Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

O FANTEZIE A DOCTORULUI OX.           Capitolul I.           ÎN CARE SE ARATĂ CĂ DEGEABA CAUŢI CHIAR PE CELE MAI BUNE HĂRŢI ORĂŞELUL QUIQUENDONE.           De cauţi pe o hartă a Flandrei, veche sau modernă, orăşelul Quiquendone, e probabil că nu-l vei găsi.           Să fie, aşadar, un orăşel dispărut? Nu. Un oraş ce va fi construit? Nici atât. El există, în ciuda geografilor, şi încă de opt sau nouă sute de ani. Are chiar două mii trei sute nouă zeci şi trei de suflete, dacă socoţi un suflet de fiecare locuitor. Este situat la treisprezece kilometri şi jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la cincisprezece kilometri şi un sfert sud-est de Bruges, în plină Flandră. Vaar, micul afluent al râului Escaut, trece pe acolo sub trei poduri, care mai sunt acoperite de o veche boltă din evul mediu, ca la Tournay. Se poate admira un castel de demult, a cărui primă piatră a fost pusă în ll97 de către contele Baudouin, viitor împărat al Constantinopolului, şi o primărie cu ferestre gotice, încununată cu un şirag de creneluri, având deasupra un turn de alarmă cu turle, înalte de trei sute cincizeci şi şapte de picioare de la pământ. La fiecare oră se aude un clopot de cinci octave, adevărat pian aerian, al cărui renume îl întrece pe cel al vestitului clopot din Bruges.           Turiştii – dacă se vor fi oprit cumva la Quiquendone – nu vor fi părăsit acest oraş curios, fără să fi vizitat sala «stathouderşilor», împodobită cu portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau, făcut de Brandon, galeria din biserica Saint-Magloire – capodoperă a arhitecturii secolului al şaisprezecelea – puţul în fier forjat, săpat în mijlocul marii pieţe Saint-Ernuph, cu admirabilele ei ornamentaţii datorate pictorului fierar Quentin Metsys, mormântul ridicat altădată Mariei de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul, care odihneşte acum în Dace la biserica Notre-Dame din Bruges etc.           În fine, Quiquendone are ca industrie principală fabricarea de frişcă şi acadele pe scară largă. Oraşul este administrat din tată în fiu, de câteva secole, de familia van Tricasse! Şi totuşi Quiquendone nu figurează pe harta Flandrei! L-or fi uitat geografii, sau este vorba de o omisiune voită? N-aş putea să vă spun, dar Quiquendone există aievea, cu străduţele înguste, cu centura sa de fortificaţii, casele sale spaniole, halele şi primarul său, şi încă în aşa măsură încât a fost de curând teatrul unor fenomene pe cât de surprinzătoare, extraordinare, de necrezut, pe atât de reale, şi care vă vor fi relatate în această povestire chiar aşa cum s-au întâmplat.           Desigur, nu se poate spune sau gândi nimic rău despre flamanzii Flandrei occidentale. Ei sunt oameni cumsecade, înţelepţi, economi, echilibraţi, prietenoşi, primitori, poate puţin greoi la vorbă şi la minte, dar aceasta nu explică de ce unul dintre cele mai interesante oraşe de pe teritoriul lor nu figurează încă în cartografia modernă.           O asemenea omisiune e într-adevăr regretabilă. Dacă cel puţin istoria sau, în lipsa istoriei, cronicile sau, în lipsa cronicilor, tradiţia ţării ar fi menţionat undeva orăşelul Quiquendone! Dar nu, nici atlasurile, nici ghidurile, nici itinerarele nu pomenesc nimic. Chiar domnul Joanne, priceputul descoperitor de cetăţi, nu spune nici un cuvânt despre el. Se înţelege de la sine cât de mult dăunează această tăcere comerţului şi industriei orăşelului. Dar noi ne vom grăbi să adăugăm că Quiquendone n-are nici industrie, nici comerţ şi că nici n-are nevoie de ele. Acadelele şi frişca le consumă chiar oraşul şi nu sunt exportate. În sfârşit, Quiquendone este de sine stătător. Necesităţile locuitorilor sunt restrânse, existenţa lor modestă, ei sunt calmi, moderaţi, reci, flegmatici, într-un cuvânt, «flamanzi» dintre aceia cum se mai pot întâlni încă între Escaut şi Marea Nordului.           Capitolul II.           UNDE PRIMARUL VAN TRICASSE ŞI CONSILIERUL NIKLAUSSE SE ÎNTREŢIN DESPRE NEVOILE ORAŞULUI.           Crezi? întrebă primarul.           Cred, răspunse consilierul după câteva momente de tăcere.           Nu trebuie lucrat cu uşurinţă, reluă primarul.           Iată că sunt zece ani de când vorbim despre această gravă chestiune, grăi consilierul Niklausse, şi-ţi mărturisesc, stimate domnule van Tricasse, că încă nu-mi pot lua răspunderea să mă hotărăsc.           Îţi înţeleg şovăiala, reluă primarul care nu vorbi decât după cel puţin un sfert de ceas de gândire, îţi înţeleg şovăiala şi o împărtăşesc şi eu. Ar fi mai cuminte să nu hotărâm nimic înaintea unei cercetări mai îndelungate…           E sigur, răspunse Niklausse, că postul de comisar civil nu-şi are rostul într-un oraş atât de liniştit ca Quiquendone.           Înaintaşul nostru, răspunse van Tricasse pe un ton grav, înaintaşul nostru nu spunea niciodată, nu ar fi îndrăznit niciodată să spună că un lucru este sigur. Orice afirmaţie poate să aibă cândva dezminţiri neplăcute.           Consilierul dădu din cap în semn de încuviinţare, pe urmă rămase liniştit aproape o jumătate de oră. După trecerea acestui timp, în care consilierul şi primarul nu mişcară nici măcar un deget, Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă înaintaşul său – cu douăzeci de ani în urmă – nu s-a gândit şi el să desfiinţeze postul de comisar civil, care, în fiecare an, greva oraşul Quiquendone cu o sumă de o mie trei sute şaptezeci şi cinci de franci şi câteva centime.           — Da, răspunse primarul, care ridică cu o încetineală maiestuoasă mâna până la fruntea sa senină, s-a gândit în adevăr; dar a murit, preacinstitul, înainte de a fi îndrăznit să ia o hotărâre atât în această problemă, cât şi în ceea ce priveşte oricare altă măsură administrativă. Era un înţelept. De ce n-aş face şi eu ca el?

PARTEA I-a           1.1. INSULELE KERGUELEN.           Fără îndoială că se vor găsi mulţi care nu vor da crezare acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Gheţarilor”, dar acest lucru n-are importanţă; eu cred că nu strică să fie cunoscută de public. Şi apoi, fiecare este liber să creadă ce vrea.           Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, şi în acelaşi timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai potrivit decât „Insulele Dezolării”, denumire care le-a fost dată în 1779 decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am văzut în răstimpul celor câteva săptămâni petrecute acolo, vă asigur că nu există nume mai potrivit ca cel ce le-a fost datde celebrul navigator englez. Zici „Insulele Dezolării” şi cu asta ai spus totul. Ştiu că în nomenclatura geografică sunt cunoscute sub denumirea de arhipelagul Kerguelen, denumire adoptată în general pentru acest grup deinsule situat la 49 de grade şi 54 de minute latitudine sudică şi 69 de grade şi 6 minute longitudine estică.           Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat primul existenţa acestor insule, în partea meridională a Oceanului Indian. În timpul unei călătorii prin aceste locuri, şeful de escadră crezu că a descoperit un nou continent la limita mărilor antarctice, dar, după cea de-a doua expediţie îşi dădu seama că se înşelase. Pretinsul continent nu era decât un arhipelag. După mine, „Insulele Dezolării” este singurul nume potrivit pentru acest grup de trei sute de insule sau insuliţe, pierdute în imensele singurătăţi ale oceanului, ale cărui ape sunt tulburate aproape fără încetare de marile furtuni australe.           Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, mai exact de la 2 august 1839, de când mă aflu la Christmas-Harbour, numărul celor câţiva europeni şi americani, care formează marea majoritate a populaţiei de pe insulele Kerguelen, a mai crescut cu unul.           E drept că eu nu aşteptam decât prilejul să plec, fiindcă terminasem studiile geologice şi mineralogice pe care le făcusem în timpul acestei călătorii.           Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă insulă a arhipelagului, care are o supra faţă de 4500 km2, ca jumătate din suprafaţa Corsicei. Este un port accesibil, în care vasele pot pătrunde fără mari greutăţi şi pot ancora foarte aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul Francois, pe care piscul Table-Mount îl domină cu înălţimea sa de o mie două sute de picioare, poţi privi nestingherit prin scobitura unei arcade de bazalt. Vei zări un golf îngust, adăpostit de insuliţe, care îl apără de furia vânturilor dinspre est şi vest. În fund, apare Christmas-Harbour. Vasul dumneavoastră să ia această direcţie la tribord. Ajuns în rada portului de escală, va putea, ancora cu uşurinţă, folosind o singură ancoră, în cazul când golful nu va fi prins de gheţuri.           De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. Coastele lor sunt crestate, zdrenţuite, ca poalele fustei unei cerşetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord şi sud-est. În această parte, insulele şi ostroavele se îndesesc.           Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarţ amestecat cu o piatră albăstruie. În timpul verii, solul se acoperă cu un muşchi verzui, cu pete de lichen ce nuşiu şi diferite plante fanerogame, în special saxífraga sau laptele stâncii, cum i se mai spune. Un singur arbust creşte acolo un soi de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai căuta-o în alte ţări.           Acestea sunt locurile preferate îndeosebi de pinguinii regali şi de alte specii, care populează în cârduri mari regiunea. Gătiţi în alb şi galben, cu capul dat pe spate, cu aripile întinse în lături, asemenea mânecilor unei rochii, aceste stupide zburătoare seamănă din depărtare cu o adunare de călugări, care merg în procesiune de-a lungul plajei.           Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe posibilităţi de refugiu viţeilor de mare cu blană, focilor cu trompă şi elefanţilor de mare. Vânătoarea bogată şi pescuitul abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea unui comerţ, care atrăgea încoace numeroase corăbii. Într-una din zile, mă plimbam prin port, când hangiul meu mă opri şi-mi spuse:           — Dacă nu mă-nşel, timpul a început să vi se pară cam lung, domnule Jeorling?           Era un american înalt şi voinic, instalat la Christ-mas-Harbour de vreo douăzeci de ani, unde ţinea unicul han din port.           — Într-adevăr, lung, ţi-aş răspunde, jupâne Atkins, în cazul când răspunsul meu nu te-ar supăra.           — Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiţi că sunt obişnuit cu astfel de răspunsuri ca stâncile capului Francois cu furia valurilor oceanului.           — Ii rezişti ca şi ele.           — Fără îndoială! Din ziua în care aţi debarcat la Christmas-Harbour şi aţi tras la firma Cormoranul Verde a lui Fenimore Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece zile, sau poate chiar peste opt, oaspetele meu va fi sătul până în gât şi va regreta că a debarcat în insulele Kerguelen.           — Nu, jupân Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce fac.           — Bun obicei, domnule.           — De altfel, cutreierând acest grup de insule, am avut prilejul să observ multe lucruri interesante. Am străbătut câmpii întinse, îmbrăcate într-un muşchi tare, întrerupt pe alocuri de zăcăminte de turbă şi duc cu mine ciudate mostre mineralogice şi geologice. Am luat parte la vânătoarea viţeilor de mare şi a focilor. Arn vizitat ţărmurile stâncoase, unde pinguinii şi albatroşii trăiesc în cea mai deplină armonie, şi asta mi s-a părut demn de a fi reţinut. Din când în când mi-ai servit petrel-balthazard preparat de mâna dumitale, mâncare destul de gustoasă când foamea e mare. La Cormoranul Verde am fost foarte bine primit şi îţi sunt foarte recunoscător. Dar dacă ştiu să număr bine, iată, au trecut două luni de când corabia ciliană cu trei catarge, Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas-Harbour.           — Şi aţi vrea, zise hangiul să vă întoarceţi în patria dumneavoastră, care este şi a mea, domnule Jeorling, să ajungeţi din nou în Connecticut, să revedeţi Hartford-ul, capitala noastră dragă.           — Ai ghicit, jupân Atkins, căci iată, sunt aproape trei ani de când cutreier lumea. Într-o bună zi tot va trebui să mă opresc, să prind rădăcini undeva.

CAPITOLUL I.           INAUGURARE.           Soarele scăpăta în spatele dealurilor care mărgineau spre vest priveliştea. Timpul era frumos. În zare, deasupra mării, despărţită printr-o linie de cer, înspre nord-est şi est, câţiva norişori reflectau ultimele raze care nu vor întârzia să se stingă în umbrele înserării. Amurgul e de lungă durată pe această latitudine de 55 grade a emisferei sudice. În clipa când din discul însângerat nu rămase decât o fâşie, se auzi o lovitură de tun de la bordul canonierei Santa-Fe şi în vârful brigantinei steagul Republicii Argentina se înălţă fâlfâind în bătaia vântului. În aceeaşi clipă licări lumina farului, construit la o bătaie de puşcă distanţă, în spatele golfului Elgor, unde ancorase Santa-Fe. Doi dintre paznicii farului, lucrătorii de pe mal şi echipajul adunat în prova navei salutară cu îndelungi urale prima lumină aprinsă pe această coastă îndepărtată. Alte două lovituri de tun, care răsunară până departe, răspunseră celei dintâi.           După această manifestare, pavilioanele canonierei fură coborâte, conform regulamentului navelor de război, şi liniştea se lăsă din nou pe Insula Statelor, aşezată în punctul unde se unesc apele Atlanticului cu ale Pacificului.           Lucrătorii se îmbarcară neîntârziat la bordul navei Santa-Fe şi nu mai rămaseră pe uscat decât cei 3 paznici ai farului.           Unul era de serviciu în camera de cart, ceilalţi 2 nu se duc imediat în locuinţa lor, dar se plimbă de-a lungul coastei, discutând între ei.           — Ştii, Vasquez, zise cel mai tânăr, mâine canoniera va pleca în larg…           — Da, Felipe, răspunse Vasquez, şi sper că va avea vreme bună până să ajungă în port…           — E cam departe, Vasquez…!           — Nu e mai departe când vii decât atunci când te întorci, Felipe.           — Mă cam îndoiesc, răspunse, Felipe râzând.           — Şi câteodată, băiete, zise Vasquez, faci mai mult la ducere decât la întoarcere, doar dacă vântul nu bate de fiecare dată la fel! La urma urmelor, 1.500 de mile nu e cine ştie ce, când nava are maşini şi pânze bune.           — Şi apoi, Vasquez, comandantul Lafayate cunoaşte bine drumul…           — Care e un drum drept, băiete. A luat-o spre sud ca să vină încoace şi o va lua spre nord ca să se întoarcă şi, dacă vântul continuă să sufle dinspre uscat, va fi la adăpostul coastei şi va naviga ca pe fluviu.           — Dar pe un fluviu care n-ar avea decât un singur mal, zise Felipe.           — Ce importanţă are, dacă este malul cel bun şi e întotdeauna cel bun când vântul ţi-e prielnic.           — E adevărat, aprobă Felipe, dar dacă mergi împotriva vântului…           — Asta ar însemna ghinion, Felipe, şi cred că nu-l va avea tocmai Santa-Fe. În 15 zile poate să parcurgă cele 1500 mile şi să ancoreze în rada portului Buenos Aires… Dar dacă vântul ar bate dinspre est…           — Atunci n-ar găsi un port de refugiu nici aici, pe coastă şi nici în altă parte, în larg!           — Aşa cum spui, băiete. În Ţara de Foc sau în Patagonia nu te poţi opri. Trebuie să ieşi în larg, căci altfel rişti să te urci pe mal.           — Dar, în sfârşit, după părerea mea, vremea bună va mai ţine.           — Părerea ta este şi a mea, Felipe. Suntem aproape de începutul verii… 3 luni bune înaintea ta, e ceva…           — Şi lucrările au fost terminate tocmai la timp.           — Ştiu, băiete, ştiu. La începutul lui decembrie. Sau, cum s-ar spune, începutul lui iunie pentru marinarii din Nord. În acest anotimp bântuie mai rar furtuni din acelea care răstoarnă o navă încărcată tot aşa de uşor cum ţi-ar smulge pălăria din cap… Şi apoi, atâta timp cât Santa-Fe se găseşte în port, poate să se dezlănţuie vântul, furtuna sau vijelia cât i-o plăcea!… Nu-i nici o primejdie ca insula noastră să se scufunde cu far cu tot!           — Desigur, Vasquez. De altfel, după ce va transmite acolo ştiri despre noi, când canoniera se va întoarce cu celălalt schimb…           — Peste 3 luni, Felipe…           — Va găsi insula pe locul ei…           — Şi pe noi pe ea, răspunse Vasquez, frecându-şi mâinile după ce trase adânc din pipă, învăluindu-se într-un nor de fum. Vezi, băiete, nu suntem aici la bordul unei nave pe care vijelia o mână încoace şi încolo, sau dacă vrem s-o numim navă, ea este bine înfiptă în coada Americii şi nu va fi smulsă din ancora sa… Ştiu prea bine că aceste meleaguri sunt primejdioase şi că mările de la capul Horn au, pe drept cuvânt, o tristă faimă. Că naufragiile pe Insula Statelor au fost nenumărate şi că jefuitorii de epave n-ar putea alege un loc mai nimerit pentru a strânge avere! Dar toate acestea se vor schimba, Felipe! Iată că acum Insula Statelor are un far, şi nici un uragan, ori de unde ar sufla el, nu va reuşi să-l stingă!           Navele îl vor vedea la timp pentru a-şi găsi drumul!… Se vor călăuzi după lumina sa şi nu vor mai risca să se lovească de stâncile capului San-Juan, de ale lui San-Diego sau Fallows, chiar şi pe nopţile cele mai întunecoase! Noi vom fi aceia care vom avea grijă de far şi o vom face cum trebuie.           Vasquez vorbea cu atâta însufleţire, încât sfârşi prin a-l linişti pe camaradul său. Poate că Felipe nu se gândea cu inima uşoară la lungile săptămâni pe care trebuia să le trăiască pe această insulă pustie, fără să aibă vreo legătură cu semenii săi, până în ziua când le va veni schimbul.           Pentru a termina, Vasquez adăugă:           — Vezi tu, băiete, timp de 40 de ani am colindat toate mările vechiului şi noului continent, ca mus, elev marinar, marinar, maistru. Ei bine, acum, când a sosit vârsta să mă pensionez, nu puteam să-mi 3 doresc ceva mai bun decât să fiu paznicul unui far, şi încă ce far! Farul de la Capătul Lumii…!           În adevăr, farul merita o asemenea denumire, aşezat cum era la capătul acestei insule pierdute, atât de departe de orice pământ locuit sau care putea fi locuit!           — Spune-mi, Felipe, zise Vasquez care-şi scutură pipa în căuşul palmei, la ce oră iei locul lui Moriz?

PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul I.           UN ORAŞ ÎN SĂRBĂTOARE.           Un străin, sosit în cel mai de seamă oraş din Illinois, în dimineaţa de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această zi şi-ar fi îmbogăţit carnetul cu însemnări deosebit de interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea unor articole senzaţionale. Şi dacă şi-ar fi prelungit, mai întâi cu câteva săptămâni şi apoi cu câteva luni, şederea la Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalţi, emoţiile, palpitaţiile, trecerile de la speranţă la desperare, înfrigurarea şi, la un moment dat, chiar buimăceala acestui mare oraş care-şi pierduse stăpânirea de sine. Începând de la ora 8, o mulţime imensă, mereu crescândă, se mişca în direcţia cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat între North Avenue şi División Street, iar în sensul opus, între North Halsted Street şi Lake Shore Drive, scăldat de apele lacului Michigan.           Se ştie că oraşele moderne ale Statelor Unite îşi orientează străzile lor după latitudini şi longitudini, impunându-le simetria liniilor unei table de şah.           Ei, zise un sergent al poliţiei municipale, stând de gardă la colţul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot poporul va invada acest cartier?           Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, ca majoritatea colegilor săi de la corporaţie, vrednici păzitori ai ordinei, care îşi cheltuiesc cea mai mare parte a soldei de 1000 de dolari pentru a-şi stinge setea nepotolită, atât de obişnuită la băştinaşii din verdele Erin.           O să fie o zi bună pentru hoţii de buzunare, îi răspunse unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat şi tot atât de irlandez ca el.           Aşa că, rosti primul, fiecare să-şi păzească buzunarul dacă nu vrea să-1 găsească gol când va ajunge acasă, căci noi suntem prea puţini ca să-i putem prinde pe răufăcători.           Şi astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. Chiar dacă ar fi numai să oferim braţul doamnelor la traversarea străzilor.           Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentaţi, adăugă celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de a-şi purta singură de grijă, fără a aştepta de la administraţie un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-1 dea.           Şi totuşi, ce îmbulzeală ameninţa cartierul 22 dacă o jumătate a populaţiei din Chicago se îndrepta spre el!           Metropola număra pe atunci nu mai puţin de 1 700 000 de locuitori. Dealtfel, oraşul nu ocupa încă, aşa cum remarcă Elisée Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de kilometri pătraţi, o suprafaţă aproape egală cu cea a departamentului Senei.           Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula întinderea aceea de 47 000 hectare.           Sigur este că în ziua despre care vorbim mulţimea curioşilor sosea din trei secţiuni formate de râul Chicago cu cele două braţe ale sale din nord-vest şi sud-vest – North Side şi South Side – considerate de către anumiţi călători primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept cartierul Saint-Honore ale marelui oraş din Illinois.           Este adevărat că şuvoiul de lume nu lipsea nici din partea cuprinsă la vest între cele două braţe ale cursului de apă.           Cei din cartierele mai puţin elegante se arătau la fel de dornici să-şi adauge prezenţa la masa publicului, chiar dacă veneau din locuinţele mizere din împrejurimile străzilor Madison şi Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre cartierul 22 gălăgios, năvalnic, şi cele 80 de străzi care-l deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei asemenea mulţimi.           În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite categorii ale populaţiei – funcţionari de la Federal Building şi de la Poşta Centrală magistraţi de la Court House, membri superiori de la Hotel Comté, consilieri municipali de la City Hall, personalul imensului Caravanserai Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, comisionari de la marile magazine de noutăţi ca şi de la prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann şi W. W. Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc şi margarina care produc un unt de o calitate excepţională cu 10 cenţi sau 10 centime livra1, muncitorii atelierelor de vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniţi din cartierul lor îndepărtat din sud, slujbaşi ai importantei case de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei combine, cei de la marile cuptoare şi laminoare unde se fabrică în uriaşe cantităţi oţelul Bessemer, cei de la uzinele M. J. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, cositorul, zincul, arama şi rafinează aurul şi argintul, cei de la industria de încălţăminte, unde utilajul este atât de perfecţionat încât un minut şi jumătate ajunge pentru confecţionarea unei perechi de pantofi, şi cei 1800 de lucrători de la firma Elgin care livrează comerţului 2000 ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel dintâi oraş al pieţii mondiale agricole.           Mai sunt de menţionat feroviarii care pe 27 linii diferite şi cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 călători în acest oraş, cei de la vehiculele cu aburi sau electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 2 000 000 de persoane, în fine populaţia de cârmaci şi marinari ai unui port însemnat, a cărui mişcare comercială ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare.           Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulţimi, pe directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenţilor de bursă bulls. adică cei care anunţă valorile în urcare, şi bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Şi în jurul acestei lumi gălăgioase se agitau toţi slujbaşii băncilor naţionale sau de stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants’-Loane Trust and Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust and Savings Chicago City, Guarantee of North America, Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Şi cum i-am putea uita în această demonstraţie publică pe elevii colegiilor şi pe studenţii universităţilor Northwestern University, Union College of Law, Chicago, Manual-trainingschool şi multe altele, pe artiştii celor 23 teatre şi cazinouri ale oraşului, cei de la Opera Mare ca şi cei de la Iacobs’ Clark Street Theater, cei de la Auditorium şi Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi şi hoteluri de mâna întâi, chelnerii şi ajutoarele lor din restaurantele spaţioase, gata să primească 25 000 de clienţi pe oră, măcelarii şi casapii de la Great Union Stock Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris şi altele taie milioane de boi şi porci, plătiţi cu 2 dolari de cap de vită. Mai e de mirare că Chicago deţine locul al doilea, după New York, printre oraşele industriale şi comerciale ale Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 miliarde?

INDIILE NEGRE.           DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII DOMNULUI J. R. STARR, INGINER.           Canongate.           Edinburgh.           În cazul când domnul James Starr este de acord să vină mâine la exploatarea de huilă de la Aberfoyle, mina Dochart, puţul Yarow, i se va face o comunicare de natură să-l intereseze.           Domnul Starr va fi aşteptat toată ziua la gara din Callander de către Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. Domnul Starr este rugat să ţină secretă această invitaţie.           James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a poştei, la data de 3 decembrie l8… Scrisoarea purta ştampila poştei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scoţia.           Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte că scrisoarea putea fi o farsă. Îl cunoştea de mult pe Simon Ford, unul din foştii maiştri din minele de la Aberfoyle, unde fusese el timp de douăzeci de ani director – ceea ce în minele de huilă din Anglia se numeşte viewer, adică supraveghetor.           James Starr era un bărbat robust, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, dar arăta ca de patruzeci. Era unul dintre cei mai distinşi membri ai unei vechi familii din Edinburgh. Lucrările sale făceau cinste onorabilei corporaţii de ingineri, care epuizau, încet, încet subsolul carbonifer al Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca şi în comitatele din sudul Scoţiei. Dar numele lui James Starr cucerise stima generală, mai ales în adâncimile acelor misterioase exploatări de huilă de la Aberfoyle, învecinate cu minele de la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo şi-a desfăşurat aproape întreaga sa existenţă de inginer. În afară de aceasta, James Starr era şi preşedintele Societăţii anticarilor scoţieni, membru al celei mai importante societăţi ştiinţifice, Royal Institution, iar «Revista din Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate de el.           După cum se vede, James Starr era unul din acei savanţi cu spirit practic, cărora li se datorează prosperitatea Angliei. El se bucura de o mare consideraţie în vechea capitală a Scoţiei, căreia pe drept i se spunea «Atena Nordului».           Este cunoscut că englezii au dat ansamblului vastelor mine de huilă un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, în mod justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au contribuit, se pare mai mult decât Indiile Orientale, la sporirea surprinzătoarelor bogăţii ale Regatului Unit. Acolo, în subteran, un întreg popor de mineri muncea zi şi noapte pentru a extrage din subsolul britanic cărbunele, acest preţios combustibil, element indispensabil vieţii industriale.           În epoca respectivă, durata de exploatare a minelor, calculată de specialişti, era foarte îndelungată şi nu se temeau de epuizarea lor într-un viitor apropiat. După părerea lor, zăcămintele carbonifere ale celor două lumi puteau fi exploatate în mod intens încă mult timp. Fabricile adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau încă lipsă de combustibil mineral.           În ultimii ani, însă, odată cu dezvoltarea industriei, consumul de cărbune crescuse atât de mult încât unele zăcăminte de huilă fuseseră epuizate până la straturile cele mai sărace. Părăsite acum, aceste foste mine găureau şi brăzdau în mod inutil solul, cu puţurile lor nefolosite şi galeriile pustii. Aceasta era situaţia minelor de la Aberfoyle. În urmă cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima tonă de huilă a acestui zăcământ.           Utilajele din subteran, maşinile destinate tracţiunii mecanice pe şinele din galerii, vagonetele formând trenuri, locomotivele de mină, coliviile ce deserveau puţurile de extracţie, conductele de aer comprimat pentru acţionarea perforatoarelor, într-un cuvânt tot ce constituia utilaj pentru exploatare fusese scos din galerii şi părăsit la suprafaţa solului. Minele secătuite erau asemenea cadavrului unui mastodont de proporţii fantastice, căruia i s-ar fi amputat organele vitale şi i s-ar fi lăsat doar scheletul.