Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

Partea Întîi         Capitolul I O STÎNCĂ MIŞCĂTOARE   În anul 1866 s-a petrecut o întîmplare ciudată, un fenomen nelămurit şi neînţeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i nelinişteau pe locuitorii porturilor şi frămîntau opinia publică de pe întregul glob, trebuie să spunem că întîmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a dat foarte mult de gîndit negustorilor, armatorilor, comandanţilor de vapoare, skipperilor şi masterilor din Europa şi America, ofiţerilor din marina militară a tuturor ţărilor şi, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale celor două continente. În adevăr, de cîtva timp, mai multe vase întîlniseră pe mare «ceva uriaş», un fel de obiect lunguieţ, în formă de fus, cîteodată fosforescent, şi cu mult mai mare şi mai rapid decît o balenă.   Toate faptele în legătură cu această apariţie, consemnate în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între ele în ceea ce priveşte structura lucrului ori fiinţei aceleia, viteza incalculabilă a mişcărilor sale, puterea uimitoare cu care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată. Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe toţi cei cunoscuţi de ştiinţă pînă atunci. Nici Cuvier, nici Lacépède, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis existenţa unui asemenea monstru, afară de cazul cînd l-ar fi văzut ei înşişi cu propriii lor ochi de savanţi.   Luînd media observaţiilor făcute în diferite rînduri, înlăturînd evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o lungime de două sute de picioare, respingînd părerile exagerate care îl descriau lat de o mie şi lung de trei mii de picioare, se putea afirma că această fiinţă nemaipomenită, dacă ea exista totuşi, întrecea cu mult toate dimensiunile admise pînă atunci de către ihtiologi. Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit şi, ţinînd seama de înclinarea care îmboldeşte creierul omenesc spre supranatural, se va putea înţelege emoţia stîrnită în întreaga lume de această apariţie de necrezut. Iar ca să o treci în rîndul basmelor era cu neputinţă.   Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, aparţinînd Companiei «Calcutta and Burnach steam navigation», întîlnise această namilă mişcătoare la cinci mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul Baker crezu că se găseşte în faţa unei stînci necunoscute. El se pregătea chiar să-i determine poziţia exactă, cînd două coloane de apă, zvîrlite de ciudatul obiect, se înălţară şuierînd la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de cazul că prin stîncă ar fi putut străbate ţîşnirile intermitente ale vreunui gheizer, GovernorHigginson avea de-a face, fără doar şi poate, cu un mamifer acvatic, necunoscut pînă atunci, care arunca prin nările sale coloane de apă amestecată cu aer şi aburi. Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie a aceluiaşi an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal-Colon al Companiei «West India and Pacific steam navigation». Deci, acest cetaceu neobişnuit putea să se mişte dintr-un loc într-altul cu o iuţeală uimitoare, dat fiind că Governor-Higginson şi Cristobal-Colon îl întîlniseră într-un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, despărţite unul de altul printr-o distanţă de peste şapte sute de leghe marine.   Cincisprezece zile mai tîrziu, la două mii de leghe de acolo, Helvetia al «Companiei Naţionale» şi Shannon al Companiei «Royal-Mail», mergînd în direcţii opuse, prin partea Atlanticului cuprinsă între Statele Unite şi Europa, îşi semnalară reciproc apariţia monstrului la 42°15' latitudine nordică şi 60°35’ longitudine vestică de la meridianul Greenwich. În urma acestei observaţii simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare englezeşti1, prin faptul că Shannon şi Helvetia erau mai mici decît el, deşi fiecare din cele două vase avea cîte o sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, Kulammak şi Umgullik, n-au depăşit niciodată lungimea de cincizeci şi şase de metri — dacă o ating şi pe aceasta.   Rapoartele sosite unul după altul, noile observaţii făcute pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de la linia Inman, şi monstru, un proces-verbal încheiat de ofiţerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă dare de seamă obţinută de statul-major din partea comandantului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, tulburară adînc opinia publică. În ţările cu locuitori veseli din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar ţările serioase şi cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, fură viu preocupate de această problemă.   Pretutindeni în marile oraşe, monstrul ajunsese la modă. A fost cîntat în cafenele, prezentat în teatre şi luat în batjocură în ziare. Ştirile fanteziste au avut de asemenea un prilej minunat să se răspîndească în fel de fel de variante. În ziare apărură din nou toate fiinţele uriaşe născocite de mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick din regiunile hiperboreene, şi pînă la uriaşul Kraken, ale cărui tentacule pot să înlănţuie un vas de cinci sute de tone şi să-l tragă în adîncurile oceanului. Au fost reproduse chiar şi mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel şi ale lui Pliniu, care admiteau existenţa unor asemenea monştri, apoi povestirile episcopului norvegian Pontoppidan, descrierile lui Paul Eggede şi în sfîrşit rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut cînd afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în 1857, şarpele uriaş ce bîntuise pînă atunci numai mările vechiului «Constitutionnel»2.   Atunci izbucni nesfîrşita polemică în rîndul societăţilor şi al ziarelor ştiinţifice, între cei ce credeau în existenţa monstrului şi cei care nu voiau să o recunoască. «Problema monstrului» înflăcăra spiritele. Ziariştii care ţineau parte ştiinţei, în luptă cu cei care mînuiau subtilităţile spiritului, vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de neuitat; unii vărsară chiar şi două sau trei picături de sînge, fiindcă de la şarpele de mare se ajunse şi la insulte dintre cele mai jignitoare.   Războiul acesta ţinu şase luni, în care timp izbînda păru că trece cînd de o parte, cînd de alta. Articolelor de fond publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia regală de ştiinţe din Berlin, de Asociaţia britanică sau de Institutul Smithsonian din Washington, discuţiilor din «Indian Archipelago», din «Cosmos»-ul abatelui Moigno, din «Mitteilungen» al lui Petermann sau cronicilor ştiinţifice ale marilor ziare din Franţa şi străinătate, tuturor acestora le răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O mînă de ziarişti inteligenţi, parodiind un cuvînt al lui Linn6, pe care nişte adversari ai monstrului îl citaseră, susţineau cu tărie că «natura nu face prostii» şi îşi rugau stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dînd crezare povestirilor despre Krakeni, despre şerpi de mare, despre Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir.   În sfîrşit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric foarte temut, într-un articol de-al său, trecînd peste toţi şi toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt3, îi aplică o ultimă lovitură şi îl dădu gata în mijlocul unui hohot de rîs universal. Spiritul învinsese ştiinţa. În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea păreau a fi înmormîntate şi nu se credea că ar mai putea renaşte, cînd o serie de fapte noi fură aduse la cunoştinţa publicului. Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă ştiinţifică, ci de a se înlătura un pericol real şi serios. Problema luă o înfăţişare cu totul nouă. Monstrul deveni iarăşi insulă, stîncă, dar o stîncă mişcătoare, care nu putea fi nici determinată, nici atinsă.   La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei «Montreal Ocean», găsindu-se în timpul nopţii la 27°30’ latitudine şi 72°15’ longitudine, izbi cu tribordul o stîncă a cărei existenţă prin meleagurile acelea nu era semnalată de nici o hartă. Datorită puterii vîntului şi a celor patru sute de cai putere, vasul Moravian înainta cu o viteza de treisprezece noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a blindajului său, Moravian, nepregătit pentru această izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute treizeci şi şapte de pasageri pe care îi aducea din Canada.   Accidentul se întîmplase în zori, către orele cinci dimineaţa. Ofiţerii de cart se năpustiră înspre partea de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai desăvîrşită atenţie. Nu văzură însă altceva decît o vîltoare puternică la vreo şase sute de metri depărtare, unde se părea că valurile fuseseră lovite cu o forţă neobişnuită. După ce stabili poziţia exactă a locului, Moravian îşi continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o stîncă submarină, sau de resturile uriaşe ale unui vas naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai tîrziu, pe şantierele de reparaţii, examinîndu-i-se carena, se văzu că o parte din chila vasului era sfărîmată. Accidentul, deşi deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca atîtea altele, dacă, după trei săptămîni, nu s-ar fi ivit un altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită naţionalităţii vasului căzut victimă cît şi renumelui companiei căreia îi aparţinea, evenimentul avu un răsunet deosebit.   Toată lumea cunoştea numele celebrului armator englez Cunard. Industriaşul acesta inteligent a înfiinţat, în 1840, un serviciu poştal între Liverpool şi Halifax, folosind trei vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute de cai şi o capacitate de o mie o sută şaizeci şi două de tone. După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru vase de şase sute cincizeci de cai putere şi cu o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai tîrziu, cu încă două vase, superioare ca putere şi tonaj. În 1853, Compania «Cunard», al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese tocmai reînnoit, îşi mări pe rînd inventarul cu navele Arabia, Persia, China, Scoţia, Iava, Rusia — toate de primă categorie şi totodată cele mai mari vase, care, după Great-Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu zbaturi şi patru cu elice.   Dacă dau aceste amănunte, foarte restrînse dealtfel, o fac pentru ca fiecare să cunoască importanţa acestei companii de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru activitatea ei iscusită. Nici o întreprindere de navigaţie transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, nici o afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp de douăzeci şi şase de ani, vasele Companiei «Cunard» au străbătut de două mii de ori Atlanticul. Datorită muncii fără răgaz a echipajelor, nici o călătorie n-a fost întreruptă sau oprită, nu s-a întîmplat niciodată vreo întîrziere, nu s-a pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă şi astăzi Compania «Cunard» oricărei alteia, cu toată concurenţa puternică pe care i-o face Franţa. Acestea fiind spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stîrnit accidentul întîmplat unuia dintre cele mai frumoase vase ale sale.   La 13 aprilie 1867, pe o mare liniştită, bătută de un vînt uşor, vasul Scoţia se găsea la 15°12’ longitudine şi 45°37’ latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri şi patruzeci şi trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. Corpul vasului era afundat cu şase metri şi şaptezeci de centimetri, deplasînd un volum de şase mii şase sute douăzeci şi patru metri cubi.   La ora patru şi şaptesprezece minute, spre seară, pe cînd călătorii se strînseseră în salonul cel mare să ia gustarea, se simţi o uşoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care Scoţia o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la babord. Scoţia nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea mai degrabă a fi ascuţit sau sfredelitor decît strivitor. Atingerea păruse atît de neînsemnată, încît pe bord nu s-ar fi neliniştit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi dat buzna pe punte strigînd: «Ne scufundăm, ne scufundăm!»   La început călătorii se înspăimîntară, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniştească. Întradevăr, nimic grav nu se putea întîmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoţia, împărţită în şapte compartimente prin pereţi care nu lăsau să pătrundă apa, era în stare să facă faţă fără nici o grijă unei spărturi în corpul său. Căpitanul Anderson coborî imediat în cală. El îşi dădu seama că al cincilea compartiment fusese inundat, iar repeziciunea cu care creştea apa îi dovedi că spărtura era foarte mare. Din fericire, cazanele nu erau instalate în acest compartiment, altfel focul s-ar fi stins de îndată.   Căpitanul Anderson opri numaidecît vasul, şi unul dintre marinari se scufundă în apă ca să vadă ce stricăciuni s-au produs. Cîteva clipe mai tîrziu se constată existenţa unei spărturi de doi metri în carena vaporului. O asemenea spărtură nu putea fi astupată pe loc şi Scoţia trebui să-şi urmeze drumul, cu zbaturile aproape înecate. Toate acestea se petrecuseră cam la 300 mile depărtare de Capul Clear, de aceea vasul sosi în port cu o întîrziere de trei zile, fapt care nelinişti foarte mult populaţia din Liverpool.   Cercetînd vasul pe şantierele de reparaţii, inginerii abia putură să-şi creadă ochilor văzînd spărtura în formă de triunghi isoscel, deschisă la doi metri şi jumătate sub linia de plutire. Spărtura în placa de fier era atît de perfectă, încît nici cu un instrument special n-ar fi putut fi făcută mai bine. Se vede că unealta care străpunsese fierul era de un fel neobişnuit şi că, după ce fusese aruncată cu o forţă extraordinară, perforînd un blindaj de patru centimetri grosime, ea se retrăsese de la sine, printr-o mişcare de neînţeles.   Acesta a fost faptul care a pasionat din nou, pentru multă vreme, opinia publică. De atunci, toate naufragiile ale căror cauze n-au putut fi cunoscute au fost puse pe seama monstrului marin; şi, din nenorocire, ele sînt în număr foarte mare: din trei mii de vase, a căror pierdere este semnalată în fiecare an Biroului «Veritas», numărul celor care dispar în mod misterios cu toată încărcătura lor nu este mai mic de două sute de vase, cu aburi sau cu pînze.   Pe drept sau pe nedrept, de dispariţia acestor vase a fost acuzat «monstrul» şi, datorită lui, comunicaţiile între diferitele continente devenind din ce în ce mai periculoase, publicul călător ceru, în mod hotărît, ca mările să fie scăpate cu orice preţ de îngrozitorul cetaceu.     Capitolul II PENTRU ŞI CONTRA   În vremea cînd se petreceau toate acestea, eu mă întorceam dintr-o explorare ştiinţifică pe care o făcusem în ţinuturile pline de primejdii din Nebraska, în Statele Unite. Fusesem trimis acolo de guvernul francez în calitatea mea de profesor suplinitor la Muzeul de istorie naturală din Paris. După şase luni petrecute în Nebraska, către sfîrşitul lui martie m-am întors la New York, aducînd cu mine colecţii preţioase. Plecarea spre Franţa îmi era fixată pentru începutul lunii mai. În aşteptarea ei, mă ocupam cu clasarea bogăţiilor mineralogice, botanice şi zoologice, pentru muzeu. Atunci avu loc accidentul vasului Scoţia.   Cunoşteam toate discuţiile în legătură cu monstrul marin; şi cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem şi recitisem pe rînd toate ziarele americane şi europene, fără însă a mă lămuri prea mult. Taina aceasta îmi dădea de gîndit, şi pentru că nu puteam să-mi formez o părere, treceam de la o extremă la alta. Fără îndoială că la mijloc era ceva neobişnuit; neîncrezătorii puteau merge să vadă spărtura misterioasă a vasului Scoţia. Cînd am ajuns la New York, faptele erau discutate cu înflăcărare. Părerea că ar fi vorba de o insulă plutitoare sau de o stîncă invizibilă, aşa cum susţineau necunoscătorii, fusese părăsită. Într-adevăr, în afară de cazul cînd stînca aceasta ar fi avut în ea o maşină, cum s-ar fi putut deplasa cu o viteză atît de mare?   De asemenea, tot pe baza uimitoarei viteze de deplasare fusese respinsă şi ideea existenţei unei epave marine uriaşe. Rămîneau deci numai două explicaţii posibile, şi partizanii lor se împărţiseră în două tabere: de o parte, cei care susţineau teoria existenţei unui monstru de o forţă colosală, de cealaltă parte, cei care vorbeau cu convingere despre un vas «submarin», de o forţă motrice extraordinară. Or, această ultimă ipoteză, admisibilă la urma urmelor, căzu în faţa cercetărilor făcute în cele două continente. Nu prea era cu putinţă ca un simplu particular să aibă un asemenea aparat.   Unde şi cînd l-ar fi putut construi şi cum ar fi reuşit el să păstreze secretul construcţiei ? Numai un guvern putea avea o astfel de maşină distrugătoare, pentru că în vremurile acestea nenorocite, în care omul se străduieşte să mărească puterea armelor de război, e de crezut ca un stat să încerce, fără ştirea celorlalte, o maşină atît de groaznică. După puştile cu tragere rapidă, torpilele; după torpile, berbecii submarini; apoi — cel puţin aşa sper — mijloacele de apărare împotriva lor. Dar ipoteza unei maşini de război căzu şi ea în urma declaraţiilor guvernelor. Pentru că era vorba de un interes public — doar sufereau comunicaţiile transoceanice — sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. Dealtfel, cine ar fi fost în stare să creadă că construcţia unui vas submarin s-ar fi putut face în secret? A păstra secretul în asemenea împrejurări e foarte greu pentru un particular şi cu siguranţă că este imposibil pentru un stat, ale cărui acţiuni sînt supravegheate cu deosebită atenţie de către puterile rivale. Deci, după cercetări făcute în Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Italia, America şi chiar în Turcia, ipoteza unui vas submarin fu definitiv îndepărtată.   Monstrul marin reveni astfel la ordinea zilei, în ciuda nenumăratelor glume şi atacuri ale ziarelor de mîna a doua. Porniţi pe această cale, oamenii îşi dădură frîu liber imaginaţiei, făurind cele mai nesăbuite şi mai năstruşnice închipuiri în domeniul ihtiologiei.   La sosirea mea în New York, mai multe persoane îmi făcură onoarea de a-mi pune întrebări cu privire la monstru. Publicasem în Franţa o lucrare în două volume intitulată «Misterele din adîncul mărilor». Cartea, foarte bine primită în lumea savanţilor, mă făcea să trec drept un specialist în acest domeniu destul de puţin cunoscut al istoriei naturale. Mi se ceru părerea. Atîta timp cît am putut să neg realitatea faptului, am tăcut cu îndîrjire. Curînd însă, «strîns cu uşa», a trebuit să dau explicaţii. Deci, «onorabilul Pierre Aronnax, profesor la Muzeul din Paris», a fost somat de ziarul «New York Herald» să-şi spună părerea. Fiindcă nu puteam să tac, am vorbit. Am discutat chestiunea sub toate aspectele ei politice şi ştiinţifice; dau mai jos un extras dintr-un articol bine documentat pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie:   Prin urmare, spuneam eu, după ce am cercetat una cîte una diferitele ipoteze, după ce a fost înlăturată orice altă presupunere trebuie să admitem neapărat existenţa unui animal de o putere neobişnuită. Marile adîncimi ale oceanului ne sînt cu totul necunoscute. Sondele cercetătorilor n-au ajuns încă pînă la ele. Ce se petrece oare în aceste abisuri? Ce fel de fiinţe trăiesc şi ar putea trăi la douăsprezece sau cincisprezece mile sub apă? Ce fel de organism au aceste animale? Cu greu ne putem închipui.   Totuşi, soluţia problemei pe care o am de rezolvat poate să ia forma unei dileme; sau cunoaştem toate varietăţile de fiinţe care trăiesc pe planeta noastră, sau nu le cunoaştem. Dacă nu le cunoaştem pe toate, dacă natura mai are încă pentru noi secrete în ihtiologie, nimic nu e mai uşor decît să admitem existenţa unor peşti sau a unor cetacei de specii sau de genuri necunoscute, cu un organism parcă anume făcut ca să «perforeze», locuind în abisurile de nepătruns, şi pe care o întîmplare oarecare, o fantezie sau o toană îi ridică din cînd în cînd, la mari intervale de timp către suprafaţa oceanelor.   Dacă, dimpotrivă, cunoaştem toate speciile existente trebuie neapărat să căutăm animalul de care e vorba printre acelea care sînt determinate, şi în cazul acesta m-aş simţi îndemnat să admit existenţa unui narval uriaş. Narvalul obişnuit sau licornul de mare atinge adesea o lungime de şaizeci de picioare. Înmulţiţi cu cinci sau chiar cu zece această mărime, daţi cetaceului nostru o putere proporţională cu mărimea sa, sporiţi-i armele de atac şi veţi obţine animalul dorit. El va avea proporţiile determinate de ofiţerii de pe Shannon, va avea unealta trebuincioasă pentru străpungerea vasului Scoţia şi puterea necesară pentru a sparge blindajul unei nave. Întradevăr, narvalul este înarmat cu un fel de spadă de fildeş, cu o halebardă — după cum îi spun unii naturalisti — un dinte principal care are tăria oţelului. Asemenea dinţi s-au găsit înfipţi în corpul balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. Alţii au fost smulşi cu foarte mare greutate din carenele vaselor pe care le sfredeliseră dintr-o parte într-alta, aşa cum un burghiu sfredeleşte un butoi. La muzeul Facultăţii de Medicină din Paris se găseşte unul dintre aceşti dinţi, lung de doi metri şi douăzeci şi cinci de centimetri şi avînd la bază patruzeci şi opt de centimetri! Ei bine, închipuiţi-vă această armă de zece ori mai tare şi animalul de zece ori mai puternic, zvîrliţi-o cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, înmulţiţi greutatea ei cu pătratul vitezei şi veţi obţine o lovitură în stare să dea naştere catastrofei despre care vorbim. Deci, pînă la informaţii mai amănunţite, părerea mea este că avem de-a face cu un cetaceu de o mărime uriaşă, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate, cu care s-ar asemăna atît în ceea ce priveşte volumul cît şi puterea de mişcare. Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil — afară de cazul în care, în ciuda celor văzute, simţite şi resimţite, nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăşi este cu putinţă!   Ultimele cuvinte erau o laşitate din partea mea; dar voiam să-mi apăr pînă la un anumit punct demnitatea de profesor şi să nu mă fac de rîs în faţa americanilor, care ştiu să rîdă atunci cînd au de ce. Îmi păstram astfel o ieşire. Dar, în fond, admiteam existenţa monstrului.   Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l făcu foarte cunoscut şi îmi aduse un număr oarecare de partizani. Dealtfel, soluţia propusă lăsa frîu liber imaginaţiei. Spiritului omenesc îi place să-şi plăsmuiască tot felul de făpturi supranaturale, şi marea este cel mai bun loc în care pot să se nască şi să se dezvolte aceşti uriaşi pe lîngă care animalele de pe pămînt, ca elefanţii sau rinocerii, nu sînt decît nişte pitici. Întinderile de apă poartă în adîncurile lor cele mai mari specii de mamifere cunoscute şi ascund poate moluşte de mărimi nemaipomenite, crustacee înspăimîntă-toare la ve<iere, cum ar fi, de pildă, homari avînd o sută de metri, sau crabi cîntărind două sute de tone! Şi de ce nu? Pe vremuri, animalele de pe pămînt, vieţuitoare ale erelor geologice, patrupedele, quadrumanele, reptilele şi păsările erau făcute pe măsuri uriaşe, pe care timpul le-a micşorat puţin cîte puţin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adîncurile ei necunoscute aceste probe gigantice ale vieţii unei alte epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe cîtă vreme sîmburele pămîntesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar ascunde în sînul ei ultimele varietăţi ale acestor specii de titani, ce trăiesc secole în locul anilor şi milenii în locul secolelor?   Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în realităţi de necrezut. Repet: se formase atunci o părere despre natura fenomenului, şi oamenii credeau pe de-antregul în existenţa unei fiinţe uimitoare care nu avea nimic comun cu fabuloşii şerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut în aceasta decît o problemă pur ştiinţifică, alţii, mai practici, mai ales din America şi din Anglia, erau de părere că oceanul trebuie curăţat de periculosul monstru, pentru ca astfel să se asigure comunicaţiile transoceanice. Ziarele industriale şi comerciale, mai ales, insistară asupra acestui lucru. «Shipping and Mercantile Gazette», «Lloyd», şi «Paquebot», «Revue maritime et coloniale», toate ziarele devotate companiilor de asigurare, care ameninţau să ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord asupra acestui punct. După ce opinia publică şi-a dat astfel verdictul. Statele Unite luară, primele, o hotărîre. La New York se organiză o expediţie destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei.   Şi, după cum se întîmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o navă nu-l mai întîlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atîta despre monstru, chiar şi prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeţi pretindeau că, printr-un şiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflînd astfel de toate uneltirile şi punîndu-se la adăpost.   Deci acum nu se mai ştia în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie şi echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Şi nerăbdarea crescu mereu, pînă cînd, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco—Şanhai, văzuse animalul cu trei săptămîni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.   Ştirea aceasta dădu naştere unei emoţii de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci şi patru de ore. Proviziile erau încărcate. Cazanele de cărbuni erau pline pînă la refuz. Toţi oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămînea decît să-şi aprindă cuptoarele, să le încingă şi să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întîrziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decît să plece cît mai curînd. Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:   Domnului Aronnax Profesor la Muzeul din Paris Hotel «Fifth-Avenue» New York   Domnule, Dacă doriţi să faceţi parte din expediţia de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încîntat ca Franţa să fie reprezentată prin dv. în această expediţie. Comandantul Farragut vă ţine la dispoziţie o cabină. Cu cele mai bune sentimente J.B.HOBSON, secretarul Ministerului Marinei     Capitolul III CUM DOREŞTE DOMNUL!   Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă gîndeam la urmărirea narvalului, cum nu mă gîndeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, mi-am dat în sfîrşit seama că adevărata mea chemare, singurul scop al vieţii mele era să vînez monstrul acela primejdios şi să scap lumea de el.   Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea şi obositoare, aş fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. Tînjeam de dorul de a-mi revedea ţara, prietenii, mica mea locuinţă din Jardin des Plantes şi dragele, preţioasele mele colecţii! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate — de oboseală, de prieteni, de colecţii — şi am primit, fără să mai stau pe gînduri, oferta guvernului american.   «Oricum, mă gîndeam, toate drumurile duc spre Europa, şi monstrul are să fie atît de cumsecade încît să mă ducă spre coastele Franţei. Animalul acesta de treabă se va lăsa prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, şi nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş». Dar pînă una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe un drum opus aceluia care duce spre Franţa. — Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare.   Conseil, servitorul meu, era un tînăr cinstit care mă întovărăşea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe care-l iubeam şi care la rîndul său mă iubea, un om de un sînge rece puţin obişnuit, ordonat din principiu, harnic din deprindere, nemirîndu-se niciodată de nimic, foarte îndemînatic, priceput la orice, şi care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi4 — nici măcar atunci cînd nu-i erau cerute.   Avînd mereu de-a face cu savanţii care trăiau cu noi în Jardin des Plantes, Conseil începuse să ştie cîte ceva. Devenise un specialist în clasificările biologice, putînd să străbată cu o uşurinţă de acrobat toate încrengăturile, grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, subgenurile, speciile şi varietăţile. Dar ştiinţa lui se oprea aici. Clasificarea era viaţa lui şi altceva nu-l mai interesa. Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puţin priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un caşalot de o balenă! Şi totuşi, ce băiat cumsecade şi vrednic!   Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase ştiinţa. Şi niciodată nam auzit de la el vreo vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei călătorii. Niciodată nu se codea cînd îşi închidea valiza ca să plece într-o ţară oarecare, China sau Congo, oricît de îndepărtată ar fi fost acea ţară. Mă urma oriunde, fără să stea pe gînduri. Se bucura de o sănătate de fier, de muşchi solizi, şi era de un calm desăvîrşit.   Avea treizeci de ani şi vîrsta lui faţă de a mea era ca cincisprezece faţă de douăzeci. Cer iertare dacă spun în felul acesta că aveam patruzeci de ani. Totuşi, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decît la persoana a treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite. — Conseil! am strigat din nou, începînd plin de nerăbdare să mă pregătesc de călătorie. Fireşte, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tînăr. De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o expediţie care putea să se prelungească la nesfîrşit, de o călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate acestea puteau să dea de gîndit chiar omului cel mai calm din lume. Oare ce avea să spună Conseil? — Conseil! am strigat pentru a treia oară. — Domnul m-a chemat? întrebă el intrînd. — Da, băiete! Fă-mi bagajele şi pregăteşte-te de plecare. Peste două ore pornim. — Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil. — N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul meu tot ce trebuie pentru călătorie: haine, cămăşi, ciorapi, fără să le numeri, cît poţi mai multe, şi grăbeşte-te! — Şi colecţiile domnului? se interesă Conseil. — O să ne ocupăm mai tîrziu de ele. — Cum? Şi arhioterium, hiracoterium, oreodon, heropotamus şi toate celelalte schelete... — Vor fi păstrate la hotel. — Şi babirussa5 ? — Are să fie hrănită cît timp o să lipsim. Dealtfel, am să dau ordin ca toată menajeria noastră să fie trimisă în Franţa. — Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Conseil. — Ba da... desigur... am răspuns şovăind. Facem însă un ocol. — Ocolul care îi va plăcea domnului. — A! Nu va fi mare lucru! Un drum mai puţin direct, atîta tot. Vom călători pe Abraham Lincoln. — Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil. — Ştii, prietene, este vorba de monstrul acela... de faimosul cetaceu... mergem să curăţim mările!... Autorul unei lucrări în două volume despre «Misterele din adîncul mărilor» nu poate să lipsească de la expediţia aceasta interesantă pe care o conduce comandantul Farragut. E o misiune glorioasă... dar plină de primejdii! Nu se ştie încotro mergem. Animalele astea pot fi pline de toane. Totuşi vom pleca. Avem un comandant care nu se teme de nimic. — Ce va face domnul voi face şi eu, răspunse Conseil. — Gîndeşte-te bine! Nu vreau să-ţi ascund nimic. E vorba de una din acele călătorii din care poţi să nu te mai întorci. — Cum doreşte domnul.   Peste un sfert de ceas bagajele noastre erau gata. Deşi Conseil le făcuse la repezeală, eram sigur că nu lipsea nimic, căci băiatul acesta se pricepea să aranjeze cămăşile şi hainele tot atît de bine pe cît ştia să claseze păsările şi mamiferele. Ascensorul hotelului ne lăsă în vestibulul cel mare. Am coborît cîteva trepte care duceau la parter. Aici am achitat nota de plată la biroul veşnic asaltat de o mulţime imensă şi am dat ordin să fie expediate la Paris baloturile cu animale împăiate şi cu plante uscate. Nu am uitat nici să las banii necesari pentru hrana babirussei şi, urmat de Conseil, am sărit într-o trăsură.   Pentru douăzeci de franci cursa, trăsura coborî Broadway-ul la Union Square, merse pe Fourth-Avenue, pînă la întretăierea cu Bowery-street, o luă pe Katrin-street şi se opri pe cheiul treizeci şi patru. Acolo, bacul Katrin ne transportă, oameni, cai şi trăsură, la Brooklyn, periferia cea mare a New York-ului, aşezată pe malul stîng al rîului, în partea de răsărit, şi în cîteva minute am ajuns la cheiul lîngă care Abraham Lincoln vărsa nori negri de fum prin cele două coşuri ale sale.   Bagajele ne-au fost duse îndată pe puntea fregatei. Am alergat pe bord şi am întrebat de comandantul Farragut. Unul din marinari mă conduse pe dunetă. Acolo am dat de un ofiţer cu înfăţişare plăcută, care mi-a întins mîna. — Domnul Pierre Aronnax? mă întrebă el. — Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut ? — În persoană. Fiţi binevenit, domnule profesor! Cabina dumneavoastră este pregătită. Am salutat şi, lăsîndu-l pe comandant la treburile lui, m-am îndreptat spre cabina ce-mi fusese destinată.   Abraham Lincoln fusese bine ales şi pregătit pentru noua sa misiune. Era o fregată de mare viteză, prevăzută cu aparate de supraîncălzire care puteau ridica puterea aburilor pînă la şapte atmosfere. La presiunea aceasta, Abraham Lincoln atingea o viteză mijlocie de optsprezece mile şi trei zecimi pe oră, viteză foarte mare, ce e drept, dar nu de ajuns pentru a lupta cu giganticul cetaceu. Interiorul vasului corespundea însuşirilor sale nautice. Cabina mea, aflată la prova şi dînd spre careul ofiţerilor, mi-a plăcut. — Ne vom simţi foarte bine aici, i-am spus lui Conseil. — Tot aşa de bine, nu vă fie cu supărare, răspunse Conseil, pe cît se simte un crustaceu în scoica unei moluşte.   L-am lăsat pe Conseil să orînduiască bagajele şi m-am urcat pe punte, ca să urmăresc pregătirile de plecare. În clipa aceea, comandantul Farragut dăduse ordin să fie desfăcute ultimele odgoane care-l mai legau pe Abraham Lincoln de cheiul Brooklyn. Prin urmare, dacă aş fi întîrziat cu un sfert de oră sau chiar cu mai puţin, fregata ar fi plecat fără mine şi n-aş fi putut lua parte la această expediţie neobişnuită, supranaturală şi de necrezut, care, deşi povestită aşa cum s-a întîmplat, va găsi totuşi cîţiva neîncrezători.   Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici un minut măcar, nerăbdător să ajungă în mările în care fusese semnalat animalul. El îl chemă pe inginer. — Avem presiune? — Da, domnule, răspunse acesta. — Go ahead! strigă comandantul Farragut.   Cînd auziră ordinul, transmis în sala maşinilor cu ajutorul unui aparat cu aer comprimat, mecanicii puseră în mişcare roata de pornire. Se auzi un şuierat, datorită aburilor care intrară cu iuţeală în sertăraşele întredeschise. Pistoanele orizontale şi lungi gemeau şi împingeau bielele. Aripile elicei băteau din ce în ce mai repede valurile şi Abraham Lincoln înainta măreţ printre cel puţin o sută de ferryboat-uri şi pilotine pline de spectatori, care alcătuiau alaiul.   Cheiurile Brooklyn-ului şi cartierele oraşului New York, care se întind pe malul de răsărit al rîului, erau înţesate de curioşi. De trei ori la rînd izbucniră strigăte de «ura!», din peste cinci mii de piepturi. Mii de batiste fluturau deasupra mulţimii şi continuară să-l salute pe Abraham Lincoln pînă ce vasul pătrunse în apele Hudsonului, pe la vîrful peninsulei lunguieţe pe care e aşezat New York-ul.   Atunci fregata, plutind spre New Jersey pe lîngă malul drept al fluviului, acoperit de vile, trecu printre forturi, care o salutară cu salve de tun. Abraham Lincoln răspunse înălţînd şi coborînd de trei ori pavilionul american, pe care străluceau cele treizeci şi nouă de stele; apoi, schimbîndu-şi direcţia ca să intre în canalul ce se curbează spre golful format de istmul Sandy Hook, trecu de-a lungul ţărmului nisipos de pe care miile de spectatori îl aclamară încă o dată.   Alaiul de bacuri si de pilotine continua să urmeze fregata şi n-o părăsi decît în dreptul vasului-far, care arăta cu cele două ochiuri de lumină ale sale căile de acces ale New York-ului. Era ora trei. Pilotul coborî în barcă şi se îndreptă îndată spre goeleta care îl aştepta. Cuptoarele fură înteţite; elicea bătu mai repede valurile; fregata trecu pe lîngă Long Island, dea lungul coastei joase şi gălbui, şi, la ora opt seara, după ce luminile din Fire Island se pierdură înspre nord-vest, se îndreptă cu toată viteza către apele întunecate ale Atlanticului.    

Capitolul I. ÎN CARE PHILEAS FOGG ŞI PASSEPARTOUT SE ACCEPTĂ RECIPROC, UNUL CA STĂPÂN, CELĂLALT CA SERVITOR. În anul 1872, casa cu numărul 7 de pe Saville-row, Burlington Gardens – casă în care în 1814 murise Sheridan – era locuită de Phileas Fogg, esq.1, unul din membrii cei mai ciudaţi şi mai remarcabili ai Reform-Club-ului din Londra, deşi el îşi dădea, pare-se, toată osteneala să nu atragă prin nimic atenţia asupra sa. Deci, unuia dintre cei mai mari oratori care făcuse cinste Engliterei îi urma acest Phileas Fogg, personaj enigmatic, despre care nu se ştia nimic, decât că era un om foarte generos şi unul dintre cei mai frumoşi gentlemeni din înalta societate britanică. Se spunea despre el că seamănă cu Byron – la chip, fireşte, căci, în ceea ce priveşte picioarele, navea nici un cusur2 – însă un Byron cu mustăţi şi favoriţi, un Byron pe care nimic nu putea să-l tulbure, care ar fi putut să trăiască o mie de ani fără să îmbătrânească. Englez fără îndoială, Phileas Fogg poate că nu era totuşi londonez. Nu fusese văzut niciodată nici la Bursă, nici la Bancă, nici la vreunul din ghişeele aflate în City. Nici în bazinele, nici în docurile Londrei nu intrase vreodată vreo navă al cărei armator să fie Phileas Fogg. Acest gentleman nu figura în nici un consiliu de administraţie. Numele său nu răsunase niciodată la vreun colegiu de avocaţi, nici la Temple, nici la Lincoln’s-inn, nici la Gray’s-inn. El nu pledase niciodată nici la Curtea cancelarului, nici la înalta Curte de Justiţie, nici la Curtea fiscală, nici la Curtea eclesiastică. Nu era nici industriaş, nici comerciant, nici agricultor. Nu făcea parte nici din Institutul regal al Marii Britanii, nici din Institutul Londrei, nici din Asociaţia meşteşugarilor, nici din Institutul Russel, nici din Instituţia literară din vest, nici din Institutul de Drept, nici din acea Instituţie reunită a Artelor şi Ştiinţelor, aflată sub patronajul direct al graţioasei sale maiestăţi. În sfârşit, nu aparţinea nici uneia din numeroasele societăţi care abundă în capitala Angliei, începând cu Societatea Armonica şi terminând cu Societatea entomologică, fondată în scopul principal de a distruge insectele păgubitoare. Phileas Fogg era membru al Reform-Club-ului şi atâta tot. Celor care s-ar mira că un gentleman atât de misterios făcea parte dintre membrii acestei onorabile asociaţii, li s-ar putea răspunde că personajul nostru fusese primit la club în urma recomandaţiei domnilor Baring-fraţii, la care el avea credit deschis. De aici, o oarecare „suprafaţă”, firească, de vreme ce toate cecurile semnate de el erau plătite la vedere, fără dificultăţi, din debitul său curent, totdeauna creditor. Era bogat acest Phileas Fogg? Fără îndoială! însă în ce chip făcuse această avere, n-ar fi putut să spună nici omul cel mai bine informat – iar Mr. Fogg era ultimul căruia te-ai fi putut adresa pentru a-i cere lămuriri. În orice caz, omul nu era câtuşi de puţin risipitor, dar nici zgârcit, căci de câte ori trebuia întregită o sumă pentru o cauză nobilă, utilă sau generoasă, el dăruia banii fără zgomot, ba chiar anonim. Într-un cuvânt, nimic mai puţin comunicativ decât acest gentleman. El vorbea cât mai puţin posibil – şi părea cu atât mai misterios cu cât era mai tăcut. Cu toate acestea, viaţa sa nu avea nimic ascuns. Dar gesturile şi faptele sale se repetau atât de matematic, încât imaginaţia nemulţumită a oamenilor caută ceva dincolo de ele. Oare călătorise în viaţa lui? Pesemne da, căci nimeni nu cunoştea harta lumii mai bine decât el. Nu era colţişor, oricât de retras, despre care el, pare- se, să nu aibă cunoştinţe speciale. Câteodată, însă, în puţine cuvinte scurte şi clare, punea ordine în miile de vorbe care circulau în club pe seama călătorilor rătăciţi sau pierduţi; el arăta adevăratele probabilităţi – şi cuvintele sale parcă erau inspirate de un al doilea văz, căci evenimentele sfârşeau totdeauna prin a le justifica. Era deci un om care trebuie să fi călătorit pretutindeni – cel puţin cu închipuirea. Totuşi se ştia sigur că de mulţi ani Phileas Fogg nu părăsise Londra. Cei care aveau cinstea de a-l cunoaşte ceva mai bine decât ceilalţi declarau că, în afară de drumul direct pe care îl străbătea în fiecare zi pentru a veni de acasă la club, nimeni nu putea pretinde să-l fi văzut vreodată în altă parte. Singurul său fel de a-şi trece timpul era lectura ziarelor şi jocul de wist. Câştiga adesea la acest joc tăcut, aşa de potrivit cu firea lui, însă aceste câştiguri destul de serioase nu-i intrau niciodată în pungă, ci figurau în bugetul său de binefaceri. De altfel, trebuie remarcat că Mr. Fogg juca, desigur, pentru a juca, nu pentru a câştiga. Jocul era pentru el o întrecere, o luptă împotriva unei dificultăţi, o luptă fără mişcare, fără mutare din loc, fără oboseală, ceea ce se potrivea de asemenea cu caracterul său. Nu se ştia ca Phileas Fogg să aibă o soţie, nici copii – ceea ce se poate întâmpla celor mai cumsecade oameni – nici rude, nici prieteni – ceea ce, e drept, se întâmplă mai rar. Phileas Fogg locuia singur în casa lui din Saville- row, unde nu intra nimeni. Niciodată nu se discuta nimic în ceea ce priveşte casa lui. Un singur servitor era de ajuns pentru a-l servi. Prânzind şi cinând la club, la ore fixate cronometric, în acelaşi salon, la aceeaşi masă, netratându- şi niciodată colegii, nepoftind nici un străin, el nu se întorcea decât pentru a se culca, precis la miezul nopţii, fără să se folosească vreodată de camerele confortabile pe care Reform-Club-ul le ţinea la dispoziţia membrilor săi. Din cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, el petrecea acasă zece, fie pentru a dormi, fie pentru a se ocupa de toaleta sa. La club, dacă se plimba, o făcea totdeauna cu un pas egal, în sala de la intrare, pardosită cu parchet de diferite culori, sau pe galeria circulară deasupra căreia se rotunjea o cupolă cu vitralii albastre, susţinută de douăzeci de coloane ionice în porfir roşu. Pentru prânzul sau cina sa, bucătăriile, cămara, oficiul, pescăria şi lăptăria clubului furnizau bogatele lor rezerve; servitorii clubului, personaje grave, în haine negre. Încălţaţi în pantofi cu talpă de pâslă, îl serveau în farfurii de porţelan special, pe o minunată faţă de masă, din pânză de Saxonia; paharul de cherry sau porto, sau vinul roşu cu arome şi cu scorţişoară i se serveau în cupe de cristal, de o formă cum nu se mai fabrică, ale clubului, în sfârşit băuturile sale erau ţinute la temperatura cuvenită datorită gheţii clubului, gheaţă adusă cu mari sacrificii tocmai din lacurile Americii. Dacă a trăi în aceste condiţii înseamnă a fi excentric, trebuie să admitem că excentricitatea îşi are partea ei bună. Casa din Saville-row, fără să fie somptuoasă, se bucura de un desăvârşit confort. De altfel, având în vedere obiceiurile invariabile ale locatarului, serviciul aici se reducea la puţin. Totuşi, Phileas Fogg îi pretindea unicului său servitor o punctualitate şi regularitate extraordinară. Chiar în ziua aceea, 2 octombrie, el îl concediase pe James Forster, omul făcându-se vinovat de a-i fi adus apa de bărbierit la 84° Fahrenheit în loc de 86°, şi acum îl aştepta pe succesorul acestuia, care urma să se prezinte între orele unsprezece şi unsprezece şi jumătate. Aşezat rigid în fotoliul său, cu picioarele lipite ca ale unui soldat la paradă, cu mâinile pe genunchi, cu corpul drept, cu capul sus, Phileas Fogg urmărea acul pendulei, instrument complicat care arăta minutele, secundele, zilele cu data lor şi anul. La unsprezece şi jumătate, nici un minut mai târziu, Mr. Fogg urma să plece de acasă, după obiceiul său cotidian, spre a se duce la Reform-Club. În clipa aceea se auzi ciocănind în uşa micului salon, unde se afla stăpânul casei. James Forster, servitorul concediat, se ivi în prag. Noul servitor! vesti el. Un flăcău de vreo treizeci de ani se arătă în uşă şi salută. Eşti francez şi te numeşti John? îl întrebă Phileas Fogg. Jean, dacă domnului nu-i displace! răspunse noul venit. Jean Passepartout, o poreclă cu care am rămas şi care explică însuşirile mele fireşti dt a ieşi din orice încurcătură. Cred că sunt un băiat cumsecade, domnule, însă, ca să fiu cinstit, trebuie să mărturisesc că am avut multe meserii: am fost cântăreţ ambulant, călăreţ de circ, în care calitate am făcut salturi ca Leotard şi am dansat pe frânghie ca Blondin, pe urmă, ca să dau un scop mai folositor talentelor mele, am ajuns profesor de gimnastică, şi în ultima vreme am fost sergent de pompieri la Paris; în dosarul meu am chiar incendii remarcabile. Însă iată că acum cinci ani am părăsit Franţa şi, vrând să gust viaţa de familie, am devenit valet în Anglia. Or, în clipa de faţă fiind fără serviciu şi aflând că domnul Phileas Fogg este omul cel mai punctual şi cel mai sedentar din Regatul Unit, m-am prezentat la domnia sa cu speranţa de a trăi aici liniştit şi de a-mi uita chiar şi numele de Passepartout… Passepartout îmi place, răspunse stăpânul casei. Mi-ai fost recomandat, informaţiile despre dumneata sunt bune. Cunoşti condiţiile mele? Da, domnule! Bine! Ce oră este? Ora unsprezece şi douăzeci şi două, răspunse Passepartout, după ce scoase din buzunarul jiletcii un uriaş ceas de argint. E în urmă! observă Mr. Fogg. Iertaţi-mă, domnule, dar nu se poate! E în urmă cu patru minute. N-are importanţă; este de ajuns să ştii diferenţa. Deci, începând din această clipă, miercuri 2 octombrie 1872, ora unsprezece şi douăzeci şi nouă dimineaţa, te afli în serviciul meu! Acestea zise, Phileas Fogg se ridică, luă pălăria cu mâna stângă, o puse în cap cu o mişcare de automat şi ieşi afară fără să mai adauge un cuvânt. Passepartout auzi uşa de la stradă închizându-se o dată: ieşea noul stăpân; apoi încă o dată: ieşea la rândul lui predecesorul său, James Forster. Passepartout rămase singur în casa din Saville-row. Capitolul II. ÎN CARE PASSEPARTOUT ESTE CONVINS CĂ ÎN SFÂRŞIT ŞI-A GĂSIT IDEALUL „Pe cinstea mea, îşi zise Passepartout, la început puţin aiurit, la Madame Tussaud am văzut oameni la fel de vii ca noul meu stăpân!” Se cuvine să spunem aici că „oamenii” doamnei Tussaud sunt figuri de ceară foarte vizitate la Londra şi cărora, într-adevăr, nu le lipseşte decât darul vorbirii. În timpul celor câteva clipe cât se aflase în faţa lui Phileas Fogg, Passepartout îşi cercetase repede, însă cu multă grijă, viitorul stăpân. Acesta era un bărbat care putea să aibă patruzeci de ani, cu o înfăţişare nobilă şi frumoasă, înalt, cu trupul neîngreunat, deşi ajuns la o oarecare împlinire, cu părul şi favoriţii blonzi, cu fruntea netedă, fără riduri vizibile la tâmple, cu chipul mai degrabă palid decât colorat, cu dinţi minunaţi. El părea să aibă în cel mai înalt grad acel ceva pe care fizionomiştii îl numesc „calm în acţiune”, însuşire comună tuturor celor ce fac mai multă treabă decât zgomot. Netulburat, flegmatic, cu privirea deschisă, cu pleoapele nemişcate, Phileas Fogg era tipul desăvârşit al acelor englezi cu sânge rece, atât de des întâlniţi în Regatul Unit şi a căror atitudine oarecum studiată a fost minunat redată de penelul Angelicăi Kauffmann. Privit în diferitele acte ale existenţei sale, acest gentleman făcea impresia unei fiinţe bine echilibrate, un om corect şi stăpânit, la fel de perfect ca un cronometru al lui Leroy sau Earnshaw. Într- adevăr, Phileas Fogg era exactitudinea personificată, ceea ce se vedea limpede din „expresia picioarelor şi mâinilor sale”, căci membrele omului, ca şi ale animalelor, sunt organe capabile să exprime şi pasiunile. Phileas Fogg era unul din acei oameni matematic exacţi, care, niciodată grăbiţi, şi totdeauna gata, fac economie de paşi şi de mişcări. El nu făcea niciodată un pas mai mult decât era necesar, ci alegea totdeauna drumul cel mai scurt. Nu-şi pierdea vremea niciodată contemplând tavanul, nu-şi permitea nici un gest inutil, nu fusese văzut niciodată mişcat sau tulburat. Era omul cel mai puţin grăbit din lume, însă ajungea totdeauna la timp. După toate astea e lesne de înţeles că el trăia singur şi, ca să zicem aşa, fără nici un fel de relaţii sociale. Phileas Fogg ştia că în viaţă trebuie să te ciocneşti de alţii, şi cum ciocnirile te fac să întârzii, el nu se ciocnea de nimeni. În ceea ce-l priveşte pe Jean, zis Passepartout, parizian veritabil, de cinci ani de când locuia în Anglia şi făcea meseria de valet la Londra, căutase în van un stăpân de care să se poată lega. El nu era câtuşi de puţin unul dintre acei Frontini sau Mascarilli care, cu umerii ridicaţi, cu nasul în vânt, cu privirea îndrăzneaţă, nepăsători, nu sunt decât nişte secături neruşinate. Nu. Passepartout era un băiat cumsecade, cu chipul plăcut, cu buzele cărnoase care păreau gata mereu să guste şi să sărute, o fiinţă supusă şi serviabilă, cu unul din acele capete rotunde care îţi place să-l vezi pe umerii unui prieten. Avea ochii albaştri, faţa îmbujorată, cu obrazul destul de gras ca să-şi poată vedea singur pomeţii. Voinic, cu pieptul larg, cu o musculatură vânjoasă, el se bucura de o forţă herculeană, pe care exerciţiile din tinereţe o dezvoltaseră admirabil. Părul său negru era puţin cam răvăşit. Dacă sculptorii din antichitate cunoşteau optsprezece feluri de a orândui pieptănătura Minervei, Passepartout nu cunoştea decât unul singur pentru a sa: trei mişcări de pieptene, şi pieptănătura era gata! Prudenţa cea mai elementară te împiedică să spui dacă firea expansivă a acestui flăcău se va potrivi cu a lui Phileas Fogg. Era oare Passepartout acel servitor cu desăvârşire punctual, care îi trebuia stăpânului său? Asta nu se putea şti înainte de a încerca. După ce avusese, după cum se ştie, o tinereţe destul de vânturată, el visa la odihnă. Auzind cât e de lăudat spiritul metodic englezesc şi cumpănirea proverbială a gentlemenilor, flăcăul nostru venise săşi caute norocul în Anglia. Însă până acum soarta nu-l ajutase; fusese în zece case, fără să prindă rădăcini nicăieri. Peste tot stăpânii erau capricioşi, schimbători, vântură-lume, ceea ce nu mai putea să-i convină lui Passepartout. Ultimul său stăpân, tânărul lord Longsferry, membru al Parlamentului, după ce îşi petrecea nopţile în „oysters-rooms”urile din Hay-Market, se întorcea prea adesea acasă cărat în spinare de policeman. Dorind înainte de toate să-şi poată respecta stăpânul, Passepartout îndrăznise să-i adreseze câteva observaţii respectuoase, care fuseseră prost primite, şi el trebuise să plece. Între timp auzise că Phileas Fogg, esq., căuta un servitor şi îndată se informase asupra acestui gentleman. Un personaj a cărui existenţă era aşa de regulată, care dormea totdeauna acasă, nu călătorea de loc, nu lipsea niciodată nici măcar o singură zi, nu putea decât să fie pe placul lui. Deci el se înfăţişase aici şi fusese primit în împrejurările cunoscute. Şi astfel, când ceasul bătea unsprezece ore şi jumătate, Passepartout se găsea singur în casa din Saville-row. Îndată el începu inspecţia, parcurgând totul de la pivniţă până la pod. Această casă curată, bine orânduită, severă, puritană, al cărei serviciu era perfect organizat, îi plăcu. Ea îi făcu impresia unei frumoase cochilii de melc, însă o cochilie luminată şi încălzită cu gaz, căci hidrogenul carburat era îndestulător aici pentru amândouă aceste nevoi. Noul servitor găsi fără greutate, la al doilea etaj, camera care îi era destinată; era pe gustul său. Sonerii electrice şi tuburi acustice o legau cu încăperile de la parter şi de la primul etaj. Pe cămin, o pendulă electrică era în legătură cu pendula din dormitorul lui Phileas Fogg, astfel încât cele două instrumente arătau în aceeaşi clipă aceeaşi secundă. „Aici e de mine!” îşi zise Passepartout. Văzu, de asemenea, în camera sa, un afiş pus deasupra pendulei: era programul lui zilnic. Acesta cuprindea – începând de la ora opt dimineaţa, ora reglementară la care se trezea Phileas Fogg, până la ora unsprezece şi jumătate, când el pleca de acasă pentru a se duce să prânzească la Reform- Club – toate amănuntele serviciului, ceaiul şi friptura de la ora opt şi douăzeci şi trei, apa de bărbierit de la nouă şi treizeci şi şapte, pieptănatul de la zece fără douăzeci şi aşa mai departe. Apoi, de la ora unsprezece şi jumătate dimineaţa până la miezul nopţii1 – ora de culcare a metodicului gentleman – totul era scris, prevăzut, sistematizat. Pentru Passepartout fu o adevărată bucurie să mediteze asupra acestui program şi să-şi întipărească în minte feluritele lui puncte. Cât priveşte îmbrăcămintea stăpânului, ea era foarte bogată şi de cea mai bună calitate. Fiecare pantalon, haină sau vestă avea un număr de ordine trecut într-un registru de intrare şi de ieşire, arătând data la care, după anotimp, acestor veşminte le venea rândul să fie îmbrăcate. Aceeaşi ordine şi pentru încălţăminte. Pe scurt, casa din Saville-row – care trebuie să fi fost un templu al dezordinei pe timpul ilustrului, dar zăpăcitului Sheridan – confortabil cum era mobilată, anunţa o viaţă plăcută. Nu se vedea nici bibliotecă, nici cărţi care nu i-ar fi folosit la nimic domnului Fogg, atâta vreme cât Reform-Club-ul îi ţinea la îndemână două biblioteci, una de literatură, alta de drept şi politică. În dormitor se afla o casă de bani de mărime mijlocie care, prin construcţia ei, era apărată tot atât de bine de foc ca şi de furt. Nici un fel de arme în toată casa, nici o unealtă de vânătoare sau de război; totul dovedea obiceiurile cele mai paşnice. După ce examina locuinţa în amănunţime, Passepartout îşi frecă mâinile, cu faţa lui largă înflorind de bucurie, şi repetă voios: „Aici e de mine! Bună treabă! O să mă înţeleg perfect cu Mr. Fogg! Un om de casa şi grozav de punctual; o adevărată maşină! Ei bine, n-am de ce să mă supăr că servesc o maşină!”   Capitolul III. ÎN CARE ÎNCEPE O CONVERSAŢIE CARE AR PUTEA SĂ-L COSTE SCUMP PE PHILEAS FOGG. Phileas Fogg părăsi casa din Saville-row la ora unsprezece şi jumătate şi, după ce puse de cinci sute şaptezeci şi cinci de ori piciorul drept înaintea piciorului stâng, şi de cinci sute şaptezeci şi şase de ori piciorul stâng înaintea celui drept, ajunse la Reform-Club, clădire vastă, pe Pall-Mall, a cărei construcţie nu costase mai puţin de trei milioane. Noul venit se îndreptă numaidecât spre sala de mâncare, ale cărei ferestre în număr de nouă dădeau într-o frumoasă grădină cu copaci auriţi de aripa toamnei. Aici el se aşeză la masa obişnuită, unde îl aştepta tacâmul său. Prânzul era alcătuit din gustări, urmate de peşte rasol cu „reading şauce” extrem de fin, apoi un roastbeef stacojiu împodobit cu condimente „mushroom”, o prăjitură umplută cu revent3 şi coacăze verzi, şi în sfârşit o felie de chester – totul udat cu câteva ceşti de ceai, acel excelent ceai anume cules pentru oficiul ReformClub-ului. La douăsprezece şi patruzeci şi şapte, gentlemanul nostru se ridică de la masă şi se îndreptă spre marele salon, încăpere măreaţă, împodobită cu picturi bogat înrămate. Aici, un servitor îi aduse ziarul Times încă nedesfăcut şi Phileas Fogg îndeplini el însuşi împovărătoarea treabă, cu o siguranţă a mâinii care dovedea o mare obişnuinţă în asemenea grea operaţiune. Lectura acestui ziar ţinu până la ora trei şi patruzeci şi cinci, iar Standard, care îi urmă, ocupă timpul lui Phileas Fogg până la cină. Cina se desfăşură în aceleaşi condiţiuni cu prânzul, numai că se adăugă „royal british şauce”. La ora şase fără douăzeci, gentlemanul nostru reapăru în salonul cel mare şi se adânci în lectura ziarului Morning-Chronicle. O jumătate de oră mai târziu, mai mulţi membri ai Reform-Club-ului intrară în salon şi se apropiară de căminul în care ardea un foc de cărbuni. Erau partenerii obişnuiţi ai lui Mr. Phileas Fogg, înfocaţi jucători de wist ca şi el: inginerul Andrew Stuart, bancherii John Sullivan şi Samuel Fallentin, omul de afaceri Thomas Flanagan, apoi Gauthier Ralph, unul din administratorii Băncii Angliei – personaje bogate şi respectate în acest club, care avea printre membri somităţile industriei şi finanţelor. Ascultă, Ralph, întrebă Thomas Flanagan, ce se mai aude cu furtul acela? Ei bine, răspunse Andrew Stuart, Banca o să rămână păgubaşă. Ba dimpotrivă, interveni Gauthier Ralph, eu sper că o să punem mâna pe hoţ. Mai mulţi inspectori de poliţie, oameni foarte dibaci, au fost trimişi în America şi în Europa, în toate porturile principale, aşa că domnului acela îi va fi foarte greu să scape. Dar, mă rog, se cunosc semnalmentele hoţului? întrebă Andrew Stuart. Mai întâi că nu-i un hoţ! răspunse cu seriozitate Gauthier Ralph. Cum să nu fie hoţ un individ care sustrage un teanc de bancnote în valoare de cincizeci şi cinci de mii de lire? (1 milion 375.000 franci). Şi totuşi nu! stărui Ralph. Atunci e un industriaş? întrebă John Sullivan. Morning-Chronicle susţine că e un gentleman. Cel ce intervenise nu era altul decât Phileas Fogg, al cărui cap apăru deasupra valului de hârtie adunat în jurul său. Zicând acestea, el îşi salută colegii, care îi răspunseră numaidecât. Faptul de care era vorba, şi pe care diversele ziare din Regatul Unit îl comentau cu aprindere, se întâmplase cu trei zile înainte, adică la 29 septembrie. Un teanc de bancnote, reprezentând uriaşa sumă de cincizeci şi cinci de mii de lire, fusese luat de pe ghişeul casierului principal al Băncii Angliei. Celor care îşi arătau mirarea că un asemenea furt putuse fi săvârşit atât de uşor, viceguvernatorul Băncii, Gauthier Ralph, se limita să le răspundă că în momentul acela casierul era ocupat cu înregistrarea unei încasări de trei şilingi şi şase pence, şi că bietul om nu putea să aibă ochii la toate. Aici e cazul însă să atragem atenţia – ceea ce face faptul mai explicabil – că această admirabilă instituţie care este „Bank of England” pare să poarte o nespus de mare grijă demnităţii publicului vizitator. Nici un fel de gardieni, nici urmă de invalizi, nici pomeneală de grilaje! Aurul, argintul, biletele de bancă sunt lăsate la vedere şi, ca să zicem aşa, la îndemâna primului venit. Căci doar n-o să pui la îndoială onorabilitatea oricărui trecător! Unul din cei mai buni observatori ai obiceiurilor englezeşti povesteşte chiar următoarele: aflându-se odată într-una din sălile Băncii, el avu curiozitatea să vadă mai de aproape un lingou de aur, în greutate de şapte până la opt livre, care se găsea pus la vedere pe policioara de la ghişeul casierului; omul luă lingoul, îl cercetă, i-l dădu vecinului său, acesta îl dădu altuia, astfel că, trecând din mână în mână, lingoul de aur ajunse până în fundul unui coridor întunecos, şi în se întoarse la locul lui decât după o jumătate de oră, fără ca în timpul acesta casierul măcar să fi ridicat capul din hârtiile sale. Însă, la 29 septembrie, faptele nu se petrecuseră chiar aşa: teancul de bancnote nu se mai întorsese, şi când măreţul orologiu aflat deasupra lui „drawwing-office” sună ora cinci, vestind închiderea birourilor, Băncii Angliei nu-i mai rămăsese decât să înscrie cele cincizeci şi cinci de mii de lire la contul profit şi pierdere. Îndată ce furtul fu constatat în toată regula, numeroşi agenţi şi detectivi, aleşi dintre cei mai pricepuţi, fură trimişi în porturile principale, la Liverpool, la Glasgow, la Le Havre, la Suez, la Brindisi, la New York şi aşa mai departe, cu promisiunea, în caz de reuşită, a unei prime de două mii de lire (50.00.0 franci) şi cinci la sută din suma care ar fi găsită. În aşteptarea informaţiilor pe care urmau să le primească în urma anchetei începute imediat, aceşti inspectori aveau deocamdată însărcinarea să observe cu întreaga luare-aminte pe toţi călătorii care veneau sau plecau. Or, cu siguranţă, aşa cum spunea Morning-Chronicle, era cazul să se presupună că autorul furtului nu făcea parte din nici o asociaţie de hoţi din Englitera. În cursul acelei zile de 29 septembrie, un gentleman elegant, cu bune maniere, cu un aer distins, fusese văzut plimbându-se de ici-colo prin sala unde se făceau plăţile, teatrul furtului. Ancheta izbutise să stabilească destul de exact semnalmentele acestui gentleman, semnalmente care fură trimise numaidecât tuturor detectivilor din Regatul Unit şi de pe continent. Unii optimişti – şi Gauthier Ralph făcea parte dintre ei – se credeau deci îndreptăţiţi să spere că hoţul nu va scăpa. Cum se poate presupune, această întâmplare era la ordinea zilei la Londra şi în întreaga Englitera. Se discuta cu înflăcărare pentru sau contra probabilităţilor de reuşită a poliţiei metropolitane. Astfel, nu e de mirare că nişte membri ai ReformClub-ului discutau aceeaşi chestiune, cu atât mai mult cu cât unul din viceguvernatorii Băncii se afla printre ei. Onorabilnl Gauthier Raloh nu se îndoia câtuşi de puţin de rezultatul cercetărilor, deoarece socotea că prima oferită avea să ascută în chip cu totul deosebit zelul şi inteligenţa agenţilor. În schimb, colegul său Andrew Stuart era departe de a împărtăşi această încredere. Discuţia continuă deci între gentlemeni, care între timp se aşezară la o masă de wist, Stuart în faţa lui Flanagan, Fallentin în faţa lui Phileas Fogg. În timpul jocului partenerii nu vorbeau, însă între partide conversaţia întreruptă reîncepea mai aprinsă. Eu susţin că şansele sunt de partea hoţului, care nu poate să fie decât un om foarte iscusit! zise Andrew Stuart. Haida-de! răspunse Ralph. Nu există o singură ţară în care el s-ar putea refugia. Ia te uită! Unde ai vrea să se ducă? Nu ştiu, răspunse Andrew Stuart. La urma urmei, pământul este destul de mare! A fost odată!… zise cu glasul scăzut Phileas Fogg. Apoi întinse cărţile spre Thomas Flanagan şi adăugă: E rândul dumitale să tai, domnule! Discuţia se întrerupse iarăşi în timpul jocului; însă îndată după aceea Andrew Stuart reîncepu: Cum adică, odată?! Ce, nu cumva pământul s-a micşorat? Fără îndoială! interveni Gauthier Ralph. Sunt de părerea domnului Fogg. Pământul s-a micşorat, fiindcă azi îl străbaţi de zece ori mai repede decât acum o sută de ani, şi în cazul de care ne ocupăm tocmai asta va face ca cercetările să se desfăşoare mai repede. Uşurând de asemenea fuga hoţului. Rândul dumitale să joci, domnule Stuart! zise Phileas Fogg. Însă neîncrezătorul Stuart nu era convins, aşa că, odată partida sfârşită, el reîncepu: Domnule Ralph, trebuie să mărturisesc că ai găsit un fel glumeţ de a spune că pământul s-a micşorat! Adică pentru că azi îl poţi înconjura în trei luni… În numai optzeci de zile! îl întrerupse Phileas Fogg. Într-adevăr, domnilor, adăugă John Sullivan, optzeci de zile, de când porţiunea între Rothal şi Allahabad a fost dată în circulaţie pe „Great Indian peninsular railway”. Iată aici socoteala făcută în această privinţă de Morning- Chronicle: De la Londra la Suez, prin Mont Cenis şi Brindisi, drum de fier şi vapor… 7 zile de la Suez la Bombay, vapor…13 zile de la Bombay la Galcutta, drum de fier… 3 zile de la Galcutta la Hong Kong (China), vapor…13 zile de la Hong Kong la Yokohama (Japonia), vapor… 6 zile de la Yokohama la San Francisco, vapor. 22 zile de la San Francisco la New York, drum de fier… 7 zile de la New York la Londra, vapor şi drum de fier… 9 zile. Total. 80 zile Da, optzeci de zile, însă fără să pui la socoteală timpul prost, vântul contrariu, naufragiile, deraierile şi toate celelalte! strigă Andrew Stuart, pierzând din neatenţie un at? Ba totul e socotit, răspunse Phileas Fogg, continuând să joace, căci, de data asta, discuţia nu mai respecta wist-ul. Chiar şi dacă hinduşii sau indienii scot şinele?! strigă iar Andrew Stuart. Chiar dacă opresc trenurile, pradă vagoanele şi-i scalpează pe călători?! Chiar dacă! răspunse Phileas Fogg. Apoi, dând cărţile pe faţă, vesti: Două atu-uri! Andrew Stuart, care trebuia să împartă cărţile, obiectă: Teoretic, ai dreptate, domnule Fogg, însă în practică… În practică la fel, domnule Stuart. Tare aş vrea să te văd făcând această ispravă! Nu depinde decât de dumneata; hai să plecăm împreună. Ferească Dumnezeu! strigă Stuart. Dar aş paria pe patru mii de lire (100.000 fr.) că o asemenea călătorie, în asemenea condiţii, este imposibilă. Dimpotrivă, e foarte posibilă! răspunse Mr. Fogg. Ei bine, fă-o! Ocolul pământului în optzeci de zile? Da. Mă învoiesc! Şi când pleci? Numaidecât! Asta e o nebunie! strigă încă o dată Andrew Stuart, care începea să se simtă jignit de încăpăţânarea partenerului său. Hai să lăsăm asta! Mai bine să ne continuăm jocul. Atunci, te rog, fii bun şi dă cărţile încă o dată, fiindcă le-ai dat greşit! răspunse Phileas Fogg. Andrew Stuart adună cărţile cu înfrigurare; apoi deodată le puse pe masă şi izbucni: Ei bine, da, domnule Fogg, pariez pe patru mii de lire…! Dragul meu Stuart, linişteşte-te! interveni Fallentin. Nu-i serios ce faci! Când am spus că pun rămăşag, nu poate fi decât serios! răspunse Andrew Stuart. Fie! încuviinţă Mr. Fogg. Apoi se întoarse spre colegii săi: Domnilor, am douăzeci de mii de lire (500.000 fr.) depuse la fraţii Baring. Îi risc bucuros… Douăzeci de mii de lire! exclamă John Sullivan. Douăzeci de mii de lire pe care le poţi pierde din cauza unei întârzieri neprevăzute! Nu există neprevăzut! răspunse simplu Phileas Fogg. Domnule Fogg, dar aceste optzeci de zile n-au fost calculate decât ca un minimum de timp! Un minimum bine folosit e prea de ajuns. Însă, pentru a nu-l depăşi, trebuie să sari matematic din tren în vapor şi din vapor în tren! Voi sări matematic. Glumeşti! Un adevărat englez nu glumeşte niciodată, când e vorba de ceva atât de serios ca un rămăşag, răspunse Phileas Fogg. Pun prinsoare, pe douăzeci de mii de lire, cu oricine doreşte, că voi face ocolul pământului în nu mai mult de optzeci de zile, adică în o mie nouă sute douăzeci de ore, sau în o sută cincisprezece mii două sute de minute. Primiţi? Primim! răspunseră domnii Stuart, Fallentin, Sullivan, Flanagan şi Ralph, după ce se înţeleseră între ei. Bine! încheie Mr. Fogg. Trenul de Dover pleacă la ora opt şi patruzeci şi cinci. Voi lua acest tren. Chiar în seara asta? întrebă Stuart. Chiar în seara asta! răspunse Phileas Fogg. Apoi, uitându-se într-un calendar de buzunar, adăugă: Deci, fiindcă astăzi este miercuri, 2 octombrie, va trebui să fiu înapoi la Londra, în acest salon al Reform-Club-ului, sâmbătă, 21 decembrie, la ora opt şi patruzeci şi cinci seara, fără de care cele douăzeci de mii de lire depuse în clipa de faţă la fraţii Baring vă vor aparţine de fapt şi de drept, domnilor. Iată un cec asupra acestei sume. Îndată fu întocmit un act scris asupra rămăşagului şi cei şase cointeresaţi îl semnară; Phileas Fogg era netulburat. Desigur, el nu pusese rămăşag pentru a câştiga – şi dacă nu angajase decât douăzeci de mii de lire, adică jumătate din avutul său, o făcuse numai fiindcă prevedea că avea să cheltuiască cealaltă jumătate pentru a sfârşi cu bine acest greu, ca să nu spunem irealizabil, proiect. Cât despre adversarii săi, aceştia păreau tulburaţi, dar nu din cauza sumei puse în joc, ci fiindcă aveau un fel de mustrări de cuget să lupte în asemenea condiţiuni. Tocmai atunci ceasul bătea ora şapte: i se propuse domnului Fogg să suspende jocul pentru a-şi putea face pregătirile de plecare. — Sunt gata în orice clipă! răspunse netulburatul gentleman. Şi începu să împartă cărţile. Caro! spuse el. Rândul dumitale, domnule Stuart.   download carte PDF 

Copiii Căpitanului Grant  de Jules Verne                                       O călătorie în jurul lumii                PARTEA ÎNTÂI ― CĂLĂTORIE ÎN AMERICA DE SUD     Capitolul I. Balance-fish   La 26 iulie 1864, sub o adiere puternică de vânt dinspre nord-est, un iaht măreţ evolua cu toată iuţeala pe valurile canalului de nord. Pavilionul Angliei flutura în vârful catargului de dinapoi; la extremitatea marelui catarg un pavilion albastru purta iniţialele E.G., brodate în aur, având deasupra o coroan ă ducală. Iahtul se numea Duncan şi aparţinea lordului Glenarvan, unul din cei şaisprezece pairi scoţieni care făceau parte din Camera Lorzilor şi cel mai distins membru al „Royal-ThamesYacht -Club”-ului, foarte cunoscut în Regatul Unit. Lordul Edward Glenarvan se găsea pe bord cu tânăra-i soţie, lady Helena, şi cu unul din verii lui, maiorul Mac Nabbs. Duncan-ul, nou construit, făcuse exerciţii la câteva mile de golful Clyde, şi încerca să se reîntoarcă la Glasgow; insula Arran se zărea de acum la orizont, când matelotul de pe catarg semnală un peşte enorm care se zbătea în urma iahtului. Căpitanul John Mangles porunci ca lord Edward să fie prevenit de acest fapt. Lordul urcă pe punte cu maiorul Mac Nabbs şi întrebă pe căpitan ce crede asupra vietăţii.           ―  Cred că-i un rechin din cei mari, răspunse John Mangles.  ― Un rechin prin locurile acestea? exclamă Glenarvan.  ―  Fără îndoială; el aparţine unei specii de rechini care se întâlnesc în toate mările şi sub toate  latitudinile.  E  aşa-numitul  „Balance-Fish” .  Dacă înălţimea voastră consimte şi dacă lady-ei Glenarvan i -ar fi pe plac să asiste la o vânătoare ciudată, vom şti îndată ce avem de făcut.    ― Să pescuim atunci, zise lord Glenarvan.   Apoi trimise un marinar să prevină şi pe lady Helena, care veni pe punte, într-adevăr ispitită nespus.   Marea era frumoasă; se puteau urmări pe suprafaţa ei cu uşurinţă repezile evoluări ale rechinului, care se cufunda sau se ridica la suprafaţă cu o surprinzătoare putere. John Mangles dădu ordine. Mateloţii aruncară peste bord o parâmă puternică, prevăzută cu un cârlig la care era pusă ca momeală o bucată enormă de slănină. Cu toate că rechinul era încă la o distanţă de cincizeci de coţi, simţi momeala oferită lăcomiei lui. Se apropie repede de iaht. I se vedeau aripile cenuşii la capete, negre la bază, bătând valurile cu violenţă, pe când coada şi-o menţinea într-o poziţie dreaptă. Pe măsură ce înainta, ochii lui mari, bulbucaţi, apăreau umflaţi de poftă, iar fălcile, larg deschise, descopereau patru şiruri de dinţi. Capul îi era larg şi aşezat ca un ciocan uriaş în vârful unui mâner.      John Mangles nu se înşelase; acesta era cel mai lacom specimen al familiei rechinilor. Pasagerii şi marinarii de pe Duncan urmăreau cu încordată atenţie mişcările rechinului. Animalul fu de îndată în dreptul cârligului; se întoarse pe spate pentru a-l apuca mai bine şi enorma bucată de slănină dispăru în vastul lui gâtlej. Îndată ce se „prinse”, mateloţii îl traseră. Rechinul se zbătu cu putere văzându-se smuls din elementu-i natural, apa. Dar se ţinu seamă de violenţa lui; o frânghie prevăzută cu un laţ îl apucă de coadă şi-i paraliza mişcările. După câteva clipe era zvârlit pe punte. Îndată, unul din marinari se apropie de dânsul, cu băgare de seamă, şi cu o puternică lovitură de topor tăie coada uriaşă a animalului.               Pescuirea era terminată; nu se mai puteau teme de nimic din partea monstrului; răzbunarea marinarilor era satisfăcută, dar curiozitatea lor, nu. Într-adevăr, pe bordul oricărei corăbii este obiceiul de a se cerceta cu atenţie stomacul rechinilor.         Lady Glenarvan nu voi să asiste la această „explorare”, şi se întoarse la locul său. Rechinul gâfâia încă; era lung de peste trei metri şi cântărea peste şase sute de livre. Dimensiunea şi greutatea nu aveau nimic extraordinar; dar dacă „balance-fish” nu este clasat printre uriaşii speciei, el se numără printre cei mai de temut. Fu spintecat grabnic cu lovituri de topor. Cârligul pătrunsese până în stomacul absolut gol; evident animalul postise multă vreme, şi marinarii înşelaţi în speranţele lor începeau să-i arunce rămăşiţele în mare, când conducătorul echipajului observă un obiect grosolan, încurcat puternic în măruntaiele peştelui.     ―  Ei, ce-i asta? exclamă el.  ― O piatră pe care animalul va fi înghiţit-o, răspunse unul dintre marinari.  ―  Da, reluă un altul, e o ghiulea cu sârmă.  ― Tăceţi, replică Tom Austin, secundul iahtului, nu vedeţi că animalul era un beţivan patentat şi că a băut nu numai vinul dar şi sticla?  ―  Ce, întrebă lordul Glenarvan, rechinul are în stomac o sticlă?  ―  O sticlă veritabilă, răspunse şeful de echipaj.  ― În cazul acesta, Tom, reluă lord Edward, scoateţi-o cu băgare de seamă; sticlele găsite în mare închid adesea documente de preţ.  ―  Crezi? întrebă Mac Nabbs.  ―  Cred că de multe ori poate fi cu putinţă.  ― Nu te contrazic, răspunse maiorul. Poate că şi acum o fi aici vreo taină.  ―  O vom afla îndată, zise Glenarvan. Ei bine, Tom?  ― Iată, răspunse secundul, arătând sticla pe care o scosese nu fără greutate, din stomacul rechinului.    ― Bun, zise Glenarvan. Spălaţi-o şi aduceţi-mi-o pe dunetă.  Sticla fu depusă pe masa din careu, împrejurul căreia se aşezară lordul Glenarvan, maiorul Mac Nabbs, căpitanul John Mangles şi lady Helena. Se ştie că femeia este curioasă întotdeauna.  Pe mare orice întâmplare constituie un eveniment. Fu un moment tăcere. Era oare aici taina unui dezastru, sau o simplă scrisoare încredinţată bunului plac al valurilor de vreun marinar fără lucru?       Înainte de a fi cercetată în interior, sticla fu examinată pe dinafară. Ea avea o îmbucătură subţire şi lungă, al cărei gât puternic purta încă un capăt de sârmă de fier atinsă de rugină; pereţii săi erau foarte groşi şi în stare să suporte o presiune de mai multe atmosfere. Cu aceste sticle, podgorenii din Ai sau din Epernay rup picioarele scaunelor, fără să se spargă. Sticla putuse deci să suporte fără nici o stricăciune primejdia unei lungi pribegiri.  ―  O sticlă a casei Clicquot, zise simplu maiorul.     Şi cum era cunoscător în această materie, afirmaţia lui fu primită fără tăgadă.   ― Dragul meu maior, răspunse lady Helena, puţin ne pasă ce fel de sticlă e dacă nu ştim de unde vine.   ― Vom şti, dragă Helena, zise lord Edward, şi putem afirma de pe-acum că vine de departe. Priveşte stratul pietrificat care o acoperă: substanţele sunt mineralizate, pentru a zice astfel, sub acţiunea mării. Această rămăşiţă a plutit multă vreme în ocean, înainte de a fi intrat în pântecele rechinului.   ―  Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.  ―  Aşteaptă, aşteaptă; trebuie să fii răbdătoare când ai o sticlă ca asta în faţa ta.  Glenarvan începu să scormonească stratul care apăra gâtul sticlei; îndată ieşi la iveală dopul care era foarte stricat de apă.  ― Circumstanţă supărătoare, zise lordul Edward, căci dacă se găseşte vreo hârtie înăuntru va fi fost vătămată.            ―  Tot ce se poate, replică maiorul.  ― Voi adăuga, reluă Glenarvan, că sticla, rău astupată, avea să se scufunde, şi e o fericire că rechinul a înghiţit -o pentru ca să ne-o aducă aici pe bord.  ― Fără îndoială, răspunse John Mangles, şi totuşi ar fi fost mai bine s-o fi pescuit-o în mijlocul mării pe o latitudine şi o longitudine bine determinate. Studiind curenţii atmosferici şi marini, se poate recunoaşte drumul străbătut; dar cu aceşti rechini care merg contra vântului şi mării, nu mai ştii ce să faci.    ―  Vom vedea, răspunse lord Edward.     Scoase dopul cu multă grijă. Un miros puternic de sare se răspândi.        ― Ei bine? întrebă lady Helena cu o nerăbdare specific femeiască.  ―  Da, zise Glenarvan, nu m-am înşelat! Sunt nişte hârtii!  ―  Documente, documente! strigă lady Helena.  ― Numai că, răspunse Glenarvan, par să fie roase de umezeală, şi e imposibil să le scoţi, căci sunt lipite de pereţii sticlei.  ―  S-o spargem, răspunse maiorul.  ―  Aş vrea s-o păstrez neatinsă, replică Glenarvan.  ―  Şi eu la fel, răspunse maiorul.  ― Fără îndoială, zise lady Helena, dar conţinutul este mai preţios decât sticla, şi e mai bine s-o sacrificăm.    ― Înălţimea voastră să desprindă numai gâtul, zise John Mangles. În felul acesta s-ar putea scoate documentul fără a se sparge sticla.  Era greu să se procedeze în alt fel. Trebui să se întrebuinţeze ciocanul, căci învelitoarea de piatră era extrem de tare. Sfărâmăturile căzură pe masă şi mai multe bucăţi de hârtie ieşiră la iveală, lipite una de alta. Glenarvan le scoase cu grijă, le separă şi le întinse pe masă. Lady Helena, maiorul şi căpitanul se îngrămădiră în jurul lui.    Capitolul II. Cele trei documente   Pe bucăţile de hârtie, jumătate distruse de umezeală, se zăreau câteva cuvinte, numai resturi indescifrabile ale unor rânduri şterse aproape în întregime. Câteva minute, lord Glenarvan le examină cu atenţie; le întoarse în toate felurile; le expuse la lumina zilei; observă cele mai mici urme; privi pe prietenii care îl măsurau cu o privire nerăbdătoare, şi zise:           ― Sunt aici trei documente distincte, şi după cât se pare trei copii ale aceluiaşi document tradus în trei limbi, unul în englezeşte, altul în franţuzeşte şi al treilea în nemţeşte. Cele câteva cuvinte care au scăpat nevătămate nu lasă nici o îndoială în această privinţă.     ―  Dar, cel puţin, cuvintele au vreun înţeles? întrebă lady Glenarvan.  ―  E greu să mă pronunţ; sunt foarte incomplete.  ―  Poate s-ar completa un document prin altul, zise maiorul.  ― Desigur, răspunse John Mangles; căci e cu neputinţă ca apa să fi ros aceste hârtii, exact în aceleaşi locuri. Alăturând crâmpeiele de fraze, vom sfârşi prin a le găsi un înţeles.  ― Ceea ce vom face, zise lord Edward; dar să procedăm cu metodă. Iată mai întâi documentul în engleză.    Documentul prezenta următorul aranjament al rândurilor şi cuvintelor:      ―  Iată ceva care nu spune prea mult, zise maiorul.  ―  Oricum ar fi, răspunse căpitanul, este engleză curată.  ― Nici o îndoială în această privinţă, zise lordul Glenarvan; cuvintele: sink, aland, that, and, lost, sunt intacte; skipp formează evident cuvântul skipper, şi e vorba de un domn Gr..., probabil căpitanul unui vas naufragiat       .  ― Să adăugăm, zise John Mangles, cuvintele monit şi ssistance, a căror interpretare este evidentă.    ―  Ei, dar e ceva, spuse lady Helena.  ― Din nenorocire, răspunse maiorul, lipsesc rânduri întregi. Cum să găsim numele unui vas pierdut, locul naufragiului?...       ―  Le vom găsi, zise lord Edward.  ―  Fără de îndoială, replică maiorul, care era totdeauna de părerea tuturor, dar în ce fel?  ―  Completând un document prin altul.  ―  Să încercăm! exclamă lady Helena.  A doua bucată de hârtie mai vătămată decât cealaltă nu oferea decât cuvinte izolate, aşezate în acest fel:          E scrisă în nemţeşte, zise John Mangles, de îndată ce        -şi aruncă ochii pe hârtie.  ― Şi dumneata cunoşti această limbă, John? întrebă Glenarvan.  ―  Perfect.  ―  Spune-ne ce înseamnă.  ― Căpitanul cercetă documentul cu atenţie şi spuse: Mai întâi, iată-ne fixaţi asupra datei evenimentului. 7 juni însemnează 7 iunie. Apropiind această cifră de cifrele documentului englez, 62, avem data completă: 7 iunie 1862.            ―  Foarte bine, strigă lady Helena, urmează John.  ― În acelaşi rând, reluă căpitanul, găsesc cuvântul Glas, care, alăturat de cuvântul gow dat de primul  document, însemnează Glasgow. E desigur vorba de o corabie din portul Glasgow.  ―  Aceasta e şi părerea mea, răspunse maiorul.  ― Rândul al doilea lipseşte în întregime, reluă John Mangles. Dar în al treilea întâlnesc două cuvinte importante; zwei care înseamnă doi şi atrosen, sau mai bine matrosen, al cărui înţeles în limba germană este marinar.               ―  Probabil, răspunse lord Glenarvan.  ― Mărturisesc, reluă căpitanul, că totuşi cuvântul următor graus mă încurcă. Nu ştiu cum să-l traduc. Al treilea document ne va face poate să-l înţelegem. Cât despre ultimele două cuvinte, ele se explică uşor. Bringt ihnen însemnează aduceţi-le, şi dacă le alăturăm cuvântului englez aşezat ca şi ele în rândul şapte al primului, document, vreau să spun alături de cuvântul assistance, fraza: „aduceţi-le ajutor”, reiese evidentă.             ― Da! Aduceţi-le ajutor! zise lord Edward, dar unde se găsesc aceşti nenorociţi? Până acum nu avem nici o   indicaţie asupra locului, şi teatrul catastrofei ne este cu totul necunoscut. ― Să sperăm că documentul francez va fi mai desluşit, zise lady Helena.  ― Să vedem documentul francez, răspunse Glenarvan. Cum cunoaştem cu toţii această limbă, cercetările noastre vor fi mul t mai uşoare.  Iată copia exactă al celui de-al treilea document:      ―  Sunt şi cifre, spuse lady Helena. Priviţi!...  ― Să procedăm cu băgare de seamă, zise lord Glenarvan, şi să începem de la capăt. Daţi-mi voie să însemnez unul câte unul cuvintele împrăştiate şi incomplete. Văd mai întâi, de la primele litere, că e vorba de o corabie cu trei catarge, al cărei nume, mulţumită documentelor englez şi francez, ne este păstrat în întregime: Britannia. Din cele două cuvinte următoare gonie şi austral, numai ultimul are un înţeles pe care îl pricepeţi cu toţii.        ― Iată de acum un amănunt preţios, răspunse John Mangles; naufragiul a avut loc în emisfera australă.  ―  E vag, răspunse maiorul.  ― Continui, răspunse lord Edward. Ah! Cuvântul abor, radicalul verbului aborder. Nenorociţii au tras la  ţărm în vreo parte. Dar unde? Contin! Pe un continent?  Cruel! Cruel! strigă John Mangles, dar iată explicaţia cuvântului nemţesc graus... grausam... „crud”!    ― Să continuăm! Să continuăm! zise Glenarvan, al cărui interes era tot mai mult aţâţat pe măsură ce înţelesul cuvintelor se completa. Indi... Deci în India au fost aruncaţi marinarii. Ce înseamnă cuvântul ongit? Ah, longitudine! Iată şi latitudinea: treizeci şi şapte de grade, unsprezece minute. În fine, avem o indicaţie precisă.  ―  Dar lipseşte longitudinea, zise Mac Nabbs.  ― Nu poţi să ai totul, dragul meu maior, răspunse lordul Edward. Şi exactitatea latitudinii e ceva. Negreşit, documentul francez este cel mai complet din toate. E evident că fiecare din ele e traducerea cuvânt cu cuvânt a celorlalte, căci toate conţin acelaşi număr de rânduri. Trebuie acum să le reunim, să le traducem într-o singură limbă şi să le căutăm înţelesul cel mai logic şi cel mai lămurit.  ―  Vei face traducerea în franţuzeşte, în englezeşte sau în nemţeşte? întrebă maiorul.  ― În franţuzeşte, răspunse Glenarvan, pentru că cea mai mare parte din cuvintele interesante neau fost păstrate în această limbă.  ―  Înălţimea voastră are dreptate, zise John Mangles. Dealtfel, această limbă ne este cunoscută.  ― Ne-am înţeles. Voi scrie documentul reunind resturile cuvintelor şi crâmpeiele de frază, respectând intervalele care le separă şi completând pe acelea al căror înţeles nu poate fi îndoielnic; apoi le vom compara şi le vom judeca.             Glenarvan luă condeiul şi după câteva clipe dădu prietenilor săi o hârtie pe care erau însemnate următoarele rânduri, aici traduse:    7 Iunie 1862 tricatargul Britannia   Glasgow ―  Un marinar preveni pe căpitan că Duncan-ul intra în golful Clyde şi-i ceru ordine.  ― Care sunt intenţiile înălţimii voastre?, zise John Mangles, adresându-se lordului Glenarvan.  ― Să ajungem la Dumbarton cât mai repede, John; apoi, pe când lady Helena se va întoarce la Malcolm -Castle, eu mă voi duce la Londra să supun documentul Amiralităţii.  John Mangles dădu ordinele în consecinţă, şi matelotul le transmise secundului.  ― Acum, prieteni, zise lord Edward, să continuăm cercetările. Suntem pe urma unei mari catastrofe. Viaţa vreunui om depinde de înţelepciunea noastră. Să întrebuinţăm deci toată priceperea pentru ca să ghicim dezlegarea dureroasei enigme.               ―  Suntem gata, dragul meu Edward, răspunse lady Helena.  ― Mai întâi, reluă Glenarvan, în acest document trebuie să ţinem seamă de trei lucruri bine deosebite:    1. Lucrurile pe care le ştim; 2. Cele pe care le putem presupune; 3. Cele pe care nu le ştim. Ce ştim? Că la 7 iunie 1862 o corabie cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat; că doi mateloţi şi căpitanul au aruncat acest document la 37°11’ latitudine şi că cer ajutor.              ― Perfect, replică maiorul.  ― Ce putem presupune? reluă Glenarvan. Mai întâi că naufragiul a avut loc în mările australe, şi vă atrag atenţia asupra cuvântului  gonie (gonia). Nu indică el oare numele unei ţări?  ―  Patagonia! exclamă lady Helena.  ―  Fără îndoială.  ―  Dar Patagonia străbătută de paralela treizeci şi şapte? întrebă maiorul.  ― Aceasta e uşor de verificat, răspunse John Mangles desfăşurând o hartă a Americii meridionale. E chiar aşa. Patagonia e atinsă de paralela treizeci şi şapte. Ea taie Araucania, străbate dea curmezişul Pampasurilor nordul ţinuturilor patagoneze şi se pierde în Atlantic.        ― Bine. Să continuăm presupunerile. Cei doi mateloţi şi căpitanul, abor... abordează, ce? Contin... continentul; înţelegeţi, un continent şi nu o insulă. Ce se întâmplă cu dânşii? Aveţi aici două litere providenţiale pr... care vă fac cunoscută soarta lor.  ― În adevăr aceşti nenorociţi sunt prinşi sau prizonieri. De cine? De indieni cruzi. Sunteţi convinşi? Cuvintele nu sar singure în locurile goale? Acest document nu e clar înaintea ochilor voştri? Nu se face lumină în mintea voastră?             Glenarvan vorbea cu convingere; ochii săi arătau o încredere absolută. Căldura sa se transmitea celor ce-l ascultau. Ca şi dânsul, ei exclamară: „E evident! E evident!”  Lord Edward re luă după un moment:  ― Toate aceste ipoteze, prieteni, îmi par extrem de plauzibile; după mine, catastrofa a avut loc pe coastele Patagoniei. Dealtfel, voi întreba la Glasgow care era destinaţia Britanniei, şi vom şti dacă a putut să fie târâtă prin locurile acelea.  ― Oh, nu avem nevoie să căutăm aşa departe, răspunse John Mangles. Am aici colecţia Mercantile  and Shipping Gazette, care ne va da indicaţii precise.   ―  Să vedem! Să vedem, zise lady Helena.  John Mangles luă un teanc de jurnale din anul 1862, şi începu să răsfoiască repede. Căutările lui nu durară mult. Spuse cu un accent de mulţumire:         ― 30 mai. Peru! Callao! încărcat pentru Glasgow, Britannia, căpitanul Grant.   ― Grant! strigă lord Glenarvan, e scoţianul îndrăzneţ care a voit să fondeze o nouă Scoţie în mările Pacificului!          ― Da, răspunse John Mangles, cel care în 1861 s-a îmbarcat pe Britannia la Glasgow şi despre care nu am mai avut ştiri.  ― Nu mai e nici o îndoială! Nu mai e nici o îndoială! zise Glenarvan. E chiar el! Britannia a părăsit Callao la 30 mai, iar la 7 iunie, opt zile după plecarea lui, s-a pierdut pe coastele Patagoniei. Iată întreaga-i odisee în aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile. Vedeţi, prieteni, că se ţine seama de ceea ce putem presupune. Cât despre cele pe care nu le ştim, ele se reduc la una singură, la gradul de longitudine care ne lipseşte.        ― Ne este inutil, răspunse John Mangles, fiindcă ţara este cunoscută, şi numai cu latitudinea maş însărcina să merg drept la teatrul naufragiului.  ―  Ştim totul atunci! zise lady Glenarvan.  ― Tot, draga mea Helena, şi locurile pe care marea le-a lăsat între cuvintele documentului, le voi umple fără greutate, ca şi cum aş scrie după dictarea căpitanului Grant.     Lordul Glenarvan reluă condeiul şi, fără a ezita, întocmi nota următoare:  La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă     . Îndreptându-se spre pământ, doi mateloţi şi căpitanul Grant vor să încerce să abordeze continentul, unde vor fi prizonierii cruzilor indieni. Ei au aruncat acest document la... grade longitudine şi 37°11’ latitudine. Veniţi-le în ajutor, sau vor fi pierduţi.   ― Oh, dragul meu Edward, zise lady Helena, dacă nenorociţii au să-şi revadă patria, ţie îţi vor datora această fericire.               ― Şi au să şi-o revadă, răspunse Glenarvan. Documentul e prea lămurit, prea clar, prea sigur, pentru ca Anglia să ezite a veni în ajutorul a trei din fiii săi, părăsiţi pe o coastă pustie. Ceea ce a făcut pentru Franklin şi atâţia alţii, o va face astăzi pentru naufragiaţii de pe Britannia!  ― Dar aceşti nenorociţi, reluă lady Helena, au fără îndoială o familie care le plânge pierderea. Poate că acest sărman căpitan Grant are o soţie, are copii...             ― Ai dreptate, scumpa mea Lady, şi mă însărcinez să-i înştiinţez că nu-i pierdută orice speranţă. Acum, prieteni, să ne suim pe dunetă, căci trebuie să ne fi apropiat de port.          Într-adevăr, Duncan îşi mărise iuţeala; atingea ţărmurile insulei Bute, şi lăsa valea Rothesay cu fermecătoru-i orăşel; trecu prin strâmtorile înguste ale golfului, evolua înaintea Greenock-ului, iar la orele şase seara, ancora la picioarele stâncii de bazalt din Dumbarton, încoronată de celebrul castel al eroului scoţian, Wallace.         Trăsura aştepta acolo pe lady Helena spre a o duce la Malcolm-Castle, împreună cu maiorul Mac Nabbs.     Lordul Glenarvan, după ce   -şi îmbrăţişa soţia, se aruncă în expresul de Glasgow. Înainte de a pleca, încredinţase unui agent dibaci o notă importantă, iar telegraful electric comunica după câteva minute ziarelor  Times şi Morning Chronicle următorul aviz: „Pentru informaţii asupra corăbiei cu trei catarge, Britannia, din Glasgow, căpitan Grant, a se adresa lordului Glenarvan, Malcolm-Castle, Luss, districtul Dumbarton, Scoţia”.   descarcare gratuita de aici....

  PARTEA ÎNTÂI.           I ÎN BĂTAIA PLOII.           Cu picioarele depărtate şi privirea pierdută în zarea ceţoasă a visării, Robert Morgand stătea nemişcat, de mai bine de cinci minute, în faţa zidului lung şi negru, împestriţat tot de afişe, care mărginea una dintre cele mai triste străzi ale Londrei. Ploua cu găleata. Din rigolă, şuvoiul de apă se revărsa inundând trotuarul şi infiltrându-se cu viclenie sub tălpile visătorului, al cărui creştet era şi el ameninţat de aversă. Cu gândul la vreo călătorie îndepărtată, lăsase să-i lunece încet din mână umbrela care-l apărase până atunci şi ploaia, abătându-se de sus, curgea şiroaie de pe borurile pălăriei peste haina îmbibată ca un burete, pentru a se amesteca apoi cu torentul zgomotos din rigolă.           Robert Morgand nu băga în seamă hărţuiala răutăcioasă a stihiilor. Nu simţea duşul îngheţat care-i biciuia umerii. Îşi fixa cu atenţie ghetele – dar fără să vadă – atât de preocupat era – cum se transformă în două recife asupra cărora torentul, nemulţumit parcă, se repezea cu plesnetele sale umede.           Toată atenţia lui era îndreptată spre misterioasa activitate a mâinii stângi, ascunsă în buzunar; această mână cântărea, prefirând printre degete, cele câteva monede, în sumă totală de 33,45 franci, pe care le mai numărase de multe ori până atunci.           Francez de origine, ajuns la Londra de şase luni, după o răsturnare bruscă şi nemiloasă a întregii sale vieţi, Robert Morgand îşi pierduse în această dimineaţă postul de profesor, de pe urma căruia îşi câştiga existenţa. Îndată ce constatase – din păcate, prea repede – câţi bani mai avea, ieşise din casă, mergând unde vedea cu ochii, rătăcind pe străzi, în căutarea unei idei salvatoare, până când se oprise, în mod inconştient, în locul unde l-am găsit noi.           Şi problema era următoarea: ce poţi face singur, în această mare Londră, cu 33,45 franci care reprezintă întreaga ta avere?           Problemă anevoioasă. Atât de anevoioasă, încât nu ajunsese s-o rezolve şi începea să creadă că nu va reuşi niciodată.           Robert Morgand, însă, judecând după înfăţişare, nu părea să fie omul care să poată fi descurajat cu uşurinţă.           Cu faţa lui albă, cu fruntea netedă şi senină, încununată de un păr castaniu-deschis, tuns scurt, cu mustaţa lungă de gal care despărţea gura prietenoasă de un nas încovoiat şi energic, el părea simpatic sub toate aspectele. Mai mult decât atât, era bun şi drept. Puteai observa acest lucru de la prima vedere, după ochii lui de un albastru închis, a căror privire, foarte blândă, totuşi, nu cunoştea decât un singur drum: cel mai scurt.           În rest, nimic nu contrazicea impresiile promiţătoare ale feţei. Umeri eleganţi şi laţi, pieptul puternic, membrele muşchiuloase, mişcări armonioase, mâinile fine şi îngrijite, totul arăta un atlet de înaltă clasă, al cărui corp obişnuit cu sportul respira supleţe şi forţă.           Te gândeai văzându-l: „Iată un bărbat frumos, un bărbat puternic, un om bun”.           Că Robert nu era din aceia care se lasă descumpăniţi de loviturile nedrepte ale vieţii, o dovedise şi avea s-o mai dovedească, apt fiind întotdeauna să se apere cu demnitate şi să obţină victoria. Totuşi, ciocnirile cu destinul sunt brutale şi până şi cel mai bun călăreţ are dreptul să cadă o dată din şa. Robert, dacă vrem să ne menţinem la această imagine împrumutată din arta ecvestră, îşi pierduse deci echilibrul şi încerca să şi-l recapete, fără să fie sigur ce anume trebuia să facă pentru asta.           În timp ce-şi punea pentru a suta oară, în mod zadarnic, această întrebare, ridică ochii spre cer în speranţa că va găsi acolo răspunsul. Abia atunci văzu că plouă tare şi descoperi că gândurile în care se cufundase îl făcuseră să se oprească în mijlocul unei băltoace, în faţa unui lung zid negru, acoperit de afişe pestriţe.           Unul din aceste afişe, de format dublu, în culori discrete, se afla chiar în faţa lui, de parcă i-ar fi cerut cu precădere atenţia. Maşinal – căci nu revii prea uşor din împărăţia visurilor – Robert se apucă să parcurgă conţinutul afişului, şi când ajunse la sfârşitul textului, începu să-l citească a doua oară şi apoi a treia oară, fără a-l înţelege prea bine. La a treia lectură, însă, avu o tresărire. Un rând tipărit cu litere mărunte, la sfârşitul afişului, îi sări deodată în ochi şi atunci îl reciti a patra oară, plin de interes. Iată ce scria pe acest afiş:           AGENŢIA BAKER & Co LIMITED           69. Newghate Street 69           London.           MARE EXCURSIE ÎN TREI ARHIPELAGURI AZORE – MADERA – CANARE.           Cu superbul steamer The Traveller de 2500 tone şi 3000 cai putere.           Căpitan Mathews.           Plecarea din Londra: la l0 mai, orele 7 seara.           Întoarcerea la Londra: la l4 iunie, orele l2           Domnii călători nu vor avea alte cheltuieli în afară de preţul fixat.           Hamali şi trăsuri pentru excursii locale.           Pe uscat, cazări în hoteluri de prim rang.           Preţul călătoriei, inclusiv toate cheltuielile: 78 lire.           Pentru orice informaţii a se adresa la birourile Agenţiei: 69, Newghate Street 69 – London.           Se caută un ghid-interpret.           Robert se apropie de afiş şi se convinse că l-a citit corect. Se căuta într-adevăr un ghid-interpret.           Se hotărî pe loc să fie el acest interpret… dacă Agenţia Baker and Co îl va accepta.           Căci nu se putea întâmpla ca înfăţişarea lui să nu placă? Sau ca locul să fi fost între timp ocupat?           În ce priveşte primul punct, trebuia să-şi amâne răspunsul; cât despre al doilea – aspectul binecuvântatului afiş îl linişti cu totul: nou şi proaspăt, părea că fusese lipit în dimineaţa aceleiaşi zile sau cel mult în seara precedentă. Totuşi, nu era timp de pierdut. O lună de linişte i-ar fi dat răgazul să se redreseze, precum şi perspectiva de a avea ceva economii la întoarcere – căci hrana o va primi la bord, fără îndoială, şi, în plus, va face o călătorie plăcută şi interesantă. Toate acestea nu erau deloc de dispreţuit pentru Robert.

Capitolul I.           CORABIE LA ORIZONT.           La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci după-amiaza, o micuţă ambarcaţiune levantină naviga cu toate pânzele sus, cu vântul din pupa, încercând să ajungă înainte de căderea nopţii în portul Vitylo, la intrarea în golful Coron.           Acest port, numit Oetylos de către Homer, este situat într-una dintre cele trei scobituri adânci, decupate, dinspre Marea Ioniană şi dinspre Marea Egee, în această frunză de platan cu care a fost asemuită, pe drept cuvânt, Grecia meridională. Pe această limbă de pământ în formă de frunză se întinde antica peninsulă Pelopones, Moreea din geografia modernă. Cea dintâi dantelură, în partea de vest, o reprezintă golful Coron, deschis între Messenia şi Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o răscroiala amplă în litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale cărui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.           În primul dintre aceste trei golfuri se află portul Vitylo. Săpat la liziera malului său oriental, în fundul unei anse neregulate, el ocupă primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a cărui prelungire orogarfică formează osatura acestui ţinut al Magnei. Siguranţa bazinului său, orientarea căilor sale de acces, înălţimile care îl domină fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coastă bătută neîncetat de toate vânturile acestor mări mediteraneene.           Corabia, care se lupta cu o briză destul de puternică venind dinspre nord-nord-vest, încă nu putea fi văzută de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distanţă de vreo şase sau şapte mile. Deşi cerul era foarte limpede, numai vârful celor mai înalte pânze ale sale se desena pe fundalul luminos al zării îndepărtate.           Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adică de pe culmea crestelor care domină satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stânci care protejează antica acropolă a Kelaphei. Deasupra acesteia se înalţă vreo câteva turnuri vechi, în ruină, cu o origine posterioară curioaselor rămăşiţe ale unui templu închinat lui Serapis, ale cărui coloane şi capiteluri în stil ionic împodobesc încă biserica din Vitylo. în apropiere de aceste turnuri se ridică, de asemenea, două sau trei capele mici, puţin frecventate, în care slujesc nişte călugări.           Aici, se cuvine să cădem la învoială asupra cuvântului „slujesc” şi chiar asupra calificativului de „călugăr”, aplicate caloierilor de pe coasta messeniană. Unul dintre aceştia, de altfel, care tocmai îşi părăsise capela, va putea fi apreciat, mai jos, după firea sa.           La vremea respectivă, religia, în Grecia, era încă un curios amestec de legende păgâne şi de credinţe de sorginte creştină. Mulţi credincioşi socoteau încă zeiţele Antichităţii ca fiind nişte sfinte din noua religie. Chiar şi în zilele noastre, după cum atrăgea atenţia domnul Henry Belle, „ei confundă semizeii cu sfinţii, spiriduşii din văile fermecate cu îngerii Paradisului, invocând în rugăciuni atât sirenele şi furiile, cât şi pe Panaghia. Din această pricină apar unele practici bizare, nişte anomalii care stârnesc râsul şi, uneori, un cler teribil de încurcat când vine vorba să descâlcească acest haos, prea puţin ortodox.           Mai ales în primele decenii ale acestui secol – adică acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastră —, clerul din peninsula elenică era încă şi mai neştiutor decât acum, iar călugării, lipsiţi de griji, naivi, prietenoşi, „copii de treabă”, păreau destul de puţin apţi să păstorească populaţia, superstiţioasă din fire.           Măcar dacă aceşti caloieri ar fi fost doar neştiutori! Insă, în anumite regiuni ale Greciei, mai ales în ţinuturile sălbatice ale Magnei, cerşetori prin natura lor şi împinşi de nevoie, milogi împătimiţi după drahmele pe care le mai aruncau câteodată caritabilii călători, neavând altă ocupaţie decât a întinde credincioşilor la sărutat vreo icoană apocrifă de sfânt sau de a aprinde candela în troiţa vreunei sfinte, disperaţi de sărăcăcioasele lor venituri, obţinute din dijme, spovedanii, înmormântări şi botezuri, aceşti monahi sărmani, recrutaţi, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se dădeau în lături să îndeplinească meseria de pândari – şi ce mai pândari! – pentru localnicii de pe ţărm.           Astfel, marinarii din Vitylo, înşiraţi în port în felul acelor lazzaroni4 cărora le trebuie ceasuri întregi ca să se odihnească după o muncă de cinci minute, se treziră subit, când îl văzură pe unul dintre caloierii lor coborând iute spre sat, agitându-şi braţele.           Acesta era un bărbat de vreo cincizeci sau cincizeci şi cinci de ani, puţin spus gras, mai curând împănat cu acea grăsime specifică pe care o produce trândăvia, şi al cărui chip perfid nu putea inspira decât o minimă încredere.           — Hei! ce s-a întâmplat, părinte, ce s-a întâmplat? strigă unul dintre marinari, alergându-i în întâmpinare.           Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te făcea să crezi că Naso fusese unul dintre strămoşii elenilor, şi în acel dialect maniot, în care se amestecă greaca, turca, italiana şi albaneza, de parcă ar fi apărut pe vremea turnului Babei.           — Au năvălit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului? întrebă un alt marinar, schiţând un gest de nepăsare, care trăda un patriotism destul de firav.           — Barem să nu fie francezii! îi răspunse primul vorbitor.           — Tot un drac! replică un al treilea.           Iar acest răspuns arăta că lupta, pe atunci în cea mai încrâncenată perioadă a sa, nu îi interesa decât în trecere pe aceşti indigeni din capătul Peloponesului, foarte diferiţi de manioţii din Nord, care se remarcaseră atât de strălucit în războiul de Independenţă.