ca şi străbunii săi. Alte câteva persoane cu vază şi câţiva nobili făcuseră la fel, dar erau priviţi cu dispreţ şi rea voinţă, ca duşmani ai artei, ca oameni ignoranţi şi cetăţeni netrebnici, care puneau buna lor stare şi lenea mai presus de progresul general al ţării. Excelenţa Sa adăugă că n-o să-mi mai dea şi alte amănunte ca să nu-mi strice plăcerea pe care aveam s-o încerc cu siguranţă vizitând marea academie, unde mă sfătui să mă duc neapărat. Mă rugă doar să-mi arunc privirea asupra unei clădiri ce zăcea în ruină, pe o coastă de munte, cam la trei mile de noi. El îmi istorisi următoarele: la vreo jumătate de milă de conac, Excelenţa Sa avusese o moară, pusă în mişcare de apele bogate ale râului ce trecea pe acolo. Moara îndestula nevoile casei şi era de ajutor şi multora din arendaşii săi.  Cu vreo şapte ani în urmă, o delegaţie de inventatori veniră la el ca să-i propună să dărâme moara şi să construiască alta pe coasta muntelui. Sus, pe creastă urma să fie săpat un rezervor de apă, iar apa adusă prin ţevi cu ajutorul maşinilor ca să alimenteze moara. Ei susţineau că vântul şi aerul înălţimilor vor învolbura apele, iar şuvoiul coborând năvalnic pe povârniş va învârti roata morii numai cu jumătate din cantitatea de apă a unui râu care curge la şes. Excelenţa Sa adăugă că întrucât în vremea aceea nu era prea bine văzut la curte, iar mulţi dintre prietenii lui stăruiră să accepte o astfel de propunere, n-a mai avut încotro. Şi după doi ani de zile, în care timp a plătit o sută de oameni, proiectul a dat greş, iar inginerii şi-au luat tălpăşiţa aruncând toată vina în spinarea lui; şi de atunci îşi bat mereu joc de el; ba mai mult, îi îndeamnă şi pe alţii să repete experienţa, asigurându-i de succes şi dezamăgindu-i apoi întocmai ca şi pe el. Peste câteva zile ne-am înapoiat în oraş, iar Excelenţa Sa, întrucât nu era văzut cu ochi buni la academie, n-a vrut să mă însoţească, recomandându-mă unui prieten al său care urma să mă conducă acolo. A binevoit să mă prezinte acestui prieten ca pe un mare admirator de proiecte, ca pe un om foarte curios şi credul, ceea ce, de fapt, era în parte adevărat, deoarece în tinereţea mea fusesem şi eu un făuritor de planuri.   CAPITOLUL V   Autorul capătă permisiunea de a vizita marea academie din Lagado. Descrierea pe larg a academiei. Preocupările profesorilor de acolo.   Întrucât îmi închipui că cititorii mei ar dori să cunoască amănunte despre academia din Laputa, voi trece acum la descrierea ei. Academia nu este alcătuită dintr-o singură clădire, ci din mai multe construcţii, aşezate una lângă alta de ambele părţi ale unei străzi, care, fiind lăsate în părăsire, fuseseră cumpărate şi folosite în acest scop. Am fost foarte bine primit de către preşedinte şi am vizitat academia timp de mai multe zile. În fiecare cameră se află. unul sau mai mulţi inventatori, şi cred că nu erau mai puţin de cinci sute de încăperi. Primul academician pe care l-am văzut era un om uscăţiv, cu mâinile şi faţa murdare de funingine, cu părul lung şi barba mare, nepieptănate şi pîrlite pe alocurea. Hainele, cămaşa şi pielea aveau aceeaşi culoare. De opt ani de zile învăţatul acesta lucra la un proiect de extragere a razelor de soare din castraveţi. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre şi reci. El mi-a spus că peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru grădinile guvernatorului, la un preţ convenabil; dar mi se plânse că nu prea are bani şi mă rugă să-i dau ceva ca o încurajare a ingeniozităţii lui, mai ales că în anul acela castraveţii erau foarte scumpi. I-am făcut un mic cadou, întrucât gazda mea avusese grijă să-mi dea bani, cunoscând prea bine obiceiul acestor savanţi de a cerşi de la toţi cei care veneau să-i vadă. Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit uşa să ies mai repede, neputînd îndura duhoarea. Însoţitorul meu a stăruit totuşi să intru, implorându-mă la ureche să nu le aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată uşor; de aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi cercetător al academiei. Faţa şi barba lui erau galbene, iar mâinile şi hainele pline de murdărie. Când i-am fost prezentat m-a îmbrăţişat cu căldură, un compliment de care m-aş fi lipsit bucuros. De când venise în academie, singura lui îndeletnicire fusese de a transforma excrementele omeneşti în hrana din care proveniseră, separând elementele, îndepărtând culoarea pe care le-o dă fierea, făcând să dispară mirosul şi înlăturând saliva. Oraşul îi trimitea în fiecare săptămână un vas cam de mărimea unui butoi de Bristol, plin de excremente. Am văzut, de asemenea, un alt învăţat care căuta să prefacă gheaţa în praf de puşcă şi care ne-a arătat un tratat, alcătuit de el, cu privire la maleabilitatea focului, tratat ce avea de gând să-l publice. Am mai văzut un arhitect ingenios care născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat amintind de procedeele asemănătoare ale celor două insecte înţelepte albina şi păianjenul. Se mai afla acolo un orb din naştere, înconjurat de mai mulţi ucenici, orbi ca şi el. Sarcina lor era de a amesteca, culori pentru pictori, profesorul lor învăţându-i cum să le distingă prin pipăit şi miros. Am avut însă nenorocul de a-i găsi într-o perioadă în care lecţiile lor nu erau la înălţimea cuvenită; de altfel, chiar profesorul se întâmpla să greşească mereu. Oricum, acest artist este foarte încurajat şi stimat de întreaga obşte. Într-o altă încăpere, am avut plăcerea să fac cunoştinţa unui inventator care descoperise un nou mijloc de a ara pământul cu ajutorul porcilor, scăpându-i în felul acesta pe ţărani de trudă, precum şi de grija vitelor şi a plugului. Metoda e următoarea: pe un pogon de pământ, îngropi la o distanţă de şase incii şi la o adâncime de opt o cantitate de ghindă, curmale, castane şi alte fructe sau legume după care animalele astea se dau în vânt; aduci apoi şase sute de porci sau chiar mai mulţi; în câteva zile, ei vor râma tot pământul în căutarea hranei şi-l vor face numai bun pentru semănat, îngrăşându-l totodată cu excrementele lor. E drept că experienţa a dovedit că bătaia de cap şi cheltuielile sunt foarte mari, iar recolta obţinută este slabă sau inexistentă. Nu încape totuşi îndoială că născocirea aceasta poate fi mult îmbunătăţită. M-am dus într-o altă cameră al cărei tavan şi pereţi erau numai fire de păianjen, cu excepţia unui coridor foarte îngust pe unde intra şi ieşea cercetătorul. Când să intru, el îmi strigă să umblu binişor să nu-i stric pânzele. Savantul acesta se plângea de „greşeala fatală" în care de atâta timp stăruie omenirea folosind viermi de mătase, în vreme ce are la îndemână un număr atât de mare de insecte domestice, care le întrec cu mult pe cele dinţii, deoarece se pricep să toarcă şi să ţeasă. În continuare, el susţinea că întrebuinţarea păianjenilor în locul viermilor de mătase ar scuti toate cheltuielile legate de vopsitul mătăsurilor, lucru de care m-am convins pe deplin când mi-a arătat nenumărate muşte foarte frumos colorate cu care îşi hrănea păianjenii, asigurându-ne că aceste muşte le vor împrumuta firelor culoarea, şi cum pe lume sunt muşte de toate culorile, spera să mulţumească toate gusturile de îndată ce va putea găsi o hrană potrivită pentru aceste insecte - anumite răşini, uleiuri şi alte materii lipicioase care să dea tărie firului. Am văzut un astronom preocupat să aşeze un cadran solar în vârful moriştii de vânt de pe acoperişul primăriei şi încercând să potrivească mişcările anuale şi diurne ale pământului şi ale soarelui în aşa fel, încât să corespundă şi să coincidă cu toate schimbările întâmplătoare ale vântului. Cum mă plângeam de o uşoară durere de stomac, însoţitorul meu m-a condus într-o cameră unde lucra un medic vestit pentru vindecarea unor astfel de boli, prin operaţiuni contrare executate cu acelaşi instrument. Avea nişte foaie mari terminate printr-o ţeava lungă şi subţire de fildeş pe care o introducea la opt incii adâncime în anusul pacientului: trăgând vânturile în foaie, afirma că intestinele rămân netede ca o băşică uscată. Când însă boala se manifesta măi violent, el introducea ţeava şi mai adânc, iar foalele fiind umplute cu aer, îl pompa în corpul pacientului; apoi scotea instrumentul ca să-l umple iar, apăsând puternic orificiul şezutului cu degetul mare. Repetând operaţia de trei, patru ori, aerul ieşea afară, scoţând cu sine şi vânturile otrăvitoare (cum se întâmplă cu apa într-o pompă) şi pacientul se însănătoşea. L-am văzut încercând amândouă metodele asupra unui câine, dar nu am observat nici un efect în urma celei dintâi. În schimb, la cea de a doua, animalul era cât pe ce să plesnească, descărcîndu-se într-un chip atât de năprasnic, încât eu şi însoţitorul meu de-abia am putut rezista. Câinele muri pe loc, iar noi l-am lăsat pe doctor căznindu-se să-l readucă la viaţă cu ajutorul aceluiaşi procedeu. Am mai vizitat multe alte încăperi, dar cum doresc să fiu scurt, nu-l voi plictisi pe cititor cu toate ciudăţeniile la care am fost martor. Până acum văzusem numai o parte a academiei, cealaltă fiind rezervată teoreticienilor, despre care voi spune câte ceva după ce voi fi amintit încă un personaj ilustru, cunoscut sub numele de „artistul universal". Acesta mi-a spus că de treizeci de ani cugetă întruna la îmbunătăţirea vieţii omeneşti. Avea la dispoziţia sa două camere încăpătoare, pline cu fel de fel de obiecte ciudate, şi cincizeci de oameni care lucrau pentru el. Unii condensau aerul, transformându-l într-o substanţă uscată şi tangibilă, extrăgând azotul şi lăsând particulele apoase sau fluide să se evapore; alţii înmuiau marmura spre a face din ea perne şi perniţe pentru ace; alţii pietrificau copitele unui cal viu, pentru a nu mai fi nevoie să-l potcovească. Artistul însuşi era în clipa aceea preocupat de două măreţe planuri; primul, să însămânţeze pământul cu pleavă care, după cum afirma el, conţinea adevărata putere germinativă (omul şi-a întărit spusele prin mai multe experienţe pe care însă nu am fost îndeajuns de ager ca să le înţeleg); celălalt, să împiedice creşterea lânii pe doi miei, cu ajutorul unei compoziţii de uleiuri minerale şi vegetale aplicate pe piele; el nădăjduia ca într-un timp foarte scurt să răspândească soiul acesta de oi fără lână pe întreg cuprinsul ţării. Am străbătut o alee spre cealaltă parte a academiei unde, după cum am mai spus, locuiau teoreticienii. Primul profesor pe care l-am văzut stătea într-o cameră foarte încăpătoare, înconjurat de vreo patruzeci de elevi. După ce ne-am salutat, băgând de seamă că mă uit nedumerit la un fel de cadru care ocupa cea mai mare parte din lungimea şi lăţimea camerei, mi-a spus că s-ar putea să fiu surprins văzându-l preocupat de un proiect pentru perfecţionarea cunoştinţelor speculative, cu ajutorul unor operaţii practice şi mecanice. În curând însă lumea îşi va da seama de utilitatea acestui proiect; şi-l măgulea gândul că o idee mai nobilă şi mai înaltă n-a trecut nicicând prin mintea vreunui muritor. Toată lumea ştie cât de anevoioasă este metoda obişnuită prin care poţi ajunge să-ţi însuşeşti arta şi ştiinţa; pe câtă vreme, cu ajutorul născocirii sale, omul cel mai neştiutor va putea, cu minimum de cheltuială şi de efort fizic, să scrie cărţi de filozofie, poezii, tratate de politică, de drept, cărţi de matematică şi de teologie, fără să fie neapărat un geniu şi fără să aibă nevoie de studii speciale. M-a dus apoi lângă cadru, în jurul căruia stăteau înşiraţi elevii. Aşezat în mijlocul camerei, cadrul avea douăzeci de picioare pătrate. Suprafaţa lui era alcătuită din mai multe bucăţele de lemn semănând cu nişte zaruri, dintre care unele mai mari, altele mai mici. Fire subţiri de sârmă le legau între ele. Pe suprafaţa fiecărei bucăţele de lemn se afla lipită o hârtie, iar pe aceste hârtii erau scrise toate cuvintele din limba lor, la diferite moduri, timpuri şi declinări, însă fără a urmări o ordine anumită. Profesorul m-a rugat să fiu atent, deoarece avea de gând să-şi pună în funcţie maşina. La comanda lui, fiecare elev puse mâna pe unul din cele patruzeci de mânere de fier fixate de jur împrejurul cadrului şi, învârtindu-le toţi odată, ordinea cuvintelor se schimbă cu desăvîrşire. Apoi el spuse la treizeci şi şase de elevi să citească încet diferitele rânduri care apăreau pe cadru. Când găseau trei sau patru cuvinte alăturate ce ar fi putut face parte dintr-o propoziţie, ei le dictau celorlalţi patru băieţi care îndeplineau rolul de scribi. Operaţia aceasta fu repetată de vreo trei, patru ori. Şi de fiecare dată, mulţumită construcţiei cadrului, cuvintele îşi schimbau locul pe măsură ce cuburile de lemn se răsturnau. Timp de şase ore pe zi elevii îndeplineau această muncă, şi profesorul mi-a arătat mai multe volume conţinând fragmente de propoziţii astfel alcătuite, pe care avea de gând să le pună cap la cap, iar din acest bogat material să ofere lumii o enciclopedie completă a tuturor artelor şi ştiinţelor. Îmi mai spuse că sistemul acesta ar putea fi îmbunătăţit şi timpul de învăţătură scurtat, dacă oamenii ar strânge un fond pentru fabricarea şi folosirea a cinci sute de cadre în Lagado, obligându-i şi pe directorii instituţiilor să-şi dea obolul cu colecţiile lor. El m-a încredinţat că această născocire îi absorbise toate gândurile încă din tinereţe, că acest cadru cuprindea toate cuvintele din limba lor, pe care el le introdusese în urma unui calcul strict al proporţiei dintre numărul substantivelor, verbelor şi al celorlalte părţi de vorbire, aflate în cărţi. Am mulţumit plin de umilinţă acestui mare om pentru bunăvoinţa de a-mi fi împărtăşit atâtea lucruri şi i-am făgăduit că dacă vreodată voi avea norocul să mă întorc în patria mea, îi voi face dreptate ca unic inventator al acestei minunate maşini, a cărei formă şi alcătuire i-am cerut voie să le schiţez pe hârtie. I-am spus că deşi în Europa învăţaţii practică obiceiul de a-şi fura invenţiile unul altuia, ceea ce aruncă întotdeauna o umbră de îndoială asupra adevăratului inventator, voi avea grijă ca întreaga cinste să-i revină în întregime numai lui. Ne-am dus apoi la şcoala de limbi, unde trei profesori se consultau cu privire la perfecţionarea limbii vorbite în ţara lor. Primul proiect propunea să se scurteze vorbirea, reducând polisilabele la una singură şi renunţând la verbe şi la participii, căci, de fapt, toate lucrurile care 'se pot imagina nu sunt decât substantive.  Celălalt proiect propunea, pur şi simplu, desfiinţarea tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşorează într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne grăbeşte sfârşitul. Ori cum cuvintele nu sunt decât „nume ale lucrurilor", "ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face înţeleşi". Această născocire ar fi fost cu siguranţă aplicată, spre a uşura viaţa şi a ocroti sănătatea supuşilor, dacă femeile, în înţelegere cu oamenii de rând şi cu cei neînvăţaţi, nu ar fi ameninţat că se vor răscula în cazul când nu li se va mai da voie să vorbească prelimba lor, aşa cum au pomenit din moşi strămoşi; ceea ce arată cât de înverşunaţi duşmani ai învăţăturii sunt oamenii de rând. Cu toate acestea, mulţi învăţaţi şi înţelepţi se folosesc de noua metodă de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă care are un singur neajuns, şi anume acela că atunci când cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă şi variată în aspectele ei, e nevoit să poarte în spate o legătură mult prea mare, afară doar dacă îşi poate îngădui să umble cu câţiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat să văd doi din aceşti înţelepţi aproape striviţi sub greutatea poverilor lor, de ziceai că sunt nişte boccegii de-ai noştri. Când se întâlneau pe stradă, îşi puneau jos povara, deschideau sacii şi discutau ceasuri în şir; apoi îşi vârau lucruşoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-şi ia sacul la spinare şi-şi vedeau de drum. Când e vorba însă de conversaţii mai scurte, un om îşi poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub braţ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de minune. De aceea, încăperea unde îşi dau întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e ticsită cu fel de fel de lucruri aşezate la îndemâna oricui spre a înlesni atari convorbiri iscusite. Născocirea mai are şi un alt mare avantaj şi anume acela că ea poate sluji ca limbă universală, înţeleasă de toate popoarele civilizate, ale căror bunuri şi unelte sunt îndeobşte aceleaşi sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că întrebuinţarea lor poate fi înţeleasă cu uşurinţă. În felul acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau cu miniştri străini, ale căror limbi nu le cunosc. Am vizitat şi şcoala de matematică, unde profesorul le preda elevilor după o metodă pe care noi, cei din Europa, cu greu ne-am putea-o închipui. Fiecare problemă şi demonstraţie era scrisă pe o azimă, cu cerneală făcută din tinctură cefalică. Şcolarul trebuia să înghită azima pe stomacul gol şi în următoarele trei zile să nu mănânce nimic, decât pâine şi apă. Pe măsură ce azima era mistuită, tinctura i se urca la creier, ducând şi problema cu sine. Deocamdată, succesul acestei metode nu dăduse rezultatele dorite, în parte datorită unei erori în quantum satis sau în compoziţia dozelor, parte, din pricina ticăloşiei şcolarilor cărora acest hap li se pare atât de greţos, încât de obicei se furişează binişor afară şi-l varsă înainte de a-şi face efectul; în afară de asta, nici nu sunt în stare să rabde de foame atâtea zile.      

Capitolul VI   Cam în acea epocă, un ziarist new-yorkez tânăr şi ambiţios sună într-o zi la uşa lui Gatsby şi-l întrebă dacă are ceva de spus. — Ceva de spus despre ce? se interesă Gatsby cu politeţe. — Despre..., o declaraţie despre orice aţi dori să spuneţi ceva.   După vreo cinci minute de conversaţie cam confuză, reieşi că tânărul auzise numele lui Gatsby citat în redacţia sa, în legătură cu o chestiune pe care fie că nu vroia s-o dezvăluie, fie că n-o întelesese prea bine. Se nimerise ca atunci să fie ziua lui liberă şi, cu un lăudabil spirit de iniţiativă, se grăbisc să vină „să vadă". Reporterul procedase la întâmplare, şi totuşi instinctul nu-l înşelase. Notorietatea legată de numele lui Gatsby, la răspândirea căreia contribuiseră sutele de oameni ce-i acceptaseră ospitalitatea, devenind fiecare din ei, prin aceasta – credeau ei – o autoritate în ce priveşte trecutul său, crescuse în cursul verii până ajunsese aproape un subiect de senzaţie pentru presă. În legătură cu numele său se pomeneau acum legende crescute din fapte reale, cum ar fi fost proiectul pentru o conductă subterană spre Canada, şi circula cu persistenţă o versiune potrivit căreia el nici n-ar locui într-o casă, ci pe o navă care arăta exact ca o casă şi care se mişca misterios în sus şi-n jos de-a lungul coastei Long Island-ului. Şi nu s-ar fi putut spune de ce, dar asemenea născociri constituiau surse de satisfacţie pentru James Gatz din Dakota de Nord.   James Gatz – acesta era în realitate, sau cel puţin din punct de vedere legal, numele său. Şi-l schimbase la vârsta de 17 ani, şi anume în momentul care marcase începutul carierei sale, adică atunci când văzuse iahtul lui Dan Cody aruncând ancora într-unul din locurile cele mai primejdioase din apropierea ţărmurilor Lacului Superior. James Gatz era cel care hoinărea în după-amiaza aceea pe plajă într-un jerseu verde zdrenţuit şi cu o pereche de pantaloni de pânză de cort, însă o clipă mai târziu Jay Gatsby era cel care împrumutase o barcă cu vâsle, se îndreptase spre iaht şi-l informase pe Cody că în locul unde ancorase se expunea să fie surprins de vânt şi răsturnat sau sfărămat de stânci în mai puţin de jumătate de ceas.   Cred că se gândise la numele acesta cu mult înainte de acea clipă. Părinţii săi erau nişte fermieri rătăcitori şi ghinionişti – în imaginaţia sa, nici nu-i acceptase vreodată ca părinţi. Adevărul este că Jay Gatsby din West Egg, Long Island, izvorâse dintr-o concepţie platonică despre sine însuşi. Era un copil al Domnului – expresie care, în ipoteza că vrea să spună ceva, însemna exact asta – şi trebuia să se îndeletnicească mai ales cu afacerile părintelui său, să se pună în slujba unei entităţi pe care şi-o închipuia ca pe o forţă imensă, cam vulgară şi mercantilă. Aşa că îşi construi din imaginaţie exact tipul de Jay Gatsby pe care şi-l putea imagina un adolescent de 17 ani şi până la sfârşitul vieţii sale rămăsese credincios acestei concepţii.   De peste un an de zile bătea coasta de sud a Lacului Superior pescuind scoici sau somoni, sau făcând orice altă slujbă care-i putea asigura hrana şi locuinţa. Trupul său ars de soare şi bătut de vânturi se dezvoltase de la sine în munca aceasta pe jumătate istovitoare, pe jumătate simplă lenevie. Cunoscuse femeile de timpuriu şi, cum ele îl răsfăţaseră, ajunsese să le privească cu dispreţ – dispreţ faţă de tinerele fecioare fiindcă erau ignorante şi dispreţ faţă de celelalte femei deoarece se comportau ca nişte isterice în tot felul de împrejurări pe care el, închis în concentrarea-i covârşitoare din jurul lui însuşi, le considera ceva de la sine înţeles.   Însă inima lui era bântuită de o agitaţie continuă, de o adevărată furtună. Visurile cele mai groteşti şi mai fantastice îi umpleau nopţile. Un univers inexprimabil de viu şi colorat lua fiinţă în creierul lui, pe când ceasul de pe măsuţa de noapte măsura trecerea timpului şi luna îi scălda în lumina ei acvatică hainele aruncate în dezordine pe duşumea. În fiecare noapte mai adăuga acestor închipuiri câte un detaliu, până îl fura somnul în toiul vreunei scene mai vii, în mijlocul vreunei îmbrăţişări mai romantice. Un timp, reveriile de felul acesta fură o evadare pentru imaginaţia sa, constituind într-un fel recunoaşterea liniştitoare a faptului că realitatea era de fapt ireală, vrând parcă să-i spună că lumea nu e niciodată mai sigur aşezată decât pe aripile unei zâne.   Un fel de instinct al reuşitei îi îndreptase cu câteva luni mai înainte paşii spre micul colegiu luteran Sf. Olaf, din sudul statului Minnesota. Rămase acolo două săptămâni, dezamăgit de indiferenţa feroce a acestei lumi faţă de indiciile sigure ale destinului său, faţă de destin în general, şi diapreţuind profund munca de portar care ar fi trebuit să-i dea posibilitatea să-şi plătească taxele şi întreţinerea. Se întoarse deci pe ţărmurile Lacului Superior şi era încă în căutare de lucru în ziua când iahtul lui Dan Cody îşi aruncase ancora printre stâncile din faţa coastei. Cody avea pe atunci cincizeci de ani – zămislire a goanei după minele de argint din Nevada, din Yukon, a fiecăreia dintre crizele de febră după metalul preţios, iscate în mai multe rânduri din anii '75 încoace. Tranzacţiile cu cuprul găsit în Montana, de pe urma cărora ajunsese multimilionar, îl lăsaseră încă robust din punct de vedere fizic, însă cu neliniştitoare simptome de sentimentalism; bănuind aceasta, se iviseră nenumărate femei care încercau să-l despartă de banii săi. Manevrele deloc onorabile prin care Ella Kaye, o ziaristă celebră, adoptase rolul doamnei de Maintenon faţă de slăbiciunea lui şi-l silise în cele din urmă să fugă pe mare într-un iaht, fuseseră descrise pe larg în ziarele de scandal din jurul anului 1902. Cody rătăcise vreo cinci ani, prin preajma unor ţărmuri mereu prea ospitaliere, până se dovedise că era menit să fie destinul lui James Gatz.   Pentru tânărul Gatz, care aştepta acum sprijinit în vâsle şi ridicându-şi privirile spre punte, iahtul reprezenta frumuseţea şi farmecul întregii lurni. Presupun că în momentul acela îi surâsese lui Cody – constatase probabil încă de pe atunci că cei cărora le surâdea îl găseau pe dată simpatic. În orice caz, Cody îi pusese câteva întrebări (una dintre ele dădu de altfel naştere acestui nume nou-nouţ) şi văzuse că avea de-a face cu un tânăr inteligent şi neobişnuit de ambiţios. Câteva zile mai târziu îl luă cu el la Duluth şi-i cumpără un sacou albastru, şaae perechi de pantaloni de doc şi o şapcă de marinar. Şi când iahtul Tuolomee se îndreptă spre Indiile Occidentale şi spre coasta Californiei, tânărul Gatsby se afla la bord.   Folosit într-o funcţie greu de definit, oarecum casnică, în timpul petrecut alături de Cody fusese pe rând steward, şef de echipaj, căpitan, secretar şi chiar şi temnicer, pentru că Dan Cody treaz, ştiind foarte bine în ce situaţii extravagante ar fi putut intra Dan Cody în stare de beţie, căuta să se asigure pentru asemenea eventualităţi acordându-i lui Gatsby din ce în ce mai multă încredere. Situaţia aceasta dură cinci ani, în care timp iahtul făcu de trei ori înconjurul continentului. Ar mai fi putut dura la nesfârşit, dacă într-o noapte, la Boston, Ella Kaye n-ar fi urcat pe bordul iahtului şi dacă, o săptămână mai târziu, dând dovadă prin aceasta de lipsă de ospitalitate, Dan Cody n-ar fi încetat din viaţă.   Îmi amintesc portretul lui din dormitorul lui Gatsby – un om cărunt, roşu în obraz, cu o faţă dură, lipsită de expresie – tipul de pionier extravagant în manifestări şi trăiri, desfrânat şi vicios, care într-o anumită perioadă a istoriei americane reînviase în regiunile de pe coasta răsăriteană violenţa sălbatică a bordelurilor şi tavernelor de la frontierele Vestului sălbatic. Tocmai datorită lui Cody, dar în mod indirect, Gatsby ajunsese să bea atât de puţin mai târziu. Câteodată, la veselele lui recepţii, femeile îi turnau şampanie în păr; însă în ce-l priveşte, îşi făcuse obiceiul să se ţină departe de băutură.   Cody îi lăsă şi averea – o moştenire de 25.000 de dolari. Nu-i încasă însă niciodată. Nu ajunsese niciodată să înţeleagă trucurile legale care fuseseră folosite împotriva lui, însă ceea ce mai rămăsese din averea lui Cody îi parveni intact Ellei Kaye. Gatsby rămăsese doar cu şcoala neaşteptat de rodnică pe care o constituise viaţa alături de Cody, silueta lui fluidă căpătând acum consistenţa unui om adevărat.   Toate acestea mi le-a povestit mult mai târziu, dar le transcriu acum, pentru a arăta cât erau de lipsite de temei şi de departe de adevăr zvonurile despre trecutul său. De altfel, lucrurile acestea mi le-a povestit într-un moment de confuzie, când aş fi putut crede tot atât de bine orice sau absolut nimic despre el. Astfel că profit de acest scurt interval, în care Gatsby, ca să spunem aşa, căuta să-şi vină-n fire, ca să spulber toate afirmaţiile false asupra persoanei sale. Pe vremea aceea a survenit de altfel o pauză şi în relaţiile mele cu el, şi în interesul meu faţă de preocupările lui. Nu l-am văzut şi nici nu i-am auzit glasul la telefon timp de câteva săptămâni – cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam la New York, ieşind cu Jordan şi căutând să mă fac agreat de senila ei mătuşă. În cele din urmă, însă, într-o duminică după-amiază îi facui o vizită la el acasă. Eram acolo doar de două minute când cineva în trecere îl aduse pe Tom Buchanan, să bea un pahar. Evident, a fost o surpriză, deşi lucrul cu adevărat uimitor era că aşa ceva nu se întâmplase mai demult.   Era un grup de trei persoane care sosiseră călare: Tom, un bărbat numit Sloane şi o femeie drăguţă într-un costum de călărie cafeniu, care mai fusese pe la Gatsby. — Sunt încântat să vă văd, spuse Gatsby oprit în picioare pe verandă unde le ieşise în întămpinare. Îmi pare foarte bine că v-aţi gândit să-mi faceţi o vizită. Ca şi cum lor le-ar fi păsat! — Luaţi loc, vă rog. Aveţi aici ţigarete, ţigări de foi. Se învărtea repede prin încăpere, sunând, făcându-şi de lucru. — Are să ne aducă numaidecăt şi ceva de băut.   Era profund emoţionat de faptul că Tom se afla în casa lui. În orice caz se simţea stânjenit atâta vreme cât nu le oferise ceva, dându-şi seama nelămurit că pentru asta se opriseră să-i facă o vizită. Domnul Sloane nu voia nimic. O limonadă? Nu, mulţumesc. Puţină şampanie? Nu, nimic, mulţumesc... Îmi pare rău... — Aţi făcut o plimbare frumoasă? — Drumurile sunt foarte bune pentru călărie pe aici. — Dar cred că maşinile au cam speriat caii... — Mda...   Împins de un impuls irezistibil, Gatsby se întoarse către Tom, care lăsase să-i fie prezentat ca un străin. — Cred că noi ne-am mai întâlnit, domnule Buchanan. — A, da, spuse Tom cu o politeţe cam mecanică, evident fără să-şi amintească. Ne-am mai întâlnit, îmi amintesc perfect. — Acum vreo două săptămâni. — Exact. Erai cu Nick. — O cunosc şi pe soţia dumitale, continuă Gatsby aproape agresiv. — Aşa? Tom se întoarse spre mine. — Locuieşti pe undeva pe aproape, Nick? — Alături. — Zău?   Domnul Sloane nu se amesteca în conversaţie – cu un aer superior, se lăsase pe spate în scaun; nici femeia nu spunea nimic, până când, pe neaşteptate, după două cocteiluri, deveni cordială. — O să venim cu toţii la viitoarea dumitale petrecere, domnule Gatsby. — Sigur. Voi fi încântat să vă primesc. — Are să fie grozav, spuse domnul Sloane, fără nici un fel de plăcere. Ei, cred că ar trebui să mergem acasă. — Vă rog să nu vă grăbiţi, insistă Gatsby. Îşi recâştigase controlul şi voia să-l examineze mai îndeaproape pe Tom. — De ce nu... de ce nu rămâneţi la cină? Nu m-aş mira dacă ar mai pica şi alţi prieteni de la New York. — Mai bine veniţi dumneavoastră să luaţi cina cu mine, spuse doamna cu entuziasm. Amândoi.   Invitaţia mă includea şi pe mine. Domnul Sloane se ridică în picioare. — Haide, spuse el; dar i se adresa numai femeii. — Serios, insistă ea. Mi-ar face mare plăcere. Am o grămadă de camere. Gatsby mă privi întrebător. Ar fi vrut să meargă şi nu-şi dădea seama că domnul Sloane era hotărât să-l împiedice. — Mi-e teamă că n-am să pot veni, spusei. — Atunci vino dumneata, se concentră ea asupra lui Gatsby.   Domnul Sloane îi murmură ceva la ureche. — Nu întârziem dacă plecăm acum, insistă ea cu voce tare. — Nu am cal, spuse Gatsby. Când eram în armată călăream, dar nu mi-am cumpărat niciodată cai. O să trebuiască să vă urmez în maşină. Scuzaţi-mă numai o clipă. Noi ceilalţi ne îndreptarăm spre verandă, unde Sloane şi doamna începură cu voce scăzută o conversaţie aprinsă. — Dumnezeule, cred că omul ăsta vine cu noi, spuse Tom. Nu-şi dă seama că, în realitate, ea n-are nici un chef de el? — Dar a spus că are. — Dă o masă cu o mulţime de invitaţi, iar acolo tipul ăsta nu cunoaşte pe nimeni. Se încruntă: — Mă întreb unde dracu' o fi cunoscut-o pe Daisy. S-ar putea să am eu idei învechite, însă femeile se învărtesc prea mult singure în zilele noastre, şi asta nu-mi prea place. Vezi şi tu, ajung să întâlnească tot felul de tipi suspecţi.   Brusc, domnul Sloane şi doamna coborâră treptele verandei şi încălecară. — Haide, îi spuse domnul Sloane lui Tom. Am întârziat. Trebuie să plecăm. Şi apoi, către mine: Spune-i că nu l-am mai putut aştepta, da? Tom şi cu mine ne strânserăm mâna, cu ceilalţi schimbai un semn rece din cap şi plecară în trap pe alee, dispărând pe sub frunzişul de august tocmai când Gatsby, cu pălăria şi un pardesiu uşor pe braţ, ieşea pe uşa din faţă.   Tom era, desigur, neliniştit într-o oarecare măsură de felul în care Daisy „se învărtea singură", căci în sâmbăta următoare o însoţi la recepţia lui Gatsby. Poate prezenţa lui crease în acea seară o atmosferă ciudată, apăsătoare, care în amintirea mea o deosebeşte de toate celelalte recepţii oferite de Gatsby în vara aceea. Oamenii erau aceiaşi, sau cel puţin de aceeaşi categorie, şampania se revărsa cu aceeaşi generozitate, învălmăşeala era la fel de multicoloră şi de vie, însă simţeam în aer ceva neplăcut, o asprime perceptibilă pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Sau poate că eu mă obişnuisem, ajunsesem să accept West Egg ca pe o lume completă în ea, un întreg cu propriile-i norme şi cu personaje caracteristice, şi care n-ar fi putut fi comparată cu nici o alta pentru că nu avea nici un moment conştiinţa faptului că se deosebeşte de restul. Acum însă o vedeam dintr-o dată ca şi cum aş fi privit-o prin ochii lui Daisy. Era întotdeauna un prilej de tristeţe să vezi deodată cu ochi noi, ca şi cum le-ai vedea pentru prima oară, lucruri şi situaţii pe care le-ai privit până atunci cu propriile tale puteri de judecată şi de adaptare.   Tom şi cu Daisy sosiră tocmai când apunea soarele şi, pe când ne plimbam printre grupurile multicolore şi scânteietoare, vocea lui Daisy cânta în triluri murmurătoare, ciudate, în surdină. — Cât de mult îmi plac asemenea seri, recepţiile de felul acesta, şopti ea. Dacă vrei să mă săruţi oricând în seara asta, Nick, spune-mi doar şi am să găsesc eu repede o posibilitate. Spune-mi doar pe nume. Sau dă-mi unul din bileţelele astea verzi. O să împart bileţele verzi... — Uită-te împrejur, îi sugeră Gatsby. — Mă uit. E minunat, minu... — Ai să vezi aici mulţi oameni despre care ai auzit adesea vorbindu-se. Tom cântărea mulţimea din jur cu priviri arogante. — Noi nu prea ieşim, spuse el. De fapt, mă gândeam tocmai că nu cunosc pe nimeni aici. — Probabil că o cunoşti totuşi pe doamna de acolo.   Gatsby arătă spre o fiinţă splendidă, mai degrabă o orhidee decât o creatură omenească, şi care trona sub un prun înflorit. Tom şi cu Daisy o priviră cu sentimentul acela ireal, ciudat, cu care recunoşti o celebritate a ecranului, până atunci fantomatică. — O, e minunată, spuse Daisy. — Omul care se apleacă acum spre ea este regizorul ei. Îi conducea cu solemnitate de la un grup la altul. — Doamna Buchanan... domnul Buchanan. După un moment de ezitare adăugă: ...cunoscutul jucător de polo. — A, nu, obiectă Tom grabit, nu sunt eu acela.   Era însă evident că felul cum suna această formulă îi plăcuse lui Gatsby, căci tot restul serii Tom rămase „cunoscutul jucător de polo". — N-am întâlnit niciodată în viaţa mea atâtea celebrităţi la un loc! exclamă Daisy. Ce mult mi-a plăcut omul acela... cum spui că se numea? Ăla cu un nas aşa, cam vânăt. Gatsby îl identifică, adăugând că era patronul unei mici case de filme. — Oricum, mi-a plăcut mult. — Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să nu mă mai prezinţi ca pe un jucător de polo, îi spuse Tom amabil. Aş prefera să-i cunosc pe toţi oamenii ăştia celebri, aşa... incognito. Daisy şi cu Gatsby dansară. Îmi amintesc că am fost cam surprins de stilul lui, un foxtrot cam conservator, plin de graţie – până atunci nu-l văzusem niciodată dansând. Apoi se îndreptară împreună spre locuinţa mea şi se aşezară pe treptele de la intrare. Rămaseră acolo cam o jumătate de ceas şi eu, la cererea ei, rămăsei de gardă în grădină – „dacă izbucneşte un incendiu sau vreo inundaţie, îmi explicase ea, sau pentru caz de forţă majoră".   Tom reveni dintre grupurile pe care le cercetase până atunci incognito, tocmai când ne aşezam la o masă. — N-aveţi nimic împotrivă dacă am să stau la altă masă, dincolo, cu căţiva tipi? ne spuse el. Aici întâlneşti tot felul de oameni interesanţi. — Poftim, îi răspunse Daisy jovială. Şi dacă vrei să-ţi notezi vreo adresă, uite creionul meu de aur... Îi privi după o clipă pe cei de la masa soţului ei, apoi îmi şopti că fata era „vulgară, însă drăguţă", şi atunci înţelesei că în afară de jumătatea de ceas pe care o petrecuse singură cu Gatsby, nu se simţise deloc bine în seara aceea.   Ne aflam la o masă cu oameni cam prea afumaţi. Era vina mea – Gatsby fusese tocmai atunci chemat la telefon şi-mi amintisem că mă distrasem bine doar cu două săptămâni înainte cu aceleaşi persoane care erau acum în jurul nostru. Însă ceea ce mi se păruse amuzant atunci se vădi acum cam fără haz şi destul de fad. — Nu te simţi bine, domnişoară Baedeker? Fata astfel interpelată încercase până atunci, fără succes, să se cuibărească lăsându-şi capul pe umărul meu. La această întrebare îşi ridică fruntea deschizând larg ochii. — Ce... Ce spui?   O femeie masivă şi cam letargică şi care insistase până atunci pe lângă Daisy să aranjeze o partidă de golf pentru a doua zi la clubul din vecinătate luă cuvântul în apărarea domnişoarei Baedeker. — A, acum e bine. Când bea cinci sau şase cocteiluri o apucă pandaliile, ca adineauri. De când îi spun să nu mai bea... — Dar nici nu mai beau, afirmă acuzata cu voce găunoasă. — Te-am auzit adineauri zbierând şi i-am şi spus doctorului Civet, aici de faţă: uite, cineva care are nevoie de ajutorul dumitale, doctore. — Îţi este foarte recunoscătoare, sunt sigură, interveni o altă tânără, ea însăşi cu un ton lipsit de gratitudine, dar ai udat-o de sus până jos când ai băgat-o cu capul în piscină. — Dacă nu pot să sufăr ceva, este să fiu împinsă cu capul în piscină, murmură confuz domnişoara Baedeker. Aproape că m-am sufocat odată, la o petrecere în New Jersey. — Atunci nu mai bea, spuse doctorul Civet. — Mai bine uită-te-n oglindă! îi strigă domnişoara Baedeker cu violenţă. Nu vezi cum îţi tremură mâna? Nu te-aş lăsa să mă operezi pentru nimic în lume.   Şi aşa mai departe. Cred că ultimul lucru de care-mi aduc aminte cu precizie este că stăteam în picioare alături de Daisy, privindu-i pe faimosul regizor şi pe vedeta sa. Erau încă aşezaţi sub prunul înflorit şi feţele aproape li se atingeau – printre ele mai încăpea o rază subţire, palidă de lună. Aveam impresia că, toată seara, regizorul nu făcuse altceva decât să se încline încetişor spre ea, pentru a ajunge atât de aproape şi ştiu că exact în momentul când îi priveam, îl văzui aplecându-se cu încă un grad şi sărutând-o pe obraz. — Ce mult îmi place, spuse Daisy. E cu adevărat minunată.   Însă tot restul o impresiona neplăcut – şi fără îndoială din cauză că nu era vorba de simple gesturi, ci de emoţii. Era oripilată de suburbia asta, West Egg, de provincia asta de lume bună pe care Broadway-ul o făcuse să se nască dintr-un sătuc de pescari de pe Long Island – era oripilată de vigoarea brutală care vibra sub vechile eufemisme, de forţa, comparabilă cu cea a destinului, care-i împingea pe locuitori pe drumul cel mai scurt de la un neant spre altul. Simţea ceva înspăimântător chiar în această simplitate pe care nu reuşea s-o înţeleagă.   Ştiu că am rămas alături de ei pe treptele de la intrare în timp ce aşteptau automobilul. Aici, în faţă, era întuneric; doar uşa larg deschisă arunca un dreptunghi de lumină tremurătoare în aerul palid, decolorat al dimineţii. Din când în când, o umbră se mişca în spatele transperantului tras peste fereastra salonului, făcea loc alteia, o procesiune confuză de umbre care se pudrau şi se fardau în faţa unei oglinzi invizibile. — În fond, cine-i Gatsby ăsta? întrebă Tom deodată. Vreun traficant de alcool? — Asta de unde ai mai scos-o? îl întrebai. — N-am scos-o de nicăieri. Îmi închipui pur şi simplu. Mulţi dintre tipii ăştia proaspăt îmbogăţiţi nu sunt altceva decât traficanţi de alcool, ştii şi tu. — Nu e cazul lui Gatsby, îi răspunsei scurt.   Un moment rămase tăcut. Pietrişul de pe alee scrâşnea sub paşii lui. — În orice caz, şi-a dat multă osteneală să strângă laolaltă toată menajeria asta. O briză făcu să onduleze ca un abur cenuşiu gulerul de blană al lui Daisy. — Cel puţin, sunt mai interesanţi decât oamenii pe care-i cunoaştem noi, spuse ea cu un efort. — N-au părut să te intereseze din cale-afară. — Află că m-au interesat. Tom râse întorcându-se către mine. — Ai văzut ce faţă a făcut Daisy când fata aia a rugat-o s-o bage sub duş rece?   Daisy începu să fredoneze, însoţind muzica de alături cu o şoaptă ritmată, adâncă, insuflând fiecărui cuvânt al cântecului un înţeles pe care nu-l mai avusese şi nu mai avea să-l aibă niciodată. Când linia melodică urcă, vocea i se frânse blând curmând-o, aşa cum se întâmplă câteodată cu vocile de contralto, şi fiecare din modulaţiile acestea iradia în jurul nostru ceva din magia ei caldă. — Vin aici o grămadă de oameni care n-au fost invitaţi, spuse ea deodată. Fata aceea nici n-a fost poftită. Intră pur şi simplu, ca la ei acasă, şi el e prea politicos ca să obiecteze — Tare mi-ar plăcea să aflu cine e exact şi ce învârteşte, insistă Tom. Şi cred că până la urmă tot aflu. — Pot să-ţi spun de pe acum, îi răspunse Daisy. Este proprietarul unui lanţ de magazine. Şi le-a înfiinţat singur.   Limuzina lor întârziată alunecă fără zgomot pe alee. — Noapte bună, Nick, spuse Daisy. Privirea îi trecu peste mine, oprindu-se cercetătoare asupra careului de lumină din susul scărilor, de unde un vals trist şi dulceag, „Ora trei dimineaţa", la modă în anul acela, răzbătea prin canaturile deschise. În fond, recepţia aceasta organizată de Gatsby cu neglijenţa lui caracteristică avea o notă romantică, de care lumea ei era cu totul lipsită. Ce vibra, de pildă, în cântecul acesta, părând acum s-o cheme, s-o atragă înăuntru? Ce-ar fi putut să se întâmple acum, în ceasurile acestea încă întunecate, necunoscute şi ireale? Avea să sosească poate un oaspete cu totul neaşteptat, un personaj de necrezut, o fiinţă nespus de rară, minunată, o copilă strălucitoare care, cu o privire îndrăzneaţă, spre Gatsby, avea să spulbere printr-o asemenea întâlnire magică toţi cei cinci ani de dragoste neşovăitoare?...   În noaptea aceea am întârziat mai mult. Gatsby mă rugase să stau până aveau să plece oaspeţii, aşa că am rămas să mă plimb fără rost prin grădină până când grupul inevitabil de înotători reveni, înfiorat dar exaltat, de pe plaja întunecoasă, şi luminile se stinseră în camera de oaspeţi de sus. Când coborî şi el, în sfârşit, pielea-i arămie era întinsă mult peste umerii obrajilor şi ochii îi erau strălucitori şi obosiţi. — Nu i-a plăcut, îmi spuse îndată. — Prostii, sigur că i-a plăcut. — Nu, nu i-a plăcut, insistă el. Nu s-a distrat deloc în seara asta.   Rămase tăcut, şi nu puteam decât să ghicesc deprimarea pe care nici nu mai încerca să şi-o exprime. — Mă simt foarte departe de ea, îmi spuse. Cât e de greu s-o fac să înţeleagă...  — Te gândesti la dans? — Dans? Înlătură cu un gest neglijent din mână dansul şi toate recepţiile pe care le dăduse în viaţa lui până atunci. — Bătrăne, dansul n-are nici o importanţă.   Voia nici mai mult nici mai puţin decât ca Daisy să-i spună lui Tom: „Nu te-am iubit niciodată". După ce avea să anihileze complet patru ani cu declaraţia asta, abia atunci puteau ei doi să decidă ce aveau să facă de acum încolo. Unul dintre lucrurile acestea, în orice caz, era ca, atunci când ea avea să devină liberă, să plece amândoi la Louisville şi să se căsătorească la vechea ei locuinţă – aşa cum ar fi trebuit să se întâmple încă de acum cinci ani. — Şi ea nu înţelege, îmi spunea. Pe vremuri simţea numaidecăt ce vreau... Am fi putut sta ceasuri întregi...   Se întrerupse şi începu să se plimbe în sus şi-n jos pe aleea acoperită de o revărsare deprimantă de coji de fructe, carnete de bal mototolite şi flori strivite. — În locul tău nu i-aş cere prea mult, mă aventurai eu. Trecutul nu poţi să-l repeţi. — Nu poţi să repeţi trecutul! exclamă el neîncrezător. Cum aşa – bineînţeles că poţi!   Se uită în jur cu priviri rătăcite, ca şi cum trecutul însuşi s-ar fi ascuns undeva, în umbra casei, atât de aproape încât ar fi putut să-l atingă dacă ar fi întins mâna. — Am să aranjez totul exact aşa cum era înainte, îmi spuse dând din cap cu toată hotărârea. Daisy are să vadă şi are să înţeleagă. În noaptea aceea îmi vorbi mult despre trecutul lui şi am înţeles că voia să recâştige ceva, poate respectul pe care-l avea faţă de sine însuşi şi care trecuse în dragostea pentru Daisy. De atunci viaţa lui devenise confuză, dezordonată, însă credea că dacă s-ar putea întoarce o dată în punctul de plecare şi dacă avea după aceea s-o porneaacă din nou încet, atent, ar fi putut înţelege care era lucrul acela tainic, de neînţeles...   ...Într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră împreună pe o stradă acoperită de frunze şi ajunseseră într-un loc unde nu mai erau arbori şi pavajul scânteia alb sub lumina lunii. Se opriseră acolo şi se întorseseră unul spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera aceea ciudată pe care o simţi primăvara sau toamna, când se schimbă vremea. Luminile liniştite de prin case tremurau ca un murmur în întuneric, şi li se părea că văd o scânteiere nemaiîntâlnită în stelele de deasupra capului. Lui Gatsby i se părea că vede casele de la capătul străzii închipuind o scară ce urca spre un loc tainic, deasupra copacilor. Ar fi putut să urce pe treptele acestea, dacă ar fi plecat singur, şi o dată ajuns acolo, sus, ar fi putut înţelege viaţa, ar fi putut să soarbă dintr-o dată licoarea aceea nemaiîntâlnită, minunată.   Inima îi bătea tot mai puternic pe când faţa albă a lui Daisy se înălţa spre a sa. Înţelese atunci că după ce avea s-o sărute pe fata asta, după ce avea să-şi unească pentru totdeauna viziunile lui de neînţeles, de neexprimat, cu respiraţia ei pieritoare, mintea lui n-o să mai reuşească vreodată să zburde asemenea gândului dumnezeiesc. Astfel că mai întârzie, ascultând încă o clipă vibraţia unei stele însufleţite de o respiraţie nevăzută. Apoi o sărută. La atingerea buzelor lui, Daisy se deschise ca o floare, iar întruchiparea se desăvârşi. Tot ce spunea, chiar şi sentimentalismul acesta ieftin, mi se părea că-mi aminteşte de ceva – un ritm ce scăpa mereu amintirii, sau poate un fragment din nişte vorbe uitate pe care le auzisem undeva, cu mult înainte. O clipă, simţii cum mi se formează cuvintele pe limbă şi mi se întredeschiseră buzele ca ale unui mut, nu ca să inspir, ci ca şi cum m-aş fi luptat să spun ceva. Însă buzele mele nu scoaseră nici un sunet, iar lucrul de care aproape îmi amintisem avea să rămână pentru totdeauna nerostit.

La un pas de moarte de Renee Dunan 1 DEŞERTUL FOAMEI     Încă din anul 1910 începusem să călătoresc prin Asia centrală. Aventura ce am să v-o istorisesc aici – una din acelea cărora în Franţa li se spune „îndrăzneţe” – mi s-a întâmplat în vara anului 1922. În 1914 fusesem mobilizat ca agent secret prin vecinătatea coastelor Mării Negre, pe care le-am cutreierat în lung şi în lat, poate de zeci de ori. Cu acest prilej, a trebuit să iau parte la întreaga comedie de politică financiară ce s-a jucat între Golful Persic şi Marea Neagră, mai cu deosebire după sfârşitul anului 1917. Aceasta, din cauză că finanţa internaţională, entuziasmată de prăbuşirea ţarismului, râvnea, cu ajutorul unor trupe alese pe sprânceană, să pună mâna pe bogăţiile imense de care abundă Georgia şi, totodată, pe zăcămintele de petrol din Baku. Numai că în această luptă aprigă se aflau faţă în faţă două-sisteme bancare – al Franţei şi al Angliei – fiecare lucrând cu metoda lui. Clemenceau trimisese acolo pe toţi foştii subofiţeri ai batalioanelor din Africa precum şi companii disciplinare, socotind că printr-o acţiune rapidă şi brutală vor lua locul gentlemenilor englezi. A fost o luptă puţin tragicomică, în cursul căreia au căzut foarte puţini morţi. Dar adevăraţii beneficiari au fost Sovietele care, în 1918, recucereau Georgia printr-o lovitură neaşteptată şi măiastră. Nu-i vorbă, truda lor nu fusese nici simplă şi nici uşoară. Dar se cuvine să recunoaştem că sunt diplomaţi din instinct, ca de altfel toate popoarele a căror rasă îşi are obârşia în Asia, pământ al chibzuinţei şi mai ales al calculelor nepripite. Mă aflam, prin urmare, la Batumi, în ziua când a intrat acolo armata sovietică. Francez şi însărcinat eu o misiune delicată, am fost nevoit să părăsesc oraşul într-ascuns, neoprindu-mă decât la Constantinopol. Acolo, m-au ţinut şase luni de zile cu făgăduiala că voi fi trimis din nou în Asia, unde goana însetată după concesiuni petrolifere începea să atragă numeroase bande de aventurieri. În sfârşit, am fost demobilizat la Constantinopol şi, curând după aceea, angajat de Statele Unite cu organizarea şi conducerea unei expediţii prin Kabul, Khiva, Aralsk, pe marea de Aral şi apoi prin Astrahan, pe Caspica. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin să tai drumul Sovietelor, care coborau de la Orenburg de-a dreptul în Buharia, unde ei constituiseră o republică, ce-şi întinsese hotarele până la Indu-Kuş. La epoca aceea regiunea era cam în fierbere. Este o mare imprudenţă să trezeşti aceste popoare adormite în mijlocul Asiei de câteva mii de ani. Sunt oameni care duc, acelaşi fel de existenţă de peste treizeci de veacuri, din generaţie în generaţie. Îi întâlneşti presăraţi de-a lungul unor teritorii imense şi cu toată slaba lor densitate, se găsesc însă, ici-colo, aşezări enorme. De altminteri sunt cu mult mai numeroşi decât pretind geografii… Dar dacă aceştia vieţuiesc în cercul unor tradiţii grozav de înapoiate, nu trebuie să-i credem prea „conservatori”. În afară de religia lor, par destul de schimbători, iar inteligenţa cu care se fălesc e în stare să asimileze cu aceeaşi uşurinţă ca şi japonezii, secretele civilizaţiei noastre. Astfel că încercarea de-a ridica în picioare acest imens aluat omenesc e un risc plin de primejdii. Ar fi la fel cu ceea ce-a păţit Anglia pe care, de azi înainte, posesiunile ei din India au făcut-o să fie prevăzătoare. Numai Rusia cea nouă se joacă cu focul. Dar m-am îndepărtat de subiectul povestirii mele. Precum se ştie, americanii au fost şi mai sunt convinşi că există petrol între Sir-Daria şi Amu-Daria. Chiar acolo se află Buharia, o regiune ce cuprinde trei deșerturi: Gobi, Cara-Cum şi, între ele amândouă, vestitul Deşert al Foamei, unde mi s-a întâmplat aventura despre care este vorba. Americanii m-au trimis acolo. Trebuie să situăm această întindere de pământ în felul următor: la miază-zi e Afganistanul, de unde am pornit. În partea dinspre răsărit, stăpâneşte Tibetul atotputernic. Către apus, străbătând pustietăţi nesuferite, ajungi la Marea Caspică, ce hotărniceşte partea de nord a Persiei, iar pe la miază-noapte, te îndrepţi spre Rusia sau, mai bine zis, spre guvernământul Tobolsk. Această ţară haotică se aşterne pe suprafaţa a douăzeci de grade longitudine şi douăsprezece grade latitudine. După toate presupunerile şi chiar aparenţele, bogăţii extraordinare zac îngropate pe aceste tărâmuri. Dar care o fi mijlocul de a face săpături în linişte şi nestânjenit de nimeni, laolaltă cu nişte locuitori prea puţin simpatici şi – cu oarecare dreptate – convinşi că cercetările europenilor n-au altă ţintă decât să le ia pământurile şi să-i robească? Acolo se vor juca cele mai formidabile intrigi diplomatice, cărora cred că numai războaiele occidentale le vor pune capăt. Totuşi, nu e vorba de mâine. Însă în ziua când industriile marilor naţiuni vor fi atins apogeul, acele îndepărtate ţinuturi vor fi un prilej neîntrerupt de căutat şi exploatat metale şi combustibili sau de dus o existenţă mai puţin zbuciumată, decât aiurea. Ca hienele se vor năpusti asupra Asiei. Localnicii o ghicesc prea bine. Cu blândeţea şi şiretenia înnăscută a rasei lor, se pricep să te slujească, tocmai atât cât au nevoie să tragă foloase de pe urma ta – şi încă foloase cât mai multe – dar încolo, sunt neîntrecuţi în a te păgubi, în chipul cel mai delicat, la limita exactă unde neajunsurile ce ţi le pun în cale te împiedică cu tot dinadinsul să-ți mai duci lucrările la capăt. Aşa că vor trebui ani îndelungaţi pentru cunoaşterea temeinică a secretelor acestui continent nemăsurat căruia, la urma urmei, Europa nu-i este decât un pinten înaintat, cum e de pildă ţinutul Bretaniei în Franţa… Aşadar, la început am fost la Kabul pentru noii mei stăpâni din America. În fond, dacă-i serveşti pe unii ori pe alţii, nu interesează. E vorba mai ales să poţi duce o viaţă neatârnată şi cât mai aventuroasă, plină de neprevăzut şi noutăţi, care e tot atât de indispensabilă aventurierului precum e băutura pentru un beţiv. La patru luni după ce ajunsesem la o înţelegere cu yankeii mei, plecam din Kabul cu optsprezece afgani şi trei americani, născuţi unul în Scoţia, altul în Suedia şi al treilea în Lituania. Doi asiatici europenizaţi ne însoţeau de asemenea. Caravana aceasta trebuise să fie organizată într-ascuns şi cu o prudenţă deosebită, căci Anglia nu permite ca altcineva să-i încalce hotarele ei asiatice, în scopul de a exploata un ţinut asupra căruia ea ţine morţiş să fie tutore suprem. Şi pe urmă, la Kabul, – capitală aproape independentă – trona un oarecare colonel Patrick Longhusband, cel mai plicticos şi cicălitor dintre slujbaşii englezi. Din fericire, munţii Hinducuş se află aproape de porţile Kabulului. Odată pornit pe cărările munţilor din vecinătate, ai scăpat de sub supravegherea autorităţilor celor mai straşnice. Aşa s-a întâmplat şi cu noi… Nu vă voi povesti străbaterea acestui lanţ de munţi, lipsiţi de interes pentru noi. Socotesc că e o problemă prea arzătoare pe care cuvintele nu sunt în stare să o zugrăvească. Zi de zi trăieşti într-o încordare bolnăvicioasă a voinţei şi treci printr-un şir de peripeţii cu care europeanul nu s-ar deprinde în ruptul capului. Pe măsură ce ne depărtam de Afganistan, puteam să ne bizuim tot mai mult pe devotamentul oamenilor noştri. Doar la plecare trebuia să ne temem, ca întotdeauna, de o tentativă generală de măcelărire a albilor europeni şi chiar a asiaticilor crescuţi aiurea în mijlocul civilizaţiei, deoarece comorile expediţiei noastre erau un prilej neîntrerupt de ispită pentru băştinaşii lacomi de tot ce li se părea că ar fi obiecte de preţ. — Însă eram tineri, înarmaţi cu multă bărbăţie şi o disciplină severă îi lega de noi, trup şi suflet, pe acei optsprezece afgani, în aşa fel că uneori te îndoieşti să spui că afganul ar fi hindus. Odată ajunşi la izvoarele râului Ok Serai, un afluent al lui Amu-Dana, am putut, în sfârşit, să coborâm versantul opus al colosului masiv muntos, Pe colinele de la nordul Hinducuşului se aşterneau, scobite, o mulţime de văi şi vâlcele în formă de evantai, pe unde şuvoaiele de apă şerpuiesc vijelioase, cu sate cocoţate în creştetul râpelor, unde poliandria se practică de veacuri. E fără îndoială unul din colţurile cele mai curioase din lume. Spetiţi de oboseală, am ajuns la Kunduz, după două luni de umblet chinuitor pe jos. De astă dată, ne aflam în partea de şes a locului căruia anevoie i s-ar putea identifica proprietarul. E tot Afganistanul sau începe ţara Buhariei? Şiretenia Sovietelor a fost la înălţime şi aici, precum am aflat apoi. Plecând de la sistemul folosit în republica lor Buharia, ei au constituit o serie de mici state prietene, pe care le asmut din când în când asupra Outlyings Governments-elor engleze sau a guvernământelor mai depărtate. De la Kunduz, iată-ne dar plecaţi din nou, urmând cursul Amu-Dariei. Dar, cum voiam să evit o ciocnire prea timpurie cu misiunile ruseşti, care împănaseră partea locului pe vremea aceea, am luat-o pieziş, abătându-ne dincolo de malul stâng al fluviului, în inima aşa-zisei ţări a turcomanilor. După patruzeci de zile de la trecerea Hinducuşului, păşeam pe un pământ sterp şi dezgustător, numit „Deşertul Foamei”. Nu întâlnisem picior de european de la Kunduz până acolo şi aveam pe drept cuvânt iluzia că străbăteam un continent necunoscut. Ce regiune fantastică! Pretutindeni pe unde treceam, găseam minereuri în stare aproape pură. Subsolul geme de fier şi aramă, de magneziu şi multe metale rare. Cărbunele abundă în straturi monstruoase, iar petrolul ţâşneşte de asemenea la fiecare pas. Călcam pe un aşternut de smoală. Cu siguranţă că erau şi zăcăminte de pietre preţioase. În câteva rânduri, am găsit bulgări de alumină colorată, prevestind vecinătatea smaraldelor sau poate a rubinelor, în orice caz numai pietre scumpe. Dar trebuia să fiu prevăzător. Eram singurul mineralog din convoi. Dacă aş fi spus că în cutare loc zac mii de nestemate, n-aş mai fi putut înainta cu caravana mai departe. De altminteri, aveam numai misiunea să descopăr zăcăminte petrolifere, dacă şi unde era cu putinţă, printr-o cercetare superficială şi, la nevoie, prin săpături. Socoteam deci o datorie faptul de-a urma acest consemn. La drept vorbind, el n-avea pentru mine decât foloase şi căutarea unei alte îndeletniciri n-ar fi avut alt rezultat decât să primejduiască expediţia, aşa cum m-am convins mai apoi. Aici ne întâmpină o regiune pietroasă şi anevoie de străbătut, unde viaţa e tot atât de stearpă ca şi vegetaţia. Într-o dimineaţă, inginerul care-mi slujea de ajutor, un yankeu suedez, fu găsit mort în cortul lui. La doua zile după aceea, un fel de molimă îmi doborî cinci afgani, care se stinseră, pe rând, în câteva ceasuri. Atunci am hotărât să ne zorim marşul ca să ajungem cât mai curând la Khiva, însă…

CAPITOLUL V   Ce senzaţie făcuse în tot portul apariţia Evantiei! Oriunde se arăta: pe stradă, pe chei, la plajă, atrăgea toate privirile pe urmele ei – plantă exotică, animal de specie rară. O siluetă fină, mlădioasă; deşi copilă încă, dezvoltată bine, crescută din plin ca o plantă de Sud, cu sevă bogată, tropicală. O frumuseţe aproape sălbatică. Pielea de culoarea şocolatei. În ochi avea scântei de fosfor, ca ochii de pisică. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre. Un zâmbet candid, copilăresc, îi flutura veşnic pe buzele cărnoase, vişinii. Şi când râdea îi sclipea albeaţa şiragului de dinţi mărunţi ca unui pui de lup. Umbla îmbrăcată c-o graţie bizară. Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau roşu. În loc de pălărie, îşi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban de mătase aurie cu bande verzi; colţurile ridicate ca două corniţe, îşi schimbau direcţia la fiecare pas. Când apărea pe chei, în ritmul unui pas elastic, poleită de lumina aurie a zilelor de toamnă, cucerea toate privirile în drumul ei spre plajă. Ochii lacomi o măsurau prin geamurile birourilor din port. Binoclurile se îndreptau de pe puntea vapoarelor de-a lungul cheiului. Femeile curioase şi fetele geloase, o spionau după perdele, cu ochii celor pizmaşi. Bărbaţii tineri şi bătrâni, cărora ea le furase fără să le ştie somnul, o sorbeau c-o voluptate ascunsă. Şi toţi, cu ochii avizi, o dezbrăcau din mers. Iar ea, neştiutoare de furtuna dezlănţuită în urmă, trecea senină, sigură pe sine, păşind c-o armonie, graţioasă şi mândră ca o regină orientală. Turbanul da frumuseţii sale un aer biblic. La plajă, pe patul cald de nisip, se dezbrăca liniştită, c-o impudică şi senină candoare. Aproape goală, cu tricoul lipit, întins pe rotunzimile trupului; cu sânul viu, fraged, abia format, apărea în picioare, pozând lucie sub razele soarelui, în decorul mării ca o statuie sacră antică, sculptată în marmoră neagră. Cu îndrăzneală şi siguranţă, dintr-un singur salt, se arunca în apă. O clipă dispărea în mijlocul unui vârtej de spumă, şi apărea departe spintecând ritmic valurile, ca un delfin în larg. După ea, pe faţa mării, se deschidea ca în urma unei torpile vii un evantai imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse până la ţărm. Cei mai buni înotători încercau zadarnic s-o ajungă. Plecaţi în grupe, ca la curse, se întreceau înot până ce oboseau pe rând şi renunţau; storşi de puteri se înapoiau la mal. Ea singură, departe, rămânea în larg. Culcată, întinsă ca o planşă, cu mâinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul cerului, fără să mişte un deget plutea ceasuri întregi – era în elementul ei – lumea-i spunea Sirena Neagră. Mai greu era pe uscat decât în apă. Sirena Neagră sau Miss Şocolat, cum îi spuneau alţii, căzuse parcă din lună pe pământ. Intrase într-o lume nouă, străină şi neînţeleasă. Privea la început în jurul ei sfioasă, nesigură, căutând să pătrundă cu mintea ei fragedă lumea văzută prin vălul magic al tinereţii. Atâtea enigme avea de delegat. Cu ce frică intrase în lumea asta nouă, străină şi neînţeleasă. Nu cunoştea limba ţării în care debarcase. Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un uşor accent creol. Româneşte învăţă repede. Greceşte mai greu. În patria ei, peste ocean, Evantia fusese crescută în şcoala catolică franceză a călugăriţelor misionare. Şi după atâta vreme scursă, ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfârşit al internatului în care-şi trecuse copilăria. Paturile albe, înşirate la rând. Lumina pală a candelei pâlpâind la picioarele Fecioarei de ipsos din perete. O umbră cu voalul alb al surorilor păşea mută alunecând pe luciul parchetului – rondul de noapte al maicii de serviciu. Copilă, se trezi la mânăstirea-şcoală a misionarelor, n-avea nici patru ani când îi murise mama, muşcată de un scorpion. Tată-său, neştiind ce să facă, o adusese în braţe la mănăstire. Fu primită în secţia orfanelor. Crescuse acolo de mică, îngăduită, mângâiată şi răsfăţată de toate maicile, ca un mic animal sălbatic şi drăguţ. „Păpuşa de şocolată”, ageră, îndrăzneaţă, şi de o sănătate voioasă, era la carte ca şi la jocuri cea dintâi. Sora Augustina o ocrotise c-o dragoste de mamă. Ea se legase instinctiv de maica asta duioasă, cu chipul de mucenică, tocmai ca icoana sfintei Varvara. Într-o zi, pe când mergeau în cârd cu şcoala la plimbare, afară din oraş, un păzitor beat, la capul unui pod, le tăiase drumul. Sora Augustina era în primejdie. Beţivul îi pusese mâinile în piept şi o zgâlţâi înjurând. Fetele, înspăimântate o luară la fugă ţipând. Singura mica Evantia sări în ajutor. Se repezi ca o pisică sălbatică zgâriind cu unghiile şi muşcând cu dinţii până la sânge. Vioaie, deşteaptă, învăţase cu uşurinţă. Sârguinţa îi fusese răsplătită cu micile distincţii. Păstra cu pietate cordoane, panglici şi medalii cu sfinţi. Creşterea religioasă îi rafinase sufletul. Fermecată de legendele din „viaţa sfinţilor”, prinsese gustul cititului. Trecuse de la cărţile religioase la literatura romanelor, mai mult sau mai puţin inocente, pe care le devora, luândule adesea pe ascuns din biblioteca şcoalei. Ce emoţie în toată şcoala când a plecat fata asta. Superioara, maica stareţă, văzu cu durere planurile ei risipite. Fata asta, care părăsea comunitatea ca să se piardă în lume, fusese de mică anume educată pentru rolul de misionară creştină în colonii. Câte iluzii... şi Evantia visase ca să ajungă odată să obţină şi ea voalul de mireasă a lui Christos. Schimbând brusc macazul vieţei fata intrase într-o lume nouă. Trăia visând. Se lăsa dusă plutind pe valurile vieţei, măgulită, adulată, înota cu desfătare în farmecul eternei iluzii. Căci din prima zi, fără să cunoască limba şi ţara în care debarcase, un lucru sigur înţelesese bine; era frumoasă, făcea efect. Instinctiv simţise că are preţ, că-i admirată. Cota ei la bursă urca din zi în zi. O droaie de tineri, de felurite naţii, roiau în jurul ei. Agenţii de vapoare, curtierii levantini, din lumea comerţului maritim, n-o mai slăbeau din ochi. Toţi băeţii mai fercheşi de la birouri sapucaseră să înveţe franţuzeşte. Amploiaţii spilcuiţi şi gravi, din lumea diplomatică a Comisiunii Europene a Dunărei, îi serveau regulat reviste ilustrate şi flacoane de parfum, venite fără vamă direct de la Paris. Subprefectul, un burlac prezentabil, cărunt dar bine conservat, o plimba cu barca, discret şi cam jenat, în nopţile cu luna plină. Judele de instrucţie, un tânăr magistrat integru şi băţos, sedus şi el la urmă, se îndulcise în conversaţii lungi ţinute în franţuzeşte pe când o acompania la plajă. Doctorul Lascu îşi neglija ţânţarii. O pândea de cum ieşea din casă. Şi când nu reuşea s-o prindă, trecea atras ca de-un magnet la fiecare oră pe sub balconul ei. Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului, spre stradă. Doctorul, foarte miop, saluta respectuos, convins că acolo-i Evantia, în colţul ei favorit. Păcăleala doctorului fusese răspândită în tot portul de „Leoaica”, nevasta şefului vamei, care nu-l mai putea suferi pe doctor de când venise în vacanţă băiatul ei cel mare: Ovidiu; fiindcă era în anul întâi de medicină, familia îi spunea doctorul. De aci o regretabilă confuzie de titluri şi o răceală în raporturile dintre biroul vamal şi laboratorul bacteriologic din port. În jurul fetei se formase un fel de suită, o curte de cavaleri rivali, care o însoţea pretutindeni. „Prinţesa Dolarilor”, cum îi spuneau mulţi, atrăgea ca vraja de necunoscut, cu un ţinut străin şi misterios. În escorta adoratorilor constanţi se distingea dintre toţi un tânăr brunet, c-un nobil nas grecesc. Fifachi Papagalanis, pentru că debutase urât la cluburile din Atena, după o aventură galantă în lumea mare, fusese expediat de familie, la loc de pocăinţă în Valahia, trimis pe lângă unchiul său în colonii, ca diplomat de carieră, secretar la consulatul elen la Dunărea de jos. Din prima zi în care debarcase îşi cuceri titlul de arbitru al eleganţei. Cravata şi-o schimba de două ori pe zi. Sacoul turnat pe trup şi pantalonii albi, de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul. Volubil, graţios, avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. Vorbea curent o franţuzească de salon şi nu-l trăda decât accentul nelipsit al veşnicului ţe grecesc. Unchiul, curtezan tomnatic, c-o lungă experienţă în viaţă, îl dăscălea mereu: „Asigură-te de tânăr, băieţel Odată îţi bate norocul la uşă. „Comoara neagră” îţi stă la dispoziţie. Numai să întinzi mâna. Mergi repede la ţintă. Îndrăzneala, voinţa cuceresc femeea cea mai tare. Americanul e un vulpoi bătrân, dar n-o să aibă încotro, va fi forţat la urmă să cedeze. Evantia însă rămânea aceeaşi. Cu zâmbetul ei dulce, cu aceeaşi francheţe şi candoare le vorbea la toţi, fără să arate vreo preferinţă niciunuia din suspinătorii care-i compuneau escorta. Şi ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată. Nimic nu ascundea, pentru că nu avea nimic de ascuns. * Mult s-a minunat tot portul când într-o bună zi a văzut pe American bând cafea turcească pe bordul iahtului Comisiei europene a Dunărei, iar pe fată jucând tenis pe terenul de sport în faţa palatului Comisiunii. Un fapt banal şi fără importanţă, ar zice străinul care niciodată nu s-a oprit la poarta Dunărei. Dar cine a debarcat măcar un ceas aci, pe limba asta îngustă de pământ, înţelegea prea bine importanţa şi raritatea cazului, eveniment unic poate în protocoalele Comisiunii şi în viaţa micului port cosmopolit de la gura marelui fluviu. Americanul şi fata lui primiţi la Comisie... Minunea asta se comenta în felurite chipuri. Era o favoare deosebită. Se trecea o barieră, se nesocotea o tradiţie, se călca un protocol. Nimeni din afară nu putea pătrunde în Comisie. Stamati, nedumerit, auzind de cinstea neaşteptată ce i se făcuse fratelui său, trimise băiatul la fugă după Logaridi. Simţea nevoia să-l consulte. Şi amândoi plecară în grabă spre palatul Comisiei să cerceteze cazul la faţa locului. De pe chei se vedea ca în palmă pe puntea iahtului. Vaporul Comisiunii „Carlus Primus”, sau cum i se zicea pe scurt; „Comisionu”, alb ca o lebădă, plutea acostat în faţa palatului. Numai de două ori pe an, primăvara şi toamna, venea aci regulat cu delegaţii Statelor la gura Dunărei, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional. Tot timpul iahtul sta la Galaţi, ancorat în faţa Bursei, sau plimba cu rândul pe delegaţii Comisiunii şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi un bucătar excelent, francez, foarte priceput în meseria lui. Pe puntea curată, lustruită, în jurul unei mese, trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adânci, englezeşti. Era la vremea cafelei, la taifas şi la fumat. În mijloc, Americanul cu pipa lui scurtă între dinţi. În dreapta, cu fesul roşu dat pe ceafă, sta delegatul otoman, scoţând pe nări fumul unei ţigări egiptene, piperat parfumată. În stânga inginerul-rezident c-o havană veritabilă între degete. Chivork Saradunghian, consul general la Galaţi, era şi delegat în Comisia Dunărei. Turcia lui Abdul Hamid măcelărea pe Armeni, dar tot dintre ei îşi alegea diplomaţii – Chivork era scund, buhăit, măsliniu; un corb bătrân, cu nişte ochi mici, vicleni, care sclipeau prin sticla ochelarilor. Diplomatul negustor era băgat în toate afacerile dunărene. Grecii nu aveau delegat în comisie, dar îşi făceau prin el toate interesele. Legenda Americanului îi ajunsese la ureche. Sub pretextul unei plimbări venise cu familia să pipăie singur terenul. Carbyz, fiul delegatului, era un lungan deşirat, făcuse Roberts Cologiu, liceul american din Stambul, fiind destinat şi el diplomaţiei orientale. Cele două fete mari erau gemene: Zarui şi Aighenuş; oacheşe, cu nasul adus în formă de plisc. Umblau totdeauna la fel îmbrăcate: jachete verzi, berete roşii, Băieţii le porecliseră: Cei doi papagali. Pe puntea iahtului rămaseră numai bătrâni serioşi, gravi. Chivork făcuse un semn discret băiatului să ia fetele şi să le conducă în parc: spera să rămână singur cu Americanul, ca să-l descoase cum ştia el între patru ochi. Domnul Brüll însă, grăbit, desfăcuse pe masă un imens sul de hârtie de planuri şi planşe. Şeful, inginer hidraulic, purta titlul pompos de rezident! Pivotul Comisiei. Cheia şi lacătul de la poarta Dunărei erau ţinute de jumătate de secol în mâna lui de fier, corect înmănuşată. El, de origină danez, crescut în Anglia, era un bătrân monumental – capul lui Bismark – faţa cărămizie, întretăiată de o reţea fină de vinişoare albăstruie, ca o hartă hidrografică. Înfăţişarea impunătoare, glacială. Ochi albaştri, privire rece de oţel. Sub masca unei extreme politeţe ascunde o aspră autoritate şi cel mai profund dispreţ pentru ultimii stăpânitori ai Deltei. Pe vremea turcilor era suveran în toată regiunea asta. Pescarii se închinau la numele lui. „Ce! eşti Brüll? Ce faci pe grozavul? Parcă ai fi Brüll”, aşa îşi ziceau când se certau între ei lipovenii din baltă. S-au dus frumoasele timpuri... şi rezidentul, deprins să guverneze ca în colonii, era nevoit la bătrâneţe să facă mai multă diplomaţie decât inginerie în lupta de culise, care se ducea în acest vechi teatru internaţional, sprijinit numai de proptelele guvernului român ca să nu se prăbuşească. * După o serie de explicări tehnice, destul de complicate, rezidentul făcu semn unui marinar din provă. Un semnal scurt de fluier şi o comandă răguşită răsună în postul de pilotaj. „Moulette” să acosteze în tribord la iaht”. „Moulette” era o elegantă şalupă de inspecţie a rezidentului – un fel de automobil de apă – purtând un steguleţ triunghiular care fâlfâia în vânt ca un ghidon de amiral. Rezidentul cobora rar pe pământ, din turnul lui de fildeş, de unde conducea imensa maşinărie a Comisiei. În oraş nu descindea niciodată. Umbla mai mult pe apă decât pe uscat. Şalupa ţâşni ca o săgeată sub forfoteala elicei. Americanului i se dase locul de cinste la mijloc, în fundul şalupei, pe bancheta bogat capitonată în pluş vişiniu. Viteza şalupei nu scăzu decât la gura fluviului, unde o dragă gigantică lucra adâncind canalul navigabil. În faţa valurilor de apă şi nămol, vânzolite într-un huruit asurzitor, supte şi debordate de tuburile dragei, Americanul văzu clar o imagine demult rămasă, uitată, în fundul minţei sale. Se văzu, copil, muss pe o dragă primitivă, desculţ, cu braţele goale, cu părul năclăit, împotmolit în noroiul clisos pe care cupele dragei îl scoteau scrâşnind din fundul apei. Zadarnic căuta bătrânul să şteargă din minte icoana copilăriei care îl chinuia stăruitor. Rezidentul, ocrotindu-şi capul sub o cască de plută colonială, asemenea unui explorator saharian, arăta întinderea bancului de nisip care forma bara ce tindea să astupe gura fluviului. C-o superbă mândrie descria lupta dârză ce trebuia dusă zilnic ca să învingă formidabila forţă a naturei, care ameninţa cu închiderea canalului de navigaţie. Trebuiau prelungite digurile în larg şi intensificat dragajul; lucrări amânate mereu din lipsă de fonduri. Şi totuşi opera trebuia continuată cu orice preţ, sfârşi rezidentul cu obişnuita lui peroraţie asupra Dunărei, „cea mai importantă arteră care taie în două continentul, unind Orientul cu Occidentul... drumul civilizaţiei şi al comerţului... veritable mer en marche vers l'Orient”... Americanul, care asistase absent la toate explicările date, simţi că se cuvine să deschidă şi el gura. Puse o întrebare banală asupra chipului cum lucrează dragele de tip nou. Rezidentul, neobosit, începu o nouă serie de explicări tehnice asupra dragelor moderne. Faima Americanului se răspândise în aşa proporţii că ajunsese să-l preocupe şi pe Rezident, om pozitiv, ponderat şi neîncrezător. Fără să-şi dea pe faţă planurile ce le clocea, profită de vizita delegatului otoman. Explicările date erau mai mult ca să pipăie terenul, să tenteze şi să dezlege limba Americanului mut şi opac. * Stamati şi Logaridis se plimbau pe chei spionând de la distanţă toate mişcările. Mândria pe care o simţeau în fundul sufletelor lor pentru onorurile făcute Americanului, era înăbuşite de o teamă vagă, grija de a nu-l scăpa din mână. Nu putuseră auzi nici o vorbă, dar văzuseră de la distanţă, hărţile şi planurile desfăcute pe masă, urmăriseră drumul şalupei de inspecţie până la gura canalului. Simţeau că ceva grav se pune la cale. Degeaba n-a fost chemat Americanul în Comisie. — Tu ce zici? întrebă Stamati pe înţeleptul portului care tăcea îngândurat. — Mie nu-mi place. Nu-i lucru curat. Se cloceşte ceva aici. Trebuie să fim cu ochii pe el. Te pomeneşti că-l încurcă în lucrările Comisiei... să împrumute... ori să ia el în antrepriză facerea digurilor... mai ştii în ce mâini cade... — Eu nu pricep ce caută să se bage Comisia în afacerile noastre, izbucni încruntat şi neputincios Stamati. * Pe terenul de sport al Comisiei, un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali cu pingele de azbest. Evantia în mijlocul lor, surâzătoare şi zglobie. Avântul jocului o rumenea, făcând-o şi mai atrăgătoare. Toţi ochii îi urmăreau mişcările. Privirile lacome se lipeau parcă de braţul ei gol, care mânuia racheta cu o graţie şi siguranţă neîntrecută. Lumea se întorcea de la plajă. Mulţi se opreau în drum privind cu mirare şi admiraţie spre locul de sport. Câteva fete din lumea bună trecură repede, cătând geloase pe sub gene spre jucători. Una mai îndrăzneaţă izbucni: „Cu ce neruşinare se agaţă negroaica asta de gâtul bărbaţilor...” Alta adaugă indignată: — „Când te gândeşti că noi care suntem născute şi crescute aci, încă n-am călcat pe terenul Comisiei, şi pocitura asta neagră venită de câteva zile...” O doamnă consuleză, poreclită de băieţi doamna Moralescu, şopti unei nepoate care nu se mai sătura privind: „e nostimă, negresa, dar e complet lipsită de pudoare”. Atina Ziside se opri brusc pe trotuar, cu ochii ţintă la terenul de sport. Cu mâna îşi apăsă pieptul ca să-şi stăpânească golul inimei. Nu-i venea să creadă. Visa? Era chiar el: Alfons al ei care învârtea surâzător racheta sub nasul obraznic al fetei. „Asta-i culmea! Ce falsitate!” murmură printre dinţi şi trecu înainte mândră, cu sprâncenele încruntate. Atina era o brunetă picantă cu-n veritabil profil grecesc. Vanitatea şi cochetăria o împiedecaseră să se plaseze încă. Proclamată Regina frumuseţii la câteva baluri, nu se împăca uşor cu ideea că poate fi detronată aşa de repede. Rece, măreaţă, privea pe toţi de sus. Nu vorbea niciodată. Calcula numai. Un ofiţer o numise „Virgina fără inocenţă”. Mult timp oscilase între marină şi diplomaţie. La urmă se hotărâse şi, după o abilă manevră, reuşise să capteze pe un francez, care avea dubla calitate de ofiţer şi diplomat. Situaţia şi titlul îi măguleau vanitatea. Alfons Briquet, mărunţel, vioi, cu mustaţa aurie, galică, fusese secund pe un vapor de marfă, dar în Comisie avea titlul pompos de „cancelier” pe lângă căpitanul de port. Cuprinsă de un fel de disperare, Atina vedea cu ochii prăbuşirea tuturor planurilor şi iluziilor ei. Dezastrul general venise pe negândite, într-o clipă. Iuţi pasul ducându-se întins la Penelopa Marulis, să-şi spună tot paraponul ce-o ardea. Jos, în săliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochi în oglindă. Se opri îngrozită. Arăta foarte rău. Fanată complet. Ochii înroşiţi. Obrajii tăiaţi de urmele a două mici torente care-i umeziseră pudra de pe faţă. Îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin. Plânsese. Explodase de indignare. Îi era necaz că nu se putea stăpâni. Penelopa Marulis o ascultă tăcută, cu ochii în jos, pe o broderie la care lucra de câţiva ani. Pe faţă, nu arăta nimic deşi era chinuită de ideea că Americanul şi fata îi scăpă din mână, încurcându-i toate planurile. — Dar pe Fifache Papagalinis nu l-ai văzut? o întrebă la urmă. — Dar l-am văzut umblând singur pe chei. Negroaica nici nu se mai uită la el. După câteva clipe de tăcere Atina întrebă suspinând: — Oare ce-o fi având negroaica asta că toţi bărbaţii umblă după ea? Ascultă dragă, şi crede ce-ţi spun eu: toţi bărbaţii sunt la fel, porci şi lacomi... zise apăsat şi convingător Penelopa Marulis. Leoaica, mergând spre plajă, îşi întâlni soţul tocmai în faţa palatului Comisiunii. Conul Tudorache, răsucindu-şi o ţigară, sta de vorbă cu perceptorul Marcu. — Ei, văzuşi? Ce-ţi spuneam eu? Au pătruns şi în Comisie. Se lăfăiesc ca la ei acasă. Iaca ce înseamnă să fii american. Iaca ce înseamnă puterea banului... — Bine, făcu domnul Marcu, dar n-a intrat singur, a fost omul poftit... — Apoi tocmai de asta turbez de necaz, zise şeful. Care va să zică eu, autoritate de stat, funcţionar superior, vechi în serviciu, stau ca viţelul la poartă, iar un venetic se bucură de favoruri şi onoare... Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. O flamură albă c-o bulă roşie se înălţă la farul mare: „vase de război în vedere”. Pilotina de serviciu se dezlipi de ponton şi se îndreptă spre gura Dunărei, ca să întâmpine navele ce se zăreau proiectate pe linia orizontului. Toată lumea de pe chei îşi îndreptă ochii spre larg. Pale de fum cenuşiu pluteau suspendate în azurul cerului.. — Să ştii că-i flota noastră Tudorache, făcu Leoaica emoţionată. — Da bine, domnule, că s-a hotărât şi escadra română să mai vie încoace, să ne mai ridice şi nouă prestigiul, să ne mai afirmăm suveranitatea, mă înţelegi, naţională, faţă de străinismul de aici...  

Omul care isi confunda sotia cu o palarie de Oliver Sacks Prefaţă „Ultimul lucru pe care îl lămureşte cineva într-o carte”, observă Pascal, „este cel pe care ar fi trebuit să-l spună de la bun început.” După ce am scris, adunat şi aranjat aceste stranii povestiri, după ce am ales un titlu şi două motouri, iată că acum trebuie să examinez ce am făcut şi de ce. Dualitatea celor două motouri şi opoziţia dintre ele – precum şi opoziţia dintre medic şi naturalist, pe care o observă Ivy Mekenzie – corespund unei dualităţi care mi-e proprie: mă simt deopotrivă naturalist şi medic, şi mă interesează deopotrivă bolile şi oamenii; în plus, sunt în egală măsură, chiar dacă nedesăvârşit, şi teoretician şi dramaturg, sunt atras deopotrivă de latura ştiinţifică şi de cea literară, pe care le găsesc mereu în condiţia umană, şi nu în ultimul rând în condiţia esenţial umană care e starea de boală – animalele se îmbolnăvesc, dar numai omul ajunge cu adevărat la starea de boală. Munca mea, viaţa mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii şi bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: „Cât priveşte boala: aproape că suntem ispitiţi să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea” – şi să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienţii mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienţi, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mişcare de du-te-vino. Studii, da; dar de ce povestiri sau cazuri? Hipocrate a introdus perspectiva istorică asupra bolii, ideea ca bolile au o desfăşurare, de la primele lor manifestări până la punctul culminant sau criza, iar de aici la deznodământul lor favorabil sau fatal. Astfel, Hipocrate a introdus istoricul cazului, o descriere sau o prezentare a istoriei naturale a bolii, exprimată cu precizie prin vechiul cuvânt „patografie”. Asemenea povestiri sunt o formă a istoriei naturale, dar ele nu ne spun nimic despre individ şi istoria lui; ele nu dezvăluie nimic despre persoana şi experienţa celui ce se confruntă cu boala şi luptă pentru a supravieţui. Într-un istoric sumar al cazului nu există „subiect”; istoricul modern al cazului vorbeşte despre subiect într-o frază fugitivă („o fiinţă de sex femeiesc, albinos trisomică, de 21 de ani”) care s-ar putea aplica tot atât de bine unui şobolan ca şi unui om. Pentru a readuce subiectul uman în centru – subiectul uman care suferă, se chinuie, se luptă – trebuie să aprofundăm istoria cazului sub forma unei naraţiuni sau povestiri: doar atunci vom avea pe „cineva”, nu doar „ceva”, o persoană adevărată, un pacient, în relaţia sa cu boala, în relaţie cu partea lui fizică. Esenţa fiinţei pacientului este cât se poate de relevantă în zonele mai înalte ale neurologiei şi în psihologie, pentru că aici personalitatea pacientului e implicată în mod esenţial, iar studiul bolii şi al identităţii nu pot fi disociate. Acest tip de tulburări, precum şi prezentarea şi studiul lor, dau naştere unei discipline cu adevărat noi, pe care am putea-o numi „neurologia identităţii”, întrucât se ocupă de bazele neurale ale sinelui, de problema veche de când lumea a minţii şi a creierului. E posibil ca între psihic şi fizic să existe în mod necesar o prăpastie, o prăpastie de categorie; dar studiile şi relatările care se referă simultan şi inseparabil la ambele – iar acestea sunt cele care mă fascinează în mod special şi pe care (în general) le prezint aici – pot totuşi servi la apropierea lor, pentru a ne aduce tocmai la intersecţia mecanismului cu viaţa, la relaţia dintre procesele fiziologice şi biografie. Tradiţia istorisirilor clinice pătrunse de elementul uman a atins apogeul în secolul XIX, decăzând ulterior o dată cu apariţia ştiinţei neurologice impersonale. Luria[1] scrie: „Capacitatea de a descrie, atât de obişnuită la marii neurologi şi psihiatri ai secolului XIX, aproape că a dispărut acum. […] Ea trebuie reînviată.” Lucrările sale târzii, ca Mintea unui mnemonist sau Omul căruia i se năruie lumea, sunt încercări de a reînvia această tradiţie pierdută. În acelaşi fel, prezentările de cazuri din această carte se inspiră dintr-o veche tradiţie: tradiţia secolului XIX, despre care vorbeşte Luria, tradiţia lui Hipocrate, care a iniţiat prezentările de caz, precum şi tradiţia universală şi preistorică a pacienţilor care şi-au povestit întotdeauna necazurile doctorilor. Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienţii neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt şi ceva mai mult. Cum să caracterizăm, în aceşti termeni mitici sau metaforici, „Marinarul rătăcit” sau alte figuri stranii din această carte? Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-am avea nici o idee şi nici o reprezentare. Iată motivul pentru care vieţile şi călătoriile lor îmi par a ţine de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparaţia cu 1001 de nopţi, făcută de Osler, şi pentru care mă simt obligat să numesc cazurile poveşti sau legende. În acest domeniu, ştiinţificul şi literarul se cer îngemănate – lui Luria îi plăcea să vorbească despre „ştiinţă romantică”. Ele au fost îngemănate la hotarul dintre fapt şi legendă, hotar ce defineşte – ca în cartea mea, Awakenings (Deşteptări) – vieţile pacienţilor povestite aici. Dar ce mai fapte! Ce mai legende! Cu ce să le comparăm? S-ar putea să nu găsim modele existente, metafore sau mituri. A sosit oare vremea unor noi simboluri, a unor noi mituri? Opt capitole din această carte au fost deja publicate: „Marinarul rătăcit”, „Mâini”, „Gemenii” şi „Artistul autist” în New York Review of Books (1984 şi 1985), iar „Ray cel comic şi ticurile lui”, „Omul care-şi confunda soţia cu o pălărie” şi „Reminiscenţă” în London Review of books (1981, 1983, 1984) – unde versiunea mai scurtă a ultimului se numea „Urechi muzicale”. „Nivela” a fost publicat în The Sciences (1985). O relatare foarte veche despre una din pacientele mele, „originalul” lui Rose R. din Deşteptări, şi despre personajul Deborah al lui Harold Pinter din A Kind of Alaska,[2] inspirat din această carte, poate fi găsită în „Nostalgie incontinentă” (publicată mai întâi sub titlul „Nostalgie incontinentă provocată de L-Dopa” în Lancet, în primăvara lui 1970). Din cele patru „Fantome” ale mele, primele două au fost publicate sub formă de „curiozităţi clinice” în British Medical Journal (1984). Două piese scurte sunt luate din cărţi anterioare: „Omul care cădea din pat” este un fragment din A Leg to Stand On (Un picior pe care te poţi sprijini), iar „Viziunile lui Hildegard” din Migraine (Migrenă).[3] Celelalte douăsprezece capitole nu au fost publicate anterior şi sunt cu desăvârşire noi, iar toate au fost scrise în toamna şi iarna anului 1984. Sunt îndatorat în mod special editorilor mei: întâi faţă de Robert Silvers de la New York Review of Books şi Mary-Kay Wilmers de la London Review of Books; apoi faţă de Kate Edgar, Jim Silberman de la Summit Books din New York şi Colin Haycraft de la Duckworth’s din Londra, care, împreună, au făcut atât de mult pentru a da cărţii forma finală. Dintre colegii mei neurologi, le sunt deosebit de recunoscător regretatului dr.James Purdon Martin, căruia i-am arătat videocasetele „Christina” şi „Mr Macgregor” şi cu care am discutat pe larg despre aceşti pacienţi – „Doamna fără trup” şi „Nivela” exprimă această gratitudine; doctorului Michael Kremer, fostul meu „şef” de la Londra, care, ca răspuns la Un picior pe care te poţi sprijini (1984), a descris un caz personal foarte asemănător – ambele sunt acum cuprinse în „Omul care cădea din pat”; doctorului Donald Macrae, al cărui caz extraordinar de agnozie, ciudat de asemănător celui descris de mine, a fost descoperit întâmplător, la doi ani după ce am scris relatarea mea – şi e rezumat într-un postscriptum la „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”; şi, în mod cu totul deosebit, colegei şi prietenei mele apropiate, dr.Isabelle Rapin, din New York, care a discutat multe cazuri cu mine, care m-a prezentat Christinei („Doamna fără trup”) şi care îl cunoscuse pe Jose, „artistul autist”, de multă vreme, încă de pe când era copil. Mulţumesc pacienţilor mei (şi, în unele cazuri, rudelor lor) pentru sprijinul dezinteresat şi generos pe care mi l-au dat relatându-mi poveştile prezentate aici; ştiind de multe ori că ei înşişi nu puteau fi ajutaţi direct, mi-au permis totuşi, şi chiar m-au încurajat, să scriu despre vieţile lor, cu speranţa că alţii ar trage de aici învăţăminte şi că, într-o bună zi, s-ar putea vindeca. La fel ca în Deşteptări, numele şi unele detalii personale au fost schimbate pentru a proteja intimitatea pacienţilor, dar m-am străduit să păstrez ce e esenţial din viaţa lor. În fine, doresc să-mi exprim recunoştinţa – şi mai mult decât recunoştinţa – faţă de mentorul şi propriul meu medic, căruia îi dedic această carte.   O.W.S. New York 10 februarie 1985 PARTEA ÎNTÂI PIERDERI Cuvântul preferat al neurologiei este „deficit”, însemnând o deteriorare sau o incapacitate a funcţiei neurologice: pierderea vorbirii, pierderea limbajului, pierderea memoriei, pierderea dexterităţii, pierderea identităţii şi o mulţime de alte lipsuri şi pierderi ale unor funcţii (sau facultăţi) specifice. Pentru toate aceste disfuncţii (alt termen favorit), avem tot felul de cuvinte privative – Afonie, Afemie, Afazie, Alexie, Apraxie, Agnozie, Amnezie, Ataxie – un cuvânt pentru fiecare funcţie neurologică sau mintală de care pacienţii pot fi parţial sau total privaţi din cauza unei boli, a unui accident sau a unei deficienţe de dezvoltare. Studiul ştiinţific al relaţiei dintre creier şi minte a început în 1861, când, în Franţa, Broca a descoperit că anumite dificultăţi de exprimare verbală, afazie, apar mereu ca urmare a lezării unei anumite porţiuni din emisfera cerebrală stângă. Aceasta a deschis calea unei neurologii cerebrale care a permis, în câteva zeci de ani, realizarea unei „hărţi” a creierului uman care atribuie capacităţi specifice – lingvistice, intelectuale, perceptive etc. — unor „centri” la fel de specifici din creier. Către sfârşitul secolului a devenit evident pentru mai mulţi cercetători subtili – în primul rând pentru Freud, în cartea sa Afazia – că acest gen de cartografiere era prea simplist, că toate activităţile mintale au o structură internă complexă şi trebuie să aibă o bază fiziologică la fel de complexă. Freud considera că acest lucru e valabil în special pentru anumite tulburări de recunoaştere şi percepţie pentru care a inventat termenul „agnozie”. Ca să înţelegem corect afazia sau agnozia era nevoie, credea el, de o ştiinţă nouă, mai elaborată. Noua ştiinţă a creierului/minţii pe care o avea în vedere Freud a luat fiinţă în timpul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, fiind creată de A.R. Luria (şi de tatăl său, R.A. Luria), de Leontiev, Anohin, Bemstein şi alţii, şi a primit numele de „neuropsihologie”. Dezvoltarea acestei extrem de fecunde ştiinţe a reprezentat munca de-o viaţă a lui A.R. Luria, iar accesul ei în Occident a fost oarecum întârziat în raport cu importanţa sa revoluţionară. A fost expusă, sistematic, într-o carte monumentală, Funcţiile corticale înalte ale omului (tradusă în engleză în 1966) şi, într-un mod total diferit, într-o biografie sau „patografie” – Omul căruia i se năruie lumea (tradusă în engleză în 1972). Deşi aceste cărţi au fost aproape desăvârşite în felul lor, rămăsese un întreg domeniu necercetat de Luria. Funcţiile corticale înalte ale omului se ocupa doar de acele funcţii care ţineau de emisfera stângă a creierului; în mod similar, Zazeţki, subiectul Omului căruia i se năruie lumea, avea o leziune enormă în emisfera stângă, cea dreaptă fiind intactă, întreaga istorie a neurologiei şi a neuropsihologiei poate fi într-adevăr privită ca o istorie a investigării emisferei stângi. Un motiv important pentru neglijarea emisferei drepte, sau „minore”, cum i s-a spus mereu, este faptul că, în timp ce efectele diverselor leziuni localizate în partea stângă sunt uşor de demonstrat, sindroamele corespunzătoare ale emisferei drepte sunt mult mai puţin evidente. Cu oarecare dispreţ, de regulă s-a presupus că emisfera dreaptă este mai „primitivă” decât cea stângă, cea din urmă fiind privită ca floarea unică a evoluţiei umane. Într-un anume sens, este corect: emisfera stângă este mai sofisticată şi mai specializată, reprezintă o excrescenţă foarte recentă a creierului primatelor şi, mai ales, al hominidelor. Pe de altă parte, emisfera dreaptă este cea care controlează capacităţile cruciale de recunoaştere a realităţii, pe care orice fiinţă vie trebuie să le posede pentru a supravieţui. Emisfera stângă, asemenea unui calculator ataşat creierului de bază al fiinţei, este proiectată pentru programe şi scheme de lucru, iar neurologia clasică era preocupată mai mult de scheme decât de realitate, astfel încât atunci când, în cele din urmă, au apărut unele sindroame ale emisferei drepte, ele au fost catalogate drept bizare. Au existat în trecut încercări de explorare a sindroamelor emisferei drepte – de exemplu, cele ale lui Anton în anii 1890 şi Potzl în 1928 – dar chiar şi aceste încercări au fost în mod straniu ignorate. În Creierul care lucrează, una din ultimele lui cărţi, Luria a dedicat emisferei drepte o secţiune scurtă dar dezamăgitoare, care se încheia astfel: Aceste defecte încă incomplet studiate ne conduc la una dintre problemele fundamentale – rolul emisferei drepte în conştiinţa directă. […] Studiul acestui domeniu extrem de important a fost până acum neglijat […] Va fi analizat în detaliu într-o serie de articole […] în curs de elaborare. În cele din urmă, Luria a scris unele dintre aceste articole în ultimele sale luni de viaţă, bolnav fiind. Nu le-a văzut niciodată publicate şi nici nu au fost publicate în Rusia. El le-a trimis lui R.L. Gregory în Anglia şi vor apărea în Oxford Companion to the Mind. Dificultăţile interne se adaugă aici celor externe. Nu e doar greu, ci imposibil, pentru pacienţii cu anumite sindroame de emisferă dreaptă, să fie conştienţi de propriile probleme – e vorba aici de o „anagnozie” particulară şi specifică, după cum spunea Babinski. Şi e foarte greu, chiar pentru cel mai atent observator, să descrie starea interioară, „situaţia” unor asemenea pacienţi, fiindcă ea se deosebeşte enorm de orice a cunoscut vreodată el însuşi. Dimpotrivă, sindroamele de emisferă stângă pot fi relativ uşor imaginate. Deşi sindroamele de emisferă dreaptă sunt tot atât de frecvente ca şi cele de emisferă stângă – de ce n-ar fi? — în literatura neurologică şi neuropsihologică vom găsi o mie de descrieri ale sindroamelor de emisferă stângă pentru o singură descriere a unui sindrom de emisferă dreaptă. E ca şi cum asemenea sindroame nu ar face obiectul neurologiei. Şi totuşi, după cum spune Luria, ele sunt de cea mai mare importanţă. Atât de importante încât ar putea necesita un nou tip de neurologie, o ştiinţă „personalistică”, sau (cum îi plăcea lui Luria s-o numească) „romantică”, pentru că aici persona, sinele, îşi dezvăluie bazele fizice. Luria credea că o asemenea ştiinţă ar fi cel mai bine prezentată printr-o povestire, o istorisire amănunţită a cazului unui om cu o perturbare profundă a emisferei drepte, o anamneză[4] care ar fi totodată complementul şi opusul „omului căruia i se năruie lumea”. Într-una din ultimele scrisori pe care mi le-a trimis, el îmi scria: „Publică asemenea povestiri, chiar dacă sunt simple schiţe. E un domeniu de-a dreptul fascinant.” Trebuie să mărturisesc că aceste tulburări mă preocupă în mod deosebit, pentru că ele deschid sau făgăduiesc să deschidă domenii cu greu de închipuit în trecut, vestind o neurologie şi o psihologie mai vaste, stârnind un interes mult mai mare decât neurologia rigidă şi mecanică din trecut. Aşadar, interesul meu nu a fost captat atât de deficienţe, în sensul tradiţional al cuvântului, cât de tulburările neurologice care afectează sinele. Asemenea tulburări pot fi de multe tipuri – ele pot apărea deopotrivă din cauza exceselor şi alterărilor funcţionale – şi pare rezonabil să considerăm aceste două categorii în mod separat. Dar trebuie spus de la bun început că o boală nu este niciodată doar o lipsă sau un exces, că există întotdeauna o reacţie din partea organismului sau individului afectat, reacţie de restaurare, înlocuire sau compensare, de păstrare a identităţii sale, folosind mijloace oricât de stranii; o parte esenţială a rolului nostru de medici este studierea sau influenţarea acestor mijloace, nu mai puţin decât cercetarea agresiunii primare împotriva sistemului nervos. Acest fapt a fost afirmat cu tărie de Ivy Mekenzie: Ce constituie o „entitate morbidă” sau o „nouă boală”? Medicul nu se ocupă, precum naturalistul, de o gamă largă de organisme diferite, teoretic adaptate prin reacţii obişnuite la un mediu obişnuit, ci de un singur organism, subiectul uman, care se străduieşte să-şi păstreze identitatea în împrejurări potrivnice. Această dinamică, această „strădanie pentru păstrarea identităţii” prin mijloace şi cu efecte oricât de stranii, a fost recunoscută de multă vreme în psihiatrie – şi, ca atâtea alte lucruri, este asociată în mod special cu opera lui Freud. Astfel, pentru el, iluziile paranoiei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucţie a unei lumi reduse la un haos total. În acelaşi sens, Ivy Mekenzie scria: Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante şi reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucţie. Dacă Deşteptări era studiul unui „haos organizat” produs de o singură, dar multiformă, boală, ceea ce urmează este o serie de studii similare ale haosurilor organizate produse de o mare diversitate de boli. În prima secţiune, „Pierderi”, cazul cel mai important este, după părerea mea, cel al unei forme de agnozie vizuală: „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”. Cred că are o importanţă fundamentală. Asemenea cazuri constituie o provocare extremă la adresa uneia dintre cele mai tenace axiome sau pretenţii a neurologiei clasice – ideea că o deteriorare cerebrală, orice deteriorare cerebrală, diminuează sau înlătură „atitudinea abstractă şi categorială” (expresia aparţine lui Kurt Goldstein), reducând individul la planurile emoţional şi concret. (O teză foarte asemănătoare a fost propusă de Hughlings Jackson, în anii 1860.) Aici, în cazul dr. P., observăm tocmai opusul – un om care a pierdut (deşi doar în sfera vizualului) în întregime emoţionalul, concretul, personalul, „realul”… şi a fost redus la abstract şi categorial, cu urmări dintre cele mai absurde. Ce ar fi avut de spus Hughlings Jackson şi Goldstein despre asta? Mi-am închipuit deseori că-i rog să-l examineze pe dr. R şi că-i întreb apoi, „Ei bine, domnilor, ce mai aveţi de zis acum?” 1 Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie Dr.P. era un distins muzician, cunoscut de multă vreme drept cântăreţ, apoi profesor la şcoala de muzică din oraş. Aici au fost observate pentru prima oară lucruri ciudate legate de raporturile lui cu elevii. Din când în când, un elev i se înfăţişa, iar dr. P. nu-l recunoştea; sau, mai exact, nu-i recunoştea chipul. De îndată ce studentul vorbea, era recunoscut după voce. Asemenea incidente se înmulţeau, provocând stânjeneală, perplexitate, teamă, ba uneori şi râsete, deoarece nu numai că dr.P. reuşea din ce în ce mai greu să distingă chipurile, dar el vedea chipuri şi acolo unde nu existau: pe stradă, asemeni lui Magoo[5], bătea uşor cu palma capetele hidranţilor şi parcometrelor, luându-le drept capete de copii; se adresa amabil capetelor sculptate de pe mobile şi rămânea uimit când nu-i răspundeau. La început, toată lumea, ba chiar şi dr. P. râdea de asemenea greşeli bizare ca şi cum ar fi fost glume. Nu-i plăceau lui oare dintotdeauna jocurile de cuvinte, paradoxurile Zen şi vorbele de duh? Înzestrările lui muzicale rămâneau remarcabile; nu se simţea bolnav, niciodată nu se simţise mai bine, iar greşelile sale erau atât de absurde – şi de spirituale – încât nu puteau fi luate în serios. Ideea că „ceva e în neregulă” n-a apărut decât după vreo trei ani, când s-a îmbolnăvit de diabet. Ştiind bine că diabetul i-ar putea afecta ochii, dr. P. s-a dus la un oftalmolog, care i-a făcut o anamneză detaliată şi i-a examinat atent ochii. „N-aveţi nimic la ochi”, a fost concluzia doctorului. „Dar e ceva legat de părţile vizuale ale creierului. Nu de mine aveţi nevoie, trebuie să mergeţi la un neurolog.” Şi astfel dr. P. a ajuns la mine. De la început m-am lămurit că nu exista nici o urmă de demenţă în sensul obişnuit. Era un om cultivat şi plin de farmec, vorbea bine şi curgător, avea imaginaţie şi umor. Nu-mi dădeam seama de ce fusese trimis la clinica noastră. Şi totuşi era ceva puţin ciudat. Stătea în faţa mea în timp ce vorbea, era îndreptat spre mine, dar ceva era în neregulă – greu de spus ce anume. Mă privea cu urechile, eram tentat să spun, nu cu ochii. Aceştia, în loc să fie aţintiţi asupra mea, „învăluindu-mă”, aşa cum e firesc, erau straniu aţintiţi asupra nasului meu, urechii mele drepte, asupra bărbiei, ochiului meu drept – parcă ar fi observat (ba chiar studiat) aceste trăsături individuale, dar fără a vedea întreaga mea faţă, expresiile ei care se schimbau, „pe mine” în întregul meu. Nu sunt sigur că am înţeles atunci acest lucru, era numai o bizarerie iritantă, ceva se dereglase în combinaţia firească dintre privire şi expresie. Mă vedea, mă scana, şi totuşi… „Care e problema?” l-am întrebat în cele din urmă. „Din câte ştiu eu, nici una” mi-a răspuns el zâmbind, „însă lumea pare să creadă că e ceva în neregulă cu ochii mei.” „Dar dumneavoastră nu vă daţi seama dacă aveţi probleme cu vederea?” „Nu, nu chiar, numai că din când în când mai greşesc.” Am ieşit puţin ca să vorbesc cu soţia lui. Când am revenit, dr. P. stătea liniştit la fereastră, atent, mai degrabă ascultând decât privind afară. „Trafic”, a zis, „zgomotele străzii, trenuri în depărtare, ca un fel de simfonie, nu-i aşa? Cunoaşteţi Pacific 234 de Honegger?” Ce om drăguţ, mă gândeam în sinea mea. Cum ar putea suferi de ceva grav? M-ar lăsa oare să-l examinez? „Da, sigur că da, dr. Sacks.” Mi-am potolit tulburarea, poate şi pe-a lui, trecând prin rutina liniştitoare a unui examen neurologic: forţă musculară, coordonare, reflexe, tonus… în timp ce-i examinam reflexele – uşor anormale în partea stângă – a apărut primul fapt bizar. Îi scosesem pantoful stâng şi îl atingeam pe talpa piciorului cu o cheie – test aparent neserios, dar esenţial, pentru verificarea unui reflex – după care, scuzându-mă că trebuie să-mi strâng oftalmoscopul, l-am lăsat să se încalţe singur. Spre mirarea mea, după un minut, încă nu reuşise. „Pot să vă dau o mână de ajutor?” am întrebat. „Ajutor? Pentru ce? Cui?” „Ca să vă încălţaţi.” „Ah”, a zis, „uitasem de pantof”, adăugând, sotto voce, „pantoful? pantoful?” Părea zăpăcit. „Pantoful dumneavoastră”, am repetat. „Poate vreţi să-l încălţaţi.” A continuat să privească în jos, cu o concentrare intensă şi deplasată, însă nu spre pantof. În cele din urmă, privirea i s-a fixat pe picior: „Acesta este pantoful meu, nu-i aşa?” Nu auzeam eu bine? Nu vedea el bine? „Ochii mei”, a explicat şi a pus mâna pe picior. „Acesta este pantoful meu, nu-i aşa?” „Nu. Acesta este piciorul dumneavoastră. Acolo este pantoful.” „A! Credeam că e piciorul meu.” Glumea? Era nebun? Era orb? Dacă era vorba de una din „greşelile lui ciudate”, era cea mai ciudată greşeală pe care o întâlnisem vreodată. L-am ajutat să-şi pună pantoful (piciorul) pentru a evita alte încurcături. Dr. P. părea netulburat, indiferent, chiar amuzat. Mi-am reluat examenul. Acuitatea lui vizuală era bună: nu-i era greu să vadă un ac de pe jos, deşi uneori îi scăpa dacă era în stânga lui. Vedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un număr din National Geographic Magazine, şi i-am cerut să descrie unele imagini de acolo. Răspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegând trăsături minuscule, trăsături individuale, aşa cum făcuseră şi cu faţa mea. O zonă mai strălucitoare, o culoare, o formă îi atrăgeau atenţia şi stârneau comentarii, dar în niciun caz nu prindea întregul imaginii. Nu reuşea să vadă întregul, ci numai amănunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra niciodată în legătură cu imaginea în întregul ei – nu-i recunoştea, aşa zicând, fizionomia. Nu înţelegea dacă e vorba de un peisaj sau de o scenă. I-am arătat coperta, o întindere nesfârşită de dune sahariene. „Ce vedeţi aici?” l-am întrebat. „Văd un râu”, a spus. „Şi o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici şi colo.” Privea, dacă asta se poate numi „a privi”, dincolo de copertă, undeva în spaţiu, şi vorbea despre amănunte inexistente, ca şi cum lipsa acestora din ilustraţia reală îl împingea să-şi imagineze râul şi terasa şi umbrele colorate. Arătam probabil îngrozit, dar el părea să creadă ca se descurcase relativ bine. Avea o urmă de zâmbet pe faţă. Părea de asemenea convins că examinarea luase sfârşit, şi se uita de jur-împrejur după pălăria lui. A întins mâna şi a apucat capul soţiei lui, a încercat să-l ridice şi sa şi-l pună pe cap. Părea să-şi fi confundat soţia cu o pălărie! Soţia părea obişnuită cu asemenea lucruri. Nu puteam înţelege, în termenii neurologiei convenţionale (sau neuropsihologiei), ce se întâmplase. În unele privinţe părea perfect normal, iar în altele cu desăvârşire şi neverosimil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, să confunde capul nevestei cu o pălărie, iar pe de alta, să lucreze – cum după toate aparenţele o făcea în continuare – ca profesor la şcoala de muzică? — Trebuia să mă mai gândesc, sa-l văd din nou – şi sa-l văd într-un loc care-i era familiar, acasă la el. După câteva zile, m-am prezentat acasă la dr. P. şi la soţia lui, cu partitura Dragoste de poet în geantă (ştiam ca-i place Schumann) şi cu diverse obiecte pentru testarea percepţiei. Dna P. M-a introdus într-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfârşitului de secol. Un vechi şi magnific pian Bosendorfer trona la loc de cinste în mijlocul camerei, iar în jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri… Erau cărţi, erau tablouri, dar muzica domina totul. Dr. P. şi-a făcut apariţia şi, zăpăcit, a înaintat cu mâna întinsă spre ceasul cu pendulă, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat şi a dat mâna cu mine. Ne-am salutat şi am sporovăit puţin despre concertele şi interpreţii momentului. Cu modestie, l-am întrebat dacă ar dori sa cânte. „Dragoste de poet!” a exclamat. „Dar eu nu mai pot citi notele. Veţi cânta dumneavoastră, de-acord?” Am zis ca voi încerca. La acel pian minunat chiar şi interpretarea mea suna bine, iar dr. P. era un mai vârstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau[6], combinând o ureche şi o voce perfecte cu cea mai fină inteligenţă muzicală. Era clar că şcoala de muzică nu-l păstra din milă. Lobii temporali ai dr. P. erau de bună seamă intacţi: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se întâmpla, mă întrebam eu, în lobii săi parietali şi occipitali, mai ales în acele zone unde are loc procesarea vizuală? Aveam în trusa mea neurologică corpurile geometrice ale lui Platon şi m-am hotărât sa încep cu ele. „Ce este acesta?” am întrebat scoţând primul corp. „Un cub, bineînţeles.” „Dar acesta?” am întrebat, rotind altul în aer. A întrebat dacă ar putea să-l examineze, ceea ce a făcut repede şi sistematic: „Un dodecaedru, bineînţeles. Şi nu vă mai obosiţi cu celelalte, voi recunoaşte chiar şi icosaedrul.” Era clar că formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se întâmpla cu feţele? Am luat un pachet de cărţi de joc. Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valeţii, damele, popii şi jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri stilizate şi era imposibil de spus dacă el vedea feţe sau doar modele. M-am hotărât să-i arăt un volum de caricaturi pe care îl aveam în geantă. A reuşit din nou, în cea mai mare parte. Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de îndată ce prindea o trăsătură-cheie putea identifica faţa. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte şi schematice. Rămânea de văzut cum s-ar comporta cu feţe adevărate, reprezentate realist. Am deschis televizorul, fără sonor, şi am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfăşură o scenă de dragoste. Dr. P. nu a reuşit să identifice actriţa – dar poate pentru că ea nu pătrunsese niciodată în lumea lui. Mai frapant era faptul că nu reuşea să identifice expresiile de pe chipul ei şi al partenerului, deşi în cursul unei singure scene fierbinţi acestea treceau de la dorinţă arzătoare la pasiune, surpriză, dezgust şi furie, ajungând până la o împăcare înduioşătoare. Dr. P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înţelegea ce se întâmpla, cine era unul şi cine celălalt, nici măcar cine era bărbatul şi cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine să fie ale unui marţian. Era însă posibil ca unele dintre dificultăţile sale să fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywoodului; şi m-am gândit că ar putea avea mai mult succes în identificarea unor chipuri din propria lui viaţă. Pe pereţii apartamentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui însuşi. Am adunat un teanc şi i le-am arătat, nu fără oarecare presimţiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, când era vorba de film, devenea tragic când era vorba de viaţa reală. În general, nu recunoştea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el însuşi. A recunoscut un portret al lui Einstein, pentru că sesizase frizura tipică şi mustaţa; acelaşi lucru s-a întâmplat cu una sau două alte persoane: „Ah, Paul!” a zis, când i s-a arătat un portret al fratelui său. „Bărbia asta pătrată, dinţii ăştia mari, l-aş recunoaşte pe Paul dintr-o mie!” Dar pe Paul îl recunoştea, sau una-două din trăsăturile lui, pe baza cărora putea face o încercare rezonabilă de a ghici identitatea subiectului? În absenţa unor „semne” evidente, era cu desăvârşire pierdut. Dar de vină nu era doar cunoaşterea, gnosis; era ceva profund greşit în felul lui de a proceda. Pentru că aborda aceste chipuri – chiar şi ale celor apropiaţi şi dragi – ca şi cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i aparţineau. Nici o faţă nu-i era familiară, privită ca un „cineva”, ci era identificată doar ca un set de trăsături, „ceva”. Era aşadar o cunoaştere formală, fără nici o urmă de cunoaştere personală. Şi de-aici provenea indiferenţa, sau orbirea lui, faţă de expresie. Pentru noi, un chip este o persoană care ni se înfăţişează – vedem, cum s-ar spune, persoana prin persona ei, adică faţa ei. Dar pentru dr. P. nu exista în acest sens nici o persona – nici o persona exterioară, şi nici o persoană înăuntru. Mă oprisem în drum spre el la o florărie şi-mi cumpărasem un trandafir extravagant ca să mi-l pun la butonieră. L-am scos şi i l-am dat. L-a luat ca un botanist sau ca un anatomist căruia i se dă un exemplar, iar nu ca o persoană care primeşte o floare. „O lungime de aproximativ cincisprezece centimetri”, a comentat el. „O formă înfăşurată, roşie, cu un accesoriu liniar verde.” „Da”, am zis, încurajându-l, „şi ce credeţi că este, dr. P?” „Greu de zis.” Părea perplex. „Îi lipseşte simetria simplă a corpurilor geometrice platonice, deşi ar putea avea o simetrie mai înaltă… Cred că ar putea fi o inflorescenţă sau floare.” „Ar putea fi?” am întrebat. „Ar putea fi”, a confirmat el. „Mirosiţi”, i-am sugerat, şi se arătă iarăşi oarecum mirat, ca şi cum i-aş fi cerut să miroasă o simetrie mai înaltă. Dar s-a executat politicos şi a dus floarea la nas. Brusc a revenit la viaţă. „Minunat!” a exclamat el. „Un trandafir timpuriu. Ce miros divin!” A început să fredoneze „Trandafirul, crinul…“ Părea că realitatea putea fi transmisă prin miros, nu prin văz. Am încercat un test final. Era o zi rece de primăvară şi îmi lăsasem paltonul şi mănuşile pe o canapea. „Ce e asta?” l-am întrebat, ridicând o mănuşă. „Pot s-o examinez?” a întrebat şi, luând-o, a început s-o examineze, la fel cum examinase corpurile geometrice. „O suprafaţă continuă”, a declarat în cele din urmă, „cu marginile răsfrânte spre interior. Pare să aibă” – a ezitat — „cinci pungi ieşite în afară, dacă aşa se spune”. „Da”, am zis prudent. „Mi-aţi făcut o descriere. Spuneţi-mi acum ce e.” „Un fel de recipient?” „Da”, am zis, „şi ce anume ar conţine recipientul?” „Ar conţine conţinutul lui!” a spus dr. P. râzând. „Sunt multe posibilităţi. Ar putea fi un portmoneu, de exemplu, pentru monede de cinci dimensiuni. Ar putea fi…” Am întrerupt torentul care creştea. „Nu pare ceva cunoscut? Credeţi că s-ar potrivi unei anumite părţi a corpului dumneavoastră?” Nu dădea niciun semn de recunoaştere.[7] Niciun copil nu ar fi avut capacitatea de a vedea şi de a vorbi despre „o suprafaţă continuă… cu marginile răsfrânte spre interior”, dar orice copil, cât de mic, ar fi ştiut de îndată că mănuşa e mănuşă, ar fi privit-o ca pe un lucru familiar, potrivit pentru mână. Dr. P. nu era în stare. Nimic nu i se părea familiar. Vizual, era pierdut într-o lume de abstracţiuni neînsufleţite. De fapt, nu avea o lume vizuală reală, aşa cum nu avea un sine vizual adevărat. Putea vorbi despre lucruri, dar nu le putea privi „faţă în faţă”. Discutând cu pacienţi suferind de afazie şi leziuni în emisfera stângă, Hughlings Jackson spune că ei şi-au pierdut gândirea „abstractă” şi „prepoziţională” – şi-i compară cu câinii (sau, mai degrabă, compară câinii cu pacienţi afazici). Pe de altă parte, dr. P. funcţiona întocmai cum funcţionează o maşină. Nu numai că se arăta tot atât de indiferent faţă de lumea vizuală ca un calculator, dar şi – mai frapant – analiza lumea aşa cum o analizează un computer, folosind trăsături-cheie şi relaţii schematice. Schema putea fi identificată – printr-un fel de „procedură de identificare” – fără a sesiza câtuşi de puţin realitatea. Până aici testarea pe care o făcusem nu-mi spusese nimic despre lumea interioară a dr. P. puteau fi oare încă intacte memoria sa vizuală şi imaginaţia? I-am cerut să-şi închipuie că ar intra într-unul din scuarurile oraşului, venind dinspre nord, străbătându-l în imaginaţie sau în memorie, şi să-mi spună care sunt clădirile pe lângă care ar trece. A menţionat clădirile din partea dreaptă, dar niciuna din partea stângă. I-am cerut atunci să-şi închipuie că ar intra în scuar prin sud. A menţionat iarăşi numai acele clădiri care erau pe partea dreaptă, deşi acestea erau tocmai cele pe care le omisese înainte. Cele pe care le „văzuse” lăuntric nu mai erau menţionate acum; probabil că nu le mai „vedea”. Era evident că dificultăţile lui legate de partea stângă, deficienţele lui de câmp vizual, erau în aceeaşi măsură interne şi externe, împărţind în două memoria şi imaginaţia lui vizuală. Ce se întâmpla, la un nivel mai înalt, cu vizualizarea lui internă? Gândindu-mă la intensitatea aproape halucinantă cu care Tolstoi îşi vizualizează şi însufleţeşte personajele, l-am întrebat pe dr. P. despre Anna Karenina. Îşi putea aminti fără greutate întâmplările, avea o percepţie intactă a intrigii, dar omitea caracteristicile vizuale, povestirile şi scenele vizuale. Îşi amintea cuvintele personajelor, dar nu şi chipurile lor; şi, deşi putea cita descrierile vizuale originale graţie memoriei sale remarcabile şi aproape textuale, acestea se dovedeau cu desăvârşire goale pentru el, lipsite de realitate senzorială, imagistică sau emoţională. Exista deci, de asemenea, o agnozie interioară.[8] Dar a devenit limpede că acesta era doar cazul anumitor tipuri de vizualizări. Vizualizarea chipurilor şi a scenelor, a povestirii vizuale şi acţiunii dramatice era profund deteriorată, aproape absentă. Vizualizarea schemelor era însă intactă, ba chiar sporită. Astfel, când l-am provocat la o partidă de şah mintal, n-a avut nici o dificultate în vizualizarea tablei de şah sau a mişcărilor – şi într-adevăr nu i-a fost greu să mă bată măr. Luria spunea despre Zazeţki că-şi pierduse complet capacitatea de a juca jocuri, dar că „imaginaţia sa vie” nu era alterată. Zazeţki şi dr. P. trăiau în două lumi din care una era imaginea în oglindă a celeilalte. Dar deosebirea cea mai tristă dintre ei era că Zazeţki, după cum spunea Luria, „lupta să-şi recâştige facultăţile pierdute cu tenacitatea condamnatului”, în timp ce dr. P. nu lupta, nu ştia ce pierduse, de fapt nu ştia că pierduse ceva. Dar cine se afla într-o situaţie mai tragică, sau cine era mai blestemat – omul care ştia acest lucru sau cel care nu ştia? Când am terminat examenul, dna P. Ne-a poftit la masa pe care se aflau cafea şi prăjituri delicioase. Cu un aer flămând, fredonând, dr. P. a atacat prăjiturile. Repede, fără să se gândească, melodios, trăgea platourile spre el, unul după altul, şi lua de ici-colo, într-un mare şuvoi gâlgâitor, un cântec comestibil al mâncării, până când a fost brusc întrerupt: o bătaie puternică şi hotărâtă în uşă. Surprins, uluit, blocat de întrerupere, dr. P. s-a oprit din mâncat şi a rămas împietrit, nemişcat, la masă, cu o înfăţişare indiferentă, oarbă, zăpăcită. Privea masa, dar n-o mai vedea; n-o mai percepea ca pe o masă încărcată cu prăjituri. Soţia lui i-a turnat puţină cafea: mirosul i-a gâdilat nările şi l-a adus înapoi la realitate. S-a reluat melodia mâncatului. Cum o fi rezolvând fiecare lucru, mă întrebam. Ce se întâmplă când se îmbracă, merge la toaletă, face baie? M-am dus după soţia lui în bucătărie şi am întrebat-o, de exemplu, cum face el ca să se îmbrace. „La fel ca şi cu mâncatul”, mi-a explicat ea. „Îi scot din dulap hainele obişnuite şi le pun în locurile obişnuite, iar el se îmbracă fără probleme, cântând pentru sine. Face totul cântând pentru sine. Dar dacă e întrerupt şi pierde şirul, se opreşte totul, nu-şi recunoaşte hainele şi nici propriul trup. Cântă tot timpul – cântece de mâncat, cântece de îmbrăcat, cântece de baie, cântece de tot felul. Nu poate face un lucru decât dacă-l transformă în cântec.” În timp ce vorbeam mi-au atras atenţia tablourile de pe pereţi. „Da”, spuse dna P., „era şi pictor talentat, nu numai cântăreţ. Şcoala îi expunea tablourile în flecare an.” Le-am privit cu multă curiozitate. Erau aşezate în ordine cronologică. Toate lucrările sale timpurii erau naturaliste şi realiste, exprimând o stare şi o atmosferă pline de viaţă, frumos detaliate şi concrete. Apoi, cu trecerea anilor, deveneau mai puţin vii, mai puţin concrete, mai puţin realiste şi naturaliste, mai abstracte, chiar geometrice şi cubiste. În cele din urmă, în ultimele picturi, pânzele deveneau lipsite de sens, sau lipsite de sens pentru mine – doar linii haotice şi pete de culoare. Am comentat acest lucru cu dna P. „Ah, dumneavoastră, doctorii, sunteţi nişte filistini!” a exclamat ea. „Nu puteţi urmări dezvoltarea artistică, felul în care a renunţat la realismul din tinereţe şi a înaintat în arta abstractă, nonfigurativă?” „Nu, nu asta e”, mi-am zis în sinea mea (dar m-am abţinut să-i spun sărmanei dne P.). El trecuse intr-adevăr de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuală profundă, în care toată puterea de reprezentare şi imaginaţie, tot simţul concretului şi al realităţii erau distruse. Acest perete cu tablouri era o expoziţie tragică ţinând de patologie, nu de artă. Şi totuşi, mă întrebam, într-un anume sens, nu avea ea dreptate? Căci deseori între forţele patologiei şi cele ale creaţiei există un conflict şi, uneori, chiar o înţelegere tacită. Poate că în perioada sa cubistă a existat o evoluţie, deopotrivă artistică şi patologică, ducând la naşterea unei forme originale; pierzând concretul, putea câştiga în abstract, căpătând o sensibilitate mai mare pentru toate elementele structurale ale liniei şi conturului, o forţă, asemănătoare cu cea a lui Picasso, de a vedea şi înfăţişa acele alcătuiri abstracte ce se ascund în concret şi de regulă se pierd… Mă temeam însă că în picturile din ultima perioadă nu era decât haos şi agnozie. Ne-am întors în marele salon de muzică, unde trona pianul Bosendorfer, iar dr. P. fredona ultimul tort. „Ei bine, dr. Sacks”, mi-a spus, „îmi dau seama că mă găsiţi un caz interesant. Puteţi să-mi spuneţi ce nu e în regulă şi să-mi faceţi nişte recomandări?” „Nu pot să vă spun ce nu e în regulă”, i-am răspuns, „dar vă voi spune ce cred eu că e bine. Sunteţi un muzician minunat, iar muzica este viaţa dumneavoastră. Ce aş putea recomanda eu, într-un asemenea caz, este o viaţă alcătuită în întregime din muzică. Muzica a fost centrul vieţii dumneavoastră, faceţi-o acum să fie întreaga viaţă.” Acestea s-au petrecut acum patru ani. Nu l-am mai văzut de-atunci, dar m-am întrebat adesea cum înţelegea el lumea, dat fiind că în mod straniu a pierdut imaginea şi vizualul, dar şi-a păstrat intactă marea muzicalitate. Cred că pentru el muzica luase locul imaginii. Nu avea o imagine a corpului, avea o muzică a corpului: de aceea se putea mişca şi purta atât de firesc, dar se oprea complet zăpăcit dacă „muzica interioară” înceta. La fel şi în privinţa exteriorului, a lumii…[9] În Lumea ca voinţă şi reprezentare, Schopenhauer spune că muzica este „voinţă pură”. Cât de fascinat ar fi fost el de dr. P., un om care pierduse complet lumea ca reprezentare, dar o păstra în întregime ca muzică sau ca voinţă. Această stare binecuvântată a durat până la sfârşit— fiindcă, în ciuda evoluţiei treptate a bolii sale (o tumoare masivă sau un proces degenerativ în zonele vizuale ale creierului), dr. R a predat muzică până în ultimele zile ale vieţii sale.   [1] A.R. Luria, neurofiziolog rus, m. 1977.(N .t.) [2] Piesă de teatru a dramaturgului britanic Harold Pinter.(N.t.) [3] Awakenings, A Leg to Stand Onsi Migrainesunt cărţi ale lui Oliver Sacks. (N.t.) [4] Relatare detaliată a istoricului şi antecedentelor unui caz clinic. (N.t.). [5] Mr. Magoo — personaj comic, cu tulburări de vedere, dintr-un film de Walt Disney. (N. t.) [6] Dietrich Fischer-Dieskau, celebru interpret de lieduri. (N. t.). [7] Mai târziu, întâmplător, a tras-o pe mână, şi a exclamat „Dumnezeule, e o mănuşă!” Era ceva care reamintea de pacientul lui Kurt Goldstein, „Lanuti”, care putea recunoaşte obiectele doar încercând să le folosească activ. (N. a.) [8] M-am întrebat deseori dacă descrierile vizuale ale lui Helen Keller (Helen Keller Adams, 1880-1968, scriitoare americană; oarbă şi mută din naştere, a învăţat să vorbească şi să citească — n. f.), în ciuda elocvenţei lor, nu sunt într-un fel tot atât de goale? Sau dacă, prin transferul imaginilor de la tactil la vizual, sau, încă şi mai surprinzător, de la verbal şi metaforic la senzorial şi vizual, ea nu căpăta o formidabilă putere a imaginaţiei vizuale, deşi cortexul ei vizual nu fusese niciodată stimulat direct de către ochi? Dar în cazul dr. P. era vătămat însuşi cortexul, baza organică a tuturor reprezentărilor ima­gistice. Interesant şi tipic, el nu mai visa în imagini — „mesajul” creierului fiind transmis în termeni non-vizuali. (N . a.) [9] Astfel, după cum am aflat mai târziu de la soţia lui, deşi nu-şi putea recunoaşte elevii dacă stăteau nemişcaţi, dacă erau doar „imagini", putea să-i recunoască de îndată ce se mişcau.„Acesta este Karl", exclama el, „îi cunosc mişcările, muzica trupului." (N. a.)  

PARTEA A PATRA CĂLĂTORIA ÎN ŢARA HOUYHNHNM-ILOR    CAPITOLUL I   Autorul devine căpitan de vas şi pleacă în călătorie. Marinarii uneltesc împotriva lui. Îl ţin închis multă vreme în cabină şi-l debarcă pe ţărmul unei ţări necunoscute. Călătoreşte spre interiorul tării. Descrierea yahooilor, nişte animale foarte ciudate. Autorul întâlneşte doi houyhnhnmi.   Cu toate că aş putea fi învinuit, şi pe drept cuvânt, că-mi place nespus aventura, trebuie totuşi să mărturisesc cinstit că această patimă a mea nu a putut fi înăbuşită de primejdiile prin care am trecut de-a lungul primelor mele călătorii. Am rămas acasă alături de soţia şi copiii mei vreo cinci luni de zile, clipe cu adevărat fericite, dacă aş fi ştiut să preţuiesc cum se cuvine traiul tihnit şi îndestulat. Am lăsat-o pe biata mea soţie aşteptând un copil şi am primit propunerea avantajoasă ce mi s-a făcut, şi anume de a deveni căpitanul Adventurei, un mare vas comercial de 350 de tone. Cunoşteam bine tainele navigaţiei şi cum mă cam săturasem să tot fiu chirurg pe bord (fireşte, la nevoie aş fi dat o mână de ajutor), am luat pe vas un tânăr priceput în această meserie, un oarecare Robert Purefoy. Am ridicat pânzele în Portsmouth la 7 august 1710; în cea de a patrusprezecea zi, ne-am întâlnit la Teneriffe cu căpitanul Pocock din Bristol, care se îndrepta spre golful Campechy ca să încarce băcan. În şaisprezece ale lunii ne-a despărţit o furtună; când m-am întors, am aflat că vasul lui se scufundase şi că din tot echipajul n-a scăpat cu viaţă decât un mus. Căpitanul era un om de treabă şi un bun marinar, însă cam încăpăţânat; de aici i s-a tras şi moartea, după cum s-a mai întâmplat cu mulţi alţii, căci dacă ar fi dat ascultare sfaturilor mele, astăzi s-ar afla în sânul familiei lui, aşa cum eu mă aflu în sânul familiei mele. Cum pierdusem mai mulţi oameni din echipaj din pricina frigurilor tropicale, am fost nevoit să angajez marinari în Barbados şi în Antilele mici, unde m-am oprit ascultând de sfaturile negustorilor în slujba cărora mă aflam. Dar în curând m-am căit amarnic, deoarece am aflat că cei mai mulţi dintre oamenii tocmiţi de mine fuseseră odinioară piraţi. Aveam cincizeci de oameni pe bord şi primisem porunca să fac negoţ cu indienii din mările sudului şi, pe cât îmi stătea în putinţă, să fac şi descoperiri. Nemernicii aceia, pe care i-am cules de pe drumuri, i-au îndemnat şi pe oamenii mei să se răzvrătească şi până la urmă s-au înţeles cu toţii să pună mâna pe corabie, iar pe mine să mă închidă. Aşa s-a şi întâmplat: într-o bună dimineaţă au dat buzna în cabina mea şi m-au legat de mâini şi de picioare, ameninţându-mă că mă vor azvârli peste bord dacă mă voi împotrivi. Le-am spus că sunt prizonierul lor şi deci mă voi supune. M-au pus să jur, apoi m-au dezlegat, prinzându-mi doar un lanţ de picior şi legându-mă de pat. La uşa cabinei fu aşezată o santinelă cu arma încărcată, care primise ordinul să tragă în cazul când aş fi încercat să-mi recapăt libertatea. Mi-au trimis mâncare şi băutură şi au preluat comanda vasului; îşi puseseră în gând să devină piraţi şi să-i jefuiască pe spanioli - plan ce nu putea fi adus la îndeplinire până ce nu mai făceau rost de oameni. Aşa că hotărâră mai întâi să vândă mărfurile de pe corabie şi apoi să se îndrepte spre Madagascar ca să recruteze noi oameni, întrucât mulţi muriseră în timpul cât fusesem încarcerat. Călătoria a durat săptămâni în şir, în timpul cărora au făcut negoţ cu indienii; eu însă nu ştiam încotro plutim, căci eram păzit cu străşnicie şi aşteptam din clipă în clipă să fiu omorât, aşa cum mă ameninţau adeseori. În cea de a noua zi a lunii mai 1711, un anume James Welche coborî în cabina mea, spunându-mi că primise ordin de la căpitan să mă debarce pe ţărm. În zadar am căutat să-l înduplec, că nici măcar n-a catadicsit să-mi spună cine era noul lor căpitan. M-au vârât cu de-a sila într-o şalupă, după ce mai întâi îmi îngăduiseră să mă îmbrac cu hainele mele cele mai bune, aproape noi, şi să-mi iau o legăturică de rufe, însă nici o armă în afară de pumnal; au mers cu politeţea până acolo, încât nu mi-au cercetat buzunarele în care băgasem toţi banii ce-i aveam, împreună cu alte lucruri trebuincioase. După ce-au vâslit cam o leghe, m-au debarcat pe un ţărm necunoscut. I-am rugat să-mi spună în ce ţară mă aflu, dar ei se jurară că nu ştiu nimic mai mult decât mine. Căpitanul (aşa-i spuneau ei) luase hotărârea să se descotorosească de mine, aruncându-mă pe primul petic de pământ întâlnit, îndată ce vor fi vândut toată marfa. Marinarii o porniră imediat în larg, sfătuindu-mă să mă grăbesc ca nu cumva să fiu surprins de flux şi astfel îşi luară rămas bun de la mine. În această stare deznădăjduită am mers până când am simţit pământ solid sub picioare; m-am aşezat pe un dâmb ca să mă odihnesc şi să văd ce am de făcut. După ce mi-am mai venit puţin în fire, am pornit către interiorul insulei, hotărât să-mi încredinţez soarta primilor sălbatici ce mi-ar fi ieşit în cale şi să-mi răscumpăr viaţa dându-le brăţări, inele de sticlă şi alte nimicuri pe care marinarii nu uită să le ia cu ei în călătoriile lor şi din care aveam şi eu câteva. Ţinutul era străbătut de şiruri lungi de copaci, nu sădiţi regulat, ci crescând astfel de la natură; iarba era din belşug, şi ici, colo, se vedeau mai multe lanuri de ovăz. Înaintam cu multă băgare de seamă, ca să nu fiu luat prin surprindere sau omorât de vreo săgeată aruncată din spate sau dintr-o parte. Am dat apoi de un drum, bătătorit de picior omenesc, de copite de vaci şi mai ales de cai. În cele din urmă am văzut mai multe animale pe un câmp şi vreo două din acelaşi soi cocoţate în copaci. Aveau o înfăţişare foarte ciudată şi pocită, ceea ce m-a tulburat şi m-a făcut să mă adăpostesc în dosul unui tufiş, ca să le văd mai bine. Câteva din ele s-au apropiat de locul unde mă aflam şi cu acest prilej am putut să le cercetez mai amănunţit. Aveau capul şi pieptul acoperit cu păr des, creţ la unele şi lins la altele; aveau bărbi ca nişte ţapi şi câte o şuviţă lungă de păr de-a lungul spinării şi picioarelor din faţă restul corpului era gol, astfel că le-am putut vedea pielea, cafenie ca a bivolilor. Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, şi bănuiesc că natura i-a înzestrat cu păr în locul acela, ca să-i apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de asemenea culcaţi sau aşezaţi pe picioarele dinapoi. Se căţărau în copaci înalţi cu agilitatea veveriţelor, deoarece atât picioarele din faţă, cât şi cele din spate erau înzestrate cu gheare ascuţite şi încovoiate. Din când în când săreau şi ţopăiau de colo, colo cu o sprinteneală de necrezut Femelele erau mai mici decât bărbaţii; aveau capul acoperit de păr lung şi lins, faţa însă le era curată, şi în afară de anus şi pudenda, tot restul corpului era acoperit doar cu un fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din faţă şi când mergeau, puţin lipsea uneori să n-atingă pământul. Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roşu, negru şi galben. În general, pot spune că în niciuna din călătoriile mele nu-mi fusese dat să văd dihănii atât de hidoase, faţă de care să nutresc atâta scârbă. Aşa că făcându-mi socoteala că-mi ajunge cât am văzut, plin de dispreţ şi cutremurat de silă, m-am sculat şi am ţinut drumul bătut, în nădejdea că m-ar putea duce la coliba vreunui indian. De-abia făcusem câţiva paşi, când mă pomenii faţă în faţă cu una din aceste lighioane. Văzându-mă, dihania începu să facă nişte strâmbături care îi schimbară cu totul trăsăturile feţei. Se holbă la mine de parcă aş fi fost altă arătare, apoi apropiindu-se mai mult, ridică laba din faţă, fie a râcă, fie din pricina uimirii - n-aş putea spune. Mi-am scos atunci pumnalul şi l-am atins zdravăn cu latul; n-am îndrăznit să-l pălesc cu tăişul, ca nu cumva să-i stîrnesc pe localnici împotriva mea dacă s-ar fi întâmplat să afle că le-am omorât sau schilodit o vită. Lovit, animalul se trase îndărăt şi scoase un muget atât de puternic, încât o cireadă de cel puţin alţi patruzeci ca el dădură năvală dinspre pajiştea vecină, urlând şi strâmbându-se îngrozitor. Am alergat atunci spre un copac şi, rezemându-mă cu spatele de trunchi, i-am ţinut la distanţă fluturând pumnalul. Mai multe jivine s-au căţărat în pom, de unde au început să mă împroaşte cu excrementele lor. Totuşi, pot spune că am scăpat destul de ieftin, lipindu-mă strâns de trunchiul copacului, deşi puţin a lipsit să nu fiu înăbuşit de murdăria ce ploua de sus. Deodată când nu mai vedeam nici o ieşire din această jalnică situaţie, au luat-o cu toţii la goană cât îi ţineau picioarele. Abia atunci m-am încumetat să mă desprind de copac şi să pornesc mai departe, întrebându-mă ce anume a putut să-i sperie într-atâta. Dar uitându-mă în stânga mea, am văzut un cal mergând agale pe câmp; duşmanii mei îl zăriseră înaintea mea, şi de aceea o luaseră la sănătoasa. Calul tresări puţin când se apropie de mine, dar îşi veni în fire numaidecât şi mă privi drept în faţă, dând semne de vădită mirare; se uită la mâinile şi picioarele mele şi mă ocoli de mai multe ori. Mi-aş fi văzut de drum, dar el îmi tăie calea, privindu-mă totuşi cu ochi foarte blânzi, fără să trădeze nici cel mai mic gând rău. Am stat şi ne-am uitat unul la celălalt câtva timp. În cele din urmă m-am încumetat să întind mâna spre gâtul lui cu gând să-l mângâi, fluierând şi făcând câteva din gesturile obişnuite ale jocheilor, atunci când vor să îmblânzească un cal pe care nu-l cunosc. Animalul însă păru să se arate dispreţuitor faţă de bunăvoinţa mea, clătină din cap, se încruntă şi ridică uşor piciorul drept din faţă ca să-mi îndepărteze mâna. Necheză după aceea de trei-patru ori, dar într-un chip atât de ciudat, încât mi-a venit să cred că vorbeşte cu sine însuşi într-o limbă a lui. În timp ce ne cercetam astfel unul pe celălalt, se apropie un alt cal. După ce acesta făcu mai multe mişcări curtenitoare în faţa celui dintâi, amândoi îşi ciocniră uşor copitele piciorului drept, nechezând pe rând de câteva ori, în diferite feluri, sunetele făcând impresia că sunt aproape articulate. După aceea, s-au îndepărtat câţiva paşi, de parcă ar fi vrut să se sfătuiască, plimbându-se încoace şi încolo, ca nişte persoane care deliberează asupra unei chestiuni importante, şi întorcându-şi adesea ochii înspre mine, de parcă s-ar fi temut să nu le scap. Am fost uluit văzând o purtare atât de ciudată la nişte animale şi mi-am spus în sinea mea că dacă locuitorii acestei ţări sunt înzestraţi în aceeaşi măsură cu înţelepciune, atunci de bună seamă sunt cei mai inteligenţi oameni de pe pământ. Acest gând m-a liniştit într-atâta, încât m-am hotărât să merg mai departe, până când voi da peste o casă sau un sat, sau voi întâlni pe vreunul din băştinaşi, lăsându-i pe cei doi cai să stea de vorbă după pofta inimii. Cel dintâi însă, un cal sur, văzând că am de gând să plec, necheză după mine într-un fel atât de grăitor, încât mi s-a părut că înţeleg ce vrea să spună. M-am întors imediat şi m-am apropiat de el aşteptând noi porunci şi ascunzându-mi temerile cit mai bine, deoarece începusem să mă neliniştesc neştiind cum se vor sfârşi toate acestea; cititorul îşi poate lesne închipui că nu eram prea încântat de situaţia în care mă găseam. Cei doi cai se apropiară de mine, cercetându-mi faţa şi mâinile cu multă luare-aminte. Surul îşi frecă copita de pălăria mea şi mi-o turti în aşa hal, încât am fost nevoit s-o scot şi s-o îndrept, apoi s-o pun din nou în cap - lucrul acesta îl uimi nespus, atât pe el cât şi pe tovarăşul lui (un cal murg); acesta din urmă îmi pipăi pulpana hainei şi când văzură că se desprinde de trup, se uitară din nou nedumeriţi unul la altul. Murgul îmi mângâie mâna dreaptă, părând să-i admire moliciunea şi culoarea; apoi mi-o strânse atât de tare între copită şi chişiţă, că am ţipat fără să vreau, ceea ce i-a făcut să mă atingă cu cea mai mare gingăşie. Erau grozav de nedumeriţi de pantofii şi ciorapii mei, pe care-i pipăiau de zor, nechezând şi făcând fel de fel de gesturi asemănătoare cu cele ale unui filozof, când încearcă să desluşească rostul vreunui fenomen nou şi greu de înţeles. În general, comportarea acestor animale era atât de la locul ei şi conformă cu legile raţiunii, atât de inteligentă şi de înţeleaptă, încât până la urmă mi-am spus că sunt nişte vrăjitori care s-au prefăcut în cai cu vreun scop oarecare şi întâlnind un străin şi-au pus în gând să petreacă pe socoteala lui; sau poate că erau într-adevăr uimiţi la vederea unui om care se deosebea atât de mult la îmbrăcăminte, înfăţişare şi culoarea pielii de cei care locuiau probabil pe meleagurile acelea îndepărtate. După ce mi-am făcut această socoteală, m-am încumetat să le vorbesc cam în felul următor: „Domnilor, dacă sunteţi vrăjitori, după cum am temeiuri să cred, puteţi înţelege orice limbă; de aceea îndrăznesc să vă spun că sunt un biet englez pe care nenorocirea l-a aruncat pe ţărmul vostru şi rog pe unul din voi să mă lase să-l încalec, ca să mă ducă, asemenea unui cal adevărat, la vreo casă sau în vreun sat, unde m-aş putea adăposti. Pentru această bunăvoinţă vă voi dărui cuţitul şi brăţara aceasta" (le-am scos în clipa aceea din buzunar). Cele două făpturi au stat tăcute tot timpul cât am vorbit, părând să mă asculte cu deosebită luare-aminte, iar când am isprăvit, au nechezat de mai multe ori unul către celălalt, de parcă s-ar fi sfătuit într-o chestiune importantă. Am băgat de seamă că graiul lor exprima foarte bine ceea ce simţeau şi cuvintele puteau fi înşirate într-un alfabet, cu oarecare greutate, dar mult mai uşor decât cele chinezeşti. Desluşeam mereu cuvântul yahoo, care fu rostit de mai multe ori de fiecare din ei; şi cu toate că-mi era cu neputinţă să-mi dau seama ce înseamnă, am încercat să-l rostesc şi eu în timp ce caii discutau între ei. Când au tăcut, m-am încumetat să spun cu voce tare "yahoo", încercând să imit cât mai bine nechezatul unui cal. Acest lucru i-a surprins în chip vădit, iar surul repetă cuvântul de două ori, ca şi cum ar fi vrut să mă înveţe cum să-l accentuez corect. Eu am încercat să-l imit, şi de fiecare dată când îl rosteam, mă apropiam tot mai mult de pronunţarea adevărată, deşi eram încă departe de desăvîrşire. Apoi murgul mă puse la încercare cu un al doilea cuvânt, mult mai greu de rostit. Dacă l-aş transcrie în limba engleză, cred c-ar suna cam aşa: houyhnhnm. De data asta a mers ceva mai greu, dar după vreo două-trei încercări, am izbutit să-l rostesc cum trebuie, iar caii rămaseră uluiţi de isteţimea mea. După ce-au mai vorbit despre mine (aşa mi s-a părut), cei doi prieteni şi-au luat rămas bun, lovindu-şi copitele. Apoi surul îmi făcu semn s-o pornesc înaintea lui, iar eu am socotit că cel mai înţelept lucru e să mă supun până ce îmi voi găsi o călăuză mai potrivită. Când am încercat să încetinesc pasul, însoţitorul meu mi-a strigat: hhuun, hhuun. Am priceput ce vrea să spună şi i-am dat să înţeleagă cum am putut, mai bine că sunt ostenit şi nu pot merge prea repede; atunci el s-a oprit puţin ca să-mi îngăduie să mă odihnesc.     CAPITOLUL II   Autorul este condus de un houyhnhnm în casa acestuia. Descrierea casei.Primirea făcută autorului. Ce mănâncă houyhnhnm-ii. Autorul suferă din pricina lipsei de mâncare, dar până la urmă lucrurile se îndreaptă. Felul în care se hrăneşte el în ţara aceea.   După ce am tot mers vreo trei mile, am ajuns în dreptul unei clădiri lunguieţe, făcută din pari înfipţi, în pământ şi împletiţi cu nuiele; acoperişul, din paie, era foarte jos. Cum îmi mai venise inima la loc, am scos câteva nimicuri, pe care călătorii le iau de obicei cu ei spre a le dărui sălbaticilor indieni din America şi din alte ţinuturi, în nădejdea că ai casei se vor simţi în felul acesta îndemnaţi să mă primească cu bunăvoinţă. Calul îmi făcu semn să intru eu primul. Mă pomenii într-o odaie încăpătoare cu lut pe jos şi cu un jgheab şi o iesle ce se întindeau de-a lungul unui perete întreg. În încăpere se aflau trei cai şi două iepe. Nu mâncau, dar unii dintre ei şedeau ca oamenii, ceea ce m-a minunat foarte; dar şi mai mult m-am minunat când i-am văzut pe ceilalţi trebăluind prin casă; şi doar nu păreau decât nişte animale obişnuite. Toate acestea nu au făcut decât să-mi întărească primul meu gând, şi anume că un popor care a izbutit să domesticească într-atâta nişte biete dobitoace, întrece de bună seamă toate celelalte popoare de pe faţa pământului. Surul intră îndată după mine, împiedicându-i astfel pe ceilalţi să-mi facă vreun rău. Necheză de mai multe ori în chip poruncitor şi primi răspunsurile cuvenite. Dincolo de odaia aceasta se înşirau alte trei încăperi cu uşi între ele, aşezate una în faţa celeilalte. Străbătusem două camere şi tocmai ne îndreptăm spre a treia; aici, surul mi-o luă înainte, făcându-mi semn să aştept. M-am oprit aşadar şi mi-am pregătit darurile pentru stăpânul şi stăpâna casei: două cuţite, trei brăţări de perle false, o oglinjoară şi o salbă de mărgele. Calul necheză de câteva ori, dar cu toate că mă aşteptam să aud răspunzând o voce omenească, n-am desluşit decât un nechezat asemănător, doar ceva mai ascuţit. Mi-am spus atunci că această casă aparţine de bună seamă unui om cu vază, de vreme ce era nevoie de atâtea ceremonii ca să pot fi primit. Dar ca un om cu vază să fie slujit numai de cai, asta întrecea orice închipuire. Mă temeam că atâtea suferinţi şi nenorociri ce se abătuseră asupra mea îmi tulburaseră minţile. M-am sculat şi am cercetat încăperea în care fusesem lăsat singur; era mobilată ca şi prima, însă ceva mai elegant. M-am frecat la ochi de câteva ori, dar am văzut aceleaşi lucruri. Atunci mi-am pişcat braţele şi coapsele ca să mă trezesc, sperând că totul s-ar putea să fie numai un vis. În cele din urmă, mi-am spus în chipul cel mai hotărât că e vorba de o vrăjitorie. Dar n-am mai avut timp să-mi urmez astfel şirul gândurilor, că surul se ivi în uşă făcându-mi semn să-l urmez în cea de a treia încăpere; aici mi-a fost dat să văd o iapă tare frumoasă, un cârlan şi un mânz, stând toţi trei într-o rână pe nişte rogojini împletite cu destul meşteşug şi foarte curate. Când am intrat în odaie, iapa s-a sculat de pe rogojina ei, s-a apropiat de mine şi după ce mi-a cercetat cu băgare de seamă mâinile şi faţa, mi-a aruncat o privire plină de dispreţ; apoi, întorcându-se către sur, i-am auzit pe amândoi rostind de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu ştiam atunci ce înseamnă cuvântul acesta, cu toate că a fost primul pe care am învăţat să-l rostesc, dar n-a trecut mult şi spre veşnica mea obidă, am aflat. Calul mi-a făcut semn cu capul şi tot repetând cuvântul huhuun, aşa cum făcuse pe drum când am priceput că trebuie să-l urmez, m-a dus într-un fel de curte, unde se găsea o altă clădire la o oarecare depărtare de casă. Intrând aici, am văzut trei din acele făpturi dezgustătoare, pe care le întâlnisem pentru prima oară după debarcarea mea, înfulecând de zor rădăcini şi carnea unor animale despre care am aflat mai târziu că sunt măgari şi câini, ba uneori şi câte o vacă moartă, datorită fie vreunui accident, fie din pricina vreunei boli. Dobitoacele erau legate de gât cu funii trainice prinse de o grindă şi-şi ţineau hrana în ghearele picioarelor din faţă, sfâşiind-o cu dinţii. Calul stăpân porunci unui căluţ murg, unul din servitorii săi, să dezlege pe cea mai mare dintre cele trei lighioane şi s-o ducă în curte. Animalul fu aşezat alături de mine, iar stăpânul şi servitorul, comparând cu grijă chipurile noastre, repetară de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu pot zugrăvi scârba şi uimirea ce m-au cuprins când am băgat de seamă că acest animal hidos avea o înfăţişare întru totul asemenea oamenilor. Este adevărat că obrazul îi era teşit şi lătăreţ, nasul turtit, buzele groase şi gura mare, dar trăsăturile acestea se întâlnesc în mod obişnuit la toate popoarele înapoiate, căci sălbaticii îşi lasă copiii să se târâie cu faţa prin ţărână sau să-şi turtească nasul de umărul mamei când aceasta îi duce în cârcă. Picioarele din faţă ale yahoo-ului nu se deosebeau de mâinile mele decât prin lungimea ghearelor, asprimea şi culoarea cafenie a palmelor, precum şi părul de pe dosul palmelor. Picioarele noastre prezentau aceleaşi asemănări şi deosebiri, lucru pe care eu îl ştiam foarte bine, deşi caii nu-şi puteau da seama din pricina pantofilor şi ciorapilor mei; de asemenea, aceleaşi asemănări existau şi în privinţa tuturor celorlalte părţi ale trupurilor noastre, cu excepţia părului şi a culorii pielii despre care am mai pomenit. Ceea ce îi nedumerea nespus pe cei doi cai era faptul că în rest trupul meu se deosebea atât de mult de acela al unui yahoo, lucru pentru care rămâneam îndatorat hainelor mele, al căror rost le era cu desăvârşire necunoscut. Calul murg îmi întinse o rădăcină pe care o ţinea între copită şi chişiţă (aşa cum ţineau ei toate lucrurile, după cum voi arăta la timpul cuvenit). Am luat-o în mână şi după ce am mirosit-o i-am înapoiat-o cât se poate de curtenitor. Atunci el scoase din coliba yahoo-ilor o bucată de carne de măgar, care duhnea atât de îngrozitor, încât am întors capul cu scârba; o aruncă atunci yahoo-ului, care se repezi şi o înfulecă lacom; îmi arătă după aceea o mână de fân şi nişte ovăz; eu însă am clătinat din cap spre a-i face să priceapă că nu puteam mânca nici una nici alta. Începui să mă tem că voi muri de foame, dacă nu voi întâlni făpturi asemenea mie. Cât despre yahoo-ii aceia scârboşi, trebuie să mărturisesc că, deşi în clipele acelea erau puţine fiinţe în lume care să iubească oamenii cu mai multă ardoare ca mine, totuşi, mi se părea că niciodată nu-mi fusese dat să văd creaturi mai nesuferite; şi cu cât mă apropiam mai mult de ele, cu atât mi se păreau mai respingătoare, cum s-a întâmplat de altfel în tot timpul şederii mele în ţara aceea. Stăpânul casei, calul, văzând cum mă comport, îl trimise pe yahoo înapoi în colibă. Apoi, spre marea mea uimire îşi duse copita la gură, cu o uşurinţă surprinzătoare, ca şi cum gestul i-ar fi fost firesc, căutând să-mi arate în felul acesta, precum şi cu ajutorul altor semne, că vrea să ştie ce aş dori să mănînc. Eu însă n-am izbutit să-i dau un răspuns pe care să-l priceapă; şi chiar de m-ar fi înţeles, tot nu vedeam cum ar îi fost cu putinţă să-mi facă rost de mâncare. Între timp, am zărit o vacă trecând pe lângă noi; am arătat cu degetul spre ea şi mi-am exprimat dorinţa să mă duc s-o mulg. Gesturile mele nu au fost în zadar. Calul mă conduse în casă şi îi porunci unei slujnice, o iapă, să deschidă cămara, unde se găseau vase de lut şi de lemn, foarte curate şi aşezate în ordine, toate pline cu lapte. Ea îmi dădu o oală plină pe care o sorbii cu nesaţ, simţind că-mi vin în fire. Pe la amiază am văzut apropiindu-se de casă un fel de căruţă fără roţi, ca o sanie, trasă de patru yahoo-ii. În căruţă adăsta un cal bătrân ce părea să fie un personaj de seamă; el coborî pe picioarele din spate, căci îşi rănise piciorul stâng dinainte. Venea să ia masa cu calul nostru, care-l primi cu multă curtenie. Au prânzit în cea mai frumoasă dintre încăperi, mâncând ovăz fiert în lapte; calul cel bătrân servi ovăzul cald, iar ceilalţi rece. Teslele erau aşezate în cerc în mijlocul camerei şi aveau mai multe despărţituri, în jurul cărora şedeau caii pe snopi de paie. În mijloc se afla un jgheab mare, ce se deschidea înspre fiecare despărţitură a ieslelor, astfel încât fiecare cal şi iapă îşi mânca porţia de fân şi ovăz cu lapte, foarte cuviincios şi fără să-şi stânjenească vecinul. Mânzul şi cârlanul se purtau cu sfiiciune, în timp ce stăpânul şi stăpâna erau foarte veseli şi drăguţi cu oaspetele lor. Surul îmi porunci să stau lângă el, apoi începu să discute despre mine cu prietenul său şi tăifăsuiră aşa vreme îndelungată; străinul mă privea mereu şi rostea cuvântul yahoo. Cum îmi pusesem mănuşile, stăpânul meu, calul cel sur, se arătă foarte nedumerit, întrebându-se pesemne ce au păţit picioarele mele din faţă. De vreo trei-patru ori îmi atinse mâinile cu copita, de parcă ar fi vrut să-mi spună să le aduc la forma dinainte, ceea ce m-am şi grăbit să fac, scoţându-mi mănuşile şi vârându-le în buzunar. Cu acest prilej se iscă o nouă discuţie, şi mi-am dat seama că cei de fată erau mulţumiţi de purtarea mea; de altfel nu trecu mult şi am putut să constat rezultatele. Mi s-a poruncit să rostesc cele câteva cuvinte pe care le ştiam, iar în timpul mesei, stăpânul m-a învăţat cum se spune în limba lor ovăz, lapte, foc şi alte câteva lucruri. Nu mi-a fost greu să le rostesc după el, deoarece din tinereţe vădisem o deosebită uşurinţă pentru limbi. Când se sfârşi masa, stăpânul mă luă deoparte şi prin semne şi vorbe mă făcu să înţeleg că e îngrijorat deoarece nu aveam ce mânca. În limba lor, ovăz se spune hlunnh. Am rostit de două, trei ori acest cuvânt, căci deşi la început refuzasem să m-ating de ovăz, totuşi, după ce m-am gândit mai bine, mi-am spus că aş putea să fac un fel de pâine, pe care s-o mănânc cu lapte şi să-mi ţin zilele până când voi izbuti să plec într-altă ţară unde să întâlnesc fiinţe omeneşti. Calul porunci imediat unei iepe albe să-mi aducă o porţie bună de ovăz pe un fel de tavă de lemn.  Am încălzit ovăzul la foc şi l-am frecat până ce s-a cojit şi am putut alege bobul de pleavă; cu ajutorul a două pietre am pisat grăunţele, apoi cu puţină apă am făcut un aluat; am vârât turta în foc şi după ce s-a copt, am mâncat-o aşa caldă cu lapte. La început mi s-a părut că n-are nici un gust, cu toate că în multe părţi ale Europei e o mâncare destul de obişnuită; dar cu timpul m-am învăţat, şi cum adeseori în viaţă fusesem nevoit să îndur tot felul de lipsuri, nu era prima oară când constatam cât de uşor poate fi mulţumită firea omenească. Aş vrea să subliniez, de altfel, că în tot timpul şederii mele pe insula aceea, nu am fost niciodată bolnav. Nu e mai puţin adevărat că uneori izbuteam să prind câte un iepure sau o pasăre cu ajutorul laţurilor făcute din păr de Yahoo iar alteori culegeam buruieni pe care le fierbeam sau le mâncam cu pâine în chip de salată; din când în când făceam puţin unt şi beam zerul. La început mi-a lipsit foarte mult sarea, dar m-am deprins şi cu asta, şi sunt încredinţat că întrebuinţarea sării la noi este o urmare a necumpătării, deoarece a fost introdusă numai ca să stârnească pofta de băutură, dacă nu ţinem seama de faptul că este necesară pentru conservarea cărnii în călătoriile lungi sau în locurile depărtate de pieţele mari. Se ştie că niciunui animal nu-i place sarea în afară de om; în ceea ce mă priveşte, după ce am părăsit ţara aceea, a trebuit să treacă multă vreme până când să mă obişnuiesc din nou cu gustul ei. Am stăruit îndeajuns asupra felului cum mă hrăneam, subiect cu care alţi călători îşi umplu cărţile, de parcă cititorilor le-ar păsa dacă nouă ne merge bine sau rău. Totuşi, era nevoie să amintesc şi despre acestea, ca nu cumva lumea să-şi închipuie că ar fi fost cu neputinţă să trăiesc trei ani într-o astfel de ţară şi în mijlocul unor astfel de locuitori. Către seară, stăpânul meu porunci să mi se pregătească un loc unde să mă adăpostesc. Locuinţa mea se afla la o depărtare de numai şase yarzi de casă, fiind despărţită de grajdul yahoo-ilor. Am făcut rost de nişte paie şi învelindu-mă cu hainele, am dormit buştean. Ceva mai târziu am avut parte de o locuinţă mai bună, după cum va afla cititorul când mă voi ocupa mai pe larg de felul meu de viaţă.     CAPITOLUL III   Autorul se străduieşte să înveţe limba ţării. Stăpânul său houyhnhnm îl ajută. Descrierea limbii. Împinşi de curiozitate, mai mulţi houyhnhnm-i cu vază vin să-l vadă pe autor. Autorul povesteşte pe scurt stăpânului călătoriile sale.   Îmi dădeam toată silinţa să deprind limba ţării, pe care stăpânul meu (aşa îl voi numi de acum înainte), copiii lui şi toţi servitorii din casă căutau cu tot dinadinsul să mă înveţe. Pentru ei era o adevărată minune să vadă un biet animal dând dovadă că este o fiinţă raţională. Arătam spre fiecare lucru şi-i întrebam cum se numeşte, apoi când eram singur îmi însemnam totul în caietul meu; iar dacă rosteam cuvintele greşit, îi rugam pe cei ai casei să le repete de mai multe ori. Căluţul roib - una din slugile casei - era oricând gata să-mi dea ajutor în privinţa aceasta. Houyhnhnm-ii vorbesc pe nas şi din gâtlej şi limba lor se apropie mai mult de olandeza de sus şi de germană, decât de oricare altă limbă europeană, cu singura deosebire că e mult mai plăcută şi mai expresivă. Împăratul Carol Quintul a făcut o observaţie asemănătoare când a spus că dacă ar fi să-i vorbească vreodată calului său, ar face-o în olandeza de sus. Curiozitatea şi nerăbdarea stăpânului meu erau atât de mari, încât îşi petrecea ore întregi ca să mă înveţe. Era încredinţat (după cum mi-a mărturisit mai târziu) că trebuie să fiu un yahoo, dar uşurinţa cu care învăţam, purtarea mea plină de respect şi curăţenia de care dam dovadă îl uimeau peste măsură; toate acestea erau însuşiri necunoscute celorlalte animale, îl nedumereau nespus hainele mele, întrebându-se uneori dacă nu cumva sunt una cu trupul, căci eu nu mă dezbrăcăm niciodată până ce toţi ai casei nu mergeau la culcare, iar dimineaţa mă îmbrăcam înainte ca ei să se scoale. Stăpânul meu dorea nespus de mult să afle de pe ce meleaguri vin, să ştie cărei întâmplări datorez faptul că sunt înzestrat cu raţiune, lucru ce se vădea în toate acţiunile mele, şi să m-audă povestindu-i întâmplările prin care trecusem în viaţă. Văzând cum mă străduiesc să învăţ şi să pronunţ cuvinte şi propoziţiuni întregi în limba lor, nădăjduia să-i pot satisface în curând această curiozitate. Ca să ţin minte ceea ce învăţam, transcriam cuvintele, folosind alfabetul limbii engleze şi totodată le şi tălmăceam. În cele din urmă, m-am încumetat să fac acest lucru de faţă cu stăpânul meu.  Am avut destulă bătaie de cap până să-l fac să priceapă cu ce anume mă îndeletniceam, căci băştinaşii acestei ţări habar n-aveau de cărţi sau de literatură. După vreo zece săptămâni izbutisem să înţeleg cele mai multe din întrebările lui, iar după trei luni eram în stare să răspund destul de binişor. Stăpânul era curios din cale afară să afle din ce parte a ţării vin şi cine m-a învăţat să imit o creatură raţională, deoarece yahoo-ii (cu care el observase că semăn întocmai la cap, mâini şi chip - singurele părţi ale trupului ce se vedeau la mine), cu toate că păreau vicleni şi erau foarte răi din fire, dăduseră dovadă că sunt dobitoacele cele mai greu de educat. I-am răspuns că vin de peste mări şi ţări, de pe meleaguri foarte îndepărtate, că am călătorit împreună cu mulţi semeni de ai mei, într-un vas mare făcut din trunchiuri de copaci; că tovarăşii mei m-au silit să debarc pe coasta ţării lor şi-apoi m-au părăsit, lăsându-mă să mă descurc singur. Toate acestea le-am rostit cu destulă greutate, şi numai cu ajutorul a nenumărate semne am izbutit să-l fac să mă înţeleagă. Mi-a răspuns că greşesc, pe semne, sau că spun lucruri care nu sunt (din vocabularul lor lipseşte orice cuvânt care să exprime minciuna sau prefăcătoria). Ştia că e cu neputinţă ca dincolo de mare să se afle o ţară sau ca o ceată de dobitoace să poată urni pe apa mării un vas de lemn încotro le-ar fi plăcut lor. Era sigur că nici un houyhnhnm n-ar putea construi un astfel de vas şi nici nu ar încredinţa vreodată unui yahoo conducerea lui. În limba lor, cuvântul houyhnhnm înseamnă cal, iar dacă îl tălmăcim din punct de vedere etimologic, desăvârşirea naturii. I-am spus stăpânului meu că-mi vine greu să mă exprim, dar mă voi strădui să învăţ cât mai repede cu putinţă, nădăjduind ca în scurtă vreme să-i pot povesti lucruri dintre cele mai minunate; iar el avu bunăvoinţa s-o roage pe iapa lui, pe mânji şi slugile din casă să se folosească de orice prilej pentru a mă instrui. Pe de altă parte, el însuşi se ostenea cu mine două-trei ceasuri în fiecare zi. Mai mulţi cai şi iepe cu vază din vecini veneau adesea în casa noastră, căci se dusese vestea despre un yahoo măiestru ce putea glăsui ca un houyhnhnm şi în ale cărui vorbe şi fapte se puteau desluşi licăriri de raţiune. Oaspeţii erau încântaţi că pot sta de vorbă cu mine. Ei îmi puneau nenumărate întrebări privind răspunsurile pe care eram în stare să le dau. Mulţumită tuturor acestor împrejurări prielnice, am făcut progrese atât de uimitoare, încât cinci luni după sosirea mea, înţelegeam tot ce se vorbea în juru-mi şi mă puteam exprima binişor. Houyhnhnm-ii care-l vizitau pe stăpânul meu din dorinţa de a mă vedea şi de a sta de vorbă cu mine nu prea erau înclinaţi să creadă că aş fi un yahoo adevărat, deoarece trupul meu avea alt înveliş decât acela al semenilor mei. Faptul că părul şi pielea mea nu erau la fel ca ale lor deci numai la cap, pe faţă şi pe mâini, îi mira nespus; dar taina aceasta i-o dezvăluisem stăpânului meu în urma unei întâmplări petrecute cu vreo două săptămâni mai înainte. I-am mai spus cititorului că, în fiecare seară, după ce toţi ai casei se duceau la culcare, obişnuiam să mă dezbrac şi să mă învelesc cu hainele. Într-o zi, dis-de-dimineaţ, s-a întâmplat ca stăpânul să trimită după mine pe căluţul cel murg - valetul său. Când acesta intră în cameră, eu dormeam buştean, iar hainele alunecaseră de pe mine, şi cămaşa mi se ridicase mai sus de mijloc. M-am deşteptat din pricina zgomotului şi am băgat de seamă că murgul era cam tulburat în timp ce-mi vorbea; se întoarse apoi în grabă la stăpânul său şi, înspăimântat, îi înşiră o poveste cam încâlcită despre cele ce văzuse. M-am îmbrăcat îndată şi m-am dus să-l salut pe prea cinstitul meu domn; ajuns aici, mi-am dat seama numaidecât de cele petrecute, căci stăpânul mă întrebă ce înseamnă toate câte îi povestise sluga şi cum se face că atunci când dorm nu sunt acelaşi ca de obicei; servitorul îl încredinţase că în unele părţi trupul meu este alb, în altele galben - sau, în orice caz, nu atât de alb - iar pe alocuri cafeniu. Până atunci ascunsesem cu grijă taina hainelor mele ca să mă deosebesc cât mai mult de blestematul neam al yahoo-ilor; acum însă îmi dădeam seama că nu mai are nici un rost. Pe de altă parte, mă gândeam că atât îmbrăcămintea cât şi încălţămintea se vor rupe într-o bună zi, căci şi aşa erau într-o stare de plâns, şi trebuiau înlocuite într-un fel sau altul cu piei de yahoo sau alte dobitoace; astfel, odată şi odată taina mea tot ar fi fost dată în vileag. De aceea, nu m-am sfiit să-i spun stăpânului că în ţara de unde veneam eu, cei din neamul meu îşi acoperă trupurile cu părul anumitor animale, lucrat cu meşteşug, şi asta o fac atât de dragul buneicuviinţe cât şi pentru a se feri de asprimea vremii, uneori prea blândă, alteori prea aspră. De voia să se încredinţeze de adevărul spuselor mele, eram gata să îndeplinesc orice poruncă, rugându-l doar să mă ierte dacă nu-i voi arăta acele părţi ale trupului pe care natura ne-a învăţat să le ascundem. Mi-a răspuns că vorbele mele i se par ciudate din cale afară, şi mai cu osebire ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăţa natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit; că nici el, şi nici ai lui nu se ruşinau de vreo parte a trupului lor, dar că totuşi, eu pot face cum voi crede de cuviinţă. Atunci mi-am descheiat haina şi am dezbrăcat-o, apoi vesta. Mi-am descălţat pantofii, mi-am scos ciorapii şi pantalonii, mi-am lăsat cămaşa până în brâu, sumeţind poalele şi încingându-mă ca să-mi acopăr goliciunea. Stăpânul meu îmi urmări mişcările, dând semne vădite de curiozitate şi uimire. El ridică în chişiţă hainele mele, una câte una, şi le privi cu luare-aminte. Apoi îmi mângâie cu gingăşie trupul şi după ce mă cercetă pe toate feţele, spuse că nu mai are nici o îndoială că sunt un adevărat yahoo, dar că mă deosebesc foarte mult de ceilalţi din neamul meu, deoarece pielea mea e moale, foarte albă şi netedă, de asemenea mai multe părţi ale trupului meu nu sunt acoperite cu păr, iar ghearele labelor din faţă şi din spate sunt scurte şi au altă formă; în sfârşit, prin faptul că mă căzneam să umblu mereu pe picioarele dinapoi. Cum nu dorea să vadă mai mult, îmi îngădui să mă îmbrac, căci tremuram de frig. I-am mărturisit că mă cam supără să-mi tot spună mereu yahoo - un animal scârbos faţă de care nutream doar ură şi dispreţ. L-am rugat să nu-mi mai spună aşa şi să dea poruncă în acest sens şi celor din casă, precum şi prietenilor cărora le îngăduia să vină să mă vadă. De asemenea l-am mai rugat ca taina pe care i-o încredinţasem şi anume că am un acoperământ fals al trupului, să n-o mai ştie nimeni altul afară de el, măcar atâta timp cât aveau să mai ţină hainele; cât priveşte cele aflate de căluţul murg, valetul lui, Înălţimea Sa putea să-i poruncească să tacă. Stăpânul încuviinţă toate acestea cu multă bunăvoinţă şi astfel taina mea fu păstrată până când hainele începură să se ponosească şi m-am văzut nevoit să le înlocuiesc, recurgînd la tot felul de mijloace, lucru despre care voi vorbi mai târziu. Între timp, domnul şi stăpânul meu ţinea cu tot dinadinsul să continui să învăţ limba, dându-mi toată silinţa, deoarece faptul că puteam vorbi şi raţional îl uimea cu mult mai mult decât înfăţişarea trupului meu, fie el acoperit sau nu, şi se grăbi să adauge că aşteaptă cu nerăbdare să audă minunăţiile pe care făgăduisem să i le povestesc. Din clipa aceea îşi dădu şi mai multă osteneală să mă instruiască; mă lua cu el peste tot şi-i obliga pe houyhnhnm-i să se poarte cuviincios cu mine, căci, după cum le spunea tuturor între patru ochi, lucrul acesta avea darul să mă dispună şi să mă facă mai năstruşnic. În fiece zi, când mă găseam în tovărăşia lui, în afară de faptul că-şi dădea toată silinţa să mă înveţe limba lor, îmi punea fel de fel de întrebări cu privire la persoana mea, iar eu mă străduiam să răspund cât mai bine; în felul acesta el izbuti să afle câte ceva despre mine, deşi destul de puţin. Ar fi plictisitor să povestesc pas cu pas cum am ajuns să înfirip o convorbire mai ca lumea. Primele lucruri pe care i le-am zugrăvit mai pe larg şi într-o formă mai legată au fost cam acestea: i-am arătat că vin dintr-o ţară foarte îndepărtată, cum de altfel mai încercasem să-i spun, împreună cu vreo alţi cincizeci de semeni de-ai mei, că am călătorit pe mări într-un vas uriaş de lemn, mai încăpător decât casa Înălţimii Sale. I-am descris corabia străduindu-mă să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite şi, cu ajutorul batistei, am încercat să-i explic în ce fel era mânată de vânt. I-am mai spus că în urma unei certe iscate între noi, am fost debarcat pe ţărmul acestui ţinut, de unde am pornit la drum fără să ştiu încotro mă duc, până când el m-a scăpat de blestemaţii aceia de yahoo-ii. El m-a întrebat cine a făcut corabia şi cum a fost cu putinţă ca houyhnhnm-ii din ţara mea să o lase pe seama unor dobitoace. I-am răspuns că nu voi continua cu povestirea dacă nu-mi dă cuvântul de cinste că nu se va simţi jignit de spusele mele; numai atunci îi voi vorbi despre toate minunăţiile pe care în atâtea rânduri i le făgăduisem. Stăpânul încuviinţă, iar eu am reluat firul, încredinţându-l că vasul fusese făcut de fiinţe asemănătoare mie, care, atât în ţările pe care le cutreierasem, cât şi în tara mea de baştină, erau singurele animale raţionale şi conducătoare; şi că la sosirea mea pe acele meleaguri, am fost la fel de uimit văzându-i pe houyhnhnm-i purtându-se ca nişte făpturi raţionale, pe cât fusese el sau prietenii lui, descoperind oarecari urme de raţiune la o făptură pe care el binevoia s-o numească yahoo şi cu care, mărturisesc, mă asemănăm din toate punctele de vedere, deşi nu-mi puteam explica degenerarea şi îndobitocirea lor. Am adăugat după aceea că dacă vreodată soarta se va milostivi să mă readucă în patrie şi voi putea povesti semenilor mei peripeţiile acestei călătorii, după cum eram hotărât s-o fac, lumea va crede că spun lucruri ce nu sunt, că totul nu-i decât o născocire a minţii mele; i-am mai spus, după ce îmi făgădui să nu se supere, că în ciuda respectului pe care i-l purtam lui, familiei şi prietenilor săi, niciunul din compatrioţii mei nu-şi va închipui că este cu putinţă ca un houyhnhnm să fie făptura cea mai de seamă în sânul unui popor, iar yahoo-ul doar un biet dobitoc.  

  Inimi cicatrizate   Moto: „Quel terrible souvenir â affronter" (Kierkegaard)       Emanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice şi a cauciuc ars. în fundul coridorului îngust, recunoscu uşa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. încăperea în care se găsi părea mai veche încă şi mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam şi răspândea o claritate albastră şi nesigură peste dezordinea din salonaş, unde revistele zăceau răvăşite pretutindeni, acoperind masa de marmură şi scaunele solemne, învelite în halate albe ca în nişte haine comode de voiaj, înainte de mutare. Emanuel mai mult căzu decât se aşeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia şi descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent peşti negri, bulbucaţi şi graşi. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschişi urmărindu-le alunecarea leneşă, uitând aproape pentru ce venise. într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! îşi aduse aminte şi tuşi încetişor pentru a-şi anunţa prezenţa, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoţie, în odaia asta gravă şi veche se simţi puţin mai liniştit. O uşă se deschise şi o femeie străbătu cu paşi repezi salonaşul, dispărând pe uşa dinspre coridor. Lui Emanuel îi păru rău că n-o oprise pentru a o ruga să anunţe că e acolo. Peştii continuau să alunece trişti în lumina mohorâtă, în sală era atâta tăcere şi întuneric, atâta linişte, încât dacă situaţia asta ar fi durat o eternitate, Emanuel n-ar fi avut nimic de spus. Dimpotrivă, ar fi acceptat-o cu resemnare, rămânând astfel încă mult timp dincoace de adevărul brutal pe care, poate, va trebui să-1 afle peste câteva minute. în dosul unei uşi cineva tuşi scurt ca un răspuns întârziat la tuşea lui de adineaori. în prag apăru o fiinţă mică, întunecată, ca un animal speriat ieşind dintr-o vizuină. - Sunteţi trimis de doctorul Bertrand? Bine! Ştiu, mi-a telefonat... dureri violente în şale, nu-i aşa? O radiografie a coloanei vertebrale. Omuleţul îşi freca nervos mâinile ca pentru a îndepărta resturile de ţărână ce-i rămăseseră prinse de degete când îşi săpase bârlogul. Avea ochi mici de cârtiţă, tumefiaţi, sticlind auriu în lumina slabă. Vom vedea îndată ce este... Poftim după mine. Emanuel îl urmă, străbătu coridorul şi se trezi în faţa unei odăi absolut întunecoase. De aici venea mirosul greu de cauciuc ars. Un bec slab se aprinse descoperind o sală plină de aparate medicale cu structuri nichelate de ţevi şi bare de circ. Erau atâtea fire electrice pretutindeni, încât Emanuel rămase nedumerit în prag, de teamă ca intrând şi atingând vreunul să nu declanşeze un formidabil curent plin de trăsnete şi scântei. Poftim!... poftim... îi spuse doctorul aproape luându-1 de mână. Puteţi să vă dezbrăcaţi aici...şi doctorul îi arătă o ladă cu şuruburi, o maşină enigmatică ce servea, după cum se vede, din când în când drept canapea. Emanuel comitea pentru întâia oară în viaţa lui acţiunea atât de simplă şi de intimă de a-şi dezbrăca hainele, într-un cadru atât de solemn. Medicul continua să fumeze, aruncând nepăsător scrumul pe podea, pe podeaua acestei teribile odăi ştiinţifice unde fiecare centimetru pătrat părea încărcat cu mistere şi electricitate. Vă scoateţi numai cămaşa... Emanuel era gata. începu să tremure. Vă este frig? întrebă doctorul. Totul durează o minută. Contactul rece, tăios, cu masa de tinichea pe care se întinse, îl străbătu cu un fior mai intens. Şi acum atenţie... când vă voi spune eu, veţi opri respiraţia... aş vrea să iasă o radiografie bună. Doctorul deschise şi închise o cutie metalică. Becul se stinse. Un clinchet declanşa un declic precis. O manetă căzu net, cu o tăietură liniară în întuneric. Curentul începu a vibra surd ca un animal iritat. Totul se desfăşură metalic şi precis, ca în jocurile acelea de atenţie unde o bilă nichelată cade cu exactitudine din despărţi tur ă în despărţitură... Acum! spuse doctorul. Emanuel îşi opri respiraţia. Inima prinse a-i bate puternic răsunând parcă în tabla pe care stătea culcat. Tot întunericul îi vâjâia în urechi. Se auzi un nou fâsâit, care se înteţi şi care se stinse apoi brusc ca un cărbune aruncat în apă. Puteţi respira, spuse din nou doctorul. Se făcu iar lumină. Emanuel avu deodată un moment de extremă luciditate. Pentru ce era el acolo întins pe masă? Pentru ce? Avu certitudinea clară că e foarte bolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evidenţă. Ce însemnau toate aceste aparate? Desigur că nu erau făcute pentru oamenii sănătoşi. Şi din moment ce se găsea el acolo, în mijlocul lor, încolţit de ele... Medicul scotea placa din masa de tinichea. -Vă rog să nu vă îmbrăcaţi încă... să văd dacă e bună... staţi aşa... întins. Doctorul luă haina lui Emanuel şi i-o puse pe piept, păturind-o cu îngrijiri tandre; numai mama lui în copilărie îl învelea aşa cu plapoma înainte de culcare. Ce o să spuie doctorul? Ce va arăta placa? îngrozitoarea placă... Se simţea acum din nou bine, sub haina caldă şi moale. Dacă nu 1-ar fi tăiat tabla sub el cu răceala ei neplăcută şi dacă ar fi putut rezema capul de altceva decât de o bară de metal, poate că ar fi adormit. Tremura uşor din cauza răcelii, dar se simţea copleşit de a epuizare plăcută şi odihnitoare. în fundul coridorului, undeva, se auzi o uşă trântită cu zgomot. Aşadar viaţa continua în depărtare să funcţioneze mai departe... El se simţi retras dintr-însa, la adăpost sub haină, aşa cum era, gol pe masa de radiografie. Placa e bună, spuse doctorul ieşind din cabină. Mi se pare însă că o vertebră e atacată rău de tot... Lipseşte din ea o bucată de os... Doctorul spuse toate acestea într-o franţuzească rapidă pe care Emanuel nu o înţelegea prea bine şi cu întreruperi, arzându-şi degetele cu capătul de ţigară pe care îl reluase de pe o măsuţă şi din care trăgea avid. Emanuel rămase nedumerit, nu înţelese bine. îi lipsea o bucată de os din vertebră? Dar cum dispăruse de acolo? întrebă pe doctor. E roasă... roasă de microbi, răspunse omuleţul negru. Complet mistuită... ca un dinte ros de carie. Chiar în coloana vertebrală? Da, chiar în coloană... o vertebră distrusă... „Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând in picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă?" gândi Emanuel. îşi aduse aminte că trebuie să se îmbrace, dar nu îndrăzni să se ridice decât cu precauţiuni infinite, sprijinindu-se tot timpul de aparate, în piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate. Putea aşadar corpul lui să se frângă dintr-un moment în altul, ca un copac rupt, ca o păpuşă de cârpă. într-un rând, la pensiunea unde stătea, în odaia lui, pusese o capcană pe podea şi un şoarece se prinse în ea, în toiul nopţii. Emanuel aprinse lumina şi îl văzu cum se învârtea înnebunit de teroare în reţeaua de sârmă a capcanei, în zorii zilei şoarecele nu mai era acolo; reuşise să deschidă portiţa şi scăpase. Umbla însă prin odaie atât de zăpăcit, atât de înspăimântat, cu mişcări atât de încete şi nesigure, încât ar fi putut fi prins cu mâna. De câteva ori şoarecele trecu pe lângă gaura propriei lui ascunzători, o mirosi uşor şi totuşi nu intră înăuntru... era complet zăpăcit de spaima şi osteneala nopţii petrecute în capcană. Emanuel, ducându-se până la lada cu lucrurile lui, avu gesturi precaute şi moi care îi aduseră aminte de şoarecele târându-se pe podea. Şi el acum mai mult se ţâra, decât mergea. Se simţea identificat cu şoarecele acela până în cea mai măruntă atitudine. Umbla tot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit... Medicul intrase din nou în cabină. Emanuel se gândi atunci brusc să se sinucidă, spânzurându-se cu cureaua de la pantaloni de una din barele metalice. Dar gândul acesta era atât de slab şi de inoperant, încât nu conţinea nici măcar energia necesară pentru a ridica o mână. Era desigur o idee excelentă, tot atât de excelentă ca, de pildă, pentru şoarece a reintra în gaura lui, dar tot atât de vagă şi de scursă de realitate. De altfel nici nu rămase mult timp singur. Medicul veni cu clişeul, umed încă, să i-1 arate. Aprinse un bec mai mare şi puse radiografia în lumina lui. Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă şi intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparenţe întunecate şi funebre. - Iată... aici... E o vertebră sănătoasă, explică doctorul. Şi aici, mai jos, aceea din care lipseşte o bucată de os... se vede bine că e roasă. într-adevăr era acolo o vertebră ştirbă. Asta  se  cheamă  Morbul  lui  Pott...  tuberculoză  osoasă la vertebre. Totul părea foarte clar de vreme ce ştirbitura aceea avea şi un nume ştiinţific. Mai este apoi ceva suspect aici... continuă doctorul şi arătă o umbră largă ca o pâlnie. Mă tem să nu fie vorba de un abces... Ar trebui să vă examinez în cabinetul meu. Până atunci doctorul vorbise într-una fără a privi pe Emanuel. Când ridică ochii şi îl văzu atât de palid şi îngheţat, se repezi în cabină să lase clişeul, apoi, revenind, îl apucă de mâini şi începu să-1 zgâlţâie. Ei haide! Ce-i asta? Curaj... puţin curaj! E ceva ce se poate vindeca... veţi merge la Berck... acolo e salvarea... puţin curaj... puţin curaj! îl târî după dânsul de-a lungul coridorului şi al salonaşului vechi unde peştii în acvarium, nepăsători, continuau închişi hermetica lor migraţiune. Intrară în cabinetul de consultaţii. Şi aici erau perdelele trase, şi aici ere întuneric, şi aici ardea un singur bec în mijlocul unui torent împietrit de cărţi şi droguri medicinale. Omuleţul umbla agil printre ele, dibuindu-le parcă în trecere şi adulmecându-le uşor cu miros animalic.   Să vedem mai întâi spatele, spuse doctorul. Emanuel se întinse cu faţa în jos pe o canapea acoperită cu cearceaf alb. Medicul începu să pipăie încet, cu atenţie, coloana vertebrală de sus în jos apăsând pe fiecare vertebră, ca un acordor de piane clapele unui clavir, într-un loc unde apăsă mai tare răsună o durere fulgerătoare. E tocmai ce arată şi radiografia... Aici este vertebra bolnavă. Şi doctorul o mai apăsă o dată şi încă o dată răsună în coloană aceeaşi notă clară de durere. Dacă nu sunt indiscret, pentru ce aţi venit în Franţa? întrebă doctorul în timp ce-1 examina. Am cunoscut după accent că sunteţi străin. într-adevăr, răspunse Emanuel. Am venit aici pentru studii. Şi ce anume studiaţi? întrebă din nou doctorul. Chimia, răspunse Emanuel. Aha! Chimia!... vă place chimia, vă interesează? „Mă interesează acum numai viaţa", vru să răspundă Emanuel, dar tăcu. Credeţi că părinţii vă vor putea întreţine aici într-un loc la mare? continuă doctorul. Vă trebuie multă odihnă, hrană bună... mai ales linişte... la Berck, de pildă, pe malul oceanului într-un sanatoriu de acolo... Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel. Cred că mă va ajuta. Curios lucru, cuvântul „sanatoriu" pe care îl pronunţase medicul aduse deodată în Emanuel o amintire suavă şi plină de soare ca o adiere de briză răcoroasă în atmosfera înăbuşitoare a cabinetului medical. Anul trecut la Tekirghiol, unde stătuse o lună să-şi îngrijească presupusul lui reumatism (aşa diagnosticaseră toţi doctorii durerile din spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu, îşi aducea acum perfect aminte de o dimineaţă însorită, pe plajă, la umbra unui para-sol unde prietenii lui jucau cărţi întinşi cu burta pe nisip, cum îi trecuse aşa brusc şi absurd prin minte, că ar trebui să-şi ia rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă la un sanatoriu. Acum în cabinetul întunecos, în lumina clorotică a becului, amintirea aceasta era tot ce putea fi mai senin şi mai proaspăt, printre hârtiile prăfuite. Şi acum să vedem burta... Emanuel se întoarse cu faţa în sus. Medicul întinse palma pe toată pielea, o alunecă uşor şi rămase deodată stupefiat privindu-1 fix în ochi pe Emanuel. Aveţi de mult asta? îi arătă pe burtă o umflătură groasă şi rotundă, netedă şi bine conturată ca un solz care ar fi crescut acolo sub piele, lângă şold („enormă" se gândi Emanuel, extraordinar de speriat), în zadar căuta să-şi aducă aminte de ea; n-o văzuse acolo niciodată. Şi nici doctorul Bertrand n-o observase. Era poate ceva nou, apărut de câteva ceasuri. în tot cazul, e bine că am descoperit-o la timp, spuse doctorul. Asta dacă spărgea făcea comedie mare... e un abces rece plin de puroi şi care vine de la osul bolnav... Va trebui puncţionat... va trebui extras puroiul cu seringa. De un ceas încoace atâtea lucruri îngrozitoare se petrecuseră sentenţios şi calm, atâtea prăbuşiri avuseseră loc, încât lui Emanuel, ostenit de senzaţionalul zilei, într-o secundă de ameţitoare inconştienţă îi veni să râdă. Consultaţia la doctorul Bertrand, radiografia, vertebra roasă şi acum abcesul rece, toate păreau aranjate dinainte. Aştepta ca, dintr-o secundă în alta, doctorul să deschidă o uşă şi să-1 invite în camera de alături: „Poftiţi vă rog! Ghilotina e pregătită..." Dar doctorul tăcu, fără să-şi ia privirea de la abces. Şi acum ce-i de făcut? întrebă Emanuel slab, cu o voce din alte lumi. Ei bine, puncţia! răspunse doctorul. Mai întâi puncţia! Eu v-aş sfătui să v-o facă tot doctorul Bertrand care v-a trimis la mine pentru radiografie, îi pot telefona, dacă vreţi. Are o mână foarte sigură... de altfel nici nu-i vorba despre vreo operaţie importantă... o simplă împunsătură cu acul... atâta tot. îi voi telefona să fie acasă cu toate cele necesare. Ce adresă aveţi? în timp ce doctorul nota adresa într-un carnet, Emanuel respiră puţin ca să se libereze de opresiune. Ascultase cu respiraţia tăiată tot ce spunea doctorul. Apoi, peste câteva zile veţi pleca la Berck, la mare... Berck? întrebă Emanuel. Unde vine asta? Doctorul luă dintr-un raft un Larousse enorm şi îl deschise la harta Franţei. Iată aici... vedeţi... Canalul Mânecii... mai jos de Boulogne este Berck... Nu-i însemnat pe hartă. E o plajă mică, pierdută în dune, un orăşel maritim unde vin bolnavi ca dumneata din toate părţile lumii ca să se vindece... Stau acolo culcaţi în ghips, dar duc o viaţă absolut normală. Ba ies şi cu trăsura la plimbare, trăsuri speciale în care stau întinşi, trase de cai sau de măgăruşi. Doctorul debita toate aceste explicaţii cu un ton savant, şi murmurat, uitându-se tot timpul pe hartă ca şi cum ar fi citit din dicţionar tot ce spunea. Dar până acasă umflătura nu va sparge? întrebă Emanuel. Ar fi vrut să întrebe multe; dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuşi în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolinduse pe trotuar ca o bilă de popice. De câteva minute se simţea foarte fragil încleiat, în fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce în apă bucăţi de compoziţie topită care se întăresc şi devin mai rezistente decât sticla obişnuită, de pot fi lovite chiar cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele toată masa se preface în pulbere. O singură vertebră sfărâmată, nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav şi atunci Emanuel s-ar fi prăbuşit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenuşă fumegândă. îl linişti doctorul cu argumente ştiinţifice şi medicale. Cât priveşte de onorariu, nu vru să accepte nimic. „De la studenţi nu iau bani..." în ochii lui mici ardeau scântei vii. Emanuel se simţi invadat de o tandreţă atât de moleşitoare, încât îi veniră lacrimile în ochi. Mulţumi doctorului cu exagerată efuziune. Se agăţă de această recunoştinţă cu frenezia unei eliberări, îi venea să se arunce la picioarele doctorului şi să rămâie prosternat în faţa lui. Vă mulţumesc, domnule doctor! (Ossana! Ossana!). Se îmbrăcă în grabă şi trecu prin acelaşi vechi salonaş. Curaj! mai spuse o dată doctorul pe scări cu un mic plescăit de limbă ca un îmblânzitor care îndeamnă animalul să sară printr-un cerc. Curaj! Curaj! răsună înăuntrul lui Emanuel ecoul lovindu-se de pereţii pieptului. Se trezi astfel deodată în plină stradă, în plină lumină a zilei. Era ca o dilatare bruscă şi imensă a lumii. Aşadar mai existau case, asfalt veritabil şi un cer îndepărtat, vaporos şi alb. Părăsise lumea de afară în această lumină şi o regăsea acum identică, poate mai vastă şi mai pustie, cu mai mult aer limpede în ea şi mai puţine lucruri decât odăile întunecoase din apartamentul doctorului. Totul părea însă mult mai trist şi mai indiferent... Acum păşea în această lume un Emanuel bolnav, cu o vertebră roasă, un nenorocit în drumul căruia casele se dădeau cu frică la o parte. Umbla pe trotuar moale ca şi cum ar fi plutit pe consistenţa asfaltului. In intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu. Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firişor subţire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabileşte profilul unui om, conturul acela care închide lucruri şi oameni, copaci şi câini, abia de mai ţinea în limitele lui materia gata să se prăbuşească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firişorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de turbure şi cenuşie. El însuşi, Emanuel, nu mai era decât o masă de carne şi oase susţinute de rigiditatea unui profil. II surprinse gândul că nu mâncase deloc în acea zi. Ce căuta acest gând într-un asemenea moment? Emanuel constată cu amărăciune că într-o lume atât de vagă şi de inconsistentă mai avea de îndeplinit încă ocupaţiuni precise. Se îndreptă spre restaurant. Lua masa într-un mic restaurant studenţesc în cartierul vechi al oraşului. Veneau acolo şi funcţionari şi lucrători; se mânca prost şi repede, era întotdeauna înghesuială şi clienţii în picioare aşteptau un loc liber, pe care îl ocupau cald încă. Pentru întâia oară venea acum foarte târziu la masă, când nu mai era nimeni. Sala zăcea pustie, tăcută şi îmbâcsită de fum. Intr-un colţ, mâncau chelneriţele. Casieriţa mânca la casă, în dosul cadrului de lemn, ca şi cum ar fi fost sortită să săvârşească toate funcţiunile ei existenţiale acolo, cocoţată pe scaunul ei şi închisă în ţarcul acela rigid. Era o tăcere impresionantă în restaurant, ca după un cataclism. Scaunele zăceau răvăşite pretutindeni şi Emanuel nu găsi decât o singură masă acoperită cu faţă de masă albă. Toate celelalte fuseseră strânse. Se aşeză încetişor pe scaun, cu frică să nu spargă abcesul, în jurul lui, pereţii acoperiţi de oglinzi mari cu rame bronzate, reflectau din compartiment în compartiment, aceeaşi sală vidă cu aerul din ce în ce mai şters şi mai verzui, până ce în ultimele oglinzi îndepărtate, sala devenea apoasă ca acvariumul din salonaşul doctorului. Acolo, departe, în ape stătute şi întunecoase, plutea solitară şi palidă faţa puhavă de crap a casieriţei cu privirea lentă a ochiului ei rotund şi rece. Era de altfel singurul animal submarin din acele străfunduri oceanice, şi Emanuel singurul înecat. In pragul pensiunii, portăreasa îi aştepta cu nerăbdare, îl zări de departe şi îi făcu semn cu mâna: S-a telefonat din partea doctorului Bertrand. Vine la ora 4 cu tot ce trebuie. Aşa a spus şi a mai adăugat să vă găsească în pat. Am înţeles, răspunse Emanuel vrând să intre pe coridor. Dar portăreasa suptă de curiozitate şi de nerăbdarea aşteptării îl opri în prag. Ce ai? Pentru ce eşti atât de palid? Eşti bolnav? E ceva grav? îl apucă de haină şi începu să1 zgâlţâie ca pe un sac din care ar fi vrut să scuture tot conţinutul. Mai încet! Mai încet! o domoli Emanuel. Hai în odaie şi am să-ţi spun totul. Avea o odaie mică, destul de incomodă, chiar lângă aceea a portăresei, la parter. O luase pentru a nu fi nevoit să urce scările, tot din cauza durerilor din spate. începu să se dezbrace. Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? îşi aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: „Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat toată viaţa". Acum, pentru a treia oară se întinse în pat. Portăreasa îl sâcâia mereu cu întrebările. Veni apoi în odaie şi Colette. Colette locuia şi ea la aceeaşi pensiune. Era o fată simplă şi netă ca o bucată de hârtie. Se ocupa cu broderia şi cu mici lucrări de croitorie, executate acasă. Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăţi. După amor, Colette servea   ceai fierbinte vanilat. Ceaiul şi vanilia conţineau tot parfumul şi toată savoarea iubirii lor domestice şi cuminţi. Portăreasa începu să deretice prin odaie, şi Colette să aranjeze cărţile de pe masă, pentru ca doctorul Bertrand să găsească ordine peste tot, în timp ce Emanuel scria o telegramă pentru tatăl lui în România. Colette nu prea ştia cum să exibe decent şi convenţional tristeţea de care era cuprinsă, îi venea să plângă pur şi simplu, dar se reţinu ştiind că asta 1-ar indispune pe Emanuel. Plecă repede cu telegrama la poştă, mulţumită că părăseşte puţin odaia aceea în care îşi simţea inima grea de lacrimi. Portăreasa ieşi şi ea o dată cu dânsa. Emanuel se trezi deodată singur, culcat în pat, la o oră de după-masă când de obicei lucra la Universitate. Il dobori o senzaţie limpede şi plăcută de lenevie ca un vechi ecou din copilărie, atunci când stătea în pat „bolnav", într-o zi de şcoală. Atinse uşor umflătura de lângă şold şi se înfiora. Creştea parcă mereu. înspăimântat, rămase nemişcat în perne, cu faţa în sus, aproape fără respiraţie. Aşa îl găsi doctorul Bertrand. Ei bine, ne pregăteşti surprize? Ce s-a întâmplat? Am auzit la telefon lucruri îngrozitoare... spuse doctorul intrând. Vorbea cu bonomia serioasă a tuturor medicilor de familie ce au trecut de anumită vârstă şi care capătă cu toţii un ton al vocii uniform, ca o însuşire biologică generală în dezvoltarea lor profesională. Era înalt şi spătos, cu părul tăiat scurt, ridicat aspru ca o perie. Examina abcesul cu o faţă impasibilă, pe suprafaţa căreia Emanuel nu descoperi nimic din gândurile interioare. Cineva bătu la uşă. Era ajutorul doctorului intrând încărcat cu pachete de instrumente şi diferite cutii nichelate. într-adevăr... e ceea ce mi s-a telefonat. Abcesul trebuieşte puncţionat îndată, spuse calm doctorul. Să începem! îşi dezbrăcă haina şi îşi suflecă mânecile cămăşii. Apoi ceru apă să se spele. Portăreasa veni în grabă agitându-se de colo până colo, preocupată şi bucuroasă de a juca un rol orişicât de mic în preajma unui personagiu atât de eminent ca doctorul Bertrand. Asistentul aranja cutiile nichelate pe masă. Când totul fu gata, trase patul lângă fereastră, în plină lumină. Emanuel îşi scoase cămaşa, începu din nou să clănţăne din dinţi ca în cabinetul de radiografie, în zadar încercă să surprindă mişcările asistentului, să zărească vreun instrument de tortură, să descopere mărimea acului. Doctorul şi asistentul umblau acolo la masă cu diferite obiecte, din care nu parvenea până la dânsul decât clinchetul lor metalic. Afară, dincolo de perdea, în stradă, un om trecu grăbit, îi urmări cu auzul paşii distincţi pe asfalt. Ce grijă avea ăsta? Mergea nepăsător pe stradă, în timp ce el, Emanuel, zăcea în pat, gata de a suferi o teribilă puncţie... Acum dârdâia de-a binelea de frică. Doctorul se întoarse către pat cu un tampon de vată îmbibat în iod. Purta mănuşi mari roşii de cauciuc ca un şofer de camion. Unse umflătura şi jumătate din pielea burţii care deveni deodată galbenă, în odaie se răspândi un miros antiseptic de iodoform şi de farmacie. Asta dădea încăperii o realitate nouă, medicală şi foarte severă. Se petrecea în ea ceva grav şi inevitabil. Emanuel se zăpăci cu totul, în jurul lui zărea dulapul, cărţile şi masa, vechile lucruri familiare, bine cunoscute, dar acum ele se desprindeau nesigure în luciditatea lor turbure, ca vorbele haotice ţipate de o voce necunoscută într-o hărmălaie de oameni adunaţi într-o sală. - Anestezic! spuse doctorul scurt. Tot ce mai văzu Emanuel fu pe asistent care se apropie de pat cu un tub mare de sticlă. Doctorul îi acoperi faţa cu cămaşa şi spuse portăresei să-i ţie mâinile. Eprubeta ţiui brusc şi Emanuel simţi într-un loc precis, pe piele, deasupra umflăturii, ţâşnitura lichidului care producea o răceală de gheaţă şi strângea carnea în jur. O cutie metalică se deschise şi se închise. - Ac, spuse doctorul în timp ce asistentul se apropia din nou. „Acul... acum va împunge cu acul..." gândi Emanuel. Clipele îi zvâcneau în tâmple teribil. Acum? Simţi lângă şold o împunsătură grea ca o lovitură dată din răsputeri. Era o durere amorţită şi surdă care cântărea îngrozitor în şold. O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie, o suferinţă îndepărtată şi extrem de prezentă. Deschise puţin ochii şi printr-o parte a cămăşii zări pe asistent pompând ceva într-o sticlă; nu deosebi nimic altceva. Ce se petrecea acolo, în carnea lui? Ce făcea doctorul? O apăsare mai adâncă a acului îi smulse un icnet de durere. Cât va mai dura? Părea fără sfârşit, şi asistentul pompa mereu... într-un sfârşit se făcu o pauză... Emanuel simţi acul ieşind brusc dintr-însul şi răsuflă uşurat, în muşchi, lângă umflătură persista o încordare grozavă a cărnii, dar ca o durere mai simplă ce se stabilise la un nivel fix de acuitate. Portăreasa îi ridică de pe ochi cămaşa. Doctorul ştergea acum cu eter un punct ce sângera uşor. Sticla de pe masă era plină cu un lichid compact gălbui. Ce-i asta? întrebă Emanuel sfârşit de încordare şi emoţie. Puroi, amice! Puroi! răspunse doctorul cu aceeaşi voce bonomă. Trebuie să pleci ia Berck şi să stai liniştit acolo până te vindeci. E o chestie de timp îndelungat şi de răbdare. Ai avut abces plin-plinuţ. Cred că nu se va forma din nou atât de iute... Să stai liniştit. Auzi? Să stai cuminte întins pe spate... Când pleci? Peste câteva zile, spuse, epuizat, Emanuel. Am telegrafiat tatălui meu şi îl aştept la sfârşitul săptămânii. Va veni desigur cu primul tren. Mai vru să întrebe multe, dar se lovi de faţa impasibilă a doctorului şi se irită la gândul că în această indiferenţă zăcea cunoaşterea exactă a infirmităţii lui. Apoi doctorul îi strânse cu putere mâna şi îl părăsi. După-amiaza îşi reluă în odaie scurgerea ei inutilă şi tristă. Sticla cu puroi zăcea pe masă în plină evidenţă. Câteva raze de soare se jucau arămii într-o lumină domoală pe zidul casei din faţă. Emanuel simţi în piept o mare slăbiciune - s-ar fi zis că respira ceva din conţinutul pustiu şi dezolant al acestei după-amiezi melancolice. încercă să citească, dar nu înţelese nimic; cărţile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduţe şi intime de plictiseală şi suferinţă. Aceasta e tristeţea ineluctabilă a zilelor de boală. în faţă, pe zidul cenuşiu, razele asfinţi tulişi se urcaseră până sub acoperiş, şi geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Aspectul imobil şi părăsit al casei îi sfâşia inima. încet de tot ridică plapoma să privească locul umflăturii; nu simţea nici o durere, iar umflătura dispăruse, îşi privi picioarele goale, burta, coapsele, tot corpul... Colette îl surprinse numărându-şi coastele. Zilele treceau aride şi incolore, îngrozitor de lungi şi de triste, în orele libere Colette stătea lângă el şi broda. Veniră să-1 vadă câţiva colegi, la întoarcerea de la Universitate care era aproape. Veneau îmbibaţi cu miros acid de laborator şi asta îl întrista încă mai tare. Simţea atunci mai adânc că e bolnav, că e în vacanţă... Rămânea nemişcat ore întregi, cu capul ridicat puţin în perne. îmi fac ucenicia de bolnav, spunea el Colettei. în fiecare zi pe la ora patru ţintea cu atenţie paşii portăresei distribuind poşta. Dar urma aceeaşi obişnuită deziluzie. Nici o telegramă, nici o scrisoare? - Nimic. Ziua recădea în monotonie. într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise şi îl privea cu atenţie. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puţin la o parte perdeaua, în stradă stătea şi se uita la el tatăl lui. Emanuel fu emoţionat; tatăl lui intrând în odaie îşi ascunse mai bine turburarea tuşind încetişor ca să nu-i vibreze vocea, îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simţea angajat moralmente faţă de iubirea tatălui său şi de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise, în ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. „Cu siguranţă că tatăl meu ar înnebuni de tristeţe", îşi spuse el şi îşi imagina demenţa calmă şi severă a omului acesta care făcuse totul în viaţă cu sânge rece. „Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată", se mai gândi Emanuel cu infinită tristeţe. Era şi acesta un anumit fel de a fi tandru faţă de sine însuşi. în câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo şi să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi şi se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck. Acolo-i vindecarea ta. Bolnavii duc o viaţă normală în sanatorii organizate ca nişte simple hoteluri; nici nu simţi că eşti bolnav. Vei vedea... vei vedea... împachetară lucrurile a doua zi şi la amiază fură gata de plecare. In ultimul moment portăreasa aduse un pachet şi îl strecură discret lui Emanuel. E de la domnişoara Colette... Şopti ea. Mai mult de curiozitate, Emanuel îl deschise imediat. Conţinea o cutie de ceai şi câteva comprimate cubice cu extras de carne, pentru gătit supă. Ceaiul era desigur o aluzie la iubirea lor. Cât despre comprimate, Colette îşi bătuse capul toată dimineaţa ca să găsească un cadou ieftin şi util şi isprăvise prin a-şi aduce aminte că în timpul războiului mama ei îi trimetea tatălui pe front extras de carne ca să-şi facă singur supă în tranşee. „Şi acolo unde pleacă Emanuel, trebuie să fie mai rău ca în tranşee... cugetă ea simplu. O farfurie caldă de supă o să-i facă bine..." Şi gândind astfel îi veneau lacrimile în ochi. 130 Ziua se prelungea într-o înserare călduţă şi funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roşii şi arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. în compartiment, Emanuel şi tatăl lui, singuri, zăceau cufundaţi în acelaşi sentiment de tăcută intimitate. O dată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite şi mecanice, fixată sub vagon. într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o minută, se dădură jos să schimbe. Urcară într-un trenişor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată şi îngheboşată ca o cămilă, în vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte şi de alta, ca într-un tramvai. încetişor, trenul porni nesigur hurducându-se de şine. Toate geamurile prinseră a clănţăni cu putere ca şi cum le-ar fi fost frică de voiaj. In urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la fereşti. Apoi cineva trase o perdeluţă şi peisajul rămase afară ca tăiat cu foarfecă. în vagon se înghesuia lume multă, cu pachete şi coşuri; oameni care se îndesau pe banchete... copii care scânceau... apoi îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversaţie intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înţelegere şi de bunăvoie. Toată lumea asta pleca la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpeneşti în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subţirele şi elegante, în „tailleur" gris. Chiar în faţă, pe banchetă, doi părinţi tineri îşi duceau copilul la un sanatoriu. Era un băieţaş slab şi palid, în haine de marinar, cu un picior înfăşurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subţiri şi obosite ca la o păpuşă de cârpă, îl ţinea pe braţe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută. Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu. Pleci la Berck? întrebă ea. Eşti bolnav? Ţipa foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului şi al conversaţiei generale. — Unde suferi? Aici?... Aici?... Arătă şoldul, apoi spatele. Da, aici, la spate, răspunse Emanuel. Bătrânica îşi strânse gura pungă şi clătină din cap a compasiune. Şi ai abces? continuă dânsa. Emanuel nu se înşelase, auzise bine, era vorba de un abces. De undea ştia însă femeia asta ce e aia un abces? Avu o mină atât de uimită, încât bătrânica se grăbi să-1 liniştească. Iată vezi, cunosc şi eu puţină medicină... De când tot vin la Berck e timp ca să fi învăţat toate astea... Am şi eu acolo un băiat bolnav. Emanuel nu răspunse, dar se trezi tras de mânecă. Te-am întrebat ceva, reluă bătrânica supărată. Ai sau n-ai abces? Ei da, am, răspunse Emanuel cu oarecare bruscheţă. Şi ce-i cu asta? De data asta bătrânica tăcu. în caligrafia zbârciturilor de pe faţa ei apăru semnul clar al unei mari întristări. Cu jumătate de voce mai îndrăzni să întrebe dacă abcesul e fistulizat. Ce-i asta „fistulizat"? făcu Emanuel nedumerit. Adică dacă a spart... dacă are găurică pe unde curge încontinuu... Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum doctorul a scos din el puroi cu acul şi văd că umflătura a dat înapoi. Trenul îşi scutura mereu fierăria veche şi zgomotul lui se depunea scăzut în convorbire ca fondul unui murmur coral într-o operă, în timp ce artiştii cântă. Acum treceau prin dunele din împrejurimile oraşului. Mai erau câteva minute până la Berck. Tot traiectul dura mai puţin de un sfert de oră. E bine că abcesul nu-i fistulizat, murmură bătrânica. Şi dacă ar fi? spuse distrat Emanuel. Eh, atunci se schimbă chestia... şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti pe nerăsuflate: Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morţii... Ce ţi-a spus? îl întrebă tatăl lui. Crezi că am înţeles? Vorbeşte prea repede... Trenişorul începu a scârţâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă staţie de provincie. Un domn înalt cu cârje aştepta pe doamna în „tailleur" gris. încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aştepta însă pe Emanuel abia la ieşire. în timp ce şoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piaţeta din faţa gării, privind în jurul lui. Deodată rămase uluit. Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, aşezat pe o montură cu patru roţi mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap şi haină şi totuşi nu se mişca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Aşa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti şi îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruţul pe străzile oraşului. Vezi, îi spuse tatăl lui... aici toţi bolnavii duc o viaţă normală... Sunt complet îmbrăcaţi, se plimbă pe stradă... numai că stau întinşi... atâta tot... Ai să vezi şi pe alţii tot întinşi, conducând singuri trăsura... Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în maşină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două şiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie şi strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare. în pragul sanatoriului îi aştepta directorul. Intrarea era ornamentată de două mari plante exotice. Vasele de faianţă şi hainele negre solemne ale directorului, precum şi ghetrele lui albe dădură acestei sosiri un aer foarte teatral. Directorul se înclină şi strânse mâna mai întâi tatălui, apoi lui Emanuel. Avea obrazul foarte pudrat şi tocmai aruncase capătul ţigării de foi pe care o fumase până atunci. Cu ţigara în colţul gurii, pe faţă i se imprimau într-o parte riduri lungi de câine şi atunci semăna, în totul cu acei mopşi de porcelan îmbrăcaşi în frac roşu, de pe unele scrumiere. „Păcat că îi lipseşte fracul", gândi Emanuel. Tăcerea sanatoriului era impresionantă, dar coridoarele semănau cu orice coridoare de hotel: uşi albe la rând cu numere pe ele. Emanuel avea odaia la etajul al treilea. Urcară lent cu un ascensor ce nu făcea decât un zgomot mărunt şi înăbuşit, în fundul unui coridor întunecos, directorul deschise o uşă. Se vedea bine că era o cameră ieftină. Tot mobilierul se compunea dintr-un dulap, o masă şi un pat de fier. într-un colţ stătea toaleta cu o cană enormă albastră de tablă smălţuită. îţi place? întrebă tatăl lui când directorul fu plecat. Ce avea să-i placă? Se întinse ostenit pe pat şi închise ochii, îi zumzăia încă în cap mersul trenului şi frânturi din convorbirea cu bătrânica în doliu. Zilele petrecute în pat îl slăbiseră îngrozitor. Tatăl lui aprinse lumina, în odaie se stabili atmosfera neplăcută şi ciudată a unei camere de hotel mizerabile unde trebuie să dormi o noapte în trecere. într-un sfârşit cineva bătu la uşă. Eva! se recomandă aspru infirmiera care intră. Avea un nas atât de lung şi de ţuguiat încât de-ar fi întors capul în toate părţile parcă tot numai din profil stătea. Se informă pe scurt de boala lui Emanuel. Aici o să vă faceţi bine, murmură ea cu ton plictisit, profesional. Mai sunt mulţi bolnavi ca mine? întrebă el. Au toţi câte o vertebră atacată? Eva ridică mâinile în sus ca o supliantă antică. O vertebră? O singură vertebră? Eh! Eh! sunt unii care au zece vertebre atacate la rând... alţii genunchiul... coapsa... degetele de la mâini... glezna... Credeai că eşti singurul? Ha! Ha!... Râse scurt şi uscat.   Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, şi în minte îi veni imaginea unei ţigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenuşă în tot lungul ei. „Ce amarnică putreziciune...", gândi el. Şi doctorul Ceriez? întrebă tatăl lui Emanuel. Gând vine la clinică? Am vorbit cu el atunci când am fost aici şi... Oh, foarte bine! Foarte bine! întrerupse Eva. Doctorul Ceriez este din întâmplare acum în sanatoriu. A venit să vadă un operat... Mă duc să-1 chem. Emanuel rămase liniştit şi epuizat, întins pe pat. în jurul lui tatăl său se agita, uşa se deschidea şi se închidea, se petreceau o mulţime de lucruri la care el nu lua parte. Sar fi zis că lumea devenise deodată mai densă şi mai indistinctă... Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală, într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic şi trist. Peste câteva minute se întoarse infirmiera însoţită de doctorul Ceriez. Era un bărbat destul de tânăr încă, foarte înalt şi spătos dar cu părul încărunţit. Avea o coafură superbă, leonină, dată pe spate cu îngrijire. Faţa îi era grasă şi pietroasă. Doar privirea albastră şi limpede purta în ea o nuanţă contradictorie de infinită bunătate şi stabilea în trăsăturile obrazului un amestec de copilărie şi de severitate. II examina pe Emanuel cu atenţie, se uită şi la radiografii, pipăi abcesul şi diagnostică aceeaşi tuberculoză la o vertebră. Aici la Berck aerul e tare şi vivifiant. Să cauţi să ieşi cât mai des cu trăsura la plimbare şi mai ales să stai liniştit... Şi apoi adresându-se către infirmieră: Deocamdată să-1 lăsăm aşa... în pat... mâine îi veţi aduce o gutieră... şi apoi, peste câteva zile, când se va obişnui cu poziţia culcată, îi vom face un ghips... Un ghips, murmură Emanuel speriat. Doctorul se întoarse spre el. Un ghips nui nimic grav... Absolut nimic grav. Vei sta în corset tot atât de comod ca într-un fotoliu... Asta pot să ţi-o garantez. îi strânse mâna şi îşi luă pălăria să plece. Se mai opri o clipă. Cunoşti pe cineva în sanatoriu? Ţi-ai făcut până acum vreun prieten? Şi cum Emanuel dădea negativ din cap, doctorul adăugă: Ti-1 voi trimite pe Ernest. E un băiat bun cu care o să te înţelegi de minune... Ieşi grăbit, în urma lui, tatăl lui Emanuel închise încet şi cu deferentă uşa ca şi cum doctorul prin simpla atingere a mânerului ar fi lăsat-o îmbibată cu ceva din fluidul eminentei sale personalităţi. Ai văzut? spuse el jovial, frecându-şi mâinile. Toată chestia bolii devenise acum pentru dânsul o afacere aranjată. Emanuel mai aşteptă câtva timp pe Ernest, dar se părea că nu avea de gând să vie în seara aceea, începu să se dezbrace de culcare; nu-i era nici foame, nici sete. O osteneală calmă îi îmbăia toate membrele. In întunericul care se făcu în odaie, ecoul acordeonului acoperi melancolic sfârşitul zilei. Toată dimineaţa Emanuel rămase în pat. Tatăl lui îşi trase scaunul lângă el şi în odaia răvăşită, cu fereastra deschisă, statură mână în mână privind imensa luminozitate a oceanului. Venea dinspre orizont o strălucire lăptoasă ce acoperea în depărtare conturul dunelor şi umbrele oaselor, înecându-le într-o orbitoare aureolă. Zgomotul valurilor foşnea atât de aproape încât nu se mai auzea nimic din sanatoriu. O sonerie zbârnâia undeva din când în când şi atunci tresăreau amândoi, smulşi o clipă din beatitudinea lor limpede. într-un sfârşit veni un brancardier să-1 îmbrace. De acum înainte acesta urma să-1 ajute în fiecare zi. Omul de serviciu avea o mare îndemânare; îi trase încet pantalonii, aşa cum stătea întins; apoi îi trecu cămaşa şi haina, încet, fără grabă şi fără ca Emanuel să facă altă mişcare decât să se încline puţin pe o parte şi pe alta pentru a-şi trece mânecile. „Mă îmbracă exact ca pe un cadavru", se gândi el şi vru s-o spuie tatălui său, dar se reţinu. Brancardierul deschise uşa şi împinse în odaie un căruţ. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu muşama neagră şi două perne tari la cap... Poftim! îl invită brancardierul şi îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiţi aici, ca toţi bolnavii... Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreţi. E comod de pus pe el cărţi, lucruri... Un gong sună tocmai atunci ora mesei. Coborâţi în sala de mâncare, ori rămâneţi în odaie? întrebă omul de serviciu. Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi. Să scoboram! Sigur... e mai bine, răspunse el. Brancardierul împinse încet căruţul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor. Emanuel, beat încă de lumina şi de liniştea acelei dimineţi, lua această alunecare lină pe căruţul cu arcuri drept o distractivă plimbare dejoacă, îl cuprinse o uşoară şi agreabilă ameţeală când ascensorul începu să scoboare. Abia jos în sală se trezi el în plină înţelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viaţă în care intrase. Era o sală obişnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluţe la fereşti şi plante mari exotice în colţuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn şi spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect şi halucinant? înşiraţi de-a lungul pereţilor, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinşi pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcaţi la masă, dacă feţele obosite şi palide ale celor mai mulţi dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăţ. Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic şi demenţial? într-un roman de senzaţie un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie într-o sală circulară. Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă. Emanuel fu aşezat la o masă, lângă o bolnavă cu rochia albastră, în scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu şi halucinant este faptul că întâmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute şi banale, în sala de mâncare elementele de vis şi de realitate erau atât de concomitent prezente, încât timp de câteva secunde Emanuel îşi simţi conştiinţa cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă şi totuşi grozav de efemeră şi nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruţ, în mijlocul unei săli unde toţi comesenii stăteau culcaţi la mese împodobite cu bucheţele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? în ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea? Vecina lui de masă îi zâmbi prin oglindă. Stătea şi ea întinsă pe un căruţ tot îmbrăcată, tot aparent normală, dar nu ţinea capul pe perne, îl avea complet culcat şi nu-1 mişca nici în dreapta nici în stânga. Pentru a vedea ce se petrece în jur avea un suport metalic cu o oglindă, drept deasupra ei. Putea s-o încline în orice direcţie şi să observe astfel totul în sală. în luciul cristalului, unde plutea obrazul ei detaşat (ca întruna din acele ieftine iluzii optice de bâlci care prezintă un cap tăiat), acolo Emanuel descoperi zâmbetul ce i se adresa. Sunteţi bolnav de mult? întrebă fata fără altă introducere. Sufăr de mulţi ani, răspunse Emanuel, dar nu mi s-a descoperit boala decât acum de curând... Aşa a fost cu noi toţi, spuse bolnava cu un uşor suspin, îndreaptă lui, Emanuel descoperi un tânăr cu capul înfundat într-o carte, în sală privi rând pe rând bolnavii, unii complet culcaţi, alţii cu perne la cap, în fine unii care stăteau pe căruţ în capul oaselor ca pe un scaun: aveau doar picioarele întinse. Toţi îmbrăcaţi corect, femeile cu rochii cu oarecare cochetărie - bărbaţii în haine obişnuite, cu guler şi cravată. Se părea o adunare normală, de oameni care la comandă s-ar fi alungit cu toţii pe cărucioare. Indrăzni să întrebe pe vecina lui pentru ce unii bolnavi stăteau complet întinşi şi alţii numai înclinaţi pe jumătate. Pentru că nu toţi au aceeaşi boală, îi răspunse tânăra fată. Unii au atacate vertebrele gâtului, ca mine alţii numai genunchiul ori coapsa. Bolnava îi vorbea cu multă spontaneitate zâmbindu-i mereu în oglindă. Emanuel încercă şi el să răspundă cu un surâs, dar buzele i se încrustară într-o grimasă penibilă. Un brancardier aduse în sală un căruţ elegant pe care stătea ridicată în perne brodate o doamnă tânără, blondă, foarte vioaie, înclinând capul şi salutând în toate părţile. O însoţea un tânăr negricios la faţă, înalt, umblând în cârje. Căruţul fu aşezat în rândul din faţă, iar tânărul se aşeză şi el la aceeaşi masă. Cine e doamna asta? întrebă Emanuel. Bolnava întoarse oglinda spre locul arătat. Ah! da... e doamna Wandeska, o poloneză care stă la sanatoriu de aproape un an. E vindecată acum, a început să umble... A avut atacat genunchiul rău de tot. Trebuia de mult să plece acasă, dar amână mereu... De ce? întrebă curios tatăl lui Emanuel. Hm! Asta e cam greu de explicat unui om sănătos, genunchiul ei s-a vindecat, dar s-a anchilozat şi a rămas ţeapăn. Când umblă, şchiopătează. Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toţi au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoşi. Dar nu se poate... va trebui totuşi să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca şi boala... începuse să se servească. Bolnavii luau cu mişcări precaute farfuria cu supă pe pieptul lor. Şi Emanuel trebui să mănânce astfel. Tatăl lui, care se aşezase lângă dânsul, îi ţinu câtva timp farfuria cu mâna. Apoi, când văzu că se obişnuise puţin, îl lăsă să mănânce singur. Cu fiecare înghiţitură farfuria îşi pierdea parcă echilibrul şi părea gata să se răstoarne. Era un veritabil număr de acrobaţie de executat, dar bolnavii vechi se serveau cu atâta dexteritate, încât nici nu se mai uitau în faţa lor şi continuau nepăsători şirul conversaţiei. în faţă, doamna Wandeska râdea foarte amuzată de cele ce-i spunea tânărul de lângă ea. E soţul doamnei? întrebă Emanuel arătându-i prin oglindă. Tonio? Ah, nu! E un prieten al ei... un argentinian... şi el vindecat de mult, dar preferând aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură... în acel moment în fundul sălii un bolnav scăpă pe jos tacâmul care căzu cu un clinchet foarte sonor. Căruţul lui era destul de scoborât şi dacă ar fi întins puţin braţul ar fi putut desigur ridica obiectul. Emanuel observă însă cum bolnavul îl priveşte fără a face nici un efort. Vecina lui urmărise şi ea scena. O fată de serviciu veni în grabă şi aduse altul. Pentru ce nu şi 1-a luat singur de jos? Era foarte simplu... spuse Emanuel. Crezi că era simplu? S-ar fi răsturnat cu siguranţă; poartă pe el un ghips de zeci de kilograme. Emanuel rămase stupefiat. Vedea bine că bolnavul stătea rigid pe căruţ, însă nimic nu făcea să se bănuiască sub haine corsetul. Aşa-i că le face bine doctorul Ceriez? adăugă fata. Imposibil de ghicit forma ghipsului sub haine... le croieşte pe măsură. Şi cu degetele bătu în rochia ei care sună dur şi uscat lovind un corp tare dedesubt. Purta şi ea un corset şi totuşi, era şi ea îmbrăcată din cap până în picioare, fără nici o aparenţă exterioară a infirmităţii de care suferea. Şi mie mi se va face un ghips, spuse Emanuel cu o mare descurajare în voce. Acum, privind şirul de bolnavi alungiţi, chestia bol H nu se mai rezuma pentru el la o simplă afirmaţie abstractă, „a fi bolnav", în contrast cu „a fi sănătos". Se simţea intrat în rang, ca într-o aliniere militară. Solidar cu dânşii în boală, solidar în ghips... Corpul însuşi luase pe căruţ o atitudine corectă şi nemişcată de infirm... Masa era pe sfârşite când intră grăbit Ernest însoţit de un alt bolnav. Ernest umbla normal; celălalt rămase o clipă în prag măsurând din ochi distanţa care îl separa de masa lui, ca şi cum şi-ar fi acumulat forţe ca să străbată sala. Dar ce era această nouă şi dureroasă surpriză? Un umblet de schilod, o exhibiţie de mascaradă, un număr de clovn? Bolnavul se sprijinea în două bastoane şi la fiecare pas arunca violent câte un picior în aer. II ţinea o secundă tremurând suspendat, apoi îl zvârlea în lături şi tot tremurând îl depunea pe parchet. Era un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat şi de inuman, încât nici o paiaţă din lume n-ar fi izbutit să-1 imite. Sărea parcă, dar nici sărituri nu erau acelea. O criză de epilepsie, asta era; o adevărată criză de epilepsie a picioarelor. Ernest în acest timp părea să caute pe cineva în sală; puţin îi păsa de masă; când îl zări pe Emanuel, veni repede la dânsul. Eşti noul bolnav despre care mi-a vorbit doctorul Ceriez? întrebă el şi se recomandă. Avea mişcări iuţi şi aproape sălbatice, în priviri îi ardea o devorantă curiozitate. - Cunoşti pe vecinii de masă? întrebă el din nou. Bolnavul din dreapta scoase^ o clipă capul din carte, îmbufnat că fusese întrerupt. îţi prezint pe domnul Roger Tbrn... un bun prieten al domnişoarei Cora. Şi arătă pe bolnava în rochie albastră cu care Emanuel vorbise până atunci. Atât Roger Torn cât şi Cora se înroşiră până la urechi. Ce nesuferit eşti! îi adresă un reproş tânăra fată. Intr-adevăr aşa se pare... răspunse Ernest. Dar cred că o să-ţi schimbi în curând părerea... Ştiu eu să aranjez lucrurile... adaugă clipind şiret din ochi. Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră in sală şi începu să distribuie pe la mese jurnale şi reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârşise şi brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristeţe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viaţă aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alţii, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toţi oamenii şi totuşi a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros şi trist în această boală. Paradoxul consta în a exista şi totuşi în a nu fi „cu desăvârşire viu"... Ieşi buimăcit din sală. în urma lui conversaţiile şi zgomotul continuau pline de animaţie. Feţele de serviciu strângeau tacâmurile zâmbind în trecere bolnavilor. Ernest veni să-i propuie o plimbare cu trăsura chiar în după-amiaza aceea. — Zilele frumoase de toamnă sunt numărate la Berck, spuse el. In curând ploile o să ne închidă pentru mult timp în casă. Emanuel acceptă cu bucurie. In fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare... spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine... şi n-am nici o dorinţă să umblu... Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie... Tatăl lui care stătea pe pat şi cetea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul. Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav... Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil... Mi-e frică de scoborâş... mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască... Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încuraja Ernest şi bătu cu pumnul în piept. Porţi şi d-ta un corset? întrebă Emanuel. Pieptul sunase dur. Da... dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse pe jumătate de gură Ernest. Pot să-1 văd? Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate, în jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată. Şi cât timp mai trebuie să-1 porţi? întrebă Emanuel. Acesta nu-1 mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot... Trebuie să-1 îmbrac mereu... toată viaţa poate... Emanuel rămase tăcut şi gânditor. Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să... Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăca la loc. După câteva minute, tatăl lui lăsă ziarul şi începu să-şi facă valiza. Pleca chiar în după-amiaza aceea, în jena şi tăcerea celor din odaie, se vedea bine că mai persista încă efectul frazei lui Emanuel. Să nu faci prostii, îi spuse tatăl lui, împachetând lucrurile şi ferindu-se de o întâlnire a privirilor, îşi voi trimite bani ca să te îngrijeşti... ca să te vindeci... voi munci pentru tine... numai pentru tine... să nu uiţi niciodată asta. Emanuel avea sentimentalităţi facile şi trecătoare. Ascultându-1 pe tatăl său vorbind eu atâta emoţie, îi veniră pe moment lacrimile în ochi, dar peste o secundă uită totul şi sună nerăbdător să întrebe de trăsură.