Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

I – ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION LANSEAZĂ UN DOCUMENT ÎN CELE DOUA LUMI           — Deci, domnule Maston, dumneavoastră pretindeţi că nici o femeie nu a reuşit vreodată să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea ştiinţelor matematice sau experimentale?           — Cu cel mai mare respect, sunt obligat, doamnă Scorbitt, răspunse J. T. Maston. Sunt de acord că au existat sau că există matematiciene remarcabile, în special în Rusia. Dar, datorită conformaţiei creierului său, nu există vreo femeie care să poată deveni un Arhimede şi cu atât mai puţin un Newton.           — Oh, domnule Maston, daţi-mi voie să protestez în numele sexului meu…           — Sex cu atât mai fermecător, doamnă Scorbitt, cu cât nu este făcut pentru studiile abstracte.           — Deci, după dumneavoastră, domnule Maston, văzând un măr căzând, nici o femeie n-ar fi putut să descopere legile gravitaţiei universale, aşa cum a făcut-o ilustrul savant englez la sfârşitul secolului al XVII-lea?           — Văzând un măr căzând, doamnă Scorbitt, o femeie n-ar fi avut vreo altă idee… decât de-al mânca… după exemplul mamei noastre Eva!           — Deci, văd că dumneavoastră denigraţi orice aptitudine a noastră pentru cercetările abstracte…           — Orice aptitudine? Nu, doamnă Scorbitt. Şi, totuşi, am să vă atrag atenţia că, de când există locuitori pe Terra, deci şi femei, nu există nici o descoperire ştiinţifică asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler, Laplace, datorată unui creier feminin.           — Acest lucru constituie pentru dumneavoastră un motiv pentru ca şi trecutul să semene irevocabil cu viitorul?           — Hm! Ceea ce nu s-a realizat timp de mii şi mii de ani nu se va realiza niciodată… fără îndoială!           — Deci, îmi dau seama, domnule Maston, că trebuie să ne resemnăm şi că nu suntem într-adevăr bune…           — Decât să fiţi bone! Răspunse J. T. Maston.           Şi acest lucru îl spuse cu acea amabilă galanterie pe care o poate avea un savant îmbuibat cu X-uri. Doamna Evangeline Scorbitt fu nevoită să se mulţumească cu această concluzie, de altfel.           — Ei bine, domnule Maston, continuă ea, fiecare cu soarta lui în această lume. Rămâneţi extraordinarul calculator care sunteţi. Consacraţi-vă cu totul problemelor operei măreţe căreia, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră, vă veţi închina existenţa. Eu voi rămâne „femeia bună” care trebuie să fiu, asigurând aportul meu pecuniar…           — Pentru care vă rămânem veşnic recunoscători, răspunse J. T. Maston.           Doamna Evangeline Scorbitt roşi fermecător, căci simţea, dacă nu pentru savanţi în general, cel puţin pentru J. T. Maston o simpatie într-adevăr ciudată. Inima unei femei nu este oare un abis de nepătruns?           Opera la care se referea era imensă într-adevăr, iar bogata văduvă americană se hotărâse să-i consacre un capital important.           Voi expune mai jos care era această operă şi scopul pe care iniţiatorii ei pretindeau să-l atingă.           Pământurile arctice propriu-zise cuprind, după părerea lui Maltebrun, Reclus, Saint-Martin şi a celor mai autorizaţi geografi:           1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri ale Mării Baffin şi ale Strâmtorii Lancaster.           2. Georgia nordică formată din Ţara lui Banks şi din numeroase insule, cum ar fi insulele Sabine, Byam-Martin, Griffith, Corn-Wallis şi Bathurst.           3. Arhipeleagul Baffin-Parry, alcătuit din diferite regiuni ale continentului circumpolar denumite Cumberland, Southampton, James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville şi altele aproape necunoscute.           În acest ansamblu, limitat de paralela şaptezeci şi opt, pământul se întinde pe-o suprafaţă de un milion patru sute de mii de mile1 şi mările pe şapte sute de mii de mile pătrate.           Dincolo de această paralelă, întreprinzătorii exploratori moderni au reuşit să avanseze până aproape de latitudinea de 84°, determinând poziţia câtorva coaste pierdute în spatele banchizelor înalte, dând nume capurilor, promontoriilor, golfurilor şi golfuleţelor acestor vaste ţinuturi ce-ar putea fi numite Podişul Arctic. Dar dincolo de paralela optzeci se află misterul, dezideratul irealizabil al cartografilor şi nimeni nu ştie încă dacă acolo se găsesc pământuri sau mări ascunse, pe o întindere de şase grade latitudine, îngrămădire de gheţuri de netraversat ale Polului Nord.           În acest an 189…, guvernul Statelor Unite a avut ideea, destul de neaşteptată, de a propune scoaterea la licitaţie a regiunilor circumpolare încă neexplorate – regiuni a căror concesiune era solicitată de-o societate americană recent înfiinţată.           J. T. Mason.           Este adevărat că, în urmă cu câţiva ani, conferinţa de la Berlin formulase un cod special, destinat Marilor Puteri ce doresc să-şi însuşească bunul altuia, sub pretextul colonizării sau al deschiderii de debuşee comerciale.           Totuşi, se pare că acest cod nu este aplicabil în acest caz, domeniul polar nefiind locuit. Cu toate acestea, cum ceea ce nu aparţine nimănui aparţine tuturor, noua societate nu dorea să „ia”, ci doar să „achiziţioneze”, pentru a evita astfel viitoarele reclamaţii.           În Statele Unite, nu exista proiect atât de îndrăzneţ, sau chiar aproape irealizabil fără o mulţime de amatori atraşi de laturile practice şi de capitaluri pentru a le realiza. S-a mai văzut acest lucru, în urmă cu câţiva ani, când Gun-Club-ul din Baltimore dorise să trimită un proiectil în Lună, în speranţa de-a obţine o comunicare directă cu satelitul nostru. Şi cine furnizează cele mai mari sume necesare pentru această interesantă tentativă, dacă nu aceşti întreprinzători yankei? Şi, dacă ea a avut loc, acest lucru s-a datorat celor doi membri ai clubului mai sus-menţionat, ce au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei experienţe supraomeneşti!

CAPITOLUL I.           Pe 18 martie 1867, ajungeam la Liverpool, iar vasul Great-Eastern urma să plece, doar câteva zile mai târziu, spre New-York. Aveam să urc la bordul său ca pasager, dar nu făceam altceva decât o călătorie de plăcere. Mă tenta o traversare a Atlanticului la bordul acelui vapor uriaş. Voiam să vizitez America de Nord numai datorită conjuncturii, nu pentru un scop anume. În primul rând mă interesa Great-Eastern. Vasul cu aburi era o adevărată capodoperă a construcţiilor navale. Un oraş plutitor, o bucată de comitat detaşată din solul englezesc şi care, după traversarea oceanului, se va suda de continentul american! Îmi închipuiam masa aceea enormă luată de valuri, lupta ei cu vânturile pe care le sfida, îndrăzneala pe care o manifesta în faţa mării neputincioase, indiferenţa sa, stabilitatea în mijlocul acelui tumult care scutură, ca pe nişte şalupe, nave precum Warrior şi Solferinos. Dar imaginaţia mea se oprea cam în acest punct… Toate lucrurile pe care urma să le observ în timpul traversării, din care majoritatea nu ţineau de domeniul maritim, mă interesau foarte mult. Great-Eastem nu era doar o maşină nautică, ciun microcosmos care purta cu el o lume întreagă, de aceea orice observator nu s-ar fi mirat să întâlnească acolo, ca pe scena unui teatru uriaş, toate instinctele, toate lucrurile ridicole, toate pasiunile omeneşti…           Lăsând în urmă gara, mă îndreptai către hotelul Adelphi. Plecarea vasului Great-Eastem era anunţată pentru data de 20 martie. Pentru că doream să fac ultimele preparative, am cerut permisiunea de a mă instala imediat la bord. Căpitanul Anderson, comandantul navei, mi-a dat voie, politicos.           A doua zi, am coborât spre bazinele care formau o dublă margine a docurilor de pe malurile râului Mersey. Podurile rotitoare mi-au permis să ajung pe cheiul New-Prince, un fel de plută mobilă, care urmează mişcările mării. Reprezenta locul de îmbarcare pentru numeroase nave ce făceau curse către Birkenhead, anexa Liverpoolului, situat pe malul stâng al lui Mersey.           Acest Mersey, ca şi Tamisa, nu este decât un râu nesemnificativ, nedemn de a purta titlul de fluviu, chiar dacă se varsă direct în mare, fără să fie, aşadar, afluentul vreunei alte ape curgătoare. Reprezintă doar o groapa adâncă, plină cu lichid, o adevărată gaură a cărei adâncime o face aptă să preia nave de mare tonaj. Aşa se explică de ce pe acolo putea naviga Great-Eastem, căruia cea mai mare parte a porturilor din lume îi era strict interzisă. Datorită acestor dispoziţii naturale, râuleţele Tamisa şi Mersey au văzut fondându-se la gurile lor două imense oraşe comerciale: Londra şi Liverpool. La fel, aproape în condiţii identice, s-au petrecut lucrurile cu Glasgow, pe râul Clyde.           În cala de la New-Prince era pregătit un tender, mic vas cu aburi ce făcea anumite servicii pentru Great-Eastern. M-am instalat pe puntea sa, printre nenumăraţii muncitori şi manevranţi care se îndreptau spre uriaşul steam-ship. Când orologiul din turnul Victoria bătu ora şapte, tenderul îşi ridică ancora şi pomi să urce pe Mersey cu mare viteza, o data cu marea.           De abia porni, că am observat pe cala un tânăr înalt, cu fizionomie aristocratica specifica ofiţerului englez. Mi s-a părut a recunoaşte în el pe unul dintre prietenii mei, căpitan în armata Indiilor, cu care nu mă mai întâlnisem de mulţi ani. Trebuia să mă fi înşelat însă, căci căpitanul Mac Elwin nu putea sa fi părăsit Bombay ui. Aş fi aflat acest lucru, dacă s-ar fi petrecut. De altfel, Mac Elwin era un tip vesel, nepăsător, un tovarăş vioi, iar cel din faţa mea, chiar dacă îmi oi'erea trăsăturile prietenului meu, părea totuşi trist şi frământat de o durere tainică. Oricum ar fi fost, nu am avut timpul necesar să-l observ mai bine, căci tenderul s-a îndepărtat rapid, iar impresia fondată pe acea asemănare s-a şters ceva mai târziu din cugetul meu.           Great-Eastern era ancorat cam la trei mile în amonte, în dreptul primelor case din Liverpool. Nu se putea zări de pe cheiul de la New-Prince. Abia după prima cotitură a râului, am văzut masa lui impresionantă. S-ar fi zis că era o insulă pe jumătate ascunsa în ceaţa. Stătea cu partea din faţă spre mine, ca să evite mareea. Curând, tenderul îl înconjură, şi sleam-ship-use arătă pe toată lungimea sa. Mi s-a părut aşa cum era: enorm! Trei sau patru transportoare de cărbune, acostate în flancurile sale, deversau prin sabordurile deschise, deasupra liniei de plutire, întreaga lor încărcătură. Pe lângă GreatEastern, acele nave cu trei catarge păreau nişte bărci. Coşurile lor nu atingeau nici măcar linia hublourilor care se evidenţiau în coca sa. Vârfurile catargelor nu-i depăşeau puntea. Uriaşul ar fi putut ridica navele acelea pe scripeţii portmantou, unde stăteau atârnate şalupele de salvare.           Tenderul se apropie de el. Trecu pe sub etrava dreapta a lui Great-Eastern, ale cărui lanţuri se întindeau violent sub forţa valurilor. Apoi, aliniindu-se la babord, opri la baza imensei scări ce urca pe flancul său precum un şarpe. Din acea poziţie, puntea tenderului ajungea abia până la linia de Great-Eastern mi s-a părut aşa cum, de fapt, era: enorm…!           Muncitorii debarcau grăbiţi şi se repezeau să urce nenumăratele trepte ale scării care se termina abia pe puntea vasului. Eu, cu capul dat pe spate, ca un turist care priveşte un edificiu înalt, contemplam roţile lui Great-Eastern.           Văzute dintr-o parte, acele roţi păreau subţiri, scofâlcite, deşi lungimea paletelor era mai mare de patru metri. Din faţă însă, aveau un aspect monumental. Eleganta lor armură, dispunerea axului masiv, punctul de susţinere al întregului sistem, proptelele intercalate destinate să suporte ecartamentul jantei triple, acea aureolă de spiţe roşii care adăposteau dispozitivul, tot ansamblul impresiona şi trezea ideea unei forţe sălbatice şi misterioase.           Cu câtă energie trebuiau să lovească apele, pe care fluxul le izbea de ele, paletele de lemn, atât de temeinic fixate cu buloane! Ce vârtejuri produceau pânzelor lichide, ce maşină puternică le punea în mişcare! Câte tunete absorbite de caverna tamburilor, atunci când Great-Eastern naviga cu toată presiunea, împins de acele roţi ce măsurau cincizeci şi trei de picioare în diametru şi o sută şaizeci şi şase de picioare în circumferinţă, cântărind nouăzeci de tone şi învârtindu-se de unsprezece ori pe minut!

UN BILET DE LOTERIE.           CAPITOLUL I           — Cât e ceasul? întrebă cucoana Hansen după ce-şi scutură cenuşa pipei, pe când ultimele rotocoale de fum se pierdeau între grinzile colorate ale tavanului.           — Este opt, mamă, răspunse Hulda.           — Nu cred să ne mai vină călători în noaptea asta; e un timp groaznic.           — Nu cred să vină nimeni. În orice caz, camerele sunt aranjate şi voi auzi dacă cineva cheamă de afară.           — Fratele tău s-a întors?           — Nu încă.           — N-a spus că vine azi?           — Nu, mamă. Joel s-a dus să însoţească un călător la lacul Tinn şi, cum a plecat târziu, nu cred să se poată întoarce la Dai înainte de mâine.           — Va rămâne să doarmă deci la Moel?           — Da, desigur, doar dacă nu se va duce la Bamble să-l vadă pe fermierul Helmboe.           — Şi pe fiica lui…?           — Da, pe Siegfrid, cea mai bună prietenă a mea, pe care o iubesc ca pe-o soră! răspunse râzând fata.           — Ei bine, închide uşa, Hulda, şi hai să ne culcăm.           — Sper că nu eşti bolnavă, mamă?           — Nu, dar vreau să mă scol mâine devreme. Trebuie să mă duc la Moel.           — Pentru ce?           — Ei! Nu trebuie să ne aprovizionăm pentru sezonul care vine?           — Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile şi alimentele?           — Da, Hulda, azi după-amiază, răspunse cucoana Hansen. Lengling, maistrul de la joagăr, l-a văzut şi mi-a spus-o în trecere. Din conservele noastre de şuncă şi de peşte afumat n-a rămas mare lucru şi nu vreau să risc să rămân descoperită. Dacă vremea se îmbunătăţeşte, se poate ca de la o zi la alta turiştii să-şi reînceapă excursiile în Telemark. Trebuie ca hanul nostru să fie gata să-i primească, iar ei să găsească tot ce le-ar trebui în timpul şederii lor aici. Ştii, Hulda, că suntem în 15 aprilie?           — 15 aprilie! murmură fata.           — Deci mâine mă voi ocupa de toate astea, spuse cucoana Hansen. În două ore am să fac cumpărăturile pe care căruţaşul le va aduce aici, iar eu mă voi întoarce cu Joel, în brişca lui.           — Mamă, în caz că întâlneşti factorul, nu uita să-l întrebi dacă are vreo scrisoare pentru noi…           — Şi mai ales pentru tine! S-ar putea să aibă, căci de la ultima scrisoare a lui Ole a trecut o lună.           — Da, o lună! O lună lungă!           — Nu te necăji, Hulda! Această întârziere n-are de ce să te mire. De altfel, dacă factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit prin Christiania poate să vină prin Bergen.           — Desigur, mamă, răspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea, deoarece e foarte departe de aici până la locurile de pescuit din New-Found-Land! Trebuie să străbaţi o mare întreagă, şi dacă dai şi de vreme rea!… Iată că a trecut aproape un an de când a plecat sărmanul meu Ole şi cine ar putea spune când va reveni la Dai…?           — Şi dacă ne va mai găsi la întoarcerea sa! murmură cucoana Hansen, dar atât de încet încât fiica sa nu putu s-o audă.           Hulda se duse să închidă poarta hanului care dădea în drumul mare, spre Vestfjorddal. Nu avu grijă măcar să întoarcă cheia în broască, în această ospitalieră ţară a Norvegiei, asemenea precauţii nu sunt necesare. Se cade ca orice călător să poată intra în casă, ziua sau noaptea, fără să fie nevoie ca cineva să-i deschidă.           N-ai de ce să te temi de vreo raită a vagabonzilor sau a răufăcătorilor nici în centrul ţinutului, nici în cel mai îndepărtat cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat vreodată siguranţa locuitorilor.           Mama şi fiica ocupau două camere la primul etaj în partea din faţă a hanului, două camere răcoroase şi curate, mobilate modest, dar a căror întreţinere arăta rânduiala bunei gospodine.           Deasupra, sub acoperişul ce se înălţa ţuguiat ca al unui conac, se afla camera lui Joel, luminată de o fereastră cu cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios lanţ de munţi, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu. O scară de lemn, cu balustrada joasă şi cu treptele lustruite, urca din sala cea mare de la parter la etaj. Totul era atrăgător în aspectul acestei case, unde călătorul găsea un confort neobişnuit în hanurile din Norvegia.           Deci Hulda şi mama ei locuiau la primul etaj. Se retrăgeau devreme când erau singure. Hangiţa Hansen, luminând drumul cu un sfeşnic colorat, urcase primele trepte ale scării, când se opri brusc. Bătea cineva la uşă. Şi o voce se auzi:           — Ei, cucoană Hansen! Cucoană Hansen! Cucoana Hansen coborî.           — Cine poate veni atât de târziu? spuse ea.           — Să fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda. Şi imediat se îndreptă spre uşă.           Văzu un tinerel – unul din băieţii care făceau meseria de skydskarl, care consta în a te agăţa la spatele briştii şi a avea grijă de cal la fiecare popas. Băietanul venise pe jos şi se afla în prag.           — Ei, ce cauţi aici la ora asta? zise Hulda.           — Mai întâi să vă doresc seară bună, răspunse băiatul.

PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I. În care o corabie necunoscută, cu un căpitan necunoscut, pluteşte pe o mare necunoscută, în căutarea unei insule necunoscute.           În acea dimineaţă de 9 Septembrie 1831, căpitanul ieşi din cabină la orele 6 şi se urcă pe dunetă.           Soarele se ivea la răsărit – mai bine zis refracţia razelor sale se înălţa deasupra păturilor joase ale atmosferei, fiindcă discul său mai întârzia sub orizont.           O prelungă dâră de aburi luminoşi mângâia suprafaţa mării, larg vălurită de vântul de dimineaţă cu un plescăit abia auzit.           După o noapte liniştită, se părea că ziua va fi frumoasă, una din acele zile de septembrie de care se bucură uneori, către sfârşitul sezonului cald, zona temperată.           Căpitanul îşi potrivi luneta la ochiul drept şi, făcând o jumătate de întoarcere, plimbă obiectivul pe circumferinţa de-a lungul căreia marea se contopea cu cerul.           Lăsând apoi luneta jos, se apropie de omul de la cârmă, un bătrân cu barba zbârlită, a cărui privire ageră răzbătea de sub pleoapele care tot clipeau.           Când ai intrat în cart? îl întrebă.           La ora patru, căpitane.           Cei doi bărbaţi vorbeau o limbă destul de aspră pe care nici un european, englez, francez, german sau de alt neam, nu ar fi recunoscut-o, afară doar dacă ar fi trecut vreodată prin agenţiile comerciale din Levant. Trebuie că era un fel de dialect turc amestecat cu siriana.           Nimic nou?           Nimic, căpitane.           Şi nici o corabie în zare, de astăzi dimineaţă? …           Una singură… o corabie mare cu trei catarge, care ne venea din coastă, împotriva vântului. Am făcut un sfert de întoarcere pe dunga vântului, ca să trec cât mai departe posibil.           Bine ai făcut. Şi acum? …           Căpitanul cercetă cu o deosebită atenţie orizontul de jur împrejur. Apoi:           Pregătiţi-vă să viraţi! strigă el cu un glas puternic.           Oamenii de cart se ridicară. Cârma fu pusă sub vânt, frânghiile pânzei din faţă lăsate să alunece în jos, întinzând în acelaşi timp brigantina. Vasul se întoarse şi-şi luă drumul către nord-vest, cu murele la babord. Era un bric-goeletă de patru sute de tone, un vas de comerţ din care, cu câteva modificări, s-ar fi putut face un iaht de plăcere. Căpitanul avea în subordine un maistru şi cincisprezece oameni – echipaj suficient pentru manevre, alcătuit din marinari voinici al căror costum – bluza marinărească şi bereta, pantaloni largi şi cizme gudronate – îl amintea pe acela al marinarilor din Europa orientală.           Pe tabloul de la pupa acestui bric-goeletă sau pe bastingajele exterioare de la prova, nici un nume. Nici un pavilion. Dealtfel, pentru a nu fi silită să trimită sau să primească vreun salut, la oricât de mare depărtare omul de cart ar fi semnalat vreun vas, goeleta îşi schimba ruta.           Să fi fost un vas-pirat – se mai întâlneau pe atunci, prin acele locuri – căruia îi era teamă să nu fie urmărit? … Nu. În zadar s-ar fi căutat arme la bordul său, şi cu un echipaj atât de puţin numeros nu s-ar aventura o corabie să înfrunte riscurile unei asemenea meserii.           Să fi fost un vas de contrabandă, încălcând legea de-a lungul unui litoral sau de la o insulă la alta?           Nicidecum, şi dacă cei mai pricepuţi vameşi ar fi cercetat cala, ar fi răscolit încărcătura, ar fi sondat baloturile, ar fi percheziţionat lăzile, nu ar fi descoperit nici o marfă suspectă. La drept vorbind, vasul nici nu avea vreo încărcătură. Provizii pentru mai mulţi ani, butoaie cu vin şi rachiu în fundul calei; în spate, sub dunetă, trei butoaie cu doage de stejar, cu cercuri solide de fier… Evident, rămânea destul loc pentru lest – un lest trainic, de fontă, care permitea acestei corăbii să aibă o bogată velatură.           Poate că i-ar fi putut trece cuiva prin gând că aceste trei butoaie sunt pline cu praf de puşcă sau cu te miri ce altă substanţă explozibilă? … Sigur că nu, fiindcă nimeni nu lua nici o măsură de prevedere când intra în cămara în care erau depozitate.           Dealtfel, niciunul dintre marinari nu ar fi putut da vreo lămurire în privinţa asta – nici asupra goeletei, nici, asupra motivelor care o făceau să-şi schimbe direcţia de îndată ce se zărea vreo corabie, nici asupra acelui du-te-vino care-i caracteriza plutirea de cincisprezece luni încoace, nici măcar în preajma căror locuri se afla la această dată, plutind când cu toate pânzele sus, când micşorând viteza, fie străbătând o mare interioară, fie pe valurile unui ocean fără margini. De câteva ori, în timpul acestei inexplicabile călătorii, se zărise uscatul, dar căpitanul se îndepărtase de el cât putuse de repede. Fuseseră semnalate câteva insule, dar tot el, cu o scurtă învârtitură de cârmă, le ocolise. Dacă cineva ar fi cercetat jurnalul de bord, ar fi observat ciudate schimbări de direcţie, nejustificate nici de schimbările vântului, nici de aspectul cerului. Era o taină între acest căpitan – un bărbat de patruzeci şi şase de ani, cu părul zburlit – şi un personaj impozant care tocmai apărea în această clipă în deschizătura capotului.

PARTEA ÎNTÂI.           I.           AFACEREA CENTRAL BANK.           Fără îndoială că îndrăzneaţa spargere, care a ocupat atâta vreme presa sub numele de „Afacerea Central Bank” şi care a avut, timp de două săptămâni, cinstea de a apărea cu litere mari pe prima pagină a ziarelor, n-a fost încă uitată de toată lumea, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci.           Într-adevăr, puţine crime au stârnit atâta curiozitatea publicului, căci puţine au reunit în acelaşi grad atracţia misterului şi amploarea nelegiuirii; puţine au fost crimele a căror săvârşire să fi cerut atâta îndrăzneală de necrezut şi atâta energie sălbatică. Relatarea ei incompletă, dar absolut exactă, se va citi poate cu interes. Dacă povestirea de faţă nu lămureşte absolut toate punctele rămase încă în umbră, ea va aduce măcar unele precizări noi şi va îndrepta sau va coordona informaţiile uneori contradictorii date de ziare la vremea lor.           Furtul, precum se ştie, a avut ca scenă Agenţia DK a lui Central Bank, situată lângă Bursa Londrei, la colţul format de Threadnedle street şi Oid Broad street, condusă pe atunci de Lewis Robert Buxton, fiul lordului cu acelaşi nume.           Agenţia aceasta constă, în principal, dintr-o încăpere vastă, împărţită în două părţi inegale printr-un lung contoar de stejar şi întinsă paralel pe cele două străzi care se întâlnesc în unghi drept. În încăpere se intră pe la încrucişarea celor două străzi, printr-o uşă cu geamuri, care taie colţul, şi în faţa căreia se află un fel de uşă dublă, la acelaşi nivel cu trotuarul. Intrând în ea, zăreşti casa, aşezată pe stânga, în dosul unui grilaj făcut din plasă cu ochiuri solide; printr-o uşă, zăbrelită şi ea, casa comunică cu biroul propriu zis, în care stau funcţionarii. Pe dreapta, contoarul de stejar e întrerupt la capăt de o uşiţă mobilă care permite, la nevoie, să se treacă din partea destinată publicului în partea rezervată funcţionarilor, sau viceversa. În fundul acestei din urmă părţi se află, mai întâi, lângă contoar, cabinetul şefului agenţiei care dă într-o odăiţă fără altă ieşire; apoi, de-a lungul peretelui perpendicular pe Threadneedle street, un culoar permite accesul în vestibulul comun întregului imobil căruia îi aparţine localul.           Printr-o parte, vestibulul acesta trece prin faţa lojei portarului şi duce în Threadneedle street. Prin cealaltă parte, după ce a deservit scara cea mare, se termină cu o uşă dublă, cu geamuri, care ascunde privirilor dinafară intrarea pivniţelor şi scara de serviciu aflată în faţa uşei acesteia.           Aşa arată locul unde s-au desfăşurat principalele peripeţii ale dramei.           În momentul când ea începe, adică exact la ora cinci fără douăzeci de minute, cei cinci funcţionari ai agenţiei se îndeletniceau cu treburile lor obişnuite. Doi dintre ei sunt adânciţi în scripte. Ceilalţi trei răspund la trei clienţi, cu coatele rezemate pe contoar. Cât despre casier, el face, sub protecţia grilajului, socoteala banilor care, în ziua aceasta de lichidare, ating impozanta sumă de şaptezeci şi două de mii şaptezeci şi nouă livre, doi şilingi şi patru pence, adică un milion opt sute şaisprezece mii trei sute nouăzeci şi trei de franci şi optzeci de centime.           După cum s-a spus, orologiul agenţiei arată ora cinci fără douăzeci de minute. Peste douăzeci de minute, deci, agenţia se va închide; oblonul de fier va fi coborât; apoi, ceva mai târziu, funcţionarii se vor împrăştia, ziua lor de lucru fiind încheiată. Dinafară, prin geamurile vitrinei întunecată de amurgul acestei ultime zile de noiembrie, pătrund vuietul înăbuşit al trăsurilor şi zarva mulţimii.           Exact în clipa aceasta se deschise uşa şi intră un bărbat. După ce aruncă o privire rapidă în birou, noul venit se întoarse pe jumătate şi făcu spre afară, fără doar şi poate spre cineva rămas pe trotuar, un gest cu mâna dreaptă, ridicând degetul mare, arătătorul şi mijlociul în aşa fel, încât să indice limpede numărul 3. Chiar dacă le-ar fi atras atenţia, funcţionarii tot n-ar fi putut vedea gestul acesta pe care îl ascundea uşa întredeschisă, iar dacă l-ar fi văzut, fireşte că nu s-ar fi gândit să facă vreo legătură între numărul persoanelor rezemate atunci de contoar şi cel al degetelor arătate ca un semnal.           După ce dădu semnalul, dacă semnal era, bărbatul deschise larg uşa, apoi intră în birou, închise uşa şi merse să se aşeze la rând după unul din clienţii veniţi înainte, arătându-şi astfel intenţia de a aştepta până când clientul acela va termina şi va pleca, pentru a spune apoi ce doreşte.           Unul din cei doi funcţionari liberi se ridică şi, îndreptându-se spre el, îl întrebă:           — Doriţi ceva, domnule?           — Mulţumesc, am să aştept – răspunse noul venit, însoţindu-şi răspunsul cu un gest destinat să arate că voia să aibă de-a face numai cu funcţionarul lângă care se oprise.           Cel care avusese politeţea să-l întrebe se aşeză iar la loc, fără să mai insiste, şi-şi văzu de treburi, cu conştiinţa împăcată după intervenţia lui plină de zel şi, de fapt, mulţumit că primise un răspuns negativ. Noul venit aşteptă deci, fără ca nimeni să-i mai dea atenţie.           Ciudăţenia înfăţişării lui ar fi îndreptăţit, totuşi, o examinare mai atentă. Noul venit era un vlăjgan înalt care, judecând după umerii lui spătoşi, trebuia să aibă o forţă puţin obişnuită. O minunată barbă blondă îi încadra faţa arsă de soare. Iar situaţia socială nu i se putea ghici după îmbrăcăminte, căci un pardesiu lung, de mătase brută, îl acoperea până la călcâie.           Când clientul în spatele căruia se aşezase îşi termină treburile, omul cu pardesiu îi luă locul şi-i vorbi, la rândul său, funcţionarului de la Central Bank despre operaţiile pe care dorea să le facă. În acest timp, clientul pe care îl înlocuise deschise uşa ce da afară şi ieşi din agenţie.           Uşa aceasta se redeschise imediat, lăsând să intre un al doilea personaj, la fel de ciudat ca şi primul, a cărui copie părea oarecum că este. Aceeaşi statură, aceiaşi umeri laţi, aceeaşi barbă blondă în jurul unei feţe vizibil arsă de soare, acelaşi pardesiu din mătase brută pus peste hainele celui ce-l purta.           Cu acest al doilea personaj, lucrurile se petrecură exact cum se petrecuseră cu copia sa. Ca şi el, noul venit aşteaptă răbdător în spatele unuia din cei doi clienţi rezemaţi încă de contoar, apoi, când îi veni rândul, începu să discute cu funcţionarul rămas liber, pe când clientul ieşea în stradă.

VOLUMUL 1                 PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I. O serată la fortul Reliance.           În seara aceea – 17 martie 1859 – căpitanul Craventy dădea o serbare la fortul Reliance.           Cuvântul „serbare” nu trebuie să dea impresia că era vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un „raout”, cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. Recepţia căpitanului Craventy era mult mai modestă, deşi căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire.           Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, puse în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunţuroase şi negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile lor şi răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admiraţia invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau oaspeţii să se mişte în voie. Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor şi două mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar peretele despărţitor, a cărui uşă îngustă, cu un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski Prospect. S-ar fi zis că toată fauna ţinuturilor arctice a trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenuşiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, ondatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziţii se desfăşura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, din carton colorat – deviza cunoscutei Companii a Golfului Hudson:           PROPELLE CUTEM1           — Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai întrecut pe tine însuţi!           — Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate.           — Este o femeie pricepută, caporale.           — Neîntrecută, domnule căpitan.           În mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de fum negru. Soba trăgea, duduia şi se           1 Propelle cutem – înfige cuţitul (în limba latină) – o ironie a autorului la adresa vânatului fără restricţii.           Încălzise la roşu, datorită lopeţilor de cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt se-nvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina lămpilor şi îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la nord.           Într-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. Fulgii transformaţi în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de chiciura geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin uşorii uşilor şi tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puţin, apoi vijelia se dezlănţuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se simţea cum casa se clatină pe piloţi, scândurile trosneau şi grinzile gemeau. Un străin, mai puţin obişnuit ca oaspeţii fortului cu asemenea condiţii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri şi bârne. Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puţin de viscol, şi nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie.           Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două numai – două femei – nu făceau parte din personalul obişnuit al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long, caporalul Joliffe şi din vreo şaizeci de soldaţi sau funcţionari ai Companiei. Câţiva erau însuraţi – printre alţii, caporalul Joliffe, soţ fericit al unei canadiene vioaie şi agere, un anume Mac Nap, scoţian, căsătorit tot cu o scoţiană, şi John Rae, care de curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofiţeri, funcţionari sau soldaţi erau în această seară oaspeţii căpitanului Craventy.

PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I.           UN ORAŞ ÎN SĂRBĂTOARE.           Un străin, sosit în cel mai de seamă oraş din Illinois, în dimineaţa de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această zi şi-ar fi îmbogăţit carnetul cu însemnări deosebit de interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea unor articole senzaţionale. Şi dacă şi-ar fi prelungit, mai întâi cu câteva săptămâni şi apoi cu câteva luni, şederea la Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalţi, emoţiile, palpitaţiile, trecerile de la speranţă la desperare, înfrigurarea şi, la un moment dat, chiar buimăceala acestui mare oraş care-şi pierduse stăpânirea de sine. Începând de la ora 8, o mulţime imensă, mereu crescândă, se mişca în direcţia cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat între North Avenue şi División Street, iar în sensul opus, între North Halsted Street şi Lake Shore Drive, scăldat de apele lacului Michigan.           Se ştie că oraşele moderne ale Statelor Unite îşi orientează străzile lor după latitudini şi longitudini, impunându-le simetria liniilor unei table de şah.           Ei, zise un sergent al poliţiei municipale, stând de gardă la colţul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot poporul va invada acest cartier?           Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, ca majoritatea colegilor săi de la corporaţie, vrednici păzitori ai ordinei, care îşi cheltuiesc cea mai mare parte a soldei de 1000 de dolari pentru a-şi stinge setea nepotolită, atât de obişnuită la băştinaşii din verdele Erin.           O să fie o zi bună pentru hoţii de buzunare, îi răspunse unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat şi tot atât de irlandez ca el.           Aşa că, rosti primul, fiecare să-şi păzească buzunarul dacă nu vrea să-1 găsească gol când va ajunge acasă, căci noi suntem prea puţini ca să-i putem prinde pe răufăcători.           Şi astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. Chiar dacă ar fi numai să oferim braţul doamnelor la traversarea străzilor.           Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentaţi, adăugă celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de a-şi purta singură de grijă, fără a aştepta de la administraţie un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-1 dea.           Şi totuşi, ce îmbulzeală ameninţa cartierul 22 dacă o jumătate a populaţiei din Chicago se îndrepta spre el!           Metropola număra pe atunci nu mai puţin de 1 700 000 de locuitori. Dealtfel, oraşul nu ocupa încă, aşa cum remarcă Elisée Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de kilometri pătraţi, o suprafaţă aproape egală cu cea a departamentului Senei.           Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula întinderea aceea de 47 000 hectare.           Sigur este că în ziua despre care vorbim mulţimea curioşilor sosea din trei secţiuni formate de râul Chicago cu cele două braţe ale sale din nord-vest şi sud-vest – North Side şi South Side – considerate de către anumiţi călători primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept cartierul Saint-Honore ale marelui oraş din Illinois.           Este adevărat că şuvoiul de lume nu lipsea nici din partea cuprinsă la vest între cele două braţe ale cursului de apă.           Cei din cartierele mai puţin elegante se arătau la fel de dornici să-şi adauge prezenţa la masa publicului, chiar dacă veneau din locuinţele mizere din împrejurimile străzilor Madison şi Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre cartierul 22 gălăgios, năvalnic, şi cele 80 de străzi care-l deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei asemenea mulţimi.           În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite categorii ale populaţiei – funcţionari de la Federal Building şi de la Poşta Centrală magistraţi de la Court House, membri superiori de la Hotel Comté, consilieri municipali de la City Hall, personalul imensului Caravanserai Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, comisionari de la marile magazine de noutăţi ca şi de la prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann şi W. W. Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc şi margarina care produc un unt de o calitate excepţională cu 10 cenţi sau 10 centime livra1, muncitorii atelierelor de vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniţi din cartierul lor îndepărtat din sud, slujbaşi ai importantei case de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei combine, cei de la marile cuptoare şi laminoare unde se fabrică în uriaşe cantităţi oţelul Bessemer, cei de la uzinele M. J. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, cositorul, zincul, arama şi rafinează aurul şi argintul, cei de la industria de încălţăminte, unde utilajul este atât de perfecţionat încât un minut şi jumătate ajunge pentru confecţionarea unei perechi de pantofi, şi cei 1800 de lucrători de la firma Elgin care livrează comerţului 2000 ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel dintâi oraş al pieţii mondiale agricole.           Mai sunt de menţionat feroviarii care pe 27 linii diferite şi cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 călători în acest oraş, cei de la vehiculele cu aburi sau electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 2 000 000 de persoane, în fine populaţia de cârmaci şi marinari ai unui port însemnat, a cărui mişcare comercială ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare.           Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulţimi, pe directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenţilor de bursă bulls. adică cei care anunţă valorile în urcare, şi bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Şi în jurul acestei lumi gălăgioase se agitau toţi slujbaşii băncilor naţionale sau de stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants’-Loane Trust and Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust and Savings Chicago City, Guarantee of North America, Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Şi cum i-am putea uita în această demonstraţie publică pe elevii colegiilor şi pe studenţii universităţilor Northwestern University, Union College of Law, Chicago, Manual-trainingschool şi multe altele, pe artiştii celor 23 teatre şi cazinouri ale oraşului, cei de la Opera Mare ca şi cei de la Iacobs’ Clark Street Theater, cei de la Auditorium şi Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi şi hoteluri de mâna întâi, chelnerii şi ajutoarele lor din restaurantele spaţioase, gata să primească 25 000 de clienţi pe oră, măcelarii şi casapii de la Great Union Stock Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris şi altele taie milioane de boi şi porci, plătiţi cu 2 dolari de cap de vită. Mai e de mirare că Chicago deţine locul al doilea, după New York, printre oraşele industriale şi comerciale ale Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 miliarde?

I.           Charleston, Carolina de Sud, 27 septembrie, 1869. Ne aflăm în plină m aree şi la orele trei ale amiezii părăsim cheiul canonadei; fluxul ne poartă departe de ţărm şi în timp ce căpitanul Huntly ordonă să se ridice atât velele mici, cât şi cele mari, briza dinspre nord împinge Cancelarul de-a lungul cheiului. Depăşim fortul Sumter foarte repede, aliniamentul tunurilor de pe ţărmul stâng este lăsat şi el în urmă curând, iar până la ora patru curentul rapid al fluxului ne-a aruncat dincolo de intrarea în port.           Dar cum încă nu am ajuns propriu-zis la ocean, trebuie să ne croim drum printre canalele înguste pe care talazurile le-au săpat în bancurile de nisip. Căpitanul îndreaptă vasul către sud-vest, făcând înconjurul farului care străjuieşte fortul; pânzele sunt bine întinse; ultimul banc de nisip este ocolit cu precauţie şi în siguranţă, iar la orele şapte ale serii navigăm liberi în apele largi ale Atlanticului.           Cancelarul este un foarte frumos vas, cu trei catarge şi vele pătrate, care cântăreşte 900 de tone şi aparţine bogatei companii a fraţilor Laird. A fost construit în urmă cu doi ani şi este îmbrăcat şi protejat de un înveliş de cupru, în timp ce punţile sunt din lemn de tec, iar baza catargelor, cu excepţia artimonului1, şi monturile acestora sunt din oţel. Este înregistrat ca vapor de primă clasă, AI, şi se află la cel de-al treilea voiaj între Charleston şi Liverpool. în timp ce îşi căuta drumul printre canalele portului Charleston, steagul britanic a fost coborât de pe catargul principal, dar chiar şi fără nici un fel de culori, nu ar fi existat vreun marinar care să ezite vreun moment în a indica naţionalitatea acestui vas, pentru că era englezesc întru totul, de la linia de plutire până la platforma de observaţie a catargelor sale.           Trebuie să povestesc şi cum s-a întâmplat să urc la bordul Cancelarului, într-o călătorie de întoarcere în Anglia. în prezent, nici o linie de vapoare cu aburi nu face legătura direct între Carolina de Sud şi Marea Britanie, iar toţi cei care doresc să           1 Catarg de la pupa unei nave. traverseze Atlanticul sunt nevoiţi să se îndrepte mai întâi spre New York, în nord, sau spre New Orleans, în sud. Este foarte adevărat că, dacă aş fi ales să pornesc de la New York, aş fi putut găsi o mulţime de curse ale liniilor engleze, franceze sau germ ane şi cu oricare dintre ele aş fi ajuns rapid la destinaţia dorită; şi este la fel de adevărat că, dacă aş fi optat pentru New Orleans ca punct de îmbarcare, aş fi putut ajunge foarte repede în Europa cu unul din vapoarele Companiei Naţionale de Navigaţie cu Aburi, care fac parte din linia transatlantică franceză dintre Colon şi Aspinwall.           Numai că soarta a decis să fie altfel.           Într-una din zile, în timp ce hoinăream pe cheiurile Charlestonului, privirea mi-a fost atrasă de acest vas. Era ceva în apariţia Cancelarului care mă încânta şi un impuls involuntar m-a îndemnat să urc la bord, unde am găsit un interior dotat cu tot confortul necesar. Atras de ideea că o călătorie la bordul unui vas cu pânze are un farmec aparte faţă de tranzitul într-un vapor cu aburi, judecând că, în condiţiile unui vânt şi ale unor valuri prielnice, diferenţa de timp nu ar fi semnificativă şi luând totodată în calcul că la aceste latitudini joase, toamna, vremea este frumoasă şi liniştită, am decis să-mi rezerv imediat un loc pe această rută către Europa.           Dacă am făcut bine sau rău, dacă voi avea motive să-mi regret hotărârea luată, aceasta e o problemă pe care o va rezolva viitorul.           Oricum, voi începe prin a nota pe hârtie întâmplările de zi cu zi ale călătoriei, având un sentiment de îndoială că rândurile cronicii mele îşi vor afla vreodată un cititor.           II septembrie. Am spus deja că vaporul este condus de căpitanul Huntly, pe numele său întreg: John-Silas Huntly. Născut în Scoţia, la Dundee, în vârstă de cincizeci de ani, el are reputaţia unui marinar încercat, mai ales în apele Atlanticului. Căpitanul este un om de înălţime potrivită, îngust în umeri, are un cap mic.           Pasagerii de pe navă sunt în număr de opt, incluzându-mă şi pe mine pe care îl ţine puţin înclinat spre stânga. Fără să mă consider un bun fizionomist, pot – sau cel puţin aşa cred – să surprind caracterul lui Huntly, deşi îl cunosc numai de câteva ore.           Nu pun la îndoială că Silas Huntly este un marinar bun, care îşi cunoaşte meseria, dar că acest om ar avea un caracter ferm sau că ar fi capabil, fizic şi moral, să facă faţă la orice probă, asta nu pot crede nici în ruptul capului. Este lipsit de fermitate, lucru care se vede în privirea şovăielnică, în mişcarea apatică a mâinilor, în nesiguranţa cu care păşeşte. Căpitanul nu este şi nu poate să fie un om energic, nici măcar un om încăpăţânat, pentru că nu se încruntă niciodată, nu scrâşneşte din dinţi şi nici nu e obişnuit să strângă pumnii. Cred – totuşi – că are un aer enigmatic, despre care n-aş şti să spun acum mai multe, dar îl voi observa cu atenţia pe care o merită orice comandant de navă, numit de obicei „al doilea stăpân după Dumnezeu”.           Dacă nu cumva, între Dumnezeu şi Silas Huntly, se află un alt om de la bordul navei, care mi se pare destinat, în caz că va fi nevoie, să joace un rol important. Mă refer la secundul de pe Cancelar, pe care nu l-am studiat încă suficient şi asupra căruia voi reveni mai târziu.           Echipajul vaporului este alcătuit, pe lângă căpitanul Huntly şi secundul Robert Curtis, din locotenentul Walter, şeful echipajului, paisprezece mateloţi2, englezi sau scoţieni, în total optsprezece marinari, suficient pentru a manevra un vas cum e Cancelarul. Toţi aceşti oameni par să-şi cunoască bine meseria. Ce mai pot afirma în acest moment este că, la comanda secundului, ei au trecut cu uşurinţă prin canalele din Charleston.

I.           NEMAIPOMENIŢI SUNT FRANCEZII ĂŞTIA!           — Vorbiţi, domnule, vă ascult!           — Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.           — Mâna Alicei?           — Da, domnule. Cererea mea pare să vă surprindă.           — O să mă iertaţi, totuşi, dacă mi-e destul de greu să înţeleg de ce vi s-ar părea extraordinară. Am douăzeci şi şase de ani. Mă numesc Cyprien Méré, sunt inginer de mine.           — Am fost al doilea din seria mea la absolvirea şcolii Politehnice. Familia mea este onorabilă şi onorată, cu toate că nu-i înstărită. Domnul consul al Franţei în Colonia Capului poate să confirme toate acestea, dacă doriţi, ca şi prietenul meu Pharamond Barthes, temerarul vânător pe care îl cunoaşteţi bine, ca toată lumea în Griqualand. Mă aflu aici într-o misiune ştiinţifică, trimis de Academia de Ştiinţe şi de Guvernul francez. Anul trecut, Institutul mi-a decernat premiul Houdart, pentru lucrările mele despre compoziţia chimică a rocilor vulcanice din Auvergne. Memoriul meu asupra bazinului diamantifer al Vaal-ului, care este aproape terminat, va fi fără îndoială bine primit de lumea ştiinţifică. La întoarcerea din misiune, voi fi numit profesor adjunct la Şcoala de Mine din Paris; mi-am şi reţinut apartamentul, în strada Universităţii, numărul 104, la etajul al treilea. Anul viitor la întâi ianuarie, salariul meu se va ridica la patru mii opt sute de franci. Ştiu ca nu e o avere, dar, cu ceea ce îmi vor aduce lucrările personale, expertizele, premiile academice şi colaborarea la revistele ştiinţifice, acest venit va fi aproape dublat. Adaug că, fiind modest, nu-mi trebuie mai mult ca să fiu fericit. Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.           Numai după tonul ferm şi hotărât al acestui mic discurs se putea vedea cu uşurinţă ca Cyprien Méré era obişnuit să meargă totdeauna drept la ţintă şi să vorbească deschis.           Înfăţişarea sa nu dezminţea impresia produsă de felul său de a vorbi, fiind aceea a unui tânăr ocupat îndeobşte cu cele mai înalte raţionamente ştiinţifice şi care nu acorda vanităţilor mondene decât timpul strict necesar.           Părul sau şaten, tăiat scurt, barba blondă, tunsă aproape până la epidermă, simplitatea costumului sau de călătorie din doc gri, pălăria de pai ieftină pe care, intrând, o pusese cuviincios pe un scaun – cu toate ca interlocutorul său rămăsese cu capul acoperit, cu lipsa de politeţe caracteristică rasei anglo-saxone – totul în Cyprien Méré indica un spirit serios, după cum privirea lui limpede arata o inimă curata şi o conştiinţă dreaptă.           Mai trebuie spus că acest tânăr francez vorbea foarte bine englezeşte, ca şi cum ar fi trăit multă vreme în ţinuturile cele mai britanice ale Regatului Unit.           Domnul Watkins îl asculta trăgând dintr-o pipă lungă, aşezat într-un fotoliu de lemn, cu piciorul stâng întins pe un taburet de pai, cu cotul sprijinit pe colţul unei mese grosolane, având în faţă o carafă cu gin şi un pahar umplut pe jumătate cu aceasta băutură alcoolică.           Era îmbrăcat cu un pantalon alb, o haină de pânză groasă, albastră, o cămaşă de flanela gălbuie, fără vestă şi fără cravată. Sub pălăria imensă de pâslă, care părea înşurubată definitiv pe capul cărunt, se rotunjea o fată buhăită şi roşie, parc-ar fi fost injectată cu peltea de coacăze. Pe fata aceasta, puţin atrăgătoare, împodobită cu smocuri de barbă aspră de culoarea pirului, licăreau doi ochi mici, cenuşii, care nu prea oglindeau răbdare şi bunătate.           Trebuie să spunem deîndată, în apărarea domnului Watkins, că suferea groaznic de gută, ceea ce îl obliga să-şi ţină piciorul stâng înfăşurat în bucăţi de pânză; or, guta, în Africa Meridională, ca şi-n alte ţări, nu-i făcută să îmblânzească firea oamenilor cărora le roade articulaţiile.           Scena se petrecea la ferma domnului Watkins, pe la 29 grade latitudine la sud de Ecuator şi 22 grade longitudine la est de meridianul Parisului, pe frontiera vestică a Statului Liber Orange, la nord de Colonia britanică a Capului, în centrul Africii de Sud, sau anglo-olandeze. Această ţară, pe care malul drept al fluviului Orange o desparte de marginile sudice ale marelui desert Kalahari şi căreia în vechile hărţi se spune Griqualand, este numită în mod mai îndreptăţit, de vreo zece ani, „Diamonds-Field”, Câmpia Diamantelor.           Holul în care avea loc această întrevedere diplomatică se distingea atât prin luxul deplasat al câtorva piese de mobilier, cât şi prin sărăcia altor detalii ale interiorului. Pardoseală, de exemplu, era din pământ bătut, dar aşternută, pe alocuri, cu covoare groase şi blănuri scumpe. Pe pereţi, pe care nu-i acoperise niciodată un tapet oarecare, erau agăţate o pendulă enorma din aramă cizelată, arme de preţ de fabricaţii diferite, miniaturi englezeşti, încadrate în rame splendide. O sofa de plus era aşezată lângă o masă de lemn alb, bună cel mult pentru nevoile unei bucătarii. Fotolii aduse din Europa îşi întindeau în zadar braţele către domnul Watkins, care prefera un jilţ vechi, cioplit odinioară de propriile sale mâini. Totuşi, în general, îngrămădirea obiectelor de valoare şi mai ales acest talmeş-balmeş de piei de pantera, de leopard, de girafa şi de tigru, aruncate pe toate mobilele, dădeau încăperii un aer de opulenţa barbară.           De altfel, era evident, prin forma plafonului, că această casa n-avea etaje. Ca şi toate celelalte din regiune, ea era construită în parte din scânduri, în parte din lut şi acoperită cu foi de zinc, aşezate pe schelăria ei uşoară.           Se vedea de asemenea ca locuinţa abia fusese terminată, în adevăr, era destul să te apleci pe una dintre ferestre ca să zăreşti, la dreapta şi la stânga, cinci sau şase construcţii părăsite, toate de acelaşi fel, dar de vârste diferite şi într-o stare de degradare din ce în ce mai înaintată. Erau tot atâtea case pe care domnul Watkins le clădise, le locuise şi le părăsise pe rând şi care marcau într-un fel treptele înavuţirii sale.

Capitolul I.           CE SE ÎNTÂMPLĂ PE MELEAGURILE NOASTRE.           Şiragul de creste ce brăzdează, paralel cu litoralul american al Oceanului Atlantic, statele Carolina de Nord, Virginia, Maryland, Pennsylvania şi New York e cunoscut deopotrivă sub numele de Munţii Allegheny sau Munţii Apalachas, fiind format din două lanţuri deosebite, adică din Munţii Cimberland spre vest şi Munţii Albaştri spre est.           Dacă acest sistem orografic, cel mai important din cuprinsurile mai sus-arătate ale continentului american de nord, se desfăşoară pe o lungime de aproape nouă sute de mile sau o mie şase sute de kilometri, în schimb nu depăşeşte în medie altitudinea de şase mii de picioare, punctul culminant fiind atins de Muntele Washington1.           Alcătuit ca o coloană vertebrală ale cărei extremităţi sunt scăldate pe de o parte de apele fluviului Alabama, iar de cealaltă parte de valurile golfului Saint Lawrence, Munţii Allegheny nu sunt decât prea puţin cercetaţi de alpinişti. Înălţimile lor nu se profilează în păturile superioare ale atmosferei şi deci nu sunt menite să-i atragă în aceeaşi măsură ca atâtea falnice piscuri de pe meleagurile Lumii Vechi sau a celei Noi. Şi totuşi există un punct printre altele de-a lungul acestei învăluiri de culmi, aşa-numitul Great-Eyry, pe care turiştii nu l-ar fi putut escalada şi care părea să fie, ca să zicem aşa, inaccesibil.           De altmintcri, cu toate că amatorii de ascensiune îl nesocotiseră până atunci, într-un răstimp destul de scurt, Great-Eyry avea nu numai să trezească atenţia, dar chiar să stârnească îngrijorarea tuturor, pentru anumite motive de un ordin cu totul special, pe care mă simt dator să vi le împărtăşesc de la începutul istorisirii de faţă.           Iar dacă mi-am atribuit şi mie un rol în această poveste, trebuie să ştiţi c-am făcut-o numai pentru că eu însumi am fost îndeaproape amestecat, aşa cum se va vedea mai încolo, luând parte la unul dintre cele mai extraordinare evenimente, la care secolului douăzeci îi va fi fost, fără îndoială, sortit să asiste. Până şi eu am ajuns să mă întreb câteodată dacă într-adevăr a avut loc, dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa cum mi le înfăţişează memoria sau, mai bine zis, imaginaţia mea. Fiind însă în serviciul poliţiei din Washington, cu titlul de inspector principal, îndemnat pe de altă parte de o instinctivă curiozitate pe care, trebuie să vă spun, firea mea o manifestă în cel mai înalt grad, cum, de asemenea, de cincisprezece ani încoace mi-a fost dat să particip la atâtea şi atâtea peripeţii de tot felul, încredinţându-mi-se adesea diverse misiuni secrete, pentru care aveam, de altminteri, o deosebită înclinaţie, nu-i de mirare că şefii mei m-au împins într-o aventură atât de neverosimilă, în care aveam de înfruntat cele mai neguroase mistere. Numai că e neapărat necesar ca, din clipa când voi începe să-mi deapăn povestirea, să fiu crezut pe cuvânt. Fiindcă singura mărturie pe care o pot aduce în legătură cu aceste întâmplări prodigioase este a mea. Dacă se va găsi cineva care să nu-mi dea crezare, n-are decât să nu-mi dea crezare şi gata!           Great-Eyry, ca să fiu mai precis, se află situat în rândul pitoreştilor înălţimi ale Munţilor Albaştri ce se profilează în partea occidentală a statului Carolina de Nord. Spinarea lui rotunjită se zăreşte destul de lămurit la ieşirea din Morganton, un târguşor situat lângă Satawba-river, chiar pe malul apei, şi mult mai limpede încă de la marginea satului Pleasant-Garden, care se află cu câteva mile mai aproape de poalele lui.           Dar, în definitiv, ce este acest Great-Eyry?… În ce măsură denumirea pe care i-au dat-o locuitorii ţinuturilor din vecinătatea Munţilor Albaştri e sau nu îndreptăţită?… Că aceştia din urmă au fost numiţi aşa din pricină că, în anumite condiţii atmosferice, reliefurile lor se înveşmântă într-un văl azuriu, e de la sine înţeles. Înseamnă, aşadar, că de vreme ce pentru toată lumea Great-Eyry este un cuib de vulturi, aici îşi găsesc adăpost pajurele, hultanii sau condorii?… Să fie oare un sălaş cu precădere îndrăgit de marile zburătoare ale acestor plaiuri? Le-a văzut cineva plutind în stoluri gălăgioase deasupra acestui bârlog, până la care doar ele pot răzbate?… Nu, ce-i drept; de altminteri nici nu se arată a fi mai numeroase prin partea locului decât prin celelalte coclauri ale Munţilor Ailegheny. Dimpotrivă, chiar, după cum s-a observat, sunt zile când, apropiindu-se de Great-Eyry, păsăretul pare a fi îndemnat mai curând a face calea întoarsă şi, după ce-i dă câteva târcoale în zbor, se grăbeşte să se împrăştie în toate direcţiile, împânzind văzduhul cu larma sa asurzitoare.           De unde i-o fi venit atunci numele de Great-Eyry? N-ar fi fost, oare, mai potrivit să i se spună „zănoagă” ca pretutindeni unde se găsesc asemenea văgăuni prin regiunile muntoase? Probabil că şi aici, între pereţii înalţi de stâncă ce-o înconjoară, se cască o căldare adâncă şi largă şi cine ştie, chiar, dacă nu cumva pe fundul ei se află şi un lăculeţ sau un iezer alimentat de ploile şi de zăpezile de peste iarnă, aşa cum există atâtea altele răspândite pe plaiurile munţilor Apalachas, la diferite altitudini, ca pretutindeni în Lumea Veche, ca şi în Lumea Nouă, în diverse sisteme orografice?… Şi nu s-ar cuveni, aşadar, ca, de aci încolo, să figureze ca atare în nomenclaturile geografice…?           În fine, ca să discutăm toate ipotezele posibile, nu s-ar fi putut oare să fi fost acolo craterul unui vulcan care zăcea de mult toropit de un somn adânc şi, în cazul acesta, cine ştie dacă într-o bună zi vulcanul cu pricina n-avea să se trezească iar la viaţă, sub năvala unor răbufniri din adânc?… Nu cumva vecinătăţile lui se puteau aştepta orişicând la nişte urgii asemănătoare cu cele provocate de vulcanul Krakatau sau de năprasnicele dezlănţuiri ale Muntelui Pleşuv? În eventualitatea că s-ar fi aflat acolo un lac, nu există iarăşi un motiv de îngrijorare la gândul că apele acestuia ar fi putut să pătrundă în măruntaiele pământului şi, în contact cu focul central, să se vaporizeze, ameninţând cuprinsurile statului Carolina cu o erupţie de o intensitate egală cu aceea care a avut loc în 1902 în Martinica?