Rodica Ojog Brașoveanu

Moartea semnează indescifrabil de Rodica Ojog-Brasoveanu PARTEA ÎNTÂI Capitolul I     ANONIMA     „Unde mă aflu?“ A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când, deschizând ochii, m-am pomenit într-o încăpere străină. Apoi mi-am amintit. După şaisprezece ore de drum anevoios, ploaie şi vânt, ajunsesem în sfârşit la cabana Dor de munte. O ţuică băută pe nerăsuflate… câţiva bărbaţi la una dintre mese… un cabanier excesiv de amabil… odaia, focul din sobă duduind îmbietor… şi dorinţa legitimă de-a dormi două săptămâni fără întrerupere. Eram în concediu. Ploaia continua să cadă monotonă şi tristă. Aplecându-mă să-mi iau ţigările, privirea mi-a fost atrasă de un plic alb, obişnuit, strecurat pe sub uşă în timp ce dormeam. Curios, l‑am ridicat. Spre surprinderea mea, cu litere voit deformate (probabil scrise cu mâna stângă), cineva mi se adresa: Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel. Am parcurs conţinutul scrisorii – câteva rânduri cu aceleaşi caracteristici grafologice: „După cum desigur aţi observat, plouă de câteva ceasuri. Asta înseamnă că drumul spre cabană a devenit impracticabil. Mai înseamnă că volens-nolens suntem, cum s-ar spune, izolaţi de restul muritorilor. Ca să nu vă plictisiţi, îmi permit să vă ofer o şaradă. Cineva din grupul nostru îşi va lua curând adio de la cele pământeşti. Datorită mie! Vreau să realizez o crimă care nu va fi supusă niciodată rigorilor legii. Încercaţi să mă împiedicaţi! P.S. Nu vă pierdeţi timpul cu deducţii grafologice.“ Ce glumă tâmpită! Ştiam că pe munte se fac cele mai stupide farse şi totuşi… Ploaia se izbea de geam. Mi se părea că Dor de munte plânge.     Living room-ul era o încăpere mare, pătrată. Un bar nou – lac şi nichel – ocupa în întregime peretele din fund. Mese masive se aliniau pe două rânduri, lăsând liber un culoar până la scara mare ce ducea la etaj. Pereţii, jumătatea de jos din lemn, cea superioară din piatră colţuroasă, erau împodobiţi cu policioare pe care se odihneau farfurii de lut pe ştergare brodate în culori vii. La intrare, prins deasupra uşii, un cap de cerb, cu coarne puternice, multiplu şi complicat încâlcite, îşi rumega plictiseala. De cum am coborât, m-a izbit aerul fierbinte, învelit gros în fum de ţigară. Patru bărbaţi angajaţi într-o partidă de pocher filau cărţile cu o patimă evidentă. Cabanierul, aplecat deasupra barului, urmărea jocul cu emoţie nefirească, în timp ce mâinile ştergeau mecanic un pahar. De fapt, nu era singurul chibiţ. Un individ negricios, cu privirea mobilă, cu o faţă gălbuie ca de hrisov, se mişca necontenit printre jucători, schimbând fără nici o noimă posturile unui tranzistor. La cealaltă extremitate a încăperii, singur la o masă, un alt bărbat, cu eleganţă studiată în mişcări, îşi umplea din când în când un pahar cu apă minerală în care storcea puţină lămâie. Judecând după frânturile de discuţie, după epitetele nemiloase care abundau, puteam să pariez că cei şase n-au făcut cunoştinţă la cabană, ci sunt veniţi împreună într-o aşa numită escapadă burlacă. Nu mi-au acordat nici o atenţie. Eram oarecum intrigat în faţa impoliteţii flagrante, cu atât mai mult cu cât oamenii aflaţi în staţiuni la munte sau la mare, odată depăşite primele momente de stinghereală, devin amicali, discuţiile se încheagă cu uşurinţă, iar amabilitatea capătă expresii fireşti. Exceptând omul cu apa minerală, toţi fumau. Nori de fum se izbeau de candelabrul din lemn masiv atârnat deasupra mesei, învăluindu-i. Abia le ghiceam trăsăturile. Am cerut cabanierului o ţuică. Şi pentru a doua oară de la sosire, când a dat cu ochii de mine, mi s-a părut că tresare. S-a grăbit să mă servească, adăugând chipului obişnuitul zâmbet profesional. M-am rezemat de bar, sorbindu-mi ţuica cu înghiţituri mici. Ploaia continua vrăjmaşă. La masa de joc se aşternuse o linişte nefirească, prevestitoare de furtună. Omul cu apa minerală îi privea, surâzând enigmatic. Pe tejghea, în imediata apropiere, am observat telefonul. Fără vreo ţintă anume, am ridicat receptorul. Nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie. Şapte perechi de ochi se întoarseră spre mine. Cordonul era smuls din aparat, iar microfonul strivit. Corelaţia dintre scrisoarea anonimă şi telefon mă obseda. Anularea aparatului telefonic unica legătură imediată cu oraşul crea o izolare artificială, dar eficace în condiţiile ploii neîntrerupte care făcea practic inaccesibil drumul, şi aşa destul de anevoios spre cabană. Mă simţeam neliniştit constatând că un prim element pe care, aşa cum reieşea din conţinutul anonimei, autorul ei scontase – izolarea – fusese deja realizat. Formula era brutală, nedisimulată şi de aceea îngrijorătoare, dovedind îndrăzneală şi sânge rece. De ce fusesem avertizat? Jocul mi se părea absurd, neverosimil şi totuşi ipoteza unei farse începea să nu mă mai convingă. Îi observam pe rând, ochii neştiind unde să zăbovească. Cei şase (de fapt, unicii turişti de la Dor de munte) – colegi de serviciu din câte înţelesesem – făceau totală abstracţie de mine. Timp de o oră sau două n-am surprins nici una dintre acele priviri iuţi, piezişe, care verifică sau se asigură. Poate doar individul negricios şi neliniştit, cu înfăţişare stranie. Însă cum acesta se mişca pradă unei agitaţii necontenite, nu eram sigur dacă se uita la mine, la cerbul agăţat deasupra intrării ori pur şi simplu căuta poziţia prielnică acusticii tranzistorului. Îl scrutai mai atent. Am băgat de seamă că avea gesturi necugetate, lipsite de control. Îţi dădea impresia că abia la jumătatea acţiunilor şi mişcărilor sale – deci după ce efectuase acte iniţiale – începea să reflecteze asupra lor. De aici reacţii deconcertante, gesturi bruşte, întrerupte ori cu deznodământ neaşteptat. Intervenţiile lipsite de tact în spatele jucătorilor trădându-le combinaţiile prin exclamaţii inoportune sau sfaturi de genul: „Eu aş merge cu asul şi vaietul“ dădeau naştere la izbucniri ireverenţioase. — Vasiliu, eşti o vită! decretă cineva. Spre surprinderea mea, negriciosul nu se sesiză deloc şi, rânjind, se postă în spatele altui scaun. La o masă vecină cu a mea, aproape de fereastră, stătea indiferent, cu poză studiată, omul cu apa minerală. Din contextul discuţiilor reieşise că este jurisconsultul instituţiei. De altfel, felul în care se exprima – fraze rotunde, de mult ticluite şi gata să încadreze în formule devenite şablon orice fenomen, gând sau situaţie – îl desconspira. Faţa lipsită de netezimi, ciupită pe alocuri de vărsat, se odihnea mai ales pe umărul drept, încreţind nefiresc pielea maxilarului inferior, urmare a vreunui accident ori poate a unei proaste deprinderi. Continua să-şi prepare pahare cu apă, de Borsec mi se pare, în care picura atent suc de lămâie. Acorda foarte mare importanţă acestei operaţii, care – oficiată cu eleganţa de care pomeneam – căpăta valoare de rit. Când cineva de la masa de pocher, extaziat în faţa unei quinte regale, îl reclamă ca pe încă un martor necesar triumfului său („Hei, Dornene, vino s-o vezi! E de pică, mânca-o-ar tata“), acesta se mulţumi să dea din cap cu superioară complezenţă. Îşi consuma paharul cu limonadă, privind lung, concentrat, prin reţeaua deasă a ploii care se pornise iar. Ai fi zis că aşteaptă pe cineva. O făcea cu răbdarea şi liniştea celui care are certitudinea că nu aşteaptă zadarnic. În capul mesei, un bărbat vioi, cu privire maliţioasă împărţea cărţile cu o dexteritate de prestidigitator. Proceda cu o îndemânare ce trăda îndelungi exerciţii, sugerând spontan ideea că trişează sau că poate s-o facă în forme abile. Chipul de Lucifer (faţa osoasă, triunghiulară, sprâncene negre, orientate ca nişte accente circumflexe, părul cărunt pieptănat perie) contrasta cu dicţia defectuoasă, sâsâită şi peltică. — Am deschis! Cel mai tânăr din grup – toţi ceilalţi păreau în jur de cincizeci de ani – împinse cu mână nesigură miza spre mijlocul mesei. Nasul disproporţionat ţâşnea dintr-o faţă cu celelalte trăsături minuscule, de rozător. Ochii înguşti, de viezure, căutau neliniştiţi, încercând să sesizeze reacţia partenerilor. — Pe trei, făcu o voce amplă, cu timbru plăcut. Mâini experte („Contabil? Casier?“) numărară banii, degetele mişcându-se repede ca o morişcă. Apoi omul îşi potrivi ochelarii cu ramă subţire, metalică, pe nasul acvilin şi pedant, cu un gest devenit tic, alungă scame invizibile de pe pulovărul de culoare închisă. Vârsta (cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani) nu-i alterase trăsăturile nobile. Un rictus neplăcut însă îi deplasa undeva, spre bărbie, linia gurii, împrumutând figurii o expresie de infatuare excesivă. Amicii îi spuneau Sachelarie ori, mai direct, precupeţind silabele, Sache. Acum îl privea ironic pe cel tânăr care – speriat de relans – regreta parcă deschiderea jocului. Al patrulea jucător (de ce i-o fi spunând ex-doctore?) mormăi: — Pe nouă. Aruncă fără să numere câteva bancnote mototolite luate din teancul îngrămădit în faţă. Consuma unul după altul paharele cu rom pe care cabanierul i le umplea prompt, neuitând să le însemne numărul. Era beat, dar păstra o ţinută decentă. Ochii mici se pierdeau în obrazul mare, cărnos. Păreau că înregistrează laolaltă obiecte şi fiinţe nediferenţiindu-le nu din lipsă de discernământ, ci dintr-un fel de detaşare faţă de tot ce-l înconjura. Mă fascina realmente impasibilitatea sinceră a reacţiilor sale, fără osteneala vreunei replici, izolându-se într-o muţenie încăpăţânată. — Merg! se decise cel din capul mesei, ridicându-şi sprâncenele ascuţite. — Şi eu, spuse tânărul, frecând cu grijă între degete fiecare leu de teamă să nu pună mai mulţi. Cineva râse: — Nu-i a bună cu Ionescu. — Ce mai, a intrat în anul morţii. Să fii atent, mă… — Cine, Pandele? Cine a intrat în anul morţii? se agăţă Vasiliu de mâneca omului cu chip diavolesc. Fusese atent la ceea ce fac eu şi pierduse „faza“. — Nu-mi mai duceţi grija, replică aparent cu indiferenţă Ionescu. Tot eu vă îngrop pe toţi. Dar vocea era rea, iritată. Pandele, privindu-l fix, şopti: — Eu, în locul tău, n-aş fi atât de sigur. Tresării. Pronunţase cuvintele corect, fluent, fără împleticeala aceea peltică care până atunci crezusem că-l caracterizează. — Ful de dame, anunţă triumfător Ionescu. Tânărul îşi adună banii fericit, comentându-şi lung succesul. Ceilalţi păreau plictisiţi. Cabanierul, cu coatele bine înfipte în tejgheaua barului şi ochii strălucind de plăcere, urmărea avid jocul. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi pocni din degete cu sensul: „Uite-al dracului!“ — Aşa e jocul ăsta, tăticule, explică Ionescu lui Sachelarie, cel mai afectat dintre toţi. Nu trebuie să te superi. Dorneanu, mereu lângă fereastră şi spre surprinderea mea atent, se interesă: — Ce ful a avut ăla? Îl informă Vasiliu, zgâlţâindu-şi aparatul: — A plecat cu perechi şi a prins ful de dame cu şeptari în coadă. — Evident dame, comentă tare Dorneanu. Cherchez la… dame[1]. — Adică, ce vrei să spui? se răţoi Ionescu. Lustruindu-şi unghiile, jurisconsultul răspunse voit enigmatic: — Nimic altceva decât ai înţeles tu. Furios, Ionescu se sufoca mototolind banii, căutând replică. — Faci pe deşteptul… Sachelarie se enervă: — Da’ isprăviţi odată! Ce naiba, ori jucăm, ori nu, şi se ridică în picioare. Uite la Marin! Deschide, pasează, cere, câştigă sau pierde, dar nu face conversaţie. — Păi ăsta tace şi când vorbeşte, observă Pandele, trecându-şi mâna prin părul perie. Cu ochii scăpărători, subţiaţi de râs, şi cu urechile ascuţite, mi se păru dintr-o dată că seamănă cu un faun. — Ascultă, tovarăşe inginer, replică totuşi „ex-doctorul“. Ochii – două găuri mici în masa de carne asediată de cuproză – nu se ridicară. În ciuda eforturilor dumitale de a fi spiritual, pe mine personal mă amuzi numai la pocher, şi asta pentru că joci prost. În sensul ăsta propun să reluăm partida. Izbucniră urale. — Ura! A deschis gura Marin! Ostentativ, grupul se îmbrăţişa şi se felicita călduros. Cineva propuse chiar destuparea unei sticle de şampanie. — Ce chestie! — La asta nu mă aşteptam! — Formidabil! Răcnetele lor aduseră în pragul uşii un cap înspăimântat: soţia cabanierului. Negriciosul Vasiliu, căruia probabil vacarmul îi prilejuia delectări de ordin superior, făcu transistorul să urle. Omul cu nasul mare – Ionescu – se căţără pe un scaun după o mască grotescă, rămăşiţă a cine ştie cărui revelion, şi-o puse şi începu să danseze de unul singur. Inginerul se ridică: — Gata! Reluăm partida. Ionescu, faci cărţile. Era rândul tău, n-am uitat! Sachelarie, confiscă animalului transistorul! Ne-a torturat destul. Jocul fu reluat. Din câte puteam să-mi dau seama, şansa capricioasă începuse să-i surâdă morocănosului Marin. Pretextând o nevralgie, Ionescu se retrase din joc şi urcă în camera lui. — Aşa face întotdeauna după ce ne ia banii, izbucni inginerul Pandele, trântind cu ciudă cărţile pe masă. — S-a dus, chipurile, să se odihnească, remarcă ironic Sachelarie, alungându-şi de pe haine, cu zvâcniri nervoase de deget, fire invizibile de praf. — Dormir-ar somnul ăl lung! Toţi întoarseră capul surprinşi. Din cuvintele „ex‑doctorului“ răzbătuse pe neaşteptate, necamuflată, o ură densă, concentrată, deplasată faţă de incidentul minor în sine. Se părea că un sentiment vechi, mocnit, alimentat de ani, ţâşnise inconştient de pe buzele mereu mute ale lui Marin.     [1] Joc de cuvinte, plecând de la expresia Cherchez la femme: „Căutaţi femeia“ (fr.)

PROLOG     În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de lână, à la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoţând ţipete ascuţite. O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor. Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe. — Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi… Pe vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei. Bătrânul căscă uşor gura. Glasul…Glasul acesta amplu, din piept… palma deschisă, cu degete drepte care ţin ţigara… capul îngust cu tâmple delicate… — Alexandra! — În sfârşit! râse femeia tulburată. — Ai rămas la fel de frumoasă… Lasă-mă să te privesc! Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd! Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur. — Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun… Colonel, general Cristea… — Pensionar, draga mea. Pensionar… Oricum tot acolo ajungi. Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi amândoi izbucniră în ris. — Iaurt? întrebă Alexandra. — Iaurt! Şi încă ceva! Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de odinioară. — Zaharina! — Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. Cişmigiu, iaurt, zaharină… — Şi cireşii japonezi. Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, ca şi acum treizeci de ani, nobleţea trăsăturilor, eleganţa desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele brumării. — Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme? Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească. — Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic original… — Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au făcut directoarea Institutului… Eşti un medic grozav, Alexandra! — Am fost. — Spune-mi, te-ai recăsătorit? Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, mişcarea aceea a ei, particulară. — Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n‑am noroc şi am renunţat definitiv. Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare. — Să ştii că am fost fericită. — Mă bucur, Alexandra. — Dacă nu erai dumneata… — Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga totdeauna. O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului. — Există împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să vrei… Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani… — Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi. — Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute. Îi azvârli brusc o privire profesională: — Ascultă, cum stai cu tensiunea? Bătrânul clipi, râzând şiret: — Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo.     * * *   Masa se afla pe marginea lacului. Umbrela portocalie filtra lumina, rumenindu-le obrajii. Era ciudat să-ţi aminteşti aici, sub cerul înalt de primăvară, sorbind lichidul auriu, de iarna aceea cumplită. — M-am gândit de multe ori, spuse Alexandra. Dacă prin absurd mi s-ar oferi posibilitatea să fiu iar tânără, să mi se mai întâmple ceva asemănător nopţii aceleia de la Tâncăbeşti, n-aş primi. — Aşa ni se pare, şopti Cristea. — Nu, sigur n-aş primi. Ochii castanii ai bătrânului, larg deschişi, urmăreau distraţi bărcile pe lac. — Au fost ani păcătoşi, grei, foarte grei, rosti pe gânduri. Războiul, seceta, cartelele – negre, galbene şi roşii – foamea cumplită din ochii oamenilor… Părea că nimic n-o va astâmpăra vreodată. Mi-amintesc… Nevastă-mea cumpăra ulei în sticluţe de o sută de grame. Rar mâncam macaroane cu nuci şi zahăr. Era adevărată sărbătoare! Ne dădeau de furcă tot felul de indivizi suspecţi, creând o adevărată debandadă. Oamenii se simţeau dezorientaţi, se sufocau pur şi simplu sub avalanşa evenimentelor pe care nu izbuteau să le înţeleagă, să le catalogheze. Unii parcă-şi pierduseră capul. „Busola“ era cuvântul la ordinea zilei. Escrocii, şantagiştii ordinari, speculanţii, logodnicii de profesie n-au avut parcă niciodată victime mai docile. Ştiţi ce n-am ghicit până în ziua de azi, Alexandra? Cum ţi-a descoperit taina individul ăla… am uitat cum îl chema. Doctoriţa respiră adânc. O umbră îi întunecă privirea: — Vladimir Dumitraşcu. Habar n-am! După o lună însă… a început şantajul. Dădeam jumătate din salariu, uneori mai mult, şi-mi zdrobeam creierii: „Cine e? Cine e acest Dumitraşcu? Cum şi de unde a aflat?“ Au trecut aproape treizeci de ani şi tot nu ştiu. O inteligenţă drăcească! Mihăilă, Stratian, eu, Monica, Gheorghiu… nici unul nu mai eram copii! Făcea din noi tot ce poftea… Cinci paiaţe nenorocite care plăteam fără să crâcnim. N-am uitat niciodată noaptea aceea. Începuse viscolul şi vântul mă călca pe nervi, îmi vâjâiau urechile. Simţeam că n-am să mai rezist…           Capitolul I     WEEK-END LA TÂNCĂBEŞTI     Doctoriţa Alexandra Macarie se desprinse înfrigurată de fereastră: — S-a pornit viscolul. Avea o voce joasă, bine timbrată. Bărbaţii nu-i dădură atenţie. Jucau bridge. În fundul încăperii, sub abajurul imens, Eleonora Olaru o privi scurt, apoi continuă să croşeteze. Era o femeie în vârstă, ştearsă. Lumina portocalie nu izbutea să-i învioreze obrajii. Arhitecta Monica Ciuvăţ se ridică speriată: — Viscoleşte? Alexandra Macarie răspunse în silă: — Da… Eleonora Olaru se scărpină cu andreaua. Îşi strânse buzele: „Monica… Îi e frică… mereu îi e frică…“ Se uită la cele două femei prinse în cadrul ferestrei. Pe lângă silueta doctoriţei, dreaptă, nervoasă, bine strânsă în rochia de lână, Monica Ciuvăţ, plină, risipită în curbe moi, părea vulnerabilă. Pe chipul Eleonorei Olaru trecu adierea unui zâmbet: „O oiţă. O oiţă şi o lupoaică…“ Îşi întoarse privirea spre ceilalţi invitaţi. Inginerul Dan Mihăilă împărţea cărţile, surâzând îngăduitor. Din când în când, îşi fura cu coada ochiului feciorul. Luigi Stratian muta în permanenţă ţigara groasă de foi dintr-un colţ al gurii în celălalt. Degetele lui Mircea Gheorghiu, savantul cum i se mai spunea, crengi contorsionate, fremătau de nerăbdare. Bătrâna Eleonora lăsă lucrul pe canapea şi adună cu mişcări experte ceştile de cafea şi scrumierele pline. Fratele său, avocatul Olaru, uscat şi noduros, cu ochi scăpărători plantaţi pe o faţă ascuţită de faun, mormăi iritat: — Iar te fâţâi? Ce naiba… Bătrâna păru să nu-l audă. Întrebă încet: — Mai bei, Alexandra? Şi-i arătă ceaşca. Doctoriţa întoarse capul. Cocul negru, răsucit pe ceafă, din care ieşeau două agrafe de aur, îi scotea în evidenţă nobleţea trăsăturilor. — Nu, mulţumesc! Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul rotund. Întrebă pe un ton plângăreţ: — Nu plecăm? Avea un glas cu inflexiuni răsfăţate. Glasul care poartă şi la cincizeci de ani guler de şcolăriţă. — Plecaţi pe dracu’! izbucni piţigăiat avocatul Virgil Olaru. De ce să plecaţi?! Mâine e duminică. Bombăni cu ochii pe geam: Le-a apucat zorul. Doctoriţa se opri în faţa calendarului de perete. 14 decembrie 1949. Rupse fila şi o mototoli. Îşi sprijini toată greutatea pe spătarul fotoliului. — S-a stricat vremea. Dacă nu ne grăbim, rămânem pe şosea. Inginerul Mihăilă, atent la joc, se interesă ce circumstanţă: — Crezi? — N-ai decât să te uiţi. — Ia vezi tu, Şerbane! Şerban Mihăilă, fiul inginerului, un adolescent în haină bleumarin cu dungi – reiterare „pe puncte“ a stofelor diplomat dinaintea războiului – se ridică. La încheietură purta neglijent ceasul pătrat cu brăţară de piele cenuşie. Semăna mult cu inginerul, dar Eleonora Olaru îşi zise că-i lipseau fermitatea şi stilul acestuia. „E încă tânăr.“ — Clar! conchise Şerban, dând perdeaua la o parte. Aici rămânem. Afară, vârtejurile de zăpadă se încolăceau şerpi în jurul stâlpilor de telegraf. Ţipătul crivăţului sugera urlet de lup înfometat, câmpii arse de frig, troiene. Mircea Gheorghiu sări brusc de pe scaun. Jocul se isprăvise. Părul vâlvoi îi cădea caraghios pe faţa dolofană, iar ţinuta totdeauna neglijentă îţi făcea impresia că omul a ieşit în ultima secundă dintr-o casă incendiată. „…23, 24, 25… hm!“ Bătrâna îşi răsuci firul de lână pe degete. „Cine ar crede că zăpăcitul ăsta e un as în fizică…“ Mircea Gheorghiu pipăi agitat şi inutil piepţii hainei, buzunarele pantalonilor, apoi îşi trecu degetele prin păr. — Gata băieţi, echiparea! Avocatul Olaru îşi frecă mâinile: — Trebuie să fiţi nebuni să plecaţi! N-am văzut viscol ca ăsta de douăzeci de ani. Luigi Stratian, răsturnat comod în fotoliu, examina silueta bondoacă a fizicianului. Îşi scoase havana din gură. — Pe Edison îl bate nevastă-sa dacă întârzie. — He, he, he! râse încântat Olaru, ca unul căruia nu i s-ar fi putut întâmpla niciodată aşa ceva. — Cela e pe teren, declară Gheorghiu. Adăugă sincer: Cum aş fi venit altfel singur?! — Evident, se amuză Stratian. Arhitecta Monica Ciuvăţ se agăţă de braţul doctoriţei. Mâinile îi ardeau. Spuse pe un ton ciudat, înspăimântat şi imperativ în acelaşi timp: — Trebuie să plecăm! — De ce? se interesă rece Alexandra. Fetei îi dădură lacrimile. Se întoarse spre Mihailă, îşi înfipse degetele în mâneca lui: — Trebuie! Inginerul se crispă imperceptibil. Ochii duri priveau mâna Monicăi, aşa cum ai privi o insectă care ţi se urcă pe haină. Fata îi sesiză repulsia. Deschise gura rotundă şi se desprinse moale. Dan Mihăilă zâmbi aproape concomitent, încercând să atenueze impresia penibilă: — Fii liniştită! Să vedem ce putem face… „41, 42, 43… unul pe faţă două pe dos, trebuie scăzut… Da, are reflexe de animal. Şi seamănă cu un animal. E un individ periculos. Îl simt. Ce caută ăsta aici?“ Îl vedea mai bine scormonind cu târnăcopul după aur în pământ tare, uscat… „S-a născut prea târziu pentru asta. Hm, un aventurier cu stil… Lui Virgil îi place. Îi place şi Alexandra… Aceeaşi stofă… Bunicul le-ar fi zis condotieri…“ Şerban îşi privi tatăl. — Ce facem? Inginerul ridică din umeri: — N-am deloc chef să rămân înzăpezit pe şosea. De altfel, nici nu porneşte motorul pe gerul ăsta. Monica Ciuvăţ izbucni în plâns.     * * *   Focul ardea în cămin. Foc clasic, cu butuci încrucişaţi şi jar gros, cu scrâşnet intim, determinându-te să te gândeşti la urgia de afară. Focul home-urilor din lande unde vântul nu osteneşte niciodată. Oamenii înghesuiseră fotoliile în jurul căminului şi Alexandra îşi zise că respiră atmosfera unei invitaţii la vânătoare într-un castel vechi, cu nume sonor luat din cartea de istorie. Monica se ghemuise în jilţ, cu picioarele adunate sub ea. Suspina din când în când, frecându-şi ochii umezi. Eleonora se uită la ghemul din poală: „Plânge… De ce plânge? Sau se preface?“ Mircea Gheorghiu îi demonstra bătrânului Olaru că existenţa farfuriilor zburătoare, semnalate după explozia de la Hiroşima, nu-i o poveste. Vorbea de fiinţe-licheni, inteligenţe superioare cu aspecte fizice neobişnuite, altele decât ale pământenilor. Avocatul râse şi savantul înfierbântat ridică glasul, gesticulând dezordonat. „Ce tip obositor! reflectă Mihăilă, sorbindu-şi încetişor coniacul. Îi place gălăgia. Fără educaţie…“ Şi se întoarse satisfăcut spre fiu-său. Ţinea spatele drept, coatele perfect lipite de trup, picioarele corect încrucişate. Asculta cu interes. Inginerul îşi mângâie obrazul osos, bine ras. „Un exemplar reuşit. Cu adevărat reuşit.“ — Mă întreb dacă se linişteşte până mâine, spuse Luigi Stratian, oprindu-şi un căscat. Caraghios! Grozav de caraghios! — Ce anume? se interesă savantul. — E suficient să tuşească niţel cerul şi s-a dus dracului toată tehnica. Hai, că-i de râsul lumii! Ţineţi minte vorba mea, aici stăm până la primăvară. Stătea răsturnat confortabil în fotoliu, expunându-şi ciorapii negri, bine întinşi. — De altfel e destul de vesel aici. Coniac fin, societate agreabilă, conversaţie subţire. Ce mai! Week-end la Tâncăbeşti! Râse gros. — A, nu! ţipă Monica. Mâine, cu orice preţ, plecăm! Se corectă: Plec! Inginerul Mihăilă îngână mecanic: — Negreşit. „Ce isterică! O prefer pe Alexandra. Dură, dar cel puţin nu leşină când vede un păianjen…“ Se uită instinctiv la doctoriţă. Privea concentrată focul şi, poate din cauza flăcărilor, chipul îi căpătase o expresie pătimaşă. Nările dilatate palpitau, ochii verzi, deschişi ca mugurii în prima zi de aprilie cu soare, scăpărau înfricoşător. Inginerul încercă o senzaţie fizică neplăcută. Flecăriră o vreme. Luigi Stratian îi informă unde s-a stabilit Ghinea şi cu ce se ocupă nevastă-sa rămasă în ţară, cu cât a vândut Odette Costescu un covor din secolul al XVIII-lea, care dintre „fostuleşti“ – falimentari – s-au hotărât să intre în câmpul muncii. Avocatul îşi privi ceasul. — Ştiţi că e târziu? Eleonora, ai grijă de aşternuturi! Tuşi sâcâit: Te rog… Bătrâna înfipse andrelele în ghemul de lână şi dispăru ca o umbră. Luigi Stratian începu să râdă. I se vedeau dinţii surprinzător de albi. Mircea Gheorghiu îşi întrerupse nedumerit demonstraţia: — De ce râzi, domnule? Ignorându-l, Stratian se uită peste capul lui la Olaru. — Eşti mare, coane! — De ce? — Uite-aşa… Continuă să râdă. Trupul Alexandrei se destinse. Se lăsă pe spate, trecându‑şi degetele peste ochi. Odaia, chipurile celorlalţi i se păreau roşii. Se simţi brusc neliniştită, cu inima inexplicabil grea. Regreta că a venit. Întâlni ochii inginerului Mihăilă reci, inflexibili şi simţi o mână de gheaţă alunecându-i pe şira spinării. Eleonora intră fără zgomot: — Puteţi urca! se adresă tuturor. — Am ceva de lucru, spuse bătrânul Olaru, ridicându-se cu greutate. Voi, dacă vreţi, mai rămâneţi. Se ducea în birou să asculte BBC-ul. — Războiul s-a isprăvit de cinci ani, coane, observă Luigi Stratian, încheindu-şi scurta de vânâtoare din antilopă, cam uzată la coate. — Şi? — Americanii au altele pe cap… Avocatul ridică din umeri. Ajuns în capul scării, ascultă un timp vuietul furtunii, clătină din cap şi ieşi. Mihăilă se uită la fiu-său: — Ce zici, Şerbane? — Ştiu eu? Nu-i nici zece… „Îl iubeşte! reflectă Alexandra. Dragoste de cloşcă, nefirească la un asemenea bărbat.“ Îl simţea tare. Tare, aşa cum îl trădau gura, bărbia despicată, chipul de cremene, glasul egal, gesturile măsurate. Monica aştepta ca doctoriţa să dea tonul. Savantul, rămas fără interlocutor, îşi plimba ochii prin încăpere. În biroul avocatului, aparatul de radio transmitea ultimul şlagăr: Rochiţa cu puncte pe puncte/Ce mi-am visat-o într-o zi,/Am cumpărat-o pe cartelă/Din micile economii… Un bruiaj puternic înlocui melodia. Luigi Stratian ridică de pe masă un vas cu gâtul subţire şi‑l cercetă competent: — Splendid… Vru sa-l pună la loc, dar gestul se opri brusc la jumătatea drumului. — Ce-i asta?! Arhitecta tresări. Ceilalţi se întoarseră. Stratian ţinea în mână un plic mare, albastru. Silabisi sufocat: — Vladimir Dumitraşcu… Se uită la fiecare lung, concentrat. Pe chipurile tuturor se aşternuse groaza. — Unde l-ai găsit? se interesă inginerul Mihăilă, primul care părea să-şi fi recăpătat sângele rece. Eleonora Olaru scoase o exclamaţie uşoară: — A! Am uitat. M-a rugat Virgil să-l expediez. — Virgil?! — Da. Vladimir Dumitraşcu e pseudonimul lui literar. Publică în Feroviarul. Se întrerupse. Oaspeţii o priveau cu ochii ieşiţi din orbite. „Evident. Trebuia să-mi imaginez…“ Luigi Stratian pălise. Îşi slăbi nodul de la cravată. „Nu se poate! Nu se poate! E absurd…“ Alexandra Macarie duse mâna la gât. Vena jugulară se zbătea vie, ca un şarpe. „Trebuie să-mi ţin firea… Ce situaţie îngrozitoare! Hm, niciodată nu m-au înşelat presimţirile…“ Şi-i veni să râdă îngrozitor. — Ce coşmar! şopti Monica Ciuvăţ. Se gândi la el, mereu în pijama, la pândă, cu obrazul neras. „Numai de nu s-ar speria… De n-ar face o prostie…“ Obrajii bucălaţi ai lui Gheorghiu se acoperiseră de sudoare. O sudoare rece, lipicioasă. — Ce s-a întâmplat? strigă Şerban Mihăilă. Îl privi pe taică-său: Ce ai? — Ce s-a întâmplat? repetă înspăimântată, ca un ecou, Eleonora Olaru. Doctoriţa se ridică prima, luând-o pe fată de braţ: — Monica nu se simte bine. Îi spuse încet, dar hotărât: Hai la culcare! Am să-ţi dau un calmant. Inginerul Mihăilă îşi înfipse degetele în stofa fotoliului. Înţelese brusc. Înţeleseseră şi ceilalţi.     * * *   Eleonora şterse cristalul măsuţei şi pipăi pachetele goale de Virginia verzi şi Ada-Kaleh. „Am rămas fără ţigări.“ Privi pendula suspendată deasupra căminului. Mai erau câteva minute până la zece. „Trebuie să treacă Costică de la depozit…“ Se strecură în antreul îngheţat. Era frig şi femeia se înfioră sub şalul bătrânesc cu ciucuri roşii. Trase zăvorul, împingând uşa. Abia se deschise. Zăpada năpădise treptele de la intrare. Viforniţa o izbi în faţă, scântei de zăpadă ca nişte ace. Făcu semn omului de pe cealaltă parte a drumului şi aşteptă în spatele uşii închise tropăitul cizmelor. Paznicul intră, scuturându-şi zăpada de pe umeri şi poalele şubei. Frigul îi dogorise faţa ca un roşu emailat, amintind chipurile joviale de băutori de bere din tablourile vechi. — Aprigă vreme, cucoană! Când am făcut colţul la farmacie, m-a dat de-a rostogolul. Ghimirlia lui nea Vintilă nici nu se mai vede. Râse domol: Zici că-i un dâmb, ceva… — Să-ţi dau o tărie, Costică, să te încălzeşti! propuse Eleonora Olaru. Focul trosnea în cămin, mirosea a cald, a tutun. Paznicul oftă de plăcere, răsfirindu-şi degetele îngheţate deasupra flăcărilor joase. Eleonora îi puse pe colţul mesei o ceaşcă de bulion fierbinte şi un păhărel cu ţuică. Costică bău rachiul dintr-o dată, gemând voluptuos. Trupul i se scutură ca electrocutat şi clocoti din buze: — Ira… Trăsneşte, cucoană! Sărut mâna. — Mai vrei? Îşi strânse şalul în jurul umerilor firavi: Am rămas fără ţigări, Costică, şi-i casa plină de oaspeţi… Poate ai dumneata… O detunătură cu ecou amplu, înfricoşător, sparse liniştea casei. Eleonora îşi simţi inima nod dureros. Alergă pe scări urmată de paznic. Îi văzu pe ceilalţi buluciţi în uşa biroului şi îşi făcu loc. Răsturnat în fotoliu, Virgil Olaru zăcea împuşcat.

A înflorit liliacul de Rodica Ojog Brașoveanu  CAPITOLUL I   Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase. Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau — de obicei după a treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes — dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor... Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina  felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor. Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice — clopote răsturnate —, broboade scumpe. Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu: — Ne aştepţi aici, Antoane. — Săru' mâna, cucoană, am priceput. "Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul... Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului. Nu era întâmplare de toată ziua cA două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci — c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană. Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine. "C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă..." — Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă. — Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns! În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dina Azi strada Smârdan poia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid — din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ —, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă — "frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta —, poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus. Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt: — Au venit. O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt: — Să poftească. Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi. În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac. Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări — două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe. Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant..." — Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini. Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate. Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare — Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos —, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei. Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate. Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele: — Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii? Zoe Manta avu o tresărire. "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chère... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!..." Femeia înaltă şi subţire înclină capul. — Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură. Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată. — Desluşeşte-i sorţii în alte semne. — Voia domniilor voastre. Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod. — Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina. Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică: — Adică stânga. Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ. — De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului. Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă. Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară. — Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei... Cealaltă râse încurcată: — Lasă... Nu! Cred că te înşeli... Simina clătină hotărâtă din cap: — Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună... Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..." — Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi? Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes: — Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici... — Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze. Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur. Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt. — Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost. Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul. — Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia. O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite. "Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea." O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând... "Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!" Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere — scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!" Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: "Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..." Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea. După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul. — Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta. Bătrâna bombăni: — Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie... Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete — soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva — nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită — cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui Iordache de pe Covaci —, iar pe săraci îi cruţa de orice para? Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..." Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii, "îi numai şi taman boala cea rea..." — Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare. — Da' Măria Ta nu cinează? — Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina. Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui — dar Bucureştii ştiau —, adoptaţi de soţii Cuza. — Tu, Zoe, nu eşti ostenită? Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate... Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindule, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor. — Să-ţi citesc, Elenă? Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii. — Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre dé Biata cumătră licieux, je vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère — o resimţesc şi straşnică gospodină — textul franţuzesc. Elena Cuza oftă din adâncul inimii: — Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia... Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume. Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă. Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor. Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara. Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon. — Să-ţi torn puţin lapte? — Nu, Zoe... Îmi face silă. Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia. Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă. — Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama... Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă: — Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri. "Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie: — Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur? Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare. — De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime. Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită: — N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat. — Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume. — Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea. Zoe Manta se prefăcu supărată: — Décidémment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi. — Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu? — Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun. — Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus? — Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite. Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă. — Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta? Zoe o înfruntă cu curaj: — Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses... Elena Cuza rămase gânditoare: — Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de pică? — Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat (l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei. Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut. — De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit? Zoe se prefăcu nepăsătoare: — Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală. "Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile. Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al IIIlea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari — Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi. De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu: — Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească... — Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea. Doamna clătină tristă capul: — Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos. — Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă. — Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti. — Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici? — A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade. — Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă". Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare. — Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om... Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată. — Cucuveaua! Ai auzit, Zoe? Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea: — Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii? Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de ţintirim.   continuarea o descarcati de aici....

Capitolul I     CUM SE FURĂ UN SURÂS     În oglinda ovală, aşezată între două sfeşnice, tocul subţire, cu incrustaţii emailate, alerga uşor, înşirând litere rotunde şi egale. Mai sus, lângă trandafirii bătuţi în rama de argint, motanul adormise. Părea o pălărie neagră uitată pe raft. …Întrucât uşa de la apartamentul familiei Walter se deschide în afară (vedeţi fotografiile publicate în presă) broasca putea fi forţată numai din interior. În consecinţă, consider că asasinul este numitul Samuel R., nepotul victimei. Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţii, al dumneavoastră, Abatele Brown. Capul mic, plin de bucle albe, al Melaniei Lupu se ridică. În ochii albaştri, palizi, stăruia o scânteie de râs. Glasul pâlpâi ca o flăcăruie în odaia goală: — Sunt convinsă, draga mea, că nici de astă dată nu te-ai înşelat. Criminalul este fără îndoială băiatul acela cu obrazul pistruiat. Scoase plicul de sub aparatul de fotografiat, muie din nou tocul în călimară şi caligrafie apăsat: „Domnului inspector Bernard Stanley – Londra-Anglia“. Pendula bătu de unsprezece ori. Clinchetul delicat broda o melodie pastelată cu peisaje vechi. …Străzi pustii de provincie, grădini sleite sub soarele greu al amiezii, scaune de răchită şi o păpuşă de cârpă uitată într‑un tufiş, un flaşnetar şchiop abia cărându-şi cutia. Pe trotuare, frunzele strivite îşi îngropau în praf sigiliul galben, ud… — S-a făcut târziu, observă bătrâna. Ploua mărunt, cerul de octombrie plin de apă şi funingine părea gata să cadă. O umbrelă roşie traversă strada şi Melania Lupu se înveseli. — E ca un mac ud… Ştiu, fetiţo, adori macii. Pe o florentină sau la o rochie de curse, fireşte! Dau o înfăţişare extrem de proaspătă. Totdeauna am afirmat că după război femeile au uitat să se îmbrace… Acum însă trebuie să te grăbeşti, draga mea. Într-adevăr, e o vreme dezagreabilă, ai fi preferat să tricotezi, dar n-ai încotro. Din fericire, eşti singura doamnă din câte cunoşti care nu se stropeşte pe picioare. Îmbrăcă trenciul căptuşit cu o blană subţire apoi, cu mişcări iuţi şi îndemânatice, îşi înghesui buclele sub toca neagră. Motanul proptit pe labele din faţă se amuza jucându‑se cu aparatul de fotografiat. — Fii cuminte, Mirciulică! Înţeleg că te plictiseşti singur, dar, crede-mă, sunt o-bli-ga-tă să ies. Trebuie să pun scrisoarea la poştă. Şi apoi, azi e parastasul bunilor noştri prieteni, domnul Popa, biata Valerica şi profesorul Panaitescu. Nu poţi pretinde că ai uitat! Motanul îşi arcui spinarea neagră. Ochii verzi nu părăseau chipul femeii. Melania scoase filmul din aparat şi-l băgă în poşetă. — Mă întorc repede, Mirciulică, şi vom pălăvrăgi împreună toată după-amiaza. Tu ai să bei un lapte cald cu rom, iar eu… Ia să vedem! Cred că aş avea poftă de nişte cornuleţe cu frişcă. Cunosc o cofetărie pe Calea Moşilor unde le prepară admirabil. Diseară… Ei bine, diseară o să ne uităm la televizor, iar înainte de culcare am să-ţi povestesc Scufiţa Roşie. Crede-mă, vom petrece de minune! Căţărat pe pervazul ferestrei, Mirciulică urmărea silueta graţioasă a Melaniei Lupu. În capătul străzii, bătrâna îşi flutură discret degetele în dreptul buzelor, apoi dispăru. Motanul rămase neclintit, statuie de catifea cu ochi transparenţi agăţaţi de geamul ud.         * * *   În birou mirosea a cafea şi a tutun Virginia. Inspectorul Stanley de la Interpol puse ceaşca pe birou. Avea un obraz roşcovan, bătut de vânt, trăsături osoase şi o privire extrem de fixă. Mustaţa blondă camufla buza de sus. Cea de jos, răsfrântă, îi dădea un aer senzual şi capricios. „Impresie falsă“, gândi maiorul Cristescu. Avusese prilejul să-l cunoască destul de bine în ultimele săptămâni. Colaboraseră la detectarea unor traficanţi de stupefiante pe care Interpolul îi căuta de trei ani. Se aciuaseră în Constanţa… Acum, asculta puţin distrat mulţumirile lui Stanley. — Ar mai fi ceva… Inspectorul părea să-şi caute cuvintele, pe buze îi tremura un zâmbet ciudat. Din când în când primim scrisori din România. Pe adresa noastră, a Scotland Yardului, sau în Quai des Orfevres… Cristescu îşi subţie privirea. — Ce fel de scrisori? — Interesante şi extrem de preţioase, vă asigur. Cineva ne ajută să rezolvăm cele mai complicate cazuri. E o poveste care durează de câţiva ani. — Nu înţeleg… — Am să vă explic. De pildă, se comite un asasinat la Glasgow sau la Paris. Presa relatează cu lux de amănunte împrejurările crimei, publică fotografiile victimei, ale martorilor, depoziţiile acestora etc. Desigur, detaliile cheie rămân în manşeta noastră. Înainte ca Poliţia să facă primul pas pe una sau alta din piste, soseşte câte o scrisorică din România – reţineţi – în care autorul, cu o adresă uimitoare, îl desemnează pe criminal. Trebuie să spun că nu s-a înşelat niciodată. — Interesant, zâmbi maiorul. Cum iscăleşte? — Invariabil, Abatele Brown. Cunoaşteţi, desigur, personajul lui Chesterton. Ne-am întrebat mereu de ce îşi ascunde identitatea. Prin intermediul ziarelor i s-au adresat mulţumiri şi, totodată, rugămintea de a-şi scoate masca. — E prima oară când aud povestea asta. Inspectorul îl privi circumspect: — Hm, ne-am imaginat că trebuie să fie unul din oamenii dumneavoastră. Aş fi pariat că doamna lucrează în Poliţie… — Doamna?! — Expertiza grafologică a arătat că autorul scrisorilor e o femeie în vârstă. Cristescu îi examină câteva clipe obrazul şi brusc începu să râdă. — Cred că ştiu despre cine e vorba. Abatele Brown! O idee care-i seamănă!…     * * *   Maiorul aşteptă ca stopul să-şi schimbe culoarea şi apăsă pe accelerator. — Mărturisesc, spuse Stanley aprinzând o ţigară, că sunt extrem de curios s-o cunosc. A câştigat toate concursurile de enigmistică lansate de revista PAC fără să-şi reclame o singură dată premiile. La Interpol s-a creat o adevărată legendă în jurul misteriosului abate. De fapt cu ce se ocupă? — E pensionară. Trăieşte singură împreună cu un motan, care se dă în vânt după basmele lui Grimm. Nu, nu e o glumă, bătrâna îi spune câte o poveste în fiecare seară, stau la televizor, discută, mănâncă dulciuri şi pun la cale năzdrăvănii. — Extraordinar! — Are o fantezie fantastică şi se recreează cu exerciţii de tembo-habe. — Asta ce mai e? Un fel de jiu-jitsu? — Nu. Un dialect african. Maiorul râse încetişor: Am să vă povestesc cum am cunoscut-o… Parcă în faţa cimitirului. La poartă, o bătrână vindea lumânări şi iconiţe, alături o ţigancă tânără lega buchete de crizanteme şi tufănele. — Mi-a dat mult de furcă, râse Cristescu. Ca să fiu foarte sincer, m-a făcut knock-out. — Infractoare? — În sens strict legal, fără îndoială. De fapt, nu ştiu ce calificativ i s-ar potrivi exact. Ai impresia că se joacă. La prima privire ţi se pare imatură, insuficient pregătită pentru viaţă, îţi vine s-o mângâi pe creştet, s-o întrebi cum se simte păpuşa bolnavă şi în acelaşi timp îţi dau lacrimile pentru că nu te poţi împiedica să-i vezi ridurile şi părul alb. Ai impresia că apetiturile nu i-au evoluat. Le păstrează undeva, într-o cofetărie sau într-o cutie cu jucării. Cristescu zâmbi. Mai încolo, o femeie plivea buruienile de pe un mormânt. — Acum câteva luni, reluă, locuia într-o vilă împreună cu alţi şase locatari. La un moment dat, găsesc într-un scrin – simplă întâmplare, scrinul zăcea în hol de treizeci de ani – două tablouri: un Goya şi un Rembrandt. — Oho! — Nu intru în amănunte. De ajuns că amicii se hotărăsc să le comercializeze şi să împartă banii. La numai câteva ore, oamenii încep să moară. — Criminală? — Nu, nu ea i-a ucis. Pentru a nu declanşa însă o anchetă care ar fi dus la descoperirea pânzelor, înscenează pentru prima victimă o sinucidere, pentru a doua… Maiorul se opri râzând încetişor. Râsul cu ochi subţiaţi şi lucioşi îl făcea să pară dintr-o dată foarte tânăr. — Spuneţi-mi, cum aţi ascunde un cadavru într-o locuinţă ce urmează să fie percheziţionată de Miliţie? — A recurs bănuiesc la chimie, opină Stanley zornăindu-şi mărunţişul din buzunar. Am avut un caz asemănător la Copenhaga în ’57. — Doamna Melania Lupu nu este ceea ce aş numi eu o tehniciană. Preferă soluţii mai casnice. În speţă, a îngropat ambele victime o dată. Stanley se opri. — Adică?! — I-a băgat în acelaşi sicriu unul peste celălalt, iar deasupra a aranjat o grădină de flori. Trebuie să precizez că am asistat şi eu la înmormântare. — Remarcabil! — După două zile, moare al treilea „coproprietar“ al tablourilor. Mi-am închipuit întotdeauna că oricine s-ar fi descurajat în faţa unei astfel de situaţii. — Nu şi Abatele Brown presupun, râse Stanley. Încerc să ghicesc cum s-a descurcat. Maiorul îl privi fix: — L-a făcut statuie. — Statuie?!? — Îhî. L-a turnat în ghips şi l-a scos în curte. — Fantastic! — Aşa ni s-a părut şi nouă. Din păcate, n-am avut nici o probă. Repet, era complice voluntară, acţiona din proprie iniţiativă şi independent de autorul crimelor. Unicul martor care ar fi putut vorbi e acum într-o casă de sănătate. Nervii nu i-au rezistat. Nu m-ar mira să fie tot opera ei. — Ce vârstă are? — 62. — A mai avut de-a face cu Poliţia? — Nu, din câte ştiu eu, dar asta nu înseamnă mare lucru. Rectifică: Sau dimpotrivă, înseamnă foarte mult. Azi face parastas pentru foştii vecini. Fireşte, m-a invitat la ceremonie. Înţelegeţi? Mi se pare că asta numiţi dumneavoastră umor negru. N-aveam de gând să vin, dar am ţinut s-o cunoaşteţi. E un prilej minunat pentru ea de-a evolua cu toate pânzele sus. — Devin din ce în ce mai curios. — Aveţi şi de ce, vă asigur.   Melania Lupu întoarse încet capul. Lângă picioare avea o sacoşă cu sticle de vin, pânză şi pahare din plastic. „E chiar domnul maior Cristescu, draga mea, deşi puteai să juri că n-o să vină. Te înşeli cam des în ultima vreme şi doar te-am rugat să fii a-ten-tă.“ Se aplecă îndreptând crizantemele de pe mormântul Valericăi Scurtu. O femeie în vârstă trecu pe alee, salutând-o mecanic. Melania Lupu răspunse amabilă. Ţinea mâinile împreunate pe poalele trenciului. „Mai e cineva… Nu, nu-l cunoşti, dar poţi fi convinsă că-i poliţist. E de-ajuns să-i vezi ochii şi felul cum merge. Poţi paria că e englez! Obrajii aceştia roşcovani n-ai să-i întâlneşti prea des pe Calea Victoriei, fumează pipă şi pentru nimic în lume nu şi-ar scoate mâna dreaptă din buzunar. Hm! Ce s-ar face englezii fără buzunare?! Acum, Melania, şi numai acum, poţi să te întorci spre ei.“ — Oh, domnule maior, câtă amabilitate din partea dumneavoastră. Nu îndrăzneam să-mi închipui că veţi avea timp… Îi întinse mâna cu un zâmbet tremurat. — Mi-am îngăduit să vin cu un prieten. Îl interesează obiceiurile noastre… Inspectorul Stanley de la Interpol. — O idee fermecătoare… Biata Valerica şi domnul Panaitescu vor fi extrem de mişcaţi. Chiar şi domnul Popa, deşi, dacă vă amintiţi, era puţin morocănos… Nu din cale afară de sociabil. Dar mă tem că nu sunt prea politicoasă, căci desigur dumnealui nu înţelege un singur cuvânt din ce pălăvrăgesc eu. Continuă într-o engleză poticnită: — Mi-aţi face o mare plăcere, mister Stanley, dacă aţi accepta să luăm ceaiul împreună. Sunt sigură că în scrinul meu se mai găsesc câţiva biscuiţi şi o felie de cozonac. Domnul Cristescu ne va însoţi, fără îndoială. Maiorul începu să râdă. — Din nefericire, mister Stanley se grăbeşte. Are avion peste două ore. A dorit însă să vă cunoască. — Oh! Melania Lupu roşi convingător: Lucrurile acestea le spuneţi ca să faceţi plăcere unei biete bătrâne. Oricum, apreciez amabilitatea. Inspectorul îşi desprinse în sfârşit privirea de pe chipul femeii. — Domnul Cristescu nu exagerează. Am ţinut într-adevăr să vă fiu prezentat. Nu e un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown. Melania Lupu îşi flutură pleoapele. Pe obrajii emailaţi apărură două pete. „Au aflat! Nu, cel mult presupun, draga mea, şi fii convinsă că asta-i ideea prietenului tău, maiorul.“ — Abatele Brown? Dar vă înşelaţi! Noi suntem ortodocşi. Părintele Sachelarie de la Trisfetite va ţine slujba… Îşi muşcă buza şi adăugă după o pauză: Am impresia că e o confuzie. Stanley se uită la maior. Acesta explică amuzat: — Dumnealui se referă la misteriosul Abate Brown, colaboratorul Interpolului prin corespondenţă… — L-aţi invitat aici? Un gest într-adevăr delicat. — Ne-am permis să ne imaginăm că dumneavoastră sunteţi autoarea scrisorilor şi că, din modestie, aţi apelat la un pseudonim. — Serios? Puse mâna pe braţul inspectorului: Oh, mister Stanley, nici nu ştiţi ce rău îmi pare că v-am dezamăgit. Inspectorul se înclină amabil. — Apreciez discreţia tot atât de mult ca şi modestia. — Nu sunt deloc sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi. Făceţi-mi plăcerea, mister Stanley, şi acceptaţi o mică amintire. Aşa se obişnuieşte la noi când îi pomeneşti pe cei dragi. Se aplecă sprintenă spre sacoşă. Inspectorul se trezi brusc în braţe cu câţiva metri de americă, două pahare de plastic albe şi o farfurie de colivă vârfuită cu o ploaie de bomboane colorate. — Nu, domnule maior, nu mă puteţi refuza nici dumneavoastră. Aveţi aici un ştergar brodat. Bietei Valerica îi plăcea atât de mult să coasă! O adevărată maestră… Să nu uit, mister Stanley! Când mai veniţi în Bucureşti nu mă ocoliţi. Sunt totdeauna încântată să ofer o ceaşcă de ceai prietenilor mei. — Nu ne-aţi spus noua dumneavoastră adresă, râse Cristescu. — Dumnezeule! Mi-e greu să-mi dau seama de ce am fost convinsă că o cunoaşteţi. Am o garsonieră pe Strada Toamnei 16B. Acum, vă rog să mă iertaţi. A început slujba. Înşfăcă sacoşa şi intră în capelă. Maiorul se întoarse spre inspector. — Ei, cum vi se pare? — Hm, cred că, într-adevăr, l-am cunoscut pe Abatele Brown. Şi mai cred că e… fermecător! Cristescu îi căută privirea. Ai fi zis că pentru bărbatul acesta înalt, cu mustaţă blondă, Melania Lupu n-avea vârstă. Expresia din ochi i-o amintea pe cea a olandezului Van der Hoph.     * * *   Aprinse lampa cu abajur de mătase bleu şi trandafiri mici din catifea. Din patul de bronz, pictat cu îngeraşi, te aşteptai să răsară o scufiţă cu panglici şi dantele. În bufetul vienez cu două vitrine, modern prin anii ’80-’90, un instantaneu al epocii ar fi surprins sticle de apă de Vichy, flacoane de colonie Cuir de Russie, pastilele întăritoare ale doctorului Blow sau elixirul bunicilor Cristal de munte. Berzele de argint susţineau cândva o tipsie unde tineri domni de acum o jumătate de veac îşi lăsau cărţile de vizită, pendula anunţa orele de bal sau de primire, în oglindă, îngălbenită acum, se reflectau chipuri gingaşe într-o cascadă de bucle, zulufi, pene şi flori, umeri goi, coborâţi după cum cercau canoanele frumuseţilor contemporane cu Eugenia de Montijo. În scrinul de cireş lustruit, lenjeria delicată, lucrată în mânăstiri, emana arome dulci, mitenele fine de antilopă albă adăstau alături de dantela scumpă Valenciennes ori mai modestă de Bruxelles…   Melania Lupu trase mânerul de bronz şi scoase o jumătate de cozonac, un borcan de dulceaţă şi câteva pastile de ciocolată pe care motanul le prinse din zbor. — Ai răbdare, Mirciulică, şopti bătrâna. Am să-ţi povestesc totul. Preparăm doar ceaiul şi pun un capot pe mine. E o vreme oribilă… Se întoarse peste zece minute din chicinetă aducând un platou mare. Aşeză în faţa motanului o ceaşcă de lapte, în care picură un deget de rom, apoi îşi turnă ceaiul. Adăugă o lingură de frişcă şi începu să muşte din felia groasă de cozonac. Frigul şi ploaia îi coloraseră obrajii cu o nuanţă delicată de roz. Capotul alb se închidea sus, sub bărbie, cu o camee ovală. — Da, draga mea, o camee! Nu văd nici un motiv să nu fii elegantă la tine acasă. M-am străduit totdeauna să înţeleg femeile pentru care oglinda nu înseamnă nimic altceva decât strada sau o vizită. Trebuie să-ţi facă plăcere să te priveşti. Sorbi din ceaşcă, o umplu din nou cu frişcă, apoi ciuguli o stafidă din miezul pufos. — N-ai idee, Mirciulică, pe cine am cunoscut astăzi! Nu, oricât te-ai strădui, asta n-ai s-o reuşeşti. Închipuieşte-ţi, chiar pe mister Stanley căruia i-am scris de-atâtea ori. Dacă nu mă înşel, ultima scrisoare se referea la crima din Rue Lagrange… Un domn destul de prezentabil, plin de distincţie. Seamănă puţin cu fostul nostru lăptar. Îşi îngroşă vocea: — „Nu-i un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown…“ Fii liniştit, nu m-am pierdut cu firea. Nici nu mi-a trecut prin gând. Desigur, ideea aparţine domnului maior Cristescu. Doar el putea să-l pună pe urmele mele. N-am recunoscut nimic. Nu, nu, Mirciulică, jur că nimic! Ei nu trebuie să cunoască micile noastre năzdrăvănii. Şi asta, mai ales acum, când punem la cale o combinaţie… Cum zicea bietul Lupu, deşi el n-a fost niciodată un bărbat prea isteţ: „Dragă Melania, dacă ai de gând să înşeli pe cineva, nu i-o trânti în faţă“. Ţi-am spus doar, n-avea cine ştie ce spirit… Încă o linguriţă de rom? Încep să cred cu adevărat că exagerezi. Apucă sticluţa şi turnă în ambele ceşti. — În realitate, nu are cum să-mi strice o picătură, mai ales după umezeala de afară. Când am intrat în casă, mâinile îmi erau mai reci decât o bucată de gheaţă. Vrei un pişcot? Atunci putem strânge masa. Mirciulică rămase în fotoliu privind ţintă un tablou cu cale. Vasul de argint se strâmta la gât. Potirele albe înfloreau pe o draperie de un roşu stins. Melania se întoarse din chicinetă aranjându-şi părul. — Un tablou de la bunica, dragul meu. E plin de atmosferă, nu găseşti? Acum însă avem treabă. Exact, chestiunea care am mai discutat-o. Luă motanul în braţe. Degetele sidefii, cu un singur inel subţire, mângâiau blana neagră. Ansamblul sugera claviatura unui pian. — Am reflectat mult, dragă Mirciulică, oftă bătrâna. Avem toate şansele ca de data aceasta să câştigăm. Ne trebuie însă cineva care să ne ajute. Nu mai suntem prea tineri şi găsesc că e o calitate să recunoşti amănuntul ăsta la timp. Ştii la cine m-am gândit? Pendula îşi începu clinchetul şi Melania Lupu se întrerupse brusc. Ascultă zâmbind: — Ce melodie fermecătoare! N-o să mi se pară niciodată că am auzit-o îndeajuns… Da, m-am gândit la domnul Raul Ionescu, o persoană pe care tu n-ai avut încă ocazia s-o cunoşti. Un domn tânăr, dragul meu, plin de ceea ce numesc cu în general bărbăţie. E hotărât şi îndemânatic. Apreciez aceste însuşiri enorm. Mi-amintesc de bietul Lupu… Nu era în stare să bată un cui fără să-şi strivească două degete şi uneori toată mâna. În schimb, jucă admirabil bridge, iar lucrul are importanţa sa. Vom apela deci la domnul Raul. Evident, mai am în vedere două persoane… Mă asculţi, Mirciulică? Motanul scotea zgomote ciudate, pendulându-şi coada subţire. Bătrâna îl alungă din poală. — Te-ai ameţit! Stau şi mă întreb de unde ai împrumutat atâtea obiceiuri vulgare. Hm! Mă îndoiesc că pisicuţa Vasileştilor a primit cea mai bună educaţie… Pe figura senină, cu trăsături mici, încremenise un zâmbet palid. Clătina din când în când capul, buzele se mişcau încet. — Trebuie să-ţi construieşti o personalitate, draga mea, pentru ca ei să nu te recunoască niciodată. Vei fi aspră şi caustică. Deteşti genul, dar de data aceasta e imperios ne‑ce‑sar! Vei proceda, în general, contrar obiceiurilor tale. Deci dură, intransigentă şi cu vocabularul doldora de expresiile acelea îngrozitoare. Se privi în oglindă netezindu-şi sprâncenele. — Te simţi în stare să-i vorbeşti? N-ai nevoie decât de puţin curaj şi atenţie. El va cădea cu siguranţă în plasa ta căci este îndeajuns de inteligent ca să înţeleagă că altfel nu are nici o şansă. Hai, fetiţa mea, ia carnetul unde ţi-ai notat numărul lui de telefon. După aceea, te vei simţi extrem de uşurată. Şi… pot să jur că în scrin mai sunt trei marţipane. Două cu fistic şi unul cu migdale. Dar asta nu înainte de a fi vorbit la telefon. Degetele îi tremurau de emoţie. Fiecare rotire a discului o apropia de locuinţa tânărului şi Melania îşi imagina fenomenul plastic, ca şi cum ar fi parcurs drumul într-o maşină. A patra, a cincea, a şasea cifră… Prin faţa ochilor i se perindară statuia Pache, Foişorul, străduţa îngustă cu o cofetărie mică pe colţ, în sfârşit garsoniera unde se ascundea Raul Ionescu şi pe care şi-o închipuia în dezordine, plină de ziare şi reviste, cu haine agăţate pe scaune şi poate fotografia unei fete înfiptă în vitrina şifonierului. — Mda… — Domnul Raul Ionescu? — Greşeală! — Încă o greşeală eşti pe cale să comiţi dumneata! — La revedere. Melania Lupu formă încă o dată numărul. — Te avertizez, domnule inginer, că la a doua mojicie… — Cum îţi permiţi?! — Pentru un individ care a furat un bloc de 12 etaje şi este căutat intens de Miliţie, întrebarea mi se parc ridicolă. — Miroase a şantaj. Cât? Bătrâna râse sec: — Lamentabil! Unde-ţi e fantezia, băiete? Păreai mai isteţ în chestia cu blocurile. Câte doi centimetri furaţi din înălţimea fiecărui apartament… În loc de doi metri douăzeci, camerele dumitale au doi şi optsprezece. La optzeci de blocuri, asta înseamnă o avere. O idee remarcabilă căzută, din nefericire, pe mâinile unui cârpaci. — Domnişoară! — Dacă te mulţumeai doar cu jumătate de centimetru, comisia de recepţie n-ar fi sesizat escrocheria. — În definitiv, ce vreţi de la mine? — Să-ţi dau o mână de ajutor, deşi mă îndoiesc că o meriţi. Îţi ofer posibilitatea să părăseşti ţara. — Câtă mărinimie! Şi ce doriţi în schimb? — O scurtă colaborare. — În ce problemă? — Aceasta o vom discuta mai târziu. — Cine mă asigură că nu e o provocare? Inginerul auzi un scrâşnet, apoi vocea femeii mocnită: — Mă întreb dacă nu e cazul să mă răzgândesc. Nu suport dobitocii! Cine şi-ar bate capul să provoace un individ a cărui unică perspectivă este ştreangul? — Presupun că aveţi dreptate. Unde pot să vă întâlnesc? — Mâine la biserica catolică. Mă vei aştepta la primul confesional de la intrare. — Hm, seamănă a film de groază. Cred că e un bluff… — Nu mă interesează ce crezi! Îţi atrag atenţia că, dacă încerci să mă vezi, propunerea mea cade. — Am să reflectez. — Mă îndoiesc! Femeia râse dispreţuitor: N-o să închizi bine telefonul şi ai să te repezi la morfină. O să te crezi împăratul Chinei sau şahinşah în nu ştiu ce trib şi totul va fi OK. Inginerul înghiţi în sec. — De unde… — Îmi provoci decepţie după decepţie! Cârpaci, candid… şi mai ce? — S-ar putea să mă enervez, domnişoară! — Ţi-ar plăcea, dar nu-ţi dă mâna. Pe mâine. Bătrâna puse receptorul în furcă. Umerii mici i se zguduiau de râs. — Bietul prostuţ! Cu ce gogoriţă îşi închipuie că a discutat! Dar va veni. Fii convinsă, draga mea. Va veni! Va veni! Va veni! Luă sticla cu apă fierbinte pregătită în bucătărie şi urcă în pat. Motanul adormise în fotoliu. — Ce să-ţi fac, dragul meu, dacă bei… Am să-ţi povestesc mâine Scufiţa Roşie. Eu voi citi puţin din Loti… Pêcheur d’Islande. Are pagini a-do-ra-bi-le. Deschise cartea şi cu un suspin începu să citească. Pe noptieră erau pregătite, într-o farfurioară, trei marţipane.     * * *   Ocoli băltoaca şi se opri la vitrina unui magazin de încălţăminte. O fetiţă cu funde mari albe, agăţate la codiţele firave şi sârmoase, privea cu ochi căscaţi de admiraţie nişte pantofi roşii. Îşi lipise fruntea de sticlă apăsând ochelarii la rădăcina nasului cu un deget murdar de cerneală. Melania Lupu zâmbi. — Îţi plac, draga mea? Fetiţa o privi surprinsă. Înclină capul răspunzând serioasă: — Foarte mult, doamnă. Bătrâna o mângâie pe obraz şi-i strecură în buzunar trei bancnote de 25 de lei. — Cumpără-i! Îşi continuă drumul urcând strada îngustă. „Copiii cu ochelari au un aer dramatic. Te înduioşează…“ Îmbrăcase o haină neagră, strâmtă care-i accentua supleţea. Voaleta îi cădea până în dreptul buzelor. Îşi privi ceasul: 5. „E foarte bine, draga mea. Dacă intenţionează să te privească, va veni cu cel mult o jumătate de oră înainte. Tu îţi vei petrece vremea închinându-te Sfântului Anton de Padua. Oricine îşi va imagina că te rogi pentru ca nepoata, sau chiar fiica ta să se mărite.“ Pătrunse în catedrala aproape pustie. Cineva exersa la orgă pe un motiv de Bach. Melania Lupu îşi muie degetele în apa sfinţită şi se închină. „Desigur, acesta este un obicei catolic, dar e bine, draga mea, să-ţi asiguri prieteni pretutindeni.“ „El este, fetiţo! Puteai să juri că va veni şi iată că nu te-ai înşelat.“ Ochii Melaniei Lupu poposiră cu satisfacţie pe silueta bărbatului. Avea cam 35 de ani şi părea extrem de degajat. „Siguranţa! Asta am apreciat cel mai mult la un domn. Îmi place şi cum e îmbrăcat. Nimic strident, totul de excelentă calitate, şi spune tu, Melania, dacă ştii ceva mai rafinat decât un raglan gris souris la un costum gris fer şi o cravată neagră cu picouri albe. Splendid! Fii convinsă, vă veţi înţelege ad-mi-ra-bil.“ Bărbatul ocoli capela. Se opri în dreptul statuilor simulând curiozităţi artistice. Ochii duri scormoneau băncile goale, încercau să pătrundă întunericul ungherelor. În catedrală se afla o singură femeie. Stătea în prima bancă, nemişcată, ţinându-şi fruntea în palme. Nu întorsese capul când auzise paşii tânărului. Bărbatul ezită câteva clipe şi se apropie de confesional. Sunetele orgii alunecau pe lângă chipurile sfinte.   — Eşti punctual. Şoapta din spatele draperiei părea alterată de tutun şi alcool. „Hm, gândi Raul Ionescu, una din ororile alea care răsucesc tot felul de combinaţii prin baruri. Cu atât mai bine.“ — Nu mă las niciodată aşteptat de-o femeie. Se simţea încolţit, avea impresia că se află în apropierea unui coşciug: „Niciodată n-am stat de vorbă cu cineva atât de aproape fără să-i văd chipul. Ciudat! În fond, de ce se ascunde?“ — Nu ştiu dacă o să cădem de acord, băiete, aşa că prefer să nu mă cunoşti. Îţi propun o mică colaborare. — Mă interesează în primul rând care sunt riscurile, stimată domnişoară. — Nu există riscuri. — Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc. Însuşi cadrul în care evoluează discuţia noastră mă obligă să gândesc contrariul. — Ai încă timp să renunţi. — Ce înseamnă „încă“? — Peste o jumătate de oră va fi prea târziu. — Târgul e neleal. Mă obligaţi să accept sau nu înainte de a şti despre ce e vorba. — Situaţia în care te afli te obligă, nu eu. — Credeţi? La urma urmelor, o condamnare de zece ani nu înseamnă cine ştie ce. — Uită oferta mea, şi execută-i sănătos! Melania Lupu îşi simţi bătăile inimii: „Nu-ţi fie frică, fetiţo! Nu va avea curajul să renunţe. E tânăr, frumos, femeile îl adoră… Va face orice pentru a evita pedeapsa.“ — Cred că aţi câştigat, râse Ionescu. — Îţi atrag atenţia că orice fentă ulterioară te costă viaţa. — Am să vă dau o veste bună. Sunt dintre aceia cărora nu trebuie să le explici de două ori un lucru. — Nădăjduiesc. Vom comite o spargere la Muzeul Chiusbaian. Bărbatul scoase un fluierat uşor. — Ne aflăm într-o catedrală, băiete, şi nu pe stadion! Tânărul îşi înghiţi eroic exclamaţia: „Sictir! Simţi fruntea cum i se acoperă de sudoare. E nebună! Spargere la muzeu…“ — Aveţi idee cum îşi păzesc domnii de acolo comorile? — Sunt amănunte pe care le-am rezolvat înainte de a te deranja. — Splendid! Ce vă interesează de la Chiusbaian? — Un Goya. Femeia cu evantai. Ionescu simţi că-i vine ameţeala. — Numai atât? Nu mergeţi cu linguriţa… „Sigur că nu, zâmbi Melania Lupu. Eşti o nebună, draga mea, şi băiatul acesta, poţi paria pe oricât, te crede schizofrenică. Surâsul ei te obsedează. Îl vrei pentru tine, să-i atingi grumazul, să-i simţi răcoarea evantaiului. Femeia trebuie să fie a ta.“ — În momentul de faţă, una din aripi se află în renovare. Muzeul fiind închis, furtul va fi descoperit destul de târziu. — O clipă! o întrerupse tânărul. Unde aveţi de gând să-l comercializaţi? — Cu fiecare întrebare nu faci decât să mă decepţionezi. Natural că peste graniţă. De aceea am apelat la dumneata. — Chiar şi pentru străinătate nu mi se pare o marfă prea comodă. Statul român va reclama oricum tabloul. — Problema este rezolvată. Pânza va intra într-o colecţie particulară. Amănuntul reprezintă în acelaşi timp o garanţie a onestităţii dumitale, mai limpede, fără mine n-o vei putea negocia. Altceva? — Care este beneficiul meu? — Până acum te mulţumeai doar cu plecarea din ţară. — Stimată domnişoară, bunica mea avea o vorbă: Dacă nu vrei să dai şi la vecini, taie porcul în casă. — Era înţeleapta satului, presupun. Ai la dispoziţie tot muzeul, poţi alege orice! Vânătorul lui Rembrandt, Degas sau Monet. Clar? — Sunteţi generoasă… — Practică! Te vor ajuta doi oameni. — Doi gentlemeni, bănuiesc! Cine sunt? — O vei afla la timpul cuvenit. Să ne întoarcem la muzeu… — Aveţi cumva cheile? — Ascultă! Nici bancurile, nici zicătorile dumitale de familie nu mi se par de spirit! Inginerul ridică din umeri. — Simţul umorului e o floare rară. — În schimb, prostia creşte pe toate drumurile. Trage fermoarul, băiete! — În regulă! Nu ştiu nimic despre Muzeul Chiusbaian, dar îmi pot imagina cum e asigurată paza: sisteme de alarmă, celule fotoelectrice, oameni… — Adaugă şi un grilaj de oţel. În spatele lui se află galeria de tablouri. Amănunt notabil, nici un om nu se află în muzeu. Paza este exterioară. Concluzia? — Imposibil să te apropii! — Nimic nu-i imposibil, drăguţă! În 35 de ani încă n-ai aflat? Vei ocoli căile obişnuite de acces. — Adică? Melania Lupu făcu o pauză. Spuse abia auzit: — Veţi intra pe dedesubt. — Tot nu înţeleg. — Mă aşteptam. În apropierea muzeului se află o vilă. Cei din cartier o numesc Căsuţa cu zorele. Câţiva metri de pământ despart pivniţa vilei de canalul colector al unei foste întreprinderi, un laborator chimic, în prezent demolat. Canalul colector trece pe sub muzeu. Efortul vostru va consta deci în săparea a 8-10 metri de pământ, din pivniţa Căsuţei cu zorele spre canal, şi de la canal până la subsolul muzeului. În trei oameni, povestea nu vă poate lua mai mult de două ore. Ionescu îşi lărgi puţin gulerul cămăşii. Gămăliile de fosfor ale ceasornicului azvârleau licurici: „E nebună! Nebună de-a binelea! Şi totuşi… Ideea mi se pare uluitoare“. — Sunteţi convinsă că e vorba numai de 8-10 metri de pământ? — Am studiat planurile. Nu încap erori. — Mda… Aţi auzit vreodată ce înseamnă un canal colector? — Mi s-a întâmplat. Veţi avea la voi măşti de gaze. — Deci echipament de protecţie, perfect! Admitem că am pătruns în muzeu. Cum evităm capcanele din interior? — Vă pun la dispoziţie un film unde sunt semnalate aceste capcane. Va fi un fleac să le neutralizaţi. Pentru grilajul care încuie galeria de tablouri veţi avea o cheie. — Mi se pare fantastic! Toată povestea e fantastică! — Dar nu imposibilă. În ultimă analiză, chestiune de imaginaţie. — Dumneavoastră, sunt convins, nu vă lipseşte. Pentru când preconizaţi circul ăsta? — Pentru luni seară. În aceeaşi noapte veţi părăsi ţara. — Cum? — Cu un avion sanitar. Tânărul avu pentru o clipă sentimentul că se sufocă. Apoi un râs îngrozitor îi gâlgâi în fundul pieptului. Simţi cum i se umflă fălcile, gata să plesnească: „E limpede! A fugit de la balamuc! Arc o logică în ce spune, de acord, dar…“ — Ai amuţit? — Chestia asta cu avionul mi-a rămas în gât… Nu văd ce i‑ar determina pe cei de la Aviasan să ne dea cadou un avion. — Şantajul! Locatarii vilei sunt părinţii pilotului. Doi oameni în vârstă care seara primesc prieteni. Lunea, de obicei, se joacă poker. Între 5 şi 7 fac o plimbare. Când se vor întoarce, vă vor găsi instalaţi în casă. Nu-i greu să ţii la respect patru bătrâni cu un revolver. — De unde arme? — Unul dintre tovarăşii dumitale se va însărcina cu aceasta. — Aha! Deci ne jucăm de-a ostaticii. Mai departe? — După ce puneţi mâna pe tablouri veţi telefona pilotului. Viaţa celor patru contra posibilităţii de-a părăsi ţara cu un avion. — Nu va fi niciodată de acord. — Te înşeli, domnule Ionescu! Suntem o naţiune eminamente sentimentală. Pilotul nu-şi va sacrifica părinţii. — Va folosi toate trucurile de pe lume ca să ne împiedice. — Cei patru ostatici constituie o garanţie sigură. Vă vor însoţi până la destinaţie. — Care destinaţie? Îi cerem pilotului să ne ducă la Honolulu şi ne debarcă în Sighetu Marmaţiei! Vedeţi-vă de treabă! — În regulă! Poţi pleca. Inginerul se foi neliniştit: — Spuneţi, domnişoară, credeţi sincer în combinaţia asta? În cazul cel mai fericit, depăşind cu succes toate etapele, vă daţi seama că înainte de a ateriza statul român va alerta toate aeroporturile? — Nimeni nu va şti de furtul tablourilor cel puţin câteva zile. Veţi ateriza pe un aeroport particular. — Bun. Şi răpirea de persoane vi se pare o ispravă mai dulce? — Nu toate statele sancţionează actele de terorism. — Documentată sunteţi, în orice caz. Apropo, cine mă asigură că dincolo nu voi fi păcălit? Melania Lupu râse: — Tablourile vor fi la voi. Ce garanţie mai doreşti? Inginerul rămase un timp pe gânduri. — Bine, domnişoară, unde e filmul? — Apleacă-te puţin şi vei găsi în colţul din stânga un pacheţel. Trebuie developat. — Eraţi sigură că voi accepta. — Fireşte. Altfel nu te-aş fi chemat. Ultimele amănunte şi locul unde te vei întâlni cu tovarăşii dumitale ţi le voi comunica duminică seară. Şi-acum, te rog să reţii! Nu-mi plac cacealmalele. Ştiu că ai destui bani ca să nu te mai tenteze spargerea de la muzeu. Numai că fără surâsul Femeii cu evantai nu vei părăsi niciodată ţara! Aminteşte-ţi de treaba asta. La revedere. — Un moment, domnişoară. De unde mă cunoaşteţi? „Ce prostuţ! zâmbi bătrâna. Când o să-i spun lui Mirciulică o să moară de râs. Dar desigur, draga mea, amănunte n-ai să-i dai niciodată. Doar ştii cât intrigă misterul, iar soluţiile prea simple în general dezamăgesc. Lasă-l să-şi închipuie tot ce e mai complicat. Asta îţi dă importanţă.“ — Domnule Ionescu, e timpul

Necunoscuta din congelator de Rodica Ojog Brasoveanu      Când Harald Bălăcescu, funcţionar superior la Ambasada Română din Statele Unite se întoarse în ţară, vara era deja bine instalată. Primul contact cu meleagul natal, după o absenţă de opt luni, îl făcea însă să strâmbe din nas. Taxiul nu avea aer condiţionat, iar termometrele, după cum îi anunţase echipajul, înainte de aterizare, arătau în Bucureşti 38 de grade la umbră. Cum nu era genul care să privească lucrurile cu uşurinţă, reflectă nemulţumit că atmosfera umedă, aproape sufocantă din maşină, constituia numai un avertisment şi un punct de pornire pentru toate necazurile care-l aşteptau. Fusese însă alegerea lui, şi-ar fi putut petrece concediul în Hawaii, Barbados sau, la mare vogă printre turiştii americani, Insula Paştelui. Plaiurile exotice însă nu-l mai fascinau. În primii ani (lucra la Washington din '91), cu o bucurie şi o curiozitate moderate îşi petrecuse vacanţele în zone de mare referinţă turistică, dar asta numai pentru că era păcat să rateze posibilităţi la care cei mai mulţi nici nu îndrăznesc să viseze. Îi plăcuse, înregistrase plusuri la ceea ce el numea capital de viaţă, imuabil şi nealterabil, dar fără a fi extaziat, mereu cu moderaţia care constituia dominanta personalităţii sale. Se simţea mai obosit ca de obicei şi nu avea chef să schimbe meridianul şi hotelurile cu Kodakul de gât. Dar şi o moştenire neaşteptată contribuise la decizia lui de a-şi petrece concediul în România. Neaşteptată, deoarece n-avea familie, unicul frate murise de câţiva ani, iar de o verişoară depărtată nu mai ştia nimic de pe vremea când era student. O moştenire insolită, dar şi interesantă, printre bunuri figurând un imobil cu trei nivele la Mangalia. Îşi privi ceasul, un Chopard de o mie cinci sute de dolari. Îi plăceau lucrurile de calitate; n-avea vicii costisitoare, trăia cumpătat, cu frână organică, iar în viaţa lui nu existau persoane dragi pentru care să-şi ajusteze bugetul. Era şase, dar nici gând să se lase şi răcoarea o dată cu înserarea. Curentul din maşină nu făcea decât să clatine vag blocul compact de aer fierbinte. Încă nu intraseră în Bucureşti, îşi zise, înregistrând puzderia de construcţii noi care împânzea Băneasa. Parcă nu erau atâtea acum opt luni, e evident că ceva începuse să se mişte... Când, ajunşi la Casa Presei Libere, şoferul îi ceru precizări în legătură cu adresa, Harald începu să-şi facă planuri despre felul în care avea să-şi petreacă seara. Va aerisi întâi bine, va face un duş, va da drumul la aerul condiţionat. Să nu uite s-o sune pe Lucica, menajera, care avea grijă de gospodărie când el se afla în Bucureşti. În restul timpului, casa era zăvorâtă, deşi, cu inima îndoită, lăsase totuşi un rând de chei la Administraţie. Noroc că apartamentul se afla într-unul dintre blocurile ridicate în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru Ştabii regimului Ceauşescu. Nu semănau cu coşciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spaţioase, multe aveau terase şi se apropiau binişor de o decentă locuinţă mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese nici un necaz legat de instalaţiile sanitare, de gaze sau electrice. Locuia la etajul şase şi, când coborî din taxi, în vreme ce şoferul scotea valizele din portbagaj, îşi ridică instinctiv privirea. Totul părea în ordine. Salută vag câţiva vecini care flecăreau în faţa intrării, ocoli o fetiţă cu funde roşii cocoţată pe o bicicletă prea înaltă pentru ea şi pătrunse în bloc. Aer închis, fireşte, praf cât cuprinde — pe unde intră, domnule, când totul e zăvorât şi ferecat! — aromă de casă nelocuită, dar, în rest, toate aşa cum le lăsase. Abandonă valizele în vestibul, cu excepţia trusei de igienă imediată. N-avea chef să se ocupe acum de bagaje şi se gândi că pentru a reintra în atmosfera de acasă, după duş şi un ceas, două de odihnă, se va duce să mănânce ceva la vreun restaurant din apropiere. Oricum, n-avea nimic în casă. Se dezbrăcă din mers şi deschise ferestrele, apoi toate robinetele din baie şi bucătărie pentru a evacua apa infestată de rugina inerentă instalaţiilor îndelung nefolosite. Când se întoarse din bucătărie, încercă o surpriză neplăcută. În micul hol care o despărţea de camera de zi, se aflau frigiderul şi congelatorul. Iar congelatorul fusese uitat în priză. Cel puţin, aşa îşi închipui în primul moment, fără să înţeleagă totuşi cum de fusese posibil acest lucru. Harald era un pedant, prevăzător până la obsesie, controla maniacal orice încăpere pe care o părăsea: să fie ţigările bine stinse, lumina şi robinetele închise. Cât despre încuiatul uşii de la apartament, aici ori la Washington, se întorcea cel puţin o dată din drum, autoverificându-se. Surprins şi supărat pe el însuşi — ca să vezi că niciodată nu poţi fi îndeajuns de prudent — deschise congelatorul. Se dădu un pas înapoi, îngrozit. Un cap de femeie, retezat imediat sub bărbie, îl ţintuia cu găvanele goale ale ochilor scoşi. * Despre inspectorul Dinu Mănescu, colegii afirmau că ar fi un tip şic, adică băiat de comitet, dacă n-ar fi fost atât de distant, sec, uscat, politicos. Şi poate că cel mai mult îndepărta, ridicând în juru-i ziduri de gheaţă, această politeţe desăvârşită şi despre care presimţeai că nu are nimic de-a face cu respectul faţă de semeni, ţinând doar de o educaţie strictă şi privilegiată. Or, oamenii digeră cu greu superioritatea de castă şi, în prezenţa unor astfel de exemplare, se simt vag îngrijoraţi. Nelinişteşte ceea ce nu înţelegi, mai ales când intuieşti că acel ceva e de o clasă şi de o calitate la care nu ai acces. Îl porecliseră Milord şi cel puţin în această privinţă nu puteau nimeri mai bine. Foarte înalt, excesiv de suplu, excesiv de blond —incredibil de blond în peisajul uman mioritic — ochi excesiv de albaştri, excesiv de bine şi de convenţional îmbrăcat, la volanul unui Chevrolet decapotabil sugera prototipul de aristocrat englez aşa cum dăinuie el în imaginaţia celor mai mulţi dintre noi. Pentru un regizor, abordând un eventual film cu faună din zonă, dacă nu i-ar fi fost frică de şabloane, Dinu Mănescu ar fi constituit o găselniţă extraordinară, greu de nimerit chiar printre distinşii Albionului. — Ce caută ăsta în Poliţie, domnule?! se mirau colegii. Bani are, moacă are, succes la dame are! L-am văzut doar cu amazoane, ultima oară la Poiana Braşov. Trăsnet gagica! Semăna cu aia, Eva Hertzigova, ştia schi, nu jucărie, a lor era lumea! Seara au făcut senzaţie în bar. Mănescu în smoking, zâna, din creştet până-n tălpi, numai perle şi sclipiciuri! Doar dacă te uitai la ei şi ziceai că eşti în Beverly Hills! — Chiar! Aşa cum arată şi cu păsăreştile pe care le ştie, mânca nori în diplomaţie. Nu se ştiau prea multe despre el, mai exact spus, nimic în plus faţă de ceea ce ar fi dorit Mănescu să se ştie. Desigur, exista dosarul de la Personal, conţinând obişnuitele generalităţi de studii, stare civilă şi caracterizare profesională, simplă schemă, lipsită însă de amănuntele care dau carnalitate şi care individualizează. În aceeaşi ordine de idei, Dinu Mănescu, adevărat englez sub acest aspect, detesta familiarismul spontan şi firesc dintre colegi. Nu şi-ar fi divulgat niciodată necazurile de acasă — soacră, nevastă, frate, copii —, iar ca celibatar nu relata pe larg, luni dimineaţă, unde şi cu cine îşi petrecuse sfârşitul de săptămână. Se ştia — inerent — că locuieşte princiar, undeva pe lângă Lacuri, şi vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate, zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier — şi alea obţinute cu trudă şi cazne —, la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu şi a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simţiră că li se taie respiraţia. Era departe de ceea ce se aşteptau să vadă, de ceea ce trăiau ei înşişi sau cunoştinţele lor. Liniştea din jur, frumuseţea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuinţe scumpe, pentru oameni foarte bogaţi. Completând priveliştea, un domn foarte în vârstă şi foarte gras, aşezat pe terasă într-un fotoliu de răchită, citea ziarul, trăgând dintr-un trabuc. Şi pentru ca tabloul să fie desăvârşit, de undeva, din spatele casei, apăru întâmplător şi Dinu, în slip, ud leoarcă, îmbrăcând din mers un halat de baie pufos. — Bună dimineaţa, papa! Cei doi colegi se făcură mici şi părăsiră pe furiş locul pândei, de parcă ar fi comis ceva ilegal. Apoi, la o bere — pentru perplexitatea momentului — comentară sufocaţi: — Îţi dai seama, are şi piscină! Să nu-mi spui că-şi pune slipul când face duş! Zău dacă nu-ţi vine să plângi! S-o bagi în mă-sa de viaţă! Eu am deschis o sticlă de şampanie, când am reuşit să mă mut la trei camere cu două closete. Soacră-mea e constipată şi ţine baia ocupată cu orele, şi-am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Glasul gâlgâi de o invidie pe care inspectorul Panait nici nu încerca s-o disimuleze. Era un bărbat lung şi deşirat, cu ochi negri, încercănaţi, crispat din pricina unei digestii incomode. Continuă, de parcă din cauza piscinei lui Mănescu avea el necazuri acasă: — Mă întreb a mia oară, de ce a intrat ăsta în Poliţie?! Cu salariul pe care-l ia de la noi, abia dacă-şi plăteşte grădinarul! Celălalt, Miroiu, genul de persoană care nu ajunge niciodată în linia întâi, dar pe care nici nu-l interesează, simţind nevoia, la serviciu sau în viaţa particulară, să i se spună ce are de făcut, şi să aibă un protector, fiind de altfel un executant ideal, strecură intrigat. — Nu ştiu dacă aţi observat, dar în trei ani de când am venit noi, n-a invitat pe nimeni acasă. Probabil, nu suntem de nasul lui. Despre Milord se mai ştie că locuieşte cu taică-său, un avocat retras demult de la bară, om de peste optzeci de ani. Băiatul era fructul unei maturităţi încă roditoare şi al unei iubiri târzii. Despre mama lui Dinu, puţini se încumetau să vorbească în faţa bătrânului. Deşi trecuseră peste două decenii de la consumarea faptelor, rana încă nu se închisese. La rândul lui, Dinu păstra maică-sii o amintire vagă. Când îi părăsise, el avea în jur de şapte ani. Trei detalii îi rămăseseră întipărite în minte: o coamă sălbatică de păr roşcat, parcă imposibil de stăpânit, o gură plină de dinţi mari şi strălucitori şi — ţinând de olfactiv — un parfum dulce, distins, ameţitor, învăluindu-i întotdeauna prezenţa. Milord avea să recunoască parfumul peste ani, într-unui din numeroasele dormitoare, ca fiind Arpège. Referindu-se la el, un fost coleg de liceu şi facultate, îl definise mai bine decât îşi închipuia: "Mănescu e ca vântul. Poţi să-l desenezi, să-i faci portretul? Altfel, vorba lui Caragiale, băiat dulce, serviabil, îţi dă tot ce vrei, niciodată însă pe el însuşi." Femeile din viaţa lui erau de aceeaşi părere, doar că priveau situaţia cu mai puţin umor. Un birou impersonal, dar Harald Bălăcescu nici nu se aşteptase la altceva. Neaşteptată era doar persoana inspectorului principal care ţinea categoric de alt meleag şi de alt statut social. Observase şi aseară discrepanţa dintre, ideea care funcţionează curent despre "miliţioneri", şi imaginea oferită de Dinu Mănescu, dar era prea şocat de ceea ce se întâmpla în propria locuinţă, ca să-i acorde o mai mare importanţă. Acum, ceva mai calm, aprecie, expert şi pe îndelete, costumul Versace, pe care-l simţea răcoros, sugerându-i o piersică abia culeasă din copac, cu rouă încă pe ea. Asociaţiile lui Harald erau îndeobşte insolite, folosind termeni de comparaţie vizând regnuri distincte, altele decât ale subiectului în cauză. De pildă, o femeie foarte frumoasă căreia era dispus să-i acorde un calificativ maxim, se confunda în mintea lui cu un nor diafan plutind într-un lac de cer azuriu. Asta mai avea încă un sens, destul de încifrat, lui Bălăcescu plăcându-i apariţiile vaporoase, diafane, din familia îngeraşilor. Singurul element din birou care amintea de gusturile aristocratice ale inspectorului principal era o scrumieră masivă de argint, încăpătoare, pe care, deşi fumător înrăit, el simţea nevoia s-o golească cu frecvenţa unui tic nervos. — V-aţi gândit vreodată să intraţi în diplomaţie? — Nu-i timpul pierdut, surâse incert Milord. Observaţia nu-l surprindea, era o sugestie care i se servea frecvent. Parcurse rapid foaia de hârtie din faţa lui care conţinea câteva note referitoare la diplomat, apoi închise dosarul şi îşi rezemă bărbia în palme. Surâse, ca şi cum ar fi vrut să creeze o atmosferă îmbietoare, făcându-l pe celălalt să se simtă la îndemână. Harald îi admiră dantura strălucitoare, întrebându-se ce hibă ar putea ascunde inspectorul sub ambalajul acesta de perfecţiune. — Relativ la declaraţia de aseară, mai am câteva amănunte... Aţi afirmat că, în lipsa dumneavoastră, oricât s-ar prelungi ea, nimeni nu poate intra în apartament... — Cu excepţia administratorului căruia i-am lăsat totuşi un rând de chei, de teama vreunui accident gospodăresc. Ca să fiu sincer, nu există nimeni în viaţa mea, rude sau prieteni care să-mi prezinte încredere deplină. — Destul de neobişnuit. — Chiar incredibil, ştiu, dar asta e situaţia. — Aţi fost vreodată căsătorit? — De două ori, recunoscu vădit în silă diplomatul. Prima dată —o pripeală de tinereţe, chestiune de ambiţie; a doua oară, chestiune de superstiţie, e bine să ai o familie, să nu îmbătrâneşti singur etc. Mănescu zâmbi din nou: — Azi gândiţi altfel? — Mai nuanţat. Sunt hotărât împotriva teoriei că oricât de rea e o căsătorie, e mai bună decât celibatul. Cum s-ar zice, câine, pisică — cotlet să fie. Trăgând linia, două eşecuri lamentabile care, din fericire, n-au lăsat dâre. Uneori, îmi vine să cred că n-am fost niciodată însurat. — Ex-soţiile dumneavoastră împărtăşesc aceeaşi stare de spirit? — Sunt convins, ne-am dezamăgit reciproc şi în egală măsură. Dacă vă gândiţi la o eventuală vendetă, apucaţi pe un drum greşit. De altfel, sunt douăzeci şi cinci de ani de la primul divorţ, aproape douăzeci de la al doilea. Nimeni nu aşteaptă atâta ca să se răzbune. — În principiu, aveţi dreptate. Vă rog, totuşi, să-mi lăsaţi datele lor, pentru a le putea contacta. Harald îi aruncă o privire de parcă ar fi avut de-a face cu un nebun: — Abia dacă mai ţin minte cum le chema ca domnişoare! Credeţi că le-am urmărit itinerariul de existenţă? Habar n-am ce fac, unde stau, dacă s-au recăsătorit, dacă mai sunt în ţară, sau în viaţă! Milord îl privi cu o curiozitate necamuflată: — Chiar pe nici una dintre ele n-aţi iubit-o? Bălăcescu tresări. Adevărat, n-o iubise nici pe Mary, nici pe Margareta, dar cum de ghicise sclifositul ăsta, detectiv de Hollywood? Oare se lăsa chiar atât de lesne citit? Inspectorul nu-l lăsă să-şi revină, punctând: — Când ai iubit pe cineva, este imposibil să nu te intereseze evoluţia lui ulterioară despărţirii. În funcţie de structură, te bucuri de rateurile sau de izbânzile lui, dar totuşi îţi pasă. Harald respiră adânc. Aşa era, îi păsa şi astăzi, însă nu de Mary sau de Margareta. Dar n-avea să-i povestească ăstuia tragedia vieţii lui, episodul care i-o marcase definitiv, făcând din el alt individ. Un individ complet străin, având în comun doar datele de stare civilă cu Harald Bălăcescu, cel de la douăzeci şi cinci de ani. — Probabil nu vă înşelaţi, deşi nu văd legătura dintre viaţa mea sentimentală şi căpăţâna din congelatorul meu. Am certitudinea că nu aparţine vreuneia dintre fostele mele neveste. Totuşi, am să vă dau datele de care dispun. Despre a doua, ştiu ceva mai multe, pentru că despărţirea de ea m-a costat cariera. Presupun că tinerii din ziua de azi ignoră amănuntul că în regimul lui Ceauşescu, în calitate de divorţat, nu mai puteai ocupa anumite posturi, iar deplasările în Vest erau excluse. Am făcut tuşă de birou vreo cinci ani şi abia după '90 am fost trimis din nou în străinătate. — Cunosc amănuntul, spuse Mănescu. Se pretinde că cine nu are prieteni, nu are de nici un fel, adică nici falşi prieteni, şi ăsta ar fi un avantaj... — ...Care nu-l scuteşte însă de duşmani, schiţă o intenţie de râs diplomatul. Vin în întâmpinarea dumneavoastră şi vă spun că nu am nici un vrăjmaş. — Eu nu aş fi chiar atât de sigur, mai ales în profesiunea dumneavoastră. Toţi avem duşmani, activi sau pasivi, declaraţi sau nu, periculoşi ori ba. Chiar şi vecinul, proprietar de Dacie pe care dumneavoastră îl sfidaţi circulând într-un Lexus, să zicem, sau care a transformat strada în atelier auto, ciocănind la ore imposibile sub ferestrele dumneavoastră, tot la capitolul duşmani se înscrie. Harald dădu din mână: — Mă gândeam la chestii serioase, la mize care să justifice o farsă sinistră. Farsă, în lipsă de alt termen. Ce şi-a închipuit autorul? Că îmi poate arunca o crimă în spinare? Ar fi un mare naiv, când eu pot dovedi oricând, doar arătând paşaportul, că am lipsit opt luni din ţară. — Fără îndoială, admise Mănescu, dar mai există o ipoteză, a celor două ţinte lovite cu aceeaşi piatră. Criminalul a căutat un loc de depozitare — ideal congelatorul dintr-un apartament pustiu în cea mai mare parte a anului — şi, totodată, a ţinut să vă joace şi un renghi macabru. Pe figura de capră distinsă — toate erbivorele par distinse —se aşternu o expresie de nedumerire: — Hm, loc de depozitare... Varianta m-ar seduce, dar de ce numai capul?! Ce s-a întâmplat cu restul? În congelator încape şi un bou! Tranşat, desigur. Toţi cei care încearcă să scape de un cadavru ciopârţindu-l, procedează la fel. Împrăştie mădularele în toate colţurile oraşului, închipuindu-şi că astfel cadavrul nu va putea fi reconstituit şi identificat. Dumneavoastră v-a repartizat capul, elementul anatomic care, despărţit de ansamblu, impresionează cel mai puternic. Harald ridică din umeri. Cedă, mai mult plictisit decât convins. — Poate că aveţi dreptate. Problema e ce fac eu acum... — Întâi, nu uitaţi să-mi lăsaţi datele fostelor dumneavoastră soţii, cele de care dispuneţi. Apoi, schimbaţi-vă neîntârziat yalele. Un rânjet descoperi dinţii de femeie ai lui Harald, mărunţi şi ascuţiţi. — Mă întreb de ce m-am mai căznit eu să instalez uşa metalică şi sistemul de alarmă?! Milord surâse nevinovat. — Nu ştiu. Încuietorile au fost inventate pentru oameni cinstiţi. Un spărgător calificat îţi deschide o uşă metalică în treizeci de secunde. Cât despre sistemele de alarmă, eficienţa lor e totuşi limitată, altfel n-ar mai exista bănci jefuite... — Înseamnă că nu ne rămâne mare lucru de făcut! — Ba da, să vă rugaţi lui Dumnezeu să nu cădeţi în zona de interes a vreunui specialist. Cu găinarii se mai poate discuta... — Nu-i prea liniştitor ce-mi spuneţi. Milord căzu de acord: — Nu, nu-i deloc.   continuarea o descarcati de aici....  

CAPITOLUL I     Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul şi molozul albiseră văzduhul. — O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită. Urlete de sirenă înghiţiră răspunsul. Cisterna pompierilor şi două maşini ale miliţiei sosiră în acelaşi timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — A explodat o bombă.     * * *   Ora 19:00 Catastrofa – ancheta avea s-o stabilească ulterior – debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt. Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanţă al bucureştenilor: — Tipul învaţă să numere până la zece. — Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice. — Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul! Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiţi pentru „una mică, la bodeguţă“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredinţa orice glas tăbăcit de trăscău. Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii întâlnite prin staţiile de autobuz. — Ei fir-ar al dracului de treabă! — Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi memoriile? Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colţurile ridicate. Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a greşit iar numărul.     * * *   În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială. „Seamănă cu un ursuleţ“, îşi spuse încântată Corina Manea. „Un ursuleţ de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. Dădeau bine… Orange, argint şi ceva mai la dreapta sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al gazdei. Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine’s, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel. Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă îşi bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime. Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz. De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa – una singură – în glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi alunecând uşor pe blana de urs… Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate. Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip. — A, tu eşti Andrei!… Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu… Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion… Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă… Las-o pe mâine. Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnăţar. „N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului. Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrăţişările lui Gogan. „Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă.“ Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate. — Sper că nu-i vorba de nevastă-ta. Grămada de şunci cu care-l împărţea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, de la distanţă, cenzurându-i orice gest. Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca. Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric.     * * *   Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl interpelară diversificat în funcţie de temperament şi dispoziţie. — Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu’? Toţi or fi aşa cuvântăreţi? Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă.     * * *   Ora 19:30 Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă. Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece paşi. — Nu-i nici dracu’ la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic. — Eşti cretină! — Eşti drăguţ, ca de obicei. — Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri. O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. Îi simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta? — Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-am spus la telefon că nu de ea e vorba. — Atunci? Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo. „Am uitat să montez lumânările electrice!“ îşi aminti Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă şi jumătate.“ — Florea ştie! suflă Gogan. — Cine-i Florea? — Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat despre el. — Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul. — Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: Supraveghetorul. — Ce vrea? — Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunţ la procuratură. Sunt informat precis. — Care mişcare? Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era palid, ochii îi scăpărau. — Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de praf? Corina îl cercetă curioasă. — Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai puţin. — Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic. — N-ai decât să pui banii la loc. Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleştate, care o sperie. — Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat aşa, din curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignaţia îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii. — Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că eşti mojic. — Puţin îmi pasă. — Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face. — Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am născut ieri-alaltăieri. — Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă. Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat: — Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii. — Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în faţa plutonului de execuţie. — Mă enervezi, Corina. — Mă plictiseşti, Andrei. Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată. — Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă? — Încă nu m-au prins. — Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul. — N-or sa aibă ce inventaria. Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei. — Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni. — M-am gândit mult. Am o singură soluţie… Una singură. S-arunc magazinul în aer. — Poftim? — Voi provoca o explozie. Corina Manea începu să râdă. — Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligenţă. — Iar începi? — Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil. Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi. — Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului. Femeia se opri în mijlocul drumului. — Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul. — Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă ţin de farse? — Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo… porţelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import…     * * *   Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o transformase în depozit de vinuri. Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră. Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon. Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi veneţiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe măsura lucrăturii şi a bunului gust. Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. Avea – constatase de la înfiinţarea magazinului – clienţi şi în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei. „A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară!“ Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea.     * * *   — Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situaţia. Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare: — Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul şi mai cine? — Nu sunt criminal, fetiţo. — Numai ticălos. — Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te rog, mai încet. Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă. „Ce puţin îl cunosc!“ îşi spuse înfiorată. Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei. Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o adevărată vacanţă. — Ce părere ai? Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă mâinile să-i atârne. — Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă! — O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuţi tu! Corina Manea întoarse brusc capul. — Eu?! — Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea. — Asta-i tot? — Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite. — Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin un asasinat. Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi. — Bomba atomică? — Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune. — Abia aştept. — Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog… Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare… Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit… În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat? — Jignitor de simplu. Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri. — Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenţi… Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram de Max Factor pe zi. — Ce veşti reconfortante îmi dai! — În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva. Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi pierdu răbdarea. — Ei, ce zici? — Împuşcă-te! — Corina! — Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant. Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată: — Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum întâlneşti cu miile pe alte meleaguri. — Ai isprăvit? — Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată! — Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile şi telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situaţie. — Şantaj? — Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să-ţi lase acareturile după ce se va afla provenienţa banilor? Îţi umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz. — Care ar fi cel mai rău? — Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obştesc. — Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am împins să furi. — Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească să mă denunţi. — De ce eu şi nu Lucreţia? — Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta. Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme. — Ce situaţie cumplită, Dumnezeule! — Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăştia condamnă parazitismul. — Muncesc! — Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în şorţuleţ de dantelă. — Nu fi mârlan. Responsabilul o prinse de umeri. — Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile ştiind ce mărfuri am în magazin. — Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă? — Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău. — Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă. — Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de viaţă? Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecinţele. Responsabilul adăugă mieros: — Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia. Corina Manea oftă obosită. — Lasă! Nu te cred şi nici… În sfârşit. Ce trebuie să fac? Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută apoi uşor tâmpla. — Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici. — Putem comunica la telefon… Am invitaţi. — Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e… În fine, vreau să fie o surpriză. — Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi. Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului. — Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi şi-i dai drumul! Cum apeşi pe start, se declanşează explozia. Femeia ridică din umeri. — Îmi şi arde de distracţie.     * * *   Ora 20:00 — E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea. Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roşie, imprimată cu crenguţe de brad. — Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul. Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!… Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui Florea şi‑i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model. Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăşte deloc!“ Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas. — Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai mult? Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliţă pisăloagă.“ Surâse fermecător: — Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi puse la întâmplare degetul. În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit.“ Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau. O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza dintr‑o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte. — Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex? O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcţioneze de decenii. „Hm, snobismul noii burghezii!“ Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu.   Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară. Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii cerându‑le scuze şi se apropie. — Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan. Florea îl cercetă alarmat. — Inima? — Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere… Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică. Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic. „Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună.“ — Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul. — Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog. Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguţ, expresia francă, deschisă. — Nu iau cheia, şefu’. Dumneavoastră ţineţi gestiunea. — Am toată încrederea. — Nu, şefu’, n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc. — Bravo, felicitările mele. — Mulţumesc. Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de durere. — Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă… Dar poate mă întorc. — M-aş bucura. — Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine? „Ştie că ştiu“ îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri: — Aveţi nevoie de asigurări? — Nu. Sunt încredinţat. Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea. — Nu acela, domnişoară… celălalt violet… Acolo în spate, exact… Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două amfore chinezeşti şi se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo şaizeci de centimetri. — Cât costă? — Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă. — Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl împachetaţi, stau cam departe. — Desigur, desigur. Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător. — Ce ochi frumoşi aveţi! „Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime. — Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită. — V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca niciodată, chiar dacă e Revelion! — Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva! Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poşeta… „Cinci mii patru sute… Fără inel, bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere…“ — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem. Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul.     * * *   — Gata! spuse medicul. Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca. — V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere… Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la Camera de gardă, la Colţea… O clipă! Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul. — Cum va numiţi, vârsta, domiciliul. Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei Gogan se interesă: — Aveţi un ceas? — Da. E opt şi jumătate. — Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit!         * * *   Ora 20:30 Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată. Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. I se părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă.     * * *   Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi. — Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu’, stăm aici după toate căscatele?! Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aştepta inertă privind în gol. — Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa. Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit. — Doarme pe ea. — Veşnic doarme, râse Florea. Casieriţa o scutură de umăr. — Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul? — Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului cenuşiu… Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră‑două la televizor. — Vine şi individul? — A, nu… Vorbeşte mult, mă oboseşte. — De ce nu-i faci vânt? — Altul ar fi poate şi mai rău. Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zulufii. — Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou. Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi pachetele pe tejghea. — I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii. Casieriţa ridică din umeri. — E plină de bani, se vedea cât de colo. — Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica. Ionel Florea scrută încă o dată strada. — Mda…, mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică.     * * *   Ora 20:35 — Mai serviţi ceva? Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te odată! Suntem şi noi oameni!” Îşi prinsese guleraşul de dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă de plastic. Corina încercă să zâmbească. — Mersi, vreau să plătesc. Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard. Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puţin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat. Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau săgeţi în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea şi dispărea, înghiţită de marea de oameni. O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi pierde fularul. Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin… Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi supraveghetorul urcă. — Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă! Câţiva trecători se opriră – nici măcar efervescenţa Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor pentru senzaţional – comentând: — Încă unul scăpat de sub papuc. — Şi mâine e o zi… Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi taxiul demară.     * * *   Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de Corina şi îi prinse braţul. — Cum a fost? — Ucigaşule! — Corina! Expresia răvăşită a fetei îl sperie. — Ce s-a întâmplat, vorbeşte! — O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai! — Unde, nebuno? — La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el. Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu enervarea. — Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea casetofonul? — De unde dracu’ vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l opresc. A urcat într-un taxi… Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc. — Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva… — Ce? — O spargere… Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea. Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura înmărmurită. — N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el. — Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă… Acolo, altă isterică… — Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit. — Şi? — Hai la el! Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit. — Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor tam‑nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul. Corina întoarse faţa plină de lacrimi. — Poţi afla. — Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a dus de râpă. — Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă. — Un nemernic. — Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie… Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva! Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate. — Lasă-mă! scrâşni. — Trebuie! E o crimă! — N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi merită soarta. — Fiară! Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare. — Controlează-te, Corina! — Să mă controlez… — Şi nu ţipa! Te-am rugat de zece ori. — Puţin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la moarte sigură zeci de oameni! Andrei Gogan ridică din umeri. — Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris. Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine. — Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei. — Sute de mii. — Nu mă întrerupe. Responsabilul ignoră intervenţia: — Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ţii prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă. — Obiecte, nu oameni! — Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult. — Cum poţi fi atât de cinic? — Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată. Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze. — Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările? — Inventează altceva. — Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliţia? Că m-a apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul fără el? Corina Manea oftă sleită. — Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul. — Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Nu-mi pasă! Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată. — Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei! — Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepuraşul tău. Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă buzele şi rosti încet: — De astă dată te înşeli. Ai să vezi. Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă. — Ce vrei sa faci? — Mă duc la miliţie. — Corina! — Dă-te la o parte sau ţip! Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el. — Corina, fii calmă. — Dă-te la o parte! — Un singur sunet dacă scoţi, un singur pas în plus şi te ucid. — Lasă-mă! — Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire! — La o parte! Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea. — Corina, ascultă-mă… Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi acceleră ritmul urlând: — Ajutor!! O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Ţipătul i se opri în furca pieptului. Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici. Doi miliţieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe. — Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural. Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.            

  O bombă pentru Revelion de Rodica Ojog-Braşoveanu   CAPITOLUL I Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul şi molozul albiseră văzduhul. — O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită. Urlete de sirenă înghiţiră răspunsul. Cisterna pompierilor şi două maşini ale miliţiei sosiră în acelaşi timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — A explodat o bombă. * Ora 19,00 Catastrofa — ancheta avea s-o stabilească ulterior — debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt. Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanţă al bucureştenilor: — Tipul învaţă să numere până la zece. — Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice. — Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul! Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiţi pentru "una mică, la bodeguţă", investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredinţa orice glas tăbăcit de trăscău. Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii întâlnite prin staţiile de autobuz. — Ei fir-ar al dracului de treabă! — Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi memoriile? Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colţurile ridicate. Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a greşit iar numărul. * În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială. "Seamănă cu un ursuleţ", îşi spuse încântată Corina Manea. "Un ursuleţ de argint". Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. Dădeau bine... Orange, argint şi ceva mai la dreapta sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al gazdei. Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine's, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel. Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă îşi bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime. Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz. De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa — una singură — în glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi alunecând uşor pe blana de urs... Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate. Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip. — A, tu eşti Andrei!... Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu... Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion... Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă... Las-o pe mâine. Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnăţar. "N-am pesemne un stomac prea sensibil" gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului. Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrăţişările lui Gogan. "Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă". Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva întradevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate. — Sper că nu-i vorba de nevastă-ta. Grămada de şunci cu care-l împărţea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, de la distanţă, cenzurându-i orice gest. Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca. Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric. * Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl interpelară diversificat în funcţie de temperament şi dispoziţie. — Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu? Toţi or fi aşa cuvântăreţi? Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă. * Ora 19,30 Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă. Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece paşi. — Nu-i nici dracu' la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic. — Eşti cretină! — Eşti drăguţ, ca de obicei. — Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri. O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. Îi simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta? — Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-am spus la telefon că nu de ea e vorba. — Atunci? Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo. "Am uitat să montez lumânările electrice!" îşi aminti Corina Manea. "Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă şi jumătate". — Florea ştie! suflă Gogan. — Cine-i Florea? — Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat despre el. — Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul. — Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: supraveghetorul. — Ce vrea? — Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunţ la procuratură. Sunt informat precis. — Care mişcare? Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era palid, ochii îi scăpărau. — Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de praf? Corina îl cercetă curioasă. — Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai puţin. — Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic. — N-ai decât să pui banii la loc. Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleştate, care o sperie. — Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat aşa, din curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignaţia îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii. — Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că eşti mojic. — Puţin îmi pasă. — Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face. — Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am născut ieri-alaltăieri. — Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă. Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat: — Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii. — Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în faţa plutonului de execuţie. — Mă enervezi, Corina. — Mă plictiseşti, Andrei. Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată. — Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă? — Încă nu m-au prins. — Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul. — N-or sa aibă ce inventaria. Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei. — Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni. — M-am gândit mult. Am o singură soluţie... Una singură. S-arunc magazinul în aer. — Poftim? — Voi provoca o explozie. Corina Manea începu să râdă. — Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligenţă. — Iar începi? — Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil. Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi. — Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului. Femeia se opri în mijlocul drumului. — Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul. — Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă ţin de farse? — Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo... porţelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import... * Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o transformase în depozit de vinuri. Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră. Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon. Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi veneţiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe măsura lucrăturii şi a bunului gust. Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. Avea — constatase de la înfiinţarea magazinului — clienţi şi în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei. "A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară!" Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea. * — Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situaţia. Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare: — Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul şi mai cine? — Nu sunt criminal, fetiţo. — Numai ticălos. — Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te rog, mai încet. Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă. "Ce puţin îl cunosc!" îşi spuse înfiorată. Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei. Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o adevărată vacanţă. — Ce părere ai? Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă mâinile să-i atârne. — Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă! — O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuţi tu! Corina Manea întoarse brusc capul. — Eu?! — Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea. — Asta-i tot? — Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite. — Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin un asasinat. Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi. — Bomba atomică? — Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune. — Abia aştept. — Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog... Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare... Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit... În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat? — Jignitor de simplu. Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri. — Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenţi... Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram de Max Factor pe zi. — Ce veşti reconfortante îmi dai! — În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva. Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi pierdu răbdarea. — Ei, ce zici? — Împuşcă-te! — Corina! — Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant. Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată: — Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum întâlneşti cu miile pe alte meleaguri. — Ai isprăvit? — Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată! — Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile şi telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situaţie. — Şantaj? — Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să-ţi lase acareturile după ce se va afla provenienţa banilor? Îţi umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz. — Care ar fi cel mai rău? — Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obştesc. — Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am împins să furi. — Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească să mă denunţi. — De ce eu şi nu Lucreţia? — Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta. Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme. — Ce situaţie cumplită, Dumnezeule! — Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăştia condamnă parazitismul. — Muncesc! — Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în şorţuleţ de dantelă. — Nu fi mârlan. Responsabilul o prinse de umeri. — Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile ştiind ce mărfuri am în magazin. — Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă? — Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău. — Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă. — Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de viaţă? Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecinţele. Responsabilul adăugă mieros: — Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia. Corina Manea oftă obosită. — Lasă! Nu te cred şi nici... În sfârşit. Ce trebuie să fac? Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută apoi uşor tâmpla. — Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici. — Putem comunica la telefon... Am invitaţi. — Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e... În fine, vreau să fie o surpriză. — Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi. Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului. — Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi şii dai drumul! Cum apeşi pe start, se declanşează explozia. Femeia ridică din umeri. — Îmi şi arde de distracţie. * Ora 20,00 — E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea. Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roşie, imprimată cu crenguţe de brad. — Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul. Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării", îi strecură o căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!... Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi". Întâlni privirea lui Florea şi-i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model. Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăşte deloc!" Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas. — Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai mult? Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliţă pisăloagă". Surâse fermecător: — Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi puse la întâmplare degetul. În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit". Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau. O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza dintr-o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte. — Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex? O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcţioneze de decenii. „Hm, snobismul noii burghezii!" Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu. Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară. Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii cerându-le scuze şi se apropie. — Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan. Florea îl cercetă alarmat. — Inima? — Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere... Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică. Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic. „Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună." — Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul. — Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog. Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguţ, expresia francă, deschisă. — Nu iau cheia, şefu'. Dumneavoastră ţineţi gestiunea. — Am toată încrederea. — Nu, şefu', n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc. — Bravo, felicitările mele. — Mulţumesc. Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de durere. — Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă... Dar poate mă întorc. — M-aş bucura. — Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine? „Ştie că ştiu" îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri: — Aveţi nevoie de asigurări? — Nu. Sunt încredinţat. Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea. — Nu acela, domnişoară... celălalt violet... Acolo în spate, exact... Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două amfore chinezeşti şi se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo şaizeci de centimetri. — Cât costă? — Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă. — Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl împachetaţi, stau cam departe. — Desigur, desigur. Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător. — Ce ochi frumoşi aveţi! „Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva", reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime. — Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită. — V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca niciodată, chiar dacă e Revelion! — Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva! Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poşeta... „Cinci mii patru sute... Fără inel, bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere..." — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem. Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul. * — Gata! spuse medicul. Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca. — V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere... Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la Camera de gardă, la Colţea... O clipă! Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul. — Cum va numiţi, vârsta, domiciliul. Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei Gogan se interesă: — Aveţi un ceas? — Da. E opt si jumătate. — Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit! * Ora 20,30 Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată. Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. I se părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă. * Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi. — Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu, stăm aici după toate căscatele?! Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aştepta inertă privind în gol. — Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa. Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit. — Doarme pe ea. — Veşnic doarme, râse Florea. Casieriţa o scutură de umăr. — Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul? — Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului cenuşiu... Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră-două la televizor. — Vine şi individul? — A, nu... Vorbeşte mult, mă oboseşte. — De ce nu-i faci vânt? — Altul ar fi poate şi mai rău. Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zulufii. — Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou. Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi pachetele pe tejghea. — I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii. Casieriţa ridică din umeri. — E plină de bani, se vedea cât de colo. — Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica. Ionel Florea scrută încă o dată strada. — Mda..., mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică. * Ora 20,35 — Mai serviţi ceva? Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Carăte odată! Suntem şi noi oameni!" Îşi prinsese guleraşul de dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă de plastic. Corina încercă să zâmbească. — Mersi, vreau să plătesc. Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard. Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puţin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat. Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau săgeţi în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea şi dispărea, înghiţită de marea de oameni. O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi pierde fularul. Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin... Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi supraveghetorul urcă. — Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă! Câţiva trecători se opriră — nici măcar efervescenţa Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor pentru senzaţional — comentând: — Încă unul scăpat de sub papuc. — Şi mâine e o zi... Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi taxiul demară. * Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de Corina şi îi prinse braţul. — Cum a fost? — Ucigaşule! — Corina! Expresia răvăşită a fetei îl sperie. — Ce s-a întâmplat, vorbeşte! — O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai! — Unde, nebuno? — La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el. Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu enervarea. — Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea casetofonul? — De unde dracu vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l opresc. A urcat într-un taxi... Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc. — Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva... — Ce? — O spargere... Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea. Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura înmărmurită. — N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el. — Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă... Acolo, altă isterică... — Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit. — Şi? — Hai la el! Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit. — Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor tam-nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul. Corina întoarse faţa plină de lacrimi. — Poţi afla. — Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a dus de râpă. — Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă. — Un nemernic. — Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie... Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva! Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate. — Lasă-mă! scrâşni. — Trebuie! E o crimă! — N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi merită soarta. — Fiară! Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare. — Controlează-te, Corina! — Să mă controlez... — Şi nu ţipa! Te-am rugat de zece ori. — Puţin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la moarte sigură zeci de oameni! Andrei Gogan ridică din umeri. — Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris. Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine. — Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei. — Sute de mii. — Nu mă întrerupe. Responsabilul ignoră intervenţia: — Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ţii prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă. — Obiecte, nu oameni! — Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult. — Cum poţi fi atât de cinic? — Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată. Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze. — Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările? — Inventează altceva. — Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliţia? Că m-a apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul fără el? Corina Manea oftă sleită. — Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul. — Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Numi pasă! Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată. — Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei! — Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepuraşul tău. Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă buzele şi rosti încet: — De astă dată te înşeli. Ai să vezi. Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă. — Ce vrei sa faci? — Mă duc la miliţie. — Corina! — Dă-te la o parte sau ţip! Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el. — Corina, fii calmă. — Dă-te la o parte! — Un singur sunet da  — Lasă-mă! — Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire! — La o parte! Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea. — Corina, ascultă-mă... Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi acceleră ritmul urlând: — Ajutor!! O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Ţipătul i se opri în furca pieptului. Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici. Doi miliţieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe. — Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural. Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.   cartea o descarcati de aici....

Sa nu ne uitam la ceas de Rodica Ojog-Brasoveanu roman istoric  război şi intrigă 14     Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena. — Hm! Frumuşel obiect. — Nici posesoarea n-arată rău… — Cam coaptă… — Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi… Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului: — Te ocupi dumneata de bagaje. Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol – înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane – şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie. — Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă. — Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat . Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase. „Arată exact ceea ce este!“, califică mental Elvira Manu. — Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal… — A, da… Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin… — Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă… Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia. — …multă clientelă străină. — Am băgat de seamă. Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament. Elvira Manu îi strecură o bancnotă: — Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul. — Da… e agreabil. — Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile… — Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie… Îmi permiteţi să mă retrag. Elvira Manu şovăi câteva clipe. — Aşteptaţi… Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi… Directorul se înclină, emiţând preţios: — Servul dumneavoastră. Porunciţi! — Mda… Domnule… — Stănescu. Aristide Stănescu. Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă. — Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră. Stănescu se arătă vag ofuscat: — Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru… — Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez… — Vă stăm la dispoziţie… De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova… Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo… Sau poate preferaţi muzică de café‑concert… V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate – Leon – vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko… Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor: — Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu… — Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi… Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai… exotice… Elvira Manu avu un gest „nu ne înţelegem“! — Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra‑man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă. Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel… Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii. Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. — Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer… Directorul îşi înghiţi replica: „Da’ atunci ce naiba vrei, cucoană?“ — Desigur, înţeleg foarte bine… — N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un „chevalier servant“, pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de… tandreţe. Acum aţi înţeles? — Perfect… Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine… „Al naibii să fiu“, îşi zise în gând Stănescu, „iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor… E plină lumea de smintiţi!“ — Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza. Directorul se înclină: — Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală: — Bonnes vacances!     * * *   Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace‑ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie. Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii – trei, patru apariţii pe săptămână – şi accidentalii. Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului – locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc –, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso. Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, „băieţi dulci“. — Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? — Tipu’ nu-i comun… Vreau să-i cunosc ideile. — Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. — All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta… Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat. — Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul… — Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde… Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe „O, Tannenbaum“? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen… Barmanul se adresă oportun neamţului: — Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici. Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic: — O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută…   Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu „prietenii“ nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister. Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante – negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau „friandizele“: homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului. Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai „înduminecat“, nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume. „Ăsta“, gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, „când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul.“ Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete. În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există. „Şi totuşi“, îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, „aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare… Hm, rămâne de văzut…“ La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs… — E formidabilă! Colosală! — Staţi un pic… Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă… Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr. — Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu. — Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: „Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută“!… Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări – mai ales trabucuri şi Lucky Strike – fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys: „…Ţi-ai făcut iar ghetele/Să te placă fetele./Şi ai plecat mândru prin sat/Iar după vânat…“ Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, „je m’en fiche!“, apoi se răzgândi brusc: — Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul! — Unde mergem? — Hai la Viticola! prefer cap de miel decât… de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt… pătrate. Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic: — Aşa de repede, coane Ticule? — Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu‑ţi explică – arătă cu degetul gros spre Basile – amicul. Stănescu se apropie de bar: — Ce-i cu ăsta? Barmanul abia îşi mişcă buzele: — Face pe nebunul… — Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu.   Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire: — Cum zici că arată tipesa? — Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. — Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. — Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. Râseră amândoi. Pomul Verde… O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen… Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, „midinetele“ Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul „cavalerilor“ înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi… În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger. Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: „Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi…“ Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la „studii“, la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer… De câte opt-zece ori văzuse filmele „Să visăm“, „Nevasta brutarului“, „Arsène Lupin, jocuri de noroc“… — Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar… — Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? — Pe Tito Schipa! — De Dinu Ionescu ce zici?… Actoraşul… A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel… — Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor… Basile îl privi lung: — Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi? Directorul hotelului replică hotărât: — Da. — Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc…   În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva – eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el. Privea maşinal bărbaţii şi femeile – mai rar perechi – care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi. Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului – un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng –, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. — Asta-i persoana, şopti Stănescu. Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. — Da… Văd… O femeie dificilă. — În ce sens? — Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială. Stănescu îl cercetă ironic: — Vasilică, tată, ai devenit filosof. — Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică… Ne vedem mai târziu. Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, „ah, abia vă aşteptam!“, şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ: „Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? Kremlinul?“ Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent. Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: „Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci…“ Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbey Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu. „E bine, e bine…“     * * *   Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii prinţului Ştefan Duca, se simţeau bine împreună şi, o dată, de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc – la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol – sau făcând politică subţire. Don’ Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit de marfă calică, telal, comisionar, plasator la cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi madam Aneta. Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel: — Te poftesc, don’ Guţă, la o ţuică şi o măslină. La o adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia vântului. Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere. Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, „nu zău, don’ Guţă, prea eşti din cale afară!“, şi scotea farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în colţuri. Don’ Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată agăţate pe perdea. De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită împreună. „Dar aşa, la anii mei“, spunea spălătoreasă fără regret, „nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine…“ În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. „Am copil de înălţat, mi-am făcut rândul în lume…“ Copilul, un băiat crescut de o soră, la ţară, era un pretext. De fapt, încăpăţânarea Anetei de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă. Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Băjenaru de la unu, „puturoasă ca şi stăpână-sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă Niţă… Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui Gagel… Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la fo cinzej’ dă ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână…“ Don’ Guţă decretă între două sughiţuri: — Ficatul, la un pardon, mă scuzi… Are bani, coană Aneto, are bani şi n-are treabă. — Poate… Da’ tot nu mă taie capul…, să umbli aşa, din muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi cu vreo boală… — Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua primeşti. — Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!… După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don’ Guţă o lua pe politică. Nu avusese în viaţa lui parte de auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată: — Neamţu-i tare, dom’le! Are maşinării! Păi te încontrezi dumneata om…? Că ce-i omu’? Carne şi piele! Te pui cu fieru’? Cu motoru’? Ai motor, ai câştigat războiu’! Să nu-mi spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia! — Că bine zici, don’ Guţă. Vorbeşti ca la gazetă. Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât ţeapăn: — Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut-o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie specială şi paraua cetăţeanului. — Aşa-i, don’ Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele. Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don’ Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere nespusă. — Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, păi mă ţineau dumnealor două’ş cinci de ani la Casaţie? — Ce să mai ocolim, don’ Guţă, râdea cu gâdileli coana Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu lapte, nu-s mulţi ca dumneatale… — Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de birt? — De, don’ Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui. — C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, rentele? — Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul. De unde stătea aplecat peste masă, don’ Guţă, turtit de senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate. — Ei, nu mă-nnebuni! — Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva poli. — Ţî, ţî, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum un gând de-al meu mai vechi… Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu glasul: — Eu zic că Duca ăsta e fracmazon! Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic. — Ce-i aia, don’ Guţă? — Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, al miniştrilor. — Adică… Şi peste capul lui Antonescu? Don’ Guţă făcu cu ochiu’ „eşti naivă, cucoană, stai să-ţi explice tetea…“ — Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. Cu Antonescu nu le merge. — Păi de ce? Răspunsul misitului explodă triumfal: — Fincă şi Antonescu e fracmazon! Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă prevenitor: — Tot sărăcia aia de măsea? — Aoleu, don’ Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa’ ce-o uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta… Da’ femei… or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane? Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă. — Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a lu’ Dumnezeu… — Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una d-a lor. — Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic… — Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij’ patruj’ de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul Duca, că la ce oră îl poate găsi. „Ce oră, doamnă, îi zic, că dumnealui trăieşte de capul lui. Poa’ să nu scoată nasul afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi norocul”. Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri. Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absolută în limitele uzanţelor care acţionau într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina: — O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto? — Da’ ştiu că eşti comic, don’ Guţă! Amor la prăbuşitul ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale. — Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii… Zău, mult aş da să-mi arunc doar un ochi… aşa, un ochi mititel… Pe coana Aneta o pufni râsul. „Nu, că-i nostim, don’ Guţă! Auzi, idee! Ochi mititel… Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o scrisorică?“ Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi picioarele umflate. Don’ Guţă luă scrisoarea tremurând de nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici – singurul din gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei singure – îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise citeţ, cu cerneală violet: „K.S. camera 89. Atenţie, verişoara.“ Cei doi se priviră nedumeriţi. — Ce-s chestiile ăştia? Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul. — E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor… dă-i păcatelor! Hai să ne-mpăcăm, don’ Guţă! Clopotul unui tramvai de noapte însoţi  

Intalnire la Elysee de Rodica Ojog-Brasoveanu 1     — La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. — Nu sunt colonel, sunt maistrul Theodor Mihăilescu, fotograf pe Strada Umbrei[1]. Mi-am pierdut identitatea aşa cum ţi-o pierzi şi dumneata acum, aici, începând chiar din momentul acesta. Tenez-vous-le pour dit, căpitane! — Am înţeles. — Stai jos. Ai în spate un fotoliu. Curând o să te obişnuieşti cu întunericul. În oglinda fixată pe tăblia şifonierului, căpitanul îi distingea vag silueta. Subţire, elegantă, acuzând o nepăsare distinsă. Ani de zile înainte de război, un Bucureşti întreg îl văzuse în aceeaşi atitudine la Capşa sau Confiseria din Pasajul Villacros. Un domn de vârsta mijlocie, cu alură de dandy şi privire indiferentă, sorbindu-şi marghilomanul într‑un nor de trabuc Flor-Fina. Seara putea fi întâlnit la Teatrul Liric şi cel mai des la turf. Căpitanul surâse. Nu existau zece inşi în toată ţara care să cunoască adevărată carte de vizită a costumelor croite la Worth sau să-şi închipuie că melonul gris-perle se plimba pe capul cel mai original al Serviciului de Informaţiuni Român. Tropot de cizme răsună în stradă. — Patrulele, mârâi colonelul. Invadaseră oraşul, le puteai întâlni la aproape fiecare sută de metri, în aceeaşi formaţie: doi poliţişti nemţi, însoţiţi de un gardist român, acesta din urmă fără armă. Băştinaşii nu prezentau încredere. — Să ne grăbim, propuse colonelul. Nu mai e mult până la ora 8. — Se poate circula până la 10. — Au modificat oră. Ordinul a apărut azi-dimineaţă, în Bukarester Tageblatt[2] şi în Lumina. Porcul de Verzea e autorul. Demonstraţii de devotament, înţelegi… Uite despre ce e vorba, mon cher. Urmează să pleci într-o misiune extrem de delicată în Moldova. — Mai delicată mi se pare a dumneavoastră, surâse căpitanul. Premiul oferit de Hentsch pe capul colonelului Roman e afişat pe toate gardurile. — Zece mii de lei. Un fleac, dragul meu! Teutonii nu-şi dezmint avariţia, şi asta după ce au pus mâna pe şapte milioane lei aur. — Şapte milioane?! — Cifra e eminamente exactă. Acelaşi amic Verzea le-a făcut cadoul împreuna cu o sumă de secrete ale apărării noastre. Iată ce se cheamă să fii postaş cu vocaţie de trădător. Căpitanul râse încetişor. „Poştaşul“ era directorul general al Poştelor şi telecomunicaţiilor. Graţie postului, interceptase şi copiase corespondenţa dintre şefii militari, iar în timpul retragerii întârziase măsurile de evacuare a personalului şi materialului telegrafopoştal. — O captură frumoasă pentru boşi, nu? Mă roade totuşi meschinăria sumei! Mi se părea că merit ceva mai mult decât zece mii. Milady m-a ţinut cinşpe mii, în 1910! Caraghios să valorezi mai puţin decât o iapă, chiar dacă e pur sânge… Vezi, dragul meu, suntem totdeauna înclinaţi să ne supraevaluăm… Da, mulţumesc. Reteză capătul trabucului şi se aplecă în faţă. La flacăra brichetei, căpitanul îi zări câteva secunde chipul cu linii nobile, uşor încărunţit la tâmple. — Să ne întoarcem la misiunea dumitale din Moldova. După cum ştii, pregătim împreuna cu ruşii marea ofensivă de vară. De chestiune se ocupa intens Averescu, Razu, Grigorescu. În fine, nu intru în detalii. Sarcina noastră este să prevenim şi să contracarăm orice acţiune de trădare. Miza e mult prea importantă, pregătirile colosale, nu ne putem îngădui nici o imprudenţă. Vânzarea lui Sturdza, Crăiniceanu şi Wachmann a constituit o catastrofă. Aliaţii sunt contrariaţi, gogomănie evident – unul, doi sau trei ofiţeri nu înseamnă o oştire – moralul armatei e serios afectat. Nu vom supravieţui unui al doilea dezastru. — N-am să înţeleg niciodată raţiunea pentru care a dezertat Sturdza. Ţin minte, l-am văzut la o paradă de 10 Mai… M-a impresionat teribil… — Impresiona pe toată lumea. Gândesc că suntem prea buimăciţi de evenimente pentru a le considera corect. De vină-i poate educaţia prusacă, şcoala militară absolvită la ei, mitul despre invincibilitatea şi inegalabilul armatei germane. Poate – smintit şi grandoman – îşi închipuie că Wilhelm, recunoscător, o să-l ungă guvernator al României devenite protectorat prusac. Pe el sau pe „postaş“, în funcţie de valoarea serviciilor. N-ar fi singurul care să împărtăşească aberaţiile nemţofililor visând la o Moldo-Valahie colonie germană. Un cretin scria deunăzi în Lumina: „În genunchi ar trebui să-l rugăm pe împăratul Wilhelm să primească coroana României. Greutatea mare este că el nu vrea…“ Râse sardonic: ăla cretin, ăilalţi bandiţi! — Credeţi… Căpitanul îşi caută cuvintele: Credeţi că şi la Turtucaia a fost trădare? — Nu, deşi unii o susţin. Catastrofa din Dobrogea se datorează exclusiv lipsei de inspiraţie. Zaioncicovski şi Basarabescu intra în istorie că aşi, câştigători de Derby în materie de incompetenţă. Fii sigur, viitorimea îi va consacra ca atare. O pendulă mica franţuzească, abia desluşită pe peretele îmbrăcat în mătase Liberty, fredona un fragment dintr-o arie de Lully. — 7:30! exclamă colonelul. Deja! În zece minute, cel mai târziu, trebuie să ne despărţim. Rămâne stabilit! Mâine pleci în Moldova la N., sediul Statului-Major al Diviziei 8 infanterie, Armata de operaţiuni. Vedeta meleagului e generalul Dimitrie Dabija. Cam sec, cam fără humor, dar ceea ce numesc capşiştii noştri un monsieur care întâmplător ţine pe umeri un cap. Îi vei supraveghea anturajul, pe el însuşi, aerul pe care-l respiră. Suntem pozitiv informaţi că Sturdza şi-a lăsat succesor. Ceea ce a ratat el însuşi – o acţiune de sabotaj pe frontul de luptă – urmează să fie realizat de acoliţii lui. În ultima vreme, acest triste individu se epuizează în apeluri către ofiţeri şi soldaţi pentru ca împreuna cu prizonierii din spatele frontului român să se ralieze forţelor germane. — Am citit manifestul adresat ostaşilor din tranşee… — O oroare! exclamă colonelul. Se ridică. Un bărbat mai degrabă scund pe care, în ciuda mantalei din postav grosolan, vopsite în cafeniu, îl simţeai elastic, puternic, numai nerv şi fibră, cu reflexe minunate. Cândva, la o proba de sânge rece dată la Castelul Negru din Scoţia, fusese singurul care nici măcar nu clipise când explodase o mină în spatele lui. O mână măsluita, dar Roman n-avea de unde s-o ştie. Englezii, deprinşi cu performanţele, nu-şi camuflaseră surpriză: All right, mister Roman, n-aţi ieşit prea rău. Împunse cu degetul macferlanul căpitanului şi rosti pe gânduri: — Există mai mulţi agenţi ai lui Hentsch strecuraţi pe lângă şefii Statelor-Majore ale armatelor de operaţiuni. Mi-aş da mâna dreaptă să-i pot depista. Înţelegi? Căpitanul nu-şi putu stăpâni tulburarea. Şopti răguşit: — Înţeleg, domnule col… Mihăilescu. — E bine, dragul meu… E bine. S-ar putea, dacă-i detectezi, să te alegi cu o statuie… Deşi nu ştiu cu ce te-ar încălzi, mon ami! Important, am socotit totdeauna, e să te simţi tu bine. Tu cu tine însuţi. A sosit timpul să ne luăm rămas-bun. Aici în mapă ai toate documentele necesare. Noua dumitale identitate, împuternicirea semnată de Ferdinand pe lângă Dabija… În principiu, eşti bine acoperit. Ai lipsit mult din ţară, nu te cunoaşte nimeni. Şansa face ca întreg anturajul apropiat lui Dabija să fie compus din oameni noi. După trădarea lui Sturdza, era şi firesc. Nu te vei distinge deci în mod special, ca proaspăt sosit. — Cum voi lua legătura cu dumneavoastră? — Cu mine după război, bătrâne, dacă Providenţa e generoasă. Rămân aici, pe baricade, să duelez cu colonelul Hentsch. Contactul îl vom păstra printr-un agent, o persoană foarte bine, care a fost informat de sosirea dumitale şi te va căuta. Acest domn – Mareş – o să te pună la curent cu atmosfera din oraş dar mai ales de la Statul-Major, îţi va face introducerile de rigoare. Prietene, nu-mi rămâne decât să-ţi urez noroc. Colat cu prudenţa, dă rezultate miraculoase. Apăsase în mod ciudat asupra cuvintelor, aproape le silabisise şi căpitanul îşi aţinti privirea încercând să-i descifreze figura. — Prudenţă, natural… Am sentimentul însă că vă gândiţi la ceva anume… — Hentsch e un inamic redutabil. Pun rămăşag că agentul lui adulmeca deja meleagul, supraveghindu-i pe eventualii şi prezumtivii trădători – ticăloşia teme netrebnicia – ferindu-i de posibile gafe sau de intervenţiile nedorite ale Serviciului de Informaţiuni. În speţă, dumneata. Natural, acestea sunt simple supoziţii… Ai o misiune complicată, căpitane! Trebuie să-ţi descoperi adversarul, plus şacalii cu epoleţi de ofiţeri români şi în acelaşi timp să rămâi perfect camuflat. Orice imprudenţă te costă capul. Colonelul Nicolaj[3] şi-a dresat bine învăţăceii. E un amănunt de care ar fi bine să ţii seama. Zvârli trabucul în soba stinsă şi-i întinse mâna. La revedere, căpitane. Ne vedem după război, la Élysée. O să ai câte ceva să-mi povesteşti. Masa mea e lângă pupitrul casieriţei. D’ailleurs, elle n’est pas mal… Mda… Ai vreo întrebare? — Nu mi-aţi spus numele casieriţei. — Ai dreptate, dragule… Uit totdeauna esenţialul: domnişoara Juliette.         * * *   Părăsind locuinţa conspirativă din Strada Clemenţei[4], colonelul Roman reteză Piaţa Universităţii şi, după o scurtă ezitare, se îndrepta spre Calea Victoriei. În ciuda vuitului aspru, nu ridicase gulerul mantalei, căciula nu depăşea tivul urechilor. De câteva luni, nemţii deveniseră suspicioşi până la isterie, trecătorii erau opriţi şi legitimaţi la tot pasul, descinderile în plină noapte, de fapt la orice oră din zi, nu conteneau. „Boşii, îşi zise Roman, pe care-i ştiam lipsiţi de fantezie, de când colecţionează suspecţi, par inepuizabili…“ Orice le stârnea bănuiala: o pălărie trasa pe frunte, ochelarii negri ai orbului care cerşea în Piaţa Teatrului, rezemat de zidurile magazinului Élite sau Doré, coşurile anemice ale gospodinelor, un mers prea grăbit, sau dimpotrivă pasul leneş, de promenadă, al bucureşteanului care flana înainte de război între Capşa şi atelierul fotografic al lui Korn din capătul Podului. Nu erau scutite de percheziţii grosolane nici carele mortuare. Un zâmbet aluneca pe figura unghiulară a colonelului. Isprava cupeţului craiovean făcuse ocolul Bucureştilor, stârnind o undă de veselie şi în cugetele cele mai mâhnite. Era o foamete cumplită în iarna sumbrului 1917. Raţia de pâine – jumătate grâu, jumătate mălai – ajunsese la 180 de grame pe zi, carnea 240 grame pe săptămână, se pedepsea aspru fabricarea săpunului, iar ouăle, untul, zahărul ajunseseră dulci amintiri. De câteva luni, MVR[5] interzisese „importul“ alimentelor din provincie spre Capitală, instituind un control foarte strict. „Magnifică ideea olteanului!“ Roman se opri lângă un felinar, ferind flacăra chibritului. „Da, da, absolut remarcabilă.“ Îmbătase doi porci cu ţuica şi-i culcase în dric, lângă coşciugul ocupat de locatar. Din nefericire, unul din dobitoace se trezise înainte de vreme şi începuse să guiţe. Familia îndoliată, preotul, întreaga asistenţă o luase la goană, cuprinsă de spaimă… O pagină ruptă din Gazeta Bucureştilor, gonită de vânt, i se agăţă de poalele mantalei. Roman se descotorosi, călcând-o sub ghete. O imprudenţă, fără îndoială, agenţii Militärverwältungs-polizei[6] mişunau, se dovedeau mai înverşunaţi decât gardiştii obişnuiţi. Doi bătrâni îl cercetară uluiţi. Lăsară capetele în jos iuţind pasul. „Inseparabilii“, râse colonelul. Îi cunoştea, îi cunoştea un Bucureşti. În cincizeci de ani de când se căsătoriseră, nu fuseseră văzuţi decât împreună. La plimbare, în vizită, la şosea, la birtul lui Dobrică, pe Rahovei, unde decavaţi, luau un dejun modest. „Chiar! Ce-or mânca nenorociţii acum?…“ Singurul regal pe care şi-l îngăduiau în vremuri normale erau spectacolele lui Novelli şi Armagnacul bătrânului, înainte de prânz… Armagnac… Cognac des Ducs, Martell, Cointreau, ba chiar şi absynthul verde adânc, ca veninul, verde mineral şi răcoritor adus în păhăruţe înguste cu pereţi drepţi… Colonelul Roman îşi trecu limba peste buzele arse de ger şi privi reflex ferestrele luminate de la Capşa. Înăuntru, la mesele de mahon cu plăci de marmură – o marmură stinsă, tandră la pipăit, îşi aminti colonelul – acum murdară, plesnită, acoperită cu ziare, chefuiau ofiţeri din armata de ocupaţie. „Hm, aliaţii bulgari!… Ca şi cum nu ne ajungeau doar sălbaticii cu coif ai lui Wilhelm. Te salut, nenorocire, atunci când vii singură!… Trebuia să încărunţesc ca să-i pricep pe franţuji…“ Capete grosolane cu obrajii dogoriţi de băutură răcneau cântece deşuchiate răsturnând pe gât bărdace. Peste priveliştea sinistră, lustra, vechea lustră a cafenelei Capşa încă intactă, îşi revărsa cu ironie sumbră cascada de diamanticale. „Uite cine ne-a adus civilizaţia!“ scrâşni Roman. Civilizaţia milenară a ocupantului generos, transplantată pe meleagurile valahe. Un val de ură îi năpădi întreaga fiinţă. Halal civilizaţie! Asasinase sufletul oraşului, îi arsese în pojar năprasnic pitorescul, veselia străzii, învăluise în linţoliu cernit case, grădini, chipul soarelui, al oamenilor. Pieriseră ca alungate de blestem trăsurile falnice şi velocipedele, tramvaiele electrice, motociclurile şi automobilele Pipe şi Fiat de 25HP, muriseră florile din coşurile ţigăncilor. Pentru câţiva lei îţi umpleau braţele cu grădină de liliac, roze sau crizanteme Turner. Ochioasele se aflau pretutindeni: ciorchine, în Piaţa Teatrului, la Luvru pe Sărindar, căutând umbră sub copertinele lui Dortheimer, coaforul, în gangul lui Mandi, fotograful Curţii Regale… Seara, trandafiri galbeni înfloriţi pe gardinile florentinelor de dantelă sau la butonierele vestoanelor din mătase brută, nuanţa Isabelle, îmbălsămau Calea Victoriei. Fluvii de Azureea, Cuir de Russie, Floramyte, Trèfle Incarnat şi Coeur de Jeanette, şi Violette de Peleş, şi Mon Idéal aninau trene de arome frumoaselor îmbrăcate la Luvru, Micul Parizian şi Au bon Goût… Tineri dandy, cu mustaţa suliţă, le însoţeau, păstrând un pas în urmă. În lumina fanarelor, a firmelor, a devanturilor şi a localurilor de petrecere – Bucureştii păreau incendiaţi de focurile bengale ale unui neîntrerupt carnaval – străluceau taftalele coucher de soleil, pălăriile înalte din mătase şi ghetele de lac cu elastic ale domnilor. Riviere de briliante, solitari, inele iţite din mitenele dantelate scăpărau licurici, la Djabourov, poli de aur cu efigia lui Carol I, icusari, mahmudele şi napoleoni austrieci luceau cald între Gallé-uri elegante, Daum-uri, vase de Vez şi Copenhaga… Amuţiseră şi gramofoanele din stabilimentul de muzică al lui Jean Feder. În fiecare seară, un minavet instalat în vitrină oferea trecătorilor de pe Calea Victoriei melodii celebre de pe discurile nu mai puţin celebrilor Adelina Patti, Tamagno, Caruso, Melba, Battistini, Kurz… Colonelul Roman îşi înnodă strâns fularul. Viscolul se înăsprise, fulgii iscaţi dintr-o dată îi înfigeau ace în obraji. De când turcii ridicaseră de la Palatul Regal tunurile capturate în 1877 de către armatele române, piaţa părea pustie, amputată. Confiscaseră si balmuzurile de la statuia lui Mihai Viteazul. Pesemne socoteau că restituirea forţată a trofeelor călăraşilor şi dorobanţilor spăla dezonoarea otomană de la Plevna… La intrarea Hotelului Athénée Palace, două santinele ţepene, în poziţie de drepţi, scrutau seara fără să clipească. „Cretinii se cred statui, parole! Aşa i-a învăţat papa Bismarck! Cap pătrat sub cască de fier. Ca şi cum dacă ai lua pe loc repaus, n-ai putea apăsa la fel de repede pe trăgaci…“ Roman ridică ochii spre ferestrele puternic luminate. Aici îşi instalase Mackensen Marele Cartier, Ober-Kommando Mackensen. Tot aici, într-un apartament de la etajul întâi, colonelul Hentsch, şeful Biroului de informaţii al Marelui Cartier german, veghea la „civilizarea“ României: „Ăsta n-are cap pătrat, nu, nu, au contraire, în schimb îi zumzăie sub melon tot felul de idei. Teutonii, stăpâni ai întregii Europe, iar el Şahinşah, Negus, Kediv sau cine ştie ce altă drăcie, în competiţie cu smintiţii autohtoni… Străbunii din Pomerania aveau aspiraţii mai modeste. Bunicu-său s-a mulţumit cu Ordinul Sfântului Ion din Ierusalim, un unchi mare din partea maică-sii cu Vulturul Roşu clasa a II-a…“ Colonelul Roman îşi luă rămas-bun de la geamurile luminate şi intră grăbit în Strada Umbrei. Pe zidul cenuşiu al unei clădiri din spatele Bisericii Albe, cu ornamentele de ghips cariate, atârna un anunţ modest scris de mână: „Theodor Mihăilescu – atelier fotoartistic. Amateur portrait şi Princess portrait“. Dedesubt, clănţănea necăjită de vânt firma unui chirurg dentist, diplomat al Facultăţii din Odesa, „specialist în lucrări operative şi technice în aur, platină şi cauciuc. Se mai execută întărirea dinţilor care se mişcă şi regularea dinţilor“. Deschise uşa cu carouri de sticlă şi arabescuri din fier forjat, aruncă încă o privire zidurilor albe ale hotelului. Un zâmbet răutăcios îi strâmba colţurile gurii: — Între noi doi, domnule Hentsch!     * * *   Într-un salon de la etajul întâi al Hotelului Athénée Palace, unde de doi ani se instalase Marele Cartier al Grupului de armate Mackensen, trei domni în haine de seară şi cu paharele în mână discutau aprins. Siluetele elegante înveşmântate la fel, în jachetă, pantaloni întinşi de sous‑pieds-uri şi cravate negre înalte, se desluşeau perfect pe pereţii îmbrăcaţi în tapet cu dungi, argint şi Vert Nil. Lângă soba de porţelan, pe o causeusă, stătea picior peste picior colonelul Hentsch, cercetând gânditor tavanul pictat: un cer azuriu pe care pluteau nori, nimfe şi flori. Era un bărbat în puterea vârstei, voinic fără a fi gras, agil. Figura pătrată făcea o impresie bizară. Emana inteligenţă, blândeţe şi aroganţă, şi în ciuda gurii lacome, pofticioase, multă stăpânire de sine. Buchetul îngrijora, era dintre oamenii – îşi spunea domnul Quintescu rezemat de consola susţinută de doi putti – dinaintea cărora instinctiv îţi cenzurezi fiecare cuvânt. Îl vedea poate a zecea oară şi mereu încerca aceeaşi senzaţie: „Nimic nu se asortează în persoana individului. Ochii de cadână pe faţa de ţăran bavarez care se îndoapă cu chifteluţe de cartofi, bărbia brutală şi vocea de soprană à la Selma, graţia elastică altoită pe un trup de urangutan…“ Simţi privirea aţintită a celui de al treilea personaj şi se foi nelaîndemână, schimbându-şi vag poziţia. „Un bărbat tânăr, despre care n-ai putea afirma nimic special…“ Cel puţin asta era părerea domnului Quintescu. Un observator fin ar fi zăbovit poate asupra privirii. Avea un licăr particular, ironie discretă – ochii zâmbeau continuu fără să i se mişte un singur muşchi al feţei – generată de un cert sentiment de superioritate, dar şi acela bine camuflat: „Ştiu tot despre voi, şi în general mult mai multe decât ştiţi voi, în vreme ce voi ştiţi foarte puţine despre mine… Atât cât vreau eu să ştiţi…“ Colonelul Hentsch îşi dezlipi în sfârşit ochii de nimfele rubensiene răstignite pe antablamentele adânci şi privi fundul paharului gol. Păru nedumerit, îl învârti câteva clipe între degete, în aşteptare parcă, şi-l puse în sfârşit pe marginea birouaşului Henri II sculptat cu lei şi măşti de satir. Domnul Quintescu strâmbă imperceptibil buzele şi ciocul negru, lucios, bine îngrijit, zvâcni ca o pendulă. „Dacă-şi închipuie c-o să i-l umplu eu, se înşală amarnic. Nu-s valet.“ Era agitat, îşi stăpânea greu mişcările şi, fire irascibilă, nervoasă, nu suporta discuţiile care lâncezesc, cu pauze mari între replici. Îşi umplu paharul cu o mână nesigură din pricina febrilităţii, vărsând zdravăn pe de lături. Trecuseră pe puţin cinci minute de când în încăpere se pronunţase ultimul cuvânt. Izbucni: — Ce facem, domnilor? Ne contemplăm? Pe dumnealui l‑am fotografiat, pe dumneata te cunosc, colonele… Hentsch surâse: — Crezi? — Parcă n-ar fi război, parcă n-ar fi situaţia îndeajuns de gravă! Ce aşteptaţi? Să intre ruşii în Bucureşti? Să vă facă Tommy toate zeppelinele ferfeniţă? Se fălea Kaiserul că va „trimite jandarmeria din Berlin să aresteze minuscula armată engleză“. Ei, uite că nu-i aşa! — Probabil n-a avut timp, surâse la fel de calm Hentsch. Domnul Quintescu rânji: — Era la vânătoare, bineînţeles. Dumnezeule, ça vous fiche le cafard! Colonelul îi îndreptă o privire îngăduitoare. În ciuda defectelor – pripit, lipsit de simţul proporţiilor şi al măsurii – era inteligent, energic şi întreprinzător, sincer devotat germanilor. Cu totul altceva decât domnul Marghiloman, un oportunist pasionat al turfului şi al recepţiilor somptuoase. Victoria nemţilor i-ar fi adus şefia Partidului Conservator după care tânjea şi de aceea pariase pe calul german. În rest, totul îi era indiferent, nu ştia să pronunţe în limba „boşilor“ nici măcar auf wiedersehen. Un amănunt în fond lipsit de importanţă. Dintre toţi anglofilii înverşunaţi, şi se aflau mulţi, prea mulţi în cercurile înalte din colţul ăsta de Balcani, doar Take Ionescu şi Jean Duca vorbeau engleza. — Ăia pregătesc o ofensivă formidabilă! Ceva nemaivăzut şi nemaiauzit în istorie, domnilor! Românii şi ruşii aici, dincolo… — Ştiu, domnule Quintescu, acesta este motivul pentru care ne-am întâlnit astă-seară, de aceea l-am invitat pe dumnealui. Tânărul zâmbi înclinând uşor capul. Hentsch continuă: — Se pregăteşte într-adevăr o ofensivă de mare amploare pe care o vom sabota prin toate mijloacele, şi în toate direcţiile: muniţii, echipament, hrană vor deveni inutilizabile sau vor lipsi cu desăvârşire, vom demobiliza ostaşii, îi vom cumpăra pe ofiţeri, îi vom sili la trădare. Avem peste tot oameni puternici, capabili să o facă… Un singur sector-cheie ridică probleme, cel al generalului Dabija. Misiunea dumneavoastră, domnule Porta, vizează deci Statul-Major al Diviziei 8 infanterie. Avem şi acolo un prieten dar nu este suficient căci toate forţele Serviciului de Informaţiuni Român – preciză cu dispreţ: mă rog, ceea ce a rămas din acest serviciu – se vor concentra în acel perimetru. — A rămas Roman şi-i de-ajuns, mormăi Quintescu. Hentsch se ridică de pe causeusă, traversă încăperea şi se opri lângă fereastră, cu mâinile la spate. — Tocmai pentru că am multă stimă pentru colonelul Roman, socot că sectorul Dabija, fiind vulnerabil în urma dezertării lui Sturdza, trebuie, în ceea ce ne priveşte, excelent acoperit. Sarcina dumitale, domnule Porta, este să-l găseşti pe agentul lui Roman, să-l împiedici să acţioneze, să-l lichidezi. Deranjat de o umbră care-l talonează permanent, prietenul nostru s-ar afla în imposibilitatea de a înfăptui dezideratele supreme ale Reichului: slăbirea potenţialului armatei inamice, informaţii cât mai exacte asupra planurilor ofensivei de vară. — Mi se pare cât se poate de limpede, colonele. Domnul Quintescu tresări. Până acum vorbiseră în franceză, habar n-avea că tinerelul ăsta mut, cu ochi de viezure, ştie româneşte. — Un sfat, domnule Porta. Una din greşelile cele mai grave, fatale, comise de vestiţi conducători de oşti a fost subaprecierea adversarului. Porta dădu din cap, cu mişcarea lui caracteristică. — Înţeleg. Un colonel Roman va trimite în preajma lui Dabija un element pe măsura şcolii sale, nu un blanc-bec. — Exact. Surâse nostalgic: Am auzit de Roman încă de pe când era elev la Castelul Negru din Scoţia. Un agent dublu ne-a pomenit prima oară despre el în biroul colonelului Nicolaj. Nu ascund – îmi sunteţi prieteni – că am încercat să-l cumpărăm. — Şi? întrebă Porta. — Ne-a râs în nas! Cu hohote! — Ça, par exemple! exclamă domnul Quintescu. Marele Frederic parcă pretindea că orice individ are preţul lui. Probabil nu i-aţi oferit destul. Hentsch îşi mută privirea catifelie asupra lui Quintescu. Rosti fără nuanţe: — Dumitale nu ţi-am oferit nimic. — Pardon, mon cher! Eu sunt boier, nu vătaf! Iar ceea ce fac nu-i cu simbrie! Am susţinut totdeauna că unica şansă de izbăvire a acestei ţări este o politică inteligentă care să rimeze cu cea a Germaniei. Oricine gândeşte altfel e complet inconştient. A-i ajuta pe ruşi să învingă înseamnă să le faci cadou Bosforul şi Dardanelele. Adică să ne strangulăm cu propriile noastre mâini, să ne punem singuri juvăţul de gât! Aminteşte-ţi de testamentul lui Petru cel Mare… Hentsch îl cercetă cu ochi inexpresivi, gândindu-se la altceva. De altfel ştia că nu minte. Quintescu era sincer, dar în dezacord cu aspiraţiile şi mentalitatea compatrioţilor săi şi, în consecinţă, detestat. Trimisese doi fii pe front şi cu toate acestea năzuia, mai mult complota, ca oştirea română să fie înfrântă, crezând cu fanatism că doar astfel „ţara va scăpa de la pieire“. Colonelul îl aşteptă să-şi încheie tirada, uitându-se din nou în fundul paharului. De fapt, nu-l lăsa nici o secundă din mână. Plin sau gol. — Domnule Quintescu, am ţinut mult să asişti la întrevederea cu domnul Porta. Unul din fiii dumitale, cel mai mic – informaţia este de ultimă oră – a fost detaşat la Statul‑Major al lui Dabija. — Adevărat? — Pozitiv. Crezi că ne-ar putea fi de vreun folos? Quintescu scutură violent capul. — Niciodată! Sunt mâhnit pentru cauza care m-a adus în barca dumneavoastră, mă bucur însă ca membru al clanului. Suntem poate opaci, nu anvizajăm totdeauna corect viitorul, dar rămânem fermi şi cinstiţi cu convingerile noastre. Pentru Pavel, fiu-meu, Brătianu şi Take Ionescu sunt bronzuri care şi-au găsit deja locul în Panteon. Hentsch îşi trecu degetele peste bărbia de buldog. Declară repede, puţin prea repede: — A da… Perfect… De fapt, n-are nici o importanţă… Domnule Porta, celelalte amănunte le-am pus la punct. Sunteţi liber. Dacă… Un ciocănit în uşă îi smulse cuvintele de pe buze. Un feldwebel îşi pocni strident călcâiele şi-i întinse un plic sigilat. Colonelul desfăcu sigiliul cu un cuţitaş de aur, fără să-l fărâme. Citi şi un zâmbet subţire îi întinse gura. — Domnul colonel Roman… Amicul meu, colonelul Roman, ţine cu tot dinadinsul să mă supere. — Adică? — A intrat în legătură cu lucrătorii de la Letea şi Lemaître. Hârtia e de la poliţia militară. — Cu uvrierii? se miră Quintescu. — Cu ei. Face agitaţie, îi învaţă cum să saboteze producţia de război germană. — Parcă ăia nu ştiu s-o facă singuri, o scăpă Quintescu! Il est complètement toqué. — Deloc. Atacă pe toate fronturile, cu forţe combinate, aşa cum intenţionăm s-o facem şi noi în Moldova… Perfect, colonele Roman! Da, da, perfect… Domnul Quintescu se crispă. Presupunea ce avea să urmeze. Iar arestări abuzive, condamnări la moarte, pedepse şi restricţii absurde, îndurate de un oraş în agonie. Îşi ciupi ciocul şi reflectă acceptând fatalitatea: „Asta e! Les jeux sont faits…“   [1] Azi, Biserica Albă.   [2] Gazeta Bucureştiului, care apărea în timpul ocupaţiei germane din 1916-1918.   [3] Şeful Serviciului de Contrainformaţii german în primul război mondial.   [4] Azi, C.A. Rosetti.   [5] Prescurtare de la Militärverwaltung in Rumänien – Administraţia militară (germană) din România (ocupată).   [6] Poliţia Administraţiei militare.    

Cosmar de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     Cred că aveam treisprezece sau paisprezece ani, în orice caz nu mai mult de cincisprezece, când am început să simt că legăturile mele cu trecutul sunt de esenţă specială. Fire puternice, a căror explicaţie cu aromă „lama“ sau „druidă“ nu mă satisface nici azi, mă ancorează într-o anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de siècle şi începutul celui de-al II-lea război mondial. Tot ce ţine de acei ani – peisaje imortalizate în albume sau cărţi poştale, fotografii, literatură, oamenii acelei jumătăţi de veac şi amintirile lor, totul m-a fascinat de atunci, din pragul adolescenţei mele; „iconografia” epocii îmi trezeşte şi azi emoţii pe care mi-e imposibil să le descriu. Îmi lipseşte cuvântul definitoriu, îmi scapă printre degete, ştiu că există, dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în ceaţă. Dinaintea unor asemenea imagini inima începe să-mi bată, mă scufund în atmosfera călătoriei vremii şi, în funcţie de privelişte, simt concret aroma salcâmilor de mult scuturaţi, praful unei zile de iulie defunct topite pe Calea Griviţei, urmăresc tramvaiele care trec prin faţa Fundaţiei Carol; ocolesc restaurantul Cina, dispar în tumultul Bulevardului Brătianu. Începând din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, am frecventat asiduu l’école buissonière. N-a fost o profesiune de credinţă, n-o făceam din golănie simpatică sau teribilism, ci pur şi simplu chiuleam. De frică. Pentru mine, un copil cu memorie slabă, care pe deasupra mai eram şi nulă la disciplinele pozitive, şcoala a constituit un calvar. O poezie învăţată pe dinafară sau o lecţie de istorie însemnau două‑trei ore de cazne. Bagajul meu de versuri ştiute pe dinafară este inexistent, detest şi azi luna septembrie. Aroma caietelor şi a manualelor noi, revulsivă, îmi stăruie în memorie, primele frunze ruginii îmi trezesc colici vechi. Au rămas presate nu în jurnalul celei dintâi idile, ci în caietele de teză şi între file de extemporal. Începutul anului şcolar… Iarna mă aranjam să fac rost de trei-patru lei ca să pot viziona două filme. Primăvara mă plimbam. În anii, în zilele acelea, am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul şi am început să‑l iubesc. Cotroceni, Şoseaua, Cartierul Dacia, străduţele romantice din preajma Mitropoliei, Cişmigiul nu mai aveau pentru mine nici un secret. Când am descoperit „casele mele“, eram în clasa a IX-a. Ele există şi azi. Cea dintâi se confundă în peisajul amintirii cu o dimineaţă de toamnă rece. Bura, eram într-un loden maron – existau şi gris, dar nu se puteau obţine decât cu relaţii – cu o taşcă spânzurată de umăr şi, evident, capul descoperit. Spun evident, pentru că asta a fost generaţia mea. Generaţia capetelor descoperite, a gulerelor ridicate şi a pantofilor cu talpă triplă din cauciucuri de maşină. Căciulă ori pălărie, galoşi, umbrelă sau ciorapi groşi erau de-a dreptul umilitori, descalificau total şi definitiv. Umblam în şosete pe cele mai cumplite geruri şi pot să spun că mi-au trebuit după aceea ani de zile de frecţii susţinute cu pierre‑ ponce, până am izbutit să scap de boabele de orez de sub pielea zgrunţuroasă şi aspră a picioarelor. Mă aflam pentru prima oară pe strada Timişana şi priveam imobilele relativ modeste. Ronţăiam unul din biscuiţii aceia cu cremă, un soi de sandwich astringent, alintat Eugeniţă şi, dintr-o dată, am văzut-o. O casă cu totul lipsită de extraordinar. Un bloculeţ cenuşiu, cum s-au construit cu zecile în Bucureştii interbelici, destinat unor oameni cu venituri mijlocii. Un cub cu două niveluri, o uşă cu vizor şi trei grile de fier forjat la care duceau câteva trepte. Deasupra intrării, un bec protejat de un glob alb, mat, ca în camerele de baie, suspenda o lumină gălbuie, uitată aprinsă. Rămăsesem ţintuită dinaintea zidurilor cenuşii pe care le priveam cu emoţie şi… da, ăsta e termenul, cu duioşie. Mă simţeam cuprinsă de o anume melancolie. Dacă aş fi fost mai versată pe atunci, aş fi ştiut că pentru prima oară în viaţă auzeam arpegiile nostalgiei. Am revenit adeseori şi încă mi se mai întâmplă ca, aflându-mă în zonă, să fac un ocol pentru a retrăi, palidă reverberaţie, emoţiile cele vechi. Ciudat lucru, casa a părut totdeauna pustie. Obloane trase, ferestre închise, becul de la intrare stins. N-am văzut niciodată, pe nimeni, intrând sau ieşind. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. N-am avut nici o clipă nici atunci, nici mai târziu, senzaţia de a fi trăit cândva în căsuţa cenuşie şi nici n-am încercat vreodată acest sentiment, indiferent de meleagurile pe unde am hălăduit. Nici o palmă de pământ, oricât aş fi îndrăgit-o, nu mi-a dat senzaţia unor regăsiri: privelişti şi domicilii, dintr-o existenţă anterioară. Un an mai târziu, am descoperit pe una dintre cele mai splendide stradele din Bucureşti, Aleea Alexandru, a doua casă. Acelaşi şoc, aceeaşi fascinaţie, de astă dată dinaintea unei vile, aşezată cumva pe colţ, la întretăierea cu aleea surată – Zoe. Clădirea, stil francez adaptat la autohton, e sprijinită pe coloane, are două scări laterale şi balcoane debordând de flori. Ghirlande dezinvolte de mixandre şi glicine curgând cu graţia pletelor de salcă, o opulenţă vegetală a loggiei, aşa cum n-am mai întâlnit ca frecvenţă şi splendoare decât la Veneţia. Deşi în mod evident locuită, sau poate doar îngrijită, nici aici n-am zărit vreodată proprietarii… Nu mai insist asupra esenţei unor trăiri inexplicabile – excesul de precizare duce la confuzie –, dar ceva asemănător simt ori de câte ori o carte, un film, un gând, umbra unei amintiri mă întorc între dantelele şi pălăriile înflorate ale romanţioasei la belle époque sau mă poartă, ceva mai târziu, pe pitoreasca, prospera Calea Victoriei, unde automobile Dodge, Plymouth, Buick şi Chevrolet îşi făceau anevoie loc printre muscalii înţepeniţi – copii ale obezului Buda, în caftane de catifea verde – pe capra trăsurilor cu coviltire din pile. Epoca mi se pare de un romantic feeric, întâlnirea dintre Orient şi Occident, de un farmec fără egal, civilizaţia n-a lustruit patina, iar timpul, în preocupările, în mentalitatea, în optica oamenilor, părea să fi stat, să fi rămas în continuare pe loc. Iubesc străzile unde, făcând abstracţie de antenele de televizor şi Daciile parcate la rigolă, te mai poţi crede în anii ’20 sau ’30, locuinţele – cât de puţine au rămas! – unde ceasul a încremenit într-o zi de ianuarie ori august, când Radio Berlin mai transmitea şi altceva în afară de Wagner (pasiunea lui Adolf) şi marşuri, pe fesul Ducelui nu crescuseră încă floroane, iar vitrinele magazinelor din Roma, Firenze ori Napoli nu erau obsesiv îndoliate de cămăşi negre. Locuinţa mea constituie o astfel de oază şi mi se pare interesant că oamenii, achizitori înverşunaţi de tehnică domestică de ultimă oră – televizor color nipon, casetofon cu mii de butoane, video, telefon robot („am lipsit un ceas de acasă, să nu scap cumva bussiness-ul secolului!“) şi alte performanţe electrocasnice –, se simt bine la mine. „E o atmosferă de linişte… Ai impresia că nu se poate întâmpla nimic rău, uiţi că există probleme în Golf sau de privatizare.“ În „Calea Mogoşoaiei“ a lui Crutzescu este reprodusă o fotografie care mă impresionează în mod deosebit. În ciuda iconografiei mizerabile, recunoşti o frântură de Calea Victoriei. Instantaneul surprinde felia dintre Biserica Zlătari, CEC şi latura de vis-à-vis. În faţa fostului Grand Hotel, un bărbat între două vârste – evident un monsieur cu melon şi lavalieră – priveşte strada înţesată de trecători şi trăsuri. Instantaneul datează din 1908, realizez că personajul a decedat de cel puţin cincizeci de ani – iar jumătate de secol! – dar pentru mine trăieşte; mi-l imaginez rentier între două marghilomanuri – următorul la Capşa –, cu o amantă opulentă, eventual văduvă de general, nici ea prea tânără, amatoare de cafeluţe dulci şi un pocheraş intim. Nu-l văd încurcat cu une môme, figura e de plaisirist serios, cu bun‑simţ, rente de stat şi probleme de gută… Mă fascinează grozav – termenul devine obsesiv, dar aceasta este starea de spirit a momentelor pe care le trăiesc – albumele de familie, moda, în vestimentaţie şi expresie, evidentă mai ales în portrete, atmosfera străzii în instantanee. Cele mai multe, în epoca la care mă refer, sunt surprinse în faţa Poştei Centrale sau a Cercului Militar, peste drum de fosta Carte Românească, sau, mai sus, prin dreptul Hotelului Continental. De câţiva ani, în anticariate, după modelul bouquiniştilor de pe malul Senei, poţi cumpăra fotografii vechi, cărţi poştale ilustrate şi chiar dagherotipuri. Preţurile oscilează de la douăzeci şi cinci de lei până la trei sute si mai mult. De pildă, un Princess-Portret Sepia semnat Mandy – celebrul fotograf de dinainte de primul război – costă trei sute de lei… O colecţie a starurilor de cinema din perioada filmului mut ca Maria Corda, să zicem, Pola Negri, Rudolf Valentino, Lya de Putti, Ivan Mosjoukine sau autohtonii Leonard şi Zilly Raşianu (celebri în „Contele de Luxemburg“), cinci mii de lei. O ilustrată expediată din Karlsbad în 1912, cu miozotişti, porumbel şi cununiţe de trandafiri – o sută douăzeci şi cinci de lei… Scrisul e cuminte, rotund, cerneală violet şi aflu de la o oarecare Lili că băile recomandate de dr. Gunther „îi priesc extraordinar lui tante Adéline, au pus-o pe picioare, c'est un vrais miracle…“ …O vedere a Cazinoului din Sinaia (1920) o informează pe o oarecare Natalia că Olga şi-a luat bacalaureatul, s-a logodit, iar la toamnă va deveni doamna maior Ioan Rizescu. În P.S. – o ştire mai tristă: „Papa e destul de ambetat, recolta de orz şi ovăz e mizerabilă…“ Nu bat câmpii! Încerc doar să înţeleg prin trimiteri la trecut, la evocarea propriului Eu, la simţirile mele, o întâmplare ciudată, tulburătoare. Mă simt speriată. Necunoscutul şi inexplicabilul înfricoşează…   Anticarul de pe strada Iuliu Maniu mă luase la ochi. Zăboveam prea mult răsfoind teancurile de ilustrate vechi şi fotografii şi, fireşte, devenise circumspect: poate încercam să subtilizez o mostră sau, eventual, să mă documentez pe gratis. După două-trei vizite m-a întrebat cu zeflemea necamuflată: „Ce anume vă interesează, doamnă? Ce perioadă? Can I help you?“ În realitate, nu te interesează o singură poză, ci toată epoca.. Deci zece – douăzeci – o mie de fotografii. În acest sens, preţul care en détail nu înseamnă mare lucru, când cumperi cu vagonul devine incomod. Nu sunt o tupeistă (termen auzit la coafor, raportat la unele personalităţi politice de mare vogă) şi, în consecinţă, am schimbat fieful. Ieri, deci, am intrat în anticariatul de pe Edgar Quinet. Cu ani în urmă, pe când eram preocupată să-mi „construiesc“ un interior rafinat care să mă reprezinte, ziceam eu, îl frecventam adesea. Citisem într-un autor pe care-l consider mai presus de toate un gentleman autentic că, dacă n-ai bani pentru un Rafael ori altă semnătură ilustră, o colecţie elegantă de stampe îţi alungă suspinul, izbutind o ambianţă care ar putea da de bănuit că eşti o persoană de gust. (Exagerările însă nu sunt bune. La un moment dat, ploua cu stampe în casă, umplusem până şi antreul dinspre bucătărie, şi multe dintre cunoştinţe începuseră să se informeze discret dacă nu cumva sunt de vânzare.) Am aruncat o privire superficială peste mesele ticsite de cărţi şi prin rafturi: sărăcie, romane franţuzeşti, kitschuri de prin anii 1920-1930, penurie de albume de artă şi dicţionare. M-am îndreptat spre masa anticarului, un bărbos tânăr, famelic, cu figură de decembrist. Vezi Dobroliubov, Cernişevski şi încă un tip, cu H…, pe care l-am uitat. Parcă Hertzen. — Vă pot ajuta cu ceva? I-am zâmbit evaziv, luând o mână de fotografii, la întâmplare. — Ce ani vă interesează? Acelaşi surâs convenţional: „Mă descurc singură!“ Fotografiile mi se păreau neinteresante, din genul celor cu care sunt deja familiarizată sau al celor lipsite oricum de individualitate. Am înregistrat distrată un glas plăcut care se interesa în spatele meu: — Scuzaţi-mă, aveţi cumva un dicţionar de dialecte polineziene? Am întors capul surprinsă. Întrebarea nu se asorta deloc cu aspectul persoanei. Era o femeie cam de patruzeci de ani, tip de mămică, bună gospodină, cu două verigi ieftine de aur în urechi şi una dintre acele căciuli odioase aduse de la sovietici. Un castron cu calota din imitaţie de astrahan, încolăcită de oleacă de vulpe. Mă aşteptam la alt aer. Bărbosul însă nu părea deloc surprins şi i-a răspuns cu naturaleţe să mai încerce săptămâna viitoare. Eram gata să abandonez fotografiile – „nimic interesant azi“ – când am simţit cum, dintr-o dată, la modul cel mai concret, inima mi s-a oprit. Aveam în faţa ochilor portretul sepia al unei femei de circa treizeci de ani: părul scurt, lipit ca o cască; trei accroche-coeururi ţin obrazul prizonier; ochii, cu o expresie inconfundabilă, se uită sau gândesc la bărbatul iubit, rochia de seară, asimetrică, e prinsă pe umărul drept cu o pafta care ar putea fi din diamante; capul uşor aplecat peste umărul stâng, complet gol, îi dă o expresie de abandon graţios. Am întors fotografia: un scris mare, nervos, nota în 1928 lapidar, cu cerneală neagră: „Laura. Sunt fericită.“ Mi se tăiase răsuflarea şi simţeam nevoia să mă reazem de primul obiect aflat la îndemână, un godin din fericire abia călduţ. — Vă simţiţi rău, doamnă? Bărbosul mă aţinea cu o privire îngrijorată. I-am întors-o pe a mea, rătăcită. — Ce se întâmplă? N-am putut să răspund. Eram amuţită, înspăimântată. Nu înţelegeam nimic. Ştiam doar că portretul îmi aparţine. Sunt eu. Eu! Fără nici o îndoială, eu. Cu o toaletă şi o pieptănătură pe care nu mi le cunosc. Până şi caligrafia de pe verso îmi aparţine. Şi mă cheamă Laura. Eu, Laura, care trăiesc în anul 1992, mă uit la portretul meu de acum şase decenii, deşi ştiu că e imposibil să-mi aparţină. M-am născut cu douăzeci de ani mai târziu… Am simţit că-mi pierd minţile.     * * *   Adresa pe care mi-a dat-o anticarul are pentru mine o rezonanţă specială. Strada Austrului, în apropierea Foişorului de foc. Vila cenuşie cu ferestre înalte şi interfon a rămas. Doar Claudia nu mai e… La geamul deschis, o figură necunoscută strânge aşternutul aerisit. Mi se pare o impietate ca între zidurile Claudiei să respire, să se mişte, să viseze altcineva. Toţi prietenii simţim la fel, pentru că toţi identificam casa Claudiei cu persoana ei. E de neconceput ca în încăperile acelea, însufleţite de prezenţa ei unică, unde veselia, deşi uneori cam zgomotoasă, avea autentic şi inepuizabil – o veselie non-stop –, în casa aceea, unde totul, de la stăpână şi oaspeţi până la menajeră şi Veta – căţeluşa cocker cam beţivă –, totul, absolut totul era de un pitoresc festiv şi însorit, e de neconceput ca între aceleaşi ziduri să se consume azi existenţa unor oameni oarecare… O existenţă fără relief, cu rântaşuri atente, ceapă tocată mărunt, scuturătura mare de Paşte şi Crăciun, partide prelungite de televizor… Şi atât. Încă un fenomen care mă impresionează: faptul că obiectele personale ne supravieţuiesc. O gelozie năprasnică şi, fatal, neputincioasă mă năpădeşte. Un amic, raisonneur de profesie, sugerează practic: „Chestiunea se rezolvă foarte simplu: dă-le foc!“ Bărbatul pe care-l caut locuieşte într-un imobil anonim şi indiferent, ridicat pe colţul străzii. El a depus la anticariat acum două săptămâni cincizeci şi şase de fotografii şi câteva duzini de ilustrate şi cărţi poştale vechi, mai exact patruzeci şi cinci. Sunt datele din registrul de evidenţă al anticarului. Îl cheamă Emil Panait şi se crede crai. Emil, de altfel, ar fi fost de-ajuns, ca să-mi fie antipatic. Detest numele, alături de altele câteva: Eugen, Marcel, Cornel şi corespondentele lor feminine… Nemotivat, desigur. Nu-mi place nici casa lui de becher înrăit şi avar. Totul respiră meschinărie, pedanterie obsedantă, lipsă de imaginaţie. Simetria – adevărată infirmitate – mă îmbolnăveşte. Pot paria că nu există firicel de praf în spatele caloriferului sau al WC-ului. Tipul e recent pensionat, dar arată şi se socoate încă verde. Intră de la început într-o defensivă agresivă, de parcă încercarea de a comercializa „vechiturile alea“ l-ar declasa, amănuntul în sine acuzând ipso facto sărăcia, dacă nu chiar mizeria. — Cui au aparţinut de fapt? — Stimată doamnă, nu ştiu. Le-am găsit în pod, iar în pod nu s-a umblat de peste douăzeci de ani. — Cum a fost posibil aşa ceva? Panait ridică din umeri. Încerc să-i descifrez privirea dincolo de ochelarii lupă. Nu desluşesc nimic, dar asta nu mi-l face mai simpatic. — Eu m-am mutat aici abia acum trei luni. Vă spun ce-am găsit: păianjeni, gunoaie şi o ladă cu nimicuri. M-am interesat prin vecini, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo informaţie. Lada zăcea acolo, curios, zic şi eu, de treizeci‑patruzeci de ani. Pesemne că locatarii n-au avut nevoie de spaţiu. În ultima vreme, nu şi-au mai bătut capul chiar deloc. Se punea problema demolării. Cine să mai stea să facă ordine? Ne-am sfătuit între vecini şi au fost de acord. — Cu ce au fost de acord? — Să le duc la anticariat. Au luat totul, cu toptanul, şi fotografii, şi ilustrate. Doar scrisorile nu le-au primit. Îl întreb cu inima strânsă: — Ce-aţi făcut cu ele? — Ce era să fac? La crematoriu. — Erau multe? — Destule… Vă trebuiau? Răspund în doi peri: — Nişte prieteni din străinăate… I-ar fi interesat… Mă priveşte concentrat, nu ştiu dacă atent la povestea în sine sau la picioarele mele. Face parte dintre sexagenarii libidinoşi, care scot limba pe stradă când le place o femeie. E îmbrăcat foarte atent, în stilul şicului de provincie al anilor ’50. Mult bej, verzui, culori incerte, jachetă, vestă cu nasturi, pantaloni prea scurţi. Pot să jur că pe dedesubt poartă flaneluţe grosuţe şi izmene băgate în ciorapi. La gândul că m‑ar putea atinge îmi simt stomacul. Mai ales că devine de o amabilitate cleioasă. Vrea să-mi servească o cafea, îşi manifestă încântarea faţă de surprizele plăcute ale vieţii – uite cum nişte vechituri, acolo, i-au prilejuit cunoştinţa cu o doamnă atât de drăgălaşă şi simpatică –, precizează din nou că nu s-a îndurat să arunce „fosilele“, nu ştie nici el de ce. O clipă nu i-a trecut prin minte că ar putea fi comercializate. „Dar, să vezi drăcie!, se iau parale bunişoare.“ — Nu mă deranjam eu pentru câteva sute de lei, acolo. Am pensie bunişoară, mai lucrez la Prono, mulţumesc lui Dumnezeu şi lui Iliescu – râde singur –, mă ajung binişor. Da’ nu m-a lăsat inima să le prăpădesc. Asta e… Clipeşte dulce: Să fi fost o presimţire… Ce ziceţi? Îşi trece limba peste buze, de parcă i-ar fi rămas zahăr pudră. Nu zic nimic şi mă ridic de pe scaun cam brusc. Simt nevoie de aer. Panait nu face economie la cosmetice. În tinereţe, folosea desigur tone de brillantină, iar umerii îi erau ninşi de mătreaţă. Acum, lavandă ieftină şi trucuri şi mai ieftine. Se aranjează, când iese, să stea rezemat de prag. Atingerea, le frôlement, e inevitabilă. În tramvai, înghesuie probabil toate „domniţele“ nostime.   După-amiază mă duc din nou la anticariat. Bărbosul mă întâmpină cu un surâs de veche cunoştinţă. Acum, când se îndreaptă spre mine, bag de seamă că are o siluetă fragilă, dizolvată, de ftizie. Poate, înşelătoare aparenţă. Braţele, dezgolite până la cot de mânecile suflecate, sunt viguroase, numai fibră. Şi mâinile sunt puternice, cu falange distincte, palmele, precis uscate. Mă întreabă cu amabilitate dacă mă simt mai bine şi o face cu interes sincer, neconvenţional. Sunt destul de surprinsă. Bărbaţii tineri – ăsta cred că are în jur de douăzeci şi cinci de ani – ignoră cu desăvârşire „puriile“, dacă nu le sunt mame, eventual naşă, mătuşă cu niscai lovele. Pur şi simplu nu le văd. Ochii alunecă indiferenţi, neîmpiedicaţi de vreun obstacol. Iar, după treizeci şi cinci de ani, toate suntem purii. Îi explic în principiu ce mă interesează: orice fotografie sau ilustrată legate de persoana unei anume Laura. Anul de reper 1928. Se oferă să mă ajute cu o spontaneitate încântătoare. Întreb distrată: — Sunteţi cu toată lumea la fel de amabil? Începe să râdă. Deşi sunt nervoasă, de douăzeci şi patru de ore trăiesc febril „transcendental“, mai pot încă băga de seamă că are farmec. — Mă pregătesc pentru privatizare. — Nu vreau să faceţi eforturi pentru mine. De fapt, mă enervează. Simt nevoia să fiu singură. — Nu-i nici un efort. Marfa e sortată pe epoci. Altfel, n-aş vinde mai nimic. Mă uit la el, fără să înţeleg. — În principiu, amatorii sunt interesaţi de o perioadă anume, indiferent că sunt colecţionari, scriitori, autori de monografii sau muzeografi. Ăştia ar fi de fapt şi singurii noştri muşterii. Clienţii obişnuiţi care intră aici pentru un dicţionar sau o carte oarecare îi consideră nebuni. Mă aşază la o măsuţă, lângă intrarea în depozit. După câteva minute îmi aduce un teanc de fotografii şi un pachet de cărţi poştale. Eu iau la rând portretele – sunt cea mai în măsură să mă recunosc – bărbosul „studiază“ ilustratele. De astă dată, cercetez chipurile cu o emoţie specială, crispată, neplăcută, din cauza nodului pe care-l simt în capul pieptului. Nu mai departe de alaltăieri, dinaintea aceloraşi chipuri, trăiam dulceaţa tristă a imaginilor voalate de vreme, nostalgia ce pastelează privelişti vechi, o anumită strângere de inimă, tot dulce, la gândul acelor răsărituri de soare cărora nimeni nu le va mai zâmbi vreodată. — Salut! Un blond confecţionat din cârlionţi şi capse, cu o gură lungă, de paiaţă, dând impresia că râde tot timpul, s-a oprit lângă noi şi se reazemă cu un gest familiar de rafturile cu cărţi. Fularul lung – se poartă iar! – îi atârnă până la genunchi. — A! Salut, Gigi! Bărbosul se scuză şi se ridică. Îi aud pe amândoi râzând, vorbind, apostrofându-se în genul acela miştocar, gălăgios –„viaţa-i un banc, iar noi nişte supermani!“ –, specific studenţiei, ultimilor ani de liceu. De altfel, în vreme ce „migălesc“ la fotografii – unele sunt instantanee mai anevoie de descifrat –, înregistrez maşinal cuvinte, frânturi de frază: „Seminar… Ăla de la Orientale, îl ştii… Când am ginit că-i pus pe nasoale, am băgat în marşarier…“ Deduc că bărbosu-i student. Mai am trei fotografii şi epuizez teancul. Mă apuc de ilustrate. Datează din anii ’25-’30. Cazinoul – cavou somptuos – din Constanţa şi Cazinoul din Sinaia… Gara Râmnicu Vâlcea… Pavilionul de la Călimăneşti… Piaţa Teatrului Naţional, Primăria Tecuci…, multe Champs-Elysées şi Tour Eiffel, Piazza San Marco, Fântâna din Michaelerplatz – Viena, Sfinxul, Cariatidele, Moscheea Albastră… Un singur New York – Empire State Building. Normal, apetitul turistic nu sărise încă gârla. Bărbosul mi se alătură din nou. — Aţi găsit ceva? Dau din cap „nu“ şi continui să cercetez cu atenţie grafismul, fiecare dată şi mai ales semnătura. Din cauza respiraţiei precipitate – emoţia mă sufocă – ochelarii mi se aburesc şi trebuie să-i şterg mereu. Întâlnesc privirea bărbosului – caldă compasiune – şi încep să mă enervez. „Ce dracu’ nu mă lasă puştiul ăsta în pace?“ Mi-a pus un coşuleţ la îndemână, unde arunc ilustratele epuizate. — Le aranjez eu mai târziu… Din păcate, nu le studiem pe cele mai frumoase… Ştiu la ce se referă. Splendide, adevărate opere de artă, sunt post-card-urile de dinaintea primului război. Cartonul, suflul de aur de pe margini, acurateţea execuţiei sunt de excepţie, temele – cu semnalizări de sentiment; predomină coşuleţele cu flori, mai ales myosotis şi o risipă de panglici legate artistic cu funde, păsărele, copii – îngeraşi prosperi, precursori ai lui Shirley Temple cu invazie de bucle şi obraji rumeni – demoazele încorsetate zburdând sub umbreluţe cât o ciupercă, de dantelă, lacuri, poduleţe, căsuţe şi mori de vânt… Totul de un estetic sărbătoresc şi de o naivitate înduioşătoare. — Asta ar putea fi ceva… Ce spuneţi? Îmi întinde peste masă o ilustrată. Îmi e de ajuns o singură privire, ca să-mi recunosc scrisul. Bărbosul surâde: — Aud de aici cum vă bate inima. Tinerii n-au tact, dar asta îl priveşte pe el şi, eventual, pe maică-sa. Nici nu-l ascult. Ilustrata, datată 20 iulie 1929, e din Balcic. Citesc – ştiu că sunt absurdă – fără să-mi stăpânesc lacrimile. Simt că „suvenirul“ îmi aparţine realmente, ţine de un trecut al meu, necunoscut, totuşi al meu.   Scumpă Pia, câteva impresii în treacăt: o mare magnifică, un soare generos, tătăruşi cu popoul gol şi nebunul de Coco Dimake cu toată banda lui. Par conséquant, „bains de soleil“ dimineaţa – dancing du soir au matin. E şi biata Ligi aici cu ciuful de bărbatu- său, le grand jaloux! Nu trebuie să-ţi mai descriu son maillot de bain: închis la gât şi lung până la genunchi. Te regretăm cu toţii. Tendresses, Laura.   Privirea mi-e tulbure, fac eforturi să descifrez adresa. Destinatară e doamna Eulampia Paulian – strada Popa Deciu 48, Bucureşti. Bag cartea poştală în poşetă şi mă ridic: — Cât vă datorez? Bărbosul dă din mână: „Fleacuri“ şi declară mai mult decât serviabil, angajat: — Eu am să mai caut… Ştiţi, nu sunt prea ocupat aici… Dac’ găsesc ceva, v-aş putea da un telefon… — V-aş fi recunoscătoare. Îi las cartea mea de vizită. — Domnul…? — Nu vă încărcaţi memoria. Călin, de la anticariat… — Vă rămân îndatorată. Am să mă revanşez. — No problems, doamnă… Adaugă evaziv, după o pauză: — Am căutat şi eu cândva… Pe cineva…     * * *   Fac apel la toate resursele mele de luciditate, îmi mobilizez întreaga capacitate de abstractizare, apoi încerc să mă agăţ de tot ce e concret, cotidian, familiar, pentru a mă desprinde de starea de confuzie – ceaţă şi mai ales spaimă – pe care o trăiesc. Dar nu am argumente. Ideea de coincidenţă, chiar dintre cele mai bizare, nu mă convinge; simplă întâmplare ieşită din comun, nici atât. Nu sunt în genere slabă de înger, dar cred că mi-ar trebui un pozitivism de bronz şi o lipsă de imaginaţie frizând tembelismul pentru a depăşi cu nepăsare ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, o adevărată histoire de fous. Măcar de-aş putea dormi. Seara, iau un oxazepam şi răsfoiesc ziarele. Nu mă pot concentra şi trec peste articolele „serioase“. Parcurg pe sărite câteva dintre rubricile Micii Publicităţi şi, la „Diverse“, dau peste un anunţ care îmi răscoleşte amintiri vechi. Atât de vechi, încât uneori am impresia că nu-mi aparţin, simple secvenţe de film vizionat cândva. „Dr. Dănuţ Crişan o caută pe Delia Dumşa, fostă elevă a Liceului Dimitrie Cantemir promoţia 1957. Informaţiile pot fi comunicate la tel. 13.89… sau P.O. Box 25 – Los Angeles –California.“ Dănuţ… Era cel mai pricăjit, mai modest, mai timid din toată clasa. O figură de îngeraş cu ochi albaştri, înfioraţi de timiditate şi un ghem de cârlionţi blonzi. Un îngeraş clasic, pe care îţi venea să-l agăţi în pomul de Crăciun. Toţi profesorii, până şi nebuna de matematică, îl tratau cu îngăduinţă specială, instinctivă. Îmi vine greu să-mi închipui că acel amoraş, un pùtto slăbuţ şi fragil, a îmbătrânit. Din cauza picioarelor foarte scurte îi spuneam Toulouse-Lautrec, sau Fifty-fifty. E primul dintre noi care a fugit din ţară, cam prin ’60 şi ceva. Pare incredibil, dar, din peste patruzeci de copii care băteam mingea în cartier, să construim socialismul am rămas doar şase. Las ziarul să-mi cadă din mână: „Încă unul care a iubit-o pe Delia.“ N-am ştiut, n-a ştiut nimeni, dar nu mă surprinde. Cine nu era îndrăgostit de Delia? Cred că a fost cea mai adorată fată din generaţia noastră. Pe atunci nu înţelegeam, nu dibuiam esenţa frumuseţii ei şi, comiţând o eroare frecventă printre tineri, încercam s-o analizez cu compasul şi centimetrul, detailând-o pe felii şi bucăţele, ca într-un joc unde din fragmente disparate trebuie să reconstitui subiectul… Delia, am înţeles-o mult mai târziu, fascina prin unicat. Se desprindea degajat şi categoric din peisajul frumuseţilor ce le-ai fi putut întâlni pe uliţele Bucureştilor. Desigur, Delia ar fi fost superbă oriunde, mă întreb totuşi dacă ar fi avut aceeaşi cotă pe meridiane unde splendorile lunare autentice platin, sugerând ceva din strălucirea lacurilor glaciale, sunt mai frecvente. Făcea parte din familia Gretei Garbo. Era de o distincţie crăiască, produs migălit de-a lungul multor generaţii. Mi-o amintesc la o premieră la Teatrul Bulandra. Într-o rochie de catifea neagră, cu jabou bogat de horbotă scumpă – noi, mai plebee, ne dădeam pe atunci în vânt după dantela de nylon – părea un portret vechi. Am cunoscut-o pe bunică-sa, prinţesa Anette R. Avea pe atunci şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi trei de ani şi, în ciuda dramei pe care o trăia, drama, uneori tragedia aristocraţiei din cumplitul ev stalinist, îşi păstrase intacte morga, dispoziţia egală, optimismul, inimitabila eleganţă a stilului. Dur „naţionalizată“ – fusese silită să-şi abandoneze palatul din Iaşi doar cu o simplă trusă de voiaj –, locuia la comun în jumătatea de hol a unuia din fostele sale apartamente din Blocul Adriatica. Holul era despărţit pe diagonală de un ispahan spânzurat ca o cortină pe o frânghie solidă. Într‑unul din triunghiuri locuia bătrâna. Celălalt era folosit ca trecere de celelalte familii. Dar şi spaţiul acela mizer era impregnat de personalitatea prinţesei. Mi-amintesc un divan desfundat, acoperit cu un brocart vechi, un scrin franţuzesc, desigur un radio Philips ascultat îndeobşte în surdină şi la ore fixe, câteva farfurii de perete olandeze, din vechea sufragerie probabil, două fotolii, o măsuţă. Cele câteva obiecte vestimentare dintr-o garderobă mai mult decât săracă atârnau în cuie, pe pereţi. Ca mai toţi urgisiţii din clasa ei, dădea lecţii de limbi străine (doisprezece lei ora!) şi dedusesem din mici scăpări ale Deliei că, uneori, se întâmpla să mănânce o singură dată pe zi. Şi totuşi, nu mi-o amintesc pe prinţesă altfel decât impecabilă, totdeauna coafată, în singura ei rochie, neagră, şi cu un şirag de perle. În orice moment al zilei părea gata pregătită să ia parte la o recepţie. La 10 dimineaţa îşi lua cafeaua cu frişcă, „autoservite“ într‑un minunat serviciu de porţelan Worchester. Mulţi o credeau într-o dungă sau teatralistă, etichetând drept sminteală ceea ce nu reprezenta din partea Anettei R. decât o reacţie de apărare, o modalitate de a nu se lăsa doborâtă şi înfrântă, de a nu-şi pierde – practicând o strictă disciplină interioară – respectul faţă de ea însăşi. Era cea mai apropiată rudă a Deliei şi, ţinând seama de mizeria în care se zbăteau toţi ceilalţi membri ai clanului, singurul sprijin financiar. Poate că acesta a fost şi unul din motivele pentru care s-a căsătorit atât de tânără – la şaisprezece ani, cu un cunoscut scriitor, celebritate sexagenară. Prinţesa era consternată. — E absolut degradant! Un vieux monsieur, et par-dessus le marché un quelconque! — Şi dacă era un De Guise? se interesa Delia sarcastică. Bătrâna decretase: — Orice îi este pardonabil unui De Guise. Sauf la mort! Delia era o fată ciudată. Şi destinul ei a fost ciudat. Pentru toţi cei care au cunoscut-o, constituie o legendă. Sunt foarte mulţi ani de când nu mai ştiu nimic despre ea…