Rodica Ojog Brașoveanu

1     „AM SĂ-L UCID!“ Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie. Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine – „arăt de un milion de dolari!“ – dar spuse altceva: — O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili. Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros. — Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de astă seară? Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderaţie şi detesta să-şi spună vârsta. Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la Hollywood. — Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că ai umor. — Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna? Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice tuşă de gelozie. — O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective. — Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie. Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită. Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea – păstrând proporţiile – de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro. — Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie? — Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate datele unei mari doamne. — Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepţie. — Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ţinută. — Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins. Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz. — Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e tot! Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse ea din nişte fleacuri de aur – două coroniţe, un inel fără piatră şi un rest de lanţ – rămase de la bunici. — Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său? — Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată. Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua doctorului Gabrea. Soacră-sa: „Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă.“ Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a mai chemat niciodată.“ Marian: „Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar ASE-ul. Sunt economistă la…“ Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată: — Te-ai culcat cu nababa ta? — Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară. O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc. Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles-ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1000 de waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate. Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde adoraţia femeilor. Dragu îşi verifică portvizitul – „am două mii la mine, pentru orice eventualitate“ – şi îşi trase pe mânecă raglanul de un cenuşiu de argint. — Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva. — Te-ai plictisit de ea? Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian Dragu ridică din umeri. — Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes? „Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben: — Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, se mai întâmplă şi rateuri. Bărbatul ridică arogant bărbia. — Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, credit nelimitat. Îl auzi în vestibul fluierând vesel – se simţea tânăr, întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice redută –, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot. Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul. „De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită.“ Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpăţânare, Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în primărie. — O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva! Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.           2     — Dacă nu-l ucid, înseamnă să mor eu. În consecinţă… Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l achiziţionase în 1935. — Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo? Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de spătarul canapelei. — Ce-ţi veni, tanti? — Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a venit mintea la cap. Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, tigri… O gură feroce… — Ţine minte că de mâna mea moare. Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul. — Nu vorbi prostii. În fond, individul… Apropo, cu ce se ocupă? — E inginer. — Da… Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să crezi că nu mai există alte profesii pe lume… Ce voiam să-ţi spun… Da! În fond, ţi-a promis ceva? Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi mărturisise că e însurat. „… pe toată viaţa“ adăugase, strângând-o uşor de mână. Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un eveniment de familie. „Chiar aşa?“ „Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua oară.“ Mătuşă-sa conchise încântată: — Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safé suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă. Olga o măsură sarcastică: — Aşa ai procedat tu? Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă. Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă: — Mie îmi faci pe înţeleapta? Eram o puştoaică pe atunci, dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema. Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă. — Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă! — Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti. — Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să divorţeze? Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. Fausse maigre… — În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă exact ca o provincială, fără stil… — Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă-sa. — Slăbeşte-mă cu spiritele!… Şi care pe deasupra mai e şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt metresa lui. — Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament acasă. Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă. — Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte… — Ţi-a spus-o el? — Trebuie să mă iubească! strigă femeia. — Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu iubesc niciodată. Nu pot iubi! îi stricăm noi, de mici. Cel mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniţi indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi… — Teorii de cafeluţă, şuetă de babete… — Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică-tău la minister… Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă pe mine!… Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! Nu-l uit prin ’50-’55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într-un costum alb cu fular bleumarine la gât. Un zeu! În fine, pe la vreo cincizeci şi ceva de ani – şi arăta încă splendid – a făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O nefericită cu chip de broască râioasă – prăpădita avea faţa plină de coşuri –, un bazin de vacă şi în plus crăcănată. Olga îşi înfipse mâinile în şolduri: — Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta? — Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet. — N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! îl iubesc! urlă. E viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput. — Hm!… „Iubeşte-mă că te tai!“ spunea badea Vasilică. — Chiar aşa! Olga se îndreptă furioasă spre telefon. — Îl sun! — Iar? Te-ai uitat la ceas? — Nu-mi pasă! Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet. — Indiferent cât ar fi de… înţeleaptă nevastă-sa, există totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir. — De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş menaja-o eu. — Olga! Femeia zvâcni din umeri „lasă-mă dracului în pace!“ şi formă nervoasă numărul. — Cu Marian! Mătuşă-sa o urmărea perplexă: „Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara… Nebună asta pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin nevastă. Te pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că nu mai sunt tânără.“ Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porţelan şi-o izbi de perete: — Bestia! — Ţi-a răspuns el? — Nu. Curva de nevastă-sa! — Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept s-o vând! Olga n-o asculta. — Mi-a zis că va lipsi toată noaptea. — Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie. — Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un „exemplar de excepţie“. — Ce-ar fi să te culci? — Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţâie cu putere. Dacă mă conving că aşa stau lucrurile într-adevăr… „Şi se va confirma“… gândi Sofia Macarie. — …îl ucid. Ţi-o jur! îl ucid! Bătrâna oftă: „Nu m-ar mira…“

Să nu ne uităm la ceas de Rodica Ojog-Braşoveanu       14 Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena. — Hm! Frumuşel obiect. — Nici posesoarea n-arată rău... — Cam coaptă... — Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi... Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului: — Te ocupi dumneata de bagaje. Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol — înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane — şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie. — Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă. — Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat . Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase. "Arată exact ceea ce este!", califică mental Elvira Manu. — Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal... — A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin... — Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă... Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia. — ... multă clientelă străină. — Am băgat de seamă. Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament. Elvira Manu îi strecură o bancnotă: — Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul. — Da... e agreabil. — Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile... — Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie... Îmi permiteţi să mă retrag. Elvira Manu şovăi câteva clipe. — Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi... Directorul se înclină, emiţând preţios: — Servul dumneavoastră. Porunciţi! — Mda... Domnule... — Stănescu. Aristide Stănescu. Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă. — Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră. Stănescu se arătă vag ofuscat: — Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru... — Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez... — Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova... Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate preferaţi muzică de café-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate — Leon — vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko... Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor: — Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu... — Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai... exotice... Elvira Manu avu un gest "nu ne înţelegem"! — Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă. Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii. Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. — Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer... Directorul îşi înghiţi replica: "Da' atunci ce naiba vrei, cucoană?" — Desigur, înţeleg foarte bine... — N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un "chevalier servant", pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de... tandreţe. Acum aţi înţeles? — Perfect.. Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine... "Al naibii să fiu", îşi zise în gând Stănescu, "iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor... E plină lumea de smintiţi!" — Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza. Directorul se înclină: — Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală: — Bonnes vacances! *** Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace-ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie. Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii — trei, patru apariţii pe săptămână — şi accidentalii. Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului — locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc —, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso. Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, "băieţi dulci". — Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? — Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile. — Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. — All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta... Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat. — Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul... — Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe "O, Tannenbaum"? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen... Barmanul se adresă oportun neamţului: — Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azidimineaţă pe aici. Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic: — O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută... Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu "prietenii" nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister. Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante — negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau "friandizele": homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului. Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai "înduminecat", nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume. "Ăsta", gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, "când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul". Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete. În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există. "Şi totuşi", îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, "aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare... Hm, rămâne de văzut.." La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs... — E formidabilă! Colosală! — Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr. — Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu. — Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: "Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută"!... Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări — mai ales trabucuri şi Lucky Strike — fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys: "...Ţi-ai făcut iar ghetele / Să te placă fetele. / Şi ai plecat mândru prin sat / iar după vânat.." Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, "je m'en fiche!", apoi se răzgândi brusc: — Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul! — Unde mergem? — Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... pătrate. Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic: — Aşa de repede, coane Ticule? — Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ţi explică — arătă cu degetul gros spre Basile — amicul. Stănescu se apropie de bar: — Ce-i cu ăsta? Barmanul abia îşi mişcă buzele: — Face pe nebunul... — Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu. Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire: — Cum zici că arată tipesa? — Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. — Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. — Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. Râseră amândoi. Pomul Verde... O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen... Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, "midinetele" Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul "cavalerilor" înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi... În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger. Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: "Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi..." Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la "studii", la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer... De câte opt-zece ori văzuse filmele "Să visăm", "Nevasta brutarului", "Arsène Lupin, jocuri de noroc"... — Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar... — Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? — Pe Tito Schipa! — De Dinu Ionescu ce zici?... Actoraşul... A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel... — Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor... Basile îl privi lung: — Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi? Directorul hotelului replică hotărât: — Da. — Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc... În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva — eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el. Privea maşinal bărbaţii şi femeile — mai rar perechi — care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi. Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului — un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng —, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. — Asta-i persoana, şopti Stănescu. Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. — Da... Văd... O femeie dificilă. — În ce sens? — Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială. Stănescu îl cercetă ironic: — Vasilică, tată, ai devenit filosof. — Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică... Ne vedem mai târziu. Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, "ah, abia vă aşteptam!", şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ: "Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze deaici? Kremlinul?" Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent. Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: "Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci..." Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbei Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu. "E bine, e bine..." ***   descarcati cartea de aici....  

Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu PROLOG     Diminicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, cuminte, lipsit de repeguşuri, răsărise peste noapte o pădure de arme. Topoare, şi securi, şi coase, şi seceri noi, născocite de meşteşugarii aninaţi de poalele Bucureştioarei[1] sau ale Bahluiului, sau în fierăriile Braşovului, şi scule îmbătrânite în păruiala cu nohaii zvârleau căutături iuţi după pilda fulgerului, dinţii furcilor făurite din fier prost scrâşneau întunecaţi, cuţitele măcelarilor uitaseră gustul sângelui de dobitoc şi pofteau să deschidă cale slobodă celui păgânesc. Şase mii de baci, mulgători şi ucenici stăpâneau baltagul cu o mână şi câinele cu cealaltă, după cum tot de amândouă mâinile se slujeau călugării de la Hurezi, Mănăstirea Domniţei, cei din obcinile Bucovinei, sau de la Cozia, ţinând sfânta cruce în stânga şi spade vechi, tătăreşti, în cea deprinsă cu închinăciunea. Steagurile de români din Ţara Oaşului trăseseră din tureatcă cuţitoaie lungi, fără podoabă, dar învăţate să reteze grumajii veneticilor poftalnici, lotrii pământului din Zarand frământau în palmele asudate cosoare aprinse la mânie, oierii Vrancei, credincioşi bâtei haiduceşti, îşi meşteriseră scule noi, din frasin năpădit de noduri. Calfele poştăvăriei înălţate la porunca lui Vodă Şerban Cantacuzino, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică, de Bugeac, mânuiau ţepuşe cu vârful petrecut prin venin de paing litvan, tejghetarii lui Manu, şi Panait, şi Anastasie şi Luca Fărâmiţă, şi Proca, şi Dumitru Nona ot Braşov, neguţători vestiţi la acea vreme în întreaga Valahie, meşteri în cetluirea cu laţul a terfegoşilor lipsiţi de cinste, răsuceau între degete curmeie de sfoară înnodată cu anume ştiinţă. Cetele de ţigani zlătari şi spoitori îngăduiţi să-şi desfacă meşteşugurile în mahalaua Broşteni[2] ţineau cu credinţă în mâini cleşti muşcători, fierarii vasluieni, rânduiţi lângă cei de pe malurile Dâmboviţei, se sprijineau în baroase trupeşe. Sculele meşteşugarilor feluriţi stârneau uimirea oştenilor căci nu prepuiai ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau să-şi arate bărbăţia săpunarii, lumânărarii, jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi să robotească pentru boierii muchelefi[3], şi ciubotarii de trebuinţă sătenilor, neguţătorii, pietrarii starostelui Vucaşin şi zugravii lui Pârvu Mutu, trocarii din Schei şi Blumăna, harabagiii din Podul Iloaei, işlicarii, pânzarii şi ciumgiii, pădurarii din codrii Grozăveştilor, ai Cotrocenilor, Văcăreştilor şi Sărindarului care încingeau cu verdeaţă şi spaime cetatea de scaun a valahilor. Catifelurile de Ypres şi de Louvain şi postavul frâncesc, cuvenite celor cu osânză la pungă, şedeau fără supărare lângă postavul cenuşiu bobou şi pânza săsească deprinsă cu pielea gospodarilor mărunţi, camhaua şi tebenca ce împodobeau bidiviii căftăniţilor făceau casă bună cu blana de oaie azvârlită pe spinarea cailor mocăneşti si ai curuţilor Transilvaniei. Năvoadele pescarilor dunăreni, înălţate pe pari, fremătau de nerăbdare gata să pogoare capcană peste fesurile ienicerilor. Vântul vrăjmaş aţâţă dihonia dintre nouri apoi îşi lepădă în volbura Dunării trenţele întunecate. Ochiul dimineţii citi cu uimire între fustaşii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu şi căciularii moldoveni, trupurile de trestie ale muierilor gorjence şi cele mai împlinite ale băciţelor sucevene, jupânese, jupâniţe, şi slujnice de boieri, neveste şi fecioare rupte din ghimirliile prostimii cu furca într-o mână şi întreaga zestre de blesteme pe buze. Nici betegiţii şi moşnegii uitaţi de moarte nu lipseau. În loc de toiag purtau suliţe şi iatagane vârstene, ce îşi aflaseră botezul în bătălii uitate, despre care numai cronicile dovedesc ţinere de minte. Diecii, grămăticii, pisarii şi învăţăceii şcoliţelor domneşti, băietani care în acea dimineaţă din leat 1701 abia împliniseră zece ani, îşi înfundaseră buzunarele cu pietre pe măsura praştiilor şi vlaga braţului. Nu clintea nimeni. Păreau ciopliţi în cremene, dăltuiţi în trunchiuri de cedru, turnaţi în tiparele oţelurilor. Numai ochii şopteau cercetând puhoiul de păgânime revărsat pe celălalt mal.   Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul sultan Mustafa al II-lea, rămase în pragul cortului verzaliu, chenăruit cu inimioare sidefii de scoici şi brâu chindisit din lalele, floarea îndrăgită de Profet. Trudiseră asupra lucrăturii meşterii din Alep, căci ceaprazarii şalvaragii îngrămădiţi la Ienicöy nu dobândiseră încă ştiinţa vechilor perşi în asemenea împunsătură, în creştetul cortului, cresta cerul cosorul semilunii bătut în adamante cât unghia de calic. „Umbra“ măsura peste două sute de ocale muscăleşti, căci necinstise poruncile Coranului care îndemnau la cumpătare. Polobocul pântecelui răsfăţat de bucate evropeneşti se afla cetluit în cingătoare lată din muselină, peste care cădea în falduri caftanul îngulerat cu vulpe neagră, blană îngăduită doar sultanului şi marelui vizir. Trimişii curţilor împărăteşti şopteau că degetele meşterilor armeni ce izvodiseră din fir de aur şi rubelite asemenea minune fuseseră retezate, spre a nu poftori isprava. Purta spânzurat de gât colan vârtos din safire chenăruite cu adamante, în aceeaşi sâmbătă cu pietrele de la surgiuc, iar în fiecare deget câte un inel cu smaragd trupeş. De la brâu scotea capul un iatagan fără asemuire în frumuseţe, darul viclenit al veneţienilor, căci, după cum mărturisesc însemnările bailului Giustiniani, stătuse cale de o săptămână în cuib de buhă şi sub şezutul unei vrăjitoare hârbuite spre a-i pricinui moarte grabnică necredinciosului. Trudă zadarnică. Veneţienii n-aveau de unde să ştie că sultanul nu se dezlipea nici în ceasurile de dragoste de anume răcliţă în care se aflau unghia şi un fir din barba Profetului, cu putere deplină asupra farmecelor, otrăvii şi a jungherului cu gând vrăjmaş[4]. Cortul fusese înălţat pe un gorgan pieptos, cu vedere deplină asupra văii. Preafericitul duse la nări un trandafir roşu, apoi îşi roti căutătura verde, năpădită de venin, poftind să ştie dacă oştenii nu s-au abătut de la aşezarea statornicită. Cercetă înaltul cerului. Nourii cei negri îşi smulgeau bărbile, schimbau sudălmi groase, tunate prelung.   Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea Bistriţă în pletele sălciilor plângătoare, le sugea apoi născocind vârtejuri bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, azvârlind căutături speriate spre lumeţul încremenit pe malul Valahiei, sărac în arme dar bogat în credinţă, şi păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuţişuri. Cerul se întunecase la obraz, şi mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi. Citi cu amărăciune piepturile românilor, sprijinite numai de inimă, şi vărsă cea dintâi lacrimă.   Ploua zbuciumat, cu obidă. Vântul stupea picăturile reci în obrazul meşteşugarilor-oşteni, dimpreună cu frunzele şi ciulinii sărăciţi de răsuflarea lui brumărel. O singură mână nu se clinti pentru a rândui pletele zbuciumate de urgie, o singură cuşmă, basma sau calpac[5] nu se răsuci spre a măsura mânia cerului, încremeniseră grohotiş de piatră aspră. Fulgerele născocite de încleştarea nourilor se încrucişau cu altele, ţâşnite din căutătura oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi ai celor de pe Mureş ardeau molcom, ai muierilor şi fecioarelor care-şi aşteptau moartea hărăzită bărbaţilor azvârleau văpăi, în ochii moşnegilor cu vederea beteagă clipeau des licuricii mândriei, căci aveau să-şi afle sfârşitul în picioare şi nu plecând grumazul după pilda necuvântătoarelor.   Degetele meşteşugarilor se albiseră strângând sculele în căuşul palmei. Mâinile deprinse cu acul sau ciocanul spre a‑şi dovedi iscusinţa săvârşind minuni de frumuseţe, se aburiseră. Un murmur încetişor se desprinse din cetele călugărilor. Monahii de la izvoarele Trotuşului mărunţeau în barbă rugăciunea către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.   Ploaia spăla harnică săbiile spahiilor. Caii băteau învelişul de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura ienicerilor, desluşeai nerăbdarea de a culca în fân muierile valahilor, fără pereche în ispite sataniceşti. Pedestrimea, muncită de galbenii aninaţi în salbele moldovencelor, îşi macină greu zăbava furând cu ochiul spre cortul sultanului, căci de acolo avea să ţâşnească porunca aşteptată. Lefegiii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii îşi călătoreau gândul prin hrubele crâşmelor înşirate ciupercărie în târgul Bucureştilor, poreclite Tunelurile vieţii, cu vin cinstit, limpede precum lacrima de fecioară; şalvaragiii Turchestanului, neîntrecuţi în căpoşenie, chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător pentru a face faţă darurilor lepădate de voevozii munteni şi moldoveni în biserici şi mănăstiri. Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oştirii păgâne si-l trecu flamură vestitoare de primejdie peste apele Dunării.   Puiul de deal răsărit la poalele câmpiei adunase toată floarea boierilor moldoveni, transilvăneni şi valahi, căpeteniile curuţilor şi ale steagurilor de tălpaşi pogorâţi din îndepărtata Ţară a Oaşului. Măria Sa Vodă Brâncoveanu, cunoscut pentru patima arătată pietrelor de preţ şi veşmintelor cu cheltuială, ridicase a mirare sprânceana către voievodul moldovean, Duca, căci degetele lungi, subţiratice, nu purtau decât inelul cu sigiliu. În locul caftanului domnesc, bogat în odoare, pe umeri îi flutura o mantie leşească cernită, în loc de cucă îşi îndesase pe creştet cuşmă oltenească cu pană de hultan la tâmplă. Domnul Moldovei se căia că dăduse ascultare ighemoniconului, îmbrăcând veşmintele statornicite la ceas de primejdie. Căftăniţii celor două cetăţi de scaun surori se lepădaseră într-un gând de portul păgânilor. La un pas şi jumătate în umbra voevozilor stăteau marii spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se înşiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalţi dregători. Credinţa în biruinţă le sprijinea fără vlagă inimile, dar nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra Valahiei.   Pricina pentru care toată suflarea românilor îşi cerceta moartea înălţând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile hiclenilor şi a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul Bosforului. Într-o seară de florar…           Capitolul I     OCHII JUPÂNIŢEI     La ceasul când naşte întunericul, opt sute de minarete întindeau braţele către sineala cerului, cerşetorind lui Alah odihnă dulce. Liniştea înainta greu, făcându-si loc cu coatele printre neguţătorii lacomi de câştig din Bedesten[6], astupă gura cea bogată a vânzătorilor de şoşab din bazarul cel mititel şi pogorî pe Divan Ioly[7] ca să-şi plece fruntea în faţa Moscheei Albastre[8]. O vreme nu se auzi decât olăcăitul muezinilor, care îndemnau purtătorii de şalvari la rugăciune. Deasupra Cornului de Aur, blagoslovit de Profet cu frumuseţi felurite, noaptea are nuri de cadână, miroase a fân de mare, îndeamnă cugetul să-şi găsească astâmpărul. Apele Bosforului dezmiardă malurile cu pricepere de ibovnică, susură istorii moarte de mult… Ca la poruncă, clopotele bisericilor din Pera[9] şi Fanarul grecilor, meşteri mari în dedesupturile prefăcătoriei, prinseră să ofteze înfundat, vestind patimile Mântuitorului. Vinerea neagră, vinerea mare, vinerea seacă a creştinilor supuşi ortodoxiei se lungise pe năsălie aşteptându-şi sfârşitul. Luna răstignită în furcile cerului îi aprinsese la căpătâi un ciot de lumânare.   Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, păstorul drept‑credincioşilor, bătea colbul ulicioarelor strâmte, gâtuite de ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îndrăgiţi de Alah pentru că s-au lepădat de ispita agoniselii deşarte, nu deprinseseră năravul terfegoşilor din târgurile papistaşe care cerşetoresc strecurând întârziaţilor jungherul la beregată, aşa că puteai păşi printre dumnealor fără spaimă. Altminteri, pravila oprea sub osânda spânzurătorii portul armelor în Istanbul. Dacă mai adăugai la toate astea şi cinstea păgânilor, ajunsă de pomină, puteai pricepe lesne de ce stăpânirea chibzuise că uliţele pot trăi numai din milosârdia lunii, lipsindu-le de fanare. Nici grija că vreun dulău cu deprinderi valahe ar putea să aducă nădragilor stricăciuni nu adumbrea umbletul. Toată suflarea câinilor se afla surghiunită departe de căutătura Profetului de când mâţele dobândiseră, prin linguşeli greceşti, întreaga cinstire a lui Alah. Ahmed Septar bătuse pe muchie şaisprezece ani. Răsplătind truda Califului de a cetlui purtătorii de şalvari sub azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îi înzestrase feciorul cu prisos de daruri. Flăcăul dobândise trupul suleag al paladinilor, chipul gondolierilor, o scânteie din mintea de jăratec a dascălului său Dimitrie Cantemir şi o inimă pe măsura pâinilor moldoveneşti. Mustăcioara întunecată corb îi râdea deasupra gurii, întreaga făptură îi hohotea pradă unei bucurii despre care nici măcar pergamentele cele vechi nu pomenesc. Bucuria lui Ahmed Septar avea părul bălai, ochii ciorchini de liliac pierduţi spre tâmple, buzele cireşii. Purta caţaveică cu bumbi de adamante, ciuboţele din saftian răsuriu, rochie de canavăţ[10] săbuită cu ştiinţă pentru a-i desluşi boiul subţiratec şi sânii iezi sălbatici cuprinşi de neastâmpăr. Surâdea blajin şi atunci obrazul dăltuit în piatră albă, de la Marmara, îşi sporea strălucirea, căutătura deprindea moliciunea de catifea a violetelor. Inimioara lui Ahmed se rumenise în prima zi de Ramazan, când privirea jupâniţei îi zvârlise cea dintâi săgeată. Urca însoţită de slujnice tuciurii într-un caic cu şase vâsle, priponit la buza Cornului de Aur. Pungi grele de galbeni izbutiseră să cumpere una din acele slujnice, care îl aştepta pe treptele moscheei Suleymanie, la dezlegarea întunericului, după înţelegere. Feciorul Califului îşi iuţi paşii, tras aţă de vraja ochilor de ametist.     * * *   Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, şi Ilie Machidon, slujitorul logofătului, treceau prin sită pleava uliţarnicilor, poftind să desluşească anume umblet carele se cerea citit spre tihna Valahiei. Erau bărbaţi tineri, croiţi cu dărnicie şi la trup, şi la judecată. Purtau veşminte păcurii pe potriva întunericului şi socotinţe de vulpe în căutătură. Boierul cântări oastea de milogi îngroşată vârtos în ultima vreme, clătinând din cap: — Bag de seamă, spuse, că lenea fată iepureşte la Istanbul. Ilie Machidon, stup de pilde, îşi rândui mustăcioara a zâmbet: — După mintea mea cea nătângă, de ţăran, năravul terfegoşilor se cuvine preţuit. — Ai deprins poruncile Profetului, împărate? — Apoi, cinstite boierule, de când mă ţin scai de pasul domniei tale spre a socoti de câte ori te împiedici, am deprins multe… Dar să nu-mi uit vorba. Era în sat la noi unul, Toloacă, atât de trândav încât jurai că-i os de căftănit… Diavolul cel şugubăţ făcea casă bună cu Ilie Machidon, răzeş de la cotul Milcovului. Radu Andronic preţuia limba cea ascuţită a slujitorului. Râse, mulţumit de împunsătură: — Şi? — Toloacă aista, urmă plugarul, trăia din mila gospodarilor. Într-o zi, din cele rele, chibzuind să-şi sporească agoniseala, a pus mâna pe o flintă şi-a ieşit la drumul mare, iar stăpânirea l-a spânzurat. Aflând păţania, m-am scărpinat sub cuşmă şi-am luat învăţătură: mai bine e să întinzi mâna decât gâtul… Radu Andronic îi prinse braţul, măsurând lung făptura lui Ahmed. — Omul nostru? întrebă slujitorul. — Nu. Mi s-a părut. Nu ştiau că umbletul păgânului avea să le sărăcească în curând odihna, mânându-i pe drumurile Evropei.     * * *   Secera lunii, scăpată de pe flamurile oastei otomane. asudase culcând palancă negura şi pogorî să se scalde în apele Cornului de Aur. — Boierule! Şoapta îl prinse pe Ahmed de mânecă. Se opri cercetând mogâldeaţa care rezema umbra minaretului. Era o ţigancă trupeşă, ajunsă la anii când poftele trupului ostenesc. Purta văl cernit, poruncit fiicelor lui Alah, şi spaime gata să plodească în căutătură. Feciorul Califului se încredinţă că nimeni nu-l stâlpeşte cu privirea şi numai după aceea păşi la adăpostul întunericului. — De unde ştii că eu sunt cel aşteptat, femeie? Roaba îşi dezveli dinţii albi, mascaţi. — Ţi-am deprins călcătura. Umbletul domniei tale pe sub porţile jupâniţei Raluca are viersul lui… — Raluca o cheamă? întrebă Ahmed, căscând ochii de mirare. Îşi potrivi numele pe buze, poftorindu-l în şoaptă. Căutătura ţigăncii se lungise aţă, stârnită de diavolul lăcomiei. — Pentru asemenea destăinuire, oftă, mă aşteaptă arsura harapnicului. Trag nădejde că şi leacul va fi pe măsură. — Ţine! Ahmed îi zvârli o pungă împlinită în şolduri. Degete încovrigate de patima aurului, cu unghii vineţii, rătăciră într‑un sfârâiac de clipă darul turcului printre bodroanţe. — Cine-i jupâniţa? — Au! — Vorbeşte! — Nu cutez să-mi vând stăpâna, boierule, frumosule… — Vorbeşte, porunci Ahmed, şi te îmbrac în galbeni! Nu pungile îmi lipsesc… — Ştiu, inimioară. Focul care te mistuie, numai căutătura jupâniţei îl poate ogoi. Şopti uitându-se cu teamă în jur: E fata postelnicului Balş din ţara Moldovei. Ahmed Septar cunoştea de la Dimitrie cel învăţat, din neamul Cantemireştilor, dregătoriile moldo-valahilor, şi tot dumnealui îi desluşise rosturile marilor boieri în inima împărăţiei. Cuca şi tuiurile, semnele domniei, erau veşnic scoase la mezat căci voievozii Ţărilor Române se dovedeau uituci, necinstind jurământul de credinţă lăcrămat la picioarele sultanului. Legămintele tainice cu nemţii sau muscalii, după cum bătea vântul puterii, şi mai cu seamă ţesătura încurcată de pâri şi intrigi puneau bietul capugiu pe drumuri spre a zvârli petica neagră de mazilire pe umărul nesupusului. Iar acel nesupus mai ostenea şj securea gâdelui de la Edicule[11], dacă nu sărea fără zăbavă pe cal vânteş care să-l poarte printre vrăjmaşii Semilunii. Aurul, ochiul vătămător al celui cu cornite, unsese mulţi domni şi-i scutise apoi de beteşugurile bătrâneţii, descăpăţânându-i, căci, după cum şoşotesc zicătorile, la Istanbul până şi pietrele de pe drum întind mâna după peşcheş. Feciorul muftiului aţinti chipul roabei. — Postelnicul trudeşte să ajungă în scaunul Moldovei? Ţiganca îi strecură privire pricepută. Asemenea căutătură are darul să desluşească cugetul oamenilor mai limpede decât slovele aşternute în pergamente. Roaba o deprinsese cu anii, dar mai cu seamă trudind să se strecoare neocărâtă la curţile a trei stăpâne: vorniceasa Boldur, bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maică-sa, iar acum, în urmă, la jupâneasa Eufrosina, cea mai aprigă într-un neam de muieri despre a căror afurisenie zvonea o Moldovă. Când temi gârbaciul, înveţi lesne să ghiceşti dintr-o singură privire pofta stăpânei… Pe buzele roabei alunecă zâmbet şters. Tânărul era crud. O desluşeau musteaţa abia mijită, obrajii cu dulceaţă de prunc, vorba fără vicleşug. Cine poartă asemenea întrebare unei slugi neînsemnate n-a apucat încă să deşarte o singură carafă de vinars. — Unde-o vrea Dumnezeu, în Moldova sau Valahia, că dumnealui nu-i năzuros. Jupâneasa Eufrosina, postelniceasa, cată într-o parte. A făcut bătături la limbă spurcând cinstea Brâncoveanului. Îşi astupă gura. Asta era taină! Mă jupeşte stăpânica! — Vorbeşte-mi de jupâniţa Raluca. — Au! Sunt roabă credindioasă, boierule… Ochii lui Ahmed Septar prinseră a luci. — Dacă nu te slujeşti de două limbi, vei primi destule pungi ca să te răscumperi. — Am şi-o mumă roabă, inimioară, n-o poci lăsa… — Cunosc rânduiala. Te va însoţi. — Şi-o soră… Ţiganca scurtă pomelnicul căci privirea turcului vestea primejdii. Cercetă împrejur, ferindu-se parcă de urechi vrăjmaşe, şi prinse a-i şopocăi îndesat: — Atâtea zile să apuc, boierule, câte inimi au secerat ochii jupâniţei! Şi socoteşte, rogu-te, că abia la Sfântul Gheorghe, izbăvitorul de păgâni, a desprins paisprezece ani. — E… înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: E slobodă? — Slobodă şi neprihănită! Ahmed Septar răsuflă adânc. Temea vestea că jupâniţa ar fi fost juruită vreunei beizadele, ori că vreun purtător de mustaţă şi-ar fi făcut loc în cugetul ei. Întrebă cu glas aburit de bucurie: — Cum te cheamă? — Zamfira. — Ajută-mă s-o văd, Zamfiră! De patru zile bat zadarnic uliţa voastră, pândesc caicul şi grădina… — Umbletul domniei tale a stârnit zarvă mare, boiarule. Nu ţi-ai ferit chipul nici paşii, iar postelniceasa a băgat de seamă încotro ţi se îndreaptă gândul. De patru zile, jupâniţa Raluca stă zăvorâtă în odaie, sub poruncă straşnică să nu se apropie nici măcar de fereastră. Inimioara lui Ahmed se chirci speriată, în ochii mari, negri, se aşternu roua. Şopti gâtuit: — Ajută-mă, Zamfiră! — Ce putere chibzuieşti că are o roabă? oftă muierea cu amărăciune. — Îndeajunsă pentru ca stăpânul înţelept s-o teamă. Scoase inelul bătut în adamante, singura lui podoabă, şi i-l înghesui în palmă. Zamfira îi simţi degetele reci, tremurânde şi pricepu că liliacul din ochii jupâniţei pricinuise rană adâncă puiului de turc. — La ceasul când părintele vostru, ăla cocoţat în minaret, cheamă păgânimea pentru ultima rugăciune, şopti repede fără să-şi grădinărească vorbele, creştinii din Pera plâng răstignirea Domnului. — În noaptea asta? — În noaptea asta! Jupâniţa Raluca îşi va însoţi muma. Clipi cu înţeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va băga de seamă că printre ei se află şi un turcalete carele şi-a tras peste şalvari o pereche de berneveci…     * * *   Pe bună dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş erau socotite cele mai trupeşe din întreaga Peră. Muiere bătătarnică, plină de vlagă, trufie şi arginţi – străbunii dumneaei îşi dobândiseră avuţia şi dregătoriile în vremea lui Alexandru Vodă cel Bun – hotărâse cu cinci ani în urmă conac neasemuit sub cerul Bosforului şi izbutise. Luând pildă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de Toscana la Stambul, poruncise ziduri înalte, făţuite cu sidef de la Edirne, ferestre străjuite de cafasuri[12] rotunde, năpădite de volbură şi roze, scară trufaşă ce deschidea evantai de marmură albă. Ultimele trepte, vegheate de lei rânjiţi, îţi mânau paşii pe potecă prunduită cu piatră mărunţită, de la Chipru. Într-un singur fel strunise cucoana Eufrosina gustul grădinarului franţuz, şi anume înălţând ziduri groase de verdeaţă ce tăiau priveliştea spre uliţă. Îl lăsase apoi să-şi vadă slobod de meşteşug, căci doar un zălud învaţă şoimul să zboare, pe popă să ducă cupa la gură şi pe diavol viclenia. Iar franţuzul nu se scumpise la meşteşug. Născocise îmbinări rare de florare, zvârlise nenufari şi crini roşii în havuzuri, însufleţise aleile cu susur dulce de fântână şi viers de privighetoare. Umbrarele de trandafiri înălţau cuşme sângerii a căror aromă dezmierda acum nările postelnicesei. Jupâneasa Eufrosina îşi clăti privirea în apele Cornului de Aur, apoi închise fereastra oftând adânc. Grijile aduse din ţara Moldovei sporiseră vârtos, îi umpleau cugetul. Deprinşi cu plăcintele calde, dregătorii turci cârneau din nas la pungile sulege, gustul domniei înmulţise boierii dornici să-şi caute noroacele la Istambul, iar Raluca… Sprâncenele negre se îmbinară în creţ aspru, retezându-i fruntea. Grijile cele mari i le pricinuia jupâniţa. Ochii liliachii stârniseră dihonie printre trimişii curţilor evropene. Wlaso, al Poloniei se sfădise în săbii pentru căutătura fetei cu dragomanul rus Ciatkovski vătămându-l de moarte, un dregător neamţ, smintit, îşi curmase zilele, pe omul Bourbonului îl lepădase muierea din aceeaşi pricină. Postelniceasa îşi răsucea în fel şi chip aducerile aminte poftind să priceapă pe ce urme păşeşte Raluca. Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu speriaseră nicicând mirazele[13] cu frumuseţea, vorniceasa Boldur, răsbunica, fusese chiar vestit de slută, într-atât încât o pomeneau letopiseţele cele vechi. Dar ce minte ascuţită ascundea chipul acela de nevăstuică, şi câtă vlagă şi putere de înfăptuire stăruia în trupul slăbiu, cu gheb răsărit pe o singură parte a spinării! Ea adusese spor îmbelşugat avuţiei Boldurilor, îşi mânase bărbatul la dregătorii de seamă şi dacă viaţa nu s-ar fi aşezat de-a curmezişul i-ar fi depus în poalele caftanului cuca şi tuiurile domniei. Răsuflarea grăbită descoperi ilicul jupânesei. Nu izbutise mai bine nici mumă-sa, armăşoaia Anica, muiere la fel de bătătarnică, secerată în crucea tinereţii. Dacă fusese chipeşă? Umerii postelnicesei săltară a dispreţ. La ce slujeşte frumuseţea? Asemenea pacoste seamănă vrajbă, sărăcie şi lacrimi. Nu plângi decât ce-ai pierdut, iar după 25 de ani, miraza opinteşte să ţi-o dovedească în fiece zi. Inima şi gândul postelnicesei torceau griji. Nu văzuse încă făptură omenească să poată fi asemuită cu Raluca, ba, Doamne iartă-mă, nu găsise atâta desăvârşire nici în chipurile zugrăvite pe sfintele icoane. Fata avea dulceaţă în călcătură, îşi mlădia şoldurile cu ştiinţă satanicească, când râdea îi răsăreau pe buze livezi de cireşi în floare. Dacă bietul creştin dovedea snagă la umbletul Ralucăi, dacă harbujeii sânilor nu-i pricinuiau ameţeală, dacă îşi mai ţinea capul pe umeri întâmpinându-i surâsul, era peste putinţă să nu-şi lepede inima lângă imineii diavoliţei când îl secera cu privirea. Ochii jupâniţei vesteau adâncul fără de sfârşit al mării, istoriseau tainele cerului, aveau chemarea pâinilor ieşite din cuptor şi vraja căutăturii de şarpe. Ochii jupâniţei cerşetoreau milă, slobozeau porunci, îţi dezmierdau cugetul, îţi întindeau clapce fără de scăpare. Păreau violete aduse de la Parma, păreau flori de liliac sărutate de rouă, păreau pietre de ametist. Pletele limonii, aproape albe, sporeau lumina privirii, îi zugrăveau obrajii şi lujerul gâtului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseră demult de pe braţele şi degetele jupâniţei, ruşinate de strălucirea ochilor rupţi dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat. „N-o să fie fericită, chibzui postelniceasa. Darurile fără de măsură alungă norocul.“ Socotelile Eufrosinei Balş izvorau din întâmplări amare. În loc să pună umărul la mazilirea Brâncoveanului, fermecând vreun dregător, ochii jupâniţei spărseseră ulcelele, îndată ce unul opintea pentru neamul Balşilor, ceilalţi, împunşi de diavolul pizmei, născoceau piedici. Jupâneasa trecu în chiar-chir[14]. Miraza veneţiană o zăticni între ciucurii de cleştar, o maimuţări aidoma zugrăvind-o din cap până la iminei. Eufrosina Balş se opri cercetându-şi chipul. Nopţile măcinate de gândul domniei îi sărăciseră obrajii, îi picuraseră argint la tâmple. Avea trupul vătămat de naşteri, albeaţa pielii murise de mult. Numai patima de a-şi împinge omul în scaunul Valahiei mai lumina cu toate opaiţele aprinse. Nasul bârligat îi lunecase spre bărbie, umerii adunaţi gemeau sub greutatea straielor de brocart. „E ca o cămilă, spusese cândva despre dumneaei Bălşoaia cea bătrână, mama postelnicului. N-are nimic drept… Cum te-a ameţit, fătul meu?“ Jupâneasa Eufrosina îşi repezi capul pe spate. Un creţ adânc îi brăzda grumajii, ţinând pereche colanului de mărgăritare. Tot din mărgăritare se afla alcătuită şi leasa care îi cetluise pieptul, căci postelniceasa îndrăgea straiul cheltuielnic în tot ceasul zilei. „Nu-s dreaptă, mamă Bălşoaie, susură dinaintea oglinzii, dar chimirul mi-e îndestulat. Iar domnia ta, ţeapănă plop, ai ajuns la bătrâneţe să mănânci din pomana strâmbei…“ O boare dezmierdă covoarele de Esfahan şi Tabriz. Păşea jupâniţa. Aripa fluturelui ar fi stârnit zgomote mai îndesate, floarea de mac atingere mai aspră. Dintr-o dată, lalelele din vasul azuriu de Bohemia îşi ridicară capetele, florile înmănuncheate la icoana cuvioasei Paraschiva prinseră a zâmbi, lumina din sfeşnice spori. Postelniceasa îşi făcu semnul crucii cu limba, alungând numele satanei. Nu, nu era o părere. Când jupâniţa pătrundea într-o încăpere, lucrul cât de mărunt prindea strălucire, sfinţii cetluiţi în veşminte de aur sau argint îşi potriveau surâsul pe buze. Eufrosina Balş o măsură lung. Fata înveşmmtase strai liliachiu, după pilda ochilor, şi iminei albi. Horbota dinţilor, buzele răsurii fără urmă de chinoroz, marmurii albă a obrajilor şi pletele îi slujeau cu râvnă căutătura. — Poftesc să aflu, spuse postelniceasa, ascuţindu-şi cuvintele, pentru care pricină te-ai gătit de zaiafet, jupâniţă? Au nu ştii că-i noaptea cernită a sfintelor patimi? Fata cântări iute poalele de brocart ale postelnicesei, numără dintr-un ochi brăţările şi cerceii grei de adamante, apoi îşi ascunse, căutătura dinapoia genelor frănjurite, mărturisind supusă: — N-am uitat, mămucă. Nici clopoţeii de la încălţările paicilor aflaţi în slujbă domnească, nici suspinul frunzei urgisită de vânt, nici şoapta privighetorii n-ar fi izbutit sunetele molatice din vorba jupâniţei. Vorba jupâniţei mirosea a mărgăritărel, a curăţenie, îţi picura lacrimă în suflet. — Cu atât mai vârtos e păcatul! urmă coana Eufrosina. Schimbă-ţi degrabă rochia cu cea cernita, de canavăţ! — O schimb. — Inima mea s-ar bucura să afle că ţi-ai învestmântat şi cugetul cu asemenea straie, dar mai cu seamă căutătura. Ochii tăi mi-au pricinuit mai multe pagube decât teşcherelele păgânilor, fără de fund. — Scoate-i, mămucă! Grăise cu obidă zăticnită, rouă îi împăienjeni privirea. Eufrosina Balş i-o reteză scurt: — Nu voi şovăi, de o fi nevoie. Te povăţuiesc să ţii măsura la îndemână, jupâniţă! Treburile l-au priponit pe dumnealui postelnicul departe de Istanbul, aşa că eu ţi-s tată! Ia dară aminte! Vom purcede la sfânta slujbă de noapte împreună cu slujitorii. Poftesc să nu-ţi dezlipeşti căutătura de colbul uliţelor! — Da, mămucă. — Poftesc de asemenea să-ţi laşi ispitele din călcătură acasă, căci Domnul se leapădă de cei cu daruri sataniceşti! — Aşa e, mămucă. — Vom ocoli, după datină, biserica. Leagă-ţi ochii de Sfinţii zugrăviţi pe pereţi! Nu se află păcat mai mare decât să stârneşti patimi lumeşti la slujba îngropăciunii! — Adevărat. — Trag nădejde că batâr în noaptea sfântă n-o să te apuce cântatul cucoşilor în faţa mirazei. Şi acum, lipseşti din ochii mei! Jupâniţa îşi făcu plecăciunea împreunând palmele sub bărbie, după obiceiul domniţelor moldovence, şi pluti abur spre odăile ei. Lalelele din văsciorul azuriu îşi plecară capetele.   Scăpată din chingile postelnicesei, jupâniţa zbură prin încăperi, îşi chemă şopocăit roaba: — Zamfiră! Ţiganca, îndoită din şale, se ivi în prag. — Sărut ochii, stăpânico! — Închide uşa şi desfundă-ţi cu nădejde urechile! Am vremea măsurată, şi deprinderea să nu rostesc de două ori aceleaşi cuvinte. Aşa! Acum ascultă! N-am să te înghesui la jurăminte pe sub icoane, după pilda mămucăi, căci e de prisos. Juri strâmb! Roaba îşi astupă gura a mirare fără de hotar. — Eu? Doamne iartă-mă şi păzeşte! — N-ai să afli iertare, Zamfiră! O măsură lung, privirea de ametist isca muchii ascuţite. — Eşti sfădită cu adevărul din născare, ai deprins năravul de a cotrobăi prin besactele din pruncie, nu crezi în Dumnezeu de când erai fată mare, nici în diavol de la opt ani când ai devenit muiere, şi de când te ştiu îţi trudeşti mintea pentru a născoci vicleşuguri care să-ţi sporească agoniseala. — Vorbeşti cu păcat, sufleţelule! Înghesui cruci mărunte, adunând lacrimi calpe în colţul ochilor. Privirea jupâniţei i le zăgăzui. — Geaba chemi plânsul, Zamfiră, căci ştiu bine, nu ţi-e teamă de mânia mea. N-am pus niciodată mâna pe gârbaci şi nici năravul pârii nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, pesemne, pentru care mi-ai sfeterisit un inel şi două spelci bătute în adamante… Ţiganca lipi uşa cercetând cu spaimă chipul Ralucăi. — E vinerea neagră, stăpână, nu-ţi împovăra cugetul cu asemenea păcat! — Inelul şi spelcile se află şi acum dosite în punga ta cu tutun. Am râs, căci Cel-de-Sus m-a ferit de patima podoabelor. Nu preţuiesc avuţiile. Roaba o măsură hoţeşte printre gene. N-ar fi prepuit în ruptul capului că jupâniţa gingaşă, drumeţind mereu printre nouri şi luceferi, îi ştie învârtelile. Boierii Balş, pogorâtori spre asfinţit, ori cei buiaci, prieteni şi slujitori, tălmăciseră de mult darurile Ralucăi: un car de ispite şi o minte care nu asudă cugetând, otravă dulce în căutătură şi deşertăciune în căpşorul bine dăltuit. Zamfira îşi alungă smiorcăitul şi îi potrivi pestelcă nouă surâsului. — Averi mai mari decât ochii dumitale, jupâniţă, nu se află… — Ochii cugetului, Zamfiră! Rămase pe gânduri cale de un pocal băut pe nerăsuflate, în zilele de arşiţă, apoi deschise capacul sunducului arăbesc cu fesfesele de aramă şi-i puse în poală un pumn de giuvaericale. — Ţi le dăruiesc! Roaba se ciupi poftind să se încredinţeze că nu visează. Brăţara fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, azvârlea fulgere, rubinele inelelor născoceau pete roşii prin unghere. Nedumerirea îşi săpa vad adânc pe chip. Jupâniţa desluşi o vreme tâlcul paşilor din chiar-chir, şi şopti slujnicii: — Poftesc un singur lucru. Să te lepezi de minciună! — Inimioară! bâlbâi ţiganca. — Să nu-mi juri credinţă, Zamfiră, căci e în zadar! Te-am citit de mult… Ochii liliachii rătăciră o vreme în lungul pereţilor înveşmântaţi în mătase purpurie, poposiră asupra canarului priponit în colivia de aur. Un glas răzbătea din uliţă: — Şoşab[15]… Şoşab rece şi dulce! Jupâniţa aţinti chipul roabei: — Ce te-a iscodit păgânul? Ţiganca căscă ochii de uimire şi se lăsă moale pe covorul alb de Smirna.       * * *   Postelniceasa desprinse cu băgare de seamă pecetea scrisorii, adusă de un olac[16] din îndepărtata ţară a Moldovei. Era o carte de răspuns pentru Raluca de la prietena dumneaei, Aspasia, fata logofătului Dumbravă. Din cele înşirate, coana Eufrosina pricepu că fiică-sa trudea să afle dacă au înflorit zarzării din livadă, dacă Aspasia n-ar putea să-i trimită păpuşa leşească şi basmele Nibelungilor tipărite de nemţi… Lipi la loc pecetea fără risipă de griji, căci cunoştea nepriceperea jupâniţei în asemenea treburi şi născoci o cruce mare mulţumind lui Dumnezeu că în ciuda celor 14 ani şi a blestemului din privire, Raluca nu şi-a rătăcit copilăria. N-avea să afle niciodată adevăratul chip al veştilor. Se împlineau doi ani de când jupâniţa îşi întocmea scrisorile după anume izvod[17].     * * *   Roaba o privea solomonită. Socotea întâmpinarea cu turcul cel tânăr o izbândă a treburilor ei de taină, căci postelniceasa lepădase poruncă straşnică slujitorilor să-şi ţină gura lăcătuită. Până să se dezmeticească, apucă după vechea deprindere cărăruie cotită: — Au! Care păgân, prinţeso? Raluca zvârli răsplata înapoi în sunduc: — Eşti slobodă! — Inimioară! — Du-te, Zamfiră! Bag de seamă că n-ai priceput nimic. Şi tu mă crezi neghioabă. Ţiganca hotărî să o ia pe toloacă. Spuse fără înconjur: — Vina o poartă domnia ta, stăpână. Te-ai străduit să ne faci încredinţarea că ai priceperea beteagă. Pentru care pricină anume, nu ştiu în ruptul capului. Raluca izbucni în râs şi dintr-odată zarzării abia îmbobociţi din livezi dădură în floare. — Supunerea nătângă alungă prepuielile, iar poveţele cu tâlc, de care mămuca nu duce lipsă, rămân în sarsana fără să-mi mai supere urechile. Temi acul viespii, nu dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii urzicii, nu focul florii de mac, ţipătul cucuvelei şi nu viersul ciocârliei… Îmi făceam griji de suliţa unui singur ochi: al tău. Râse: Degeaba ai cărunţit, Zamfiră! Roaba îşi făcu semnul crucii şi spuse ; — Vai de bietul creştin care ţi-o pica sub călcâiul încălţelului! Iartă-mă, stăpână, că am cutezat! — Altceva mă necăjeşte. Nici acum n-ai priceput nimic! Şopti apăsat: Nu un creştin mi-a fărâmat liniştea… Ţiganca făcu ochii mari. Raluca zâmbi şi liliacul din priviri se acoperi de rouă. Vestea că un purtător de nădragi izbutise să clintească inima jupâniţei, şi că acei nădragi se dovedeau a fi şalvari, căscă strachină de praznic gura ţigăncii. — Vorbesc desluşit şi fără griji, spuse jupâniţa. N-ai să mă vinzi. — Sunt roabă credincioasă… — Eşti cea mai păcătoasă dintre slugi! Asta-i şi pricina pentru care nu şovăi să-ţi dezvălui taina mea. Păcatele săvârşite faţă de mămuca te leagă singure. Iar eu cunosc acele păcate. Roaba pricepu că nu numai de dragul desfătării jupâniţa purtase ani de-a rândul straiul măsluit al lipsei de judecată. Deprinzând tainele celor din jur, aduna bani albi pentru zile negre, când putea să-i strângă lesne în chingi. Căzu petică la picioarele fetei: — Porunceşte! — Aşa, Zamfiră, acum e bine. Ce poftea să afle păgânul? — Unde şi când te poate zări. Arde făclie de dorul ochilor domniei tale. — Cine e? — Nu ştiu. — Să afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmită. Are în privire aceeaşi lucoare blestemată a dragostei de aur. Urmează! — Am chibzuit că poate să te vadă la sfânta slujbă de noapte, dacă-şi schimbă nădragii, — Ai chibzuit bine. Ţiganca răsuflă adânc a teamă. Spuse după o vreme ocolindu-i căutătura: — Purcezi la drum presărat cu primejdii, stăpână. Păgânul cel chipeş are o credinţă, domnia ta alta… Tăcu fulgerată de privirea fetei. Ochii de ametist părăsiră chipul roabei cercetând noaptea, aninată la fereşti. Un zâmbet cald răsări pe buzele jupâniţei. — Dumnezeul lui şi-al meu au poruncit dragostea. Vor dovedi înţelegere. — Dar oamenii? întrebă încet ţiganca. Raluca nu-i răspunse.   Pătrunse sfioasă în chiar-chir, cu căutătura lipită de covoare, aşa cum poftise postelniceasa. Rochia neagră dohot, fără urmă de tertel sau fesfesele[18] îi zugrăvea limpede amfora trupului, sporea şi mai vârtos ispitele ochilor liliachii. Coana Eufrosina suspină şi porniră urmate de slugi. Zamfira văzu în mirază chipul de înger fără de prihană al jupâniţei şi şopti înnăbuşit: — Satana!   [1] Afluent al Dâmboviţei ce izvora dintr-o mlaştină, astăzi Grădina Icoanei.   [2] Strada Radu Vodă din Bucureşti.   [3] Eleganţi.   [4] Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din Istanbul.   [5] Căciulă purtată de domn şi de marii boieri.   [6] Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul Mahomed Cuceritorul.   [7] Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul.   [8] Moscheea sultanului Ahmet.   [9] Vechi cartier rezidenţial al europenilor.   [10] Mătase. [11] Temniţă celebră din Istanbul.   [12] Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici.   [13] Oglinzile.   [14] Odaie principală, din marmură.   [15] Băutură răcoritoare, din fructe.   [16] Curier special.   [17] Cifru.   [18] Zorzoane.    

Al cincilea as de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     Deşi ne aflăm abia la sfârşitul lui august, e frig. Constat cu satisfacţie că nu sunt singura femeie care şi-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franţuzesc au dispărut de mult. Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic şi mă întreabă îngrijorată: — Ce se mai aude, Fräulein Savu? Vin? Îi e frică, tremură între mormanele de prăjituri şi fursecuri falsificate – războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice – tresare la orice zgomot, şi-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată. De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera vibrează. Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva… Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile febril, îşi comunică din mers, în şoaptă: „Parisul e liber. A anunţat BBC-ul.“ Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat. Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim… „Ah, dumneavoastră latinii!“ îmi spune mereu Hartner. La patru ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, în bluză neagră de tafta cu jabou – nu mi-o amintesc altfel – mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la soră-sa Elvira: „O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu mă-sa.“ Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor? Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari. Mă mai despart două sute de metri de vila în care locuiesc împreună cu Hartner. Eu la parter, el la etaj. Devin atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie. Înainte de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver. În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respiraţia asta aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar declara mulţumită. „Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. Flamurile sunt pentru dame…“ Când vorbeşte, Amalia îşi strânge buzele şi pufneşte pe nas. Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. Miroase bine, a Viceroy – ţigările lui Hartner – şi a plante cu frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi parcă fără fantezie. Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou: Aşteaptă-ţi răsplata!   Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. Iar Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru horthyşti încă din ’41. Acum trei zile… Încerc să nu mă mai gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver nu încap două gloanţe… Însăşi ideea de escortă mi-e nesuferită. Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un om drăguţ şi atât de puţin neamţ! Înainte de război, preda zoologia la o şcoală de fete din Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. Ar vrea să emigreze. „Canguri, antilope, fluturi şi soare… Nu-mi doresc nimic altceva.“ De nouă ori a văzut Tarzan numai de dragul peisajelor. Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi reproşa nimic – cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt perfecte – nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat amănuntul acesta, m-am simţit tulburată… Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii. Nu există un singur om în oraş care şi‑ar putea închipui că intimitatea noastră nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. Şi cum ar putea? Am douăzeci şi patru de ani, locuim în aceeaşi vilă, sunt funcţionară la statul major german, un fel de intermediar între nemţi şi administraţia horthystă. Hartner îşi freacă mâinile – mâini mari, moi, fără nerv, cu degete pătrate – şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon sau un Fabre. Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără personalitate, buze roz, informe, ochi plantaţi foarte jos. După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama că a băut şi la popotă. — E ceva care nu merge, Magda? Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se aşează lângă mine. Pare trist. — Ce s-a întâmplat? — Mereu se întâmplă câte ceva… Nu ştiu la ce te referi. — Sunt îngrijorat. — Cine-i liniştit? Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul. — Sunt îngrijorat pentru dumneata. — Înseamnă că statul major şi-a rezolvat toate problemele. Mă bucur. Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl sesizează. Se uită lung la mine. — Nu te-a ameninţat nimeni? — Poftim? — Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n‑ai primit, de pildă, vreo anonimă… Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva? — Cine şi de ce să mă ameninţe? — Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu duşmanul. — Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul? Mă cercetează surprins. — Eşti într-o dispoziţie ciudată… — Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă. Repet încet, apăsând cuvintele: Oamenii detestă colaboraţioniştii. Probabil au dreptate. — Există fapte mult mai grave decât asta. — Care? Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila unde locuiesc împreună cu Hartner. — Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a găsit pe Gheorghiu într-un gang. Adaugă cu glas nesigur: Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit. Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. Afirm pe un ton care nu mă angajează: — Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine. — Altceva ar fi trebuit să înveţe. — Ce? Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă să mă menajeze. — Crezi că pe dumneata te-ar cruţa, Magda? — Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni poliţiei horthyste. — Hm… Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea sunt subtilităţi care lor le scapă. Priveşte concentrat lichidul din pahar. Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda… — Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf. — Lasă gluma. Locuim singuri… Nu-i greu să-şi închipuie… Încep să râd. — Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de ce şi-ar aminti de ea tocmai acum. — N-au uitat o singură clipă. „Acum“ ar fi momentul unor socoteli şi de obicei nu calculează greşit. — Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un acoperiş comun ca doi oameni să se încurce? Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple paharul. E timid ca o fetiţă de cincisprezece ani şi sincer îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte. Are o logodnică, Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El l-a cazat pe Rudolf la statul major. Mi-a vorbit de câteva ori despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi crocodili. — Am pierdut războiul, Magda… — O descoperire de ultimă oră, presupun. — Acum am căpătat certitudinea. — Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau Hitler? Fac o mică pauză. Sau împreună? Zâmbesc. Zâmbeşte şi el. — Mi-ar plăcea să mă văd peste cinci ani, după ce va trece totul, când totul se va uita. — Războiul ăsta nu-l va uita nimeni! Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii. Încă din primele clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi imaginez oamenii în afara circumstanţelor sociale date, să-i situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de piraţi sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă. Ei bine, pe Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar. Aşa zâmbeşte şi acum. — Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de emoţionată când toceai războiul de o sută de ani? — Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. Nici un război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea monstruozităţi ca cel inventat de voi. — De voi… Cu alte cuvinte şi de mine. — Te îndoieşti? — Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti terminat. Mă mângâi cu ideea că eu personal n-am inventat nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele. — Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect. — Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi să spuneţi. — Cam aşa. — În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simţeau mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din vârful unei săgeţi şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38? — Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare. Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră spaima în oase. „Răul e adânc înrădăcinat în noi, obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. Ia-i pe cei mai buni, cei înghesuiţi în manuale, uită-te la viaţa lor particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. Nu trebuie să scotoceşti prea adânc…“ — …camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o să se vorbească mult despre ele. — Nu vor fi omise nici crematoriile. — Evident. — Nici experienţele medicilor SS-işti. — Nici ele. — Să ţi le înşir şi pe celelalte? — Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia inventariind tragedii consumate, retrăind momente de coşmar. — Se spune că ar exista şi altruişti. — Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc omenirii? Conchide trist: Raportat la gradul de tehnicitate al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ. Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe Hartner să-şi termine fraza. — Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum două-trei sute de ani… Oamenii nu ajunseseră încă atât de deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi. Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e în stare să mă ţină până în zori. — Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf. — Noapte bună… Ezită: Magda, aş vrea să reţii un singur lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor poliţe. Ai grijă! Intru în dormitorul meu şi iau un luminal. Da, mi-e frică.     * * *   Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, mai ales dacă e şi soare. Cine a văzut fantome în miezul unei splendide zile de vară? Plec de la Statul Major imediat după orele de birou. Ca să scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă de argint patinat, cu un miosotis în email. În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de facultate. Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg. Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă privească: — N-aveţi de ce, Fräulein. Fräulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte de mult. Încerc să zâmbesc. — Altădată îmi spuneai domnişoara Magda. — Războiul ne schimbă obiceiurile. — Nu înţeleg. Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită până şi de elementara amabilitate profesională. — Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul. Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi ies.   Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi‑mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui Hartner, nici ale mele, Regale cu carton. N-am timp să mă dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte. Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet. În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu automatele în mână. Tânărul, la vreo treizeci de ani, are o figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, dispreţul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor. — Dacă strigi… Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să câştig timp. — În cameră sunt două scrumiere. Le arăt mucurile de ţigară aruncate pe parchet: Am altceva mai bun de făcut, decât să mătur după voi. — Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i singurul ofiţer german care se bucură de favorurile dumitale. L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de partea mea. — Am o părere foarte personală despre bărbaţii care colportează bârfe de bucătăreasă. — Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore! — Deci v-aţi ţinut de cuvânt. Iau o gură zdravănă de aer ca să completez: Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede sau lăsaţi-mă să stau jos. Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în ochii tânărului – profesor parcă i-a spus celălalt – dar nu-l pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii. — Cunoşti soarta colaboraţioniştilor! — Sunt translatoare la Statul Major. N-am colaborat nici cu Gestapoul, nici cu Abwehrul, nu eu am semnat Dictatul de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât. Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l înţeleg. — Altă pâine n-ai găsit? — Prostituţia presupune aptitudini… — Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă profesorul. — Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada germană. Slujba de acum a venit de la sine. Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte secunde intră în trei minute de când am făcut cunoştinţă. Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de toate zilele – mi-l închipui foarte bine pe o bancă în faţa gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în fiecare zi – acum îi dă ghes: — Hai odată! Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede „târfa neamţului“. Sângele îmi vopseşte obrajii. — Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner! Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar mai ales inima. Bătrânul o ţine pe-a lui, „târfă“. Se pare că nu cunoaşte alt cuvânt. Ba mai completează, „târfa fritzilor“. Mă enervez şi asta îmi face bine, uit de frică. — De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o leafă. Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la rochia mea, la brăţară, la pantofii fini din piele de şarpe. Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. Începe să râdă. — O leafă… Izbucnesc: — În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un singur om pe care să-l fi vândut! — Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele care-i slujesc pe nemţi şi pe horthyşti le numeri pe degete. — Cu trei zile în urmă eram aliaţi… — Cine era? întreabă bătrânul. Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard. — Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş fi azi mai vinovată decât eram acum şapte sau opt ani când lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă închipuiţi că ocup eu la Statul Major? Adjunctul lui Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de poveştile astea! — Ce ticăloasă! mormăie bătrânul. Privirea profesorului mă arde. — Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi-au stârnit interesul? Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos-o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi înşiră atrocităţile din lagărele de concentrare, tratamentul aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale „amicilor“ mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în vreme ce celălalt vorbeşte. — Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii de clujeni, în iunie… — Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de criminală! spune, cam dogmatic, profesorul. Râd strident: — Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich! Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner deschizând portiţa. Mă avertizează: — La primul sunet necugetat, trag! Râd răutăcios. — Nu pentru isprava asta aţi venit? — Îţi acord o şansă. Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi în biroul lui Göring mişună microfoanele. Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din cap apoi îmi spune în şoaptă: — Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n-ai pentru el nici un fel de sentimente! Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum observ că şchiopătează. Bătrânul o întredeschise fără zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul mantalei. Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât îmi zbârleşte părul lângă ureche: — Împuşcă-l! Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă trei trepte. Măselele bătrânului pârâie. — Împuşcă-l! Mâna îmi alunecă pe lângă trup. — Nu pot! şoptesc. Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. Primesc palma bătrânului în plin obraz — Târfă!  

Cosmar de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     Cred că aveam treisprezece sau paisprezece ani, în orice caz nu mai mult de cincisprezece, când am început să simt că legăturile mele cu trecutul sunt de esenţă specială. Fire puternice, a căror explicaţie cu aromă „lama“ sau „druidă“ nu mă satisface nici azi, mă ancorează într-o anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de siècle şi începutul celui de-al II-lea război mondial. Tot ce ţine de acei ani – peisaje imortalizate în albume sau cărţi poştale, fotografii, literatură, oamenii acelei jumătăţi de veac şi amintirile lor, totul m-a fascinat de atunci, din pragul adolescenţei mele; „iconografia” epocii îmi trezeşte şi azi emoţii pe care mi-e imposibil să le descriu. Îmi lipseşte cuvântul definitoriu, îmi scapă printre degete, ştiu că există, dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în ceaţă. Dinaintea unor asemenea imagini inima începe să-mi bată, mă scufund în atmosfera călătoriei vremii şi, în funcţie de privelişte, simt concret aroma salcâmilor de mult scuturaţi, praful unei zile de iulie defunct topite pe Calea Griviţei, urmăresc tramvaiele care trec prin faţa Fundaţiei Carol; ocolesc restaurantul Cina, dispar în tumultul Bulevardului Brătianu. Începând din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, am frecventat asiduu l’école buissonière. N-a fost o profesiune de credinţă, n-o făceam din golănie simpatică sau teribilism, ci pur şi simplu chiuleam. De frică. Pentru mine, un copil cu memorie slabă, care pe deasupra mai eram şi nulă la disciplinele pozitive, şcoala a constituit un calvar. O poezie învăţată pe dinafară sau o lecţie de istorie însemnau două‑trei ore de cazne. Bagajul meu de versuri ştiute pe dinafară este inexistent, detest şi azi luna septembrie. Aroma caietelor şi a manualelor noi, revulsivă, îmi stăruie în memorie, primele frunze ruginii îmi trezesc colici vechi. Au rămas presate nu în jurnalul celei dintâi idile, ci în caietele de teză şi între file de extemporal. Începutul anului şcolar… Iarna mă aranjam să fac rost de trei-patru lei ca să pot viziona două filme. Primăvara mă plimbam. În anii, în zilele acelea, am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul şi am început să‑l iubesc. Cotroceni, Şoseaua, Cartierul Dacia, străduţele romantice din preajma Mitropoliei, Cişmigiul nu mai aveau pentru mine nici un secret. Când am descoperit „casele mele“, eram în clasa a IX-a. Ele există şi azi. Cea dintâi se confundă în peisajul amintirii cu o dimineaţă de toamnă rece. Bura, eram într-un loden maron – existau şi gris, dar nu se puteau obţine decât cu relaţii – cu o taşcă spânzurată de umăr şi, evident, capul descoperit. Spun evident, pentru că asta a fost generaţia mea. Generaţia capetelor descoperite, a gulerelor ridicate şi a pantofilor cu talpă triplă din cauciucuri de maşină. Căciulă ori pălărie, galoşi, umbrelă sau ciorapi groşi erau de-a dreptul umilitori, descalificau total şi definitiv. Umblam în şosete pe cele mai cumplite geruri şi pot să spun că mi-au trebuit după aceea ani de zile de frecţii susţinute cu pierre‑ ponce, până am izbutit să scap de boabele de orez de sub pielea zgrunţuroasă şi aspră a picioarelor. Mă aflam pentru prima oară pe strada Timişana şi priveam imobilele relativ modeste. Ronţăiam unul din biscuiţii aceia cu cremă, un soi de sandwich astringent, alintat Eugeniţă şi, dintr-o dată, am văzut-o. O casă cu totul lipsită de extraordinar. Un bloculeţ cenuşiu, cum s-au construit cu zecile în Bucureştii interbelici, destinat unor oameni cu venituri mijlocii. Un cub cu două niveluri, o uşă cu vizor şi trei grile de fier forjat la care duceau câteva trepte. Deasupra intrării, un bec protejat de un glob alb, mat, ca în camerele de baie, suspenda o lumină gălbuie, uitată aprinsă. Rămăsesem ţintuită dinaintea zidurilor cenuşii pe care le priveam cu emoţie şi… da, ăsta e termenul, cu duioşie. Mă simţeam cuprinsă de o anume melancolie. Dacă aş fi fost mai versată pe atunci, aş fi ştiut că pentru prima oară în viaţă auzeam arpegiile nostalgiei. Am revenit adeseori şi încă mi se mai întâmplă ca, aflându-mă în zonă, să fac un ocol pentru a retrăi, palidă reverberaţie, emoţiile cele vechi. Ciudat lucru, casa a părut totdeauna pustie. Obloane trase, ferestre închise, becul de la intrare stins. N-am văzut niciodată, pe nimeni, intrând sau ieşind. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. N-am avut nici o clipă nici atunci, nici mai târziu, senzaţia de a fi trăit cândva în căsuţa cenuşie şi nici n-am încercat vreodată acest sentiment, indiferent de meleagurile pe unde am hălăduit. Nici o palmă de pământ, oricât aş fi îndrăgit-o, nu mi-a dat senzaţia unor regăsiri: privelişti şi domicilii, dintr-o existenţă anterioară. Un an mai târziu, am descoperit pe una dintre cele mai splendide stradele din Bucureşti, Aleea Alexandru, a doua casă. Acelaşi şoc, aceeaşi fascinaţie, de astă dată dinaintea unei vile, aşezată cumva pe colţ, la întretăierea cu aleea surată – Zoe. Clădirea, stil francez adaptat la autohton, e sprijinită pe coloane, are două scări laterale şi balcoane debordând de flori. Ghirlande dezinvolte de mixandre şi glicine curgând cu graţia pletelor de salcă, o opulenţă vegetală a loggiei, aşa cum n-am mai întâlnit ca frecvenţă şi splendoare decât la Veneţia. Deşi în mod evident locuită, sau poate doar îngrijită, nici aici n-am zărit vreodată proprietarii… Nu mai insist asupra esenţei unor trăiri inexplicabile – excesul de precizare duce la confuzie –, dar ceva asemănător simt ori de câte ori o carte, un film, un gând, umbra unei amintiri mă întorc între dantelele şi pălăriile înflorate ale romanţioasei la belle époque sau mă poartă, ceva mai târziu, pe pitoreasca, prospera Calea Victoriei, unde automobile Dodge, Plymouth, Buick şi Chevrolet îşi făceau anevoie loc printre muscalii înţepeniţi – copii ale obezului Buda, în caftane de catifea verde – pe capra trăsurilor cu coviltire din pile. Epoca mi se pare de un romantic feeric, întâlnirea dintre Orient şi Occident, de un farmec fără egal, civilizaţia n-a lustruit patina, iar timpul, în preocupările, în mentalitatea, în optica oamenilor, părea să fi stat, să fi rămas în continuare pe loc. Iubesc străzile unde, făcând abstracţie de antenele de televizor şi Daciile parcate la rigolă, te mai poţi crede în anii ’20 sau ’30, locuinţele – cât de puţine au rămas! – unde ceasul a încremenit într-o zi de ianuarie ori august, când Radio Berlin mai transmitea şi altceva în afară de Wagner (pasiunea lui Adolf) şi marşuri, pe fesul Ducelui nu crescuseră încă floroane, iar vitrinele magazinelor din Roma, Firenze ori Napoli nu erau obsesiv îndoliate de cămăşi negre. Locuinţa mea constituie o astfel de oază şi mi se pare interesant că oamenii, achizitori înverşunaţi de tehnică domestică de ultimă oră – televizor color nipon, casetofon cu mii de butoane, video, telefon robot („am lipsit un ceas de acasă, să nu scap cumva bussiness-ul secolului!“) şi alte performanţe electrocasnice –, se simt bine la mine. „E o atmosferă de linişte… Ai impresia că nu se poate întâmpla nimic rău, uiţi că există probleme în Golf sau de privatizare.“ În „Calea Mogoşoaiei“ a lui Crutzescu este reprodusă o fotografie care mă impresionează în mod deosebit. În ciuda iconografiei mizerabile, recunoşti o frântură de Calea Victoriei. Instantaneul surprinde felia dintre Biserica Zlătari, CEC şi latura de vis-à-vis. În faţa fostului Grand Hotel, un bărbat între două vârste – evident un monsieur cu melon şi lavalieră – priveşte strada înţesată de trecători şi trăsuri. Instantaneul datează din 1908, realizez că personajul a decedat de cel puţin cincizeci de ani – iar jumătate de secol! – dar pentru mine trăieşte; mi-l imaginez rentier între două marghilomanuri – următorul la Capşa –, cu o amantă opulentă, eventual văduvă de general, nici ea prea tânără, amatoare de cafeluţe dulci şi un pocheraş intim. Nu-l văd încurcat cu une môme, figura e de plaisirist serios, cu bun‑simţ, rente de stat şi probleme de gută… Mă fascinează grozav – termenul devine obsesiv, dar aceasta este starea de spirit a momentelor pe care le trăiesc – albumele de familie, moda, în vestimentaţie şi expresie, evidentă mai ales în portrete, atmosfera străzii în instantanee. Cele mai multe, în epoca la care mă refer, sunt surprinse în faţa Poştei Centrale sau a Cercului Militar, peste drum de fosta Carte Românească, sau, mai sus, prin dreptul Hotelului Continental. De câţiva ani, în anticariate, după modelul bouquiniştilor de pe malul Senei, poţi cumpăra fotografii vechi, cărţi poştale ilustrate şi chiar dagherotipuri. Preţurile oscilează de la douăzeci şi cinci de lei până la trei sute si mai mult. De pildă, un Princess-Portret Sepia semnat Mandy – celebrul fotograf de dinainte de primul război – costă trei sute de lei… O colecţie a starurilor de cinema din perioada filmului mut ca Maria Corda, să zicem, Pola Negri, Rudolf Valentino, Lya de Putti, Ivan Mosjoukine sau autohtonii Leonard şi Zilly Raşianu (celebri în „Contele de Luxemburg“), cinci mii de lei. O ilustrată expediată din Karlsbad în 1912, cu miozotişti, porumbel şi cununiţe de trandafiri – o sută douăzeci şi cinci de lei… Scrisul e cuminte, rotund, cerneală violet şi aflu de la o oarecare Lili că băile recomandate de dr. Gunther „îi priesc extraordinar lui tante Adéline, au pus-o pe picioare, c'est un vrais miracle…“ …O vedere a Cazinoului din Sinaia (1920) o informează pe o oarecare Natalia că Olga şi-a luat bacalaureatul, s-a logodit, iar la toamnă va deveni doamna maior Ioan Rizescu. În P.S. – o ştire mai tristă: „Papa e destul de ambetat, recolta de orz şi ovăz e mizerabilă…“ Nu bat câmpii! Încerc doar să înţeleg prin trimiteri la trecut, la evocarea propriului Eu, la simţirile mele, o întâmplare ciudată, tulburătoare. Mă simt speriată. Necunoscutul şi inexplicabilul înfricoşează…   Anticarul de pe strada Iuliu Maniu mă luase la ochi. Zăboveam prea mult răsfoind teancurile de ilustrate vechi şi fotografii şi, fireşte, devenise circumspect: poate încercam să subtilizez o mostră sau, eventual, să mă documentez pe gratis. După două-trei vizite m-a întrebat cu zeflemea necamuflată: „Ce anume vă interesează, doamnă? Ce perioadă? Can I help you?“ În realitate, nu te interesează o singură poză, ci toată epoca.. Deci zece – douăzeci – o mie de fotografii. În acest sens, preţul care en détail nu înseamnă mare lucru, când cumperi cu vagonul devine incomod. Nu sunt o tupeistă (termen auzit la coafor, raportat la unele personalităţi politice de mare vogă) şi, în consecinţă, am schimbat fieful. Ieri, deci, am intrat în anticariatul de pe Edgar Quinet. Cu ani în urmă, pe când eram preocupată să-mi „construiesc“ un interior rafinat care să mă reprezinte, ziceam eu, îl frecventam adesea. Citisem într-un autor pe care-l consider mai presus de toate un gentleman autentic că, dacă n-ai bani pentru un Rafael ori altă semnătură ilustră, o colecţie elegantă de stampe îţi alungă suspinul, izbutind o ambianţă care ar putea da de bănuit că eşti o persoană de gust. (Exagerările însă nu sunt bune. La un moment dat, ploua cu stampe în casă, umplusem până şi antreul dinspre bucătărie, şi multe dintre cunoştinţe începuseră să se informeze discret dacă nu cumva sunt de vânzare.) Am aruncat o privire superficială peste mesele ticsite de cărţi şi prin rafturi: sărăcie, romane franţuzeşti, kitschuri de prin anii 1920-1930, penurie de albume de artă şi dicţionare. M-am îndreptat spre masa anticarului, un bărbos tânăr, famelic, cu figură de decembrist. Vezi Dobroliubov, Cernişevski şi încă un tip, cu H…, pe care l-am uitat. Parcă Hertzen. — Vă pot ajuta cu ceva? I-am zâmbit evaziv, luând o mână de fotografii, la întâmplare. — Ce ani vă interesează? Acelaşi surâs convenţional: „Mă descurc singură!“ Fotografiile mi se păreau neinteresante, din genul celor cu care sunt deja familiarizată sau al celor lipsite oricum de individualitate. Am înregistrat distrată un glas plăcut care se interesa în spatele meu: — Scuzaţi-mă, aveţi cumva un dicţionar de dialecte polineziene? Am întors capul surprinsă. Întrebarea nu se asorta deloc cu aspectul persoanei. Era o femeie cam de patruzeci de ani, tip de mămică, bună gospodină, cu două verigi ieftine de aur în urechi şi una dintre acele căciuli odioase aduse de la sovietici. Un castron cu calota din imitaţie de astrahan, încolăcită de oleacă de vulpe. Mă aşteptam la alt aer. Bărbosul însă nu părea deloc surprins şi i-a răspuns cu naturaleţe să mai încerce săptămâna viitoare. Eram gata să abandonez fotografiile – „nimic interesant azi“ – când am simţit cum, dintr-o dată, la modul cel mai concret, inima mi s-a oprit. Aveam în faţa ochilor portretul sepia al unei femei de circa treizeci de ani: părul scurt, lipit ca o cască; trei accroche-coeururi ţin obrazul prizonier; ochii, cu o expresie inconfundabilă, se uită sau gândesc la bărbatul iubit, rochia de seară, asimetrică, e prinsă pe umărul drept cu o pafta care ar putea fi din diamante; capul uşor aplecat peste umărul stâng, complet gol, îi dă o expresie de abandon graţios. Am întors fotografia: un scris mare, nervos, nota în 1928 lapidar, cu cerneală neagră: „Laura. Sunt fericită.“ Mi se tăiase răsuflarea şi simţeam nevoia să mă reazem de primul obiect aflat la îndemână, un godin din fericire abia călduţ. — Vă simţiţi rău, doamnă? Bărbosul mă aţinea cu o privire îngrijorată. I-am întors-o pe a mea, rătăcită. — Ce se întâmplă? N-am putut să răspund. Eram amuţită, înspăimântată. Nu înţelegeam nimic. Ştiam doar că portretul îmi aparţine. Sunt eu. Eu! Fără nici o îndoială, eu. Cu o toaletă şi o pieptănătură pe care nu mi le cunosc. Până şi caligrafia de pe verso îmi aparţine. Şi mă cheamă Laura. Eu, Laura, care trăiesc în anul 1992, mă uit la portretul meu de acum şase decenii, deşi ştiu că e imposibil să-mi aparţină. M-am născut cu douăzeci de ani mai târziu… Am simţit că-mi pierd minţile.     * * *   Adresa pe care mi-a dat-o anticarul are pentru mine o rezonanţă specială. Strada Austrului, în apropierea Foişorului de foc. Vila cenuşie cu ferestre înalte şi interfon a rămas. Doar Claudia nu mai e… La geamul deschis, o figură necunoscută strânge aşternutul aerisit. Mi se pare o impietate ca între zidurile Claudiei să respire, să se mişte, să viseze altcineva. Toţi prietenii simţim la fel, pentru că toţi identificam casa Claudiei cu persoana ei. E de neconceput ca în încăperile acelea, însufleţite de prezenţa ei unică, unde veselia, deşi uneori cam zgomotoasă, avea autentic şi inepuizabil – o veselie non-stop –, în casa aceea, unde totul, de la stăpână şi oaspeţi până la menajeră şi Veta – căţeluşa cocker cam beţivă –, totul, absolut totul era de un pitoresc festiv şi însorit, e de neconceput ca între aceleaşi ziduri să se consume azi existenţa unor oameni oarecare… O existenţă fără relief, cu rântaşuri atente, ceapă tocată mărunt, scuturătura mare de Paşte şi Crăciun, partide prelungite de televizor… Şi atât. Încă un fenomen care mă impresionează: faptul că obiectele personale ne supravieţuiesc. O gelozie năprasnică şi, fatal, neputincioasă mă năpădeşte. Un amic, raisonneur de profesie, sugerează practic: „Chestiunea se rezolvă foarte simplu: dă-le foc!“ Bărbatul pe care-l caut locuieşte într-un imobil anonim şi indiferent, ridicat pe colţul străzii. El a depus la anticariat acum două săptămâni cincizeci şi şase de fotografii şi câteva duzini de ilustrate şi cărţi poştale vechi, mai exact patruzeci şi cinci. Sunt datele din registrul de evidenţă al anticarului. Îl cheamă Emil Panait şi se crede crai. Emil, de altfel, ar fi fost de-ajuns, ca să-mi fie antipatic. Detest numele, alături de altele câteva: Eugen, Marcel, Cornel şi corespondentele lor feminine… Nemotivat, desigur. Nu-mi place nici casa lui de becher înrăit şi avar. Totul respiră meschinărie, pedanterie obsedantă, lipsă de imaginaţie. Simetria – adevărată infirmitate – mă îmbolnăveşte. Pot paria că nu există firicel de praf în spatele caloriferului sau al WC-ului. Tipul e recent pensionat, dar arată şi se socoate încă verde. Intră de la început într-o defensivă agresivă, de parcă încercarea de a comercializa „vechiturile alea“ l-ar declasa, amănuntul în sine acuzând ipso facto sărăcia, dacă nu chiar mizeria. — Cui au aparţinut de fapt? — Stimată doamnă, nu ştiu. Le-am găsit în pod, iar în pod nu s-a umblat de peste douăzeci de ani. — Cum a fost posibil aşa ceva? Panait ridică din umeri. Încerc să-i descifrez privirea dincolo de ochelarii lupă. Nu desluşesc nimic, dar asta nu mi-l face mai simpatic. — Eu m-am mutat aici abia acum trei luni. Vă spun ce-am găsit: păianjeni, gunoaie şi o ladă cu nimicuri. M-am interesat prin vecini, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo informaţie. Lada zăcea acolo, curios, zic şi eu, de treizeci‑patruzeci de ani. Pesemne că locatarii n-au avut nevoie de spaţiu. În ultima vreme, nu şi-au mai bătut capul chiar deloc. Se punea problema demolării. Cine să mai stea să facă ordine? Ne-am sfătuit între vecini şi au fost de acord. — Cu ce au fost de acord? — Să le duc la anticariat. Au luat totul, cu toptanul, şi fotografii, şi ilustrate. Doar scrisorile nu le-au primit. Îl întreb cu inima strânsă: — Ce-aţi făcut cu ele? — Ce era să fac? La crematoriu. — Erau multe? — Destule… Vă trebuiau? Răspund în doi peri: — Nişte prieteni din străinăate… I-ar fi interesat… Mă priveşte concentrat, nu ştiu dacă atent la povestea în sine sau la picioarele mele. Face parte dintre sexagenarii libidinoşi, care scot limba pe stradă când le place o femeie. E îmbrăcat foarte atent, în stilul şicului de provincie al anilor ’50. Mult bej, verzui, culori incerte, jachetă, vestă cu nasturi, pantaloni prea scurţi. Pot să jur că pe dedesubt poartă flaneluţe grosuţe şi izmene băgate în ciorapi. La gândul că m‑ar putea atinge îmi simt stomacul. Mai ales că devine de o amabilitate cleioasă. Vrea să-mi servească o cafea, îşi manifestă încântarea faţă de surprizele plăcute ale vieţii – uite cum nişte vechituri, acolo, i-au prilejuit cunoştinţa cu o doamnă atât de drăgălaşă şi simpatică –, precizează din nou că nu s-a îndurat să arunce „fosilele“, nu ştie nici el de ce. O clipă nu i-a trecut prin minte că ar putea fi comercializate. „Dar, să vezi drăcie!, se iau parale bunişoare.“ — Nu mă deranjam eu pentru câteva sute de lei, acolo. Am pensie bunişoară, mai lucrez la Prono, mulţumesc lui Dumnezeu şi lui Iliescu – râde singur –, mă ajung binişor. Da’ nu m-a lăsat inima să le prăpădesc. Asta e… Clipeşte dulce: Să fi fost o presimţire… Ce ziceţi? Îşi trece limba peste buze, de parcă i-ar fi rămas zahăr pudră. Nu zic nimic şi mă ridic de pe scaun cam brusc. Simt nevoie de aer. Panait nu face economie la cosmetice. În tinereţe, folosea desigur tone de brillantină, iar umerii îi erau ninşi de mătreaţă. Acum, lavandă ieftină şi trucuri şi mai ieftine. Se aranjează, când iese, să stea rezemat de prag. Atingerea, le frôlement, e inevitabilă. În tramvai, înghesuie probabil toate „domniţele“ nostime.   După-amiază mă duc din nou la anticariat. Bărbosul mă întâmpină cu un surâs de veche cunoştinţă. Acum, când se îndreaptă spre mine, bag de seamă că are o siluetă fragilă, dizolvată, de ftizie. Poate, înşelătoare aparenţă. Braţele, dezgolite până la cot de mânecile suflecate, sunt viguroase, numai fibră. Şi mâinile sunt puternice, cu falange distincte, palmele, precis uscate. Mă întreabă cu amabilitate dacă mă simt mai bine şi o face cu interes sincer, neconvenţional. Sunt destul de surprinsă. Bărbaţii tineri – ăsta cred că are în jur de douăzeci şi cinci de ani – ignoră cu desăvârşire „puriile“, dacă nu le sunt mame, eventual naşă, mătuşă cu niscai lovele. Pur şi simplu nu le văd. Ochii alunecă indiferenţi, neîmpiedicaţi de vreun obstacol. Iar, după treizeci şi cinci de ani, toate suntem purii. Îi explic în principiu ce mă interesează: orice fotografie sau ilustrată legate de persoana unei anume Laura. Anul de reper 1928. Se oferă să mă ajute cu o spontaneitate încântătoare. Întreb distrată: — Sunteţi cu toată lumea la fel de amabil? Începe să râdă. Deşi sunt nervoasă, de douăzeci şi patru de ore trăiesc febril „transcendental“, mai pot încă băga de seamă că are farmec. — Mă pregătesc pentru privatizare. — Nu vreau să faceţi eforturi pentru mine. De fapt, mă enervează. Simt nevoia să fiu singură. — Nu-i nici un efort. Marfa e sortată pe epoci. Altfel, n-aş vinde mai nimic. Mă uit la el, fără să înţeleg. — În principiu, amatorii sunt interesaţi de o perioadă anume, indiferent că sunt colecţionari, scriitori, autori de monografii sau muzeografi. Ăştia ar fi de fapt şi singurii noştri muşterii. Clienţii obişnuiţi care intră aici pentru un dicţionar sau o carte oarecare îi consideră nebuni. Mă aşază la o măsuţă, lângă intrarea în depozit. După câteva minute îmi aduce un teanc de fotografii şi un pachet de cărţi poştale. Eu iau la rând portretele – sunt cea mai în măsură să mă recunosc – bărbosul „studiază“ ilustratele. De astă dată, cercetez chipurile cu o emoţie specială, crispată, neplăcută, din cauza nodului pe care-l simt în capul pieptului. Nu mai departe de alaltăieri, dinaintea aceloraşi chipuri, trăiam dulceaţa tristă a imaginilor voalate de vreme, nostalgia ce pastelează privelişti vechi, o anumită strângere de inimă, tot dulce, la gândul acelor răsărituri de soare cărora nimeni nu le va mai zâmbi vreodată. — Salut! Un blond confecţionat din cârlionţi şi capse, cu o gură lungă, de paiaţă, dând impresia că râde tot timpul, s-a oprit lângă noi şi se reazemă cu un gest familiar de rafturile cu cărţi. Fularul lung – se poartă iar! – îi atârnă până la genunchi. — A! Salut, Gigi! Bărbosul se scuză şi se ridică. Îi aud pe amândoi râzând, vorbind, apostrofându-se în genul acela miştocar, gălăgios –„viaţa-i un banc, iar noi nişte supermani!“ –, specific studenţiei, ultimilor ani de liceu. De altfel, în vreme ce „migălesc“ la fotografii – unele sunt instantanee mai anevoie de descifrat –, înregistrez maşinal cuvinte, frânturi de frază: „Seminar… Ăla de la Orientale, îl ştii… Când am ginit că-i pus pe nasoale, am băgat în marşarier…“ Deduc că bărbosu-i student. Mai am trei fotografii şi epuizez teancul. Mă apuc de ilustrate. Datează din anii ’25-’30. Cazinoul – cavou somptuos – din Constanţa şi Cazinoul din Sinaia… Gara Râmnicu Vâlcea… Pavilionul de la Călimăneşti… Piaţa Teatrului Naţional, Primăria Tecuci…, multe Champs-Elysées şi Tour Eiffel, Piazza San Marco, Fântâna din Michaelerplatz – Viena, Sfinxul, Cariatidele, Moscheea Albastră… Un singur New York – Empire State Building. Normal, apetitul turistic nu sărise încă gârla. Bărbosul mi se alătură din nou. — Aţi găsit ceva? Dau din cap „nu“ şi continui să cercetez cu atenţie grafismul, fiecare dată şi mai ales semnătura. Din cauza respiraţiei precipitate – emoţia mă sufocă – ochelarii mi se aburesc şi trebuie să-i şterg mereu. Întâlnesc privirea bărbosului – caldă compasiune – şi încep să mă enervez. „Ce dracu’ nu mă lasă puştiul ăsta în pace?“ Mi-a pus un coşuleţ la îndemână, unde arunc ilustratele epuizate. — Le aranjez eu mai târziu… Din păcate, nu le studiem pe cele mai frumoase… Ştiu la ce se referă. Splendide, adevărate opere de artă, sunt post-card-urile de dinaintea primului război. Cartonul, suflul de aur de pe margini, acurateţea execuţiei sunt de excepţie, temele – cu semnalizări de sentiment; predomină coşuleţele cu flori, mai ales myosotis şi o risipă de panglici legate artistic cu funde, păsărele, copii – îngeraşi prosperi, precursori ai lui Shirley Temple cu invazie de bucle şi obraji rumeni – demoazele încorsetate zburdând sub umbreluţe cât o ciupercă, de dantelă, lacuri, poduleţe, căsuţe şi mori de vânt… Totul de un estetic sărbătoresc şi de o naivitate înduioşătoare. — Asta ar putea fi ceva… Ce spuneţi? Îmi întinde peste masă o ilustrată. Îmi e de ajuns o singură privire, ca să-mi recunosc scrisul. Bărbosul surâde: — Aud de aici cum vă bate inima. Tinerii n-au tact, dar asta îl priveşte pe el şi, eventual, pe maică-sa. Nici nu-l ascult. Ilustrata, datată 20 iulie 1929, e din Balcic. Citesc – ştiu că sunt absurdă – fără să-mi stăpânesc lacrimile. Simt că „suvenirul“ îmi aparţine realmente, ţine de un trecut al meu, necunoscut, totuşi al meu.   Scumpă Pia, câteva impresii în treacăt: o mare magnifică, un soare generos, tătăruşi cu popoul gol şi nebunul de Coco Dimake cu toată banda lui. Par conséquant, „bains de soleil“ dimineaţa – dancing du soir au matin. E şi biata Ligi aici cu ciuful de bărbatu- său, le grand jaloux! Nu trebuie să-ţi mai descriu son maillot de bain: închis la gât şi lung până la genunchi. Te regretăm cu toţii. Tendresses, Laura.   Privirea mi-e tulbure, fac eforturi să descifrez adresa. Destinatară e doamna Eulampia Paulian – strada Popa Deciu 48, Bucureşti. Bag cartea poştală în poşetă şi mă ridic: — Cât vă datorez? Bărbosul dă din mână: „Fleacuri“ şi declară mai mult decât serviabil, angajat: — Eu am să mai caut… Ştiţi, nu sunt prea ocupat aici… Dac’ găsesc ceva, v-aş putea da un telefon… — V-aş fi recunoscătoare. Îi las cartea mea de vizită. — Domnul…? — Nu vă încărcaţi memoria. Călin, de la anticariat… — Vă rămân îndatorată. Am să mă revanşez. — No problems, doamnă… Adaugă evaziv, după o pauză: — Am căutat şi eu cândva… Pe cineva…     * * *   Fac apel la toate resursele mele de luciditate, îmi mobilizez întreaga capacitate de abstractizare, apoi încerc să mă agăţ de tot ce e concret, cotidian, familiar, pentru a mă desprinde de starea de confuzie – ceaţă şi mai ales spaimă – pe care o trăiesc. Dar nu am argumente. Ideea de coincidenţă, chiar dintre cele mai bizare, nu mă convinge; simplă întâmplare ieşită din comun, nici atât. Nu sunt în genere slabă de înger, dar cred că mi-ar trebui un pozitivism de bronz şi o lipsă de imaginaţie frizând tembelismul pentru a depăşi cu nepăsare ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, o adevărată histoire de fous. Măcar de-aş putea dormi. Seara, iau un oxazepam şi răsfoiesc ziarele. Nu mă pot concentra şi trec peste articolele „serioase“. Parcurg pe sărite câteva dintre rubricile Micii Publicităţi şi, la „Diverse“, dau peste un anunţ care îmi răscoleşte amintiri vechi. Atât de vechi, încât uneori am impresia că nu-mi aparţin, simple secvenţe de film vizionat cândva. „Dr. Dănuţ Crişan o caută pe Delia Dumşa, fostă elevă a Liceului Dimitrie Cantemir promoţia 1957. Informaţiile pot fi comunicate la tel. 13.89… sau P.O. Box 25 – Los Angeles –California.“ Dănuţ… Era cel mai pricăjit, mai modest, mai timid din toată clasa. O figură de îngeraş cu ochi albaştri, înfioraţi de timiditate şi un ghem de cârlionţi blonzi. Un îngeraş clasic, pe care îţi venea să-l agăţi în pomul de Crăciun. Toţi profesorii, până şi nebuna de matematică, îl tratau cu îngăduinţă specială, instinctivă. Îmi vine greu să-mi închipui că acel amoraş, un pùtto slăbuţ şi fragil, a îmbătrânit. Din cauza picioarelor foarte scurte îi spuneam Toulouse-Lautrec, sau Fifty-fifty. E primul dintre noi care a fugit din ţară, cam prin ’60 şi ceva. Pare incredibil, dar, din peste patruzeci de copii care băteam mingea în cartier, să construim socialismul am rămas doar şase. Las ziarul să-mi cadă din mână: „Încă unul care a iubit-o pe Delia.“ N-am ştiut, n-a ştiut nimeni, dar nu mă surprinde. Cine nu era îndrăgostit de Delia? Cred că a fost cea mai adorată fată din generaţia noastră. Pe atunci nu înţelegeam, nu dibuiam esenţa frumuseţii ei şi, comiţând o eroare frecventă printre tineri, încercam s-o analizez cu compasul şi centimetrul, detailând-o pe felii şi bucăţele, ca într-un joc unde din fragmente disparate trebuie să reconstitui subiectul… Delia, am înţeles-o mult mai târziu, fascina prin unicat. Se desprindea degajat şi categoric din peisajul frumuseţilor ce le-ai fi putut întâlni pe uliţele Bucureştilor. Desigur, Delia ar fi fost superbă oriunde, mă întreb totuşi dacă ar fi avut aceeaşi cotă pe meridiane unde splendorile lunare autentice platin, sugerând ceva din strălucirea lacurilor glaciale, sunt mai frecvente. Făcea parte din familia Gretei Garbo. Era de o distincţie crăiască, produs migălit de-a lungul multor generaţii. Mi-o amintesc la o premieră la Teatrul Bulandra. Într-o rochie de catifea neagră, cu jabou bogat de horbotă scumpă – noi, mai plebee, ne dădeam pe atunci în vânt după dantela de nylon – părea un portret vechi. Am cunoscut-o pe bunică-sa, prinţesa Anette R. Avea pe atunci şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi trei de ani şi, în ciuda dramei pe care o trăia, drama, uneori tragedia aristocraţiei din cumplitul ev stalinist, îşi păstrase intacte morga, dispoziţia egală, optimismul, inimitabila eleganţă a stilului. Dur „naţionalizată“ – fusese silită să-şi abandoneze palatul din Iaşi doar cu o simplă trusă de voiaj –, locuia la comun în jumătatea de hol a unuia din fostele sale apartamente din Blocul Adriatica. Holul era despărţit pe diagonală de un ispahan spânzurat ca o cortină pe o frânghie solidă. Într‑unul din triunghiuri locuia bătrâna. Celălalt era folosit ca trecere de celelalte familii. Dar şi spaţiul acela mizer era impregnat de personalitatea prinţesei. Mi-amintesc un divan desfundat, acoperit cu un brocart vechi, un scrin franţuzesc, desigur un radio Philips ascultat îndeobşte în surdină şi la ore fixe, câteva farfurii de perete olandeze, din vechea sufragerie probabil, două fotolii, o măsuţă. Cele câteva obiecte vestimentare dintr-o garderobă mai mult decât săracă atârnau în cuie, pe pereţi. Ca mai toţi urgisiţii din clasa ei, dădea lecţii de limbi străine (doisprezece lei ora!) şi dedusesem din mici scăpări ale Deliei că, uneori, se întâmpla să mănânce o singură dată pe zi. Şi totuşi, nu mi-o amintesc pe prinţesă altfel decât impecabilă, totdeauna coafată, în singura ei rochie, neagră, şi cu un şirag de perle. În orice moment al zilei părea gata pregătită să ia parte la o recepţie. La 10 dimineaţa îşi lua cafeaua cu frişcă, „autoservite“ într‑un minunat serviciu de porţelan Worchester. Mulţi o credeau într-o dungă sau teatralistă, etichetând drept sminteală ceea ce nu reprezenta din partea Anettei R. decât o reacţie de apărare, o modalitate de a nu se lăsa doborâtă şi înfrântă, de a nu-şi pierde – practicând o strictă disciplină interioară – respectul faţă de ea însăşi. Era cea mai apropiată rudă a Deliei şi, ţinând seama de mizeria în care se zbăteau toţi ceilalţi membri ai clanului, singurul sprijin financiar. Poate că acesta a fost şi unul din motivele pentru care s-a căsătorit atât de tânără – la şaisprezece ani, cu un cunoscut scriitor, celebritate sexagenară. Prinţesa era consternată. — E absolut degradant! Un vieux monsieur, et par-dessus le marché un quelconque! — Şi dacă era un De Guise? se interesa Delia sarcastică. Bătrâna decretase: — Orice îi este pardonabil unui De Guise. Sauf la mort! Delia era o fată ciudată. Şi destinul ei a fost ciudat. Pentru toţi cei care au cunoscut-o, constituie o legendă. Sunt foarte mulţi ani de când nu mai ştiu nimic despre ea…

Capitolul I     ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN A FOST PRĂDAT     Într-o seară, pe la sfârşitul lui septembrie, o seară cu cer senin şi lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea colorat, prea frumos, idilic şi corect frumos, iar pictorul ftizic şi decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneţ manifestă surprinzătoarea dorinţă de a lua un aperitiv. Apăsându-şi ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul Marin Moşoianu se pierdu într-o serie de consideraţiuni intime asupra ineditei invitaţii. Găsiră locuri la „Someşana“, o grădină de vară îngropată în iederă sângerie, o grădină cum întâlneşti la tot pasul în Bucureşti, cu aceleaşi felinare palide deasupra meselor înalte înfăţate în pânză cadrilată, legănată de viersul aceluiaşi lăutar plângând iubiri cărunte cu fete sălbatice şi bărbaţi aprigi cu şişul lung. Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase convenţional câţiva paşi, aşteptând comanda. Dăneţ i-o întinse locotenentului, plimbându-şi distrat ochii prin restaurant. Feţe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau interiorizate, priviri limpezi şi terne, surâsuri pudice ori de ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între două vârste, cocoşat, sorbea absent din pahar. Îşi orientase spatele spre zidul de iederă încercând să-şi camufleze infirmitatea. „Un nefericit“, oftă maiorul. Consultând meniul, bătut la o maşini ştirbă de vocala „i“, Moşoianu îşi imagina cu un surâs înghesuit în colţul buzelor reflecţiile nimicitoare ale maiorului pe marginea „fenomenului“ cârciumă: „La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăştia? Bere caldă, friptură rece şi numai os, lăutarul răguşit… Apoi nu-i mai bine acasă? În sfârşit…“ Dăneţ ridică din umeri. — Treaba lor. Ei, te-ai decis? Locotenentul îşi ridică ochii din listă. — Mda! şi făcu semn ospătarului. Maiorul înregistra amuzat competenţa volubilă a lui Moşoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie aşa şi pe dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de ce bob şi nu bucăţică?“) şi neapărat presărată cu cimbru.“ La urmă, recomandă suav: — Şi mai repejor, băieţaş! Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se frânse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulaţie printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezenţa superiorilor în cadrul relaţiilor oficiale şi cărora neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băieţaş“, ori generalizatul „tăticule“ aplicat unor terţi, indiferent de vârstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind ostentativ neserios terminologia consacrată. Un hohot de râs îl făcu să întoarcă capul. În stânga lor, o pereche – ea tânără, cu ochi oblici, imenşi, şi coc greu răsucit pe ceafă, el ceva mai în vârstă – părea să facă totală abstracţie de lumea dimprejur. Mâinile se atingeau sub mii de pretexte, privirile se căutau intens, trădând dorinţa timidă, dar necamuflata a întâielor ceasuri de idilă. Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, mângâia braţul bronzat, acoperit de brăţări subţiri, argintii. Dăneţ zbârci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare până acasă?“ Maiorul era considerat, şi-i plăcea să se considere, de modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, principii sănătoase, dar cam rigide, şi o seamă de tradiţii la care veghea neabătut. Respectul faţă de bătrâni aproape sanctificat, ţinuta cuviincioasă, vorba scurtă şi cumpătată – detesta panglicăria, asociind-o inconştient cu minciuna – deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau bineţe cu un răsunător „sărut mâna, tată“, duminica şi de sărbători familia era obligată să ia masa împreună, excentricităţile vestimentare erau repudiate fără milă. Ospătarul aduse comanda şi Moşoianu îşi despături şervetul de pânză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, admirând culoarea vinului. — Doamna a solicitat un pachet de ţigări Kent, observă locotenentul cu nasul în farfurie. Dăneţ privi nedumerit capul rotund al subalternului său, tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiţi cu pistrui. — Ăştia de alături, preciza Moşoianu. Într-adevăr, tânăra cu ochi oblici rămăsese singură la masă. — Văd ca te interesează, tuşi Dăneţ, dregându-şi glasul. — Nu cine ştie ce, dar sunt pe recepţie. Maiorul tuşi iar. „Hm! Pe recepţie!?!“ Gestul lui Moşoianu îi întrerupse reflecţiile. Îi atrăgea atenţia asupra femeii. Lăsând impresia că se joacă, aceasta desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de brichetă. O ţinu în pumn parcă frământând-o timp de câteva secunde, apoi o ataşă la loc, în inelul de metal. Cu multă precauţie înfăşură ceva în batistă. Maiorului i se păru că vede o bucată de ceară. Locotenentul şopti: — Ce părere… Dăneţ îi făcu semn să tacă. Un individ subţire, spânatic, se îndreptă spre masa femeii. Ţinea în mână o servietă. Faţa palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din întâmplare, tânăra împinse cu cotul poşeta mică, făcând-o să cadă. Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulţumi cu un zâmbet. Întinse mâna după geantă, strecurându-i în acelaşi timp bucata de ceară înfăşurată în batistă. Omul salută şi dispăru printre mese. — Ia-te după el! suflă Dăneţ. Eu rămân… ăă… pe recepţie.     * * *   La ieşire, locotenentul se izbi de omul cu cocoaşă, îngână o scuză de circumstanţă. „Mai ştii… Poate-mi aduce noroc.“ Ajuns la capătul străzii, spânaticul se uită brusc în spate, abia lăsând timp lui Moşoianu să-şi camufleze silueta în umbra groasă a unui castan. Individul îşi continuă drumul, ţinându-se în apropierea clădirilor şi evitând părţile luminate ale trotuarului. Dispărea din când în când, înghiţit de întuneric. Din manevrele dese şi neaşteptate, Moşoianu înţelese că omul încerca să depisteze, în primul rând, şi apoi să deruteze un eventual urmăritor. Se întorsese de câteva ori din drum, făcând câţiva paşi în direcţia locotenentului, strecurându-se apoi ca o nălucă pe străzi lăturalnice, prost luminate. Reacţiile brusce, imprevizibile, îl puneau pe Moşoianu în situaţii dificile. Se alătură la un moment dat, păstrând o distanţă incertă, unui grup gălăgios de cheflii. Îi abandonă după vreo sută de metri. Spânaticul se înfundase pe o alee pustie, care se deschidea la stânga. Adăpostit de silueta generoasă a unei gherete cu gheaţă, locotenentul îl observa atent. Omul se oprise în spatele unui bloc vechi. O fereastră era luminată. Prin perdeaua transparentă se vedea o bătrână scriind. Cu o mişcare sigură, spânaticul îşi plimbă mâna circular pe un geam. Doar un scrâşnet slab, de parcă cineva ar fi zdrobit zahăr tos între dinţi, însoţi traiectoria diamantului pe sticla subţire. Scoase apoi din servietă o pensulă, trecând-o de câteva ori pe geam. Lipi deasupra o bucată de hârtie şi lovi cu pumnul. Se auzi o bufnitură. Individul rămase nemişcat câteva secunde, pândind vreun zgomot, apoi desprinse cu precauţie hârtia de care rămăsese agăţat ciobul rotund de sticlă. Introduse mâna în gaură şi, găsind espanioleta, deschise fereastra. Cu un salt, dispăru înăuntru. Locotenentul Moşoianu pătrunse în casă pe aceeaşi cale.     * * *   — Ora închiderii, vă rog! Ospătarul, un individ negricios cu faţa plină de coşuri, ridica scaunele, aruncându-le ostentativ pe mese. Două femei culegeau solniţele şi scrumierele aşezându-le în trepte, până sus la încheietura braţului. În grădină rămăseseră doar câţiva consumatori răzleţi, maiorul şi perechea din faţă. Tânăra cu ochi oblici se ridică. Profesional, ospătarul îi dădu scaunul la o parte. Întâlnindu-i privirea, clipi semnificativ. Femeia zâmbi, înclinând uşor capul. „Se cunosc“, deduse maiorul, lăsând banii pe masă. Perechea părăsi localul, urmărită de rânjetul ospătarului. Mergeau pe Ştirbei Vodă, înaintând cu pas nesigur. Femeia îşi sprijinea partenerul ameţit, lipindu-şi de el şoldul puternic. Din când în când se opreau, sărutându-se încleştat până-şi pierdeau echilibrul. Apoi râdeau în hohote, stând faţă în faţă şi ţinându-se de mâini. În preajma unei curţi, pe Popa Tatu, bărbatul se opri clătinându-se. Printre gratiile de fier, trandafiri galbeni, de toamnă, îşi strecurau capul. Rupse câţiva şi îngenunchind pe trotuar, nu fără un gest reflex de a-şi menaja dunga pantalonilor, declamă teatral: — „Guerlain şi-a botezat parfumul Voilá pourquoi j’amais… Marina!“ Vocea răsună strident în liniştea cartierului. Râzând, femeia îl îmbrăţişă. Dăneţ avu brusc senzaţia că cineva se află în spatele lui. Se întoarse fulgerător. Văzu braţul ridicat şi lovitura care pleca, imparabilă, apoi nu mai ştiu nimic.     * * *   În faţa biroului, mic, din lemn de lămâi, bătrâna continua să scrie. Cuvintele se înşiruiau ordonat, cu bucle ferme şi elegante. Se privi în oglinda mare, ţinută de doi amoraşi, potrivindu-şi peste urechi boneta albă de noapte cu panglici mov. Oftă uşor şi, muind tocul în călimară, se adânci în paginile caietului. Pendula întrerupea liniştea monoton. De pe pereţi, chipuri şterse în rame ovale, cu expresii şi veşminte demodate, bărbaţi importanţi, plini de decoraţii şi doamne rigide cu umeri planturoşi şi talii de viespe în crinoline complicate, priveau anonim din alt veac. …Pe contele de Chantilly l-am cunoscut la balul prinţesei Şutzu. Era ia trecere prin Bucureşti, însoţind-o pe verişoara sa, marchiza de B., într-o călătorie în Orient. Mi-amintesc că anvizajau să stea numai la Cairo vreo două săptamâni. Chantilly! Ce gentilom desăvârşit! Cine şi-ar fi imaginat în seara aceea că va avea un sfârşit atât de tragic…? Câteva lacrimi i se rostogoliră pe obrazul pufos şi ridică ochii. Inima încetă să-i mai bată. În oglindă se vedea o mână alunecând pe peretele din spate. O mână mică, ca de femeie, albă, nefiresc de albă. Rămase paralizată in jilţ, incapabilă de vreo mişcare. Nu-şi putea desprinde privirea de la mâna lividă care se apropia de comutator. Lumina se stinse şi o clipă liniştea sufocă odaia. Doar un greiere ţesea zigzaguri sonore. Vru să urle, dar degetele îngheţate îi opriră ţipătul. Miroseau oribil a formol, poate a moarte… Câteva convulsii şi capul bătrânei se prăvăli pe marginea fotoliului. Boneta de dantelă, cu panglici mov, căzu pe covor.     * * *   Moşoianu străbătu prudent holul sumar mobilat despărţit de cealaltă odaie cu un glasvand mat, unde spânaticul scotocea într-un maldăr de chei. Alese una şi începu s-o ajusteze cu pila ţinând seama de particularităţile imprimate în bucata de ceară. Locotenentul recunoscu batista mică cu tiv roşu în care femeia de la restaurant învelise modelul. Spânaticul se ridică apropiindu-se de o stampă japoneză, agăţată pe perete. O făcu sul, dând la iveală un fişet mic, îngropat în zid. Încercă cheia, o mai pili puţin, repetă operaţia de câteva ori şi, în cele din urmă, broasca cedă. În pragul odăii, locotenentul, încerca să observe conţinutul safe-ului. Individul scoase dinăuntru o casetă şi, punând-o pe masă, continuă să scotocească în casa de bani. Deschise o cutie de argint. Pe culcuşul de catifea, o brăţară cu smaragde enorme arunca focuri verzi. Vrând s-o ia în mână, una din pietre, într-o montură rombică, se desprinse de celelalte. Giuvaerul era format din mai multe elemente. În aceeaşi clipă, spânaticul, răsucindu-se brusc, aruncă un stilet lung, în direcţia locotenentului. Acesta eschivă reflex şi cuţitul se înfipse în uşorul de lemn. — Nu prea eşti dibaci, băieţaş, râse Moşoianu. Trebuia să ţinteşti în stânga mea. Nici dacă mă rugai frumos, n-aş fi rămas pe loc. Conspectează chestia asta… Îi întoarse spatele şi cercetă cu luare-aminte lama cuţitului. — Bună sculă! Se aplecă fulgerător. Călimara masivă de birou zbură, izbindu-se de perete. — Mai jos. Ceva mai jos, băieţaş! Uite colo un vas de cristal. Hai, încearcă, nu te ruşina. Reglează-ţi tirul! Iritat, celălalt se desprinse ca un arc, ţintindu-i gâtul. Moşoianu îl întâmpină cu o figură Mawashi Geri. Niciodată nu se simţise atât de lucid. Plin de „Kiai“ cum spun judokaşii. Agil, spânaticul îşi recuperă cuţitul vizând pieptul locotenentului. Acesta îi prinse încheietura mâinii, neutralizându-l. Simultan, cu o răsucire a trupului îl zvârli peste umăr. „Tai-Sabaki.“ Prima oară când îi reuşea corect figura. În aceeaşi clipă însă, cineva îl lovi pe la spate… Ameţit, spânaticul se ridică, ţinându-se de perete. Un bărbat suplu, îmbrăcat în cenuşiu, îl privea cu dispreţ. — Dobitocule! Te-a urmărit de la restaurant. Scrâşnind, spânaticul îşi repezi piciorul în trupul locotenentului. — Vezi cine e! Nu găsiră nici un act. Omul în cenuşiu se încruntă. — Du-l în camera bătrânei şi dă drumul la gaze.     * * *   Mai mult inconştient, Moşoianu se târî până la fereastră. Durerea atroce de cap îi paraliza mişcările. Senzaţia de greaţă era concretă, materială, ca o iască agăţată de cerul gurii. Izbi cu pumnii. Geamul se sparse şi locotenentul îşi pierdu din nou cunoştinţa. Ţinea încă, strâns în pumn, smaragdul desprins din brăţară.

Al cincilea As de Rodica Ojog Brasoveanu CAPITOLUL I Deşi ne aflăm abia la sfârşitul lui august, e frig. Constat cu satisfacţie că nu sunt singura femeie care şi-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franţuzesc au dispărut de mult. Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic şi mă întreabă îngrijorată: — Ce se mai aude, Fräulein Savu? Vin? Îi o frică, tremură între mormanele de prăjituri şi fursecuri falsificate — războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice — tresare la orice zgomot, şi-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată. De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera vibrează. Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva... Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile febril, îşi comunică din mers, în şoaptă: "Parisul e liber. A anunţat BBC-ul". Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat. Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim... "Ah, dumneavoastră latinii!" îmi spune mereu Hartner. La patru ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, în bluză neagră de tafta cu jabou — nu mi-o amintesc altfel — mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la soră-sa Elvira: "O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu mă-sa". Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor? Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari. Mă mai despart două sute de metri de vila în care locuiesc împreună cu Hartner. Eu la parter, el la etaj. Devin atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie. Înainte de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver. În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respiraţia asta aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar declara mulţumită. "Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. Flamurile sunt pentru dame..." Când vorbeşte, Amalia îşi strânge buzele şi pufneşte pe nas. Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. Miroase bine, a Viceroy — ţigările lui Hartner — şi a plante cu frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi parcă fără fantezie. Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou: Aşteaptă-ţi răsplata! Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. Iar Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru horthyşti încă din '41. Acum trei zile... Încerc să nu mă mai gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver nu încap două gloanţe... Însăşi ideea de escortă mi-e nesuferită. Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un om drăguţ şi atât de puţin neamţ! Înainte de război preda zoologia la o şcoală de fete din Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. Ar vrea să emigreze. "Canguri, antilope, fluturi şi soare... Nu-mi doresc nimic altceva." De nouă ori a văzut Tarzan numai de dragul peisajelor. Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi reproşa nimic — cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt perfecte — nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat amănuntul acesta, m-am simţit tulburată... Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii. Nu există un singur om în oraş care şi-ar putea închipui că intimitatea noastră nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. Şi cum ar putea? Am douăzeci şi patru de ani, locuim în aceeaşi vilă, sunt funcţionară la Statul-Major german, un fel de intermediar între nemţi şi administraţia horthystă. Hartner îşi freacă mâinile — mâini mari, moi, fără nerv, cu degete pătrate — şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon sau un Fabre. Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără personalitate, buze roz, informe, ochi plantaţi foarte jos. După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama că a băut şi la popotă. — E ceva care nu merge, Magda? Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se aşează lângă mine. Pare trist. — Ce s-a întâmplat? — Mereu se întâmplă câte ceva... Nu ştiu la ce te referi. — Sunt îngrijorat. — Cine-i liniştit? Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul. — Sunt îngrijorat pentru dumneata. — Înseamnă că Statul-Major şi-a rezolvat toate problemele. Mă bucur. Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl sesizează. Se uită lung la mine. — Nu te-a ameninţat nimeni? — Poftim? — Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n-ai primit, de pildă, vreo anonimă... Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva? — Cine şi de ce să mă ameninţe? — Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu duşmanul. — Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul? Mă cercetează surprins. — Eşti într-o dispoziţie ciudată... — Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă. Repet încet, apăsând cuvintele: Oamenii detestă colaboraţioniştii. Probabil au dreptate. — Există fapte mult mai grave decât asta. — Care? Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila unde locuiesc împreună cu Hartner. — Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a găsit pe Gheorghiu într-un gang. Adaugă cu glas nesigur: Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit. Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. Afirm pe un ton care nu mă angajează: — Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine. — Altceva ar fi trebuit să înveţe. — Ce? Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă să mă menajeze. — Crezi că pe dumneata te-ar cruţa, Magda? — Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni poliţiei horthyste. — Hm... Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea sunt subtilităţi care lor le scapă. Priveşte concentrat lichidul din pahar. Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda... — Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf. — Lasă gluma. Locuim singuri... Nu-i greu să-şi închipuie... Încep să râd. — Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de ce şi-ar aminti de ea tocmai acum. — N-au uitat o singură clipă. "Acum" ar fi momentul unor socoteli şi de obicei nu calculează greşit. — Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un acoperiş comun ca doi oameni să se încurce? Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple paharul. E timid ca o fetiţă de cincisprezece ani şi sincer îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte. Are o logodnică, Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El l-a cazat pe Rudolf la Statul-Major. Mi-a vorbit de câteva ori despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi crocodili. — Am pierdut războiul, Magda... — O descoperire de ultimă oră, presupun. — Acum am căpătat certitudinea. — Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau Hitler? Fac o mică pauză. Sau împreună? Zâmbesc. Zâmbeşte şi el. — Mi-ar plăcea să mă văd peste cinci ani, după ce va trece totul, când totul se va uita. — Războiul ăsta nu-l va uita nimeni! Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii. Încă din primele clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi imaginez oamenii în afara circumstanţelor sociale date, să-i situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de piraţi sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă. Ei bine, pe Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar. Aşa zâmbeşte şi acum. — Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de emoţionată când toceai războiul de o sută de ani? — Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. Nici un război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea monstruozităţi ca cel inventat de voi. — De voi... Cu alte cuvinte şi de mine. — Te îndoieşti? — Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti terminat. Mă mângâi cu ideea că eu personal n-am inventat nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele. — Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect. — Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi să spuneţi. — Cam aşa. — În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simţeau mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din vârful unei săgeţi şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38? — Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare. Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră spaima în oase. "Răul e adânc înrădăcinat în noi, obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. Ia-i pe cei mai buni, cei înghesuiţi în manuale, uită-te la viaţa lor particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. Nu trebuie să scotoceşti prea adânc..." — ... camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o să se vorbească mult despre ele. — Nu vor fi omise nici crematoriile. — Evident. — Nici experienţele medicilor SS-işti. — Nici ele. — Să ţi le înşir şi pe celelalte? — Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia inventariind tragedii consumate, retrăind momente de coşmar. — Se spune că ar exista şi altruişti. — Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc omenirii? Conchide trist: Raportat la gradul de tehnicitate al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ. Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe Hartner să-şi termine fraza. — Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum două-trei sute de ani... Oamenii nu ajunseseră încă atât de deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi. Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e în stare să mă ţină până în zori. — Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf. — Noapte bună... Ezită: Magda, aş vrea să reţii un singur lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor poliţe. Ai grijă! Intru în dormitorul meu şi iau un luminai. Da, mi-e frică. * Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, mai ales dacă e şi soare. Cine a văzut fantome în miezul unei splendide zile de vară? Plec de la Statul-Major imediat după orele de birou. Ca să scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă de argint patinat, cu un miosotis în email. În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de facultate. Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg. Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă privească: — N-aveţi de ce, Fräulein. Fräulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte de mult. Încerc să zâmbesc. — Altădată îmi spuneai domnişoara Magda. — Războiul ne schimbă obiceiurile. — Nu înţeleg. Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită până şi de elementara amabilitate profesională. — Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul. Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi ies. Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi-mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui Hartner, nici ale mele, Regale cu carton. N-am timp să mă dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte. Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet. În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu automatele în mână. Tânărul, la vreo treizeci de ani, are o figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, dispreţul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor. — Dacă strigi... Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să câştig timp. — În cameră sunt două scrumiere. Le arăt mucurile de ţigară aruncate pe parchet: Am altceva mai bun de făcut, decât să mătur după voi. — Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i singurul ofiţer german care se bucură de favorurile dumitale. L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de partea mea. — Am o părere foarte personală despre bărbaţii care colportează bârfe de bucătăreasă. — Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore! — Deci v-aţi ţinut de cuvânt. Iau o gură zdravănă de aer ca să completez: Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede sau lăsaţi-mă să stau jos. Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în ochii tânărului — profesor parcă i-a spus celălalt — dar nu-l pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii. — Cunoşti soarta colaboraţioniştilor! — Sunt translatoare la Statul-Major. N-am colaborat nici cu Gestapoul, nici cu Abwehr-ul, nu eu am semnat Dictatul de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât. Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l înţeleg. — Altă pâine n-ai găsit? — Prostituţia presupune aptitudini... — Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă profesorul. — Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada germană. Slujba de acum a venit de la sine. Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte secunde intră în trei minute de când am făcut cunoştinţă. Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de toate zilele — mil închipui foarte bine pe o bancă în faţa gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în fiecare zi — acum îi dă ghes: — Hai odată! Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede "târfa neamţului". Sângele îmi vopseşte obrajii. — Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner! Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar mai ales inima. Bătrânul o ţine pe-a lui, "târfă". Se pare că nu cunoaşte alt cuvânt. Ba mai completează, "târfa fritzilor". Mă enervez şi asta îmi face bine, uit de frică. — De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o leafă. Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la rochia mea, la brăţară, la pantofii fini din piele de şarpe. Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. Începe să râdă. — O leafă... Izbucnesc: — În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un singur om pe care să-l fi vândut! — Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele care-i slujesc pe nemţi şi pe horthyşti le numeri pe degete. — Cu trei zile în urmă eram aliaţi... — Cine era? întreabă bătrânul. Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard. — Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş fi azi mai vinovată decât eram acum şapte sau opt ani când lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă închipuiţi că ocup eu la Statul-Major? Adjunctul lui Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de poveştile astea! — Ce ticăloasă! mormăie bătrânul. Privirea profesorului mă arde. — Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi-au stârnit interesul? Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos-o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi înşiră atrocităţile din lagărele de concentrare, tratamentul aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale "amicilor" mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în vreme ce celălalt vorbeşte. — Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii de clujeni, în iunie... — Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de criminală! spune, cam dogmatic, profesorul. Râd strident: — Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich! Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner deschizând portiţa. Mă avertizează: — La primul sunet necugetat, trag! Râd răutăcios. — Nu pentru isprava asta aţi venit? — Îţi acord o şansă. Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi în biroul lui Göring mişună microfoanele. Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din cap apoi îmi spune în şoaptă: — Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n-ai pentru el nici un fel de sentimente! Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum observ că şchiopătează. Bătrânul o întredeschise fără zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul mantalei. Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât îmi zbârleşte părul lângă ureche: — Împuşcă-l! Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă trei trepte. Măselele bătrânului pârâie. — Împuşcă-l! Mâna îmi alunecă pe lângă trup. — Nu pot! şoptesc. Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. Primesc palma bătrânului în plin obraz — Târfă!   continuarea o descarcati de aici....

PROLOG     Femeia îmbrobodită în dantelă albă ţinea pleoapele uşor coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. Gâtul… Colonelul Werther von R. îşi întoarse privirea. Gâtul alb, umflat, gâlgâind parcă a râs, a şoaptă, a ţipăt nedesluşit îi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase nici în faţa trupului elegant al Olimpiei, nici în faţa goliciunii caste, de argint, a zeiţei lui Giorgione. Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un neruşinat… Surâse: „Goya, satirul acela bătrân, era singurul care ştia câte ceva despre femei…“ Se auzi un ciocănit puternic în uşă. — Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst! Înfăşură pânza şi se apropie de scrinul greoi, baroc. Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă uşor. Pipăi, strecurându-şi adânc degetele în ascunzătoare. Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu evantai şi astupă tainiţa. În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită rama ştirbă, agăţată strâmb. Pe fereastră pătrundeau zgomote ciudate: paşi care aleargă, chemări scurte, rafale de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni dinspre Băneasa. Închise geamul şi trase draperia. Ochii îi alunecară cu indiferenţă peste filele calendarului. Înregistră data abstract: o zi de la sfârşitul verii lui ’44.   Un grup de civili cu puşti mitralieră şi brasarde tricolore la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul îşi mări viteza. Rafala pulveriză parbrizul şi şoferul căzu peste volan. O şuviţă de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R. Ultima imagine – femeia cu grumaz alb şi evantai – se suprapuse peste celelalte. Zâmbi: „Nimeni… Pentru totdeauna… A nimănui…“ Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se prăvăli pe caldarâm.           Capitolul I     DUPĂ TREIZECI DE ANI     Mihai Panaitescu pătrunse în holul întunecos inhalând aerul cald. Se împiedică izbindu-se dureros de scrinul greoi din capătul încăperii. Fusese cândva o piesă elegantă cu linii trufaşe. Anii ciuntiseră ciucurii stemei heraldice, aşternuseră o crustă groasă de praf în pliurile florilor scobite în lemn. Pe placa de marmură plesnită, stăteau cocoţate două borcane uriaşe cu gogoşari, legături de leuştean şi pătrunjel erau puse la uscat. Cutia cu otravă pentru gândaci emana un miros pătrunzător. Panaitescu strivi între dinţi o înjurătură şi intră în odaia lui masându-şi piciorul lovit. Se dezbrăcă aşezând hainele într-o ordine pedantă, apoi se întinse pe pat. Începu un exerciţiu pe care-l practica de ani de zile: calcule complicate cu numere de 5-6 cifre, înmulţiri, împărţiri, extrageri de radical rezolvate mental. Într-un târziu renunţă. Nu se putea concentra. Visul, visul acela blestemat, îl urmărea. …O corabie cu catargul rupt, desprinsă de ţărm… Valurile sunt roşii. Din baia de sânge ies braţe ca nişte căngi care se agaţă de punte şi trag… Avu certitudinea unei nenorociri şi simţi că i se face frică.   Grigore Popa se apropie de fereastră. Noaptea era senină şi geroasă. O lună de sticlă filtra întunericul în transparenţe albăstrii. Trecători cu nasuri umede şi urechile roşii mergeau repede, crispat ca nişte păpuşi mecanice. Aproape că le‑auzea scâncetul încălţămintei pe zăpada îngheţată. Se apropie de biroul vechi cu ornamente de bronz. Deasupra atârna fotografia unui grup de tineri: „Liceul militar din Craiova, promoţia anului 1921“. În ochi i se aprinse un licăr de satisfacţie. „Cretinii! Tudor a murit pe front… Şi Gherea, şi Vasiliad… Idiotul de Popovici s-a împuşcat că nu-l iubea nevastă-sa. Hm, nu-l iubea… Iliaş dispărut, pe Rădoi l-a isprăvit diabetul… Ceva în familie… Şi taică-său, generalul… Cretinii…“ Se căută jos, în marginea fotografiei. Un tânăr subţirel cu privire neagră, piezişă, şi un uşor început de chelie. Puse degetul pe carton. El era viu… Trăia… Rupse foaia calendarului privind îndelung data: „7 decembrie 1974… Extraordinar! Cum fuge timpul, domnule!“ Făcu lumina mică şi dădu drumul în surdină la aparatul de radio: „Aici Radio Europa liberă…“   Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari – belşug – şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nici o problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine. Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicotit înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet: — Unde am rămas, draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul… În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi. Poveşti exotice cu prinţi indieni şi apaşi seducători, îndrăgostiţi de bătrânica şubredă, înghesuită în patul de bronz. Vorbele se rostogoleau, susur limpede veghind somnul motanului. Târziu adormi strângând în braţele ofilite cărămida care se răcise.   Doru Matei crăpă uşa aruncând priviri furişe. Din odaia lui Grigore Popa răzbătea un glas cu intonaţii specifice. Îi veni să râdă: „De aproape 30 de ani!…“ Traversă holul în vârful picioarelor şi se strecură ca o umbră pe uşa bucătăriei. O încăpere cu şase maşini de gătit, şase dulăpioare agăţate în perete pentru vase, şase rânduri de oale… Ascultă zgomotele din casă apoi începu un joc ciudat. Manevre tainice, precipitate. Deschise cuptorul unui aragaz băgând mâna în oala încă fierbinte. Degetele alunecară în sosul gras dibuind o bucată de carne. „Aha, tocană… Nenorocita găteşte bine. Normal, vrea să se mărite…“ Intră cu braţul mai adânc până la subsuoară: „Un şniţel nu se cunoaşte…“ Puse totul într-o farfurie şi trecu indiferent pe lângă aragazul lui Panaitescu: „Asta mănâncă parizer la jurnal…“ Ridică un capac: „Vâlcu! Iepure cu ciuperci. Chestii fine! Şnapanul e plin de bani…“ Înghiţi la repezeală câteva linguri, mai subtiliză o ceapă şi un pumn de minciunele din dulăpiorul Melaniei Lupu şi părăsi bucătăria.   Valerica Scurtu îşi perie îndelung părul decolorat. Avea o faţă pământie, fără pomeţi. Pe buza subţire cu colţurile coborâte îi răsărise un herpes. Se desprinse oftând de oglindă şi începu să se plimbe prin cameră. Se oprea din când în când şi ridica scame invizibile. Lucrurile străluceau de curăţenie. Vitrina şifonierului cu ceştile de cafea aşezate într‑o rână, să se vadă mai bine desenul, cristalul de pe masă care strivea un macrameu minuţios brodat, bibelourile naive aşezate pe marginea studioului, cele patru volume verzi de enciclopedie cumpărate de la anticariat. Nu le deschisese niciodată, dar făceau frumos în raftul de lângă fereastră, aşezat de o parte şi de alta a pisicii de porţelan… Îşi strânse şalul de lână în jurul umerilor slabi. Peste drum, la etajul III se aprinsese lumina. Bărbatul brun, în pijama, citea ziarul. Îi vedea doar capul. După o jumătate de oră va căsca, va învârti deşteptătorul apoi, cu o mână ridicată leneş, va stinge veioza. Îl pândea mereu, neştiută, din spatele perdelelor. Se simţi brusc singură şi începu să plângă. „Trebuie să-mi fac un ceai“, hotărî Valerica Scurtu apăsându-şi palma sub coastă. Durerea mocnea. Peste o jumătate de oră avea să devină insuportabilă. Îmbrăcă oftând capotul şi ieşi în hol. Trecu indiferentă pe lângă uşile înalte, cu clanţe de bronz. A Melaniei Lupu era cea mai lustruită. De cheile lăsate totdeauna afară atârnau clopoţei albaştri, lucraţi cu igliţa. Preşul lui Grigore Popa fusese asigurat cu sârmă şi două şireturi de piele bătute în uşor. Să nu-l fure cineva… Uşa lui Panaitescu, mută, oarbă, fără cel puţin o carte de vizită, nu lăsa să se ghicească nimic. Dar ea îl cunoştea bine. Pe el şi pe nevastă-sa… Doi fluieră‑vânt! Gabardină, mătăsuri şi mănâncă ce-a rămas pe fundul lingurii. Reflex, ridică bărbia în dreptul odăii lui Doru Matei. Un escroc! Muieri, vorbe deşucheate… Nopţile sunt un adevărat scandal… Scoase un ţipăt uşor. Pe zidul din spatele scrinului, o hartă udă îşi lăţea contururile. Un firicel de apă curgea de sub mobilă înaintând spre mijlocul odăii. — Inundaţie! ţipă bătând cu pumnii în prima uşă. Ne inundă! Popa deschise prudent rostogolindu-şi ochii mici. Părea că adulmecă. — Ce-i? mârâi iritat, hotărându-se în sfârşit să iasă. Prin uşa întredeschisă se vedea patul neatins. — Ne inundă! repetă Valerica Scurtu. Se repezi apoi la scrin încercând inutil să-l împingă. — Ce s-a întâmplat? se interesă Panaitescu. Omul se mişca uşor. Nu-l auzeai niciodată în baie, în bucătărie, când umbla la uşă. Cu nevastă-sa vorbea totdeauna în şoaptă, ca nişte conspiratori. Tremura de frig şi-şi fricţiona braţele goale. Pijamaua veche avea mânecile scurte, tăiate probabil acolo unde coatele nu mai putuseră fi cârpite. Frizura, de obicei atent încropită din părul lăsat să crească deasupra urechilor şi savant adus apoi cu o periuţă de dinţi peste ţeasta goală, atârna în şuviţe ţepene. — Pune mâna! Nu vezi! ţipă Valerica Scurtu. Cade casa pe noi! Melania Lupu apăru zâmbitoare în prag: — Ce faceţi, copii? Dădu cu ochii de zidul ud şi înaintă fragil, speriată, cu paşi mici. Împingeau mobila greoaie, înţepenită de ani. Panaitescu scrâşnea, opintindu-se din greu. Valerica Scurtu se agita isteric, împiedicându-se de bătrână. Grigore Popa simula efortul lăsându-i pe ceilalţi să se căznească. Se auzi un hohot de râs şi o voce puternică, joasă, îi apostrofă: — Clubul francmasonilor! Ce naiba moşmondiţi acolo? Era un bărbat de 28 sau 30 de ani, bine clădit cu faţa măslinie şi trăsături neregulate. În ciuda nasului puţin deviat, a gurii prea subţiri şi a obrazului asimetric, emana un farmec deosebit. Ochii, deschişi, aveau un zâmbet al lor, plin de lumină. Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. Mirosea uşor a lavandă şi a încă ceva, nedesluşit. — Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu îndreptându-şi spatele. — Cine-ţi vine la 2 noaptea? — Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa. Când vorbea deschidea foarte puţin gura. Cuvintele se strecurau greu, şuierate. — Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreţi dumneavoastră să împingeţi în locul meu. Părea să facă totală abstracţie de ţinuta tânărului, iar ochii nu coborau mai jos de bărbia acestuia. Am să închid eu apa la bucătărie. — Ia daţi-vă la o parte! Matei îşi propti mâna în buclele stemei heraldice, sprijinindu-şi umărul de muchia scrinului. Simţi că degetele îi alunecă. Lambriul se deplasase descoperind o tainiţă. Oamenii se priviră surprinşi. — Extraordinar! suflă Panaitescu. Stau de 20 de ani în casa asta şi habar n-am avut. Valerica Scurtu se ridicase pe vârful picioarelor încercând să vadă peste umerii celorlalţi. Matei băgă mâna înăuntru şi scoase două suluri de pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subţire. O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele evantaiului.           Capitolul II     CIANURĂ PENTRU UN SURÂS     Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simţea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-şi putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveşmântată în negru. Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simţea cald, viu. — Eşti sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase spre ceafa, descoperindu-i creştetul ca o ghiulea. Rembrandt, Goya… Mi se pare de domeniul fanteziei. Matei netezea marginile pânzei râzând nervos: — Ei, bravo! Nu vezi facturile? Şi pe urmă sunt de meserie. Atât pot să disting şi eu. Un fals de un autentic. E clar! Grigore Popa clătină neîncrezător capul. — Dumneata eşti sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, pe un ton care nu voia să conteste, ci cerşea asigurări. Panaitescu nu-şi revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioşi, îngânând stupefiat: — Extraordinar! De 20 de ani… Cine ştie cine… — Sunt ale neamţului care a stat aici! decretă Matei. Pun pariu pe ce vreţi! — Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mişcând buzele umede. Melania Lupu interveni liniştită: — Nimeni nu şi-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine nişte falsuri. Matei subtiliză expert o ţigară din buzunarul lui Panaitescu: — Absolut! — Cam cât… Valerica Scurtu înghiţi în sec: Cam cât să valoreze? Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent: — Sute de mii, domnişoară! Sute de mii! Femeia păru că se sufocă. — De… lei? — Lei! făcu dispreţuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu’! Dolari! — Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultaţi-mă pe mine! spuse sculptorul. Panaitescu îl privi lung: — Ce vrei să spui? — Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am făcut‑o. Ne umplem de bani! — Adică? — Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viaţa ai fost aşa de tâmpit? Ochii Valericăi Scurtu străluciră: — Înţeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu… — Şi o caldă strângere de mână, completă sarcastic Matei. Grigore Popa mormăi neauzit: — Cretină! — Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă pânzele. Trebuie mers pe şest. — Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu clipind nedumerită. Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în şoaptă, înghiţindu-şi mereu saliva. Şi spinările se cocârjaseră ca şi cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi pândit umbrele. — Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator serios. — Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe agitat prin odaie: Aş vrea să-l văd pe ăla care are bani – la noi, fireşte – să cumpere un Goya sau un Rembrandt! — Atunci? — Nu ştiu… Să ne gândim, să ne gândim… Verifică uşa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie de fereastră îndreptând draperia. — Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani. Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Îşi reluă agitat plimbarea scrâşnind: — Cretini!… Iremediabil cretini! Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât: — Cunosc pe cineva. Cred… Cred că l-ar interesa. N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniştită: — Locuieşte la Amsterdam. Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească. — Alta! Ce adunătură, Dumnezeule! — Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, apăsând pe comutator. E 2… Ar putea atrage atenţia. Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, sfinţii protectori cărora – pesemne – personajul cu plete aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de argint aprindea o flacără verde. — Ce verde! Cine-ţi mai face azi aşa ceva? — Uită-l şi pe ăsta! Lasă, dom’le, emoţiile artistice! îl repezi Grigore Popa. Inventarie grupul şi râse din gât: Suntem va să zică cinci inşi. Noroc că Vâlcu lipseşte. Asta înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi rău… Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-şi mâna la frunte: — O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu ochii repeziţi în tavan: Adică şapte sute cincizeci de mii de franci francezi, două milioane de pesetas… Fantastic! — Chestia e cine ne dă banii ăştia, rânji Matei. — Cunoştinţa mea, declară senină Melania Lupu, este un mare amator de artă şi desigur… nu-i aşa, dispune şi de mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreţi, pot să-i caut numărul de telefon. Se ridică sprintenă şi dispăru în odaia ei. Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet: — Crezi că-i trombon? Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse. Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colţ desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în zdrenţe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ţinea gura uşor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de imaginaţie, mantoul de astrahan şi guler de vulpi visat de pe vremea bacalaureatului, o broşă de aur în locul căţelului ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o maşină… Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea dracului „capodoperele“ şi posteritatea, şi atelierul mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât! — Basta! şopti fără să-şi dea seama. Nu ştia încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea mulţi bani. Respiră adânc: „O să mă distrez. Asta am să fac! O să crăp distrându-mă… Să-mi ajungă!“ Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult stinşi, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în tinereţe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. Ţinea mâinile la spate mişcând nervos din degete. „Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăştia… Nici măcar o sută… Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în ’38?… Dă-le naibii de solde… 50 de mii de dolari. Fantastic! Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărţi legate în piele şi coniac fin… Altceva nu-mi doresc. Măcar doi-trei ani buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile… Niciodată nu trebuie să încetezi să speri… Londra… Hotărât, e uluitor!“ Panaitescu, aşezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele posibile. Franci elveţieni, francezi, mărci vest-germane, yeni, dolari canadieni şi aşa, ca amuzament, în yoni chinezeşti. „Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei… Bunică-său vâna urşi polari. După aia poate mergem la Chicago. Am auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior mare. Poate mă ia asociat…“ Îşi reluă calculele: „Deci două milioane de pesetas… Finlandezii ce monedă or avea?…“ Melania Lupii scotocea febril în şifonier: „Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ţi pierde capul, draga mea… Ştiu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârşit California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la Madrid, soarele acela roşu despre care ai citit atât… Te şi văd, draga mea… O doamnă distinsă, într-un costum de voiaj elegant. Ai să-ţi comanzi cărţi de vizită şi, neapărat, lingerie de mătase naturală…“ Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carneţel pe care îl confecţionase singură. Foile ştirbe, decupate în trepte ca un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată. — L-am găsit! exclamă cu respiraţia tăiată. Grigore Popa îşi pipăi cu degetul gingia. Îl durea. — Hm! Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o privire filtrată: — Îţi dai seama, sper, că este o chestiune serioasă. — Bineînţeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse carnetul la piept: Vă rog să nu aveţi nici o îndoială. Vă recomand o firmă solidă, cu tradiţie… — Când poţi lua legătura cu individul? — Cu domnul Van der Hoph? Şi mâine, dacă sunteţi de acord. — Mda… Se răsuci spre ceilalţi: Are cineva o propunere mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! Deocamdată e singura soluţie. — Atunci am să-i telefonez. Doru Matei îşi prinse umerii în căuşul palmelor. — Ai grijă cum vorbeşti… — Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau să-l văd. — Scleroză! şopti dispreţuitor Popa. Sclerozaţi şi cretini! Sculptorul înfăşură tablourile şi le introduse în tainiţă. Vorbi cu spatele întors: — Te înşeli, papa! Ai să te convingi în curând… Şi-acum, cred că putem merge la culcare. Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl priveau apăsat, cu feţe de piatră. De piatră păreau şi trupurile nemişcate. Înţepeniseră, înşurubaţi în scaune, pregătiţi pentru o lungă aşteptare. — E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea asta? Popa se mişcă în fotoliu: — Dumneata eşti convins că până mâine dimineaţă pânzele nu dispar? Dacă-i aşa, du-te şi te culcă! Melania Lupu îşi înfăşurase picioarele într-un pled călduros: — Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne cunoaştem. — Eu, unul, m-am simţit foarte bine, replică în surdină Popa. Valerica Scurtu îşi îndreptă cutele capotului. Rosti cu dinţii încleştaţi: — Nu mă mişc nici moartă de-aici! — St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la uşă. Matei îşi privi ceasul. — 6:30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vâlcu? Uşa se deschise încet şi apăru un bărbat înalt, cu figura obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii proeminente, buzele subţiri îi dădeau un aer agresiv, în bizar contrast cu blândeţea ochilor. Purta un palton elegant. Gulerul şi căciuliţa de biber prinseseră în gerul de afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele: — Sunteţi matinali astăzi… Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid. — Inundaţie! Nici nu vă imaginaţi ce balamuc a fost. Fireşte, a trebuit să închidem apa caldă. — Da… neplăcut. Vâlcu îi privi circumspect şi părăsi holul. „Ce-i cu ei?“ Îşi consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. Repetă în şoaptă: — Ce-i cu ei? Oamenii aceştia se dispreţuiau sincer, evitau sistematic orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe sculptor. Panaitescu îi tolera indiferent, Melania Lupu ignora politicoasă tot o înconjura… Ţeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i strânge în acelaşi perimetru. De obicei, la 6 dimineaţa se aflau încă în paturile lor, cu excepţia Valericăi care, nervoasă, într-un capot şleampăt şi cu bigudiuri în păr, se pregătea să plece la birou. Cel puţin Doru şi bătrâna nu apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea vânzoleala până noaptea târziu. „Da, ceva s-a întâmplat…“   — Pleacă pentru trei săptămâni la Iaşi, anunţă bătrânul fonfăit, cu o gură fără salivă. Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înţepeniţi nu voiau să-l mai asculte. Valerica Scurtu tresări: — Pleacă?! — Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza. Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbuşit, neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, dezlănţuită, născocea complicităţi haiduceşti între Panaitescu şi sculptor. Şi, deşi se făcuse ziuă, şi-i imagina manevrând în întuneric, înveliţi în pelerine cu pălării negre trase pe ochi şi cuţite lungi. Jefuiau, ucideau… „Îi achită pe ăştia doi şi fug în lume! Sunt în stare!“ Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi avut‑o în faţa tainiţei goale. Melania Lupu îi zâmbi blând: — Du-te, draga mea. Te aşteaptă. N-o să se întâmple nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica… Se întrerupse brusc. Bătrâneţea e plină de vicii. Proteze, ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneş, bandaje călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de mult căldura. „Tinerii nu înţeleg lucrurile astea. Şi e mai bine…“ — Dacă se întâmplă ceva, şuieră Valerica Scurtu, ţipă! Clinteşte! Sparge borcanele! Matei rânji: — O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aş duce. Femeia îşi muşcă buzele. Chipul obosit, încadrat de laţe puţine, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu un crater. Bătrâna clătină capul. „E tare urâtă biata fetiţă.“ — În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă Matei după ce uşa se închise. — O să hrănească peşti! bombăni Popa. Mulţi, zglobii şi tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moaţe şi Trabant. Râse răutăcios: O să le cumpere şi un acvariu confortabil ca un cavou de lux. O să vedeţi! — Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiţi aşa?   Vâlcu îşi frecă mâinile îngheţate. Prin uşa deschisă se vedeau valiza pregătită şi un sac mic de voiaj. Se adresă bătrânului zâmbind: — Mi-aţi promis nişte cărţi pentru concediu. Grigore Popa tresări: — A, da… Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă simt cam ostenit. Alege-ţi singur… Raftul de jos, sub radio… Vâlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri şi dispăru în camera bătrânului. Melania Lupu observă în şoaptă: — Ce greşeală! — Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, sculptorul. În viaţa ta n-ai lăsat o muscă să-ţi intre în odaie, până şi oalele le ţii sub cheie şi dintr-o dată îl pofteşti pe ăsta să-ţi răscolească pe unde-i place! Şi mai vorbeşti de cretini.   Vâlcu se uită la ceas: „Mai am o oră…“ Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuşi de oboseală. Melania Lupu surâdea până şi în somn, Valerica Scurtu crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. Degetele încârligate rămăseseră înfipte în poalele halatului vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu mâinile şi picioarele împrăştiate, alungând, nesuportând odihna unui al doilea în acelaşi pat. Panaitescu sforăia. Îi alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă. Vâlcu se apropie păşind fără zgomot. Îi prinse delicat ceafa căutând altă poziţie. Panaitescu tresări căscând un ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou. Contabilul zâmbi. Îşi luă valiza şi părăsi locuinţa. La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de gheaţă, migălite peste noapte.   Valerica Scurtu crăpă subţire pleoapele. Întâlni privirea trează a sculptorului şi închise reflex ochii. Matei începu să râdă încetişor. Nu dormea niciunul, în afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâşiat de viziunile de apocalips ale unui coşmar. Grigore Popa îşi frecă mâinile îngheţate: — Bine că a plecat! Aş bea ceva fierbinte… — E o idee! exclamă Melania Lupu. Se descotorosi de pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteţi invitaţii mei! Vă pot oferi o ceaşcă de cacao. După aceea, voi telefona domnului Van der Hoph. Insomnia nu-i alterase chipul. Acelaşi ten proaspăt, ochii limpezi îşi păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta graţioasă. Valerica Scurtu o examină rece, cu colţurile gurii adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să ştie cum arată. Dimineţile, în special, erau monstruoase. Dimineţile cu ochi urduroşi, când somnul nu se desprinde de genele rare şi ţepene, cu cearcăne şi pleoape umflate, cu faţa verzuie ca o pungă de venin şi surpriza coşurilor ivite peste noapte. Se răsti incapabilă să-şi stăpânească iritarea: — Eu nu beau! Nu vă deranjaţi. Bătrânica îşi încleştă degetele fragile. Părea sincer îngrijorată. — De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog! Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete: — Piua întâi la baie! Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic şi glasul de bariton al sculptorului: — Bună seara, don Basilio, bună seara… Apăsa cu voluptate pe silabe şi Valerica Scurtu mai ştia că în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marţiale ori încreţindu-şi faţa mobilă de cauciuc în grimase de saltimbanc. Dintr-un anumit colţ al bucătăriei se zărea tot… — Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. Hm! Se duse hotărât la uşă, închise şi băgă cheia în buzunar: Ca să fim mai siguri, până una alta. Intră la el în odaie pipăindu-şi poalele hainei de casă. Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică greu. Lăsă uşa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleşuve desenă două sprâncene inegale, învioră cu un roşu de cărămidă buzele zgrunţuroase şi obrajii surpaţi. Îşi strânse laţele într-o panglică neagră apoi schimbă capotul. Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul bucătăriei: — Gata, copii? Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit şi articulă greu, cu limba împleticită: — Ce-i? Ce vreţi? — Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva bun, dar poate că înainte aţi vrea să vă faceţi puţin toaleta… Panaitescu îşi plimbă automat mâna pe creştet apoi dădu cu ochii de pijamaua cârpită şi se ridică jenat. Melania Lupu împărţi ceşti mari de cacao. Un serviciu vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate îşi păstraseră culorile. Pe fiecare farfurioară aşezase câte două feliuţe transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi urmărea radioasă, făcea impresia că socoteşte micul dejun oferit drept un adevărat festin. Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepţionat ceaşca pe masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără suficient zahăr. „Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie.“ — Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet tremurat Melania Lupu. — Nu prea… — Cred şi eu, interveni cu glas şuierător Valerica Scurtu, după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase trataţia bătrânei şi muşca dintr-un şniţel rece. Izbucni dezlănţuită: Nu ţi-e aşa, un pic de jenă? Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă celorlalţi: — Aveţi cumva idee la ce se referă fecioara? — Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat două şniţele şi o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt chiftele, doi gogoşari şi un picior de pasăre… — O fi fost găina şchioapă! Vezi-ţi de treabă, madam, nu te lua de oameni! Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o admiraţie totală, necondiţionată, pentru oamenii cu tupeu, care ştiu să se descurce în orice conjunctură, sincer indiferenţi la opiniile celorlalţi. Matei i se părea că face parte din această specie. — Şi mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceaşcă, o ceapă şi… nişte sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu dinţii furculiţei. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. Lipsea, da, da, lipsea cam multişor… Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să muşamalizeze incidentul. — Cred că aş putea încerca să-l sun pe domnul Van der Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul. Luă telefonul în poală, formă 07 şi ceru Amsterdamul. — Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui Valerica Scurtu. Sculptorul o privi drept în faţă. Şopti, zâmbind fermecător: — Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Ştii, nu face bine la ten, şi împinse cu degetul spre obrazul pământiu al femeii. Valerica Scurtu sufocată de furie amuţi. Telefonul emise câteva ţârâituri stridente. Melania Lupu ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoţie. Dintr-un salt, sculptorul fu lângă ea. Îşi lipi capul de părul bătrânei încercând să intercepteze discuţia. Comunică stupefiat: — Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul!   — Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în Bucureşti, anunţă emoţionat sculptorul. Adică peste patru zile. Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas uşor voalat: — După cum aţi auzit, lunea viitoare… — Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o întrerupse Matei cu o expresie năucă, ţinând mâinile în buzunar. O priveau într-un chip nou, fără să-şi camufleze surpriza. Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc carminat. — De mult… Eram, bineînţeles, mai tânără. Tuşi, încercând să-şi ascundă tulburarea: Domnul Van der Hoph este o persoană foarte respectabilă. — De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguşti. Să vedem până la urmă. Să vedem… Sculptorul şopti la urechea lui Panaitescu: — Ăsta se suspectează şi pe el… Auzi un foşnet şi întoarse capul. Manşeta unui ziar apăruse sub uşă. Făcu câţiva paşi. Glasul lui Popa îl opri: — Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat! Îşi culese înţepat jurnalul şi se întoarse în fotoliu. Matei îi aruncă o privire peste umăr. Bătrânul consulta rubrica deceselor din mica publicitate. — Şi-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu. Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă şi cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită şi veche i se potrivea mai bine. — Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă goală: Jucăm ţurca! Nu înţeleg de ce mai întrebi. E aproape 10. Trebuia să fii de mult la lecţii, ca şi domnişoara Scurtu, de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ţine companie. Aţi ales, deci! Valerica Scurtu se mişcă în scaun. Spuse răguşită: — Vezi-ţi de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine. — Cred că am să tricotez puţin, declară Melania Lupu gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am avut o prietenă… Grigore Popa scoase o exclamaţie puternică. Pe faţa bătrână şi boţită se aşternuse un zâmbet ciudat. Deschise o agendă răsfoind-o nerăbdător şi trase o linie apăsată cu creionul mecanic de argint. Matei îl măsură nedumerit: — Asta ce mai fu? Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o satisfacţie stranie: — A mai crăpat unul! Şi ciocăni cu unghia încovoiată în ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani… Da, un mare rău. Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am şters de pe listă. — Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul. — Eşti naiv, tinere! Îi am pe toţi aici, în agendă. Îi căută ochii şi preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proştii uită. Matei se sprijini de zid. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar beţele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl îngrozea. Să porţi ranchiună după 50 de ani unui tip care te‑a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat iubita cu codiţe pe spate, să nu uiţi, să nu poţi să uiţi, să te montezi la fiecare Revelion întocmind liste cu supravieţuitorii unor inimiciţii de-acum două-trei sau chiar patru decenii, să înregistrezi cu satisfacţie de cioclu decedaţii şi-apoi să transcrii „pe curat“ restul păcătoşilor i se părea monstruos. — N-au mai rămas mulţi. Grigore Popa privea peste capul tânărului cu o ură densă: Vreo şase. Ceilalţi au crăpat… Da, au crăpat. Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt şi o expresie de groază i se înfipse în ochi. Îşi duse mâinile la gât, gemu fără aer şi se prăbuşi.

Răzbunarea sluţilor Când Patrick — în acte Petru Sârbu — intrase în viaţa doamnei Clotilda Martinescu — avea deja experienţa, mentalitatea, statura fizică şi morală, într-un cuvânt, statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, impecabil în orice moment al zilei şi cu o figură bărbătească pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare ce-şi pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniştilor. În totul, frumos de rupea inimi, simpatic şi veşnic binedispus. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Clotilda împlinise şaizeci în aceeaşi vară. Trebuie insistat asupra anotimpului în care se cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simţi obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o importanţă demnă de luat în seamă. Sezonul estival îndeobşte nu avantajează frumuseţile mature, chiar trecute. Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv — adio fond de ten şi alte trucuri din zonă —, nimiceşte coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. Toamna avansată şi iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate ascunde un compleu, la care asortezi un fişiu, câte nu camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt eşti vânătă; braţele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect iarna. "Or, îşi zicea Clotilda studiindu-se cu o privire necruţătoare în oglinda şi mai necruţătoare a budoarului, luminată de cinci becuri a două sute de waţi, dacă m-a plăcut aşa, material brut şi fără dichisuri, înseamnă că iarna m-ar putea găsi chiar drăguţă." Martineasca nu era o femeie proastă şi ştia că nu face decât să gâfâie alergând după zglobia tinereţe, dar, pe de altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total şi intens momentul. Nu mai puţin adevărat, în luarea unei decizii fundamentale, contribuise, tot fundamental, strategia de înaltă clasă abordată de Patrick. Se căsătoriseră de cinci ani şi toată lumea era de acord că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce trece, avea suficient bun-simţ ca să nu facă dresură de circ cu Patrick şi să ocolească vacanţele pe litoral. De fiecare dată susţinea că marea o sperie şi o deprimă (de ce nu şi acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de toate, nu-şi permitea să lipsească de la "afacere", chiar şi numai pentru câteva săptămâni. În fapt, era patroana unui laborator de cofetărie şi a Clopoţeilor, un restaurant aflat prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, frecventat la prânz de turişti şi membri ai Corpului Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, artişti plastici, cântăreţi, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata merinde, "ca la mama acasă" — versiunea românească, boema — băuturile naturale, mai cu seamă galbena de Vâlcea şi clientela cu nume sonore, anecdotica legată de aceasta (cel puţin două-trei perle pe seară), personalul stilat şi de o politeţe cuceritoare. La Clopoţei, nu se auzise niciodată "ora închiderii, vă rugăm!", iar Clotilda Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, introducând două sisteme care, dincolo de avantajele concrete, semnifică, în subteran, tradiţie şi stabilitate; o afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie şi becuri colorate, "hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce-o mai fi!" Bref, la Clopoţei se putea mânca şi bea pe datorie, reiterând un procedeu antebelic. Şi tot astfel, Clotilda readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienţii, mai ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertaşe. Procedeul se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv ţinând de judecata sănătoasă şi bunul-simţ care o însoţiseră fidel toată viaţa. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji multe şi timp puţin. "Am bătut şaizeci de ani şi din cât am strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulţi. Copii n-am, de nepoţi să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând ca robii la o zi liberă?" În acelaşi sens o încuraja şi prietena ei de-o viaţă, Luiza Miclea, fostă cântăreaţă în corul Operei. Directă (cunoştinţele o calificau chiar dură) cum o ştia dintotdeauna, se exprimase pe şleau: — Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai puţin SIDA. Pe tine şi aia că de, mai ai viaţă sexuală. Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură-te cât eşti pe picioare şi-ţi mai arde de tangouri! În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick şi era incapabilă să nu arunce "ţepe" ori de câte ori se ivea ocazia — Ţine la mine, îl apăra Clotilda. — Tine la banii tăi! — Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi convinsă că eşti invidioasă. — Iar eu sunt convinsă că ţi-ai pierdut minţile! E cu peste treizeci de ani mai tânăr, cum dracu'ţi închipui că te iubeşte?! — Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără şi fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? Ce pretenţii să mai am la şaizeci de ani? Câte femei de vârsta mea se mai bucură de o viaţă sentimentală, şi de ce vrei tu neapărat să-mi strici bucuria? — Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente! — Patrick insistă să ne căsătorim. — Hm, cred şi eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar catifea şi parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu! — Dacă acum sunt fericită, puţin îmi pasă dacă o să mă şi vaiet! Am văzut eu şi femei de treizeci de ani tânguindu-se. Şi uite, se căsătoriseră de cinci ani, şi niciodată nu avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simţea însă pe Luiza stând pe coadă şi aşteptând în culise un deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacţie de a-i da peste nas: "Ţi-am zis eu?" Era foarte adevărat şi că Luiza, din pricina unui lanţ de tragedii care-i marcaseră viaţa, nu era un interlocutor înviorător şi nici un profet optimist. Când se împliniră cinci ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme şi dădu o petrecere doar pentru apropiaţi. Ciocnind cupa de şampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori: — Ei, ce mai spune Pithia? Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observaţii maligne într-o asemenea zi şi izbuti să fie convingătoare: — Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate. Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe Luiza o simţea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreaţa continua să rămână sceptică şi, din nefericire, se aştepta la ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărţire: la o tragedie. Celelalte cunoştinţe aveau puncte de vedere mai relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, fiind în firea lucrurilor, dar nu şi tragic. Patrick e genul de bărbat peste care femeile dau năvală şi, mai devreme sau mai târziu, îşi va pierde capul după una dintre ele. E fatal, o ştie şi Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se aşteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm şi mai înţelept, şi "nu m-aş mira dacă apucă să le năşească şi copiii. Cunosc un caz absolut similar..." În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei voioşii, a aerului deschis de băiat bun şi serviabil având un cuvânt şi un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale indivizilor mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţă, rămânea, în fond, un ermetic. După nişte ani consumaţi împreună, Clotilda nu ştia încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă se petrecea ceva... Aparent, ducea existenţa unui motan superb care se îngrijeşte obsedant de toaleta lui, care se bucură de toate plăcerile vieţii, mai puţin de un trup fraged de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă pe deplin fericit. Da, Clotilda ştia ce spune, Băiatul avea extraordinara şansă de a fi un perpetuum mobile într-al nouălea cer, sfidând toate teoriile despre "fericirea de moment", cea non stop fiind imposibil de atins. Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată dimineaţa fiind ocupată cu exerciţii gimnastice de profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau sky, fără pretenţia de a fi exhaustivi. După-amiază — siesta, seara — biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la Clopoţei. Clotilda, care fusese soţia unui avocat celebru, deosebit de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în împrejurările date, situaţia îi convenea, ba chiar ea îi încuraja înclinaţiile de peşte trândav. Nu-i spunea direct "stai acasă, băieţel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, la ce să te înhami, dacă nu eşti obligat", dar nici nu-l împingea din spate — "du-te la oştire, pentru ţară mori" etc. Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o ocupaţie, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la aventuri de orice fel, Clotilda ştia că, mai presus de toate, stă "economicul". Atâta vreme cât Patrick îşi păstra statutul de întreţinut şi nu avea un venit al lui, fiind astfel uşor de controlat şi stăpânit, rămânea la mâna ei. Şi iar se părea că Băiatul nu-şi dorea nimic altceva decât să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre şi calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei. Aceasta îl pusese la încercare, asmuţită de un drăcuşor pervers şi curios, sălăşluind în fiecare femeie. Dăduse un anunţ la ziar pentru postul de cofetar-şef al restaurantului. Se prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiţie rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo douăzeci şi cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreaţă şi câţiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman de diplome şi premii, şi un mustăcios de patruzeci de ani care lucrase în laboratorul Athénée Palace. Vezi, Doamne, aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de şoim şi inimă neliniştită reacţia, Clotilda avusese prilejul să răsufle uşurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l angajeze pe mustăcios. "E un lucru binecunoscut că bărbaţii sunt cei mai mari maeştri în arta culinară: fraţii Capşa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt neserioase, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Apoi, o experienţă şi o calificare la Athénée Palace nu înseamnă puţin lucru..." Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, aventuri. Dacă totuşi se va întâmpla într-o bună zi ca inima să-i bată mai tare pentru vreo mândruţă, aceasta ţinea de o fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze. În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un mister sau simt ceva ce se doreşte ascuns. Cu cât discreţia şi efortul subiectului de a-şi camufla intimitatea, de a-şi plasa existenţa într-un con de umbră e mai intens, cu atât curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu cât dorim să fim mai "mediatizaţi", să se discute mai mult despre persoana şi faptele noastre, cu atât indiferenţa mahalalei devine mai pregnantă. Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; îşi oferea viaţa pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei şi perfect avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu dezinvoltura şi voioşia unui fluturaş. Astfel, după ce senzaţionalul căsătoriei dintre cei doi se topi — câteva săptămâni de stupoare, comentarii aprinse şi bârfă — cunoştinţele se obişnuiră cu noul statut de cuplu al perechii Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obişnuitului, şi nimeni nu le mai acordase de-atunci vreo atenţie specială. Chiar şi viaţa lui Patrick de dinainte părea clară ca lacrima. Era din Craiova şi cam de pe la cincisprezece ani, când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o singură preocupare: "întâlnirea cu un pont baban!" Tradus, asta însemna descoperirea şi cucerirea unei femei foarte bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy. Era singura, dar sine-qua-non condiţie pe care o punea viitoarei soţii, restul ca vârstă, look, prezenţă socială, instrucţiune fiindu-i absolut indiferente. Cel puţin aşa pretindea Dragoş Mateiescu, alt superb, vedeta de la Teatrul Arlechino şi cel mai competent posibil biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg şi prieten cu Patrick — pe atunci simplu, Petrică —, împărţiseră frăţeşte prima ţigară, pe la treisprezece, paisprezece ani cunoscuseră dragostea în acelaşi stabiliment, iar la cinşpe, amândoi îşi definitivaseră deja planurile de viitor. Dragoş avea să se facă actor, Petrică — rentier. Dragoş râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce devenise deja filosofia lui de viaţă: — N-am nici o vocaţie pentru o viaţă de sclav à la nea Fane Anonimul. À la taică-meu de pildă, care vrea să-mi vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai frumoşi ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru ca la patruzeci de ani să reuşesc să am o locuinţă modestă într-un cartier modest, o maşină mijlocie de la second hand, o nevastă de duzină, doi-trei mucoşi imposibili, burtă şi chelie. — Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ţi spune nimic? scandă ironic Dragoş. — Nici cât un rahat de muscă! Aristocraţii de odinioară, mă refer la ăia cu jabou şi pene de struţ la pălărie, considerau munca o ruşine, o umilinţă. Sunt întru totul de acord. — Te mulţumeşte ideea să treci prin viaţă în paşi de dans, să nu laşi nimic în urma ta? — Nu fi ridicol! Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnaţi şi conserve? — Nu, hotărât, fusese de acord Dragoş, chestia-i cine te sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea muşchetarilor aveau o agoniseală ţeapănă, stăpâneau provincii întregi, comitate şi ducate. Trăiască Neagu de istorie! — N-ai mai auzit de întreţinuţi? Dumnezeu mi-a dat fizic, menirea mea e să fericesc femeile, şi chiar asta am de gând să fac. Cu vocaţie şi aplicaţie! Chestiunea e să casc bine ochii la vistierie... Băi, Dragoşe, oameni de-alde noi au fost născuţi ca să aibă slugi, să obţină de la viaţă tot ce e mai bun, fără să mişte un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În fine, ţipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel. — Cred că nu te înşeli. La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis şi cel Drept, tatăl lui Petrică, simţea literalmente că, de mânie, îşi pierde răsuflarea şi graiul. Era un individ cam fără haz, genul strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios nevestei, merita, neîndoielnic o medalie "Pentru virtute şi credinţă", iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe putea constitui motto-ul lui de viaţă. Aşa fuseseră toţi în familia lui de profesori şi preoţi din Ardeal, şi se tot minuna cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o femeie slăbuţă şi simpatică foc, care preda Limba Franceză la un liceu din Craiova. Era organic subţire, fără nici o oprelişte de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un atu pe care avea să-l speculeze toată viaţa, antrenându-se încă de pe vremea când era şcolăriţă. Privind-o, nimeni nu realiza că de fapt Fulguleţ, cum i se spunea în unanimitate Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viaţa ei, impresia de debilitate alungând orice bănuială de "fraudă", impunând, din start şi spontan, o suită de menajamente. "Sărăcuţa de ea, e doar o gâzişoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt mai vrăjmaş, că o şi doboară!" Se bucurase astfel de indulgenţa profesorilor, a familiei, şi nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul Ioan Sârbu. Fulguleţ avea extraordinarul talent de a da impresia că munceşte pe rupte, fără preget, până la epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când rămânea ţintuită între pernele patului cu o compresă impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un iepure. În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, dar perseverând încă din anii de liceu, reuşise să inoculeze în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt cert, evocat cu compătimire: "migrenele lui Fulguleţ". Când se întorcea de la serviciu, Ioan Sârbu găsea o femeie stoarsă de vlagă, dar care, totuşi, cu ultimele puteri, izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproşurile tandre — de ce mă superi, nu trebuia să te mişti din pat, ţi-am spus că prepar eu dejunul etc. —, iar Fulguleţ se lăsa dorlotată cu un aer de fecioară martiră. După ce bărbatu-său închidea cu infinite precauţiuni uşa, poruncindu-i să se odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-şi lectura cu un suspin de adâncă suferinţă. Era o cititoare împătimită, şi show-ul cu pricina constituia modalitatea cea mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic păşind a greieraş zglobiu şi trândav. La urma urmei, dintotdeauna existaseră oameni care trudesc şi oameni care consumă, dar o îngrijora nesiguranţa situaţiei lui. În România, structurile încă nu s-au aşezat, împrejurările nu sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându-i pe ruşi în coastă, nu se ştie niciodată... Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu Clotilda (mai bătrână decât ea însăşi cu peste zece ani), pe Fulguleţ n-o deranjă compromisul evident, târgul strident — beefsteack proaspăt, contra trai dulce pe banii moşnegei —, ci meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, îşi visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist. Doar acolo l-ar fi simţit în deplină siguranţă, bineînţeles în măsura în care ne putem dirija destinul. Presimţea că fiu-său ar fi făcut faţă în cercurile cele mai simandicoase. Cu ochii lui profund albaştri, veşnic înstelaţi, cu părul rebel, cu dantura de cinema şi râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să râdă şi, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ţi se pară că viaţa e cel puţin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe el... Ceva de vis! În smoking, sau costum de sky, surfing ori călărie se mişca la fel de graţios, de natural, încât puteai chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul Buckingham-ului. Nu era nici prost, lega cu uşurinţă o conversaţie facilă, şi graţie unei certe vocaţii pentru limbile străine, "bavarda" cu şarm în franceză, engleză şi italiană. La toate, maică-sa mai adăuga şi distincţia căci, deşi emana prin toţi porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al marilor masculi ai ecranului mondial, şi chiar gol puşcă, ai fi jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene. Fulguleţ nu era chioară, ba chiar cunoştea mai bine decât bărbatu-său, care-şi dezaproba fiul şi îi urmărea evoluţia cu ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, vanitos, egoist şi, excluzând exerciţiile fizice, mai leneş decât un urs care hibernează. Puse însă în balanţă cu însuşirile fizice, considera că bilanţul în favoarea lui Patrick e totuşi super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respiraţie financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru-său, şi găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună căsătoriei. Deci nu auspiciile sub care se încheia ea (comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, mult prea modest — considera ea — sub care urma să navigheze Băiatul. Iar anii trec şi timpul nu se scurge în avantajul nimănui, mai ales când ţi-ai făcut o meserie din look! Visul lui Fulguleţ era ca Patrick să poată pleca singur într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un anumit mediu şi să descopere pontul, marele pont al vieţii, să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar un eventual divorţ, conform clauzelor contractului de căsătorie, ar fi uşurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleaşi bancnote verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, derbedeul acela vulgar şi fără clasă, de la bătrâna Liz Taylor?!... Acestea însă nu puteau fi discutate cu Ioan Sârbu. Era limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-şi că nevastă-sa a înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură şi de viitor, la un notariat particular din Bucureşti. Fulguleţ îl compătimi în sinea ei: "iremediabil şi pe vecie idiot!" Şi anunţă cu glas tare o migrenă bruscă. "Şoarece de birou" era ultima ipostază în care şi l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar şi în gând, să se dezobişnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea valahul Petrică. Dar nici Clotilda nu era o vacă, şi nici nu se născuse la ultimele alegeri. Aparent, se înţelegea foarte bine cu soacră-sa, dar o simţea nemulţumită şi potrivnică, şi asta nu din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoţei pentru care Fulguleţ să tricoteze ciorăpei grosuţi şi să prepare plăcintele gustoase. Clotilda, mereu şi negreşit lucidă, realiza că soacra arăta mai bine decît nora şi totodată intuia că ceea ce o nemulţumea pe Fulguleţ erau dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puţin. Nimănui nu-i place să aibă vrăjmaşi în coastă, iar Fulguleţ era un duşman demn de luat în seamă dată fiind apropierea foarte mare dintre mamă şi fiu. Se simţeau excelent împreună şi se înţelegeau reciproc ca persoane putându-se scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă subterană împotriva obtuzului Ioan Sârbu cel Drept îi făcuseră complici, apropiindu-i şi mai mult. Clotilda sesiză din prima clipă influenţa specială pe care o exercita Fulguleţ asupra lui Patrick, dar mereu raţională îşi zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând şi Luna de pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deşi uneori o călca pe nervi, reuşea să manipuleze lucrurile de aşa manieră încât să nu se ajungă la un conflict de interese făţiş, fiind conştientă că puse faţă în faţă, maică-sa ar fi avut câştig de cauză. Iar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai recuperezi. Punct câştigat, Patrick avea puseuri de personalitate când reuşea să se desprindă de sentinţele maică-sii, ca dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinţei celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase unui moment de slăbiciune. Înregistrase câteva rateuri, n-avea un sfanţ în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, iar la orizont nu se întrevedea nici un pont. În zadar încercase Fulguleţ să-l facă să gândească optimist, să-i explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că trebuie puţină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentaţiei unor avantaje imediate — o vacanţă la Paris şi un Ferrari, prima maşină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese îndeajuns de şmecheră ca să-l facă să înţeleagă că o verighetă nu o interesează defel. Refuzul de a legaliza o situaţie îl asmuţise pe Patrick şi se crezuse, la rândul lui, foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârşit, s-o ducă la Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul că ea se lăsase convinsă. Obţinuse cu greu un atu preţios care, îşi zicea, îi va servi în discuţiile de mai târziu; nu eu am umblat după tine... Până atunci însă, cel puţin amândoi erau mulţumiţi: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick dobândise liniştea unei situaţii sigure. Fulguleţ stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui Patrick — riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire — mai abitir decât o făcuse cu propriul chip. Iar Ioan Sârbu se simţea profund deprimat. Considera lamentabilă poziţia lui Petrică, de-a dreptul umilitoare şi ruşinoasă, dar mai cu seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu — numai câţi Mihai şi Mihaele! — cu performanţele progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, business-uri şi alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-şi înfigă dinţii nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le zică? Că-i peştele unei babe? Că-şi prăpădeşte tinereţea şi bărbăţia între coapse sleite şi sterpe? Că, simbolic vorbind, îi cere babei bani de ţigări? Şi când baba moare — iar aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu nevastă-sa — ce te mai faci? Tinereţea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un garderob de haine, poate şi o maşină! Şi cu o reputaţie jalnică! Iar Ioan Sârbu ştia din bătrâni că în principiu, orice se poate repara, reputaţia însă niciodată! Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai edulcorată, dar exprimând în esenţă aceeaşi idee, amândoi soţii gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia să-şi revizuiască viaţa, cercetând alte zări. La rândul său, Patrick ştia că au dreptate, dar nu era dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă şi, pe urmă, ştia el ce are de făcut. Deocamdată, se simţea bine lângă Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hăţurile nici măcar o singură dată în cinci ani. Privite în general şi chiar şi de aproape, lucrurile păreau definitiv aşezate, intrate pe un făgaş de normalitate, de o monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui Dumnezeu: "Numai de-ar dura..." Cel mai tare îi era teamă de imprevizibil, de lovitura despre care nu şti când şi de unde pleacă. "Din umbră, destinul îşi ţese cu răbdare pânzele..." Cine a spus asta? Nici nu voia să-şi amintească. Când se trezi cu Ioana la uşă, Fulguleţ avu o mişcare de recul. Detesta să fie deranjată şi, pentru ca rudele din provincie să nu-şi închipuie, aşa cum se întâmplă îndeobşte, că dacă au neamuri la Bucureşti, asta echivalează cu han şi ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, eventual o curcă) Fulguleţ desfiinţase sufrageria, iar în apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar şi pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda. Sugera astfel musafirilor nepoftiţi că nu are unde să-i cazeze şi, în lipsa sufrageriei, că ţine o casă închisă, mesele întinse pentru oaspeţi neîncadrându-se în stilul lor de viaţă. Se săturau cu ceva frugal, ţineau regim, nu erau gămani etc... Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleţ şi cu maică-sa fuseseră verişoare. Fuseseră, pentru că Lăcrămioara — şi chiar că toată viaţa-i fusese o lacrimă şi un suspin — murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, ţintuită la pat de o boală cumplită. Ioana Vlase, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, părea mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros şi a ţinutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă de performanţă sau, în orice caz, profesoară de educaţie fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, dar nu sexy: uscat şi fără graţie. Nici chipul nu era mai simpatic. O şatenă cu ochi albaştri, împlântaţi uşor oblic pe figura cam pătrăţoasă cu bărbie voluntară, scoşi în evidenţă de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine şi subţiri denotau o sensibilitate bine ţinută în frâu. Cu altă expresie şi machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Aşa cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă şi lipsită de simţul umorului. — Care-i situaţia ta exactă în momentul de faţă? se interesă Fulguleţ, după ce totuşi îi oferi, convenţională, o cafea. "Totuşi", pentru că Fulguleţ se sustrăgea de obicei până şi de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând că, pentru moment, din pricina unor reparaţii, li se tăiaseră gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriţă de cafea, ci dintr-o uriaşă rezervă de lene; procesul de producţie — ibric, zahăr, stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse — o plictisea şi o obosea nespus. Ioana îşi îndreptă poziţia pe scaun. "A ales scaunul, observă în sinea ei Fulguleţ, cel mai rigid şi incomod, când putea să se aşeze pe fotoliu." Ioana declară limpede: — Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina... — Nu te-ai grăbit? — Am prins un amator şi n-am mai stat pe gânduri. E un moment când afacerile imobiliare nu merg. — Tocmai! — N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare. — De ce-ai plecat din Slatina? — Nu-mi oferă nici o perspectivă. — Gândeşte-te bine. Abandonezi o lume, toată viaţa ta de până acum, prietenii... — N-am prieteni... Fulguleţ o întrerupse: — Asta nu-i o notă prea bună pentru tine. — ...şi nici ce regreta din viaţa mea de până acum. Mătuşă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i profund antipatică. Era prea uscată, principii şi virtute în stilul quaqerilor, ţinuta prea strictă. Un costum sobru bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol — eşarfă, batistă, broşă —, pantofi plaţi, nici urmă de machiaj, nici o podoabă, lănţişor ori inel, cât de mică. În prezenţa ei, numai cu o umbră de ruj pe buze şi câteva inele, te simţeai curvă sau cel puţin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te face să nu te simţi în largul tău, de a-ţi torpila siguranţa de sine, şi Fulguleţ intui aici un atu pe care Ioana ştia să-l speculeze. De această primă impresie avea însă să-şi amintească ceva mai târziu. — Ce ai de gând să faci la Bucureşti? — Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de modestă. Ba-nii de pe casă nu pot dura la infinit — Eşti o fată raţională. Ce pregătire ai? Ioana răspunse imperturbabilă: — N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru meditatori şi taxe. Poate voi reuşi să termin ceva aici, la fără frecvenţă. "Dacă ţi-ai pus-o în cap, gândi Fulguleţ, sunt sigură că vei izbuti." Spuse altceva: — Totuşi, ce ştii să faci? — După liceu, am urmat un curs de calculatoare şi mă descurc mulţumitor în engleză şi italiană. Pot lua startul însă şi ca femeie de serviciu. — O! respinse de circumstanţă Fulguleţ, sunt sigură că nu va fi cazul... Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându-i arcul sprâncenelor îndrăzneţe: — De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie de urmaş? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu putea mişca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar medicamentele costau. — Chiar! Cum v-aţi descurcat? — Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar după-amiezile şi sâmbăta munceam cu ziua pentru nişte familii de medici. — O, îmi pare rău... Sună atât de convenţional, atât de fals încât pe buzele fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, inventarie Fulguleţ, şi acesta zgârcit, realizând că încă nu ştia ce fel de dinţi are. — N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana şi vorba... matale (nu ştia la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat. — Poţi să-mi spui şi tu Fulguleţ, ca toată lumea, admise generoasă. — Mulţumesc. Te rog să mă înţelegi şi să mă crezi, nu vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că eşti singura rudă pe care o mai am pe lumea asta şi singura cunoştinţă din Bucureşti... — Ai ceva curaj! — N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine şi pe nenea Ioan, este să mă ajutaţi să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine şi, pe urmă, văd eu. — A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător. — E greu cu atâţia şomeri, dar repet, nu mă dau în lături de la nici o muncă. Fulguleţ se foi în fotoliu, simţindu-se în culpă. — Pentru că insişti şi desigur doar pentru moment, ar fi ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. Casa nu-i greu de întreţinut, e singură, n-are animale, cred că v-aţi putea înţelege. În primul rând, are nevoie de o persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras? — Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe mine mă interesează doar camera, nu şi masa, dar gazda nu închiriază altfel. — Înţeleg, spuse Fulguleţ, câştigul iese totdeauna de la mâncare. Cred că te vei înţelege cu Luiza, ea ar avea şi unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să discut cu ea... În sinea ei, Fulguleţ îşi spunea că ar fi putut-o găzdui şi la ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe babă şi va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe Ioana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ţi fie milă chiar de toţi câinii de pripas şi, în fond, relaţiile ei cu vară-sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face sacrificii? Căci primirea Ioanei în spaţiul ei vital asta ar fi însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ţii seama, acces la baie, bucătărie şi televizor, pentru că nu poţi să-i închizi uşa în nas o dată cu lăsarea serii, ce mai, un nou membru de familie. Or, socotea că Ioan şi Patrick îi sunt tocmai de-ajuns. Vârfuind dezavantajele, fata e şi profund antipatică, intuieşti în subteran o permanentă atitudine critică, de veşnică acuză, iar existenţa unei astfel de persoane în preajmă te face să nu te mai simţi bine la tine acasă, în casa ta. — Îţi mulţumesc, Fulguleţ, eşti foarte drăguţă, ar fi straşnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să ştii că eu sunt o persoană modestă, mă mulţumesc cu foarte puţin şi am învăţat să nu deranjez. — Sunt sigură, scumpa mea. — Altfel, ce mai face unchiul Ioan? Dar Petrică? Pe Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verişoarei Măriuca. Ţin minte că avea un costumaş alb, cu papion roşu, şi era foarte mândru de pantalonii lui lungi... Pe chipul lui Fulguleţ apăru un zâmbet luminos: — Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ţi că a crescut şi că acum e deja băiat mare. — S-a însurat? Are copii? — Da, s-a însurat, şi după cum îi fugiră ochii pe de lături, Ioana înţelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere. Trecu cu naturaleţe peste moment, interesându-se convenţional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse niciodată, dar pe care le ştia din poveştile maică-sii. Fulguleţ răspunse la fel de convenţional. Mirosea interesul pur formal al Ioanei şi, pe urmă, nu prea le avea cu familia, preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick. Ardelenii cap-pătrat ai lui Ioan, când nu o agasau, o plictiseau de moarte, iar ea însăşi provenea dintr-un neam pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, aşa fuseseră şi părinţii ei... Apoi, dintr-o dată, se simţi neliniştită. Absolut nemotivat, aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineaţă banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se întâmpla să-i fie rudă. Fulguleţ, în ciuda izmenelilor diurne când poza în fiinţă fragilă şi supersensibilă, era o puternică, o lucidă care nu cădea uşor pe spate, n-avea năzăriri şi nu se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. Atunci, de unde această indispoziţie bruscă, această stare de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata îşi coborî brusc privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în ochii de gheaţă albastră ai Ioanei o fixaţie, o determinare, un ţel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat: — În definitiv, ce vrei? Abia şoptit, neinteligibil se interesă şi Ioana: — Poftim? — Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi. Ioana păru încurcată: — Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea place să ne folosim de telefon chiar dacă toţi contribuim la nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot suna, fără să deranjez. Indispoziţia lui Fulguleţ stărui şi după plecarea fetei. Avea un soi de presimţire tulbure, greu de formulat, că intervenise ceva nou, hotărâtor în viaţa ei. Că viaţa ei nu va mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros părea că se apropie. Fulguleţ avea însă resort şi, la o adică, dacă nu-i plăcea ceva, ştia să se supere chiar pe ea însăşi: — Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a întâmplat nimic! Prepară o supă la plic pentru Ioan, decretă migrenă pe toată ziua şi se refugie în lumea lui Stephen King, autorul preferat de ultimă oră.   descarcati cartea de aici....

Un blestem cu domiciliul stabil de Rodica Ojog-Braşoveanu   CINE Dumitru Mihuţ era un fel de bărbat pe care, doar privindu-l, îţi spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Trecea neobservat, dincolo de poarta şcolii colegii nu-l recunoşteau — de fapt nu-l vedeau — iar cunoştinţele se simţeau incapabile să-i reconstituie în absenţă trăsăturile. Era mic, şters, încărunţise cu douăzeci de ani în urmă, iar procesul — soarta celor mai mulţi blonzi — se oprise brusc, transformându-i capul într-un ghem de lână nisipie. În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunţuroasă, şofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii — chihlimbar ceţos, dinţii galbeni figurând în fişa dentistului care-i făcuse proteza — nuanţă 27. Vestimentaţia şi-o alegea în aceleaşi tonuri, nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut altfel decât în paletă abia diferenţiată de maro, bej, coniac diluat. Existenţa îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, vreme de patruzeci predase Ştiinţele Naturale la un liceu bucureştean, era văduv de peste douăzeci de ani şi fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia îşi mai amintea chipul fetei. Îi era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu şi idila durase cam vreun an. Îl părăsise fără explicaţii căci "nu suport culoarea maron, nici măcar la cafeaua cu lapte" nu putea constitui un motiv serios. O despărţire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuţ i se întâmpla ca ascultând romanţe sau cântece de inimă albastră (mai ales "În nopţile din luna Mai") să i se umezească privirea. Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică-sa ceva mai târziu, din pricina unei infecţii. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr — Dan, tânăr, chipeş şi cam blazat. În ziua când încasase prima pensie — toamna lui '90 — se încuiase în casă, făcându-şi ordine în sertare şi idei. Nu se aştepta la surprize ("m-au ocolit ele în tinereţe, nu m-or căuta taman acum") şi şi-ar fi putut desena cu exactitate harta existenţei pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau cât l-o îngădui Cerul în meleag. Îşi alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se ştia cam boem, delăsător, nu-i plăceau disciplina şi programul pedant şi dacă, până acum, şcoala îl strunise, obligându-l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, aşa cum întâlneşti îndeobşte prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, ţigări ieftine, mototolite. Îşi fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul şi alta la frizer, control semestrial la dentist şi analize medicale minuţioase, plimbări zilnice de cel puţin o oră, indiferent de starea timpului. La fel de chibzuit îşi drămui bugetul. De două, însă, îi era cel mai teamă: să nu facă datorii şi, adevărat coşmar, să nu fie obligat să dea meditaţii. Îşi compătimise din suflet colegii nevoiţi s-o facă şi socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecţii particulare. Trecuseră trei ani de atunci şi, se felicita, cu mici abateri, nesemnificative, respectase programul. Totul se desfăşura după tipic. Se simţea bine, îşi umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important şi deci grav n-avea să i se întâmple şi asta îi dădea o stare de călduţă mulţumire. În sinea lui, se simţea foarte vertical, se credea capabil să-şi stăpânească şi determine destinul. "Cum dracu', nu se plictiseşte să facă mereu acelaşi lucru? se mira Dan. Şi aşa o s-o ţină idem până la capătul zilelor. N-o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la loterie nu joacă..." În curînd însă, tot Dan avea să comenteze perplex: "Domnule, în viaţă e ca şi la cursele de cai, nu există fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite aşa, e de ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete şi te trezeşti din uliţă amărăşteană, defilând în Rolls-Royce, pe Fifth Avenue." Pe data de 14 aprilie 1993, într-o miercuri, profesorul Mihuţ se trezi ca de obicei, la 8 dimineaţa. Îşi luă micul dejun fără chef, închipuindu-şi că are toate motivele să fie prost dispus. Întâi, că nu-i plăcea ceaiul pe care şi-l impusese, renunţând la cafeaua neagră însoţită de două-trei ţigări, pe urmă, afară era urât — vânt, frig, cer înnorat — iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să iasă pentru a-şi plăti cotizaţia la C.A.R. Detesta operaţiunea în sine, îi repugna în general, contactul cu birocraţia şi angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu "hârtiile de cimitir" emanând un iz sepulcral. "Oribil! Să te preocupe din viaţă ajutorul de înmormântare!... " Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că era ultima oară când achita cotizaţia. Spre prânz, poştaşul îi aduse o scrisoare recomandată care avea să-i schimbe întregul itinerar de viaţă şi chiar, spre propria lui surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esenţiale ţinând de natura intimă a persoanei sale şi pe care le crezuse imuabile. Mihuţ nu vorbea curent engleza, dar era îndeajuns de familiarizat cu limba ca să înţeleagă că misiva fusese expediată de un oarecare B.A. Jefferson, notar în oraşul Montgomery, Statul Alabama. Ca în romane sau filmele considerate de critica simandicoasă drept "uşoare, de consum", Jefferson îl anunţa că este executorul testamentar al lui Mr. Nick Balaban, decedat la 1 martie 1993 la Spitalul Santa Monica din Montgomery. Mr. Dumitru Mihuţ, fiind desemnat ca unic moştenitor şi legatar universal, era invitat să se prezinte personal pentru a intra în drepturile succesorale. Un bilet de avion al companiei de zboruri aeriene Panamerican îi stătea la dispoziţie la sediul agenţiei din Bucureşti etc., precum şi un cec în valoare de 1.000 de dolari, cheltuieli de drum, depuşi pe numele domniei sale la Banca ..., cont... etc. Peste o săptămână, perplex, incapabil să se obişnuiască cu fabulosul eveniment, cu ideea că face parte din viaţa lui — nu se avântase niciodată dincolo de Băile Felix şi nu călătorise cu avionul — cărând după el o valiză de emoţii provinciale, părăsea Aeroportul Otopeni într-un Boeing 747. Zăbovi şase luni în S.U.A. şi când se întoarse, târziu în toamnă, i se păru că nu recunoaşte Bucureştiul. Lăsase un oraş viu, colorat, cam murdar, desigur, dar o metropolă în lipsa termenilor de comparaţie şi găsea acum un târg necivilizat, dezolant de out of fashion. Avea sentimentul că s-a întors de la distanţe de ani lumină. La rândul lor, cei din jur nu-l recunoşteau. La aeroport, nepotu-său, Dan, cercetându-i lung sacoul cărămiziu, şepcuţa de jocheu în culorile papagalului Ara şi brăţara de aur de la mâna dreaptă, fluieră subţire printre dinţi: "Măi să fie!" "Scrisoarea din aprilie" — aşa intrase în folclor, pentru familie, elementul propulsor al evenimentelor ulterioare — avea să opereze mutaţii esenţiale în viaţa lui, în viaţa lui şi a altora, un număr de bărbaţi şi femei despre a căror existenţă habar n-avea şi care, la rându-le, nu auziseră niciodată de Dumitru sau Dan Mihuţ. Şi care, la un moment dat, aveau să regrete amarnic că au auzit. Implicaţii: DAN MIHUŢ, nepotul profesorului, bărbat superb — american like — conferenţiar la IEFS, 35 de ani, scăpase ca prin minune la cutremurul din 1977. Episodul însă îl marcase imens. De atunci, "nimic nu contează, nimic nu-i important" îi deveniseră crez şi modus vivendi. Sentimentul de zădărnicie stăpânindu-l din adolescenţă, efortul — componentă esenţială a existenţei — îi repudia, neînţelegându-i raţiunea. Îşi închipuia că în acel fatidic 4 Martie avusese o revelaţie în sensul descoperirii sensului exact al mersului omenirii ajungând totodată, în aceeaşi ordine de idei prin prisma catastrofei trăite, la concluzia că majoritatea indivizilor sunt lipsiţi de simţul proporţiilor. Faţă de cei din jur, avea o atitudine îngăduitoare, vag ironică, nu realiza cum de oamenii se epuizează, se consumă, îşi inventează amărăciuni şi necazuri "pentru mărunţişuri, zguduitor de mărunte". Unchiu-său nu înceta să-l amuze şi un observator mai atent ar fi putut constata că privirea lui Dan păstra în permanenţă un licăr maliţios. De fapt, era constant bine dispus, cu un apetit de viaţă moderat. Trăind din toate punctele de vedere sub semnul efemerului, locuia într-o garsonieră mobilată sumar, ca o cameră de hotel: nimic de prisos, în afara unui singur vas de flori. La moartea părinţilor, lichidase absolut totul spre stupefacţia lui Dumitru Mihuţ: "Troacele vechi nu-mi spun nimic şi chiar de ar fi fost piese de muzeu, tot le parolam. Dacă vrei matale să păstrezi ceva, eşti invitatul meu..." Bătrânul luase câteva tablouri şi albumul cu fotografii de familie. Dan îl chestionase sarcastic: — Crezi că interesează Academia? — Faci tu pe deşteptul dar într-o zi ai să-mi mulţumeşti. O să ai şi tu un copil, o să vrea să-şi ştie şi el bunicii, de unde se trage... — Am să-i deschid manualul de istorie, la cruciaţi... În relaţiile cu femeile, păstra acelaşi stil degajat, neimplicat, amabil, tandru şi chiar duios dar cu graţioasă superficialitate, ceea ce le scotea din minţi. Concentrând, politeţe şi urbanism, fără sentiment. "Să nu dea Dumnezeu, îi spunea mereu bătrânul, să plăteşti vreodată pentru toate pernele udate cu lacrimi". Până acum, Dan Mihuţ nu plătise. OLIMPIA FABIAN, celibatară convinsă, dactilografă în limbi străine, 71 de ani, niciodată mărturisiţi decât de buletinul păstrat sub cheie, în şifonierul cu trei uşi şi intarsuri de sidef. Locuia absolut singură — adică fără câine, pisică sau canar — într-un bloc vechi din cartierul fostei Operete, rămas ca prin minune nedemolat. Aici avea în proprietate o garsonieră dublă, unde nu pătrundea nimeni, niciodată. Când venea poştaşul cu pensia, îl primea în vestibulul spaţios unde păstra o mică bibliotecă cu reviste vechi şi un cuier cu rastel pentru umbrele. Personajul constituia fără îndoială una din figurile Străzii Vigilenţei iar vecinii, unii contemporani cu ea (vârstă şi vechime în cartier) susţineau că în peste cincizeci de ani nu o văzuseră niciodată, dar absolut niciodată, însoţită de vreo făptură a lui Dumnezeu, bărbat ori femeie. Nu avusese amanţi, nu avusese prietene şi încă din prima tinereţe, când femeile ţes harnic şi cu spor vise matrimoniale, era de ajuns să o priveşti o singură dată ca să-ţi dai seama că domnişoara Fabian "îşi ajunge", că şi-a concentrat întreg universul în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipseşte nimeni şi nimic. Domnişoara Fabian constituia desigur un unicat cu mult peste posibilităţile de înţelegere al cumetrelor care, indiferent de statut social sau grad de instruire, nu pot concepe viaţa decât în parametrii punctaţi de o pereche de pantaloni, o plită veşnic încinsă, aromă de cozonaci în Săptămâna Mare şi scutece atârnând în baie şi pe balcon. Domnişoara Fabian... Da, domnişoară, pentru că nu fusese căsătorită şi ţinea cu obstinaţie la apelativ, îndreptând prompt, aproape ofensată erorile inevitabile de la o anumită vârstă. O întâmplare petrecută cu ani în urmă, colportată ar fi făcut deliciul cunoştinţelor... Când împlinise şaizeci de ani, mici neplăceri o siliseră la o intervenţie chirurgicală. Părăsind spitalul, îi solicitase ginecologului un "certificat de virginitate ratată din raţiuni majore, în urma unei intervenţii medicale"... Omul o privise căpiat: — Vă cere chestia asta la serviciu?... Auzi, Suzano, se adresase asistentei, ăştia au înnebunit de tot! Nu le mai ajunge Wassermanul... Unde lucraţi, ă... ă... ă... domnişoară? — Nu la serviciu am nevoie, şi râsese ca în faţa unei naivităţi evidente. — Dar unde?! şi medicul avu dintr-o dată imaginea unui boşorog nebun, pustnic sau obsedat sexual, pus pe însurat cu fecioare sexagenare. Olimpia Fabian punctase cu indexul undeva, în eter: — "Dincolo..." Medicului îi veni în minte morala unui banc vechi, sentinţă dată în rai, la Judecata de Apoi, într-un caz similar: "... vacă ai fost, la vaci să stai!...", dar se abţinu să mai comenteze, mulţumindu-se să privească lung făptura din faţa lui. Într-adevăr, Olimpia Fabian surprindea. Nu reprezenta tipul de fată bătrână şi în realitate, observând-o, ţi-era imposibil să-i stabileşti statutul real. Desigur, "se purta" prea tinereşte, se pieptăna ca la douăzeci de ani, cu plete blonde-paj pe umeri, rochiile erau prea scurte, cu braţele dezgolite până la umeri, tocurile prea înalte, culorile cam nesăbuite, o recuzită juvenilă deplasată, dar iar era adevărat că desenul, contururile rămăseseră incredibil de bine păstrate. Se mişca şi păşea cu o vioiciune care excludea din capul locului probleme de coloană sau circulaţie vasculară. Din aceeaşi familie, a tinereţii prelungite, făceau parte îmbrăcămintea uşoară, indiferent de sezon — o garderobă care nu cunoştea căciula, fularul, cojocul şi puloverele puse unul peste altul — dar, în primul rând, dantura incredibil de bine păstrată. În totul, Domnişoara Fabian reprezenta prototipul de persoană a cărei vârstă este imposibil s-o ghiceşti. Simţeai doar că nu mai e tânără dar epoca îţi scăpa. Un ochi experimentat, însă şi acela quintagenar, ar fi putut-o citi după "model", căci majoritatea oamenilor păstrează, indiferent de moda zilei, un tip idealizat în tinereţe, tiparele copiate pecetluindu-le fotografia: un anume zâmbet, felul de a privi, pieptănătura, în general, expresia, anumite elemente de vestimentaţie imuabile. Iar modelul Olimpiei Fabian fusese Rita Hayworth, pe acelaşi top al preferinţelor aflându-se şi Ginger Rogers. Punctul de reper se impunea de la sine: adolescentă sau foarte tânără fusese în jurul anilor '40. De adăugat că fără a fi comunicativă, ba dimpotrivă, în cadrul relaţiilor stricte pe care le practica era de o bună dispoziţie egală, râdea în cascade aproape non stop. Înlocuit de râs, domnişoara Fabian nu cunoştea zâmbetul. În octombrie 1993, când îl întâlni pe profesorul Dumitru Mihuţ în urma unui anunţ citit în Mica Publicitate, Olimpia Fabian era pensionară. Ducea o viaţă disciplinată, după un ceasornic foarte strict, lucra intens şi competent acasă pentru diferiţi particulari şi ar fi fost imposibil să-ţi închipui la ce visează. Cert era că dorea să "se extindă". Bătea curent în franceză, engleză şi italiană, iar acum lua lecţii de germană. Profesorul îi acorda toată atenţia, amuzându-se în sinea lui. Fabianca se dovedea o elevă capabilă şi conştiincioasă, dar asta, din nefericire, nu o făcea mai tânără. Deşi nu mai era nici el pieton pe bulevardul juneţii, i se părea totuşi aberant ca la 60-70 de ani — cam pe aici o taxa —să-ţi mai baţi capul cu gramatica şi dicţionarele unei limbi "sisifiene", care le venise de hac unora, şi nu puţini, pe care-i ştia el de cel puţin două ori mai aproape de biberon decât domnişoara Fabian. "Când dracu' să mai fructifice efortul?!" Olimpia Fabian îl sună pe Mihuţ în dimineaţa zilei de 22 octombrie. Un telefon dat într-o doară, la întâmplare, cu obrazul plin de cold cream şi capul de bigudiuri: "Să vedem despre ce este vorba..." Când puse receptorul în furcă, era departe de a bănui ce piruete îi rezerva destinul. SAŞA DIACONU, inginer, 36 de ani, necăsătorit, şomer, unul (prototip) din "marii singuri ai marelui oraş". Locuia împreună cu maică-sa şi o soră în vârstă de 40 de ani, necăsătorită. Bătrâna, Elena Diaconu, nu contenea să se întrebe de ce oare întreaga familie fusese şi era în continuare urmărită de o soartă nemernică. Refugiaţi în 1941 din Basarabia, se stabiliseră la Bucureşti iar de atunci, de când îşi luaseră rămas bun de la căsuţa din orăşelul de pe malul Nistrului — imagine idilică fixată în memorie cu ziduri albe, ramuri grele de liliac asediind ferestrele înspumate de horbotă şi tufişuri de trandafiri sângerii (parcă niciodată nu înfloriseră grădinile mai exploziv şi fastuos!, aveau să-şi amintească toţi basarabenii) — de atunci, ghinionul, necazurile aveau să se ţină de ei, umbră statornică. La Bucureşti, Elena se căsătorise cu Nicolae Diaconu, refugiat şi el. Murise tânăr, lăsând-o cu doi copii mici. — Saşa, povestea ea ori de câte ori avea ocazia ... (prindea de obicei cliente tinere şi nerăbdătoare care se uitau cu silă la baba asta grasă, fără dinţi, cu voce invariabil tânguitoare şi un accent infernal rusificat, dar cosea ieftin şi avea bună voinţă, nu se supăra dacă îi întorceai lucrul)... Saşa abia deprinsese a păşi... Da, domnişoară, aşa-i, bag şi eu de seamă, se grămădeşte oleacă la umăr dar îndreptăm, stăi, să prind un bold. Veruţa era la şcoală, mergea pe clasa a patra... Am priceput, o vreai mai strâmtuţă... Vino matale, aşa, mai pe sară... Nu trebuie să te mânii... O duduiţă aşa frumoasă! Ai să faci creţuri... Las' că tot eu îţi cos rochia de mireasă... Ţinuse singură casa, cu acul. Era ceea ce se numeşte croitoreasa ieftină de cartier, cu casa veşnic plină de bulendre aduse la cârpăcit, îngustat, lărgit, tivuri de refăcut şi fermoare de cusut, transformări meschine. De lucru nou nu avea parte, clientelor fiindu-le teamă că le strică materialul. Arareori, când totuşi se ivea prilejul, Elena Diaconu, scăldată în sudori, dădea târcoale ţesăturii, chinuindu-se cu o grămadă de tipare, reluând la nesfârşit măsurătorile, neîncumetându-se să bage foarfeca în stofă. Avusese în schimb noroc — singurul — de copii buni. Deloc frumoşi dar supuşi, răbdurii, robaci. Amândoi îşi luaseră serviciu încă de pe băncile şcolii, urmaseră liceul şi facultăţile la seral. Saşa, la 36 de ani, era un bărbat de statură mijlocie, grăsuţ, dând senzaţia de prea moale, de prea mult ţesut adipos; un fizic ingrat, revulsiv. Calviţia precoce, penibilă mai ales datorită efortului inabil de a o camufla cu o şuviţă lăsată să crească deasupra urechii drepte şi adusă peste creştet, spre cea stângă (procedeu adoptat de mulţi chelboşi, al căror vrăjmaş principal sunt şi cele mai delicate adieri de vânt), trăsăturile lipsite de fermitate, păstoase, pielea prea albă pentru un bărbat, în sfârşit, tot ansamblul îl făceau să semene, folosind comparaţia unui scriitor celebru "cu un caş pe care crescuse păr". Şi mai neplăcut impresiona privirea. Veşnic pieziş coborâtă în dialog direct, i-o puteai surprinde doar întorcând capul brusc şi atunci, în chip confuz, interlocutorul se simţea cuprins de nelinişte. Îi contrazicea întreaga făptură: o privire inteligentă, trează, vicleană sugerând duplicitarul; privirea pisicii care pândeşte gaura şoarecelui. Din toată familia, oricum neoblăduită de Fortuna, în mod categoric, Saşa era cel mai urgisit, campion al neşansei, colecţionar de ghinioane. Bolnăvicios în copilărie — nu scăpase nici o "contagioasă" — lui i se întâmplau cele mai absurde accidente: hoţii îl buzunăreau, pretutindeni — în metrou, la piaţă, la cinema, la biserică, ba chiar şi în vis; cele mai cumplite ploi torenţiale îl prindeau fără umbrelă, la cozile lui Ceauşescu, unde îşi lua rând de cu noapte, marfa se termina exact înaintea lui, dacă îşi cumpăra pantofi, numărul de la stângul diferea de cel drept, se suna la uşă sau telefon exact când se aşeza pe WC; cu un an în urmă, fabrica reducându-şi personalul, Saşa fusese cap de afiş printre primii zece concediaţi. Cel mai adânc şi dureros îl afecta însă faptul că nu se putea împlini pe plan afectiv. De-a lungul anilor, îndurase patru rateuri ţepene, dintre acelea care nu se uită. Acestea îi suprimaseră pentru totdeauna orice urmă de siguranţă şi la un moment dat, după ultimul accident sentimental, începuse să se gândească la sinucidere; era spaima constantă pe care o trăiau maică-sa şi Veruţa. Acum, în toamna lui 1993, situaţia i se părea şi mai sumbră. Se preconiza o iarnă dură — oricât de blândă meteorologic, pentru omul sărac tot grea se dovedeşte — şi se simţea sfâşiat de lipsa oricărei perspective. Chiar şi în vară, scăpaţi oricum la verdeţuri şi buruieni, trăiseră mizer, mai mult din salariul soră-si şi făcând economii sângeroase. Nu mai primea ajutor de şomaj, iar clientela Elenei Diaconu se împuţina cu fiecare zi. Normal, oraşul se umpluse cu magazine vârfuite de mărfuri sclipicioase (scumpe, adevărat) dar, pentru cârpe, mândruţele rostuiesc totdeauna bani. Ălorlalte, muieri cu familie şi copii mulţi, de pensionare nu mai vorbim, abia le ajungea de pâine, nu le mai ardea de mode. Aproape nimeni nu-i mai bătea la uşă şi Elena Diaconu se frământa nopţi întregi căutând soluţii. Saşa o auzea din odaia alăturată pocnindu-şi degetele pe întuneric. Întuneric în toată casa, cu legământ, începând de la ora 10 seara. Se făcea economie la orice, la săpun şi la pasta de dinţi (un singur spălat pe zi, înainte de culcare), se renunţase la masa de prânz, grijindu-se de o cină mai consistentă că foamea nu te lasă să pui pleoapă peste pleoapă. El, Saşa, se lăsase de fumat şi nu mai cumpăra nici un ziar. Trecu în micul vestibul întunecos (eliminaseră special becul ca şi în cămară pentru ca lumina să nu fie aprinsă nici măcar reflex, cel din baie fiind înlocuit cu un altul de 25 de waţi), bâjbâi după ghete şi începu să se încalţe. Maică-sa îşi ridică ochii încreţiţi de efort peste maşina de cusut. Degeaba o trăsese lângă fereastră, răzbea greu cenuşiul abia diluat al dimineţii de toamnă şi nu-şi schimbase ochelarii de zece ani. — Unde te duci, vremea îi tare vrăjmaşă... — La biserică. E marţi... Se ducea câte nouă marţi în şir la Biserica Sf. Anton, patronul candidaţilor fără noroc la căsătorie; mai frecventa Olarii pentru deschisul Bibliei şi Sf. Gheorghe Nou pentru dezlegare de cununii. — Înseamnă că zăboveşti. Erau cozi imense, curtea gemea de lume (dever mare pentru cerşetori), veneau şi de prin jurul Bucureştilor, cine nu putea îşi trimitea vreun neam, de obicei mamă sau bunică. — Nu cred. E urât afară. Nu vin ăia din provincie pe timpul ăsta. Dacă întârzii, să nu te sperii. Adăugă moale, ştiind că o irită pe maică-sa: Poate trec pe la Crinu... Pe chipul Elenei Diaconu se ivi, într-adevăr, o schimă de nemulţumire dar încercă să se stăpânească. Era blândă cu copiii, şi aşa îndeajuns de urgisiţi şi "la o adică sfada şi huietul nu umplu pântecele şi nici nu pingelesc ciubote". Se aruncă în schimb cu furie asupra maşinii: — Da' copchilul cela n-are şcoală? Îi de capul lui? — Până ajung eu la el, e acasă... Săru' mâna, mamă... În general, nu pleca de acasă fără să întrebe dacă n-are nevoie să-i aducă ceva din oraş. Acum... Avea în buzunar exact cât să-i ajungă de metrou, la întoarcere, dacă se va întâmpla să fie prea obosit. — Atunci, umblă sănătos şi cruce ajută! Desenă în aer, în direcţia lui, semnul crucii, după tipicul preoţilor. Abia după ce auzi uşa închizându-se, începu să bombăne: — ... bărbat în toată firea, om învăţat, inginer, îşi prăpădeşte vremea cu un boţ de copchil... Ce are să deprindă de la el? Să prindă muşte? Să joace un bunghi?... S-a izbit lu' bietu' tată-său. Şi acela cerceta norii şi nu uliţa, lega prieteşug cu te miri cine. Oameni fără căpătâi... Neculai punea inimă iar aceia îi treceau pe dinainte şi piereau ca năluca, fără să lase dâră... Elena Diaconu se înşela. Crinu avea căpătâi. Şi un rol important în viaţa lui Saşa. Canavaua pe care începuseră să se înfiripe evenimentele dramatice ulterioare era ţesută. Destinul lucrează cu igliţa. CRINU PREDA, în catalog — Preda Răzvan-Ionel-Crinu; 16 ani, clasa a XI-a C, Liceul Neagoe Basarab Bucureşti, orfan. Tipul de self-man made, în embrion. Avusese părinţi legitimi şi o grămadă de naşi dar acum era absolut singur. Oficial, se afla sub tutela unui unchi îndepărtat, Tudor Ciucaş, un individ despre care se afirma în mod curent că ar fi un visător, un "poet". Avea un caiet cu peste 300 de poeme nepublicate, un altul cu 2.012 maxime originale, şi îşi câştiga existenţa ca funcţionar la Notariatul Sectorului 4. De o indiferenţă cutremurătoare, Ciucaş acceptase povara tutelei de jena colegilor. Din fericire, însă, servitutea se dovedise a fi pur formală, povara nu exista. Tot efortul consta în a încasa pensia de urmaş cuvenită băiatului şi de a i-o expedia prompt prin mandat poştal. Aşa se petrecuseră lucrurile încă de la început, de acum patru ani, de când Crinu rămăsese singur pe lume. Situaţia fusese dintre cele mai banale, doar decizia şi curajul lui Crinu erau ieşite din comun. La începutul anului 1989, soţii Preda, arhitecţi, părăseau clandestin ţara, lăsând băiatul avertizat în prealabil, în grija unei bunici; urma să fie recuperat conform procedeului clasic cu ajutorul Crucii Roşii şi a unui scandal la postul de radio Europa Liberă. În seara aceea de februarie, când îşi luaseră rămas bun "bărbăteşte, fără lacrimi şi pentru foarte puţin timp, poate câteva luni", Crinu îşi vedea ultima oară părinţii. Nu avea să se mai primească nici o veste de la ei. Nici măcar un zvon. Ceea ce se formulase iniţial doar ca o bănuială, o confirmară evenimentele din Decembrie când graniţele libere şi paşaportul la purtător ridicau barierele din calea familiilor fărâmiţate. Faptul că soţii Preda nu mai existau devenise o certitudine şi la fel de sigur era că nefericiţii nici măcar nu apucaseră să pună piciorul pe meleag străin. Fuseseră desigur lichidaţi încercând să forţeze frontiera fie de grăniceri, fie de călăuze. În primăvara aceluiaşi an, se prăpădi şi bunica băiatului, măcinată de un diabet vechi. La doisprezece ani, Crinu era liber şi singur, într-un apartament de trei camere care fusese proprietatea bătrânei. Datorită acceptului lui Tudor Ciucaş, scăpase din colimatorul Autorităţii Tutelare, care l-ar fi încredinţat unei case de copii. Unchiu-său, oricât de uscat şi absent, se simţi totuşi impresionat de recunoştinţa băiatului care-şi închipuia că primise tutela la rugăminţile lui şi nu de teama oprobriului public. Crinu, trăind sub ameninţarea orfelinatului, îl asigura continuu: — Ai să vezi, nene, că eu mă ţin de cuvânt... N-o să te supăr... Ciucaş arboră un aer jovial, făcând pe glumeţul: — Şi cum zici că ai să te descurci tu, măi băiete? Cine te spală, cine îţi face o mâncare, cum dormi tu singur? N-o să-ţi fie frică în ditamai casă? — Nu mi-e frică, nene! Am doişpe ani, de o lună merg pe treisprezece... Îl am şi pe Lache, argumentă suprem, arătând căţelul, o corcitură caraghioasă, plină de păr. — Da' cu mâncarea cum faci? Aveţi vreo cantină acolo, la şcoală? — Nu mă duc la cantină... Să nu'nţeleagă... Ştiu să gătesc, nene... Am ajutat-o pe bunica, stătea mai mult în pat. Ştiu ouă prăjite, ceai, macaroane, supă în plic, fierb cartofi... Fac şi curăţenie că bunica nu mai putea... Tudor Ciucaş îl privea îndoit. Băiatul părea de ispravă şi descurcat, totuşi se simţea încercat de temeri: "E doar un copil... Dacă i se întâmplă ceva, dau de dracu'... Au să mănânce toţi rahat c-am lăsat băiatul singur..." — La vecini te-ai gândit? Oamenii se amestecă unde nu le fierbe oala! Cu cât mai acoperită, cu atât mai al naibii! În special ţaţele, că n-au ce face... Or să reclame că eşti de capul tău. — Nu mă reclamă, nene! îi ştiu pe toţi. — Dacă zici tu... După o scurtă ezitare, decise generos: Pe la şcoală, am să trec eu din când în când, să vadă că se ocupă cineva de tine. — Nu trebuie, nene! Îi cheamă pe părinţi doar dacă ai absenţe sau note proaste... Ori faci prostii. Tudor Ciucaş îşi luase rămas bun, mângâindu-l neglijent pe cap: — Bine, piciule, să vedem cum o să meargă treaba. Completă moale: Dacă ai nevoie de bani sau eşti bolnav, mă rog, dacă se întâmplă ceva, sună-mă... Apropo, vezi să nu se prindă ăia de la Telefoane că s-a prăpădit bunică-ta, că-ţi taie postul. Eşti minor şi n-ai dreptul. Trecuseră patru ani de atunci, Telefoanele nu se prinseseră, nici şcoala, nici Autoritatea Tutelară. Sub regimul Ceauşescu, unde sistemul administrativ înnoda, imediat după Securitate, al doilea rând de sârmă ghimpată în jurul individului, lucrurile n-ar fi fost la fel de simple. În brambureala generală de după Revoluţie însă, Crinu, neridicând probleme, neevidenţiindu-se sub nici o formă, mai ales negativ, trecea neobservat, nimeni nu-i acorda vreo atenţie. Unchiu-său îl vizita cam de două-trei ori pe an, în inspecţii pur formale, descoperind cu oarece perplexitate, că băiatul merita toată stima. Casa arăta mai bine chiar decât a lui însuşi, deşi îi venea săptămânal o femeie de serviciu, se găsea câte ceva în frigider, îmbrăcămintea era curată şi decentă, notele la şcoală mulţumitoare, cu banii o scotea singur la capăt. Nu apelase niciodată la el, deşi se oferise în mai multe rânduri şi cu toată sinceritatea să-l ajute. Crinu îl determinase să-l respecte şi cu timpul ajunsese chiar să-l îndrăgească. — Mersi, nene, nu vreau... Completă în treacăt, dar cu legitimă mândrie interioară: Am mai mulţi bani ca doamna Panseluţa de la 2, c-am văzut când i-a adus pensia. Începuse să lucreze imediat ce rămăsese singur, născocind toate mijloacele pentru a-şi rotunji bugetul: plimba câinele unei doamne în vârstă, cumpăra pâine sau lapte pentru mai mulţi locatari şi Evenimentul Zilei pentru domnul Mihăilescu, pensionarul de la etajul 3, spăla vasele unei familii de farmacişti care deschiseseră un butic cu casete şi erau foarte ocupaţi deşi renunţaseră la gâdilat eprubete şi mojaruri, sâmbăta şi duminica înlocuia fochistul blocului, făcea oficii de debarasoare în zile aglomerate pe terasa unei cofetării particulare. Toţi cei care-l cunoşteau şi, ce-i mai important, în primul rând el însuşi — deoarece combustibilul succesului se află înlăuntrul individului — erau de acord că băiatul făcea parte din familia victorioşilor. O intuia şi Saşa Diaconu şi acesta constituia unul din motivele pentru care îl frecventa. Prezenţa lui Crinu îi insufla încredere, se simţea creditat cu forţă interioară, contaminat de optimism; lângă el i se părea că desluşeşte taina succesului care, astfel, căpăta contururi posibile. Crinu se întoarse de la şcoală aproape de 2. Se descălţă în antreu şi lăsă sacul cu cărţi pe canapeaua din sufrageria-living. După ce se schimbă la repezeală, intră în bucătăria curată şi bine aerisită, legându-şi peste treningul de casă un şorţ rămas de la bunică-sa. Cu gesturi precise, scoase din cămară un pachet de spaghete, untul şi parmezanul din frigider şi puse apa la fiert. Totul metodic, bine chibzuit, cu economie de gesturi şi siguranţă de gospodină încercată. (Cândva, ordinea, expeditivul, curăţenia perfectă care însoţeau fiece operaţie vor da de gândit viitoarei mirese a lui Crinu. Nu avea să fie un bărbat comod...) Se întoarse în living, îşi aprinse o ţigară Bucegi şi deschise România Liberă parcurgând în primul rând ofertele de serviciu. Se opri la unul din anunţuri şi sublinie numărul de telefon, dând start astfel unei aventuri extraordinare. Îl întâmpină pe Saşa Diaconu cu aerul dintotdeauna, vesel şi, fără ca vreunul din ei să-şi dea concret seama, vag protector: — Ura, bărbate! Ce faci? — Am trecut pe aici..., spuse moale, pe un ton de scuză Saşa. — Bine ai făcut! Stai, că-mi dă apa în fiert... Ai mâncat? — Da, se grăbi să-l asigure Saşa. Crinu se descurca bine cu banii, în principiu nu-i lipsea nimic esenţial (ba chiar făcea economii pentru o Mobră — un vis măreţ!) dar Saşa se simţea prost. Cădea mereu în timpul mesei, singurul interval de circa două ceasuri când băiatul era liber. Crinu îl invita invariabil "să împartă merindea", iar Saşa, deşi flămând, încerca să refuze. Îi era odioasă ideea că tapează, că exploatează un puştan. Parcă l-ar fi jefuit. — Te aştept aici. Am mâncat adineaori... — Nu-i nimic, dădu din mână, ştiind că minte, Mai mănânci o dată... Auzi, fii atent! Am găsit azi o chestie colosală în ziar. Cred că ne putem lipi amândoi. Saşa înfipse furculiţa în macaroanele aburinde cu ochii umezi de poftă. Crinu îşi întoarse jenat privirea. I se părea că nările celuilalt palpitau de foame. Spuse, la întâmplare, depăşind momentul: — Peste o săptămână e ziua mea. Saşa îşi ridică ochii din farfurie: —Cât? Şaişpe?... Eu am impresia... nu ştiu cum să-ţi spun. Te simt ca de treizeci... Zău dacă te mint! — Hă! Hă! Aşa bătrân?! Curând, într-o noapte, îşi va aminti cuvintele lui Saşa. "Uneori, sufletul încărunţeşte înaintea tâmplelor". Cine naiba a zis asta?! CORNELIA CIUREA, inginer agronom (lucrase în cercetare), pensionară, văduvă, 58 de ani, tipul de persoană infrecventabilă. Era foarte mulţumită de ea însăşi în ciuda unui fizic nefericit: siluetă de ou — mai de grabă o sari decât o înconjuri —, ochi exoftalmici, verzui diluat, gura o sfoară pe cale de a fi înghiţită. Nu-şi cumpărase în viaţa ei farduri sau chiloţi sexy, nu cunoştea coaforul; o dată pe lună, frizerul o tundea nr. 2. Câtuşi de puţin invidioasă pe femeile arătoase, nutrea nestrămutat convingerea că "frumoasele", în mod obligatoriu, sunt fie sărace cu duhul, fie "vagaboande", cel mai adesea amândouă. Era sentenţioasă şi îngustă, închipuindu-şi că-i deşteaptă şi profund morală. Vorbea răspicat şi sacadat ca de la catedra unei clase de imbecili surzi. Cu excepţia telefonului, a televizorului şi a metroului, trăia exact aşa cum ar fi trăit acum o sută de ani, într-un târg oarecare de provincie, ignorând total ce va să zică fenomenul prestări servicii publice. Un singur amendament: cizmarul din colţ, care-i schimba flecurile. Se măritase târziu, după ce împlinise treizeci de ani, cu un economist, băiat de viaţă şi de un şpriţ cu amicii, colea, la birtul de vizavi. Candidatul Ciurea nu rezistase asediului părinţilor, care-l doreau cazat, adunat de pe drumuri şi îşi formulase cererea în căsătorie, fiind beat mort. Avea multă vreme să regrete că nu fusese mort de-a binelea. Îl dominase, îl terorizase, îi stricase viaţa, dar toată lumea, inclusiv victima, era de acord că totul se comisese cu cele mai bune intenţii. Cornelia proceda la fel cu unicul fiu, Decebal, căruia nu ostenea să-i administreze precepte viguroase despre onestitate, seriozitate, muncă. Munca — profesiune de credinţă, CREZ! Munca — sensul, justificarea existenţei noastre pe pământ; divertismentul — ireparabilă pierdere de timp, foarte adesea chiar crimă. Îşi arăta palmele pufoase, fără inele, cu unchii tăiate scurt, într-un gest simbolic: — Uite, cu astea două mâini m-am edificat, aş zice m-am inventat singură. Cu astea două mâini am realizat tot ce vezi în casă, te-am scos pe tine la liman. Dacă era după taică-tău, cum o ţinea el într-o petrecere şi-un chef, dormeam pe scândură şi pe tine te băga ucenic te miri unde. Mama spăla cu ziua, tata lucra la chefere, la împins vagoane şi uite, dacă nu eram eu om să mă fac om cu astea două mâinile ajungeam curvă în Gara de Nord. Sorina, nevasta lui Decebal, se tăvălea de rîs: — Tu te uiţi la mă-ta? Se laudă! "Curvă?! Păi asta-i serie grea, cere talent şi fizionomie. N-o primeau nici măcar într-un tractir din Uniunea Sovietică, din ăla de pe vremea lui Brejnev, cu tovarăşe de încredere, toate membre de partid din '917 vorba bancului! Nu ştiu cum l-o fi aiurit pe taică-tău dar aş zice că a fost bafta vieţii ei". Decebal o asculta cu gura căscată, aşa cum o ascultase şi pe maică-sa. Pentru cei care-l cunoşteau, schimbase de fapt o dictatură cu alta. O adora pe nevastă-sa, se însurase "fecior". Deşi se opusese din răsputeri, căsătoria fusese totuşi opera Corneliei. Dacă i-ar fi spus-o însă, ar fi luat foc. Ea îl crescuse pe Decebal dependent, ea îi interzisese orice distracţii, chiar student fiind pleca cu ea, cu maică-sa, la mare, tot ea îl îmbrăca după gustul ei clasic, sobru, adică ridicol pentru giovinezza deceniului al 9-lea. Îi deschidea corespondenţa şi decidea VETO asupra fetelor pe care avea voie să le scoată la un film. Înţelegând că totuşi fata trebuie condusă acasă, Cornelia accepta ca în mod excepţional, Decebal să se întoarcă la ora 21. Asta, sâmbăta. Duminica era rezervată gospodăriei, o ajuta pe maică-sa la aprovizionare şi gătit, dădea cu aspiratorul. Sorina stricase toate socotelile. Apăruse imediat ce Decebal terminase Politehnica — "scârba dracului, scrâşnea Cornelia, l-a cules gata copt, numai ce l-am scos din cuptor" — şi îl ameţise în mai puţin de jumătate de oră. Fusese de ajuns să dea ochii cu ea şi o şi uitase pe mă-sa. Ceea ce la rându-i, maică-sa n-avea să uite niciodată. L-ar fi iertat doar dacă ar fi părăsit-o pe Sorina. Dar Sorina nu era femeia pe care s-o abandonezi şi, în orice caz, să se lase abandonată. Cel mai sigur era că inginera Ciurea întâlnea pentru prima dată un adversar redutabil, ţinându-i piept cu mare chef. Sorina era mică, înfiptă, cu o figură încăpăţânată şi plină de îndrăzneală. La maturitate, avea să semene cu un cimpanzeu îndărădnic, dar acum, la douăzeci şi doi de ani era nostimă, apetisantă, ochii aveau o privire a lor, dulce, copilăresc-parşivă (lui Decebal i se părea irezistibilă) şi, în totul, emana un aer spiritual. Decebal, total sedus, săruta până şi urma paşilor ei, îi era devotat până la sacrificiu. Când maică-sa ridicase problema opţiunii "ori eu, ori ea", Decebal nu stătuse nici o secundă la îndoială. Nu se pronunţase însă imediat, de jenă şi conştient de suferinţa maică-si. Cornelia însă, seacă, obtuză, plicticoasă şi încă multe adjective din aceeaşi familie, avea demnitate, iar în materie de consecvenţă şi verticalitate era inatacabilă. Se retrase din viaţa lui Decebal, propunându-şi să aştepte clipa, inevitabila clipă, a deşteptării lui Decebal. Va jubila atunci, va trăi toată savoarea acelui "ţi-am zis eu, măi băiete? Ţi-am zis dar n-ai vrut să mă asculţi... Bine că măcar acum ţi-a venit mintea la cap..." Şi avea să-i trântească nişte colţunaşi cu smântână, cărora precis le dusese dorul pentru că Sorina nu se ocupa de gospodărie, "fiind prea Sue-Ellen pentru aşa ceva".   cartea o deacarcati de aici....

Logofatul de taina de Rodica Ojog-Brasoveanu PREDOSLOVIE     De-amu, dacă soarele şi-a prăpădit bărbăţia e bine. Cum s‑ar zice, pot ieşi în cerdac. Uite-aşa! Şăd pe acel scaun meşterit de stolerul Mihail, şi îndrăgesc din ochi mălinul răsărit la poalele pridvorului. Munţii Vrâncioaiei îşi varsă răcoarea, sihla albăstreşte văzduhul, trage cugetul de mână să-şi caute tihna. Irra! Păcatele mele! Stârcuţele mi-au ruşinat florile. Se cheamă că mâine trebuie însănătoşit gardul cu uluci tinere. Gardul grădiniţei şi nevrednicul de mine suntem vârsteni, împlinim prin voinţa Celui de Sus la Sân Chietru şaptezeci de ani. Pe dumnealui l-a betegit veninul pământului, pe mine o pârdalnică de vătămătură tare căpoasă şi harnică dobândită în vremea pojarului de la 1820… Ne sprijinim unul pe celălalt şi, să nu vorbesc cu păcat, o mai ducem. După umbra conacului s-ar cuveni să fie ceasurile cinci. Slugile îşi cercetează hodina prin chilii, Niculăiţă, ucenicul meu, ispiteşte peştii iazului cu o râmă şi un bold îndoit, cercând a-i amăgi. Am în faţă cartea părintelui Ilarie, la dreapta un cofăiel cu apă rece scos din inima pământului şi gavanosul cel mititel cu dulceaţă de zmeură crescută sub ziduri. Taina amestecului mi-a încredinţat-o chelarul Dionisie în ziua când Domnul l-a chemat să dea socoteală pentru bucatele de frupt hăpăite pe ascuns în postul Paştelui. Când Cel de Sus va porunci să-i bat la porţi pentru aceeaşi netrebnică ispravă, voi încredinţa-o şi eu ucenicului. Oh, păcătosul şi poftalnicul de mine! Iar am scăpat o chicătură în omătul bărbii! Încaltea, ştiu c-o să-şi râdă Niculăiţă prin unghere. Află, frate cetitorule, că acea carte ce se găseşte în faţa mea are o istorie lungă. La anul 1711 tătarii au năvălit hultăneşte la ceas de noapte asupra sfintei Mănăstiri a Domniţei. Cuvioşii călugări s-au apărat cu furca într-o mână şi crucea în cealaltă, dar ascuţişurile paginilor au biruit. Din toată suflarea mănăstirii n-a rămas decât un ucenic nevârstnic. El a scos de sub anteriul părintelui Ilarie, cuprins de flacără, această carte. Cine a trudit s-o întocmească rămâne o taină, aşa că, având îngăduinţa domniei tale, frate cetitorule, o voi pune pe seama acelui călugăr asupra căruia s-a găsit. Cum a ajuns în bibliotichia boierului Alecu Florescu, tot o taină rămâne. Rânduiala cărţilor mi-a încredinţat-o bunelul conului Alecu mie, nevrednicului Pahomie, cel robit pântecelui, de îndată ce-am deprins ştiinţa buchiilor la şcoliţa din târgul Focşenilor. Trebuie să-ţi spun, frate cetitorule, că sunducurile boierilor Floreşti, mari iubitori de ştiinţă cărturărească, adăpostesc opt mii de cărţi care se cer cercetate şi îngrijite cu dragoste. Şi mai trebuie să-ţi spun că dintre toate, osebit o îndrăgesc pe cea asupra căreia a trudit pana părintelui Ilarie. Amarul de vreme care s-a călătorit i-a betegit scoarţele, negreaţa cernelii s-a stins, pergamentul e pe moarte, umbletul degetelor a şters slovele pe la colţuri. Chibzuind că faptele cele bune n-au prea făcut pui în chilia mea, am hotărât dară s-o aştern din nou pe hârtie trainică, după tipicul buchiilor latineşti. Ieri, la vremea când zorelele închideau ochii de somn, a venit să mă întrebe de sănătate boierul Vasile Alecsandri. I-am spus gândul care mă paşte şi dintr-o dată ochii dumnealui şi-au sporit lumina bucuriei. Cartea părintelui Ilarie, după cum vei binevoi să afli, osteneşte să înfăţişeze mâna întinsă de valahi rubedeniilor primejduite dincolo de hotarul ţării. Vei afla de asemenea, frate cetitorule, chipul celui târg al Bucureştiului supus ciumei şi focului iscat de necredincioşi, răfuielilor dintre megieşi, căci dumnealor, dragă Doamne, numai pe malul Dâmboviţei pofteau să se păruiască! Până în anul Domnului 1601 cetatea de scaun a fost mărunţită de unguri, tătarii hanului de la Crimeea şi turcii lui Sinan Paşa care au ras până la temelie Mănăstirea Sfintei Troiţe. Când să zică bieţii gospodari Doamne ajută, s-au repezit să-i dea palancă la pământ Simion Movilă al Moldovei şi şleahticul Ion Potocki de Potok. Turcii din Giurgiu repede şi ei între două somnuri să-şi ia partea, după care a pogorât Bator Gabor al ungurilor cu oştenii să culeagă ce-a mai rămas. Nu s-a uscat bine zidăria ctitoriilor noi că răzmeriţa seimenilor a ales piatră de piatră. Şase ani după isprava aiasta peste cetatea Bucureştilor s-au abătut ciuma, foamea, turcul şi tătarul. Şaisprezece ani au trudit gospodarii să-şi întărească trupul şi cugetul când iară calcă acea blestemată ciumă care a pustiit cetatea cu desăvârşire. Când să prindă târgul din nou cheag, s-au abătut oleacă nemţii să jugănească negustorimea… D-apoi seceta din 1718, însoţită de ciumă? D-apoi jaful turcului de la 1738, semnul unei noi ciume? Treizeci şi trei de mii de suflete şi-au dat sfârşitul în acel an! D-apoi altele care au urmat? Şi iarăşi Bucureştii şi-au spălat obrajii, au chemat înapoi verdeaţa şi râvna de a înălţa mărturii pentru viitorime. Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul de taină Radu Andronic, vei vedea lăcaşele papistaşe. Alături de acele catedrale, turlele mitropoliei din Bucureşti ţi se vor părea şiştave, Biserica Scaune o mogâldeaţă acolo… Nu cârni din nas, şi nu judeca, rogu-te, cu păcat. Arată îngăduinţă ctitorilor valahi, căci asemenea zidiri s-au înălţat în vremi tulburi, sub domnii scurte, când petica neagră de mazilire a capugiului poposea des pe umerii voievozilor. Nu râde văzând că gospodarii târgului îşi podesc uliţele cu grinzi de stejar, şcoala cea mititică de la Sfântul Gheorghe Vechi să nu-ţi stârnească zâmbetul. Iar dacă se va întâmpla să-ţi colbuieşti încălţările pe uliţele strâmte ale Bucureştilor de la acea vreme, dacă glodul le va necinsti, alungă sudalma de pe limbă, scutură-le şi păşeşte mai departe. Vodă Brâncoveanu, în dragostea sa pentru ctitoriile înălţate după gustul pământenilor, târgoveţii, meşteşugarii, neguţătorii şi dascălii şi-au îngropat o fărâmă din suflet între zidurile Bucureştilor, cărturarii, opincarii şi boierii credincioşi neamului au asudat sânge. Lor mă închin!           Capitolul I     NOAPTEA ISCOADELOR     Întunericul vâslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna răstignită între nori cernea lumină văduvă lipsită de credinţă. Drumul se strecura sfoară subţiratică pe sub pântecele muntelui, ocolea cu mlădieri de viperă grohotişurile năpăstuite de ceaţă. Sus pe creastă, două perechi de ochi îi cercetau umbletul până departe, spre porţile Braşovului. Miclăuş cel tânăr, scutier la Curtea nobilului transilvănean Gavril de Noţig, aştepta înfrigurat cu unghiile înfipte în căuşul palmei. Sângele fierbinte al boierilor Miclăuşeni, dar mai cu seamă numărul sărac de ani dobândiţi până în acea noapte de Florar îi struneau anevoie nerăbdarea. — N-o să treacă, Drăgane! Pui prinsoare? Nu primi răspuns şi se răsuci spre bărbatul lungit alături. Moţul, o namilă de om croit parcă din inimă de codru, citea întunecat drumeagul. Chibzui îndelung şi numai după aceea mişcă buzele: — Trece! Şoapta scăpată din curmătura gâtlejului tună. Scutierul îşi simţi bătaia inimii. — Mai încet, omule! Măsură înspăimântat liniştea. Curgea domoală, tulburată arar de zgomotele nopţii. Nu vine, urmă, şi chiar dacă vine, scapă iar! Ochii aprinşi cerşetoreau tăgadă, dar moţul, credincios vorbei cumpănite cu săptămânile, rămase mut. — Misionarul se află sub ocrotinţa lui Belzebut! — O fi. — Lui şi-a vândut sufletul! A făcut legământ pecetluit cu sânge, după pilda corăbierului rătăcitor, altă socoată nu mai încape. Vorbea cu glas scăzut şi degetele încârligate, aşa cum povăţuiesc moşnegii că se cere atunci când pomeneşti asemenea isprăvi în puterea nopţii. Povestea drumeţului stăpânit de dorul umbletului pe cărările mării fusese adusă la castelul nobilului Noţig, strâmbată binişor de către doi veneţieni cititori în stele, în trecere spre Curtea lui Leopold. Moţul ar fi poftit să cunoască legământul, căci astfel de istorie satanicească nu mai pomenise printre lotrii pământului[1] din Zarand, dar Miclăuş cel tânăr începuse să-i înşire neizbânzile transilvănenilor ori de câte ori şi-au îndreptat flinta, săgeata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter. Încheie oftând: — O să scape iar! Drăgan cântări stânca rânduită anume la baza prăpastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, şi se scărpină la ceafă. — De… Zorile săltară o geană deasupra Postăvarului. Lumina firatică trudea vârtos să alunge negura. Vânticelul iscat de răsuflarea muntelui aduse un zvon îndepărtat de copite. Moţul, deprins cu zgomotele iscate în faşă, rămase stană. Miclăuş cel tânăr îi cetlui braţul. — Vine! Îi răspunseră huruitul roţilor rostogolite pe piatra drumului şi îndemnurile surugiului. Doisprezece călăreţi turnaţi în fier sporiră umbrele ude, azvârlite în apa râului, apoi se ivi caleaşca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei. Scutierul şopti gâtuit: — Acum! Moţul aşteptă să treacă oştenii şi se opinti asupra parului vârât pârghie sub coastele stâncii. Misionarul îşi simţi degetele. Îl slujeau cu credinţă fremătând la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruică şi porunci scurt: — Galop! Stânca porni, zimbru întunecat. Miclăuş cel tânăr îi urmă zborul cu inima pe buze. Văzu surugiii biciuind caii şi caleaşca pierind cu huiet. Piatra urnită de moţ tulbură colbul stârnit de caii oştenilor apoi se cuminţi. Scutierul şi Drăgan rămaseră în genunchi, fără răsuflare. Sudoarea le îngheţase pe frunte. În ochii lui Miclăuş cel tânăr apăruseră lacrimile. Rosti încet, cu ură: — Satana!     * * *   — Oftezi, conte? Generalul Rabutin de Bussy fulgeră cu privirea mogâldeaţa ascunsă în sutană. Suspinase, era adevărat, dar putea jura la douăsprezece icoane că răsuflarea zăticnită în poalele pieptului nu adiase în caleaşca. Încercă să desluşească obrazul misionarului. Ferit de gluga veşmântului şi a nopţii, chipul popii nu se lăsa citit. I se vedeau doar mâinile albe, pline de vlagă. „Mâini deprinse mai degrabă să sugrume decât să binecuvânteze“, chibzui guvernatorul. Îşi mărturisi grija: — Mă mustră cugetul, Neurautter. — Pentru care ticăloşie? — Ţi-am îngăduit să mă întovărăşeşti şi nu trebuia, spuse strunindu-şi greu paraponul stârnit de cutezanţa neamţului. Cărările de noapte nasc primejdii. Nu sunt hărăzite slujitorilor lui Dumnezeu. — Eu îl slujesc pe Satana! Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hârşit în dedesubturi politiceşti, părea sâsâit de şarpe. Adăugă mieros: — Parcă aşa le-ai spus prietenilor dumitale în ziua când ţi‑am adus porunca imperială. — Vorbe de şagă… — Întocmai. Astfel socotea şi Leopold. Rabutin râse încetişor: — E adevărat ce se şopteşte? Căpitanii mei jură că poţi auzi şi gândul nerostit. Au început să-ţi ferească drumurile. — Urmează pilda generalului lor. — Greşeşti, Neurautter. Trudind să mă răpună, mişeii îţi pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau să mă însoţeşti. Misionarul îşi dosi zâmbetul. „Înfumurarea stă stâlp de nădejde familiei de Bussy. Hm, franţujii… Bunicu-său a rămas încredinţat până la moarte că-şi va găsi sfârşitul într-o cupă cu otravă. A murit de prea mare belşug de sânge…“ Răsuci gândul după obişnuinţa iezuitului Loyola, a cărui cărticică de cugetări, înveşmântată în scoarţe moi din piele, o purta la piept în locul Bibliei poruncite de părintele creştinătăţii. — Alungă-ţi temerile, conte. Împărţim primejdiile deopotrivă. Surâse liniştit. Românii transilvăneni au încercat astăzi pentru a cincea oară să-mi grăbească sfârşitul. Dintâi mi-a căutat spinarea un jungher zvârlit prin fereastra deschisă, apoi două pistoale descărcate fără răbdare de un băietan cu sticle la ochi mi-au aţintit pieptul. Podul aşezat peste Mureş s-a prăbuşit în urma caleştii mele, după care o săgeată, slobozită cu îndemânare de o făptură ciudată, mi-a străpuns umărul. Râse încetişor pipăind rana oblojită în scutece: Iar în acea făptură ciudată am desluşit-o pe jupâniţa Tofana. — Nu e cu putinţă! Fata a deprins creştere aleasă, o ştiu din leagăn. — Şi pe Gavril de Noţig îl cunoşti, şi el s-a bucurat de bună creştere… Acum îndeamnă românii să-mi pândească drumurile. — Mă înspăimânţi, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau aduse la lumină, or, eu abia azi le aflu. Îngrijorarea săpa urme adânci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui Leopold, urmă, îmi amintesc necontenit că răspund cu capul de viaţa sfinţiei tale. Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din glugă, firicel subţiratic: — Treburi destule îţi apasă umerii, conte, pentru a te mai pricopsi şi cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc nesaţ la aşternut, vinul românilor se cere deşertat pe îndelete, ca să nu mai pomenesc jocurile de noroc… Şi apoi, am deprins să mă păzesc singur. Gândul care nu-mi dă pace e altul… Tăcu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. Negura începuse să se destrame. Zorile prinseseră cheag, desluşind copacii şi ghimirliile mărunte. Din coşuri, ici-colo, se desprindea câte o aţă de fum. Boarea de lumină prinse să zugrăvească în culori pământii chipul generalului: nasul încovoiat după pilda ciocului de vultur şi bărbia săpată în cremene aminteau înfăţişarea trufaşă a străbunilor. Purta strai ostăşesc cu belşug de aur şi stele bătute în piatră scumpă. Aşezat în dreptul geamlâcului, chipul trufaş al lui Rabutin se zugrăvea limpede. Neurautter ţinea mai departe ungherul, vorbind cu măsură. Cuvintele se înşirau mătănii, ca într-o rugăciune. — …Oamenii aceştia ştiu să urască, Rabutin, şi e bine să n-o uităm! Aleasă plămadă e aceea care în ceasuri de restrişte pune buzdugan şi jungher în mâna bărbaţilor, pistoale în palma băietanilor, iar la îndemâna fecioarelor arc şi tolbă de săgeţi. — Buzdugane, săgeţi, furci şi topoare! Cu asemenea năzbâtii vor să-mi ţină piept? — Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! povăţuia înţeleptul Loyola. Şoapta misionarului răsunase plină de tâlc. Rabutin socoti că a zăbovit îndeajuns asupra unei neghiobii. Până la urmă Neurautter tot popă rămânea şi nu-i puteai cere pricepere de oştean. Dădu să se ridice în picioare, căci obişnuia să se preumble prin odaie când îşi împărţea poruncile ori lăsa vad slobod gândurilor. Îşi aminti că nu se află în cancelaria domniei sale, numai după ce se izbi în creştet de lemnul caleştii. Se aşeză suduind soldăţeşte ziua când hotărâse să intre în slujba nemţilor. Misionarul îi picura venin în suflet. Se lipise de el precum cămaşa cea udă şi nu-l slăbea cu pildele iezuiţilor, necuviinţa şi pârele către Leopold. — Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce mă hăituiesc românii? — Mă tem că au priceput gândul Vianei. — L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simţit, zâmbi Carol Neurautter, căci iată, de unde la început se înghesuiau să ne aducă hrisoave, peceţi şi semne săpate în aur, pentru a ne dovedi drepturile de obârşie, acum le ascund cu aceeaşi râvnă. — Dacă cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele Brancovan. Nu osteneşte niciodată să se amestece în treburile noastre. — Vulpea Balcanilor, şopti misionarul… Poate… De vreme ce necazul a făcut pui, se cere să batem alte cărări. — Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taină îşi are leacul în odaia de cazne. — Crezi, generale, că-i vor îndoi ţeapa, cuiele înroşite în foc ori roata, acum când a încolţit neîncrederea în dreapta judecată a împăratului Leopold? După socotinţele mele, deocamdată prepuiesc primejdia, odaia de cazne o va adeveri. Ştiam de la început că vorbele trecute prin zahăr n-or să-i amăgească multă vreme. Am trimis dară un om iscusit care să deprindă graiul acelor hrisoave, înainte de a-ţi bucura inima aciuindu-mă pe lângă domnia ta. De trei ani omul meu bate Transilvania, Valahia şi Moldova pentru a-şi însemna în pergamente urmele aşezărilor vechi, de aceeaşi obârşie. Ochii contelui încercară zadarnic să străpungă gluga de tafta. Chipul misionarului rămânea ascuns. — Îl cunosc? — L-ai cunoscut… Neurautter scăzu glasul de parcă s-ar fi temut că zorile, prăvălite dintr-o dată între pereţii de catifea, i-ar putea prinde şoapta: e contele de Saint-Lô. — Filip D’Antin?! Vocea generalului, îndeobşte aşezată şi aspră, îşi pierduse bărbăţia spre deplina mulţumire a misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii făptură pe măsura lui, de-ar fi să-şi treacă tot meleagul prin sită. Singur diavolul i s-ar putea împotrivi. — Voi griji să n-o facă, surâse misionarul. În noaptea asta, Saint-Lô îl întâmpină pe von Blaremberg la Bucureşti. Vom primi curând veşti de soi. Se făcu ghem în ungherul caleştii şi închise ochii.     * * *   „Franţuzul umblă cu două proţapuri la car“, chibzui scundacul îngropându-şi umbra în zidul unei ghimirlii prăvălite într-un genunchi. Cântări călcătura străinului intrat în priveala lunii. Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, era bărbat răsărit, cu trup suleag de muiere înveşmântat după gustul celor cu osânză la pungă din ţara Bourbonului. Ţinea aninate la pălărie pene pâclii şi dese de orătănii despre care cumetrele de pe malurile Bucureştioarei n-aveau ştiinţă. Ochiul drept, vătămat de fier, îl purta sub grimea întunecată. Peste cămaşa spumă de horbotă la gât şi mâneci înveşmântase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar pe umeri mantie largă săbuită anume să ascundă obrazul stăpânului în ceasurile de taină. O căutătură nedeprinsă cu vicleşugurile ar fi căzut lesne în greşeală socotindu-l slăbiu şi neprihănit, dacă nu zărea răsărind din cingătoare capul jungherului spelb de multă folosinţă şi drumul spadei ghicit lesne sub poalele mantiei. Străinul îşi purta ciubotele răsfrânte deasupra genunchilor prin inima uliţei, călcând iute, cu deosebită luare-aminte. Scundacul – iscoada lui Vodă Brâncoveanu – zâmbi. Hangerul vrăjmaş, nărăvit în mişelii, răsare din cotloane dosnice, la un singur întins de braţ. O ştiu şi pruncii… O aflase cam de multişor şi omul în mantie, după cum o dovedea umbletul. Scundacul îşi încopcie giubeaua, străpuns de răsuflarea rece a nopţii. Luceafărul de seară zăbovise pentru a treia oară la răscrucile cerului de când călca cu fereală umbra contelui, din porunca Măriei Sale. Drumurile franţuzului pe uliţele Bucureştilor aveau cântecul lor şi Vodă, dar mai cu seamă stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor politiceşti, poftea să le cunoască viersul. Peste mahalaua Scorţarului[2], întunericul ţesea pânză groasă. Lotrii cerului biruiseră luna. Un curmei de vânt, cât şfichiul de harapnic, fugări mânios norii şoricii, dezbrăcând talgerul astrului. Lumina săracă, sleită, desluşi pe malurile bâhloase ale Bucureştioarei coşmeliile prostimii. Sfoara subţiratică de apă izvora la acea vreme dintr-o bahnă putredă de la poalele târgului[3]. Bălţile Broştenilor, cea din Postăvari şi cea din Scaune, a lui Şerban Vodă, ori a lui Dura neguţătorul, bogate în frumuseţe, sau dimpotrivă, cetluiau cetatea de scaun. Franţuzul îşi înălţă ochiul norocos. Turlele Mitropoliei iţite pe gorganul din Târgul de Jos fulgerau aur. În mahalaua Broşteni[4], focurile zlătarilor muşcau întunericul. Zvon harnic de copite şi clopoţei strică tihna calicilor. Rădvan boieresc gonea la ceas târziu de noapte. Patru masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor descâlcind cărarea la lumina torţelor de răşină. — Fereşte uliţa! Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, lipi gardul căutând scurt spre boierul prăvălit între pernele moi. Slugile aveau să-l ducă de subţiori în iatac, luându-i osteneala de a deschide ochii, aveau să asude zdravăn descotorosind făptura groasă de bodroanţe, ţiganca roabă, orânduită anume, avea să-i descânte degetele picioarelor cu gâdileli meşteşugite. La căpătâiul patului vor răsări talgerele cu dulceţuri pentru cea din urmă bucurie a pântecelui şi filigeanul de cafea în care sufragioaica şi-a pus întreaga ştiinţa pentru ca somnul stapânului să vină pisiceşte. În spatele uşii, un scripcar tuciuriu va izvodi sunete molatice, până ce boierul va binevoi să ducă porcii la jir. Străinul îşi strivi dispreţul în colţul buzelor şi căută roată în jur. Se afla în uliţa Cavafilor. Izul de toval şi piele argăsită îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau ciuperci dughenele şelarilor, cu obrazul întors spre uliţă. Toate erau cetluite în cingători late din fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumaşilor. Dintre năravurile turceşti numai cel al cinstei nu făcuse pui printre blestemaţii de soartă. Filip D’Antin ieşi din strânsoarea magherniţelor. La capătul lor, îşi croia matcă cea mai de seamă uliţă a cetăţii de scaun valahe, Uliţa Mare[5]. Cunoştea locurile şi istoria scrisă de foc şi sabie cu mult înainte de-a păşi hotarul Ţării Româneşti. Bisericii de Jurământ, iscată în creştetul uliţei, unde târgoveţii ajunşi prin judecăţi făceau legământ adevărului bun ori născocit, bătrânii îi mai spuneau încă Biserica Bălăceanului. Căci Bălăcenii fuseseră stăpânii acestor locuri până în noaptea când boier Constantin Aga, cuprins de patima puterii, uneltise cu nemţii împotriva Măriei Sale, încercând să-l aducă în scaun pe Beizadea Iordache. Brâncoveanu, mânios, osândi neamul Bălăcenilor văduvindu-i prin hrisov domnesc de întreaga avuţie. Pe pământurile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numele[6]. Trecuseră zece ani de-atunci, îşi urmă gândul contele de Saint-Lô socotind că acum se aflau în anume noapte a lui Florar, leat 1700. Se încredinţă încă o dată că doar pisicile uliţarnice îl ţin în priviri, apoi scăpără amnarul, cu fereală pentru ca scânteia să fie zărită numai de la ferestrele hanului. Iscoada lui Vodă îşi simţi inima. Lumina bolnavă din odaia baronului Karl von Blaremberg, consilierul împăratului Leopold al Austriei, răspunse clipind cu înţeles. Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi dovedise încă o dată agerimea ochiului.     * * *   — A venit, excelenţă! Secretarul baronului, o făptură subţiratică, stăpâni flacăra lămpii. Karl von Blaremberg se ridică anevoie din coasta crivatului. Era bărbat copt, însemnat de ani, purta veşminte de lotru păcurii şi două pistoale îndesate sub centură, la vintre, după năravul tâlharilor. În ochii sinilii, osteniţi de folosinţă prin cotloane tainice, lipsite de lumină, nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umărul stâng, ascunzându-şi obrazul, după care puse mâna pe clanţă. — Îngăduie, stăpâne! şopti stârpitura. Omul domniei tale dă semne de nelinişte.     * * *   Zâmbetul cel rău strâmba chipul lui Filip D’Antin. Preţ de câteva clipe rămase nemişcat. Când se răsuci şerpeşte, între degete îi sticlea jungherul. Luna îşi smulsese feregeaua întinzând în tina uliţei umbra iscoadei. Scundacul înţelese că nu are scăpare. Rezemă zăplazul înalt al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou scoţându-şi armele. Contele de Saint-Lô frământa în palma mâinii drepte sabia lungă, cu două ascuţişuri, în cealaltă, mânerul jungherului. Ochiul teafăr împungea obrazul scundacului. Înaintă întrebând încet, cu acea blândeţe pe care ţi-o dă credinţa în biruinţă: — Cu ce gând îmi ţii spinarea, omule? Oare nu ştii că la ceas de noapte asemenea faptă numai în tăişul hangerului îşi găseşte plata? Iscoada încruntă sprâncenele. Străinul grăise în valaha limpede a moşnenilor, lipsită de adaosurile greceşti ori ale osmanlâilor, răspândite printre târgoveţi. — Sclipuitor de aur din pungile întârziaţilor, sau în slujbă domnească? — Domniei tale care din cei doi ţi-ar fi de trebuinţă? — Nici unul. Cumaşilor le aduc stricăciune la braţul pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascuţişul. Repezi fulger vârful spadei ţintind gâtul scundacului. Valahul îndepărtă fierul ucigaş zvâcnind iataganul din încheietura mâinii. Contele de Saint-Lô făcu un pas înapoi. În ochiul teafăr ardeau lumini tulburi. — Am priceput. Nu setea de aur cea fără măsură şi nici lipsa unui funducliu[7] de trebuinţă pentru a păşi pragul crâşmăriţelor din Târgul de Jos te-au adus pe urmele mele. Eşti iscoadă! Cine şi cu ce gând te-a trimis? — Întreabă-mi jungherul, străine! Bag de seamă că domnia ta ştii şi ce scurmă godacul în bătătura târgoveţilor valahi. Nu-i de mirare să cunoşti şi graiul armelor. Zâmbetul cel rău puse din nou stăpânire pe chipul franţuzului, împunse fără credinţă noaptea în dreapta şi stânga iscoadei, apoi izbi vânteş, de sus în jos, ţintindu-i creştetul. Cei care n-au făcut bătături în palmă mânuind iataganul înlătură asemenea lovitură încrucişând amândouă armele deasupra capului. Rămaşi fără apărare, se pomenesc lesne cu hangerul între coaste. Scundacul întâmpină tăişul numai cu sabia, păstrând jungherul pentru celălalt ascuţiş. Filip D’Antin rămase cât ai privi în cumpănă, apoi se răsuci morişcă pe călcâie. Mâna stângă ţinea capul pumnalului proptit în degetul gros. Braţul urmă roata trupului, prin spate, căutând loc fierului în vintre. Hangerul iscoadei îi tăie scurt drumul, spre marea mirare a străinului. — Cunoşti vicleşugul?! — Cu îngăduinţa domniei tale, răspunse scundacul sărind în vileagul uliţei. — Unde-ai dobândit asemenea învăţătură, omule?! Pe drumurile împărăţiei, doar trei bărbaţi dau răspuns loviturii: Buscaglione veneţianul, Sabouleux din Saint Sauveur[8] şi… îl măsură lung: Şi logofătul valah Radu Andronic. Pe cei dintâi îi ştiu, n-ar vinde taina nici pentru doi saci de taleri. Despre acel logofăt am auzit multe istorii, dar nici una nu dă semne că şi-ar fi prăpădit minţile. Căci numai oaspeţii Mănăstirii Sărindar, cu beteşug la cap, pot înstrăina asemenea comoară. Mi s-a spus de asemenea că Radu Andronic e trupeş şi bine legat, deci nu domnia ta eşti acela. Iscoada asculta vorbele străinului socotind cum să sfârşească lucrarea. Avea poruncă să nu-i pricinuiască chiorului stricăciuni pe cărările sale de noapte. Filip D’Antin înainta cu gând spurcat. — Diavolul meu cel credincios îmi şopteşte că nu vei apuca să-i aduci logofătului mulţumită pentru învăţătură. Primeşte, omule! Roti sabia cu braţul întins amăgind privirea potrivnicului. În această vreme, prinse hangerul de vârf şi făcând braţul arc îl zvârli moarte în pieptul iscoadei. Ascuţişul cel mic înfipt până în plăsele smulse de pe buzele scundacului geamăt înfricoşător. Din întuneric ţâşniră glasurile străjilor. — Stai! Cine-i? Contele de Saint-Lô îşi desprinse scula cu mişcare dibace şi se topi nălucă dincolo de zidurile hanului. Iscoada răsufla greu în baltă de sânge. Şase zdrahoni din straja statornicită de Măria Sa Vodă Brâncoveanu o dată cu căderea nopţii, pentru tihna târgoveţilor, se iviră alergând din spatele Mănăstirii Sfintului Ioan. Scundacul le arătă anume semn. — Slujbă domnească! Duceţi-mă la Mesteceni, casele Andronic… Capul îi alunecă moale pe umăr. — Îi vătămat rău, fraţilor! Umplură spărtura pricinuită de hangerul străinului cu năframe oprind şipotul sângelui, apoi îi întinseră trupul pe două suliţe. Trei străjeri deschideau drumul purtând făcliile deasupra capetelor. Luna cu degete de ceară ridică zăbranic gros ascunzându‑şi chipul.         * * *   Pe celălalt mal al Dâmboviţei se afla cea mai de seamă casă a Bucureştilor acelor vremi, conacul înălţat pe la 1635 de către marele postelnic Constantin Cantacuzino[9]. Între zidurile ridicate la şapte înălţimi de om, bolovănite din belşug şi rezemate în contraforturi, curţile puteau fi cuprinse de la un capăt la celălalt în o mie de paşi nemţeşti. Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de slujitorime. Bucureştenii zvoneau că în acele încăperi s-ar putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, bătrâni uitaţi de moarte, orătănii şi acareturi, rămânând o palmă bunişoară de loc şi zlătarilor din mahalaua Scorţarului. De la porţile cele mari ale Dudescului, întorcând spatele arnăuţilor de veghe zi şi noapte în foişorul înalt, pe mâna stângă, zăreai la căpătâiul unei poteci scurte şi şerpuitoare şase mesteceni, lumânări argintii, care vegheau din trei părţi casele boierului Costache Andronic, clădite în inima uliţei Sfinţilor Apostoli. Cărăruie prunduită ducea de la gardul întocmit din butuci pântecoşi de stejar de-a dreptul în casa stăpânilor. În spate se înghesuiau hambarele, cuhniile, grajdurile şi căscioarele slujitorimii cu ferestrele spre vie. În grădina cea mare, năpădită vara de floare şi poame, căscau ochii geamurile de la iatacul jupânesei Irina. Aici, privind cum zarzărul îşi ninge floarea, trăgând pe nări aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniţi fluturi zănatici, ori înfiorându-se sub caţaveica de vulpi de urgia lui Făurar, îşi căuta dumneaei odihna vorbelor în ceasurile de chindie. Limba cea robace a jupânesei Irina era cunoscută departe, dincolo de hotarele târgului, şi nimeni din neamul Andronicilor nu s-a plâns vreodată de muţenia dumneaei. Moştenise trei moşii şi o sarsana ticsită cu pilde de la maică‑sa, postelniceasa Casandra Prisăceanu, femeie strângătoare de arginţi şi cheltuitoare de poveţe. Noaptea se statornicea degrabă în casele Andronic. La cel dintâi cântat al cocoşilor, vară ori iarnă, stăpâni şi slujitorime se desfătau în braţele celui de al doilea somn. De la datină se rupea doar boierul cel tânăr, Radu, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, pe care slujba îl mâna te miri unde, la vreme sucită – după cum socotea cucoana Irina – când creştinului îi e dat să înţepenescă între zidurile conacului şi nu să hălăduiască sub stele ca zdruncinaţii ori cei fără de căpătâi. Până la capătul zilelor nu şi-ar fi biruit dumneaei buimăceala dacă i-ar fi fost dat să afle adevăratele drumuri ale boierului Costache Andronic, o fărâmă de om cu ochi buiaci în care clipocea veşnic râsul. Treizeci de ani slujise Valahia la vreme de cumpănă, purtând scrisori meşterite după anume izvod către Viana ori Stambul, ori îndepărtata Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, şi nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul puţintel, vorba domoală şi căutătura blândă aveau darul să-i ascundă adevăratul chip. Patru sfeşnice de argint, fiecare având câte trei braţe, luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmând obiceiul pământului, jupâneasa Irina înmănunchease cu dichis în unghere ierburi plăcut mirositoare; pe măsuţa arăbească, împodobită cu aramă, se afla o ulcică de Sibiu în care aceeaşi mână aşezase crengi de cireş în floare. Flori mărunte muriseră de mult la poalele icoanelor. Vieţuiau încă lăcrămioarele răsărite în vinerea mare să plângă patimile Mântuitorului. Pe peretele dinspre asfinţit se afla o blană de urs, iar pe acea blană armele boierului Prisăceanu cel bătrân, străbunul cucoanei Irina. Iataganele încrucişate păstrau încă urmele multor bătălii purtate cu turcul. Sofaua, atât de dragă osmanlâilor, n-avea căutare în casele jupânesei, aşa că dedesubt aşezase laviţă cu spătar asupra căreia trudise cu dalta şi ciocanul meşterul Grigore Săgetatu, vestit la acea vreme pentru ştiinţa de a isca flori şi struguri în lemn prost. Iscusinţa cioplitorului valah o dovedeau şi sunducul şi scaunele cu braţe, şi poliţa icoanelor de pe peretele răsăritului. Jupâneasa Irina croi o cruce cât ziua de post la picioarele Sfântului Nicolae, după care înnodă vorba despre odrasla domniei sale: — Dacă ştiam că o să ajungă olăcarul Brâncoveanului nu mai prăpădeam amar de bănet cu învăţătura lui prin târguri papistaşe. Să răpună o herghelie de armăsari, gonind bezmetic de la un capăt la celălalt al pământului pentru răvăşelele lui Vodă, poate şi Florea, argatul, şi har Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei. Boier Costache pipăi sub caftan clondiraşul talienesc, îmbrăcat în hăinuţă de piele. În priviri îi sclipeau lumini vesele. — Aşa-i jupâneasă, chibzuieşti adânc, după obiceiul celor din neamul domniei tale. Cucoana Irina îşi potrivi rochia de canavăţ, cenuşie, şnuruită cu terţei, care cădea scândură pe trupul deşirat, şi pufni pe nări. La piept îi strălucea cruce grea de aur, cu lanţ petrecut de două ori în jurul grumajilor. Conciul sărac şi-l ascunsese sub tulpan şoriciu. Se uită pieziş spre Ilie Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zălud ce-şi lăsa de izbelişte gospodăria, muierea şi pruncii umblând alăturea de logofăt după coada prepeliţei, şi simţi cum îi sporeşte mânia. — Socotesc dară că de aceea a născocit Dumnezeu un hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalâc. Omului îi ajung stelele de deasupra capului, credinţa şi bătătura lui. Dacă era într-altfel, ne croia pe toţi deopotrivă, ne punea aceeaşi limbă în gură şi nu ne mai zicea valah, tătar ori muscal. Pofteşti să-mi spui mie, Machidoane, ce of te mână la împărăţia turcului?! Au n-ai auzit că bostangiii nu mai prididesc să descăpăţâneze creştinii veniţi cu gând de uneltire? Un zâmbet cu tâlc lunecă pe sub mustaţa ţăranului. — Cinstită jupâneasa, după mintea mea cea îngustă năravul turcului îmi poate aduce folosinţă la o adică. Trăia la noi în sat unul Săculeţe, certat cu cinstea, carele a săvârşit omor la drumul mare şi stăpânirea l-a spânzurat. Bun! La vreo lună, iacă se mânie apele Milcovului şi vin tătărăşte asupra aşezării. Casa lui Săculeţe era în bătaia puhoiului şi nimeni din neamul lui n-a scăpat cu zile. M-am scărpinat pe sub căciulă şi am luat învăţătură: cine moare spânzurat scapă de înec… Zâmbetul nu-i ostenise o clipă. Dintâi îl veselea iscusinţa lui boier Costache care izbutea să ducă la gură, fără ştiinţa jupânesei, clondiraşul umplut cu mastică de la Pireu, apoi vorba neobosită a jupânesei Andronic. Socotea un ceas de când gura îi măcina fără istov. — Bună învăţătură, Machidoane! Acum pricep pentru ce anume îţi caută logofătul tovărăşia. Şi să nu-mi râzi mie mânzeşte, pe sub mustaţă, că am ac şi de cojocul tău! Ilie Machidon clătină din cap făcându-i deplină încredinţare. Era subţirel, iar în straiul leşesc, cu ceapchen scurt şi nădragi strâmţi, semăna a băietan. Purta cămaşă albă, din in, împunsă cu înflorituri în care citeai mâna muierii, Smărăndiţa, frumuseţe vestită în Ţara Vrancei la acea vreme. Mintea ascuţită a plugarului sclipea în ochii verzi, înfipţi la rădăcina nasului puţintel strâmb. Se mişca de pe un picior pe altul stăpânindu-şi greu nerăbdarea. Boier Costache căută să abată vorbele jupânesei de la slujitor. — După ochiul meu, socotesc că până o bate neaua oţi afla capătul calabalâcului. — Apoi uşor e să slobozi porunci din vârful patului, se răsuci muşcată de şarpe jupâneasa. Mi-a trecut os prin os de azi-dimineaţă, căci feciorul domniei tale, după toate semnele, nu pleacă la Mogoşoaia. — Chibzuiam că avem slugi destule. — Tute toate! Când rachiul stă stâlp pe masa stăpânului de cum se hlizeşte soarele în fereşti, gospodăria vine de-a berbeleacul, Doamne apără-ne! Se răsuci închinându-se spre icoana Sfântului Nicolae, mare cât peretele, ferecată în argint. În stânga şi dreapta, spânzurau pe covoare moi, chindisite în fir de mătase, narghilele şi pistoale, a căror istorie o cunoştea doar boier Costache. În mijlocul cămării, jupâneasa Irina rânduia într‑un sunduc bodroanţele de drum ale logofătului. Era un cufăraş înalt cât un prunc mai răsărit, născocirea dumneaei, cu despărţituri bine chibzuite pentru veşminte, bucate, leacuri, prescure şi apă sfinţită. — Uleiul grecesc de pântece e sub icoana Sfântului Visarion, păzitorul drumeţilor, Machidoane! De-l păleşte guturaiul, să-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se află în teşchereaua de pânză răsurie. Cată, rogu-te, să nu uiţi… Nu‑ş ce-o fi păzind cămărăşiţa! De azi-dimineaţă i-am poruncit zeama de descântec şi iacă, noaptea stă pe despicate şi încă nu s-a înfăţişat… Uită-te la mine, Machidoane, nu la stele! Dacă-l încearcă junghiul să-i citeşti moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi să-i dai lapte proaspăt, dres cu rozmarin… — Eu i-aş anina o juncană la oblânc, spuse boier Costache, fără zâmbet. Umblă vorba că în turcime vacile nu-s botezate… Cucoana Irina îl cercetă cu gura căscată, apoi pricepu şi întoarse spatele oţărâtă. — Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o învăţătură să-mi aduci? Ţăranul îşi rândui mustaţa fără grabă. — Jupâneasa Irină, cred că Dumnezeu a lăsat muierii gură ca să dea poveţe şi bărbatului urechi ca să le afle. — Ia aminte, boier Costache! Şi cum ai ajuns la asemenea înţelepciune? — E la noi în sat, urmă slujitorul, un fierar, unul Teacă. Şi-a dobândit numele după belşugul dovedit în goliciunea casei. Poţi să-i învârţi prin odăi o mâţă de coadă şi n-are de ce se anina. În schimb, i-a dăruit Dumnezeu o nevastă tare bogată la limbă, care-i stă ciocan pe cap cât îi ziua de lungă. Mult m-am minunat eu cum de se mai ţine bietul om cu dinţii de vatră. Într-o zi l-am întrebat… Ilie Machidon cercetă îndelung fierul sunducului sporind nerăbdarea jupânesei. Cucoana Irina porunci scurt: — Vreau să ştiu ce răspuns ţi-a dat acel fierar supus! — Apoi, cinstită jupâneasa, după ştiinţa dobândită de dumnealui, cică pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane rupte decât nicovale sparte… Boier Costache râse gospodăreşte. Jupâneasa îl împunse suliţă cu ochii şi adăugă câteva trenţe în cufăraşul plin ochi. Slujitorul îşi cuminţi zâmbetul. Bodroanţele aveau să-i însoţească doar până Ia Conacul Morii. Aici, la jumătatea drumului spre Dunăre, îşi lepăda logofătul calabalâcul fără ştiinţa mamă-sii, spre a nu-i stârni mânia. Costache Andronic înghiţi o duşcă zdravănă de mastică pândind spinarea nevestei, apoi prinse a pufăi mulţumit din narghilea. — De-acum gândesc că ajunge, jupâneasa. Oamenii ăştia au trebuinţă de un ceas-două de odihnă înainte de-a se urni. Auzind de drum, cucoana Irina se închină. În colţul ochilor îi stăruia lacrima şi inima boierului se muie. — În van îţi stârneşti griji, Irină. Radu îţi seamănă bucăţică tăiată. Isteţ şi chibzuit… — Dacă nu ţi-o fi cu bănat, boier Costache, află că chibzuinţă de la domnia ta a moştenit-o. Bate pe muche douăzeci şi doi de ani şi prin tărtăcuţă îi zboară doar ciocârlii şi filomele. Batîr de-ar fi avut slujitor aşezat, dar simt că mă apucă tigoarea numai când caut spre Machidon. Mai multe nădejdi îmi fac într-un curmei de tei! Porunci răspicat: Pune mâna pe sfânta evanghelie şi jură că n-ai să-mi ieşi din cuvânt! Ţăranul trase din sunducul logofătului Genoveva de Brabant, tipărită de franţuzi, socotind că jupâneasa Irina n-o să-i dibuie vicleşugul. O sărută plin de evlavie şi rosti: — Jur. — Înainte de toate, să-mi păzeşti feciorul de ispitele turcoaicelor. Harăpoaicele sunt muieri primejdioase, iar Radu trage la genunchi de teleleică. — Cu cine s-o fi asemănând? se miră bătrânul. — Nu trebuie cercetat prea departe. Ia aminte, Machidoane. Teme mai cu seamă privirea neguroasă. De ea să-ţi fereşti stăpânul ca de Neaga Rea! I-am înnodat eu cămaşa spre a-l slăbi din strânsoarea farmecelor muiereşti, dar slujitorul cu credinţă izbândeşte mai mult când nu-şi ţine ochii în palmă. Iar eu te povăţuiesc să-i caşti bine, căci nu pleci în păgânime ca să legi coada la câini! Poftoreşte porunca! Pe buzele ţăranului răsări mierea şugubeaţă a moldovenilor. — Îţi fac încredinţare, cinstită jupâneasa, că-l voi abate pe logofăt de la ispitele diavoleşti ale muierilor cu feregea. — Aşa, Machidoane! — Şi că numai spre crivatul grecoaicelor am să-i dau dezlegare, urmă slujitorul fără zâmbet. Boier Costache Andronic râse mulţumit. Cucoana Irina ridică ochii în bagdadie. — Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai înţeles tu? — De, cucoană, răspunse Ilie Machidon, atâta m-a ajutat capul. Eu îs ţăran prost. — Nu prostia ai îndesat-o în traistă, ci pe cel cu corniţe. Doamne iartă-mă şi păzeşte! Pe chipul lui boier Costache scapără lumină veselă. Îşi anină privirea de icoana grea, s-o care năduşind vârtos trei haidamaci, şi rosti: — Chibzuiesc că Sfântul Nicolae l-ar ţine în fereală mai abitir ca o slugă. Cheamă argaţii de grădină, jupâneasa, să desprindă cuviosul din perete. Nu cunosc tovarăş mai de nădejde la drum pentru feciorul domniei tale. — Apăi cere lână de la broască, suspină cucoana Irina şi smerenie de la mintea supusă rachiului! Aferim, boier Costache, că mult îmi îndulceşti cugetul la ceasuri de răspântie! Jupâneasa îşi înghesui sub nas şi la ochi marama chindisită de uceniţele maicii Agaftoclia de la Mănăstirea Tămâioara. — Să-mi slujeşti cu credinţă feciorul, Machidoane! De îndată ce face ochi, îndeamnă-l să se închine spre răsăritul soarelui şi să nu-şi spurce gura cu bucate lumeşti înainte de a pune pe limbă anafura şi agheasmă. Ai mare grijă să zică rar şi cu evlavie Ocinaşele. Ziua de vineri să ajunaţi amândoi, căci în împărăţia cerurilor nu-i loc pentru cei robiţi pântecelui. Dacă drumurile voastre vor mâna peste ape rugaţi-vă Sfântului Ierarh Nicolae şi numai după aceea purcedeţi. Pentru durerile de măsele are în sunduc zeamă de răşină, dar mai cu folos i-ar fi o rugăciune către Sfântul Elefterie, tămăduitorul de dinţi. Întoarceţi privirile dacă ispita femeiască vă iese în cale şi rugaţi-vă Maicii Domnului de la Olari să scoată dracii din trupurile voastre. Adu-i aminte feciorului meu destoinicia Sfinţilor Vitalie, Ilarion cel Mare şi a Cuviosului Andronic, care au stat alături de desfrânate fără să cadă în păcate. — Oare? întrebă slujitorul din vârful buzelor pe boier Costache. După toate semnele bătrânul nu se arăta încredinţat. Jupâneasa îşi urmă pomelnicul: — I-am pus lângă leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, Liturghierul şi Cartea lui Efrem Şirul, să-şi îndestuleze cugetul în ceasurile de odihnă. Dacă veţi trece apa Milcovului, aduceţi rugăciuni Cuvioasei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. În păgânime, rugaţi-vă Sfântului Gheorghe, izbăvitorul de vrăjmaşi, iar la drum de seară trecând pe lângă sfântă mănăstire… Ilie Machidon ridică amândouă mâinile. Diavolii cei şugubeţi îi jucau pe buze. — Am priceput, jupâneasă, pofteşti să ne schimnicim. — Ba poftesc să ieşi afară, neobrăzatule!   Masalele slujitorilor domneşti aprinseseră poalele nopţii. Zdrahonii coborâră suliţele depunând trupul scundacului la treptele casei. Iscoada abia mai răsufla, lucoarea dinaintea ultimului suspin îi sticlea în ochi. Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşă albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipind mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire, sticleau dinţi albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie. La vederea scundacului, faţa i se adumbri. Se lăsă într-un genunche săltându-i uşor capul. — Cine l-a vătămat? Străjile ridicară din umeri. — Aşa l-am găsit lângă ulucile Mănăstirii Sfântului Ioan… Vrăjmaşul pierise. Ne-a poruncit să-l aducem la casele domniei tale. Scundacul îşi crăpă anevoie pleoapele. Întâmpină privirea neagră a logofătului şi rosti stins: — Chiorul şi neamţul sunt înţeleşi. Istorisi în cuvinte puţine şi poticnite întâmplarea de sub fereastra baronului, apoi capul se lăsă greu între mâinile lui Radu Andronic. Străjile îşi scoaseră cuşmele şi se închinară după obiceiul pământului.   Ţi s-a ridicat a mirare sprânceana gândului, frate cetitorule, şi pe sfântă dreptate te întrebi: pentru ce a alungat hodina slujitorilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu drumurile de taină ale franţuzului vătămat? Au nu din inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari? Îngăduie-mi dară-mie, nevrednicului Pahomie, să aduc desluşire zăbovind acolo unde peana părintelui Ilarion s-a dovedit zorită. Anul Domnului 1700 îl găseşte pe turc ţinându-şi şalvarii cu amândouă mâinile de atâta slăbiciune, căci se hrănise cu papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o săgeată înfiptă în şezut. Ludovic al francezilor răsufla greu după bătăliile cu craii Evropei povăţuiţi la Augsburg să-i mai taie oleacă din nas. Osânza puterii se aşternuse pe oştile Habsburgului. Leopold smulsese o mână din penele de păun ale Rigăi Soare, punând în două rânduri stăpânire pe Alsacia, pocnise turcul în moalele capului, ţinea ţara ungurului sub călcâi, iar după împăciuirea cu şalvaragiii din 1699, a supus Transilvania slugă la dârloagă. Degetele de fier pofteau spre celelalte două surori, Moldova şi Ţara Românească. Poate că domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori cu turcu’ ori cu neamţu’ pe cap, tot un drac. Apoi eu te povăţuiesc să nu-ţi încarci cugetul cu asemenea gând nesăbuit. Socoteşte, rogu-te, că în atâta amar de vreme pe turc nu l-a ţinut cureaua să ne îmbrace în strai de paşalâc. Mai cu zăhărelul, mai cu aurul, mai cu ascuţişul spadei la o adică, atunci când ne-a venit apa la moară, am amăgit noi necredinciosul? L-am amăgit! Ei bine, află că neamţul e altă sămânţă de om, şi altă brânză purta dumnealui în traistă la vremea aceea după cum vei vedea. Şi apoi, am să-ţi mai spun una. Când s-a arătat primul hultan lângă coteţe, mare spaimă a cuprins orătăniile. Dar iacă poposeşte şi al doilea. Şi unde au prins a se măsura între ei cu vrăjmăşie, pândindu-se îndelung. Cum da unul semne de slăbiciune, puicuţele îi aduceau degrabă hrană. Căci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns şi la mintea găinii că mai primejdios rămâne un singur vrăjmaş carele nu se teme de nimeni şi nimic. Cine să rateze poftele hultanului împărătesc de la Viana? Turcul făcea pe nisnaiu’, sugea iarba dracului din narghilea numărându-şi cucuiele. Leahul să ne sprijine? După ce bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, şleahticii au început să-şi smulgă bărbile între dumnealor care să pună mâna pe hlamidă. Petru cel Mare era pândit de oştile suedezilor, iar craii din asfinţit se suduiau mai rău decât harabagiii cei spurcaţi la limbă din Podul Iloaiei pentru că ieşind la arat băgaseră plugul în haturi. Singura nădejde rămânea Francia. Nu pentru că ar fi apucat-o dragul de noi, Doamne fereşte, însă Ludovic jurase să-l facă chisăliţă pe Leopold. Amândoi avan chiteau cum să pună mâna pe asemenea scăunel. Iar asemenea scăunel avea sub stăpânire talpa şi carâmbii ciubotei italiene, Ţările de Jos şi ce mai dobândiseră corăbierii oşteni în America ori prin alte coclauri. Şi iaca, taman atunci îl îndeamnă necuratul pe Filip D’Antin, carele cunoştea toate dedesubturile Franciei, să se dea vândut nemţilor. Şi-apoi nu era la primul drum prin principatele noastre, iar cercetarea amănunţită a graiului şi a obiceiurilor româneşti stârnise îngrijorarea domnilor din Moldova şi Muntenia. Gândul satanicesc care încolţise în cancelaria Vianei ai să-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergând pe urma lăsată de peana cuviosului Ilarie. Dau ascultare mâncărimii de pe limbă şi-ţi mai spun una. Toate diavoliile franţuzului vătămat, prepuite de stolnicul Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe lângă mişelia pusă la cale de către acel misionar neamţ din Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea chiorul să deprindă graiul şi obiceiurile românilor fără să aibă ştiinţă încotro bate gândul iezuitului. Va căsca ceapă de mirare ochiul teafăr către asfinţitul acestei cărţi, după pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, dacă deprinzi oleacă de răbdare şi te ţii de pasul logofătului Radu Andronic.   [1] Haiducii minelor care furau aurul extras de imperiali şi îl împărţeau sărmanilor.   [2] Actualmente Piaţa Unirii.   [3] Grădina Icoanei de astăzi.   [4] Radu Vodă.   [5] Azi, Lipscani, nume dobîndit după 1750 când şi-au făcut apariţia negustorii din Leipzig.   [6] Hanul Constantin Vodă, pe locul căruia s-a construit Palatul Poştei, actualmente Muzeul de Istorie.   [7] Monedă turcească; circula în Ţara Românească.   [8] Strada rău famată din Paris, numită şi Curtea Miracolelor.   [9] Proprietatea se întindea între străzile Apolodor, G. Petrescu, Antim şi Vânători de azi.  

Agentul secret al lui Altin-Bey de Rodica Ojog-Brasoveanu Capitolul I     URZEALA     În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, noaptea îşi dezlegase întunericul peste târgul Bucureştilor, fluturând miresme de liliac şi salcie tânără. Un bărbat răsărit se furişă pe o poartă dosnică a Curţii Domneşti, ocoli cu chibzuială străjile şi, strecurându-se şerpeşte printr-o spărtură a zidului grădinii celei mari năpădite de floare, se înfundă în ulicioara Cucului. Era înveşmântat într-un fel de burnuz lung până la călcâie, cu două despicături de o parte şi de alta a trupului ce-i lăsau mâinile slobode. Jungherul subţire şi încovoiat nu‑l purta în cingătoare, la vintre, ci la spate, de unde putea fi scos iute şi pieziş după năravul tâlharilor hârşiţi la drumul mare. Darabanele spătăriei vestiră noaptea, îndemnând târgoveţii să-şi caute casele. La hanul mănăstirii Sfântul Gheorghe, unul câte unul neguţătorii căutau lung spre cerul înalt, unde primele stele agăţau cercei de argint, apoi zăvoreau cu străşnicie dughenele boltite. Obloanele erau cetluite pieziş cu brâie zdravene din fier călit, având la capete lacăte grele născocite de nemţi pentru tihna avuţiilor. Pe Spiru, grecul, îl ajutau doi ciraci să-şi strângă ţesăturile scumpe. La lumina beteagă a fanarelor aninate în canatul uşii luceau tafte şi atlazuri florii, chilimuri, stofe cu fesfesele felurite, al căror rost doar muierile îl ştiu, cuvenit obrazelor alese. Mai zăbovea doar Eftimie arvanitul, care-şi vindea cu dichis, în cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile şi jupânesele umpleau de larmă prăvălia albanezului. Bucuria le ardea mocnit în luminile ochilor, plecau grăbite cu braţele pline de zaharicale. Mirosea în urma lor, până departe, a vanilie şi cuişoare, a coriandru, ambră şi mosc, iris şi apă de trandafir, a cozonac proaspăt şi aburi de pască abia scoasă din cuptor. Simigiul avea dever şi la curte. În fiece joi, îşi umplea careta cu cofeturi şi siropuri dulci din lămâie şi ienibahar pentru domniţe. Lui Beizadea Mateiaş îi plăceau mai cu seamă „moşul de zăpadă“, pe care arvanitul îl ticluia din zahăr amăgit cu pojghiţă sticloasă deasupra şi „morişca“ sau „balaurul cu şapte capete“. Capetele erau lungi, conabii, cu gust de rodie şi verzi, lăsând fistic în cerul gurii. Coconul păstra la urmă pe cel moale din marţipan galben cu steluţe cireşii, mici cât gămălia. Deodată, Bucureştii se umplură de vuiet. O oaste de trâmbiţe şi tălăngi se năpusti asupra lui. Clopotele din mahalele Oţetarilor şi Scorţarului, ale Brezoianului şi Calicilor şi mai pe urmă cele din mahalaua Săpunarilor prinseră a răsuna. Cereau Paştilor să poposească mai degrabă în târg, împungeau întunericul, zorindu-l să nu zăbovească. Noaptea asta îşi avea rosturile ei, curgea pânză cernită peste coşmeliile bicisnicilor şi hudubăile boiereşti, sporind nerăbdarea. O ploaie grăbită stârnise mirosul glodului de pe uliţe, îmbinându-l cu altele de liliac şi zambile şi lăcrămioare răsărite anume. Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau vorbe dulci, mângâietoare; ale Bisericii de Jurământ aspre; dinspre marginea târgului răzbătea glas de bronz, domol şi cumpănit. Bărbatul îşi strânse burnuzul la gât. Ocoli curţile cele mari ale Bujoreanului cu împrejmuiri trainice ridicate la patru înălţimi de om, păşind apăsat şi fără pripeală. În casele mici strecurate de-a lungul uliţelor întortocheate stăruia doar flăcăruia şovăitoare a candelelor, cete de câte patru străjeri cu torţe aprinse fereau de tâlhari, dar nu şi de dangătul clopotelor somnul târgoveţilor. Deodată ţâşniră ca nişte suliţe plopii arşi de la curtea Rudeanului. Fusese pârjol mare, izbucnit în temeiul nopţii, lăsând în urmă doar cenuşă şi durerea boierului Mihu izbăvit ca prin minune. Pieriseră toţi ceilalţi, jupâneasa Elena, odraslele şi slujitorii. Oamenii vorbeau despre mânia lui Dumnezeu, alţii mai prepuielnici zvoneau într-altfel. De-atunci trecuseră mai bine de nouă ani. Boier Mihu îşi luase lumea în cap, nu se mai ştia nimic despre el. Într-o vreme, Done bogasierul ştiricea că l-ar fi văzut cu mintea de tot dusă în Şcheii Braşovului. L-ar ţine, cică, de milă un unchi uitat de moarte, rudă îndepărtată cu jupâneasa Elena. De casele arse nu se mai apropia nimeni. Prin fostele odăi, prăbuşite, se aciuaseră lilieci, bufniţe şi câini uliţarnici cu părul lung şi galben. Bărbatul îmbrăcat în burnuz înconjură din ochi curtea pustie, cercetă cu stăruinţă întunericul şi, încredinţat că nu-i ţinut în priviri, se strecură pe sub bârnele negre. Mirosea a putred, a ars, a moarte. Rezemă umbra zidului, tălmăcind fiecare zgomot. „Încă n-a venit.“ Pe cer crescuse o lună mică, cât un irmilic de aur.   Paşii însoţiţi de o tuse seacă şovăiau. Lumina împuţinată, strecurată printre dărâmături, aprinse faţa tânărului. Un chip spelb prăvălit în umbre vineţii, cu ochi negri mari, care ardeau. Gâtul răsărea subţiratic din giubeaua roasă. — Rămâi unde eşti! Porunca ţâşnise din întuneric. Tânărul se sprijini la întâmplare de un perete şi râse silit. — Straşnic loc de taină! Nimeni nu dibuia unul mai doselnic. Începu să tuşească şi duse repede la gură o broboadă murdară. Clopotele pisau noaptea fără să ostenească. Glasurile lor adânci ori subţiri, felurite, cântau. Peste mirosul de mucegai şi petică arsă veneau adieri de iarbă nouă. Bărbatul îmbrăcat în burnuz căută îndelung spre chipul tânărului. — Ce drum ai urmat? — Uliţa Blănarilor. — Străjerii? Ochii celuilalt sclipiră. — Ţin cărările calicilor, nu pe-ale boierilor de neam. Se uită jur-împrejur: Urâte locuri… — Aici nu ne ajung iscoadele Brâncoveanului. — Iscoadele Brâncoveanului nu mai au putere asupra mea. Nu mai are nimeni. Scrâşni: Doar că înainte de a mă aşeza alături de tătuca mai am o socoteală de împlinit. — E bine! şopti omul în burnuz. E bine, boier Pârvan… Gândeam c-ai să-ţi iei vorba înapoi. Peste ochii tânărului trecu o umbră. — Cât de puţin mă cunoşti, omule! Poate fac păcat. Într‑un fel spun cărţile sfinte, dar datina glăsuieşte într‑altfel. Acum cincisprezece ani, din porunca lui Vodă, armaşul Cristea l-a sugrumat pe tătuca. Prietenii îi trimiseră sol de primejdie, căci gâdele poposise înainte la curţile postelnicului Scordoc şi ale serdarului Cioran, lăsând în urmă doar jale şi pârjol. — Şi la curtea boierului Codrea, adăugă înfundat omul din umbră, vărul domniei tale. — Şi! Tătuca se ştia fără prihană şi n-a ţinut seama nici de poveţele prietenilor, nici de bocetele mamei. A murit în pragul casei. N-a apucat să-i facă măcar un semn. Vorbea pe nerăsuflate, răscolind drojdia urii. Stropi de sudoare îi alunecau pe obrajii încinşi. — Şi tot nesătul a rămas Brâncoveanu! Ne-a luat moşiile din Liveni şi Sărata, şi viile de la Vadul Sărat. Eu şi soră-mea trăiam din milă. Mai vrei dară să-mi iau vorba înapoi? — Chibzuieşte bine! — Socoteşte-l mort! — Chibzuieşte bine, boier Pârvan! întări omul în burnuz. Fapta nu-i fără primejdie. — În schimb, e pe potriva lui, râse înecat tânărul. Dacă-ţi pleci urechea, afli multe. Se uită jur-împrejur: Unii şoptesc că şi aici tot mâna lui Vodă ar fi. Nu-i ţinea lângă inimă pe Rudeni. — Aici şi oriunde ţi-ai arunca ochii. Oprea şi Vlaicu putrezesc în beciurile de la Snagov, stolniceasa Brăilosu a ajuns de cerşeşte din poartă în poartă, pe Gruiu l-a descăpăţânat. Apăsă cu tâlc cuvintele: Fiică-sa s-a stins de piept la mănăstire. Cea mai mică, Irina, împleteşte cosiţe albe în casa bănesei Ştirbey. — Tătuca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Fiecare om cu răbojul lui.“ Scrâşni şi ochii negri părură iar arşi de flăcări: Al Brâncoveanului a ajuns la capăt! Tuşi mult, fără răsuflet. Omul în burnuz aşteptă să se ogoiască. — Pornirea domniei tale împotriva lui Vodă are temeiuri vechi, boier Pârvan. — Sunt datornic părintelui meu! Dinte pentru dinte! — Numai că pornirea nu-i îndeajuns, trebuie să găseşti putere braţului. Ura păleşte la gândul patimilor. — Ura dă putere slabilor! — Ştii cum arată temniţele domneşti? Ai văzut vreodată caznele răzvrătiţilor? Oamenii Brâncoveanului au mâna lungă… Tânărul surâse împâclit: — Mai lungă-i mâna celei cu coasa. Unghiile ei mi s-au înfipt în piept… Porunceşte!   — Cum intri în ulicioara Cucului, mergi zece paşi şi dai în lături buruienile de la poalele zidului. Ai să găseşti o spărtură. Te strecori prin acea spărtură şi-o ţii tot pe lângă copacii piperniciţi. În crucea grădinii e un foişor. — Îl ştiu, spuse boier Pârvan, ştergându-şi faţa năduşită. I l-au ridicat nişte meşteri frânci, vuia târgul de-atâta cheltuială. — În dreptul lui, cum te uiţi spre ferestrele cuhniilor, e o poartă mică cu cingătoare de fier. O să fie deschisă, doar s-o împingi… Tânărul clătină din cap: — Pândesc de mult palatul Brâncoveanului, la zi de sărbătoare ograda e năpădită de slugi. — În ceasul acela n-o să fie nimeni. Să pândeşti doar schimbul străjilor. Dac-ai să găseşti pe prima treaptă un ban de aramă, să ştii că drumul e slobod. — Nădăjduiesc. — Intri în săliţă şi de acolo, prin firidă, ajungi în iatacul turcesc. Sub chilimul negru e o uşă tăinuită care duce în cămările domnului. Te opreşti în cea de a doua şi aştepţi în ocniţă. — Să nu-mi fie aşteptarea în zadar. — N-ai grijă. În vremea din urmă, treburile ţării îl ostenesc. Vine în iatac şi se întinde pe divan. Omul în burnuz râse din gât: O să-ţi stea sub poruncă. Îl sugrumi sau… Lăsă vorba atârnată. Tânărul îşi desprinse sponca giubelei. Nu era cald, dar îşi simţea tot trupul o apă. Pe obraji, petele roşii păreau jăratic. Înghiţi în sec: — Şi după ce săvârşesc fapta? — Te scot eu la liman. Nu te poţi întoarce pe unde ai venit… — De ce? — Se pun slugile la masă. Te văd prin ferestrele cuhniilor. — Mda… Omul în burnuz îl măsură lung. — Ce gânduri te muncesc, boier Pârvan? Ţi-e teamă c-ai să rămâi de izbelişte? — Nu. — Ţi-e teamă! Tânărul privea în gol. Întoarse răspuns cu o voce ciudată: — Pe mine nu mă mai înspăimântă nimic, încă n-ai priceput? Numai că n-aş vrea să-mi aflu sfârşitul în casa Brâncoveanului. — Ştiu altă cale. — Ştii multe, râse boier Pârvan. De ce nu vrei să-ţi arăţi chipul? Bărbatul în burnuz se trase în întuneric, de parcă privirea celuilalt l-ar fi ajuns fără veste. — Aşa ne-a fost învoiala, boier Pârvan. Mai am să adaug hotărârea celor ce voiesc moartea lui Vodă. Vei primi de două ori câte şase pungi… În ochii boierului se stârni jarul. — Spune oamenilor domniei tale să-şi păstreze aurul. Nu pofta de bogăţie îmi îndeamnă mâna să scoată jungherul. Ş‑apoi după aceea nu-mi vor mai fi de trebuinţă. Îndeplinind porunca sângelui, mă voi stinge… — Nu uita! La al şaselea ceas al amiezii. — Al şaselea ceas al amiezii! şopti celălalt cu gândul dus. Când tata s-a prăpădit, soarele săgeta de asfinţit.   Omul în burnuz aşteptă să se stingă paşii boierului Pârvan, apoi dosi sub una din pietrele cele mari, într-un loc anume, o teşcherea subţiratică. Cercetă cu luare-aminte zgomotele nopţii şi se strecură afară.   Pieptul tânărului se zbuciuma înăbuşit. Simţi în gură gustul dulceag al sângelui şi ridică ochii spre cer. — Doamne, Dumnezeule, îngăduie-mă până mâine! Tresări. Din umbra zidurilor prăvălite se desprinse, înaintând pândiş, un bărbat înveşmântat în negru. „Omul meu!“ Îl petrecu cu privirea. Celălalt ferea lumina lunii, călca hoţeşte prin locurile întunecate, lipind zidurile. Oblici spărtura pomenită din ulicioara Cucului şi dispăru. „Boier de curte, ori slujitor“, socoti tânărul. Porni spre casă, ducând după un vechi obicei mâna la jungher. Se opri fulgerat. Scula dispăruse. „Semn de sus!“ Se întoarse spre ruinele Rudenilor cercetând la tot pasul luciul lamei de oţel. Găsi jungherul la locul întâlnirii de taină. Îl puse înapoi în brâu, răsuflând greu. Peste zidurile întunecate se prelinse o geană de lumină. Boier Pârvan încremeni. „Stahia celor pieriţi în pârjol… “ Ştia de la bătrâni că la vreme de noapte sufletele morţilor rătăcesc prin ţintirimul caselor bătute de năpastă. Văzu umbra unui bărbat cu o lumânare în mână. Flacăra înainta încet, cercetând calea, apoi se opri locului. Degete lungi, albe, traseră de sub piatra cea mare o teşcherea de piele, lumina făcu cale întoarsă şi se mistui în întuneric. Clopotele băteau asupra nopţii, zvonind parcă a moarte. Luna cât un talger se spânzurase în răscrucile cerului.  

Capitolul I     ANUNŢUL     Trilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, lăsându-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. După câteva cuvinte, îl întrerupse: — Te-am recunoscut. Ce-i? — Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele ghilotinei. nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută! — Ai băut? — Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea e rezolvată. — De ce aşa mult? Celălalt chicoti: — Nu fi absurd, baby! Dă-i timp să se coafeze… Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei.     * * *   Chiar şi după Revoluţie, când primea gazeta, bătrânul Mişu Pavelescu, – de fapt, Mihai-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici E.T.C (fonetic Etîcî) – consulta în primul rând Mica Publicitate. Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. Cornel – un excentric de profesie – exulta zgomotos ori de câte ori întâlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de elită… „Cum te bucuri, dom’le? se interesau consternaţi neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, dacă te pricep! Cornel – showul era verificat – exploda triumfal: — Da, dom’le! Mă bucur, sunt radios, sunt ferice! Încă unul care a scăpat de comunişti!“ Nu, hotărât, starea de spirit a lui Mişu Etîcî era mai puţin categorică. Întâlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în nefiinţă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care plimbându-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, remarca doar frumuseţea impresionantă – ultimul suspin! – a trandafirilor târzii, policromul luxuriant al vegetaţiei în agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipând doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. Iar zăpada nu-i sugera în primul rând ciorapii de lână cu care dormea noaptea din pricina caloriferului îngheţat – „e fantastic, mon cher, când mă culc, mai mult mă îmbrac decât mă dezbrac“ – ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare“, micile surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la florărie. Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decât arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai exista, tot ce fusese urât, meschin, detestabil sau chiar ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din noi“. Pe bătrân îl interesa mai nou, „ce cumpără bucureşteanul“, sesizând diferenţa faţă de preferinţele ante‑Revoluţiei. — Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze… — Dar ce caută, dragă? Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă – în casa Pavelescu se mânca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere“ – şi îşi răsuci privirile languroase. Mai aveau patru ani până la nunta de aur şi se iubeau. — S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătând cu unghia în gazetă: Stai puţin… Uite ce zice ăsta… „Vilă, 6-10 camere, ultracentral sau apartament 4-6 piese“… Altul! „Cumpăr casă, 8-9 camere, curte. Domenii, Televiziune“… Au apărut şi colecţionarii… — Pe tipul care caută capete de păpuşi din porţelan, îl ştiu de zece ani cel puţin. — Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe… Vase Galle, Daum Nancy, Lalique… Tapiserii originale“… Iauzi-o şi pe asta! „Caut cercei briliante mari“… Îşi scoase ochelarii, uitându-se la nevastă-sa cu gura căscată. În colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în aur. — E clar! Doamna Lili, bine dispusă, – stare de spirit constantă, generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi cadou de nuntă, rămânea mereu amabilă – îşi scoase şorţul înflorat şi-l agăţă lângă ştergare. — Ce-i clar? — Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să scape de capital. — Fugi de-aici eşti alarmist! Pavelescu Etîcî înţepă aerul cu degetul: — Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu că… — Ai prevăzut, îl întrerupse nevastă-sa râzând. Treci dincolo că aduc ceaiul. Bătrânul se aşeză pe canapea, continuându-şi lectura. Doamna Lili scoase din vitrină serviciul de ceai de argint. Erau oameni care se respectau. Nu mâncau niciodată pe o faţă de masă pătată, foloseau şerveţele brodate şi cea mai scumpă veselă din casă. Pavelescu începu să chicotească. „A ajuns la Matrimoniale”, gândi maşinal doamna Lili, întrebându-se dacă să aducă şi plăcinta cu fructe. Simţi că-i plouă în gură, dar îşi aminti cu neplăcere că astrahanul – o piesă istorică, cea mai importantă din garderobă – n-o mai cuprinde şi renunţă cu un oftat imperceptibil. — A! exclamă bătrânul. — Ce-i? Pavelescu era un omuleţ norocos, scutit de accidentele destinului. Viaţa lui decursese lin, fără convulsii, fără piruete spectaculoase. Cineva, „acolo sus“, îl uitase sau nu-l lua în seamă. Poate de aceea rămăsese cu o capacitate de emoţie unică la vârsta lui, întâmplări minore luau proporţii de extraordinar, palpita cu voluptate la evenimentele din viaţa celor din jur. — Ce-i? repetă doamna Lili. Nu mă fierbe! — A apărut anunţul Valentinei! Chipul doamnei Lili se aprinse de interes: — Ei lasă-mă! Ia să-l văd şi eu. — E aşa cum l-am făcut noi, râse încântat bătrânul ca după o straşnică ispravă. Întocmai!… Ce credeai! Puneţi ochelarii! Pieptul agresiv al doamnei Lili se zbuciuma de emoţie. Ochii îi sclipeau, vibra năsucul odinioară delicios – „îţi vine să-l mănânci“ –, acum mult prea poznaş pe un chip sexagenar, stârnind ilaritate dar şi regretul „trebuie să fi fost nostimă foc pe vremea armistiţiului“, buzele pline îi fremătau ca dinaintea unei tăvi cu baclavale. Pavelescu o privi înduioşat: „Arată ca o fetiţă de doisprezece ani şi nici o zi mai mult…“ — Zi tare, Lili. — Stai să-mi trag sufletul… Adu-mi aminte să-ţi schimb pijamaua. Respiră adânc şi începu să citească ondulându-şi degetele grăsulii în aer, pentru a marca miezul fiecărui cuvânt: — Doamnă (45 de ani), simpatică, distinsă, excelentă gospodină, fără copii, situaţie materială mijlocie, caut domn (45 – 55) intelectual, serios, fără vicii, în vederea căsătoriei. Căsuţa agenţiei 4722. Doamna Lili rămase cu ochii aţintiţi pe ziar. Bărbatu-său se plimba prin sufragerie, îmbătat de entuziasm: — Straşnic, nu? Să vezi acum emoţii pe biata Valentina! Eu zic că în maximum două-trei zile, primeşte răspuns… Tu de ce taci? Nu ţi-e bine? Doamna Lili împături ziarul. — Ce ai? insistă Pavelescu îngrijorat. Femeia îşi încleşta degetele în stofa moale a capotului: — Nu ştiu, dragul meu… Dar parcă am aşa, o strângere de inimă… Din senin…     * * *   Nu era urâtă. Avea o siluetă pasabilă, fără probleme pentru croitoreasă, un chip cu trăsături regulate. Desigur, n‑o confundai cu Liz Taylor, dar nici nu părea accidentată de un tractorist beat ca Belmondo. Se fălea mai ales cu o dantură splendidă şi, cu toată obiectivitatea, nu-şi arăta vârsta. Nu albise, cele câteva fire de păr alb nu alcătuiau şuviţe şi cădeau distins, faţa rămăsese netedă. Se compara mereu cu colegele de servici şi de generaţie, înregistrându-le de fiece dată, cu satisfacţie intestină, abia camuflată, minusurile. După patruzeci de ani, cele mai multe erau vopsite – castaniu, nu-i strident, se apropie de natural şi se mai găseşte Cromoplatin în nuanţă – iar ridurile le însemnau pe chipuri hărţi necruţătoare. „Fără să fiu exagerată, reflecta Vali în timp ce privindu-se în oglinda lupă îşi defrişa cu penseta buza superioară, arăt cu cel puţin şapte-opt ani mai tânără…“ Şi totuşi, nu plăcea. O realitate de care era conştientă, dar pe care o traducea, pentru ea însăşi, într-o formulă îndulcită, scutind-o de crize de autonemulţumire: „n-am avut noroc! Adică urâtă nu, proastă nu, gospodină, de familie – de nişte ani, reintraseră în circuitul modei numele cu rezonanţă non‑proletară – casă, servici onorabil, fără copii, fără obligaţii, nu mai zic născută în zi mare, de întâmpinarea Domnului…“ Şi totuşi! Constatase încă de la cincisprezece ani că nu are succes, că la ceaiuri rezema zidurile admirând dansatorii, că telefonul nu suna decât pentru interese străine de persoana ei: „poţi să-mi împrumuţi cursul de Tehnologie?… Ai idee unde-i Doina? O caut de dimineaţă, credeam că-i la tine… Scuză-mă… I pup you!…“ De adolescentă, avusese o dorinţă fierbinte, obsedantă, unică: să se mărite. Nu era o veleitară, nu ataca imposibilul, spectaculosul, neprevăzutul, aventura o speriau. Se socotea modestă şi într-adevăr, visele-i nu escaladau piscuri intangibile. „În fond, ce am dorit? Un bărbat cumsecade, o gospodărie decentă, un copil… De fapt, o familie, ce mare lucru?“ Nu o dată, problema fusese dezbătută şi de vecinii ei, soţii Pavelescu. Bătrânul începea de regulă discuţia înainte de culcare. Cu două perne sub ceafă şi ochii repeziţi în tavan, o asista pe nevastă-sa care-şi „făcea obrazul“ la oglindă. Doamna Lili socotea că tenul şi părul sunt cele mai preţioase daruri ale unei femei şi, în consecinţă, efectua conştiincios, în fiecare seară, toaleta feţii. — Nu pricep, dragă, comenta pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte Mişu Etâcî, de ce fata asta nu are trecere, în definitiv, s-au cazat atâtea femei care-i sunt inferioare din toate punctele de vedere. Ce, parcă Lizica Filip e mai procopsită? — Nu, mârâia doamna Lili scoţându-şi crema cerată de pe buze. — Sau Dora?… Şi atâtea altele! Explică-mi şi mie ce are Valentina? Eliberată de mască, Paveleasca desfăcea braţele a fatalitate: — Aia e că nu are! Ţin la Valentina, e o fată bună în felul ei, dar asta nu-i de ajuns. — Cum nu-i de ajuns? Are atâtea calităţi… — Cunosc, scumpule! Gospodină, chibzuită, econoamă, nu umblă după golani, serioasă… Cu astea faci o carte de morală, nu un dormitor comun. Din păcate, Valentinei nu-i place adevărul şi dintr-ale ei n-o scoţi. — Care ale ei, Lilişor? Nu deranjează, n-o simţi… Lasă antreul curat, nu abuzează de debara. Soţii Pavelescu şi Valentina locuiau la comun. Un comun însă mai special. Cândva fusese un apartament splendid, de cinci piese, cu atenanse bogate. Reglementările dure din anii ’50 privind spaţiul locativ siliseră fostul proprietar să-l împartă, ridicând un zid despărţitor. Realizase astfel două locuinţe separate ajustate, rămânând comun doar vestibulul de la intrare. În realitate, se locuia comod şi ce-i mai important, rămăseseră în centru, pe Brezoianu. Doamna Lili dezmierdă în treacăt nasul bătrânului: — N-o simţi… ţine antreul curat… Şi face clătite incomparabile! De aia te-ai îndrăgostit tu de mine, puişor? — Bine, dar aveam altă vârstă… Altfel se punea tema! — Cum? Nu fi caraghios! — Dar ce-i lipseşte? — „Nu mă pot desprinde de tine!“ Asta-i lipseşte. Totul! Şi dacă încerci s-o consiliezi, o ţine tot hais! ori cea! cum ştie ea. I-am zis de atâtea ori, măi fetiţo, îmbrăcă-te! Nu mai ţine cârpele în dulap că se taie şi se demodează. Uite, vine primăvara, coase-ţi ceva şic, modern. Aşi Lemn!… „Lasă, tanti Lili, că pentru servici sunt bune. Acolo, după câteva luni de la angajare, mult un an, ajungi mobilă, nu se mai uită nimeni la tine… Şi pe urmă, unde ies eu? Păcat de parale…“ — E modestă, opina moale Pavelescu. — Zgârcită. — Fii atentă, Lilişor, că exagerezi. Prea te avânţi! După teoria asta, toţi avarii ar fi celibatari. Doamna Lili trecu în spatele paravanului, un suvenir de familie ale cărui feţe de mătase fuseseră mereu schimbate de către posesorii succesivi, în funcţie de jocul moştenirilor, şi îşi puse cămaşa de noapte. După şaizeci de ani, evitase să se mai dezbrace în faţa domnului Pavelescu, după cum la fel, acesta ignora că are o lucrare dentară mobilă. „Mi se pare odios să ne ţinem amândoi dinţii pe noptieră. Vorba aia, încurcăm protezele şi pe urmă, dăm vina pe dentist că-i imbecil…“ — E din toate punctele de vedere zgârcită, vorbi de după paravan, doamna Lili. Nu dă nimic de la ea. Nu-i simpatică, nu ştie să zâmbească, să spună o glumă. Ai văzut-o când am avut musafiri… Stătea mobilă şi aştepta s-o distreze alţii. — Voi, femeile, sunteţi răutăcioase. Sigur, Vali nu-i prea expansivă. În schimb, persoanele mai aşezate sunt odihnitoare. — Nu i-a cerut nimeni să zbârnâie ca un bondar. Tu nu vezi că n-are nici o prietenă? Ţi se pare normal să nu fie în vizită cu nimeni? Să nu primească un telefon? Tu nu vezi că nu sună telefonul?… Nu, telefonul nu suna niciodată pentru Valentina. Călcându-şi cu aplicaţie o bluză brodată de mână, Valentina se gândea cu emoţie la seara de mâine. Avusese o idee inspirată dând anunţul matrimonial. „Tot a fost bună la ceva şi Revoluţia“, conchise atentă la pliurile guleraşului. I se părea de fericit augur că răspunsul necunoscutului fusese prompt; îl găsise după două zile la căsuţa agenţiei iar compunerea în sine îi făcuse o bună impresie. Personajul preciza că e inginer, are 50 de ani, locuieşte în Bucureşti şi dispune de o situaţie materială confortabilă. „Nu caut, stimată doamnă, decât un suflet bun, cald şi sincer care să mi se alătureze“. Valentina lăcrăma înduioşată: „Cine ştie ce drame ascunde fraza aceasta!…“ Se şi vedea duioasă şi calină, aşteptându-l cu un şorţuleţ cochet, proaspătă ca o primăvară. În bucătărioara intimă, musacaua aşteaptă caldă la cuptor, papucii sunt pregătiţi în vestibul... E obosit, tracasat de slujbă, de colegi invidioşi, de un şef obtuz. Cu un surâs, cu un cuibărit tandru la pieptul lui îi alungă creţurile cele rele de pe chip… „De-aş şti cum arată!“, şi se gândea cu nerăbdare şi dulce spaimă la primele clipe ale întrevederii. Fără să-şi dea seama, îi împrumuta inconştient carura lui Burt Lancaster. Figura era însă ştearsă, ceţoasă, ca într-o fotografie voalată. Tot pozitiv apreciase şi graba necunoscutului. După reacţia imediată la anunţ, la telefon se arătase la fel de zorit. Valentina, sugrumată de emoţie, cu o inimă care funcţiona cu 200 pe oră, acceptase fără fiţe de cinema întâlnirea fixată a doua zi. „Ce sens are să amânăm o întrevedere pe care o presimt foarte plăcută? Glasul dumneavoastră îmi spune că sunt totuşi un bărbat norocos“. Încercase să fie cochetă şi se mirase dulce: „Norocos?“ „Da, nu citesc decât întâmplător România Liberă. Pesemne că trebuia să dau de anunţul dumneavoastră…“ După ce se încheiase convorbirea, Valentina începuse să râdă nervos. „Nu zău, ce curaj pe tine!“. Curaj să dea anunţul, să înfrunte zâmbetul funcţionarei care-l înregistra, curaj să formeze numărul de telefon al necunoscutului. Îşi amintea înveninată comentariile colegilor de servici. Când soseau ziarele, consultau în primul rând „Matrimonialele“. Citeau rubrica întreagă cu glas tare, în amuzamentul gras al biroului. Ploua cu observaţii spirituale şi inteligente, se sugerau formule noi incluzând şi precizări de alcov, iar la acel aşteptăm şi provincia, inclus generos într-unul din anunţuri, biroul fu cutremurat de un râs zgomotos. „Procedeul mi se pare ruşinos şi lipsit de demnitate, decretase arhitecta Monica Rareş. Recunoşti public că n-ai spor la bărbaţi, că-ţi arde buza după o pereche de nădragi. Barem gentilomii care recurg la asemenea truc, sunt de-a dreptul jalnici…“ „Nu-i chiar aşa, ma chère, o contrazisese altcineva într-o doară. Destinul trebuie forţat, ocaziile inventate. Poate că treci zilnic pe lângă personajul mult interesat, dar îl ignori.“ Valentina îşi umezi degetele şi încercă talpa fierului care sfârâi uşor: „Le dă mâna să vorbească! Răreşoaia are un tont, slugă, nu bărbat, ea face doar efortul să respire, după ailaltă umblă legiuni de derbedei, nu se poate lucra în birou de atâtea telefoane…“ — Dar ia să stai tu – de la o vreme, începuse să vorbească singură, fără să-şi dea seama – să stai tu singură cu anii, să nu te duci într-un concediu, că n-ai cu cine, să mănânci ou roşu fără să ciocneşti, de Revelion să înghiţi două oxanepame şi să te culci cu perna în cap. Nu mai zic de sfaturile ordinare, la cea mai mică izbucnire nervoasă…   Auzi ciocănit în uşă şi puse fierul pe suport: Doamna Lili, jovială ca totdeauna, o cuprinse într-o privire maternă: — Şi zi aşa, mâine e ziua cea mare! Îţi spun drept, scumpo, cred că sunt mai emoţionată ca tine: Valentina îi zâmbi recunoscătoare: — Mi se taie picioarele doar când mă gândesc. — Ei lasă dragă, că n-o pica Prinţul Charles! Ce vrei sa pui pe tine? — Mă gândeam la bluza asta cu foile negre. — Nu draga, se strâmbă bătrâna prea aduci a dăscăliţă. Nu zic despuiată, dar nici ca activistele de partid, alese în prezidiu. Frivolizează-te şi tu oleacă… Mergi mâine la servici? — M-am învoit. Mai dau aici cu cârpa şi mă duc la coafor. — Auzi, vrei să-mi faci o plăcere? Sprâncenele bine pensate ale Valentinei pictară două semne de întrebare. Doamna Lili urmă precipitat, pe un ton de rugăminte: — Du-te lângă Ciocârlia, la Viorica, şi las-o să te tundă şi să te aranjeze cum ştie ea. Are o mână extraordinară! — Dar sunt foarte mulţumită de Flora. Şi e coaforul Lido! — O fi Lido, dar te tunde de parcă ai fi Ana Pauker! Continuă repede, pentru a nu-i da timp să se supere: Vezi să ai şi tu o floare în casă, un coniac, ceva, că n-o să-l tratezi cu sirop de tuse… Valentina izbucni în plâns. Paveleasca se alarmă: — Ce-ţi veni, draga mea? Ochi umflaţi îţi trebuie mâine? Să-ţi faci neapărat o mască diseară cu gălbenuş şi vitamina A… Şi lasă prostiile! Ai să vezi c-o să fie bine! Minţi: Am eu, aşa, o presimţire… Valentina îşi îndreptă ochii spre icoană: — Aş vrea să mă văd poimâine…   Un bărbat suplu, elegant, intră în Florăria Bucureşti. Vânzătoarea, „trăsnet“, cu un machiaj competent şi de bună calitate, îl aprecie expertă: „Cam puriu boss-ul, dar încă competitiv.“ — Săru’mâna! Am văzut că aveţi liliac. Degetele frumoase ale vânzătoarei începură să baleteze în jurul glastrei, etalând vreo şase inele şi o manichiură impecabilă: — Acum ne-au venit. Doriţi? — Vreau un buchet frumos, domnişoară. — Şapte fire e bine? — Mai puneţi două. Şi un şnur de mărţişor, vă rog. E 1 Martie, nu? „Hm! Pesemne, gonzesa-i prospătură“, reflectă visătoare vânzătoarea ambalând artistic florile. Un gând straniu străfulgera mintea bărbatului: „Primele flori de pe mormântul ei...“ Îndepărtă imaginea şi scoase porte-feuilles-ul: „Devii macabru, bătrâne.“

Un stilet cu şampanie de Rodica Ojog-Braşoveanu    Capitolul 1   Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi. După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior. "Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat. "Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!" În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă — exerciţiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel. Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil. Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor". — Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima. — Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare. — După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa. — O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. — Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă. Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor. — Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată. Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce. — Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte. Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex. Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă. Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte. Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu. — Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie! — M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal. — N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. — Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia. Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică. — În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer. — ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule! — Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. — Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou." Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare. — Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş. Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă. — Nu e cazul. — Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari? Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi. — Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece. — Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. — Sunt paişpe odăi. — Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete? Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!" — Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv. Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă. "Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..." Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros. — Ce înseamnă definitiv? — Sunt geolog. — Înţeleg, o profesiune nomadă. — Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier. — Sunteţi rudă cu familia Manu? — Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... — Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv? — Aveţi memorie. — Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul. Mihai Şerbănescu zâmbi. — Aşa e. — L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul. Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara. — Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată. — Mă interesează opinia dumneavoastră. — Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului. Minerva începu să râdă. — O observaţie interesantă. — Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă. — S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă? — Probabil. — Ce anume? — N-am idee. — Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului? Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele. — Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea. — Adică? — În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte. — De ce ar fi făcut-o? — Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului. — Ceilalţi nu remarcaseră nimic? — N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu. Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. — N-am reţinut, cine-i persoana? — Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică... * Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie: Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?" Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi... Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea... Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade ţeapăn, violetele — neaşteptată cochetărie — ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare... Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors. Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile: — Am să-l ucid! Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace. Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honoré. "Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!" Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor. — Poftim? Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel." Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă — siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră. — Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer. — Scuză-mă. Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse... — Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme. Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..." Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan. Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner. Ciupi galant bărbia Corei. — Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit. — Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte. Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou. "O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor." Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate. Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ţii minte, Elenuţo? — Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack! Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea. Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat: — Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia. Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată." "Deşi mă întreb — Venera îşi sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană." Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată: — Ce naiba vrei? Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă. — Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie. — Şi ce-ţi pasă? Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat: — Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta... — Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli. Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina. Jack se enervă. — Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir! — Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii. — Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău! Tatăl Corei interveni împăciuitor: — Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos. "Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos... Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere. Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii. — Ai căpiat, Eleno? — Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată? Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian. — Eşti complet anormală! Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes: — Vii din oraş? — Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin? Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia? Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca. Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli. "O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta." Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment: — Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare... Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi. — O dete pe naţionale... Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor. — Idiotul cela unde-i? — Care din ei? întrebă Elena. Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă. — Ura, bambina! se strâmbă tânărul. — Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi... Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului. Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia: — Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!! Georgeta se hotărî în sfârşit: — ...idiotule! — Getuţo dragă, îmi pare rău... — Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom? Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz." * Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?" Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit — era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele — dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie. Dan îşi slăbi nodul cravatei. "Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot! — Eu ţin de şase! şopti Titel. Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână. Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă. Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea. * Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun. "Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..." Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman." Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă. — Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator... — Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia... — Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... * Dan îşi vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriaşul lui Jack — acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile. În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora... Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..." Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..." Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ. Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână. Mihai Şerbănescu se apropie de Manu. — Nu te mişca! Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări. Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea: — Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare. Toni Contaş atinse umărul inginerului. — Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina. Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii. — Cruce în sân, cruce în sân! Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul. — Mută stropitoarea, madam! — Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub Sfântul Ierarh Neculai. — Cum arată gagiul? — Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte! Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a muşcat? — E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil! Titel observă sarcastic: — Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău! — Măgarule! — Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat. Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic. — Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie. Pianista bombăni sâcâită: — Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile. — O idee admirabilă, decretă Jack Moraru. Titel Penciu suflă în urechea Elenei: — Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă? Ceilalţi îl priviră iute.   continuarea o descarcati de aici.....

Capitolul I     ARESTAREA     Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă. — Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică? — Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi! Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită. — Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el… — Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet… Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă – evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori – aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu. Melania avu un surâs ciudat. „Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit… Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică…“ Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator… Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă. Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun: — Mirciulică… Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine. Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde‑mineral ca otrava.   Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil. — Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta… da! Probabil va trebui să vă acompaniez. Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii. „De ce dracu’“, se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, „de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin…“ Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii. „Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă… Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă… Prea mulţi dacă…“ Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă. „Păcat, draga mea! O lovitură – căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume – concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto.“ Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie. „Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului… mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie…“ Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit. Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi: — Nu sunt într-o ţinută potrivită… Mi s-a spus că la puşcărie se face mult… sport. Dacă aţi vrea… În câteva minute pot fi gata. Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului. — E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire.   Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind: — Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit… Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate. — Care societate?! — În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe. Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă. — Nu înţeleg, îngână maiorul. Melania articulă greu: — Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează. — A, da… Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele. — Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi. Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină. Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară. — Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi… — Înţelege, spuse sec Cristescu. Spectacolul bătrânei era peste puterile lui. — Atunci… Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă. Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul. Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit: — Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim.   Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentru el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi.   Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei. „E vinovată“, gândi maiorul. „E vinovată, şi totuşi îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul şi conservele şi celelalte – la naiba, totuşi la noi nu-i camping – şi mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?” Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină. „Îmi pare rău de domnul maior“, gândi Melania Lupu. „E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea.“ Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.

Anonima de miercuri de Rodica Ojog Brasoveanu      PROLOG Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, Viitorul În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci — sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-Vincent de Paul. Directorul general al Poliţiei Capitalei. — Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi aripile cornetului apretat. Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute societăţi de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice clipă să zboare. — În general, vine multă lume? — Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că l-ar putea identifica... — Atunci? — Vin din curiozitate. Vizitatoarea se uită la leagăn. Era un coşuleţ elegant, înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. În el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat. — Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile... Îţi vine să crezi că a zburat pe fereastră. Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul mătăniilor. — Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas Tua... Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în privinţa mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul prin aer, dar diplomată, se mulţumi să-şi dreagă glasul. — Mă întreb cine or fi fost părinţii lui... Desigur oameni înstăriţi. — Poate... — Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e o femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă mare, după medalion... — Domnul nu face distincţii, suspină călugăriţa şi indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă... — Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau prieteni? — Nu prea... Au trecut aproape două săptămâni de când lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică imediat. Înclin să cred că părinţii erau străini. Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar. — Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu-i... român. E mai degrabă de-al dumneavoastră... "Papistaş", vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. Călugăriţa surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu. — Ce se va întâmpla cu copilul? Călugăriţa îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii de kilometri. — Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului. Amândouă îşi coborâră reciproc privirile. Ştiau bine ce însemna asta... O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără primăveri... Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugăriţa se ridică. — Au început să vină. Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase atrăgeau imediat atenţia. Întârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se poate desprinde de leagăn, cercetă atent medalionul de aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă: — Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Ştiţi... Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de preţioasă. Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, direcţionată şi, instinctiv, sora făcu un pas înapoi. Rosti nesigură, cu inima strânsă: — Mi s-a părut că... Bărbatul ridică din umeri. — Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar nu vă pot fi de nici un folos. Bună ziua! Călugăriţa privi lung în urma lui: "Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva." Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit. 1 Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai ales!) la defilare. Foarte înaltă — statură accentuată şi de o supleţe excesivă — nu era frumoasă în sensul academic al noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor '30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva "se filmează" pe undeva. Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală — mixtură de panglici, godeuri şi pliuri — zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul — poate din cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de excelentă calitate — că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau entuziasmate prietenelor: "Să ştii că iar se poartă canotierele de pai în februarie... Am văzut azi în faţă la Eva o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive splendidă. Am purtat una exact la fel când mam logodit cu Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci... Extraordinar cum se întoarce moda!..." În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. Îi ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol sau în vizită la Coleta Miclescu. Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare — îi plăcea vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi ciufulite —, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de enervant. O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. Gregorian râse cu amabilitate: — Vedeţi... Dacă v-aş fi "agăţat" eu, v-aţi fi supărat. Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, sau în cel mai rău caz imbecil: — Nu m-aş fi supărat. — Interesant..., zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să spună. Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arpèges. "O persoană derutantă..." îşi zise Gregorian. În general, nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva. — Ce facem? Nu mergem? Gregorian pică din nori. — Unde?! — Oriunde, mi-e indiferent. Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu. — Să presupunem..., începu Cris. — Nu mă interesează ipotezele. — ...că eu mă duceam la serviciu... — Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta. — ...sau că mă aşteaptă nevastă-mea. — N-ai nevastă. — De unde ştii? — Ştiu. Hai! Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă: — Recunosc, duduie dragă... — Spune-mi Adina. — ...că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de contrariu, nu am nici una, dar absolut nici una, din calităţile care ar putea seduce o femeie ca dumneata. — Asta o decid eu. — Ajută-mă să pricep... — Îmi placi. E de ajuns, nu? Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian. — Spune-mi, procedezi totdeauna — mă refer la situaţii similare — la fel de... impetuos? — Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce "accroche"-ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un privilegiu rezervat doar bărbaţilor... Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să lunece, până la nodul cravatei. — Da... E un punct de vedere. — Ce facem? Mă inviţi la tine? Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să-l amuze. — La urma urmelor, de ce nu? Adina respiră ostentativ. — În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat. — Adică? — Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd doar din spate. — Nu te lauzi? Adina surâse vag, strângându-i braţul. — Eşti cel mai în măsură s-o ştii. — Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o experienţă... hm... da... o experienţă considerabilă. "Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci... Dacă a debutat la cinşpe, şaişpe ani... Da, are ceva vechime..." — Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat. — Dar ce? — Talent. — Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în buzunar. Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul unei grădiniţe neîngrijite. — Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine. — Nu fi burghez. Se lăsă dezbrăcată de pardesiu — asimetric, fără guler şi revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette Davis în "Corabia" anul 1933 — şi se aşeză într-un jilţ cu braţele de lemn. Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în trapez — baza era punctată de două clipsuri din duble — pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare lipsă de preocupări serioase. Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era frumos, dar radia tinereţe şi puritate. — Cine-i? — Soţia mea. — Când era minoră! Şaptesprezece ani? — Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără. — Părea?! — A murit acum zece ani. — Îmi pare rău. Cris surâse. — În sfârşit, primul act convenţional. — Din când în când, mai dau şi bună ziua. Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare verzui. — Cu ce te ocupi, Adina? Femeia îl privi ironică. — Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre completă? — În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am altceva în casă. — Beau... Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are mare valoare. Şi vasul Secession e splendid. — Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul. — Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de pământ sau eventual o ceramică olandeză. — Iau act. Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era prezentabil, convenţional îmbrăcat — costum şi cravată — potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea fără culoare. — Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie? Gregorian întoarse capul amuzat. — E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul? — Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în bernă... Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei. — Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie. — Cu mine se petrece altceva. Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată. — Nu mă întrebi ce? — Ţţ! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi dormitorul şi fără să clarific chestiunea. Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era sfidătoare, nările vibrau. — Dovedeşte-o. Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse braţul şi îi cuprinse umerii. Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda cravata. — Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi lipsesc melonul şi umbrela. — Nu-mi lipsesc Adina râse: — Ai purtat vreodată blugi? — Niciodată. — De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite. — Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca un salahor. — Ai dreptate... Îmi aduci pardesiul? Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul. — Gata! Mulţumesc... Pendula începu să bată. — Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi crezut. — Nu-i târziu... — Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris. — Îmi permiţi să te conduc? — Nu. — Să-ţi chem un taxi? — Nu. — Am să te mai văd? Femeia îi căută ochii. — Nu, Chris. *** În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. Consultă textul de pe verso. "Siderurgia şi viitorul petrochimiei..." Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau firimituri... Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate... Da, gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina. În odaie era cald — peste un sfert de ceas avea să scoată radiatorul din priză — patul aşternut, îl făcuse înainte de a cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de altădată "atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, la colesterol!", dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă. Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor '50: un studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, evoluau gheişe şi mandarini. Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le bătea pe toate... Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici până la călcâi... Se ducea de câte trei-patru ori la filmele ei... "Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci... Pe urmă, când am cunoscut-o pe ea..." Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele. "Ginger..." "Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!" Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, s-o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima clipă se îndrăgostise ca un nebun. "De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. Sunt îndrăgostit şi astăzi... N-am încetat niciodată s-o iubesc..." Semnalul muzical al "Telecinematecii" îl scutură de gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între degete ţigara. "Am s-o aprind la primul ei cadru... Ce bine că m-am decis! Mă simt liber... Liber ca la doisprezece ani, când alergam cu plasa după fluturi... Trebuia s-o fi făcut mai demult... Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat..." Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă într-un furou de paiete. "Eliza... Dragostea mea..." Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. Trase adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se lărgiră de groază: — Dumneata?! Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii prizonieri. Apoi se făcu întuneric.   continuarea o descarcati de aici....  

CAPITOLUL I     — E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e domn! Şi-o fantezie!… Ce mai încolo şi încoace! Ştie să iubească. Liana o urmărea cu atenţie. Ochii aveau o strălucire particulară şi, ca totdeauna, în prezenţa Emiliei încerca un sentiment aţâţător de aventură. — Cum a fost? Emilia îşi roti inutil privirea prin încăpere şi scăzu instinctiv glasul: — Nu ne aude nimeni? Liana dădu sâcâită din mână: — Cine naiba să ne audă? Ţi-am spus că Dinu e de gardă. Emilia chicoti. Când râdea îşi arăta dantura superbă, puternică; dinţi mulţi, parcă mai mulţi decât în altă gură. Cineva o caracterizase foarte plastic: „Are o gură feroce. De fiară“. Era destul de înaltă, cu o talie subţire speculată în centuri strânse, late şi încărcat decorative indiferent de modă, picioare lungi şi fine. Bustul strident, oarecum contrastant faţă de zvelteţea trupului, nu deranja, accentuând aerul agresiv sexy. Ochii verzi, de pisică, „ştiau“ să privească, părul încreţit astrahan îşi ascundea sărăcia. Purta mult negru, speculându-şi culorile naturale – aprilul ochilor, crinul pielii, zăpada dinţilor – inele pe cel puţin şase degete şi poşete elegante, mari, prospere, cu catarame, iniţiale, bucle, clipsuri din dublé bun. Nu pleca niciodată de acasă fără să aibă cel puţin două mii de lei în porte-feuilles. De ani de zile era clienta fidelă a Consignaţiei şi întreţinuta şefului de sală al unui mare restaurant, dar refuza să-l ia în căsătorie, în aşteptarea marii lovituri. Avea încredere în steaua ei şi în cei douăzeci şi opt de ani abia împliniţi. „Îmi mai acord doi ani. Dacă nu pică nimic, îl iau pe Gigi. De ce să mă grăbesc? Ştii cum se întâmplă! Te măriţi azi de frică să nu pierzi trenul, şi mâine se iveşte Jean Marais. Nu-ţi rămâne decât să-ţi mănânci mâinile până la cot!“ Doctorul Dinu Candian, soţul Lianei, o detesta, temând eventuale influenţe nefaste pe care le-ar fi putut avea asupra nevesti-sii. Când se căsătorise, făcuse apel la toate trucurile pentru a-şi lega la ochi bunul simţ. Făcea parte dintre oamenii care nu-şi uitaseră judecăţile, puţinele judecăţi înţelepte din tinereţe. Pe atunci, considera o diferenţă de douăzeci de ani între soţi drept o calamitate, act obscen împotriva naturii, şi surâdea ironic, abia camuflat, când întâlnea doi parteneri între care fireşti ar fi fost relaţiile părinte-fiică. Niciodată n-avea să-i iasă din minte comentariul unui coleg – erau pe atunci secundari la spitalul Colţea – când şeful lor, doctorul Pintea, cvincvagenar vânjos, competitiv încă, totuşi cvincvagenar, le prezentase cu un prilej oarecare tânăra soţie, o asistentă medicală abia ieşită din cataloagele liceului sanitar: „Ehe! Geaba dă Dumnezeu pită bună, după ce ţi-a luat dinţii!“ Îndrăgostit însă până peste cap de Liana, îşi pansase scrupulele, căutând pilde celebre: „Uită-te la Charlie Chaplin… Avea cincizeci de ani când a luat-o pe Oona, de optsprezece ani, şi nu uita că era fiica lui O’Neil! Ea l-a iubit fără îndoială. Ca dovadă, a sfidat orice prejudecată, a înfruntat toate împotrivirile, sunt şi azi împreună, şi au în inventar patru sau cinci copii. Iar interesul este exclus când te cheamă Oona O’Neil. Vezi, dară, că se poate şi astfel…“ Perorase astfel dinaintea doctorului Gogu Manoliu, coleg de facultate şi de spital, care-l ascultase abţinându-se de la orice comentariu. Ce să-i mai spui viitorului nefericit cu două zile înainte de nuntă? Personal, se îndoia de reuşita căsniciei Liana-Dinu. Evident, Dinu rămânea un bărbat bine chiar şi la patruzeci şi cinci de ani, dar pentru o femeie matură, înţelegătoare prin vârstă şi experienţă, decisă să se cazeze. Liana, la nouăsprezece ani, era de o tinereţe explozivă – scandaloasă la braţul lui Dinu –, avea zburdălnicia căţelandrilor şi apetitul de viaţă, de distracţii şi de dragoste al unui întreg liceu de fete, fără a mai ţine seama de membrele corpului didactic. Nu trebuie să fii profet ca să intuieşti cum avea să îndure ea programul de ocnaş al lui Dinu: gărzi, obligaţii, studiu, vizite şi contravizite… „Azi nu putem ieşi, darling, mâine am o operaţie dificilă“… „Bine, dragă, dar le-am promis… Şi pe urmă, o să fie o lume extrem de interesantă… De când aştept să-l cunosc pe Doru Macarie… A avut un succes formidabil în «Doi pe un balansoar», iar acum aud că joacă cu casa închisă în «Cine se teme de Virginia Wolf». Hotărât eşti prea egoist.“ „Dacă nu vreau s-o pierd, hotărâse Dinu Candian, trebuie să fiu înţelept.“ În consecinţă, acţionase în trei direcţii. Îi satisfăcea fără să clipească orice capriciu presupunând sacrificii financiare – îi cumpărase până şi un cimpanzeu, Pongo, din păcate repauzat iarna trecută din cauza unei răceli –, o convinsese să facă un copil, Codruţ, care împlinise patru ani, şi îşi stăpânea eroic (zâmbetul devenea atunci, fără să-şi dea seama, înţepenit, crispat, strâmbând trăsăturile frumoase de meridional) orice sentiment de gelozie. „Nu trebuie să se simtă încorsetată. Totul e să-şi închipuie că face ce vrea.“ În acest sens, o suporta pe Emilia fără să cârtească, fiind incapabil de fapt să-i refuze ceva nevesti-sii. Când o vedea plăpândă, gingaşă, bibelou blond cu gură de copil mofturos à la Brigitte Bardot – idolul tinereţii lui – fragilă s-o frângi între două degete, cu un trup pictat, toată o miniatură, duioşia îi aburea ochii. — Hai, spune! o îmbie Liana Sorbi din paharul de Campari. Nu-i plăcea alcoolul, dar bea pour se donner du genre. Şi, pe urmă, era amuzant, la trei dimineaţa, tolănită pe canapeaua din living, să asculte întâmplări picante. Ale Emiliei purtau toate aceeaşi etichetă. În sinea ei se întreba adeseori, nu fără nostalgie, dacă de‑acum încolo cariera ei sentimentală a luat sfârşit. N-avea să mai aştepte niciodată, plină de emoţie un telefon? Telefonul eternului iubit, telefonul lui Armand Duval? Nu va mai tremura niciodată de emoţie pândind fereastra, soneria de la uşă, sosirea poştaşului, acele pendulei îngrozitor de trândave, calendarul: de s-ar face o dată mâine…?! „Adevărul este, conchidea suspinând, că m-am căsătorit prea devreme, mătuşă-mea ştia ce vorbeşte «Ai abia nouăsprezece ani… Nici măcar nu ştii ce vrei. Dragostea o afli, o cunoşti mai târziu… Fiind femeie modernă şi versată, completase moale periind din cinism: Îl doreşti? Foarte bine. Dar nu înţeleg? Dacă vrei o cană cu lapte, de ce trebuie să iei toată vaca? E prea bătrân, fetiţo! Alături de el n-ai să ai tinereţe, ci doar toalete, o să înveţi mai devreme decât trebuie ce înseamnă analize, tensiune, colesterol. Peste cincisprezece-douăzeci de ani, când o femeie abia începe să ştie ce vrea, să simtă, tu ai să fii nevastă de pensionar, menajându-i ficatul şi prostata».“ Emilia, cu patru ani mai mare, o trata oarecum matern: — Stai, puiule, ai răbdare. Sosise la Liana abia de un sfert de ceas, cu un taxi pe care-l prinsese în Piaţa Galaţi. — Ăsta-i tipul de la Inter? — Aşi! făcu Emilia punând paharul pe o măsuţă volantă. Cu Sandu m-am văzut ieri. Dar nu încape comparaţie, ma chère! Să-l vezi pe Grig!… E nemaipomenit! — Unde l-ai cunoscut? Emilia chicoti: — La Consignaţia… Apropo, mi-am cumpărat o rochie, delicioasă… Un amor! Nici măcar n-a costat mult! O mie două sute. Dar poţi să vezi, chic! — Ticăloaso! Mie nu mi-ai arătat-o. — Când, iubito? La ieşirea din magazin m-a agăţat persoana. „Domnişoară! Te-am văzut, te-am admirat, te iubesc!“ — Colosal! râse Liana amuzată. — Mie-mi spui?! Ştii, fără tromboane: „Vă cunosc de undeva“, „permiteţi-mi să vă conduc“ sau „cum aş putea să vă mai întâlnesc“. Omuleţul a mers la fix, n-a auzit de sens giratoriu. Când m-am uitat la el, am simţit că-mi vine ameţeală. Ziceai că se duce la filmare. Un biaiser din antilopă albă, cămaşă – pantaloni bleumarine, lanţ de aur la mâna stângă. Cinema, ce să mai discutăm! Stai să vezi text: „Mă iubeşti?“ „Pe cuvânt de onoare.“ „Aşa, zic, brusc şi instantaneu!“ „Brusc, instantaneu şi definitiv.“ „Păi, ce-i de făcut?“ „Cu acordul dumneavoastră, domnişoară, să conjugăm verbul împreună.“ — Ce stil! râse Liana. Emilia urmă încântată: — Gagiul n-are treabă! Ne-am dat întâlnire pentru astă‑seară la şapte, în faţă la Bucureşti. — Aha! De-aia te-ai pus la coji festive! Îi plăcea să folosească expresii argotice. I se părea astfel că nu-i depăşită, că rămâne în miezul lucrurilor, îşi închipuia că-i picantă. Medicul se crispa: „Înţelege, fetiţo, că ţie nu-ţi stă bine. Ai o figură angelică, eşti delicată, ai rasă. Nu-ţi dai seama ce şoc deplorabil încearcă cineva când te aude vorbind ca un golan.“ „Aşa ţi se pare ţie. La vârsta mea însă, gândeai precis altfel…“ Emilia, îmbrăcată într-o bluză neagră foarte decoltată, cu o fustă amplă tot neagră, presărată cu trandafiri gigant sângerii, încinsă ca de obicei într-o centură cu o cataramă de strassuri, se roti în faţa oglinzii desfăcându-şi paraşută foile. Exclamă mulţumită de ea însăşi: — Şi Grig m-a admirat. Se azvârli pe canapea adăugând excitată: E de un rafinament fantastic. Fii atentă! „N-am ştiut în ce toaletă veniţi. Mi-aş fi pus o cămaşă neagră.“ „De ce?“ „Ca să ne asortăm… Suntem doar pereche…“ Îţi spun sincer, era să cad pe spate! Ai mai auzit de o chestie ca asta? Liana clătină visătoare capul. Nu, nu auzise. Dinu se îmbrăca splendid, cu mult gust, bineînţeles rimau în vestimentaţie în sensul că nu apăreau împreună ea, de pildă, în ţinută de seară, şi el sport, dar ca să-şi asorteze culorile, nu se gândiseră niciodată. — Era multă lume? — Ca de obicei, răspunse Emilia admirându-şi picioarele bronzate, lucioase, Full! — Culant? — Ca un nabab! M-a rugat pe mine să comand, dar lady, i‑am zis că n-am preferinţe. „Mi-e egal.“ El: „Aşa v-a învăţat guvernanta?“ Bref, am luat tot ce-a fost mai scump. A lăsat pe masă cam la opt sute. Chelnerul, de atâta temeneală, cred că-i şi azi în echer. — Şi pe urmă? Emilia începu să râdă: — Ce naivă eşti, puiule! Ce înseamnă pe urmă? Vrei un desen? Îşi înăbuşi căscatul şi se întinse cu voluptate. Are o casă superbă pe Christian Tell. Tot felul de scule: video, televizor în culori, nu mai zic de casetofon. Liana, nu prea impresionată de mostrele prosperităţii contemporane – trăise totdeauna confortabil, propria locuinţă era la fel de bine dotată tehnic, iar doctorul Candian, comiţând eterna eroare a partenerului vârstnic, îşi închipuia că nerefuzându-i nimic îi împleteşte o lesă extrem de iscusită – se interesă din pură curiozitate: — În definitiv, cu ce se ocupă? Emilia căscă din nou: — N-am idee exact. Ştab pe la ONT… Ascultă, tu… Mie mi s-a făcut somn. — Dormi la mine. — Ţţ! — De ce? N-are sens să pleci acum acasă. A trecut de cinci. — Nu pot, puiule, făcu Emilia ridicându-se greu. Ne-am înţeles să mă sune azi până în prânz şi vreau să mă găsească acasă. Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile. Lumina albăstrie a dimineţii de iulie dădu contur obiectelor din odaie: o canapea şi două fotolii dintr-o piele extrem de fină – set expediat din Italia de un fost pacient – o masă scundă şi o consolă marchetate. Cutia de argint pentru ţigări lucea delicat, în oglinda florentină o femeie pictată în costum de epocă îşi trimitea surâsul palid de pe peretele opus. Emilia scoase o exclamaţie de surpriză. Liana, trezită din reverie, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — Fantastic! Vino încoace! Am impresia că-s beată. Din doi paşi, Liana fu lângă ea. — Ce-i, dragă? O întâmpină imaginea familiară a părculeţului din faţa casei, probabil unul din cele mai bătrâne ale Capitalei. Copacii erau dintre aceia sub care căutaseră umbră multe generaţii de-a rândul şi ciudăţenie edilitară, băncile originale cu spătare graţioase de fier şi felinarele cu grumaz elegant de lebădă – mostre asemănătoare mai puteai vedea ici-colo prin Cişmigiu – rămăseseră aceleaşi de pe vremea străbunicilor. Părculeţul avea un aspect romantic şi nu ţi s-ar fi părut curios să zăreşti evoluând, pe cele câteva alei, siluete fin de siècle, umbreluţe de dantelă dansând deasupra unor florentine încărcate de flori, pantaloni strâmţi cu elastic, pălării tari, lucioase, haut-forme, ţinute la spate, împreună cu mănuşile glacé. Alături de o doamnă umbli cu capul descoperit… — Ce-i? repetă Liana intrigată. — Tu nu vezi? A dispărut statuia din parc.     * * *   Maiorul Minerva Tutovan intră zâmbind în minister. Se simţea excepţional de bine dispusă, un vânt formidabil îi sufla în pânze. În primul rând Keops, papagalul cu creastă regală, progresase mulţumitor, apropiindu-se sensibil de acutele lui Godzilla, cuvântătorul cu pene roşii al doctorului Radian[1]. Ascultându-i performanţele vocale, mătuşa Caliopi strâmbase din nas: „Ce-i cu ăsta? Rage ca un măgar doborât de anemie. Părerea mea este că nu-l hrăneşti suficient“. Minerva, care pentru a nu fi evacuată de vecinii excedaţi de urletele agonizante ale lui Keops îşi capitonase uşile, o privise uluită: „Adică ai impresia că nu face destul zgomot?“ „Abia îl aud. Pentru cinci mii de lei cât te-a costat animalul, consider că nu-şi dă îndeajuns de multă silinţă.“ Ceea ce adăugase însă considerabil la graficul dispoziţiei Minervei făcând să-i ţâşnească săgeata în afara chenarului, fusese aglomeraţia din 320. Nimic n-o stimula mai mult decât înghesuiala, adorând locurile cu hărmălaie şi bătături căznite de pantofi străini. Chiar şi azi, la vârsta matură, se dădea în vânt după bâlciuri, regreta Moşii, şi dădea din coate, oriunde întâlnea o mare de oameni strivindu-se cu talent, ca să ajungă în miezul evenimentelor. „Tovarăşe, îi explica ea de pildă colonelului Ionaş, care avea în eroare supraaglomeraţia de inşi, lumini şi zgomote ale Metropolei şi evada ori de câte ori era posibil pe malul unei ape însoţit de o colecţie de undiţe, mă cheamă Minerva Tutovan, cetăţean al lumii sfârşitului de veac XX, şi nu Daniil Sihastrul.“ În intimitate, Minerva considera un sejur pe creastă de munte între „cocoşi montagnarzi şi capre bronzate“ drept culmea smintelii şi aştepta cu răbdare momentul în care protagoniştii urmau să ajungă mai devreme sau mai târziu locatari fideli şi de nădejde ai Spitalului nr. 9. Intră tiptil în birou şi îşi azvârli expertă bascul. Acesta ateriză exact pe creştetul lui Macri, care lucra cu spatele spre uşă. Căpitanul tresări puternic, şi Minerva începu să râdă: — Am exersat o săptămână ca să-mi iasă figura asta. Căpitanul se ridică: „Clarissim! Samuraiul e pus azi pe blestemăţii. Ţine-te bine, Macri tată!“ — V-a căutat şeful. A lăsat vorbă să vă prezentaţi imediat la el. Colonelul Ionaş abandonă pixul, îşi împleti degetele şi începu să le mişte morişcă pe cele groase. O cercetă scurt şi începu să râdă încetişor. Contrariată, Minerva îşi controlă ţinuta: fusta dreaptă din gabardină, albastru petrol, ca şi jacheta cu croială bărbătească, pantofii plaţi, comozi, piepţii cămăşii cumpărată de la Adam. Nu sesiză nimic nostim şi, ridicând din umeri, desenă un chip surprins. — Ştii de ce râdeam? — Nu. — Te cunosc de doisprezece ani, Minerva, şi am impresia că în garderoba ta n-a intrat un singur lucru nou. Unde naiba găseşti mereu aceeaşi stofă, de aceeaşi culoare? De exemplu, eu n-am văzut gabardină în magazine de cel puţin două decenii. E o ţesătură ieşită din modă. Pur şi simplu nu se mai face, n-o mai scot fabricile. — Ei şi? Vă închipuiţi că dacă mâine nu se mai poartă matematica, ci dresură de capre – aud că ăla, Mihai Ciucă, a ajuns la eschimoşi cu numărul lui – o trec pe zoologie? — Bine, dar practic de unde procuri stofa? — Din depozitul personal. Am cumpărat acum şaisprezece ani patru baloturi. Mie când îmi place ceva cu adevărat, nu mă satur niciodată. — Am înţeles, suspină Ionaş. Ia loc, ne-a venit de la Miliţie un dosar interesant. Minerva, dintr-o dată atentă, îşi aţinti privirea ascuţită asupra colonelului. — Suntem informaţi, urmă colonelul, că în cursul nopţii trecute, deci chestiune de ore, a dispărut statuia din părculeţul de pe Aleea Dr. Conţescu. Minerva se holbă. Ochii negri, în general foarte mari, păreau acum două talgere umplute cu antracit. Ionaş, care scontase pe efect, râse încântat. — E un banc? — Aşi, pura realitate şi, te rog să mă crezi, toată lumea se simte consternată. — A cui era statuia? — A întregii obşti, draga mea. Poate nu m-am exprimat limpede. Se afla în mijlocul parcului, aşezată pe un soclu, gen cişmea. Cu un bazinet sub robinetul din bronz, aşa cum se construiau cam pe la 1870. Minerva dădu din cap: — Am vrut să întreb pe cine reprezintă statuia. — Pe însuşi doctorul Alexandru Conţescu. Ionaş deschise dosarul şi citi: „Născut la 1820, repauzat la 23 Februar 1866. Directoru la spitalu Eforie şi Aşezămintele Elena Doamna. Recunoştinţă eternă…“ Informaţiile le-am luat de la Consiliul popular. Legenda pretinde că individul a fost un sufletist, filantrop, demn urmaş al străbunului Hippocrate, acorda asistenţă gratuită săracilor etc. Minerva îşi trecu palma peste breton. O făcea de obicei în două situaţii: fie când „se dichisea“, fie când se simţea luată cu asalt de vreo surpriză. — Tot nu mă dumiresc! Ce-au furat – căci aici e practic vorba de un furt – toată cişmeaua? — Nu, dragă, doar bustul. Piedestalul – să-i zicem – a rămas. — De unde se ştie cu precizie că subtilizarea a avut loc azi‑noapte? — Părculeţul e înconjurat de locuinţe. Deci, foarte simplu. Las statuia în parc când mă culc şi, a doua zi, n-o mai găsesc. Minerva se ridică şi începu să circule agitată prin birou. — Pe viaţa mea, dacă am întâlnit vreodată o chestie mai fistichie! Păi mâine dispare Statuia Aviatorilor. Nu m-aş mira să fie opera vreunui ţăcănit care o fi citit pe undeva că băieţii din Chicago au umflat dama cu torţa de la New-York… Dar, apropo! De ce ne-au trimis nouă dosarul? Avem de-a face cu un furt, infracţiune de drept comun. Deci, de competenţa Miliţiei. Şi-au închipuit că şomăm? — Dragă Minerva, îi explică Ionaş cu răbdare, s-a făcut o anumită corelaţie cu dosarul Vlădulescu. Statuia constituia una din cutiile oarbe folosite de spioni. Respectiv, mesajele erau depuse sub bucla stângă a papionului, aş zice, mai degrabă, date fiind dimensiunile, funda doctorului Conţescu. — E prima dată când aud despre acest amănunt. Colonelul zâmbi uşor: — Fireşte. Nu tu te-ai ocupat de dosar, ci maiorul Grădinaru, pe vremea când… ăăă… relaţiile dintre voi erau, ca să zic aşa, cam crispate. Nasul Minervei, antenă nervoasă, o cârmi la stânga. Într‑adevăr, nu vorbise un an cu Grădinaru, decretând că „nu întreţine relaţii cu oameni lipsiţi de umor şi aflaţi sub escarpenul nevestii“. Îşi permisese ceea ce ea considera a fi o mică farsă. Întâmplător, Grădinaru îşi uitase pe biroul ei agenda telefonică. Minerva, străfulgerată de o idee magnifică tăcuse, gură cusută, cu bună intenţie. Peste o lună, nefericitul îşi sărbătorea ziua de naştere. Pe la şapte seara, se trezise din senin cu vreo cincizeci de inşi, încărcaţi cu sticle, cutii de bomboane şi un raion întreg de cravate de 45 lei, dându-i buzna în casă, puşi pe chef mare. Grădinaru, interzis, simţise că-i vine ameţeală. Nu se pregătise în mod special, frigiderul, chiar epuizându-l până la ultimul fir de pătrunjel, ar fi făcut cel mult faţă la cinci-şase persoane. Nevastă-sa, ţâfnoasă şi autoritară, după ce-şi consumase primele momente de perplexitate, plecase trântind uşa: „Ai putea să ai atâta bun simţ să mă avertizezi când convoci un miting într-un apartament de treizeci şi şapte de metri pătraţi!“ Până la urmă, misterul se clarificase. Minerva, aflată într‑un moment de dispoziţie zglobie, îşi petrecuse trei seri sunând la toate numerele găsite în agenda lui Grădinaru şi avansând invitaţii irezistibile: „Ştiţi, e ziua soţului meu, împlineşte patruzeci de ani. Să nu scăpaţi nici un cuvânt, vă rog. Vreau să-i fac o surpriză“. Grădinaru sosise a doua zi la birou furios Bistriţă, dar după vreo săptămână, când relaţiile urbane cu nevastă-sa fuseseră reluate, îi trecuse. Culmea era că tot Minerva se supărase: — Auzi! Să-mi vorbească mie pe tonul şi în termenii ăştia! Hm! Glume anormale şi de prost gust. Adică eu sunt anormală. Halal relaţii între colegi! Îşi ridicase în nouri nasul şi aşa rămăsese un an de zile. — Mda, făcu Minerva, alungând amintirea cu un gest al mâinii. V-aţi gândit că am putea avea de-a face cu un glumeţ? Un zâmbet larg inundă tot obrazul lui Ionaş: — Dragă Minerva, spuse cu tâlc, nu toată lumea e spirituală şi consider că acesta e un adevărat noroc. Imaginează-ţi cum ar arăta oraşul acesta, dacă fiecare din noi am avea în dotare glume inspirate… Minerva trecu peste aluzie cu naturaleţe. Se aşeză din nou şi începu să bată cu unghia degetului mijlociu în postavul vechi de pe birou. — Ştiţi, încep să mă simt la fel de ridicolă ca omologul meu de la Miliţie, maiorul Cristescu. A intrat în folclorul ministerului ca aprig colecţionar de cazuri trăsnite. Ionaş râse: — Tipul are şi ghinion. Dificil păstrezi poză marţială când, cel puţin o dată la doi ani, îţi pică o dandana în care evoluează, vedetă principală, o zăpăcită ca Melania Lupu, secondată de inevitabilul Mirciulică, consilier de nădejde. Minerva ridică din umeri. — Cristescu e un bleg sentimental. De ce n-am eu norocul s-o întâlnesc? Din păcate, e prea şmecheră ea să se vâre în fieful nostru. — Nu zi vorbă mare, observă Ionaş. Cunoşti aforismul: „fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!“ — E o zicătoare tâmpită, chiar dacă-i aparţine lui Shakespeare. Dixi!     * * *   La intrarea Minervei, Dobrescu stătea câş pe marginea biroului, bălăngănindu-şi piciorul. Macri, de cealaltă parte a mesei, îi relata înfierbântat fazele unui meci de fotbal transmis în ajun de televiziune. — Înţelegi, pas! pas! fentă, mingea ajunge la Scifo, ăsta centrează, balonul e interceptat de Vercauteren care i-o trimite lui Lecocq! Cap! Bară!… Minerva se opri în prag cu mâinile în şolduri: — Cu capul în bară o să daţi voi, măi băieţi! Vasăzică astea sunt preocupările voastre în orele de serviciu! Bară, pas, fentă, hands! Dobrescu, fâstâcit, sări de pe masă şi înlemni drept ca un plop. Minerva îl măsură scurt: — De ce te-ai deranjat? Arătai foarte bine… Nonşalant şi flegmatic ca şeriful Bill cel Năprasnic din Arkansas-City. În ce film ai văzut poziţia? Rândul viitor, o să te găsesc probabil cu picioarele pe masă. Ai grijă de cizme: model gaucho. Şi acum ce faceţi? Vă uitaţi la mine? Macri, te duci la arhivă şi ceri dosarul lui Vlădulescu. Ăla de anul trecut. Până mă întorc, să-mi scoţi principalele date… Dobrescu, tu vii cu mine!   — Nu-mi fac mari iluzii, dar aşa scrie la abecedar. O cercetare la faţa locului este obligatorie. — S-ar putea, opină locotenentul timid, să găsim totuşi ceva. După părerea miliţiei nu s-au scurs mai mult de zece‑douăsprezece ore de la comiterea infracţiunii. — Ehe, Dobrescu Vasile, degeaba îţi sunt dascăl şi superior, degeaba te instruiesc! Încă n-ai înţeles câte evenimente se pot consuma în zece ceasuri? Vorba aia, Dumnezeu a inventat lumea în şase zile. Zece ceasuri înseamnă… Cât reprezintă în procente, Dobrescu Vasile, zece din 144? Repede, hai că-i chestie de primară. — 14,4. — Extraordinar! se minună Minerva. Vasăzică tot mai ştii ceva aritmetică. Deci, încearcă să-ţi imaginezi câte se pot întâmpla într-un interval care reprezintă 14,4% din timpul necesar creării unui univers. — Permiteţi-mi să vă spun, îndrăzni locotenentul, că până şi doctrina religioasă consideră aceste şase zile ca pe o determinare pur simbolică, dacă nu metaforică. Nu se cunosc exact dimensiunile unei zile în mentalitatea celor care au scris Biblia… Poate… secole, poate milenii. — Ia te uită! Ai ceva cultură. „Aşa şi aşa“, îi răspunse în gând locotenentul. — Din fericire, declară ca să schimbe subiectul, n-a plouat… Minerva i-o reteză: — Ei şi? Tocmai pentru că n-a plouat n-o să găsim nimic. Ce urme vrei să desluşeşti pe un pământ ars de un soare torid, uscat ca o coajă de nucă? Părculeţul i se păru Minervei pitoresc, inspirat şi graţios împrejmuit cu un gard scund din bârne de piatră împletite. Coroanele princiare ale copacilor asigurau o umbră permanentă, şi Minerva îşi închipui, că în serile fierbinţi de vară, nu era lesne să găseşti un loc pe bancă. Soclul, decapitat de statuie, făcea o impresie stranie. Era un paralelipiped înalt, din al cărui pântece ţâşneau robinetul şi micul bazin imaginat în formă de scoică. În jur, pământul era bătătorit şi, după cum preconizase Minerva care făcu turul soclului, nu exista nici o urmă. Se înălţă pe vârful picioarelor şi îşi trecu uşor degetele peste suprafaţa zgrunţuroasă. — Stau şi mă întreb cum au desprins bustul de piedestal. Pare pur şi simplu retezat cu lama. — De ce spuneţi „au“? Credeţi că au acţionat mai mulţi? Minerva râse: — Ai dreptate. Instinctiv, am folosit pluralul. Habar n-am cât este de dificilă operaţia – sculptura este unul din puţinele hobby-uri care nu mi-au alungat somnul şi, deşi îmi închipui că nu-i imposibil să te descurci singur, cred, totuşi, dată fiind rapiditatea pe care o presupune o operaţie clandestină, că s-a cooperat. Am să mă consult în chestiunea asta cu un specialist… Dobrescule, după capul meu, aici, în parc, nu ne rămâne decât să prindem muşte! Îşi plimbă privirea asupra împrejurimilor. Micul scuar era străjuit din trei părţi de diverse clădiri. Strada pavată ca odinioară, cu chifle mici de piatră, ţinea paralela celei de-a patra laturi. Făcură înconjurul părculeţului, fixându-şi atenţia asupra imobilelor. O vilă pe un singur nivel, cu ferestre scunde şi late, ca la vagoanele Pullman, şi cu o firmă elegantă – negru şi auriu – pe uşa grea de stejar: Dr. Dinu Candian; o casă veche, cu marchiză şi bibiluri de ghips sub cornişe şi deasupra geamurilor înalte şi, în sfârşit, o clădire impunătoare cu parter şi etaj în stil maur. — Interesant, făcu Minerva pe gânduri. Casa pare nelocuită. Locotenentul cuteză: — Credeţi că-i singura din Bucureşti? — Nu, băiete, dar abandonate sunt de regulă cocioabele, bordeie prăpădite care aşteaptă vizita buldozerului. Asta e o clădire prea importantă, înţelegi? Parter şi etaj, în perfectă stare, construcţie solidă şi cu pretenţii estetice. De unde am dedus, Dobrescule, că-i părăsită? Locotenentul începu să transpire: „Iar m-a scos la tablă…“ — Cred, ăăă… presupun că v-aţi ghidat după perdelele murdare. — Aşi! Şi mătuşă-mea Caliopi le spală doar o dată pe an. Zice că, dacă-s prea curate, se simte ca la sanatoriu. — Şi geamurile sunt murdare. — M-ai înnebunit cu Sanepidul, soro! Nu toată lumea e obsedată de cârpă şi detergenţi. — Atunci… nu-mi dau seama. — Băiete, băiete! Problema e atât de simplă, că mi-e şi jenă că am mai formulat-o. Aleea! Aleea care duce de la poarta grădinii până la intrarea în casă nu-ţi spune nimic? Nu vezi? Printre dalele de piatră a străbătut iarba. Dar asta n-ar fi nimic. Faptul însă că buruienile nu-s culcate, ci drepte şi perpendiculare – mai ştii ce-i aia perpendicular? – dovedeşte că nu sunt călcate. Mai clar, că nimeni nu intră şi nu iese din clădire. Şi mai clar! Că aleea nu e frecventată! Şi asta nu de ieri, alaltăieri. Firele au o lungime de circa zece‑cincisprezece centimetri, şi în ultima vreme n-a plouat. — Trebuie neapărat să ne interesăm la Consiliul popular ce-i cu drăcovenia asta. Instinctiv, mai întoarse o dată capul. La fereastra de la etajul întâi, se afla un chip ciudat, cu ochi albi – nu-şi putu da seama dacă-i bărbat sau femeie – de o paloare cadaverică. În aceeaşi clipă, dispăru.   [1] Vezi: „Violeta din safe“.

Telefonul din bikini de Rodica Ojog-Braşoveanu       Partea întâi IDILA La puţin timp după evenimentele din decembrie ’89, inginerul Adrian Radulian renunţă la serviciu. Deşi abia împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu plictisit. Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau. Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi proaste, pick-up şi fete urâte. Printre atâtea „nasoale”, Dina, blondă — blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât de înşelător. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine Deneuve. Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri — adio un post mai important, adio paşaport — constituia un coşmar care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulţumea cu o viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzând orice surprize. Doi oameni care aveau în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu. Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea decât să-i îndrepte priviri rătăcite: „E peste puterile mele, nu depinde de mine... Dacă mă părăseşte, mă sinucid. Iartă-mă, Adi, abia acum îmi dau seama că-i prima oară în viaţă când iubesc”. Radulian surâsese trist: — Se pare că noi doi nu am prea reuşit împreună... Situaţia ajunsese intolerabilă, când, spre norocul ei, socotea Radulian, înainte de a fi abandonată, scutită deci de chinurile unei sfâşietoare despărţiri, Dina murise la volan. Gonea bezmetică, nerăbdătoare să ajungă la întâlnire, şi intrase într-un TIR căci, deşi cumplit de mioapă, nu purta ochelari în prezenţa iubitului mult mai tânăr. Radulian, prea puţin ipocrit ca să simuleze o suferinţă inexistentă, primise decent şi cu datini împlinite o hotărâre care ţinea de alte „zone”. Cu reală tristeţe; era trist pentru Dina, pentru felul inutil în care femeia aceasta îşi epuizase energia, în fond toată viaţa. Viaţa absurdă a unei persoane absurde, o moarte absurdă... Dând de pomană ultimele lucruri şi păstrând dintr-un soi de jenă instinctivă fotografia ei à la Catherine Deneuve, Adrian conchisese generos: „Bine că măcar a apucat să iubească o dată în viaţa ei”. Zgomotul sertarului tras peste portret îi răsună ca un ultim bulgăre de pământ aruncat pe mormântul Dinei. Un episod definitiv închis. Şi cu aceeaşi inefabilă tristeţe, Radulian realiză că Dina nu lăsase în urmă nici măcar amintiri. Urmase o perioadă pe care Adrian Radulian n-ar fi putut-o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simţea doar ajuns la o răscruce, că într-un fel şi-a isprăvit show-ul, că traversează doar simpli timpi de provizorie acalmie, că fatalmente ceva trebuia să se întâmple. Ca pe mulţi alţii, cei mai mulţi, Revoluţia şi decesul Marelui Bulă îl luaseră prin surprindere. Desigur, toată lumea se aştepta la „ceva”, toată lumea era de acord că „nu se mai poate”, undeva, în subteran se simţeau trepidaţiile furtunii, în jur, mecanismele uriaşei Armade împotriva comunismului se declanşaseră, dar miracolului prea mult aşteptat şi în sfârşit împlinit, ochii nu-i dau crezare. Radulian îşi consumă entuziasmul în câteva săptămâni apoi, treptat, recăzu în vechea stare de spirit şi probabil că la vremea respectivă era unul dintre puţinii indivizi din ţară care nu avea opinii şi soluţii politice; care nu cumpăra toată presa, iar la televizor, cu excepţia buletinului meteo nu urmărea decât serialele şi filmele americane. La serviciu, evita disputa despre vedetele politice ale orei, întrebând sincer şi stereotip „cine-i ăsta?!”, în vreme ce colegii îl credeau abil: „Radulian e oţ, nu vrea să se compromită; aşteaptă să se aleagă caimacul şi pe urmă dă buzna...” Trăia de azi pe mâine — fără bucurii, fără aşteptări, dar şi fără mâhniciuni — când, cu totul pe neaşteptate, se iviră două moşteniri. Dintâi, o casă splendidă la Sinaia, rămasă de pe urma unei mătuşi. N-o văzuse de peste treizeci de ani, iar acum îşi amintea, zâmbind, dar şi cu o urmă de remuşcare, că în copilărie suporta ca pe un calvar vizitele la tuşa Tiţa. Dintotdeauna bătrână, blajină şi plină de daruri, mirosea a camfor, iar când îl săruta, îi simţea ţepii tari ca sârma din barbă şi mustăţi. Senzaţia de greaţă îl copleşea, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu-l mai puteau îmbia la masă nici măcar „cartofii prăjiţi”. Se liniştea greu, spre seară, sugând un bulgăraş de zahăr candel. Dar marea surpriză — să-ţi pierzi minţile, nu alta, chiar pe apatia în care lâncezea — sosi în primăvara aceluiaşi an. Desemnat ca unic moştenitor al lui Demetru, văr dinspre mamă, decedat la Londra, se trezi posesorul unui cont în bancă respectabil chiar şi pentru fericiţii din „ţările cu tradiţie democratică”. Adevărat, răposatul fusese medic ginecolog, dar părăsise România în 1990 şi la aproape şaptezeci de ani. Când naiba avusese timp să facă atâta bănet?! Misterul se desluşi când ajunse la Londra. Obstetrician cu vogă mare, Demetru câştigase enorm în ţară şi chiar dacă dusese totdeauna o viaţă de nabab — Capşa, Mercedes, şofer personal, frumuseţi între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani — bilanţul rămânea excedentar. Prisosul îl transforma în valută forte şi, prin intermediul unor ambasade, îl expedia în Elveţia, unde i se deschisese un cont secret. Un ginecolog en vogue şi monden are relaţii pretutindeni, pentru un chiuretaj clandestin, de pildă, un simplu transfer de bani reprezenta cel mai ieftin contraserviciu şi Radulian avea să afle stupefiat că manevra începuse încă din anul 1958. Deci unchiul ăsta al lui, sau ce-i venea, sfidase vreme de peste treizeci de ani unul din cele mai dure regimuri valutare din Europa răsăriteană, agonisind bani albi pentru zile trandafirii preconizate pe alt meridian. Radulian petrecu o lună în Anglia. Când se întoarse în ţară, îşi depuse demisia. Era un om bogat. Ca să ştii să fii sărac, nu-i mare scofală. Corsetul lipsurilor zilnice trasează o traiectorie precisă, nu încap abateri de la drum, nici rătăciri, o duci de-a-mboulea, şosea dreaptă până la cimitir. Dar dacă i-ar fi spus cineva că şi pentru a fi bogat îţi trebuie oarece ştiinţă şi deprindere, Adrian ar fi ridicat din umeri. Cu binele te obişnuieşti repede, spunea mereu maică-sa, şi cum bine cu adevărat nu-i fusese niciodată, o crezuse pe cuvânt. După epuizarea momentelor fierbinţi, când începuse să se obişnuiască cu statutul de om bogat, constată că nu ştie cum să se bucure de noua situaţie. Mesele sofisticate luate în mari restaurante — că doar n-oi mânca tot ciolan cu fasole la ospătăria de peste drum — îi dădură ulcerul peste cap, whisky-ul păstrat altădată sub cheie de Dina pentru „ocazii”, adică musafiri simandicoşi, acum nedrămuit, îi săgeta ficatul, umplându-i gura de cupru. Se gândi apoi la look! Avea o siluetă bine desenată, şi trimiţând la azil fosta garderobă, se îmbrăcă din cap până în picioare la Worth. Tăietura, combinaţiile de culori, accesoriile neobişnuite în peisajul valah ridicară a mirare sarcastică multe sprâncene: „Îl credeam serios pe Radulian. L-ai văzut în ultima vreme? A început să facă pe tinerelul, se-nţoleşte ca o starletă, zici că ţine un bordel de lux. Pe oameni nu poţi să-i cunoşti niciodată...” În sfârşit, încercă aventura, sector unde se simţea absolut deficitar. Cu Dina n-avusese puseuri — habar n-avea dacă doarme în pijama ori cămaşă de noapte — escapadele scurte, de gang, între două sughiţuri, uşi, trenuri etc., îi repugnau, pentru o legătură serioasă nu avusese nici timp, nici bani. Adrian făcea parte dintre gentlemenii, azi unicat, care mai consideră că o amantă trebuie scoasă, răsfăţată, îngropată în flori, bijuterii, atenţii... Pentru că, să fim bine înţeleşi, nu s-ar fi încurcat cu femei uşoare care, pentru un film şi o bere, îşi trag singure fermoarul de la fustă într-un boschet. După o experienţă nereuşită, conchise că şi aici, ca şi în materie de avuţie, e nevoie de practică. Era un bărbat distins, suplu, din familia lui Peter Strauss, iar femeile îl priveau cu plăcere. Spre deosebire de cei mai mulţi semeni, modest din fire, socotea însă că privirile, chiar înfocate, sunt întâmplătoare; Dina nu-l alintase considerându-l vreun Apollo, iar complimentele croitorului — subiect direct interesat — nu meritau luate în seamă. Mariana îl acroşase la biliard, dezinvoltă şi cu un natural care-l încremenise. O brună comună dar autentic frumoasă, cu slăbiciune accentuată pentru cerceii gitane. Părul dat cu gel sugera carcasa unui arici cu ţepi uriaşi, sau, în altă variantă, săgeţi nervoase avertizând asupra pericolului de electrocutare. Legătura dură câteva luni, după care Radulian abandonă. Era inconştientă, insolentă, o avidă trepidând în aşteptarea marii ocazii: „Un strop de baftă, atâta-mi trebuie, şi sigur aş şti cum să-mi înfig dinţii!” Adrian o urmărea cu o curiozitate detaşată, dar ceea ce la început îl amuzase şi chiar îi plăcuse — o prospeţime nealterată — de la un timp, prin uzură şi gafe repetate, nu mai avea efect. Îl oboseau nopţile petrecute în discotecă, unde el se remarca prin vârstă şi duse gânduri, constituiau un coşmar —, îl plictisea. Probabil eu sunt un om „între două vârste” nebun, îşi spunea, dar şi ea excelează prin maniere imposibile. De exemplu, detesta până la greaţă obiceiul copiat din serialele americane (preluat şi de producţia autohtonă de reclame pentru produse alimentare) de a-şi suge degetele mânjite cu sos, îl crispa modul familiar în care aborda chelnerii, comentariile cu glas tare în public, râsul crăcănat cu coapse plesnite sonor şi, mai ales, năravul ca până şi în cele mai absolute momente de intimitate să i se adreseze ca la armată cu „Raduliene!”. Când, într-o seară prost dispusă — ea, seara —cu ploaie şi lapoviţă, când însuşi văzduhul pare mânjit cu noroi —Mariana se mai lansă şi în politică... — ...Eu nu-s de acord să vină regele, eu nu ştiu ce a făcut, nu l-am apucat. — ...Nu l-ai apucat nici pe Ştefan cel Mare... — Lasă şmecheria, că nu te prinde la vârsta ta. De ce crezi că vrea să vină? Să-şi ia palatele, să înfiinţeze iar moşierii... „Să înfiinţeze moşierii, Dumnezeule, era deja prea mult!” La sfârşitul aceleiaşi „şedinţe”, îi făcu un cadou consistent, comandă un taxi, apoi deschise larg ferestrele şi aerisi îndelung. Aşa citise în cărţi şi văzuse prin filme. Tot în această perioadă, Adrian realiză, pentru prima oară în viaţă, cât de singur este. În afară de soră-sa, Lucreţia, nu avea apropiaţi. Doar cunoştinţe. Lui, de exemplu, i-ar fi plăcut să facă pe generosul, presimţea plăcerea de a dărui, bucuria de a face bucurie, stare de spirit încercată de puţini privilegiaţi, cei mai mulţi atingând fericirea doar când primesc. Desigur, rămâneau actele de caritate en gros, dar acestea i se păreau abstracte — başca lipsa de încredere vizavi de cei care mânuiau fondurile — nu se adresau cuiva anume, nu aveau adresă şi destinatar. — De ce nu înfiezi un copil? sugerase Lucreţia intuindu-i starea de derivă. Te scoate din indolenţa asta, plăteşti o menajeră pentru aspectele sordide ale cotidianului, ai un ţel, başca te alegi cu o faptă bună la răboj. Adrian se scuturase ca de o gânganie: — Dragostea, călătoriile şi copiii sunt uliţe de tinereţe... — Asta-i o lozincă, nu argument. Adrian ridicase din umeri. O întrebare, aceeaşi, îi revenea tot mai des în minte: „Şi totuşi, încotro?” În dimineaţa zilei de 9 martie, Adrian se trezi ciudat de bine dispus, iar semnalele de primăvară timpurie îi sporiră mulţumirea Ca de obicei, îşi luă micul dejun à la Hollywood — o sondă de suc de fructe şi o felie de pâine prăjită — iar la cafeaua neagră, dură, asortă trei ţigări. Sub duş, se trezi cântând cu suflet canţonete italiene, ceea ce nu ţinea minte să i se mai fi întâmplat din studenţie, zăbovi îndelung în faţa şifonierului alegându-şi costumul, decise să dejuneze la Velvet şi plecă de acasă încredinţat că ceva, neîndoielnic plăcut, avea să i se întâmple. Trăi toată ziua cu acelaşi sentiment şi când se întoarse spre seară acasă, se mai afla în aşteptare. Îşi prepară un whisky şi, trântit comod pe canapea, începu să viseze. Ziua nu se terminase încă. * Ceea ce avea să se numească pentru multă vreme „telefonul de la ora 10” veni ca o eliberare. Tresări violent şi, în graba de a ridica receptorul, răsturnă micul vas cu violete de pe birou. „Numai de n-ar fi greşeală... Sau Yvona...” Prea ar fi fost mare dezamăgirea. Prea aşteptase toată ziua. Frenetic! Isteric, ar fi zis altădată, într-o viaţă care azi i se părea străină ca un film. De emoţie, vocea vibră alterată, stins răguşită. — Alo... — Bună seara, Adrian. Simplu, ferm, fără interogaţie. Ca la un apel prestabilit. Glasul era suav, de o dulceaţă catifelată. Feciorelnic, găsi cuvântul. Un glas neprihănit, de Julietă, şi îşi zise că nu auzise în toată viaţa lui ceva mai melodios. — Bună seara... Cum te cheamă? — EU. — Nu-i de-ajuns... Altă dată, s-ar fi răţoit: „uite, domnişoară, n-am chef de bancuri proaste, ori îmi spui cine eşti, ori închid!” — Ba da. Deocamdată... — Ce înseamnă deocamdată? — Nu ştiu. Când am să ştiu, am să-ţi spun. — De ce m-ai sunat? — Pentru că mă aşteptai. Am vrut să-ţi spun noapte bună. — Doar... doar atât? — Atât. — Te rog, nu închide. Ai să mai suni? — Da. — Când? — La ora zece. Noapte bună, Adrian. Rămase cu receptorul în mână, încercând un bizar sentiment de fericire. Instinctul, premoniţia, întâmplarea, n-avea importanţă cine, nu-l înşelase. Telefonase, până la urmă telefonase. „Cine o fi, cine poate să fie?” Îşi luă un pahar cu alcool şi se mototoli în fotoliu, lăsându-se pradă visului... O femeie foarte tânără, tinereţe extremă, diafană, păr mătăsos blond, poate şaten-auriu, fină, cu ochi umezi, plini de candoare... Siluetă elansată, pas şi gesturi de o distincţie regală. Hotărât, glasul EI nu putea aparţine unei femei vulgare, unei ţoape cu pedichiură neglijată... Nici unei impetuoase cu păr negru sârmos şi subsuori mirosind sălbatic — genul Carmen pe care-l ocolise totdeauna. La femei, Adrian aprecia gingăşia, pudoarea, pasivitatea dulce camuflând o senzualitate ardentă, nevoia de ocrotire; acceptul fericit şi nu iniţiativa. Aşa şi-o imaginase cândva pe Dina... Alungă chipul Dinei şi aprinse o ţigară. La flacăra brichetei, simţi cum se fac scrum „suspiciunile de bun-simţ” care-l asaltau în subteran... „Ai împlinit cincizeci de ani, eşti om în toată firea şi-ţi pierzi capul din cauza unui telefon! Cum te poţi lăsa păcălit de trucuri ieftine, dulcegării de liceeni... Cine ştie ce puştoaică îşi bate joc de tine... O generaţie pentru care nu eşti pregătit... Ce ar spune Yvona?!” Ridică iritat din umeri şi turnă din nou în pahar. „Puţin îmi pasă ce ar spune Yvona!” În clipa aceea, însăşi imaginea femeii coapte de patruzeci şi cinci de ani, cu mustaţă pensată atent şi răsuflare hepatică în ciuda Orbitului fără zahăr rumegat conştiincios, îl revolta până în adâncul sufletului. Era o doamnă, nu încăpea nici o îndoială, echilibrul şi bunul-simţ o caracterizau, civilizată până în vârful unghiilor lustruite cu pila îmbrăcată în piele de căprioară, dar, pentru Dumnezeu, dacă era atât de deşteaptă şi nobilă, va trebui să ştie să se retragă. Dar asta e, că femeile nu ştiu să renunţe. Nici măcar cele mai înţelepte. Vine o vârstă când înghesui în ladă costumul de baie şi stingi lumina înainte de a te băga cu un bărbat în pat... Dar era nedrept, Adrian îşi dădea seama, şi amănuntul îl făcea să fie şi mai furios. Yvona îl iubea discret şi cu tact, îi lăsa totdeauna liberă alegere şi iniţiativă, nu încerca să se impună în nici un fel, cedând şi depăşind cu graţie orice conflict. Chiar de Paşte... Deciseseră să petreacă împreună Învierea, planificaseră Biserica, meniul, iar pentru a doua zi o plimbare la Snagov. O întâlnire întâmplătoare însă cu foşti colegi de birou, câteva beri la Restaurantul Odobeşti şi o invitaţie la pescuit anulaseră programul. Adrian se hotărâse fără ezitare, avea să petreacă Paştele cu băieţii. — Şi mă anunţi acum, în ultimul moment? Azi e vineri, dacă ştiam, poate aranjam şi eu ceva. — Spuneai că vrei să te repezi la frate-tău. Ai cea mai bună ocazie acum, de sărbători. — La Piteşti, pot să mă duc oricând vreau. E vorba că am decis ceva, de comun acord. — Îmi pare rău, le-am promis băieţilor... Yvona îşi muşcase buzele. De furie sau ca să nu plângă. — Ştii ce mi se pare cel mai grav, dragul meu? Că nici măcar nu încerci să mă minţi. Altul ar fi inventat ceva rezonant, o boală în familie... — De ce? Te respect prea mult ca să te mint. Am stabilit de la început! Fără minciuni, fără obligaţii. Când se revăzură, peste o săptămână, Yvona îl aştepta veselă, într-o rochiţă proaspătă de primăvară pe care Adrian o calificase în sinea lui drept prea tinerească, gata să-i asculte cu plăcere peripeţiile, participând cu entuziasm la întâmplări amuzante pentru eroii aflaţi într-o anumită stare de spirit, dar complet lipsite de haz relatate post factum şi mai cu seamă pentru terţi. În fond, conchise, Adrian, ea e cea care insistă într-o relaţie fără perspectivă, chiar dacă are aerul că nu o face. Şi dacă mă acceptă aşa măgar cum sunt, înseamnă că nu are pe altcineva la îndemână... Deschisese televizorul, dar constată că nu se poate concentra, gândul întorcându-se mereu la necunoscuta cu glas de fee. Avea să-i aştepte telefonul în fiecare seară. La ora zece... Oare cum o cheamă? S-ar fi potrivit un nume dulce, cu multe vocale... Alina, de exemplu. Da, Alina. Începu să râdă singur: „Sunt nebun, am impresia că m-am îndrăgostit”. Stinse lumina şi se culcă. * „În definitiv, nu-i pot reproşa nimic”, reflecta Yvona cam pe la aceeaşi oră. Cu părul ud, strâns într-un turban faraonic ca frumoasele din filmele americane, îşi îngrijea obrazul la oglinda din baie. „Cea mai sinceră”. Într-adevăr, patru becuri a 100 de waţi fixate ca un chenar pe rama de lemn alb ar fi pus în încurcătură chiar şi o faţă mai tânără. Îşi aminti de o mătuşă bătrână, frumuseţe vestită pe vremea domnilor Carp şi Marghiloman, care după ce împlinise patruzeci de ani, mutase toaleta în colţul cel mai întunecos al iatacului: „Aşa că dragele mele, ori de câte ori mă privesc în oglindă, tot ca o bomboană arăt”. Patruzeci de ani! Ce repede îmbătrâneau femeile pe atunci! Funcţiona, desigur, şi mentalitatea, media de viaţă era foarte scăzută, nu se făcea sport, naşterile nu puteau fi controlate, se mânca fără cumpăt, sălbatic. Chiar şi în epoca modernă! Uite-te în Sanda Marin! Nu există mâncare fără două-trei linguri de untură, smântână nu lipseşte de pe masă, frişca din meniu... „Asta nu înseamnă că m-am bucurat când am împlinit patruzeci de ani”, recunoscu sincer Yvona. Se considera o neîmplinită din toate punctele de vedere. Era economistă, când ea s-ar fi dorit arhitectă, dar aşa stăteau lucrurile, te duceai şi la Zootehnie, numai să ai o diplomă universitară, iar pe plan personal, ca femeie, mai ales, nu se putea socoti decât o mare ratată. Nu avea veleităţi, visase modest la o viaţă modestă, banală, cu un soţ cumsecade, soacră rea şi un copil. Unul singur, trebuie să ştii din start ce poţi oferi, măcar portocale iarna şi un cadou care să-l bucure de Crăciun. Nimic din toate acestea. Se măritase la treizeci şi doi de ani, simplu aranjament în vederea obţinerii unui buletin de Bucureşti. O afacere negustorească (fără iluzii, naşi şi poze la Studio) zece salarii contra unui certificat de căsătorie. Contractul mai prevedea obligaţia Yvonei de a intenta după un an acţiune de divorţ şi de a suporta, desigur, cheltuielile de judecată... După aceea nu mai urmase nimic. Absolut nimic, nici măcar vreuna din infamele legături clandestine cu un bărbat însurat. Concret, cu mult înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, Yvona devenise o femeie singură şi se jena de faptul în sine ca de o boală ruşinoasă. De manevrele cu dibăcie combinate pentru a disimula situaţia îşi amintea şi azi crispată, dar în general prefera să nu-şi amintească. Cel mai greu de ocolit însă era bunăvoinţa colegelor de birou. Aproape în fiecare lună aveau ceva de sărbătorit, aniversări, onomastice, cununii, nemaipunând la socoteală evenimentele mari ale anului, Crăciunul şi Paştele. Umilinţa de a se prezenta fără partener o determina să refuze toate invitaţiile sub pretextul unor evadări la munte sau la mare. Bineînţeles „însoţită”, şi pentru că o legătură, oricât de discretă, în cele din urmă tot se manifestă cumva, lăsase să se înţeleagă că partenerul este căsătorit, în imposibilitatea de a divorţa din pricina postului important. Pentru credibilitate, arbora din când în când câte un „cadou” scump, rezultat al unor economii sângeroase, iar în week-end-uri şi de sărbători, nu răspundea la telefon. Revelionul mai cu seamă o scotea din minţi, i se părea că durează o lună. Încă din primele zile ale lui decembrie se discutau la serviciu doar toalete, meniuri, aranjamente, listă de invitaţi, iar după consumarea evenimentului mai urma o săptămână de comentarii. Un supliciu pentru Yvona care de ani de zile se distra bând singură la miezul nopţii o sticlă de şampanie. Îmbrăcată în cel mai elegant capot din garderobă şi între lumânări aprinse, ciocnea cu un al doilea pahar plin, simbolizând partenerul care avea să vină precis în anul ce urma. Era o superstiţie a ei, încredinţată că acesta există undeva, în neştiut cotlon, un fel de mesaj transmis prin eter, o modalitate de a trage soarta de poale. Ultimului pahar îi asezona un somnifer puternic, asigurându-i somn ţeapăn până a doua zi la prânz. Sigur, s-ar fi putut duce la Piteşti, la frate-său, dar nici aici nu se simţea mai bine. George, nu prea deştept, găsea prilej de fiece dată să enumere fetele bătrâne din familie, luând-o de la cruciaţi. Se fericea că are băieţi, convins fiind că un soi de fatalitate pluteşte asupra neamului. La alţii e mai rău, o naţie întreagă-i blestemată, uită-te la englezi, toată literatura lor musteşte de fecioare bătrâne, de obicei fiice de pastori onorabili. Adună la ciorap ca guvernante, pregătindu-se pentru o senectute uscată şi profund evanghelică, tupilată în vreun sat liniştit din Sussex... Şi nu suporta nici blândeţea mieroasă a neveste-sii care, sub un aer de protectoare înţelegere, nu-şi putea ascunde complexul de superioritate caracteristic femeii căsătorite vizavi de cumnata nemăritată. De peste două decenii, Yvona se întreba fără să ostenească şi mereu în van care-i cauza neîmplinirii ei? Cu toată obiectivitatea şi chiar pusă sub lupă, era o femeie plăcută, suplă, cu ţinută pedantă şi trăsături regulate. Practic, fără defecte. Sigur, n-avea strălucire, dar câte femei se puteau lăuda cu un obraz floare de lotus sau cireş japonez? Iar lipsa luminii, gândea ea având-o ca antonim dinaintea ochilor în special pe Claudia Shiffer, era compensată de o indiscutabilă distincţie. „Fata asta n-a avut noroc”, se spunea unanim în spatele ei. Diagnosticul i se părea mult prea simplist. Dacă ar fi înregistrat rateuri — divorţuri, despărţiri dureroase, văduvie — s-ar mai fi putut vorbi despre neşansă. Dar ea nu totaliza nici măcar aventuri eşuate, şi cel mai trist, nu avea nici amintiri. Adrian se ivise pe neaşteptate, când în intimitatea ei renunţase la nădejdea de a fi vreodată subiect într-un cuplu. Sincer vorbind — şi obrajii i se învăpăiau — ea îl acroşase, cu îndrăzneala unor cocktailuri consumate din plictiseală. Găzduia pentru câteva zile o nepoată de verişoară din Suceava, puştoaică de cincisprezece ani, venită pentru prima oară la Bucureşti şi decisă să se „destrăbăleze”. O rugase insistent s-o conducă la o discotecă, iar Yvona, făcând-o pe mătuşa cea bună, cedase. Intra pentru prima oară într-un asemenea stabiliment, aşteptându-se la tot ce-i mai rău. După un sfert de ceas, înţelese că totdeauna există loc pentru şi mai rău. Nimerise în plin aberant, sălbatic, dezmăţat, un nesfârşit act sexual conjugat pe verticală; în colectiv şi pe vacarm. Adrian se afla chiar la masa de alături, singur. Singur, dar cu două pahare cu băuturi distincte în faţă. Privea ringul zâmbind convenţional, vag patern, şi Yvona încerca să-şi dea seama pe cine urmăreşte. Când Mariana se întoarse în sfârşit congestionată şi cu ochi strălucitori, Yvona o califică dintr-o privire: „Curvuliţă fără clasă. La tinereţea ei însă, promovează şi aşa...” Modul în care-l apostrofă înlătură orice dubiu: — Ce faci, Raduliene, le pileşti solo? Hai să dansăm! Adrian mormăise ceva aducând a refuz, n-avea chef, era obosit. — Eu nu-s obosită, râsese Mariana părăsind din nou masa. Ar trebui să te mobilizezi... Yvona îl abordase atunci cu un curaj de care avea să se mire singură. Era uşor grizată şi, ameţită de atmosferă, se răsucise spre el, arătându-şi dinţii frumoşi: — Am impresia că noi doi nu ne prea încadrăm în peisaj... Adrian tresărise, întorcând spre ea o faţă buimacă: — Poftim? A, da, cred că nu vă înşelaţi. — În ce mă priveşte, îi destăinui neîntrebată, e prima dată şi sigur ultima, când intru într-o discotecă. M-a rugat o nepoată din provincie şi n-am putut s-o refuz. — Hm, făcuse Adrian, cu mine lucrurile stau puţin altfel, dar asta nu înseamnă că apreciez mai mult ambianţa... Poftim? Nu aud ce spuneţi, cred că nici iadul nu are asemenea amplificatoare. — Presupun, declarase Yvona în cea mai curajoasă zi din viaţa ei, că la un telefon ne-am înţelege mult mai bine. Adrian o privise lung şi mormăise ca pentru el un „la urma urmei, de ce nu?” — Şi de data asta cred că nu vă înşelaţi, şi scosese din buzunar o carte de vizită. În seara următoare îl căutase la telefon. „Poate că am să-i par prea nerăbdătoare, dar dacă sun peste o săptămână mă uită, trebuie să încep să-i explic de unde să mă ia”. Adrian marşase fără entuziasm, dar şi fără mofturi. Stilul Marianei începuse să-l plictisească, iar despre Yvona păstra o imagine agreabilă, deşi vagă. De la prima întâlnire — aşa i se părea corect pe când ei, dimpotrivă, lipsit de tact, chiar grosolan — ţinu să precizeze coordonatele exacte ale relaţiei lor: o legătură agreabilă, ca între două persoane mature, fără pretenţii, fără obligaţii. Politeţe şi libertate deplină... — Vă avertizez, de la bun început, că nu am de gând să mă însor. Yvona, deşi atinsă, încercase să râdă: — Nimeni n-a vorbit despre căsătorie. Nici măcar despre o legătură. De ce anticipaţi? Vă grăbiţi. — Iertaţi-mă, dar tocmai pentru că persoana dumneavoastră nu inspiră ideea de aventură... — Nici nu practic genul. Am cedat doar unui impuls. Aseară. Azi, am continuat să-i dau curs. Nu las nimic neterminat şi, ca să fiu pe deplin sinceră, persoana dumneavoastră inspiră... fără să oblige. — A, făcuse Adrian descumpănit, dacă lucrurile stau aşa, e perfect... Absolut perfect. Păstrând nealterat motoul „fără angajamente, fără obligaţii”, legătura dura de un an. Spre plăcuta surpriză a Yvonei, Adrian se dezvălui altfel decât personajul prea direct, chiar cinic, al primei impresii, recte un individ între două vârste care încearcă să stoarcă de la viaţă ultime, aproape defuncte senzaţii. Se dovedi tandru, culant, manierat. Din fire, nu din sentiment. Adăugau plusuri o bună dispoziţie egală şi talentul rar de a face mici bucurii, amănunte care nu o lăsau nepăsătoare şi, înainte de a se fi scurs o săptămână, se trezi îndrăgostită de-a binelea. O îndrăgostită lucidă, perfect conştientă că Adrian cheltuieşte doar bani şi nu capital afectiv, nefiind mai implicat, după un an, decât în prima zi. „Contul lui din bancă constituie tragedia şi ghinionul meu”, oftă şi fixând oglinda-lupă începu să manevreze penseta. Îşi plimba limba deasupra dinţilor, încercând să dea relief buzei superioare. Ochelarii aburiţi de efortul concentrării alunecară spre vârful nasului. Decise o pauză de o ţigară şi trecu în mica sufragerie, unde o aştepta un rest de cafea. „Pare paradoxal, dar aşa e. Când se lăfăie în bani, bărbaţii maturi îşi pierd bunul-simţ, devin o pradă facilă la îndemâna primei june îndeajuns de şmechere ca să inventeze o atmosferă Loreley. Nevinovata fetiţă îndrăgostită de bărbatul olimpic şi grizonat”. Yvona avea certitudinea că dacă Adrian ar fi fost un bugetar obişnuit, cu salariu indexat, anticipând pensia cu calcule complicate la fiece nouă dispoziţie guvernamentală, ea şi-ar fi găsit sigur un loc în viaţa lui. Făceau parte din aceeaşi generaţie, proveneau din acelaşi mediu, aveau multe gusturi comune, se simţeau bine împreună, erau la fel de singuri. În plus, cariera sentimentală săracă, aproape virgină, făcea din Yvona un partener docil, dispus să treacă peste multe accidente, să lupte şi chiar să se jertfească pentru a nu pierde un tren nesperat. „Dar cum naiba să lupţi cu tinereţea? Poţi fi înţelegătoare, poţi să te prefaci că nu înţelegi, poţi fi chioară şi să zâmbeşti în continuare, asta nu face însă decât să amâne inevitabilul moment al adevărului : «draga mea, am petrecut clipe minunate împreună, a intervenit aşa şi pe dincolo, gardez moi un bon souvenir, să rămânem prieteni...»” Iar de câteva zile, Yvona simţea că s-a întâmplat inevitabilul aşa şi pe dincolo. Refuza s-o vadă — năvală de amici şi foşti colegi din provincie şi de prin străinătate — părea preocupat, cu minţile în altă parte, la telefon răspundea laconic, cu dorinţa vădită de a încheia cât mai repede convorbirea. Ceea ce fusese doar bănuială şi presentiment, seara trecută devenise certitudine. Îl sunase cu câteva minute înainte de ora zece. Adrian răspunsese prompt. Glasul era precipitat, transmitea nerăbdare şi emoţie. Apoi, la fel de transparent, sfâşietoare deziluzie. O expediase fără menajamente, întrerupând-o după primele cuvinte: „Iartă-mă, draga mea, aştept un telefon urgent din străinătate... Te sun eu mai târziu, pa, pa, pa”. Yvona revenise din curiozitate după un sfert de oră, apoi din cinci în cinci minute, cu scuzele pregătite — „am văzut că nu mă suni, mi-am închipuit că nu reuşeşti să dai de mine, ştii cum e cu telefoanele...”. Nu fusese cazul. Timp de patruzeci de minute semnalul de ocupat îi sfredelise urechea monoton, neobosit, tot mai neliniştitor. Furioasă, sfâşiată de îndoială — telefoanele urgente nu durează ceasuri întregi, comunică, nu fac şuetă —, înghiţi o tabletă de oxazepam şi stinse lumina. Ştia că Adrian nu va mai suna, dar încerca să se amăgească cu ideea că lucrurile nu pot fi prea grave. „De vreme ce a încercat să mă mintă, înseamnă că nu intenţionează să mă concedieze. Că sunt îndeajuns de importantă pentru el... Ce situaţie umilitoare! Să te bucuri că cineva binevoieşte să te mintă!” Adormi târziu, după miezul nopţii. Adrian nu telefonă. Ideea o străfulgeră în timp ce spăla la bucătărie ceaşca de cafea. „Ca să poţi lupta, trebuie să-ţi cunoşti în primul rând adversarul”. Se simţi dintr-o dată cuprinsă de nerăbdare şi amânând pensatul sprâncenelor şi al mustăţii, intră în dormitor. Se machie sumar, cu gesturi febrile, îşi trecu un pieptene prin păr, apoi, fără a mai zăbovi în faţa şifonierului deschis, repetă toaleta din ajun, ceea ce se întâmpla pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Luă toată rezerva de bani din casă şi verifică, în virtutea obişnuinţei, dacă a stins bine ultima ţigară. Chiar în drumul ei spre serviciu, se afla o agenţie de detectivi particulari. ** Adrian trăia ca în vis, aşteptând telefonul de la ora zece. În fiecare zi. De două săptămâni care se împlineau azi. EU nu suna cu regularitate, şi uneori se consumau seri lungi, de dureroasă aşteptare, fără nici un apel. Riguros respectată era doar ora. Dacă l-ar fi întrebat cineva cu ce-şi petrece timpul, Adrian ar fi ridicat din umeri. Nici el nu ştia. Aproape că nu mai ieşea din casă, cu excepţia celor două ore de dimineaţă, când doamna Claudia, menajera, deretica apartamentul. Deranjul curăţeniei îl enervase totdeauna şi, odinioară, binecuvântase faptul că Dina nu era o gospodină pedantă. Se întorcea exact la unsprezece, când doamna Claudia trecea în bucătărie sau pleca după cumpărături. Era o văduvă peste şaizeci de ani, încă în putere, rezervată şi pricepută. Fostă profesoară de Geografie la un liceu din Bucureşti, nevoită să lucreze pentru a-şi completa pensia modică, se adaptase cu demnitate noului statut. Trăgând linia, o femeie curajoasă, ale cărei nemulţumire şi sentiment de umilinţă adânc îngropate în sufletul ei se puteau desluşi în privirea absentă şi boţeala buzelor. Altfel, se simţeau pe deplin mulţumiţi unul de celălalt. Adrian era un „stăpân” fără pretenţii, generos, şi o trata cu reverenţa datorată fostului cadru didactic. Totodată, Adrian îi aprecia serviciul fără cusur, expeditivitatea şi, în primul rând, discreţia. Practic, nu-i simţea prezenţa, iar conversaţia lor se reducea la emiterea unor vagi şi rare dispoziţii ţinând de rarele capricii culinare ale lui Adrian. Bătrâna venea tiptil şi pleca în vârful picioarelor. Adrian nu-şi închipuise că timpul poate trece atât de uşor, pe nesimţite, fără să faci nimic. Citea, rezolva integrame, deschidea televizorul, bea mult, aţipea, dar indiferent de îndeletnicire, gândul se întorcea la Alina. Chipul imaginat în prima seară prinsese contururi tot mai ferme, ar fi putut-o recunoaşte pe stradă şi chiar începuse instinctiv s-o caute. Portretul devenea tot mai concret, completat zilnic cu amănunte de gestică, vestimentaţie, mici ticuri. Familiarizat cu subiectul, trecu la scenarii. Ei doi pe podurile Parisului într-o seară de radioasă primăvară sau descoperindu-i comorile Italiei, un Crăciun îmblănit cu zăpadă într-un conac à la Walter Scott, cu foc harnic în şemineu — obligatoriu şemineu — şi un dog imens întru completare de pitoresc. Afară, viscolul se zvârcoleşte sălbatic, opinteşte să străpungă obloanele de lemn, lupii urlă amplificând sentimentul de dulce siguranţă a căminului... „Sunt nebun”, îşi repeta de cel puţin zece ori pe zi, „m-am îndrăgostit de o nălucă, de o poză pe care eu am fabricat-o, de o voce. Vocea poate să mintă, şi încă cum! La optzeci şi şapte de ani, tanti Sica păstrase un glas vanilat, dulce tril de rossignol, deşi toată viaţa ei nu fusese altceva decât o pisică turbată, otrava întregii familii...” Expedia cu un bobârnac toate temerile. „Poate că sunt bolnav, dar îmi place să fiu aşa. Nu m-am simţit niciodată atât de bine, euforic bine şi fericit. Cred că încep să-i înţeleg pe drogaţi. Dar nu se poate să mă înşel. Simt cu toată puterea sufletului meu că nu mă înşel...” Avea o singură teamă. Visul să nu se spulbere ca un vis, apelurile să înceteze. N-avea nici un reper, nu dispunea de cel mai mic amănunt care să-i permită vreo investigaţie, iar serile când telefonul rămânea mut, ca autopsiat, fără măruntaie, îl umpleau de deprimare. Atunci se îmbăta deliberat şi recapitula completând şi rotunjind trandafiriu convorbirile anterioare. Discutau îndelung, chiar şi câte o oră, adevărată orgie la actualele taxe de telefon, Adrian deducând cu satisfacţie că Alina se bucură de oarecare confort financiar; o tânără lady deci, şi nu o căpuşă din regnul Marianei. Dialogau despre orice, inepuizabil, şi Adrian, considerat îndeobşte laconic şi taciturn, se descoperi, spre surpriza lui, un interlocutor activ. Află astfel că fata — nu şi-o putea închipui altfel decât fecioară — adoră culoarea alb, că floarea preferată este lăcrămioara (ce gusturi gingaşe are fetiţa asta!), că detestă oraşul zgomotos, visând să se retragă într-o căsuţă cochetă undeva, la poale de munţi (ce suflet curat, înfrăţit cu natura!), îl adoră pe Mozart (cât e de suavă, Doamne!), mănâncă foarte puţin, cu predilecţie fructe (un organism delicat, aristocratic, nu ţoapă ghiftuită cu sarmale). Îl dădu însă gata declarând că romanul pe care îl adoră e La răscruce de vânturi şi mai mărturisi cu toată candoarea că îi plac basmele, poveştile cu spiriduşi şi zâne bune... Le citeşte de la zece ani fără ca acestea să-şi fi pierdut din fascinaţie. Amănuntul îl emoţionă până la lacrimi. Andersen, Fraţii Grimm, Gilles Perrault (de alţii nu-şi mai amintea, ba da, Ispirescu), când astăzi până şi copiii de primară se joacă de-a James Bond şi fac amor prin lifturi de bloc încă înainte de a fi terminat liceul! Câtă puritate, câtă curăţenie sufletească, un unicat — cireş japonez înflorit ca prin minune într-o groapă de gunoaie. Părinţii meritau felicitaţi!... Sări la repezeală peste părinţi. Puteau fi de vârsta lui, sau chiar mai tineri... Ochii i se opriră la fotografia portret (Foto Carol Pop de Salthmari 1882) de deasupra scrinului. Aparţinea unei străbune, fără să ştie exact despre cine era vorba. O păstra pentru că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care o degaja subiectul. O tânără până în douăzeci de ani, blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar ce ţinută princiară, ce spate drept, cât de mlădioasă părea talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia umerilor! Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii făpturi! Ce promiţătoare maternitate inspira bustul generos sub plastronul de dantelă albă! Părul era împletit cuminte în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic vamp, nimic provocator) se desluşea doar blândeţe, încredere şi principii robuste, virtute mai presus de orice. Poză clasică, ţinea în mâna culcată — graţios abandon! — pe poalele ample un trandafir pe care-l ghiceai roz. Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, un prezervativ în poşetă şi reflectă înfiorat la câte decenii s-or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi contemporane. Colege la acelaşi pension, povestind secrete nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. În soba încinsă gem butucii, afară trudeşte viscolul... Mereu viscolul. Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi dăduse seama când aţipise. Se uită la orologiul franţuzesc, tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu mai înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea desigur pe fecioara din ramă. Adrian presimţea că odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră aceeaşi odaie. Îl vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul fetei, sub icoana grea de argint a Madonei. Icoana mai exista, rămăsese la soră-sa Lucreţia, avea să i-o ceară. I se părea romantic şi totodată legitim ca cei doi — pendulul şi blonda fecioară — să se regăsească, să fie din nou împreună după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un tablou, cum arătase cândva un anume ungher de odaie, din anume casă, de pe anume uliţă de târg... Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, dar telefonul persevera încăpăţânat. Ora opt şi jumătate. Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi ridică receptorul. — Era cât pe aci să renunţ. Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată. — Şi eu cât pe aci să nu răspund. — Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. Vrei să revin? Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să rateze telefonul Alinei. — Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot vorbi. Ce s-a întâmplat? Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de orice, trebuia să-şi păstreze cumpătul: — Ce se întâmplă cu tine? Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui Adrian. Îl zgâriau zgrunţurii de sub miere. — Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu? — Ca de obicei. Urmă, în ciuda hotărârii de a fi înţeleaptă: Eşti sigur că nu s-a întâmplat nimic? — Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte ceva. Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, orice tentativă de a limpezi situaţia ar fi precipitat lucrurile: „Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim sinceri”. ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere cât de rece, dar nu adio! — Ai dreptate... Nu te reţin, am vrut să ştiu dacă ai aranjat ceva pentru sâmbătă şi duminică. Continuă repede fără să-l lase să răspundă: Ţii minte, ţi-am mai povestit de Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o casă la Snagov. Ne-au invitat să petrecem week-end-ul la ei. Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă vrei poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu ţi-ar surâde? Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! Snagov! N-ar fi ratat o convorbire cu Alina nici pentru insulele Baleare! — Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte probleme de rezolvat... Dar du-te tu, ar fi păcat să nu mergi din cauza mea... Yvona respiră adânc. „N-am voie să insist. Trebuie să par veselă şi naturală, fără umbră de supărare...” — Bine, scumpule, am să văd eu ce fac. Acum, te las să dormi, noapte bună. Adrian abandonă telefonul, furios pe el însuşi. „De ce dracu', nu i-am spus că s-a terminat? Era un moment potrivit, ce mai aştept? Independent de Alina, relaţia asta s-a epuizat. E sleită. De la început n-a fost mare lucru, acum nu mai e nici atât Sunt un imbecil”. Peste câteva minute şi după o înghiţitură zdravănă de alcool, era dis-pus să se privească cu mai multă îngăduinţă. Comod sufleteşte, nu suporta autonemulţumirea, instinctul de conservare reacţiona prompt, găsind totdeauna scuze şi pretexte: „Pe undeva, e mai bine aşa. Am fost împreună un an întreg. Nu lichidezi o legătură la un simplu telefon. E totuşi o doamnă, nu-i pot reproşa nimic... Şi slavă Domnului, nici ea mie... Săptămâna viitoare am s-o invit la masă în oraş şi atunci am să-i explic. Ca între oameni civilizaţi şi maturi, direct, fără reţineri. În fond, nu mi-am asumat nici o obligaţie”. Imaginea Yvonei se stinse singură, ca o lumânare ajunsă la capăt. Fără să stăruie miros de ceară. Parcă nici n-ar fi ars. Pentru că nici n-a existat. Care lumânare?! Telefonul sună fix la zece. — Adrian? — Da, articulă gâtuit de emoţie, tu eşti? — Eu. Alina. Ameţit, fără să-şi creadă urechilor, repetă: — Alina?! Chiar aşa?... Alina? — Da. Mă cheamă Alina. Toată lumea are un nume... Eşti acolo? Adrian îşi şterse lacrimile cu podul palmei, căutând din ochi o batistă. Nu mai plânsese din liceu.   cartea o descarcati de aici....

Rodica Ojog-Braşoveanu Nopţi albe pentru Minerva 1 Victima fusese găsită într-o râpă, la câţiva kilometri de orăşel. Şeful de post, un sergent major mustăcios cu aer de Poilu — nici măcar francezii n-ar fi putut inventa un exemplar mai clasic —, respira anevoie, privind morocănos cadavrul. Medicul Alexandru Morogan ştia că în fond e nedumerit şi consternat. Localitatea, o urbe măruntă împlântată la poalele muntelui, nu cunoştea evenimente mari, tragediile se consumau în parametri domestici şi biologici, isprăvind rar la tribunal şi cel mai adesea la cimitirul Buna Vestire din coasta târgului. Oamenii paşnici şi cazanieri se mulţumeau cu o existenţă domoală, cu ceasurile petrecute la televizor şi în frizeria lui Mişu Postolache unde croşetau bârfă subţire. Se simţeau înţelepţi, contemplând viaţa din spatele perdelelor dantelate, raţionali pentru că stingeau lumina la primul surâs al luceafărului şi pliveau duminica petece de grădină năpădite de iederă, glicină şi flori albastre de munte. — E inginerul Trăilescu, rosti într-un târziu şeful de post. Din pricina emoţiei, glasul răzbi gâjâit într-un tril ciudat, de parcă sunetele ar fi alunecat pe rulmenţi. Morogan îşi ciupi uşor obrazul stâng. Un gest caracteristic când se simţea în încurcătură. — Mda... aşa s-ar părea... Vestonul cenuşiu cu dungi purpurii era de neconfundat, i-l adusese un văr care lucra în Siria şi stârnise invidia unanimă a cetăţenilor din oraş născuţi după Conferinţa de la Yalta. Adăugă, cercetând chipul mutilat cu sălbăticie — ai fi zis că agresorul folosise o ghioagă —, trupul literalmente ciopârţit: — Miroase a răzbunare... Şeful de post ridică ochii nedumerit: — Răzbunare... Răzbunare sau poate pur şi simplu sadism. Sergentul major rezemă trunchiul unui frasin. Decise greoi: — Am să telefonez la Centru. Trăilescu era inginer şef la uzina de avioane şi nu trebuia să fii un subtil, ţinând seama de figurile misterioase ale iniţiaţilor şi paza extraordinară, ca să intuieşti cam cu ce-şi omoară băieţii vremea pe acolo. — Da, cred că aşa şi trebuie procedat, făcu medicul pe gânduri. Ai dreptate. Soarele suliţa frunzişul, tăind văzduhul cu foarfeci de aur. 2 — Auzi, Dobrescule? Ştii la ce m-am gândit? Locotenentul se crispă. De câte ori Minerva avea idei, calcula reflex în ce măsură l-ar putea afecta direct. Îi zvârli o privire prudentă. Se uita la el încântată, aproape triumfătoare, şi fesul roşu — se spălase pe cap — balansa un canaf cât portocala. — Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori. Locotenentul îşi înfipse unghiile în genunchi stăpânindu-şi oftatul. Pe tabla neagră, din colţul odăii, rânjeau semne apocaliptice — trigonometrie? algebră? habar n-avea, şi nici nu tânjea să afle vreodată —, papagalul imperial Keops se fudulea bălăngănindu-şi ca o pendulă capul de jăratec. Spiridon, caniche-ul isteric al Minervei, i se căţărase pe genunchi şi-l trăgea de mânecă cerşind dezmierdări. Încercând să câştige timp, locotenentul îi mângâie ciuful, apoi îl trase de coadă. Maiorul Minerva Tutovan strâmbă din nas. Era lung, subţire, ţâşnind suliţă de sub bretonul lucios. — Nu iese, te asigur. Ei, ce faci? Nu ghiceşti? Locotenentul îşi muşcă buzele. N-avea să scape de întrebările, „ghicitorile" şi exerciţiile Minervei, nici la optzeci de ani. Îi fusese cândva profesoară de matematică — era poreclită Samuraiul — dar după o vreme Minerva abandonase învăţământul şi Dobrescu obişnuia să afirme că cine vorbeşte de suplicii fără s-o fi cunoscut pe Minerva, e lipsit de simţul realităţii. Foştii ei elevi, cu excepţia celor ce concurau la premiul Nobel, puteau să fie incluşi fără verificări suplimentare în calendarele bisericeşti la rubrica mucenici şi dacă aveau coşmaruri, urlând în mijlocul nopţii „mamă, mi-e frică!", ei bine, pricina nu trebuia căutată prea departe. Cine avea să uite extemporalele fulger de 15 minute, întrebările „ajutătoare" pentru bun simţ matematic, ironiile sângeroase şi ochiul de lynx al Minervei la teze? Nu copia nimeni şi cel mai slab elev al ei putea candida la politehnică fluierând Dunărea Albastră. Când, proaspăt absolvent al facultăţii de Drept, fusese repartizat sub ordinele maiorului Minerva Tutovan, Dobrescu rezemase zidul. Habar n-avusese că Samuraiul părăsise învăţământul şi, clipind năuc, îşi zise că, la urma urmelor, bunicu-său, un tip mistic, ştia ce spune: „Blestemul, ca şi boala, fătul meu, nu te leapădă până nu ostenesc"... Da, asta era, un blestem! Pentru Minerva, locotenentul rămăsese tot elevul Dobrescu Vasile. Exerciţiile de algebră şi trigonometrie, problemele de geometrie fuseseră înlocuite cu altele, de intuiţie, perspicacitate şi bun simţ. — Aştept, Dobrescule! La ce m-am gândit? Locotenentul îşi frângea degetele frunzărind ipotezele cele mai năstruşnice. În fond, te puteai aştepta la orice din partea Minervei: să se angajeze zburătoare la circ, să-şi cumpere un cal pe care să-l cazeze în dormitor — puţin îi păsa de vecini sau deputatul de stradă — ori să întreprindă o expediţie în jungla Amazoanelor. Cu un an în urmă, îşi petrecuse concediul într-o cotigă trasă de o mârţoagă. Le închiriase de la un C.A.P. şi o însoţise mătuşă-sa Caliopi, o bătrână de şaptezeci de ani care în recreaţii făcea yoga şi studia limba persană, iar când era ocupată exaspera vecinii. Pretindea că îndeletnicirile respective îi stimulează ficatul şi, mai nou, îi asasina pe salariaţii TAROM-ului solicitând înscrierea la un curs de paraşutişti. — Tot n-ai ghicit? Maiorul Minerva Tutovan îşi pierduse răbdarea. Ochii negri şi rotunzi străluceau ca nişte faruri, colţurile buzelor zvâcneau pe obrazul de Pinocchio. Dobrescu îşi drese glasul. — Nu... N-am ghicit... — Ca de obicei... Oftă cu aerul omului deprins să îndure şi să ierte, apoi explodă: Am de gând să-mi scriu memoriile. Locotenentul, pălit cu leuca, căscă ochii şi se agăţă de braţele fotoliului. „Asta ar fi culmea! După exerciţii şi paraexerciţii de algebră, geometrie, perspicacitate şi etc, başca rapoarte şi superrapoarte — cazuri tipice, atipice, clasice şi suprarealiste — mă pune acum să-i fac şi compuneri..." Minerva îl măsură sâcâită: — Te holbezi de parcă ai fi înghiţit un cartof fierbinte... Fii liniştit, băiete! Nu te pun să colaborezi... Cum ţi se pare ideea? — Ăăă... Da... excelentă. — Nu-i aşa? Dobrescu se grăbi să aprobe dând energic din cap şi din mâini. — Toate ideile dumneavoastră sunt excelente. Aveţi totdeauna dreptate, nu vă înşelaţi niciodată... — Mai mult de trei ori pe zi! Stai jos, Dobrescule! Ţi-am cerut o părere, nu să faci gimnastică. Apropo... O întrerupse telefonul. Trecu în dormitor şi locotenentul îşi prinse tâmplele fierbinţi în palme. Privea fără să vadă ciorapul portocaliu agăţat din rezoane estetice în ghimpii unui cactus bătrân. Alături, împopoţonat cu ciucuri şi şnururi de aur, ridica gâtul un cimpoi, cadoul inspectorului Stanley de la Scotland Yard, pe care Minerva îl ajutase în detectarea unei reţele de traficanţi de droguri. Minerva exersa din când în când — făcea parte din specia celor care-şi imaginează că nimic nu e imposibil, trebuie doar să te străduieşti puţin — scoţând din minţi un cartier întreg. Vreo două familii de la etaj abandonaseră o luptă inegală, făcând schimb de locuinţă în perioada în care Minerva se afla în concediu. Fericit peste măsură se simţea doar vecinul de la parter, un tip cu o concepţie foarte personală asupra existenţei. Îi aducea flori săptămânal asigurând-o recunoscător că nimic nu egalează în dulceaţă sunetele cimpoiului. — Ai adormit? Locotenentul tresări şi ţâşni reflex în picioare. — Scuzaţi-mă... meditam. — Hm, ai grijă să nu devină un tic nervos. Plecăm la P... Trăilescu, inginerul şef de la uzina de avioane, a fost asasinat. 3 Ideea de a-mi scrie memoriile mi-a venit în ziua când am împlinit patruzeci de ani. Da, am împlinit patruzeci de ani şi zece de când lucrez ca anchetator. Cred că am rezolvat mulţumitor circa treizeci de dosare — ca să fiu cinstită, în vreo opt sau nouă am avut noroc —, de altele prefer să nu-mi amintesc... Intenţionam „să-i dau cep" — expresia tânărului meu colaborator Dobrescu — în concediu. O fac cu câteva săptămâni înainte. Cunosc bine P., orăşelul spre care mă îndrept, iar mulţi dintre locuitorii săi îmi sunt prieteni. Gândul că-i voi revedea mă stimulează în mod ciudat. Îmi freamătă degetele, pur şi simplu am chef să scriu despre oamenii aceştia. Cum n-am fost în viaţa mea formalistă, nu văd raţiunea pentru care m-aş împiedica acum de fleacuri. În consecinţă, puţin îmi pasă de cronologie, îi dau cu tifla. De ce trebuie să încep neapărat cu prima anchetă? Mă voi ocupa de cea mai năstruşnică... Aşadar, în P. mi-am petrecut cu ani în urmă o convalescenţă destul de sinuoasă. Sunt o citadină înrăită, dar trei gripe asiatice contractate consecutiv şi întoarcerea mătuşii Caliopi din concediu m-au decis să-mi fac valiza şi să mă îndrept spre orăşelul de la poalele munţilor. Mi-aduc aminte că îndată ce am ajuns — ţinând seama de recomandările medicului „aer, aer, cât mai mult aer" — mi-am pus treningul, o pereche de sandale, mi-am luat pledul, o carte şi inima în dinţi, şi am intrat în grădina gazdei. O verişoară îmi spusese cândva că umbra nucului e cea mai dulce. N-a precizat însă cum poate fi şi identificat. În sfârşit, mi-am întins pătura sub pom. Afirmând că sunt o citadină, nu înseamnă că aş rămâne insensibilă în faţa unui peisaj frumos. Dar după ce-l admir vreme de cinci minute, am certitudinea că nu poate să-mi fi scăpat un singur amănunt, după care problema îşi pierde interesul. Stând deci sub nuc cale de vreo jumătate de oră, am tras câteva concluzii care mi-au servit ulterior în viaţă. Cine pretinde că pajiştea e un aşternut moale înşiră baliverne, iar cei ce cântă aerul înmiresmat sunt în tandem cu ăilalţi. În orice caz, nu i-am auzit pomenind despre viespi, furnici, tăuni şi urechelniţe, toate extrem de familiarizate cu anatomia corpului omenesc. Orăşelul însă, curat, de un idilic particular, l-am îndrăgit din prima clipă. Mai toate casele sunt din cărămidă, au câte o mică verandă, acoperişuri cu olane argintii şi le lipsesc vecinii de la etajul întâi. Tufe de hortensii roz şi brumării — nicăieri n-am văzut hortensii atât de mari şi atât de frumoase — oferă umbră grea câinilor proprietate personală de lângă cerdac. În centru se află aşezate, jur împrejurul unei pieţe rotunde, cu un ceas la mijloc, clădirile cele mai importante: sfatul popular, biblioteca, noul supermagazin şi liceul Alexandru cel Bun. Orologiul, pretind prietenii mei, s-a oprit la 14 iulie 1950, orele 14 şi 31 exact, în momentul când medicul veterinar Caracaş a fost văzut înghiţind primul pahar cu apă din carieră. În curtea liceului, edilii de altădată au ridicat o statuie în memoria primului director al colegiului, D.D. Teodorescu. Localnicii desemnează locurile în formulă succintă: vizavi de D.D.T., la dreapta lui D.D.T. sau în casa din stânga lui D.D.T. În spatele liceului s-a ridicat acum câţiva ani un complex de blocuri pentru salariaţii uzinei de avioane care se află la câţiva kilometri de oraş. Arhitectul trebuie să fi fost un tip deştept. N-a construit zgârie-nori şi nici cazemate, clădirile încadrându-se perfect în peisaj. Mai există un parc, mândria legitimă a cetăţenilor din P., unde primăvara au loc de obicei festivalurile brigăzilor artistice din judeţ, iar către vară, când iarba aşterne covor moale, festivaluri în doi. Oamenii din P. au obiceiuri patriarhale. Preţuiesc lucrul de mână, serile petrecute la televizor ori la cenaclul literar, şi schimbul de opinii despre concetăţeni, care are loc la cooperativa Igiena, unde e responsabil Mişu Postolache. Clădirea n-are etaj, şi-i situată chiar în faţa pieţii. Înăuntru se află un perete plin de oglinzi, două scaune, o consolă enormă de marmură umplută cu pomezi, apă de colonie, cremă de ras, flacoane after shave. Canarii din colivii umplu frizeria de larmă. Lângă uşă atârnă cureaua pe care Mişu Postolache îşi ascute bricele şi o cutie albă de lemn cu emblema Crucii Roşii, întrebuinţată o singură dată, când coana preoteasă s-a decis să-şi extragă molarul la un om de meserie. Fotografia înrămată a unui străbun, pieptănat cu cărare la mijloc şi mustaţă à la Clemenceau, domină încăperea. Antrenorul echipei locale de fotbal, Vasile Dunăreanu — un tip extrem de preţios pentru localnici în momentele dificile când trebuie să dea un exemplu — pretinde că individul din fotografie ar fi Mussolini într-o variantă balcanică, dar toate lumea ştie că nu e decât una din răutăţile sale obişnuite. Când am aflat că Mişu Postolache este amestecat în toată tevatura provocată de asasinarea lui Trăilescu, nu m-am putut împiedica să zâmbesc. E un om grozav de drăguţ, incapabil să treacă pe lângă o încurcătură fără să se vâre până la subţiori în ea. Hm, din nefericire, cunosc destui care-i seamănă... Povestea începe deci într-o duminică, la începutul lunii iunie 1960... Am sosit în P. dimineaţa, pe un soare strălucitor. Strălucitor şi atât! Îmi scriu memoriile, nu fac poezie... N-am găsit mare lucru în locuinţa lui Trăilescu. Cred în ceea ce se numeşte „psihologia interiorului" — Doamne, cât îl torturez pe Dobrescu în privinţa asta, punând uneori întrebări la care nici măcar eu nu am răspuns —, dar nu o dată am dat peste decoruri mute. E cazul inginerului şef de la uzina de avioane. În viaţa mea n-am văzut o casă mai lipsită de semnificaţie, un decor mai ermetic. M-am plimbat o oră prin cele două încăperi, am scotocit fiecare sertar, am răsfoit toate cărţile din bibliotecă — tehnică, săracă şi eterogenă — am încercat să-i „interpretez" obiectele şi mobila. Poate aparţine la fel de bine unui individ care trăieşte în provizorat — „azi, mâine mă mut, oi vedea după aia", unui înţelept — „mă mulţumesc cu strictul necesar" sau unui filosof: „tot murim, nimeni nu ia nimic pe lumea ailaltă..." Inventarul: un şifonier şi un birou, două fotolii, un divan şi o bibliotecă. Evident, aragazul şi frigiderul, două fotografii şi un stilet turcesc, amintire sau cadou întâmplător „made in Istanbul". Echipa operativă de la judeţ n-a relevat nimic interesant. Procurorul, un tip cu bărbie de buldog, mă informează despre existenţa unei scrisori. A găsit-o pe biroul victimei. Ciudat, a fost scrisă de mână — tipul ori e inconştient ori se crede invulnerabil, mai apărat ca între zidurile unei fortăreţe — şi expediată prin poşta locală. Rândurile sunt seci, dar pline de miez. 5 iunie 1960... Remember Îmi fac iute socoteala că suntem în 7 şi mă întorc spre procuror: — Aveţi idee ce s-a „aniversat" la 5 iunie? Îşi strâmbă colţurile gurii, ridică din umeri. — Habar n-am. Am sosit cu o oră înaintea dumneavoastră. Până acum am tras o singură concluzie care mi se pare certă. Întâmplător, sau atras într-o cursă, Trăilescu a plecat de bună voie de acasă. — Poate nici n-a mai apucat să treacă pe aici. — Foarte posibil. Vecinii nu semnalează vizita vreunui străin — e o aşezare în care oamenii observă dacă ţi-ai schimbat şireturile la pantofi sau ai trimis o ilustrată la Câmpulung unde toată lumea ştie că n-ai neamuri —, în casă n-a fost mişcat un singur obiect. — Ce spune medicul legist? — Victima a decedat acum două sau trei zile. Lovituri combinate — cuţit şi obiecte contondente care au declanşat un atac de cord. Avem de-a face probabil cu un sadic. O sugerează numărul loviturilor aplicate cadavrului şi figura stâlcită. — E însurat? — Da. Nevastă-sa însă-i la tratament la Vatra Dornei. Dispariţia ne-a semnalat-o conducerea uzinei. Îl privesc. E plictisit, aproape de pensie şi practic nu mai are chef de nimic. Nu-i poţi reproşa ceva anume. Poate doar profesionalismul sec. Aş fi preferat mai puţină meserie şi mai mult elan, o anume bucurie de a trăi sau pe amândouă. Procurorul îmi zâmbeşte trist. Are probabil o intuiţie ieşită din comun. — Sunteţi încă tânără... Tresar. Nu-mi place să mi se citească gândurile. Îi fac semn lui Dobrescu şi ieşim. Cafeneaua, adevărata cafenea a târgului, e cooperativa Igiena. Aici afli mai multe decât ai putea intui studiind zece dosare la o lampă de birou cu capişon metalic.   cartea o descarcati de aici.....

Vulturul dincolo de cornul lunii de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     — Nu te scumpi la unsoare, grăi jupâneasa Caterina Cerchez, răsucindu-se între perinile crivatului. Doar ştii cât îi place boierului pielea catifelie! Raliţa, roaba dumneaei, turnă cu nădejde din butâlcuţa cu dres alcătuit din untdelemn de la Chios, apă de roze şi chitru. Mâinile îndemânatece dezmierdau spinarea pufoasă, albă fără de cusur. În vremea aceasta, jupâneasa sugea la cofeturi şi fisticuri rostuite la Stavros, grecoteiul cu cea mai vestită dugheană de acadele din Piaţa Sfântului Gheorghe. Şi dacă e să rostim adevărul, jupâneasa sugea, ronţăia şi mesteca în toate vremea. Dumnealui, vornicul Dumitru Cerchez, poruncea în aşternut soaţă îmbelşugat împlinită, urât fiindu-i trup de muiere cu braţe de paing şi oase iţite cu dinadinsul. Când se însoţiseră – iacă de Sân’ Ilie se împlinesc şaptesprezece ani – jupâneasa Caterina se afla o codană bălaie, subţirică în boi şi cu mijloc să-l petreci într-un cercel. Dinaintea socrilor, boier Dumitru îşi dosise nemulţămirea arătându-se bucuros şi pripelnic de nuntă. Jupâniţa aducea în paneraşul de mireasă două mii de galbeni, moşiile Goleşteni şi Răchita – una peste alta şase mii de fălcii – başca pădurea de la Livedeasa. Intrau în socoata boierului, şi nu la coada răbojului, neamurile alese ale jupâniţei. Mumă‑sa, logofeteasa Aspasia Boldur, se afla neam cu Marica Doamna, carele o ţinea lângă inimă nu doar ca vară de a doua, ci şi ca prietenă. De altfel, jupâneasa Aspasia era singura dintre boieroaicele ce forfoteau la Curte pe care Doamna o preţuia, căci o vedea chibzuită, neclevetitoare, straşnică gospodină, dar, mai cu seamă, muiere ce-şi cunoştea rostul în lume, zămislind paisprezece prunci. Brâncoveanca cerceta cu dispreţ şi mânie spre jupânesele sterpe ori carele îşi zăticneau ploditul cu iscuseli ticăloase: iaca, de pildă vorniceasa Ileana Dumşa, spătăreasa Eufrosina Şuţu, sau Sultana Văcărescu. Toate muieri tinere, chipeşe, cu pântece supt şi braţe slobode, în a căror bătătură nu se auzea pas de maică şi nici gângurit de prunc… Nănaşi la nunta boierului Cerchez fuseseră Brâncovenii, şi tot ei o botezaseră pe Smaragda, cel dintâi prunc. Trecuseră de atunci şaisprezece ani. Jupâneasa Caterina se împlinise după pofta şi porunca boierului. Duduiau duşumelele când păşea – părăsea arar crivatul şi sofaua, ostenind lesne şi asudând –, iar Săftica, cea mai vestită cusătoreasă de pe Uliţa Mare, o fălea că nu se află în tot târgul Bucureştilor jupâneasă cu mijloc mai gros ori care să cheltuiască mai mulţi coţi de ţesătură pentru veşminte. Cucoana Caterina se întinse după miraza veneţiană ce se afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de sidef şi malachit. Îşi cercetă cu luare aminte şi mulţămire chipul molatec. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu strălucea fir de argint, iar azi, la treizeci şi trei de ani, nici părere de creţ nu asuprea obrazul rotund. Ochii năpădiţi de grăsime, ceva mai mici acum, nu-şi lepădaseră privirea învăluitoare, oleacă ceţoasă ca dimineţile de cireşar, gura păstrase rumeneala rozelor. Har Domnului! Căci boier Dumitru nu îngăduia sulemeneala şi osândea fără cruţare muieri ca Ileana Dumşa, ori zănateca cealaltă, Corbuleasa, care se ghiloseau mai abitir ca podăresele. În iatacul Caterinei nu se aflau sipeţele cu roşu de Spania, cărbune pentru sprâncene sărace sau benghiuri, pulbere de orez, suliman rozalb pentru obraji sălcii, pudră de ambră şi tuberoze, pomezi de Florintia ori lapte virginal de ceruză şi sublimat. Atâta îngăduia vornicul, unsoarea aromată, dumnealui fiind bărbat harnic şi cu anume nazuri la aşternut. Jupâneasa Caterina lepădă oglinda şi întrebă cu glas leneş: — Oare ce bucate a grijit Johann pentru prânz? În afară de Vodă, al cărui bucătar francez Gireau primea simbrie cât trei lefegii domneşti, doar Cerchezii, vorniceasa Ileana Dumşa şi boier Ioniţă Fărcăşan ţineau venetici pricepuţi în cuhniile lor. În târg se zvonea că nu se află în toată Valahia gămani mai straşnici decât Fărcăşan şi dumneaei, jupâneasa Caterina. Ioniţă, bucăliu, pântecos şi bezmetic se juruise, oricui voia să-l asculte, că o întrece pe Cerchezoaică şi, de n-ar fi fost boier Dumitru, bărbat aprig şi ciufut, ar fi stârnit-o la un rămăşag. Raliţa, roaba, rămase câteva clipe cu mâinile în aer, chibzuind cu gura pungă şi sprâncene încreţite: — Paisprezece soiuri doar, căci, după cum ştie şi Domnia ta, astăzi nu se află oaspeţi de prânz: cegă grecească cu stafide şi cuişoare, potârnichi roşii cu coconare, şuncă leşească în zeamă de arpagic, berbece haiducesc. Peşte, n-am mai auzit, căci mă striga Profira, chelăreasa. N-or lipsi cu siguranţă nici zeama de găină înecată cu rachiu, nici bucatele dulci dibăcite de Johann după pofta şi gustul domniei tale. Caterina oftă de plăcere. În cei dintâi ani trăiţi cu Dumitru, amarnic se trudea să înghită atâta merindeaţă. Cu vremea, mai cu seamă după naşterea Smaragdei, se deprinsese cu belşugul de bucate, iar acum nu se gândea în toată ziua decât la bucuriile pântecului. Uşa se deschise cu zgomot, şi în iatac pătrunse un bărbat răsărit, aflat cam pe la jumătatea sutei. Avea trup vârtos, ca boscarii de prin iarmarocuri, pe care-l ghiceai lesne sub halatul de brocart cenuşiu, încins cu brâu de caşmir roş. Chipul colţuros, cu buza de jos mai groasă răsfrântă, gata să cadă peste bărbie, dovedea hotărâre, îndărăpnicie, pofte multe, nestăpânite. — Ieşi! se răsti către roabă. Nu era necăjit, ori neguros, dar ăsta îi era graiul. Parcă tot pus pe sfadă, stârnit de te miri ce adâncă şi fără de leac nemulţumire. Roaba, neagră, subţire şi cu privirea plecată, se strecură umbră, cu paşi de pisică, pe lângă zid şi închise uşa fără zgomot. Jupâneasa Caterina trase repede o polcuţă şi se săltă în capul oaselor: — Vrei să poruncesc pentru masă? Gândeam că mai e până la amiezi. Bărbatul o privi cu ochi hulpavi. Prin straiul străveziu se întrezăreau sânii, doldora de ispite. Albi ca neaua, grei să nu‑i poţi cuprinde într-o mână. Se istoviseră şaptesprezece ani de la însoţire, şi nu încetase să poftească trupul Caterinei. Era o muiere hărăzită dragostei, şi boierul o cerceta şi azi, la tâmplă căruntă, în fiece noapte. Cerca desfătări păgâneşti, de care parcă se ruşina, frământând carnea moale, supusă, cu luciri de atlas. Altfel, minte de vrăbiuţă, dar nu cu bibliotichiile se iscă pruncii. Ce folos că Voichiţa paharnicului Ciucaş are ştiinţă cât doisprezece dascăli greci? Îi de douăzeci şi cinci de ani şi n-a izbutit să ademenească o singură păreche de nădragi. Doar stolnicul, Cantacuzinul cel bătrân, îi bate când şi când la porţi. Petrec ceasuri întregi cu feregelele dinainte, împletind năzbâtii cărturăreşti. Caterina, prinzându-i privirea, dădu să se despoaie. Surâdea dulce, blândă, ademenitoare. Boier Dumitru o opri: — Altele mă apasă. Unde-i Smaragda? — Petrece la Curte, cu domniţele. Au poftit-o de ieri şi până în seară nu se întoarce. — Mda, făcu boier Dumitru începând a măsura iatacul năbuşit în perini şi scorţuri. Am primit carte de la cneazul Alexandru. Jupâneasa Caterina, culegând un fistic din tipsioara de argint, întrebă moale: — Cine-i acest Alexandru? Chipul lui Cerchez se boţi a mânie. — Minte ai tu, muiere, ori câlţi? Cneazul Belgradului, cel mai de seamă crai al sârbilor! Când a fost Paştele trecut, în Bucureşti, vorbea un târg despre hramul ales şi neasemuita-i bogăţie. L-a orbit până şi pe Brâncoveanu cu odoarele şi diamanticalele lui. Pofteşte însoţire cu Smaragda noastră. — Da…? făcu fără tulburare jupâneasa. Parcă am auzit… Care-i pricina de pofteşte a întocmi bordei cu Smaragda? — Puţin îmi pasă de pricină! Îmi pasă doar că la asemenea înaltă însoţire n-am cutezat a nădăjdui nici în prea bucuroase vise. Grăieşte cu fata şi grijiţi a-l întâmpina cu ighemonicon cheltuielnic, cuvenit la prea ales obraz… Chibzui câteva clipe şi adăugi cu îndârjire: Nepricopsitul acela de Gheorghe al Filipescului să nu mai dea târcoale caselor noastre. — Te pui în beţe cu tată-său, spătarul. — Cu purtare bine chibzuită şi cu luare aminte se poate ocoli asemenea pocinog. O vreme o vom îndepărta pe Smaragda la Răchita şi atunci va fi mai lesne. Sârbul poposeşte în Valahia spre jumătatea lui Cuptor.     * * *   Smaragda Cerchez lepădă scula, o verigă de argint alcătuită pe măsura unui pumn, lângă băncuţa de marmură şi îşi îndreptă poalele straiului de muselină. Alexandra Dudescu, o fătucă drăcoasă, cu ochi vii şi urechi de spiriduş, iutacă şi zbuciumată ca o lăcustă, o cercetă cu mirare: — Da’ ce-i, Smaragdă? Iar ţi s-a lehămeţit de joacă? O cercetă nemulţămită, gata de sfadă. „De-a inelele“ – joc născocit de italieni şi deprins de coconi şi domniţe de la florentinul Del Chiaro – poruncea anumite rânduieli şi un anume număr de tovarăşi. Se aflau acolo, lângă foişorul din grădina Curţii domneşti, dimpreună cu domniţa Ancuţa, trei din odraslele celor mai alese neamuri ale Valahiei: Alexandra Dudescu, Elenuţa Ghica – mereu cu buze pungite şi chip cumpănit, zorită parcă să-şi alunge tinereţele, să ajungă cât mai degrabă jupâneasă, împovărată de prunci şi gospodărie – şi Smaragda Cerchez. — De la o vreme ne strici petrecerea. Parcă o faci cu dinadinsul. Inelele se jucau pe perechi. Se azvârleau de-a dreptul, apoi de-a curmezişul şi trebuiau prinse cu pumnul închis, verigile alunecând până la cot. Se aruncau apoi din cot, ceea ce se dovedea mai anevoios: şi la slobozit, şi la aninat. — Să nu mă mai chemaţi, rosti blând Smaragda. Alegeţi-vă altă tovarăşă… — Da’ unde te duci? — Iaca, mă preumblu oleacă. Sunt ostenită şi simt leşuială la inimă. Domniţa Ancuţa alergă după ea, azvârlind prietenelor peste umăr: — Mă întorc îndată! În urma lor, Alexandra Dudescu îşi cârmi nasul plouat cu pistruiaşi. — Elenuţă, tare mi-e teamă că osteneala aceasta poartă mustăţi şi berneveci. Elenuţa îşi miji ochii. Nu că ar fi avut privire beteagă, ci pentru că aşa obişnuiau să-şi subţieze căutătura Marica Doamna, băneasa Brăiloiu, vorniceasa Preda. Iar Elenuţa citea într-acestea nu semn de bătrâneţă, ci ifos de ighemonicon, născoceală a jupâneselor de neam ales. Târgoveţele de rând, muierile de plugari sau mişei de toată mâna nu cunoşteau asemenea căutătură. — Nu cred… — Ce nu crezi? întrebă Dudeasca cea mititică. Zi, ce nu crezi? Doamne, Elenuţă, aşteaptă creştinul un an până slobozi o vorbuliţă! Chiar când zâmbea, i se vedeau dinţii din faţă strălucind sub buza prea săltată. — Ce bălmăjeai tu acolo despre musteţi şi berneveci? Smaragda îi făptură blândă şi supusă, nu iese din porunca tatălui… Pe deasupra îi şi nătângă, n-o taie capul la blăstămăţii. Alexandra o cercetă scurt. În ochi îi sclipea zeflemeaua. „Ba tu eşti nătângă, fătucă! îi zise în gând. Nătângă, fudulă şi moşneagă înainte încă de a-ţi sălta coadele în creştetul capului. Mai moşneagă chiar decât bunică-ta, decât… decât Turnul Colţei.“ Domniţa Ancuţa se anină de braţul Smaragdei. Era frumuşică, nu chiar ca Bălaşa, dar, har Domnului, nu semăna ca Stanca, soru-sa cea mai mare, cu Doamna Marica. — Tot acolo îl întâmpini? — Da, lângă pod. Ancuţa îşi roti ochii. Toate miresmele lui Cireşar alcătuiseră buchet de rai în grădinile domneşti. Mai cu seamă chitrii şi trandafirii îmbălsămau văzduhul cu aromă dulce, miere ce rămânea, îşi zicea Smaragda, aninată de buze, de obraji, de întreaga făptură. — Te însoţesc doar oleacă… — Da, Ancuţă.… Domniţa o cercetă cu coada ochiului. Avea un chip Smaragda de-ţi stârnea, fără să cunoşti pricina, lacrimă. Se afla tot bălaie, dar altfel decât jupâneasa Caterina, căci pletele păreau argintuite de luna vlăguită a nopţilor de gerar. Privirea neguroasă, mereu înrourată, era aidoma cu a Fecioarei de la Olari, aninată în iatacul Doamnei Marica: blândă, sfioasă, dar sub pleoapele sidefii mai ghiceai taine ce erau hărăzite a rămâne nedesluşite multora. O şuviţă de păr scăpă din cununa Smaragdei, şi domniţa i-o rândui cu degete gingaşe, după ureche. — Să fii cu băgare de seamă, Smaragdă. Alexandra îi viespe tare primejdioasă. Au început a-i bate la ochi ostenelile tale şi, după cum ai ştiinţă, netoată nu-i. Smaragda ridică din umerii învestmântaţi în mătase azurie. — Ce are a-mi face? — Dacă află că-l întâmpini pe Gheorghiţă… — Să afle! Ancuţa o prinse speriată de mână: — Te-ai zăltat? O asemenea faptă nu-i îngăduită nici măcar printre târgoveţi. Chipul mirelui ni-l aflăm abia la nuntă, iar tu… — Eu l-am aflat demult şi-i ies în cale nu în biserică, ci printre flori, şi fântâni, şi gâze de aur, şi fără a aştepta binecuvântarea Vlădicăi. O avem pe cea a lui Dumnezeu, căci dragostea de la el e dar. Ancuţa o asculta cu gura căscată, gândea că ori n-o slujesc urechile, ori cineva a ţesut vrajă de sminteală Smaragdei. — Ţi-i a mânăstire? Dacă aude de asemenea isprăvi vornicul Dumitru, te ia de coade şi te surghiuneşte la Schitul Vechi, până când ţi-oi culege măsăluţele în băsmăluţă, ca băneasa Brăiloiu, cea uitată de ani. Şi nu va fi făptură în tot Bucureştii care să nu socoată că doar astfel, ba şi cu gârbaciul, trebuie răsplătită asemenea faptă netrebnică. Smaragda întoarse capul şi surâse: — Şi tu, Ancuţă? — Eu… Eu ţi-s prietenă şi-ţi pricep aleanul, dar să ştii că prea din cale-afară calci rânduielile. Şi trebuie să mai adăugesc că nu-mi place defel cât eşti de nepăsătoare la vrăjmaşi şi primejdie. Anume ţi-am luat urma, căci altfel ar fi făcut-o scorpişoara aceea de Dudeasca. Mie nu îndrăzneşte a-mi ţine umbra. — Iacă faptă pentru care îţi aduc mulţămită. Ştiu că grăieşti cu dreptate, dar inima… Se opri apăsându-şi mâna pe ilicul de brocart. Inima mă împinge din urmă, opinteşte spre Gheorghiţă cu vlagă de patru boi. Într-altfel, nu avem mult a mai păstra taina. De Sân’ Petru, Gheorghiţă dimpreună cu tată-său vin a mă peţi după rânduială. Zăbava-i din pricină că boier Vasile îi dus cu daraveli de moşie în ţara Moldovei. Nunta, iarăşi, o vom zori spre a nu intra în hotarul postului Sfintei Mării… Se opriră; nici zece paşi nu le despărţeau de capătul drumeagului ce cotea spre pod. Domniţa îşi rezemă mâna de un prunc iscat în marmură. Îndrepta din arc săgeată, cercând cu dinadinsul să bortească cerul. Signor Del Chiaro, slujbaşul de credinţă al Brâncoveanului, îi dăduse nume ce răsuna mucalit în urechile coconilor: Cupidon. Lui însuşi îşi zicea „il secretario“, iar foişorului, unde prânzea ori îşi petrecea ceasurile de odihnă Domnul, una bella loggia… Domniţa părea căzută pe gânduri, îşi muşca buza sângerie căutând imbold să grăiască. O treziră nerăbdarea Smaragdei şi ţipătul lui Soliman, păunul cel mai vârstnic între paserile crăieşti. Îşi plimba cu ţâfnă şi fudulie mantia împărătească în care soarele aprindea rubelite, alecsandrine, chihlimbare şi mărgăritare, tot diamanticale de soi. Pe toate le întreceau însă smaraldele, de parcă soarele ar fi avut ştiinţă de patima Brâncovenilor pentru nestematele verzi… — Te las, Ancuţă, rosti Smaragda, alungând o albină ce da târcoale giuvaerului care îi încopcia ilicul: o zambilă meşterită la Viana şi căreia gâza opintea să-i fure polenul de aur. Aud ornicul din turn vestind prânzul cel mic. Îi ceasul hotărât… — Mai stai oleacă, îi reteză cuvântul domniţa. Urmă în şoaptă, de parcă ar fi simţit ureche haină stând la pândă: Să fii cu multă băgare de seamă… — Mi-ai mai zis-o… — Ţi-am zis, dar nu tot. Am prins frântură de sfat între mămuca şi băneasa Brăiloiu. Pomeneau de nuntă grabnică ce se va săvârşi între craiul sârb şi… — Ştii bine că eu nu-mi bat capul cu împărăţiile. N-are decât a nunti… Ancuţa oftă: — Doamne! N-ai răbdare nici cât Bălaşa, când aşteaptă a-i aduce Stavros cofeturile. Mireasă, din câte am priceput, este o fecioară de neam, pe nume Smaragda. Şi iar am mai desluşit că însoţirea îi dorită şi hotărâtă, având însemnate dedesupturi politiceşti. Dintâi, Smaragda simţi rece prin inimă, apoi cercă a-şi alunga spaima. — Eşti încredinţată că se gândeau la mine? Au pomenit numele tătucăi? — Nu, ce-i drept. Nici vreme îndeajuns n-am avut a trage cu urechea, căci s-a ivit dropia ceea de Văcăreasca şi silită am fost a mă dezlipi de uşă. — Atunci n-am grijă. Sunt Smaragde de neam doar în Bucureşti cât Marii şi Elene şi Eufrosine. N-am a mă teme, căci nu văd de ce os domnesc şi-ar aţinti căutătura asupră‑mi. Dar în cuget i se furişase, cu paşi de hoţ, teama. Îşi aminti o dimineaţă din vara ce se mistuise: miere, cer înalt şi miresme ameţitoare. Juca tric-trac[1] în grădinile palatului dimpreună cu domniţele şi cu celelalte prietene. Dintr-odată, se ivise Vodă dimpreună cu un bărbat răsărit, tăciunos, cu căutătură aprinsă. După strai, după chip, se citea de îndată că-i din meleag străin. Fetele au stricat joaca şi-au făcut închinăciune adâncă Măriei Sale. Pe Smaragda, îşi aminti, o necăjeau şuviţele scăpate din leasă de zbuciumul jocului. Îşi simţea obrajii înfierbântaţi şi abia îndura mâncărimea cosiţei răvăşite. Ighemoniconul poruncea însă neclintire de piatră dinaintea Domnului. Brâncoveanu, care niciodată nu le lua în seamă, avea pesemne dimineaţă însorită în cuget, căci se oprise zâmbind. Glăsuise fără mustrare către domniţe: — Băgaţi de seamă, să nu-mi asupriţi trandafirii cei aduşi din Frância cu drăcăriile voastre! Ştiu că ne găsim pocinog cu Nikos. Levantinul era mai marele grădinarilor domneşti, iar rozele, minunate, galbene ca ceara şi gogoneţe cât capul de prunc se numeau Gloire de France… Nikos le iubea şi grijea ca pe ibovnice scumpe, nu îngăduia altuia nici măcar a le stropi. O clipă doar ridicase Smaragda ochii din ţărână. Întâlnise căutătura aţintită a străinului şi tresărise ca atinsă de fier roşu. Nu simţise niciodată atâta jăratec într-o pereche de ochi. Câteva zile o apăsase amintirea veneticului. Aşa, ca o spaimă nedesluşită, ca o proorocire neguroasă. După o vreme îl uitase. Acum… Acum simţea cum teama i se strecura şerpeşte în inimă.   — Smaragdă! — Gheorghiţă! Doamne! Da’ ştiu că m-ai speriat! Pitit după un tufiş de leandri rozalbi – floarea dragă a Brâncoveanului dimpreună cu zambila şi bujorul – ţâşnise pe neaşteptate şi o cuprinsese pe la spate. Începu a-i săruta năvalnic fruntea, obrajii, cosiţele. — Credeam că nu mai vine prânzul! Moşnegeşte umblă ornicul când tu eşti departe. — Şi mie, Gheorghiţă, mi-i tare anevoie, oftă Smaragda. Îmi vine a crede că ăste zece zile, pân-o poposi Sân’ Petru şi în Bucureşti, m-or răpune… Păşeau pe cărarea umbrită de castani înfloriţi, care ducea spre vechiul chioşc, acum lepădat izbeliştii. Îl năpădiseră iedera şi roze căţărătoare, sălbăticite. Domnul nu se îndura însă a-l nimici, zidurile acelea vârfuite de o cruce dezmierdându-i inima cu tainice şi dulci aduceri aminte. În anii mulţi de însoţire cu Marica Doamna, Vodă nu prea cercetase iatace străine. Dintâi, trebile domniei îi măcinau vremea, moară harnică, de-al doilea, Doamna, temătoare din fire, pândea cu patru părechi de ochi drumurile Măriei Sale, avea iscoade şi aflători pretutindeni. Şi-apoi nici Brâncoveanu nu se dovedise a fi din stirpea bidiviilor. Osândea de pildă aprig desfătările nelegiuite ale Rigăi Soare, chibzuind că pilda ticăloasă a Bourbonului nu poate duce decât la desfrânarea dregătorilor, curtenilor, a prostimii. O Europă întreagă clevetise despre răpirea ticăloasă a Louisei de Lavallière din Sfântă mânăstire unde se osândise singură spre a-şi căi păcatele, despre năzbâtiile săvârşite de dragul acelei mademoasele de Fontanges, despre puterea dobândită de marchiza de Montespan asupra lui Ludovic. Şi totuşi… De câte ori îşi amintea de Casandra, muierea medelnicerului Neagoe, inima lui Vodă lăcrima. Pe atunci Stanca, cel dintâi prunc, abia păşea aninată de poalele malcăi. Doamna Marica nu fusese chipeşă nici la tinereţe crudă. Însoţirea o poruncise însă tată-său. Era fata lui Antonie Vodă şi aducea zestre de împărătiţă… Casandra, ceasuri de neasemuită dulceaţă! Doar ce o zărise la sărbătoarea Sânzienelor şi inima lui Vodă îmbobocise trandafir flacără. Se aflau multe muieri chipeşe în Cetatea de Scaun a Valahiei! Ţunţurlii, iutace în sânge şi cu privirea codată, mugur de april ca a vornicesei Ileana Dumşa, zgâtii salcă tânără, cu oaste de draci în făptură – de-ajuns a o zări pe Catincuţa Balşului – ori trupuri de zeiţă precum a Elencuţei Sturdza, adevărată Diană, năzdrăvana isprăvilor vânătoreşti… De răpus îl răpusese însă Casandra lui Neagoe, căci împlinea toate dorurile de tinereţe ale Brâncoveanului. Măria Sa iubea muierea sfiicioasă şi feciorelnică, cu glas blând şi căutătură smerită, ce nu caută niciodată cu dinadinsul. Când Vodă o îmbrăţişase dintâia oară în chioşcul cu roze, simţise aromă de livadă în floare. Iar miresmele – cireş, şi zarzăr, şi cais, şi măr înveşmântaţi mireasă – ameţeau, purtându-ţi cugetul, întreaga făptură în grădini de poveste. Când o întâlnise pentru cea din urmă oară, luna aprinsese candelabre albe în castanii ce străjuiau cărăruia. Casandra plângea. — Cerule, că anevoie îmi va fi! De ce oare nenorocul îmi ţine urma, câine în lanţ?! — Cerul le-a hotărât pe toate cele, rostise Brâncoveanul fără credinţă. — Cerul! Dacă Cerul a statornicit dragostea pe pământ – căci el e începutul, şi sfârşitul, şi înţelesul a tot ce se petrece –, de ce o îngăduie cu atâta zgârcenie? Când m-am însoţit cu Neagoe, mi s-a fost desluşit, că aceasta mi-i menirea! De a-mi dărui inima, spre a ferici sfetnic de seamă al domniei. Acuma, vorba vine dimpotrivă: spre a ferici domnia, poruncă fără întors e să mă lepăd de inimă. Măria Sa suspinase, negăsind cuvinte să i le pună de-a curmezişul. Unde nu-i soartă cu noroc, nu mai încape tocmeală. Doamna Marica, prin iscoade, aflase că potecuţă înflorită ducea de la Vodă spre inimioara Casandrei. Apoi ştiuse să apese: prin socri, prin unchi – de-ajuns o singură căutătură de-a stolnicului spre a vârî în spaime rele chiar şi pe Mamon – prin tată-său, Antonie Vodă din Popeşti, carele la moartea lui mai avea, slavă Domnului, de slobozit în sipetele Maricăi… Vodă coborâse fruntea şi se supusese… — Gheorghiţă! şopti Smaragda, desprinzându-şi anevoie buzele de gura boierului. Am o spaimă… Tânărul, carele trăia de aproape un an doar nădejdi şi făgăduieli de fericire, îşi simţi inima tresăltând. Cercă a surâde, strângând-o tare în braţe. — Ce ţi s-a năzărit? — De-ar fi năzăreală! Iacă, numai ce am vorbit cu Ancuţa… Mi-a ştiricit că Vodă şi Doamna Marica mi-au hotărât însoţire cu cneazul Belgradului, acel Alexandru… — O fi priceput strâmb domniţa, zise Gheorghiţă. De ce te‑ar asupri cu asemenea năpastă tocmai pe tine? Îţi sunt naşi, iar pe bunică-ta, de-i vine şi vară, Doamna Marica o ţine lângă inimă, prietenă prea dragă. Smaragda râse cu tristeţe. — Gheorghiţă, Gheorghiţă! Eşti dintre ceia care socot că vrerea lor şi soarta se ţin de mână! Tu socoţi că măriile lor mă asupresc cununându-mă cu cel cneaz, dar ei chibzuiesc că, dimpotrivă, mă înalţă… Serbia, dreptu-i, e paşalâc, dar soaţa cneazului tot cea dintâi doamnă a ţării rămâne. Sfredel necruţător străpunse făptura boierului. O cercetă cu spaimă: — Şi tu socoţi tot astfel? — Nu, Gheorghiţă. Eu te iubesc. Filipescu o cuprinse năvalnic în braţe. Hohoti – Smaragda nu ştia dacă plânge, râde, e fericit sau jeleşte – printre sărutări: — Să ştiu că mă iau la trântă cu Satana şi de tine tot nu mă lepăd! — Taci, oftă înspăimântată Smaragda, asemenea vorbe nu se rostesc, aducând singure amar şi nenorocire. — Ba eu, spuse mânios boierul, de parcă ar fi zărit primejdia, colea, la un întins de mână, o strig cerului, oamenilor, lui Brâncoveanu. Şi cu adevărat strigă: A mea fi‑va Smaragda! A mea… A mea…! Soliman, păunul crăiesc, săltă un ochi vineţiu şi slobozi ţipăt cu zeflemea: — Oare? Filipescu cel tânăr nu-i răspunse, căci buzele lui, lipite de ale Smaragdei, nu căutau vorbe…     * * *   — De-amu, găteşte-te de nuntă, boierule, rosti cu tâlc Chirică tuflind, spre a se găsi în treabă, perinile stăpânului. Ioniţă Fărcăşan sări de pe sofa, cu ochii şi gura holbate de spaimă. — Te-ai smintit, gămane? Asemenea vorbe nici în şagă să nu mai rosteşti. Se împlinise abia anul de când se prăpădise Fathma, harăpoaica din Stambul, iar boierul, binecuvântându-l pe Alah că se învrednicise să-şi întoarcă la turmă oaia rătăcită în aşternut de ghiaur, jurase în nouăzeci şi nouă de biserici, la nouăzeci şi nouă de icoane, că încălţările Domniei sale nu vor mai juca sârba Isaiiei. — Că năvalnic eşti, stăpâne, se minună Chirică. Nu de nunta Domniei tale îi vorba. — Da’ a cui, prostovane? Trecuse prin spaimă mare şi degetele încă tremurânde risipeau tutunul, fără a nimeri găvanul lulelei. I-o îndesă sluga care scăpără şi amnarul. — Adă şi-o cupă de rachiu, bobleticule, gâfâi Ioniţă, lăsându-se iară între perini. Şi, de-acum înainte, chibzuieşte‑ţi bine vorbele, căci tot din inimă prăbuşită în izmene s-a sfârşit şi bietul tata. Sluga, carele ştia că boier Zaharia îşi lepădase potcoavele după un zaiafet năpraznic de nouă zile, gândi că ţinerea de minte a Fărcăşanului îi de tot trândavă şi cercă s-o hâţâne. — Chibzuiesc că ai uitat, stăpâne… Boier Zaharia şi-a lepădat suspinul în crâşma lui Jupân Leiba din Copăceni, căci doar dimpreună ne-am dus să-l luăm… — Pliscul! i-o reteză Ioniţă mânios. — …iar ovreiul, rezemat de slugerul Limbă-Dulce, Păun, vornicul Jumătate şi ceilalţi tovarăşi de petrecere, se juruia pe balabustă şi cei opt plozi că doar în cea din urmă zi deşertase ca la o vadră de tămâioasă. — I-ascultă, Chirică! Pofteşti a-ţi cetlui gura cu gârbaciul? Cutezi a-mi obijdui părintele? Boier Zaharia un fluieră-n bute? Iacă ce se cheamă a-ţi dezmierda sluga… Chirică lăsă nasul în pământ şi mormăi: — De-acuma, dacă nu-ţi sunt pe plac, n-ai decât a mă alunga din bătătură. Cu sila eu nu mă anin nici de poala, nici de vatra Domniei tale. — Ia te uită! făcu gămanul oleacă mai domolit. Cum te ţucşuieşti, cum ţi se face de ducă. Decât taifet de fiece dată, „oi pleca!“, mai bine o singură dată „plec!“. Chirică însă o ţinea tot pe a lui. Ştia că boierului îi era drag şi, de cum i se prăpădise muierea, îi trimisese vorbă să se întoarcă vânteş la curţile dumnealui. Trebuie desluşit că hărăpoaica şi Chirică se aflau în mare vrăjmăşie şi, doar la o săptămână după nunta Fărcăşanului, prostovanul se lepădase de slujbă, neîngăduind ca venetica să-l asuprească, hrănindu-l cu merindeaţă păgână şi rachiu de la cişmea. — La o adică, îşi urmă Chirică litania, eu mi-s târgovăţ slobod şi, mulţumesc cerului, am oleacă de gospodărie ce-mi îngăduie trai cinstit şi îndestulat. Şi nu o dată mă cearcă dorul de acareturile mele pe care, din drag pentru Domnia ta, le-am lepădat în bătaia vântului. — Ci încetează a prohodi şi adă vinarsul cela, rosti boierul dosindu-şi zâmbetul. Adevărat, sluga se afla târgovăţ cu oarecare stare, având casă trainică, de piatră, în mahalaua Radului Vodă, o felie de livadă şi prăvălioară cu dever, de care grijea un văr de mâna stângă a neghiobului. Zestraş fusese boier Zaharia care-l ţinea pe nătâng lângă inimă. Târgul zvonea însă că miluiala şi dragul boierului cel bătrân au tâlc şi pricini, carele tâlc şi pricini se puteau cerceta cândva în ochii şi polcuţa Saftei, mama lui Chirică. Iar acestea, întăreau oamenii, nu-s doar zvon şi prepuială, căci de-ajuns era să alăturezi nătângul cuconului Ioniţă. Jurai că-s zămisliţi într-o sâmbătă: amândoi burduhănoşi, rezemaţi pe picioare scurte, de răţişoară, gămani, pilaci şi bezmetici. — De care vinars pofteşte Domnia ta! De la Pireu? Vorbele le rostea tot posac, vrând a dovedi că nu-i trecuse mohoreala, iar boierul să ia aminte când cuteza a mustra un gospodar slobod. Ioniţă se strâmbă: — Ţţ, căci prea-i de tot zăhăruit şi-mi retează foamea. Fiind înainte de prânzul cel bun, gândesc să ne aţâţăm pântecele c-o ţucsuială de mărar. — Ba eu n-oi cuteza să mă desfăt cu udăturică boierească, se dezmierdă sluga, şi m-oi mulţumi c-o votcă din cea de prună. Conu’ Ioniţă începu să râdă. Nu se afla butâlcă în toată hurdubaia Fărcăşanului şi, har Domnului, gemeau pivniţa şi cămările, pe care Chirică să n-o fi cercetat. Mânie îi stârnea doar aceea că sluga nu-şi turna în cupă, ci pupa clondirul, trebuşoară ce silnicea amarnic pofta Fărcăşanului. După ce sorbi de trei ori din păhăruţul de argint – cuvenit e a dărui o înghiţitură şi Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh – boierul îşi împleti degetele peste pântecul gogonat, gătindu-se să asculte cu desfătare cleveteala slugii. — Ziceai de nuntă… — Chiar aşa, stăpâne, făcu Chirică trecându-şi limba peste buzele ude de holercă. De la crivatul stăpânului şi până la blidarul cu vutci – patru paşi măsuraţi – se răzgândise şi îşi umpluse un pocal cu vutcă frâncească de mărar, Île France. Fărcăşanu, ros de nerăbdare, întrebă dintr-odată, deşi ştia că slugii îi place să povestească pe îndelete şi mărunţel: — Cine-s mirii, bre? — Smaragda cuconului Cerchez şi… — Aha! îi curmă vorba Ioniţă. Ţi-a ştiricit-o pesemne Stan, sluga Cerchezilor. Ştiu că vă aveţi bine… Chirică căscă dintâi ochii, apoi se burzului: — Tot mă gândesc, stăpâne, ce ţi-o fi căşunat astăzi pe mine, nevrednicul, căci de dimineaţă mă ţii în mustrări şi ocară… — Mă, tu ai bolunzit! Cine te-a ocărât acum? — Chiar Domnia ta, prepuind că eu, târgovăţ slobod şi de neam ales din Mahalaua Radului Vodă, aş putea fi tovarăş cu un ţărănoi ca Stan. Şi mai află că eu la casele Domniei tale nu mă aflu slugă precum plugarul de Machidon al logofătului Andronic, ci sfetnic, şi aminteşte-ţi câte poveţe înţelepteşti ţi‑am dăruit, fără gând de răsplată. Boierul se răsturnă pe spate, prăpădindu-se de râs. — Bată-te mântuirea, Chirică! Nici mucalitlâcurile boscarilor de prin iarmaroace nu mă desfată mai vârtos decât incurile tale. Şi cu simbria cum rămâne? — Aceea, săltă Chirică nasul, îi dăruiala pe care Domnia ta mi-o vâri cu de-a sila în buzunări. Când clucerului Negoiescu i-ai îndreptat de Crăciun bidiviul cela persienesc, fost-a oare cu gând de lefuşoară? Ioniţă, înecat de râs, se făcuse vânăt. Simţindu-i slăbiciunea, sluga lepădase de la o vreme orice smerenie şi cuteza a-şi căţăra ifosele printre nouri şi luceferi. A se alătura el – cupeţ cu stare de mijloc, fecior zămislit pe tăpşan de ghiocei de o Saftă, găinăriţă ififlie – clucerului Negoiescu, unul din marii căftăniţi ai Valahiei, cu străbuni în divanul lui Vodă Mircea, şi al lui Mihai, şi al lui Matei era o neobrăzare fără seamăn. — Iacă, pozna aceasta oi povesti-o clucerului. Ştiu că se va veseli straşnic. — Geaba cercetez după pricină de veselire, căci n-o dibui. — Atâta grijeşte, rosti Ioniţă răsuflând greu, ca asemenea gânduri să nu le slobozi dinaintea feţelor luminate. Boierii noştri au sânge năvalnic şi junghere sprintene ce nu cercetează mult unde nimeresc. — Iacă, rosti Chirică, încă o pricină de a mă lepăda de gospodăria Domniei tale şi a-mi despica potecă spre căscioara mea din Radu Vodă. Doar o rugăciune îţi îndrept, ca taina ce ţi-am încredinţat-o s-o păstrezi în sipeţel bine lăcătuit. Ioniţă se prăpădea de râs: — Ce taină, măi bezmeticule? Că se însoţesc Smaragda vornicului Cerchez cu Gheorghiţă al Filipescului? O ştie şi ultima libarcă din târg că se ţin dragi. A rămas doar ca străjerii lui Vodă s-o trâmbiţeze pe uliţi. De astă dată, dumnealui, Chirică, simţi că i-a venit rândul a se proţăpi în vârful Ceahlăului. Râse pe săturate, veselindu-se straşnic: — Domnia ta, izbuti să îngaime printre sughiţuri, cunoşti doar ce ştiriceşte băneasa Brăiloiu, cea lepădată de amândouă urechile, ori zvonesc moşnegele, tăifăsuind dinaintea porţilor, cu ligheanul de mazăre în poale. Boier Fărcăşan gândi că sluga a început a se obrăznici de‑a binelea. Prea însă îşi simţea, în cea dimineaţă, cugetul împrimăvărat, vesel ciocârlie spre a înnoda sfădălie. — Ia te uită! Da’ tu, bre Chirică, de unde-ţi rostuieşti veştile de soi? Bărbia slugii se umflă chişcă de peşte ortoman. — Apăi, stăpâne, îngăduie a-ţi spune că nu se află mulţi care să mi se poată asemui. M-a greşit maica cu tărtăcuţă doldora de înţelepciune, nas de ogar crăiesc şi căutătură străpungătoare. Numai ce mă holbez o dată la creştin, şi-mi sloboade tot ce are pe cuget, ba până şi ibovnicii străbunică‑sii. Spre dovadă, îşi căscă ochii aţintindu-l neguros pe boier, apoi, spre a-şi apăsa spusele, mai scoase şi un răget. Ioniţă se lăsă pe spatele sofalei şi-şi descinse brâul, pentru a lăsa râsului potecă slobodă. Se înecă şi-i făcu semn slugii să-i înzdrăvenească suflarea cu pumni zdraveni în spinare. — Zi, aşa faci tu… — Chiar aşa! Mai adaugă Domnia ta că, la acest belşug de însuşiri, am şi glagore diplomaticesc, după cum zice dumnealui, logofătul Andronic. Cunosc firea omului şi, la o adică, îi cunosc politichia, ştiu cum să-l sucesc. De aceea iscoadele de soi nu-mi lipsesc, aflu încă de la Sântă Mărie ceea ce Domnia ta cunoaşte abia în postul Crăciunului. — Şi ce-ai aflat acum? Chirică tăcu câteva clipe, stârnind nerăbdarea Fărcăşanului. Coborî glasul, cercetând spre ferestrele perdeluite cu muselină şi muşcate sângerii. — Însoţirea Cerchezoaicei cea mititică nu cu Gheorghiţă al Filipescului îi hotărâtă, ci… Ioniţă se săltă în capul oaselor, clipind mărunţel: — Ci? Vorbeşte, creştine! — Cu venetic de soi, cneazul sârbesc. Aşa! Ca să ştii Domnia ta şi să te mai veseleşti şi de-aci încolo pe seama unui târgovăţ cinstit şi carele doar la mulţămirea şi bunul stăpânului veghează. În inima boierului încolţi spaima: — Încredinţat eşti, prostănăule, că aceasta nu-i doar vorbă în vânt? — Ca de soarele care piaptănă acum grădina. — Cum ai dobândit asemenea veste? Chirică, fălos ca un paşă şi folosindu-se de uluiala boierului, îşi răsturnă în cupă tot clondirul de mastică. — E de-ajuns a mărturisi Domniei tale că mă aflu bine cu jupâneasa Laleli, de la curtea Cerchezilor. Azvârli căutătură nimicitoare: „Ca să vadă Domnia ta cine mi-s eu, târgovăţul slobod din mahalaua Radului, şi ce prieteşuguri de soi am dobândit!“ — Mă, tu eşti capiu şi ţuşcuieşti din zori. Nu se află în tot târgul jupâneasa Lalelí, şi cu nici un chip în bătătura vornicului Cerchez. — Ba, îngăduie a spune că poate Domnia ta nu ai ştiinţă că se află, această jupâneasă fiind muiere de neam ales şi doar buna creştere o împiedică să-şi arate făptura neasemuită la orice ceas. Ioniţă îl cercetă dintr-o parte: — Care-i muierea cea neasemuită, să nu-i fi văzut eu măcar şezutul? — Laleli, rosti Chirică şi ziceai, după dulceaţa şi smerenia glasului, că o pomenit-o pe Prea Curata, Laleli, doar că prostimea îi mai zice şi Zambilica. — Bătu-te-ar noroacele, Chirică! guiţă boierul sugrumat de râs. Zambilica, roaba jupânesei Caterina. — Ba să-mi fie cu iertare, nu-i roabă, ci muiere slobodă şi‑n marea preţuire a vornicesei. — Aşa să fie! Dar de unde o iscaşi Laleli? — Aşa o cheamă, însă fiind de seminţie aleasă şi soarta vrăjmaşă silind-o să-şi ascundă hramul, şi-a luat vremelnic nume oarecare. Dar, după cum bagă de seamă Domnia ta, tot de floare, doar că în loc de lalea îi zambilă. Ioniţă rămase pe gânduri. Îl întuneca vestea, căci se afla prieten din anii prunciei cu Gheorghiţă Filipescu şi-i cunoştea dragostea pentru jupâniţa Smaragda. Îl mai ştia fire aprigă, catâr să nu-l întorci decât răpus de moarte din drumul lui, tăindu-l mintea la năprasnice şi smintite isprăvi spre a-şi împlini voia. De oful Smaragdei, ar fi fost în stare să-l înjunghie şi pe Vodă. — Mai ştiricea Laleli, urmă sluga, că vornicul Cerchez a slobozit poruncă aspră şi neîntoarsă ca lui boier Gheorghiţă să nu i se îngăduie a mai trece pragul curţii. Ioniţă Fărcăşan îl cercetă cu privire capie şi gândurile risipite dincolo de zăplazurile ogrăzii. Sări din crivat, ca scuturat de friguri. — Repede, Chirică! Straiul şoriciu de caşmir şi pune şaua pe Ahmed! Ce faci, nu te-ai pornit? Chirică şovăi, legănându-se pe picioarele scundace. „Hm! Strai şoriciu şi cal vânteş…“ Boier Ioniţă era pus pe cele isprăvi prea bezmetice. — Chibzuieşte, stăpâne, înainte de a te pune de-a curmezişul împăraţilor. — Te-ai întors? — Eu m-oi întoarce, dar nu ştiu de s-o mai întoarce Domnia ta… — Îmi prohodeşti altă dată. Din prag, Chirică îndreptă încă o dată rugăciune smerită: — Să nu mă strici, boierule, cu Laleli, căci dacă află că taina a făcut picioare din pricina mea, amarnic se va înnegura la cuget. Doar pe mine ce mă are în lume sfetnic şi oblăduitor, şi mă îndrăgeşte foarte. Ioniţă îl privi zâmbind: — I-ai dat de veste cumva câţi galbeni ai pitit sub duşumelele din Radului? Sluga îl cercetă răpus de uimire: — Tare nătâng mă prepuieşti, stăpâne! Dar bun înţeles că i-am dat de veste. Asemenea făptură aleasă trebuie să ştie că nu se însoţeşte cu un calic. Ba, am mai adăugit la sumuşoară o sută de galbeni, căci Darul de nuntă al domniei tale, boier cu fală şi cuprins, nu poate fi mai sărman decât atâta.   [1] Un soi de popice.