Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

PARTEA ÎNTÂI.           I.           CONCURSUL.           Premiul întâi, ex aequo[1], Louis Clodion şi Roger Hinsdale, anunţă cu voce răsunătoare directorul Julian Ardagh.           Aclamaţii puternice, urale şi aplauze prelungite îi întâmpinară pe cei doi laureaţi ai concursului.           Apoi, de pe înălţimea unei estrade ridicată în mijlocul vastei curţi a şcolii Antilian, continuând să citească lista din faţa lui, directorul făcu cunoscut numele următorilor premiaţi:           — Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus Leuwen.           O altă salvă de aplauze, mai puţin puternice decât cele dinainte, care veneau totuşi din partea unui auditoriu entuziast.           Domnul Ardagh urmă:           — Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus Anders. Premiul şase: Niels Harboe. Premiul şapte: Hubert Perkins.           Şi, întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în timpul citirii rapide a numelui câştigătorilor.           Mai rămânea să fie anunţat un ultim premiat, căci acest concurs cu totul special trebuia să cuprindă nouă laureaţi.           Numele său fu rostit de director:           — Premiul opt: Tony Renault.           Cu toate că Tony Renault obţinuse ultimul loc, strigătele de «bravo» şi «hip-hip-ura» nu se mai sfârşeau. Bun camarad, îndatoritor şi isteţ, săritor la nevoie, Tony număra numai prieteni printre colegii din Antilian School.           La citirea unui nume, fiecare dintre câştigători se urca pe estradă pentru a primi strângerea de mână a domnului Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor săi mai puţin norocoşi, care-l aplaudau din toată inima.           Aţi putut observa uşor diversitatea numelor celor nouă laureaţi, care indica naţionalităţi diferite. Această diversitate se explica prin faptul că instituţia pe care o conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 3l4, era cunoscută şi foarte apreciată sub denumirea de Antilian School. Ea fusese înfiinţată cu l5 ani înainte pentru copiii din Antilele Mari şi Mici – din Antilia, cum se mai spune. Elevii veneau din insule pentru a-şi continua sau desăvârşi studiile în Anglia. Rămâneau aici până împlineau 2l de ani primind o educaţie foarte folositoare în viaţa practică, dar şi o completă instrucţie literară, ştiinţifică, industrială şi comercială. Antilian School avea pe atunci vreo 60 de elevi, care plăteau o taxă destul de mare. Ei terminau şcoala fiind pregătiţi pentru toate profesiunile, fie că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar fi înapoiat în Antile. Rareori se întâmpla ca în cursul unui an şcolar să nu se fi întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, spanioli, danezi, englezi, francezi, olandezi, suedezi şi venezuelieni, toţi originari din acest arhipelag al Insulelor Vântului şi al celor de sub Vânt[2].           Această şcoală internaţională, destinată numai tinerilor din Antile, era condusă, cu concursul unor profesori eminenţi, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabilă – fie că era vorba de litere, ştiinţă sau de artă – care lucra sub responsabilitatea sa. La şcoala Antilian nu erau uitate nici exerciţiile fizice, sporturile atât de recomandate şi atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, călăria, ciclismul, canotajul, în sfârşit, toate ramurile gimnasticii moderne.           Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era şi firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le insufle o dragoste durabilă unora pentru alţii.           Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale[3] erau curente printre elevii şcolii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această instituţie şi poate că încercau să impună un soi de dominaţie fizică şi morală. Dar şi celelalte insule din Antile erau reprezentate în proporţie suficientă. Chiar şi insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave4, trimisese câţiva elevi, între alţii pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.           În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor săi nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, pentru a evita ca între aceşti tineri să se işte rivalităţi, care totuşi se manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie împiedicate?      Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambiţiile personale să nu provoace oarecari tulburări, reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureaţii. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi un englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, şi anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi născuţi în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi suedeze.

Partea întâi.           Capitolul I.           BRICUL-GOELETĂ PILGRIM.           În ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică şi la 165° 19' longitudine vestică faţă de meridianul de la Greenwich.           Nava aceasta, de patru sute de tone, armată special la San Francisco pentru marile vânători de balene din Mările Sudului, aparţinea lui James W. Weldon, un armator californian bogat, care de mai mulţi ani încredinţase căpitanului Hull comanda vasului. Pilgrim era una dintre cele mai mici, dar şi din cele mai bune nave din flotila pe care James W. Weldon o trimitea la pescuit în fiecare sezon, atât dincolo de strâmtoarea Behring, până în mările nordice, cât şi prin apele Tasmaniei sau ale Capului Horn, până în Oceanul Antarctic. Pilgrim naviga minunat. Greementul{1} era foarte uşor de manevrat, aşa că nava putea să se aventureze cu un echipaj redus până în apropierea banchizelor de nepătruns din emisfera de sud. Căpitanul Hull ştia – vorba marinarilor – «să se descurce» în mijlocul gheţarilor, care în timpul verii rătăcesc mânaţi de valuri până prin dreptul Noii Zeelande sau al Capului Bunei Speranţe, la o latitudine cu mult mai mică decât cea pe care o ating în mările nordice ale globului. E drept însă că e vorba doar de nişte gheţari mici, măcinaţi din cauza deselor ciocniri dintre ei, roşi de apele calde şi care se topesc mai toţi în Pacific sau în Atlantic.           Căpitanul Hull, marinar cu experienţă şi unul dintre cei mai dibaci vânători cu harponul din toată flotila, avea sub comanda sa un echipaj compus din cinci marinari şi un elev-marinar. Erau puţini pentru o vânătoare de balene, care cere un personal destul de numeros. E nevoie de oameni atât pentru manevrarea bărcilor de atac, cât şi pentru hăcuirea animalelor prinse. Dar, urmând pilda altor armatori, James W. Weldon socotea că este mai economic să îmbarce la San Francisco numai atâţia marinari câţi erau necesari pentru manevrarea corăbiei, în Noua Zeelandă se găseau destui vânători cu harponul, marinari de toate naţionalităţile, dezertori sau nu, care căutau de lucru pe timpul sezonului şi se pricepeau destul de bine în meseria de pescar. După ce trecea vremea pescuitului, oamenii aceştia erau plătiţi şi apoi debarcaţi pe ţărm, unde aşteptau să vină anul următor ca să fie din nou angajaţi pe vasele de pescuit balene. Era mai bine, aşadar, să foloseşti marinari neangajaţi permanent, profitul de pe urma muncii lor fiind mai mare.           Tot astfel se petrecuseră lucrurile şi la bordul vasului Pilgrim.           Bricul-goeletă terminase pescuitul din acest sezon în regiunea Cercului polar antarctic, dar nu-şi completase încărcătura de butoaie cu untură de balenă şi cea de fanoane{2}. Încă de pe vremea aceea, pescuitul de balene ajunsese un lucru greu. Cetaceele, vânate fără măsură, deveneau din ce în ce mai rare. Balena propriu-zisă, numită «nord-caper» în Oceanul îngheţat de Nord şi «sulpher-boltone» în Oceanul îngheţat de Sud, era pe cale de dispariţie. Pescarii fuseseră siliţi să se repeadă asupra balenelor din specia «jubart» – un mamifer uriaş, ale cărui atacuri erau destul de primejdioase.           Aşa făcuse şi căpitanul Hull în cursul acestei campanii de pescuit; avea de gând însă ca în viitoarea călătorie să înainteze mai departe spre Pol, chiar dacă ar fi trebuit să pătrundă până în preajma insulelor Clarie şi Adelie, insule descoperite, fără îndoială, de ilustrul comandant al corăbiilor Astrolabe şi Zelee, francezul Dumont d'Urville, deşi americanul Wilkes contestase acest lucru.           Pe scurt, sezonul nu fusese deloc prielnic pentru Pilgrim. Cam pe la începutul lunii ianuarie, adică spre mijlocul verii australe, căpitanul Hull fusese silit să părăsească locurile de vânătoare, deşi încă nu era timpul de înapoiere pentru baleniere. Cei din echipajul auxiliar – o adunătură de puşlamale – începuseră «să-i caute nod în papură», încât se gândi să se descotorosească de ei cât mai degrabă.           Aşadar, Pilgrim se îndreptă spre nord-vest, către Noua Zeelandă, care putu fi zărită la orizont în ziua de 15 ianuarie. Sosi la Waitemata, portul oraşului Auckland, situat în fundul golfului Chouraki, pe coasta de răsărit a insulei nordice, şi debarcă pescarii angajaţi pentru sezon.           Echipajul nu era mulţumit. Din încărcătura corăbiei lipseau cel puţin două sute de butoaie cu grăsime de balenă. Niciodată nu avuseseră o vânătoare atât de slabă. Din această călătorie, căpitanul Hull se înapoia dezamăgit, ca un vânător iscusit care pentru prima dată s-ar întoarce cu tolba goală… sau aproape goală. Era în joc mândria lui şi nu putea să-i ierte pe acei oameni de nimic a căror nesupunere compromisese rezultatele vânătorii.           În zadar încercă să mai recruteze la Auckland un alt echipaj de vânătoare. Toţi marinarii fără angajament permanent se îmbarcaseră pe celelalte baleniere. Aşadar, se văzu silit să renunţe la gândul de a completa încărcătura lui Pilgrim. Se pregătea tocmai să părăsească definitiv Auckland-ul, când i se făcu pe neaşteptate o cerere de a lua pe cineva la bord, cerere pe care nu o putea refuza.           Doamna Weldon, soţia armatorului corăbiei Pilgrim, se afla atunci în Auckland, însoţită de fiul ei Jack, în vârstă de cinci ani, şi de o rudă căreia i se spunea «vărul Benedict». James W. Weldon, pe care afacerile îl obligau uneori să viziteze Noua Zeelandă, îi adusese acolo pe toţi trei, cu gândul ca tot el să-i ducă înapoi la San Francisco.           Dar tocmai când întreaga familie era gata de plecare, micul Jack se îmbolnăvi destul de grav, şi tatăl său, chemat într-altă parte de o afacere urgentă, trebui să părăsească Auckland-ul, lăsându-şi aici soţia, fiul şi pe vărul Benedict. Trecuseră de atunci trei luni – timp lung de despărţire, pe care doamna Weldon îl suportase cu greu. Între timp, copilul se făcuse bine, aşa că ar fi putut pleca imediat, când i se aduse la cunoştinţă sosirea navei Pilgrim.      Pentru a se înapoia la San Francisco, doamna Weldon ar fi trebuit, pe vremea aceea, să se ducă mai întâi în Australia, unde să aştepte plecarea unuia din vasele companiei transoceanice «Golden-Age» care făceau drumul de la Melbourne la istmul Panama, trecând prin Papeiti. Pe urmă, odată ajunşi la Panama, urmau să aştepte plecarea vaporului american care făcea regulat cursa între istm şi California. O asemenea călătorie însemna, deci, întârzieri şi transbordări, care sunt întotdeauna neplăcute pentru o femeie şi un copil. Tocmai atunci sosi şi Pilgrim la Auckland.

PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I.           BRICUL FORWARD           „Mâine, odată cu refluxul, bricul Forward – căpitan K. Z., secund Richard Shandon – va pleca din New Prince’s Docks spre o destinaţie necunoscută.”           Iată ce s-a putut citi în Liverpool Herald din 5 aprilie 1860.           Plecarea unui bric este un eveniment de mică importanţă pentru portul cel mai comercial din Anglia. Cine l-ar lua în seamă în mijlocul vapoarelor de toate tonajele şi de toate naţionalităţile pe care docuri întinse pe două leghe cu greu le pot cuprinde?           Totuşi, la 6 aprilie, încă de dimineaţă, o mulţime considerabilă umplea cheiurile de la New Prince’s Docks; nenumăraţi membri ai corporaţiei marinarilor din oraş păreau să-şi fi dat acolo întâlnire. Muncitorii de la danele din jur îşi părăsiseră lucrul, comercianţii, tejghelele lor întunecoase, negustorii, magazinele lor pustii. Omnibuzele multicolore, care merg de-a lungul zidului exterior al docurilor, îşi goleau în fiecare minut încărcătura lor de curioşi; oraşul părea că nu mai are decât o singură preocupare: să asiste la plecarea bricului Forward.           Forward era un bric de o sută şaptezeci de tone, prevăzut cu o elice şi cu o maşină cu vapori de o sută douăzeci de cai putere. Ar fi putut fi uşor confundat cu alte bricuri din port. Dar, dacă pentru privirile publicului nu avea nimic deosebit, cunoscătorii remarcau la el anumite particularităţi asupra cărora un marinar nu se poate înşela.           De aceea, la bordul lui Nautilus, ancorat nu departe, un grup de marinari făcea mii de presupuneri cu privire la destinaţia lui Forward.           — Ce zici, spunea unul, despre felul cum sunt aşezate catargele? totuşi, nu e ceva obişnuit ca navele cu vapori să fie atât de îmbelşugat înzestrate cu vele.           — Se vede, răspunse un submaistru cu o faţă mare, roşie, că bastimentul acesta se bizuie mai mult pe catargele sale decât pe maşini şi, dacă s-a dat atâta amploare velelor superioare, e fără îndoială pentru că la cele inferioare vântul nu va ajunge. Astfel, pentru mine nu încape îndoială că Forward este destinat mărilor arctice sau antarctice, acolo unde munţii de gheaţă maschează vântul, mai mult decât îi convine unui vas solid şi cumsecade.           — Probabil că ai dreptate, maistre Cornhill, continuă un al treilea marinar. Ai observat şi etrava, cum cade drept în mare?           — Mai pune la socoteală, maistre Cornhill, că etrava are un tăiş de oţel turnat, ascuţit ca o lamă şi în stare să taie în două o corabie cu trei punţi, dacă Forward, în plină viteză, ar ciocni-o într-un bord.           — Desigur, răspunse un pilot de pe Mersey, căci bricul acesta goneşte uşor cu paisprezece noduri, cu elicea pe care o are. Era o minune să-l vezi tăind apa, când se făceau probele. Vă rog să mă credeţi, e o navă de rasă…           — Nici când navighează cu vele nu se lasă mai prejos, reluă maistrul Cornhill; ţine drumul drept şi numai cu cârma de mână. Vedeţi dumneavoastră, vasul acesta va gusta din mările polare, să nu-mi spuneţi mie pe nume dacă n-o fi aşa! Şi luaţi aminte încă un amănunt! Aţi observat gaura din punte prin care trece axul cârmei?           — De văzut, am văzut, răspunseră cei care stăteau de vorbă cu maistrul Cornhill, dar ce dovedeşte asta?           — Asta dovedeşte, băieţi, răspunse maistrul cu o satisfacţie amestecată cu dispreţ, că voi nu ştiţi nici să vedeţi, nici să gândiţi; aceasta dovedeşte că au vrut să lase joc liber axului cârmei, ca să poată fi cu uşurinţă ridicată ori lăsată la apă. Sau nu ştiţi că în mijlocul gheţurilor această manevră se repetă des?           — Straşnic judecat! exclamară marinarii de pe Nautilus.           — Şi, de altfel, reluă unul dintre ei, încărcătura acestui bric confirmă părerea maistrului Cornhill. O ştiu de la Clifton, care a avut curaj să se îmbarce. Forward duce cu el alimente pentru cinci sau şase ani şi cărbuni în cantitatea corespunzătoare. Cărbuni şi alimente, asta-i toată încărcătura lui, plus un maldăr de haine de lână şi din piele de focă.           — Ei bine, spuse maistrul Cornhill, nu mai încape îndoială, dar, în fine, prietene, de vreme ce-l cunoşti pe Clifton, nu ţi-a spus nimic despre destinaţia lui?           — Nu mi-a putut spune nimic; nu ştie nici el. Echipajul a fost angajat în aceste condiţii. Încotro merge? Nu va şti decât când va ajunge.           — Mai ales, răspunse un neîncrezător, dacă se duc la dracu’, după cum se pare.           — Dar şi ce leafă! reluă amicul lui Clifton însufleţindu-se. Ce leafă grozavă! De cinci ori mai mare decât leafa obişnuită! Păi, fără asta, Richard Shandon n-ar fi găsit pe nimeni care să se angajeze în asemenea condiţii! Un bastiment cu o formă ciudată care pleacă nu se ştie în ce direcţie şi care nu pare c-ar dori prea mult să se şi înapoieze. În ce mă priveşte, asta nu mi-ar fi convenit deloc.           — Ţi-ar fi convenit sau nu, i-o reteză maistrul Cornhill, tot n-ai fi putut niciodată să faci parte din echipajul lui Forward.           — Şi de ce, mă rog?           — Pentru că nu îndeplineşti condiţiile cerute. Mi s-a spus că oamenii căsătoriţi au fost excluşi. Or, tu, faci parte din această mare categorie. Deci, n-ai de ce să te încrunţi, ceea ce, de altfel, ar fi din partea ta un adevărat tur de forţă.           Marinarul interpelat astfel râse împreună cu camarazii lui, dovedind cât de îndreptăţită era gluma maistrului Cornhill.           — Până şi numele acestui bastiment, urmă Cornhill, satisfăcut de sine, este teribil de îndrăzneţ. Forward*! Forward până unde? Fără să mai pui la socoteală că nici pe căpitanul acestui bric nu-l cunoaşte nimeni!           — Ba da e cunoscut, răspunse un tânăr marinar cu o figură destul de naivă.           — Cum! E cunoscut?!           — Fără îndoială!           — Mă puştiule, spuse Cornhill, eşti cumva gata să crezi că Shandon ar fi căpitanul lui Forward?           — Dar, răspunse tânărul marinar…           — Află, dar, că Shandon este comander-ul*, nimic altceva; e un marinar brav şi îndrăzneţ, un comandant de baleniere, care şi-a dovedit aptitudinile, un camarad de nădejde, foarte capabil să comande, dar, în fine, nu el e cel care comandă; s-avem iertare, dar nu e mai căpitan ca tine sau ca mine! Cât despre cel ce va fi stăpân după Dumnezeu la bord, nici el nu-l cunoaşte încă. Când va sosi momentul, va apare adevăratul căpitan, nu se ştie cum şi de pe care ţărm al celor două lumi, căci Richard Shandon n-a spus şi n-a avut dezlegare să spună către care punct al globului îşi va îndrepta bastimentul.           — Totuşi, maistre Cornhill, interveni iar tânărul marinar, vă asigur că s-a prezentat cineva la bord, cineva anunţat în scrisoarea prin care locul de secund i-a fost oferit domnului Shandon!

PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I.           S-A PUS UN PREMIU PE CAPUL UNUI OM.           Se oferă un premiu de 2 000 de lire sterline persoanei care-l va preda viu sau mort, pe unul dintre conducătorii răscoalei şipailor1, a cărui prezenţă a fost semnalată în guvernământul2 Bombay, nababul3 Dandu-Pant, care este mai bine cunoscut populaţiei sub numele de…           Acesta este scurtul comunicat pe care locuitorii din Aurangabad îl puteau citi în seara zilei de 6 martie l867.           Ultimul nume – un nume detestat de unii şi admirat în ascuns de alţii – lipsea din înştiinţarea care fusese de curând afişată pe zidul împrejmuitor al unui bungalow năruit, aflat pe malul râului Dudna.           Numele lipsea, întrucât colţul de jos al afişului unde era tipărit cu litere groase fusese smuls de mâna unui fachir pe care nimeni nu-l putuse zări pe malul apei, atunci pustiu. Odată cu acel nume, dispăruse şi numele guvernatorului general al guvernământului Bombay, care semna înştiinţarea alături de viceregele Indiilor.           Ce scop urmărise oare fachirul? Sfâşiind afişul, spera el oare că răzvrătitul de la l857 poate scăpa de urmările sentinţei pronunţate împotriva persoanei sale?           Ar fi fost o adevărată nebunie din partea lui.           Într-adevăr, alte afişe, răspândite din belşug, se lăfăiau pe zidurile caselor, palatelor, moscheilor şi hotelurilor din Aurangabad. În plus, un crainic străbătea străzile oraşului citind cu glas tare hotărârea guvernatorului. Chiar şi locuitorii celor mai mărunte târguşoare din ţinut ştiau de pe acum că o adevărată avere era făgăduită aceluia care îl va preda autorităţilor pe Dandu-Pant. Numele său, zadarnic smuls de pe afiş, avea să străbată în mai puţin de douăsprezece ore întreg cuprinsul guvernământului. Dacă ştirile erau exacte, dacă nababul întradevăr îşi căutase scăparea prin părţile acestea ale Hindustanului, fără doar şi poate că avea să cadă cât de curând în mâinile unor oameni foarte interesaţi să-l captureze.           Cărui simţământ îi dăduse, aşadar, ascultare fachirul atunci când se apucase să rupă în bucăţi un comunicat tipărit în mai multe mii de exemplare?           Fără îndoială unui simţământ de mânie, ba poate şi vreunui gând plin de dispreţ. Oricum, după ce ridicase din umeri, el s-a înfundat în cartierul cel mai populat şi mai sărăcăcios al oraşului.           Se numeşte Dekkan porţiunea aceea întinsă a peninsulei indiene, cuprinsă între munţii Ghaţii occidentali şi Ghaţii golfului Bengal. Este numele care se dă în general părţii meridionale a Indiei, situată dincoace de fluviul Gange. Dekkanul, care în limba sanscrită înseamnă sud, cuprinde un număr oarecare de ţinuturi aflate în guvernămintele Bombay şi Madras. Unul dintre cele mai de vază este ţinutul Aurangabad, al cărui oraş de reşedinţă a fost odinioară însăşi capitala întregului Dekkan.           În secolul al XVII-lea, celebrul împărat mogul4 Aurangzeb şi-a transportat curtea în acest oraş, care era cunoscut în primele timpuri ale istoriei Hindustanului sub numele de Kirkhi. El număra pe atunci o sută de mii de locuitori. Sub dominaţia englezilor, care îl administrează în numele Nizamului5 de Hyderabad, nu are mai mult de cincizeci de mii. Cu toate acestea este unul dintre oraşele cele mai sănătoase din întreaga peninsulă, cruţat până acum de înspăimântătoarea holeră asiatică şi pe care nu-l bântuie niciodată epidemiile de friguri, atât de primejdioase în India.           Aurangabadul a păstrat falnice vestigii din vechea sa splendoare. Palatul Marelui Mogul, înălţat pe malul drept al Dudnei, mausoleul sultanei favorite a lui Shah Jahan, părintele lui Aurangzeb, moscheea copiată după elegantul Taj Mahal6 din Agra, care îşi înalţă cele patru minarete în jurul unor cupole graţios rotunjite, ca şi alte monumente, clădite artistic şi bogat împodobite, atestă puterea şi măreţia celui mai ilustru dintre cuceritorii Hindustanului.           Cu toate că faţă de acea epocă îndepărtată populaţia Aurangabadului se redusese foarte mult, aşa cum am mai spus, un om se mai putea ascunde încă uşor în mijlocul unor tipuri umane atât de diferite. Adevărat ori fals, fachirul, amestecat prin acea mulţime, nu bătea la ochi câtuşi de puţin. Semenii săi mişună prin India. Împreună cu sayezii, alcătuiesc o breaslă de cerşetori religioşi care cer de pomană umblând pe jos sau călare şi ştiu s-o pretindă atunci când nu li se dă de bună voie. Ei nu dispreţuiesc nici rolul de martiri voluntari şi se bucură de mare trecere în rândurile claselor de jos ale poporului hindus.           Fachirul despre care vorbim era un om înalt de statură, având peste cinci picioare şi nouă degete englezeşti7. Să tot fi avut ceva peste patruzeci de ani – un an, doi, cel mult. Figura lui amintea de frumosul tip maharat, mai cu seamă prin strălucirea ochilor săi negri cu privirea veşnic trează; dar ai fi regăsit cu mare greutate trăsăturile atât de fine ale rasei sale sub miile de ciupituri de vărsat care îi ciuruiau obrajii. Omul acesta, aflat încă în plină vigoare, părea mlădios şi zdravăn. Ca semn particular, la mâna stângă îi lipsea un deget. Cu părul vopsit în roşu, umbla pe jumătate gol, fără încălţări în picioare, cu un turban pe cap, îmbrăcat doar cu o cămaşă proastă de lână vărgată, strânsă la brâu cu o cingătoare. Pe piept îi apăreau, zugrăvite în culori vii, emblemele celor două principii – conservator şi distrugător – ale mitologiei hinduse, capul de leu al celei de a patra încarnări a lui Vişnu8 şi cei trei ochi şi tridentul simbolic al cumplitului Siva9.           Între timp, o tulburare adevărată şi lesne de înţeles agita străzile Aurangabadului, mai cu seamă acelea în care se înghesuia populaţia cosmopolită a mahalalelor sărace. Ea forfotea acolo, primprejurul magherniţelor care-i serveau drept locuinţe. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, europeni sau localnici, soldaţi din regimentele regale britanice sau din regimentele băştinaşe, cerşetori de toate soiurile intrau în vorbă unul cu altul, tăiftsuiau, gesticulau, comentau comunicatul, cântăreau sorţii de a câştiga uriaşul premiu făgăduit de guvern. Spiritele n-ar fi fost mai aţâţate înaintea unei roţi de loterie, unde lozul cel mare ar fi fost de două mii de lire sterline. Se mai poate chiar adăuga că, de data aceasta, orişicine ar fi putut trage biletul câştigător: acest bilet era însuşi capul lui Dandu-Pant. Nu-i mai puţin adevărat că trebuia să fii destul de norocos ca să-l întâlneşti pe nabab şi destul de îndrăzneţ ca să pui mâna pe el.

  I.           Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanţioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare şi neadevărată? Ar fi o greşeală. Aparţinem unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, graţie resurselor ştiinţifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. Dealtminteri, la capătul acestui practic şi pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ţinutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoţia, pământul brownielor şi al gnomilor, nici în Norvegia, patria asilor, a elfilor, a silfilor şi a valkiriilor1, nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitoreşti. E cazul să notăm, totuşi, că ţara transilvană e încă foarte legată de superstiţiile începuturilor2.           Dl. de Gérando3 a descris aceste provincii ale extremei Europe, Elisée Reclus4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. Au luat oare cunoştinţă de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i sunt pătrunse însemnările din călătorii.           De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi încerca s-o fac eu, în locul lor.           În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban îşi veghea turma la marginea unui podiş înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte şi îmbogăţită de holde mănoase. Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea locului se spune atunci că-şi potriveşte barba – şi uneori tare din scurt.           Ciobanul n-avea nimic arcadian5 în felul cum era înţolit şi nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu6. Nu râul Lignon7 îi şoptea la picioarele încălţate în galenţi de lemn, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin meandrele romanului Astreea.           Frig8, Frig din satul Vereşti – aşa se numea rusticul păcurar. Lungit pe o movilă căptuşită cu iarbă, dormea cu un ochi şi veghea cu celălalt, ţinându-şi luleaua mare în gură, şuierând pentru a-şi chema dulăii, când vreo oaie se depărta de păşune, sau suflând în bucium şi scoţând un sunet împrăştiat de multiplele ecouri ale munţilor.           Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceaţă plutitoare, erau luminate către răsărit. Spre miazăzi şi apus două curmături ale lanţului muntos lăsau să treacă pieziş câte un snop de raze, ca nişte şuvoaie de lumină strecurate printr-o poartă întredeschisă.           Această descriere orografică ţine de porţiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului9.           Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică „ţara pădurilor”! Se mărgineşte cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest10. Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare – cam a noua parte din Franţa – e un fel de Elveţie, dar cu jumătate mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa şi mândra Dunăre, ale cărei Porţi de Fier, la câteva mile11 spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu imperiul otoman.           Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creştine.           Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaş al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în neorânduială, faţa mânjită, barba încâlcită, sprâncenele groase ca două perii cu fire roşcovane, ochii de culoare nehotărâtă, între verde şi albastru, al căror colţ umed era cuprins de cearcănul bătrâneţii. Doar are şaizeci şi cinci de ani – cel puţin aşa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub cojocul gălbui şi mai puţin lăţos decât i-e pieptul, iar un pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfăţişarea, atunci când, împodobit cu o pălărie împletită – adevărat dop de paie – şi încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul încovrigat la capăt.           În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-şi mâna pe jumătate închisă la ochi, îşi făcu un fel de lunetă – aşa cum ar fi dus o pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare – şi privi cu multă luare-aminte.           În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar mult micşorate din pricina depărtării, se profilau formele unei cetăţui.           Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Dealul Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detaşau net, cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o mare putere pentru a desluşi vreunul dintre amănuntele grămezii îndepărtate.           Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap:           — Bătrână cetăţuie!… Bătrână cetăţuie!… Degeaba te propteşti în temelie!… Încă trei ani şi vei fi încetat să dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci!           Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţuii, fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaş din hârtie, şi, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de către oricine, în afara lui Frig.           — Da, repetă el, trei crăci!… Erau patru ieri, dar a patra a căzut azi-noapte… I-a rămas numai ciotul… Acolo unde se desfac de trunchi nu mai număr decât trei… Numai trei, bătrână cetăţuie… numai trei!           Dacă-l priveşte din punct de vedere ideal, închipuirea face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare şi contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu stelele; citeşte în cer. De fapt, e îndeobşte o brută ignorantă şi încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie lesne daruri supranaturale; ştie să vrăjească; după cum îi trăsneşte, înlătură farmecele sau le ţese în jurul oamenilor şi al dobitoacelor, ceea ce – într-un asemenea caz – e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori şi descântece.