Rodica Ojog Brașoveanu

Capitolul I     CUM SE FURĂ UN SURÂS     În oglinda ovală, aşezată între două sfeşnice, tocul subţire, cu incrustaţii emailate, alerga uşor, înşirând litere rotunde şi egale. Mai sus, lângă trandafirii bătuţi în rama de argint, motanul adormise. Părea o pălărie neagră uitată pe raft. …Întrucât uşa de la apartamentul familiei Walter se deschide în afară (vedeţi fotografiile publicate în presă) broasca putea fi forţată numai din interior. În consecinţă, consider că asasinul este numitul Samuel R., nepotul victimei. Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţii, al dumneavoastră, Abatele Brown. Capul mic, plin de bucle albe, al Melaniei Lupu se ridică. În ochii albaştri, palizi, stăruia o scânteie de râs. Glasul pâlpâi ca o flăcăruie în odaia goală: — Sunt convinsă, draga mea, că nici de astă dată nu te-ai înşelat. Criminalul este fără îndoială băiatul acela cu obrazul pistruiat. Scoase plicul de sub aparatul de fotografiat, muie din nou tocul în călimară şi caligrafie apăsat: „Domnului inspector Bernard Stanley – Londra-Anglia“. Pendula bătu de unsprezece ori. Clinchetul delicat broda o melodie pastelată cu peisaje vechi. …Străzi pustii de provincie, grădini sleite sub soarele greu al amiezii, scaune de răchită şi o păpuşă de cârpă uitată într‑un tufiş, un flaşnetar şchiop abia cărându-şi cutia. Pe trotuare, frunzele strivite îşi îngropau în praf sigiliul galben, ud… — S-a făcut târziu, observă bătrâna. Ploua mărunt, cerul de octombrie plin de apă şi funingine părea gata să cadă. O umbrelă roşie traversă strada şi Melania Lupu se înveseli. — E ca un mac ud… Ştiu, fetiţo, adori macii. Pe o florentină sau la o rochie de curse, fireşte! Dau o înfăţişare extrem de proaspătă. Totdeauna am afirmat că după război femeile au uitat să se îmbrace… Acum însă trebuie să te grăbeşti, draga mea. Într-adevăr, e o vreme dezagreabilă, ai fi preferat să tricotezi, dar n-ai încotro. Din fericire, eşti singura doamnă din câte cunoşti care nu se stropeşte pe picioare. Îmbrăcă trenciul căptuşit cu o blană subţire apoi, cu mişcări iuţi şi îndemânatice, îşi înghesui buclele sub toca neagră. Motanul proptit pe labele din faţă se amuza jucându‑se cu aparatul de fotografiat. — Fii cuminte, Mirciulică! Înţeleg că te plictiseşti singur, dar, crede-mă, sunt o-bli-ga-tă să ies. Trebuie să pun scrisoarea la poştă. Şi apoi, azi e parastasul bunilor noştri prieteni, domnul Popa, biata Valerica şi profesorul Panaitescu. Nu poţi pretinde că ai uitat! Motanul îşi arcui spinarea neagră. Ochii verzi nu părăseau chipul femeii. Melania scoase filmul din aparat şi-l băgă în poşetă. — Mă întorc repede, Mirciulică, şi vom pălăvrăgi împreună toată după-amiaza. Tu ai să bei un lapte cald cu rom, iar eu… Ia să vedem! Cred că aş avea poftă de nişte cornuleţe cu frişcă. Cunosc o cofetărie pe Calea Moşilor unde le prepară admirabil. Diseară… Ei bine, diseară o să ne uităm la televizor, iar înainte de culcare am să-ţi povestesc Scufiţa Roşie. Crede-mă, vom petrece de minune! Căţărat pe pervazul ferestrei, Mirciulică urmărea silueta graţioasă a Melaniei Lupu. În capătul străzii, bătrâna îşi flutură discret degetele în dreptul buzelor, apoi dispăru. Motanul rămase neclintit, statuie de catifea cu ochi transparenţi agăţaţi de geamul ud.         * * *   În birou mirosea a cafea şi a tutun Virginia. Inspectorul Stanley de la Interpol puse ceaşca pe birou. Avea un obraz roşcovan, bătut de vânt, trăsături osoase şi o privire extrem de fixă. Mustaţa blondă camufla buza de sus. Cea de jos, răsfrântă, îi dădea un aer senzual şi capricios. „Impresie falsă“, gândi maiorul Cristescu. Avusese prilejul să-l cunoască destul de bine în ultimele săptămâni. Colaboraseră la detectarea unor traficanţi de stupefiante pe care Interpolul îi căuta de trei ani. Se aciuaseră în Constanţa… Acum, asculta puţin distrat mulţumirile lui Stanley. — Ar mai fi ceva… Inspectorul părea să-şi caute cuvintele, pe buze îi tremura un zâmbet ciudat. Din când în când primim scrisori din România. Pe adresa noastră, a Scotland Yardului, sau în Quai des Orfevres… Cristescu îşi subţie privirea. — Ce fel de scrisori? — Interesante şi extrem de preţioase, vă asigur. Cineva ne ajută să rezolvăm cele mai complicate cazuri. E o poveste care durează de câţiva ani. — Nu înţeleg… — Am să vă explic. De pildă, se comite un asasinat la Glasgow sau la Paris. Presa relatează cu lux de amănunte împrejurările crimei, publică fotografiile victimei, ale martorilor, depoziţiile acestora etc. Desigur, detaliile cheie rămân în manşeta noastră. Înainte ca Poliţia să facă primul pas pe una sau alta din piste, soseşte câte o scrisorică din România – reţineţi – în care autorul, cu o adresă uimitoare, îl desemnează pe criminal. Trebuie să spun că nu s-a înşelat niciodată. — Interesant, zâmbi maiorul. Cum iscăleşte? — Invariabil, Abatele Brown. Cunoaşteţi, desigur, personajul lui Chesterton. Ne-am întrebat mereu de ce îşi ascunde identitatea. Prin intermediul ziarelor i s-au adresat mulţumiri şi, totodată, rugămintea de a-şi scoate masca. — E prima oară când aud povestea asta. Inspectorul îl privi circumspect: — Hm, ne-am imaginat că trebuie să fie unul din oamenii dumneavoastră. Aş fi pariat că doamna lucrează în Poliţie… — Doamna?! — Expertiza grafologică a arătat că autorul scrisorilor e o femeie în vârstă. Cristescu îi examină câteva clipe obrazul şi brusc începu să râdă. — Cred că ştiu despre cine e vorba. Abatele Brown! O idee care-i seamănă!…     * * *   Maiorul aşteptă ca stopul să-şi schimbe culoarea şi apăsă pe accelerator. — Mărturisesc, spuse Stanley aprinzând o ţigară, că sunt extrem de curios s-o cunosc. A câştigat toate concursurile de enigmistică lansate de revista PAC fără să-şi reclame o singură dată premiile. La Interpol s-a creat o adevărată legendă în jurul misteriosului abate. De fapt cu ce se ocupă? — E pensionară. Trăieşte singură împreună cu un motan, care se dă în vânt după basmele lui Grimm. Nu, nu e o glumă, bătrâna îi spune câte o poveste în fiecare seară, stau la televizor, discută, mănâncă dulciuri şi pun la cale năzdrăvănii. — Extraordinar! — Are o fantezie fantastică şi se recreează cu exerciţii de tembo-habe. — Asta ce mai e? Un fel de jiu-jitsu? — Nu. Un dialect african. Maiorul râse încetişor: Am să vă povestesc cum am cunoscut-o… Parcă în faţa cimitirului. La poartă, o bătrână vindea lumânări şi iconiţe, alături o ţigancă tânără lega buchete de crizanteme şi tufănele. — Mi-a dat mult de furcă, râse Cristescu. Ca să fiu foarte sincer, m-a făcut knock-out. — Infractoare? — În sens strict legal, fără îndoială. De fapt, nu ştiu ce calificativ i s-ar potrivi exact. Ai impresia că se joacă. La prima privire ţi se pare imatură, insuficient pregătită pentru viaţă, îţi vine s-o mângâi pe creştet, s-o întrebi cum se simte păpuşa bolnavă şi în acelaşi timp îţi dau lacrimile pentru că nu te poţi împiedica să-i vezi ridurile şi părul alb. Ai impresia că apetiturile nu i-au evoluat. Le păstrează undeva, într-o cofetărie sau într-o cutie cu jucării. Cristescu zâmbi. Mai încolo, o femeie plivea buruienile de pe un mormânt. — Acum câteva luni, reluă, locuia într-o vilă împreună cu alţi şase locatari. La un moment dat, găsesc într-un scrin – simplă întâmplare, scrinul zăcea în hol de treizeci de ani – două tablouri: un Goya şi un Rembrandt. — Oho! — Nu intru în amănunte. De ajuns că amicii se hotărăsc să le comercializeze şi să împartă banii. La numai câteva ore, oamenii încep să moară. — Criminală? — Nu, nu ea i-a ucis. Pentru a nu declanşa însă o anchetă care ar fi dus la descoperirea pânzelor, înscenează pentru prima victimă o sinucidere, pentru a doua… Maiorul se opri râzând încetişor. Râsul cu ochi subţiaţi şi lucioşi îl făcea să pară dintr-o dată foarte tânăr. — Spuneţi-mi, cum aţi ascunde un cadavru într-o locuinţă ce urmează să fie percheziţionată de Miliţie? — A recurs bănuiesc la chimie, opină Stanley zornăindu-şi mărunţişul din buzunar. Am avut un caz asemănător la Copenhaga în ’57. — Doamna Melania Lupu nu este ceea ce aş numi eu o tehniciană. Preferă soluţii mai casnice. În speţă, a îngropat ambele victime o dată. Stanley se opri. — Adică?! — I-a băgat în acelaşi sicriu unul peste celălalt, iar deasupra a aranjat o grădină de flori. Trebuie să precizez că am asistat şi eu la înmormântare. — Remarcabil! — După două zile, moare al treilea „coproprietar“ al tablourilor. Mi-am închipuit întotdeauna că oricine s-ar fi descurajat în faţa unei astfel de situaţii. — Nu şi Abatele Brown presupun, râse Stanley. Încerc să ghicesc cum s-a descurcat. Maiorul îl privi fix: — L-a făcut statuie. — Statuie?!? — Îhî. L-a turnat în ghips şi l-a scos în curte. — Fantastic! — Aşa ni s-a părut şi nouă. Din păcate, n-am avut nici o probă. Repet, era complice voluntară, acţiona din proprie iniţiativă şi independent de autorul crimelor. Unicul martor care ar fi putut vorbi e acum într-o casă de sănătate. Nervii nu i-au rezistat. Nu m-ar mira să fie tot opera ei. — Ce vârstă are? — 62. — A mai avut de-a face cu Poliţia? — Nu, din câte ştiu eu, dar asta nu înseamnă mare lucru. Rectifică: Sau dimpotrivă, înseamnă foarte mult. Azi face parastas pentru foştii vecini. Fireşte, m-a invitat la ceremonie. Înţelegeţi? Mi se pare că asta numiţi dumneavoastră umor negru. N-aveam de gând să vin, dar am ţinut s-o cunoaşteţi. E un prilej minunat pentru ea de-a evolua cu toate pânzele sus. — Devin din ce în ce mai curios. — Aveţi şi de ce, vă asigur.   Melania Lupu întoarse încet capul. Lângă picioare avea o sacoşă cu sticle de vin, pânză şi pahare din plastic. „E chiar domnul maior Cristescu, draga mea, deşi puteai să juri că n-o să vină. Te înşeli cam des în ultima vreme şi doar te-am rugat să fii a-ten-tă.“ Se aplecă îndreptând crizantemele de pe mormântul Valericăi Scurtu. O femeie în vârstă trecu pe alee, salutând-o mecanic. Melania Lupu răspunse amabilă. Ţinea mâinile împreunate pe poalele trenciului. „Mai e cineva… Nu, nu-l cunoşti, dar poţi fi convinsă că-i poliţist. E de-ajuns să-i vezi ochii şi felul cum merge. Poţi paria că e englez! Obrajii aceştia roşcovani n-ai să-i întâlneşti prea des pe Calea Victoriei, fumează pipă şi pentru nimic în lume nu şi-ar scoate mâna dreaptă din buzunar. Hm! Ce s-ar face englezii fără buzunare?! Acum, Melania, şi numai acum, poţi să te întorci spre ei.“ — Oh, domnule maior, câtă amabilitate din partea dumneavoastră. Nu îndrăzneam să-mi închipui că veţi avea timp… Îi întinse mâna cu un zâmbet tremurat. — Mi-am îngăduit să vin cu un prieten. Îl interesează obiceiurile noastre… Inspectorul Stanley de la Interpol. — O idee fermecătoare… Biata Valerica şi domnul Panaitescu vor fi extrem de mişcaţi. Chiar şi domnul Popa, deşi, dacă vă amintiţi, era puţin morocănos… Nu din cale afară de sociabil. Dar mă tem că nu sunt prea politicoasă, căci desigur dumnealui nu înţelege un singur cuvânt din ce pălăvrăgesc eu. Continuă într-o engleză poticnită: — Mi-aţi face o mare plăcere, mister Stanley, dacă aţi accepta să luăm ceaiul împreună. Sunt sigură că în scrinul meu se mai găsesc câţiva biscuiţi şi o felie de cozonac. Domnul Cristescu ne va însoţi, fără îndoială. Maiorul începu să râdă. — Din nefericire, mister Stanley se grăbeşte. Are avion peste două ore. A dorit însă să vă cunoască. — Oh! Melania Lupu roşi convingător: Lucrurile acestea le spuneţi ca să faceţi plăcere unei biete bătrâne. Oricum, apreciez amabilitatea. Inspectorul îşi desprinse în sfârşit privirea de pe chipul femeii. — Domnul Cristescu nu exagerează. Am ţinut într-adevăr să vă fiu prezentat. Nu e un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown. Melania Lupu îşi flutură pleoapele. Pe obrajii emailaţi apărură două pete. „Au aflat! Nu, cel mult presupun, draga mea, şi fii convinsă că asta-i ideea prietenului tău, maiorul.“ — Abatele Brown? Dar vă înşelaţi! Noi suntem ortodocşi. Părintele Sachelarie de la Trisfetite va ţine slujba… Îşi muşcă buza şi adăugă după o pauză: Am impresia că e o confuzie. Stanley se uită la maior. Acesta explică amuzat: — Dumnealui se referă la misteriosul Abate Brown, colaboratorul Interpolului prin corespondenţă… — L-aţi invitat aici? Un gest într-adevăr delicat. — Ne-am permis să ne imaginăm că dumneavoastră sunteţi autoarea scrisorilor şi că, din modestie, aţi apelat la un pseudonim. — Serios? Puse mâna pe braţul inspectorului: Oh, mister Stanley, nici nu ştiţi ce rău îmi pare că v-am dezamăgit. Inspectorul se înclină amabil. — Apreciez discreţia tot atât de mult ca şi modestia. — Nu sunt deloc sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi. Făceţi-mi plăcerea, mister Stanley, şi acceptaţi o mică amintire. Aşa se obişnuieşte la noi când îi pomeneşti pe cei dragi. Se aplecă sprintenă spre sacoşă. Inspectorul se trezi brusc în braţe cu câţiva metri de americă, două pahare de plastic albe şi o farfurie de colivă vârfuită cu o ploaie de bomboane colorate. — Nu, domnule maior, nu mă puteţi refuza nici dumneavoastră. Aveţi aici un ştergar brodat. Bietei Valerica îi plăcea atât de mult să coasă! O adevărată maestră… Să nu uit, mister Stanley! Când mai veniţi în Bucureşti nu mă ocoliţi. Sunt totdeauna încântată să ofer o ceaşcă de ceai prietenilor mei. — Nu ne-aţi spus noua dumneavoastră adresă, râse Cristescu. — Dumnezeule! Mi-e greu să-mi dau seama de ce am fost convinsă că o cunoaşteţi. Am o garsonieră pe Strada Toamnei 16B. Acum, vă rog să mă iertaţi. A început slujba. Înşfăcă sacoşa şi intră în capelă. Maiorul se întoarse spre inspector. — Ei, cum vi se pare? — Hm, cred că, într-adevăr, l-am cunoscut pe Abatele Brown. Şi mai cred că e… fermecător! Cristescu îi căută privirea. Ai fi zis că pentru bărbatul acesta înalt, cu mustaţă blondă, Melania Lupu n-avea vârstă. Expresia din ochi i-o amintea pe cea a olandezului Van der Hoph.     * * *   Aprinse lampa cu abajur de mătase bleu şi trandafiri mici din catifea. Din patul de bronz, pictat cu îngeraşi, te aşteptai să răsară o scufiţă cu panglici şi dantele. În bufetul vienez cu două vitrine, modern prin anii ’80-’90, un instantaneu al epocii ar fi surprins sticle de apă de Vichy, flacoane de colonie Cuir de Russie, pastilele întăritoare ale doctorului Blow sau elixirul bunicilor Cristal de munte. Berzele de argint susţineau cândva o tipsie unde tineri domni de acum o jumătate de veac îşi lăsau cărţile de vizită, pendula anunţa orele de bal sau de primire, în oglindă, îngălbenită acum, se reflectau chipuri gingaşe într-o cascadă de bucle, zulufi, pene şi flori, umeri goi, coborâţi după cum cercau canoanele frumuseţilor contemporane cu Eugenia de Montijo. În scrinul de cireş lustruit, lenjeria delicată, lucrată în mânăstiri, emana arome dulci, mitenele fine de antilopă albă adăstau alături de dantela scumpă Valenciennes ori mai modestă de Bruxelles…   Melania Lupu trase mânerul de bronz şi scoase o jumătate de cozonac, un borcan de dulceaţă şi câteva pastile de ciocolată pe care motanul le prinse din zbor. — Ai răbdare, Mirciulică, şopti bătrâna. Am să-ţi povestesc totul. Preparăm doar ceaiul şi pun un capot pe mine. E o vreme oribilă… Se întoarse peste zece minute din chicinetă aducând un platou mare. Aşeză în faţa motanului o ceaşcă de lapte, în care picură un deget de rom, apoi îşi turnă ceaiul. Adăugă o lingură de frişcă şi începu să muşte din felia groasă de cozonac. Frigul şi ploaia îi coloraseră obrajii cu o nuanţă delicată de roz. Capotul alb se închidea sus, sub bărbie, cu o camee ovală. — Da, draga mea, o camee! Nu văd nici un motiv să nu fii elegantă la tine acasă. M-am străduit totdeauna să înţeleg femeile pentru care oglinda nu înseamnă nimic altceva decât strada sau o vizită. Trebuie să-ţi facă plăcere să te priveşti. Sorbi din ceaşcă, o umplu din nou cu frişcă, apoi ciuguli o stafidă din miezul pufos. — N-ai idee, Mirciulică, pe cine am cunoscut astăzi! Nu, oricât te-ai strădui, asta n-ai s-o reuşeşti. Închipuieşte-ţi, chiar pe mister Stanley căruia i-am scris de-atâtea ori. Dacă nu mă înşel, ultima scrisoare se referea la crima din Rue Lagrange… Un domn destul de prezentabil, plin de distincţie. Seamănă puţin cu fostul nostru lăptar. Îşi îngroşă vocea: — „Nu-i un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown…“ Fii liniştit, nu m-am pierdut cu firea. Nici nu mi-a trecut prin gând. Desigur, ideea aparţine domnului maior Cristescu. Doar el putea să-l pună pe urmele mele. N-am recunoscut nimic. Nu, nu, Mirciulică, jur că nimic! Ei nu trebuie să cunoască micile noastre năzdrăvănii. Şi asta, mai ales acum, când punem la cale o combinaţie… Cum zicea bietul Lupu, deşi el n-a fost niciodată un bărbat prea isteţ: „Dragă Melania, dacă ai de gând să înşeli pe cineva, nu i-o trânti în faţă“. Ţi-am spus doar, n-avea cine ştie ce spirit… Încă o linguriţă de rom? Încep să cred cu adevărat că exagerezi. Apucă sticluţa şi turnă în ambele ceşti. — În realitate, nu are cum să-mi strice o picătură, mai ales după umezeala de afară. Când am intrat în casă, mâinile îmi erau mai reci decât o bucată de gheaţă. Vrei un pişcot? Atunci putem strânge masa. Mirciulică rămase în fotoliu privind ţintă un tablou cu cale. Vasul de argint se strâmta la gât. Potirele albe înfloreau pe o draperie de un roşu stins. Melania se întoarse din chicinetă aranjându-şi părul. — Un tablou de la bunica, dragul meu. E plin de atmosferă, nu găseşti? Acum însă avem treabă. Exact, chestiunea care am mai discutat-o. Luă motanul în braţe. Degetele sidefii, cu un singur inel subţire, mângâiau blana neagră. Ansamblul sugera claviatura unui pian. — Am reflectat mult, dragă Mirciulică, oftă bătrâna. Avem toate şansele ca de data aceasta să câştigăm. Ne trebuie însă cineva care să ne ajute. Nu mai suntem prea tineri şi găsesc că e o calitate să recunoşti amănuntul ăsta la timp. Ştii la cine m-am gândit? Pendula îşi începu clinchetul şi Melania Lupu se întrerupse brusc. Ascultă zâmbind: — Ce melodie fermecătoare! N-o să mi se pară niciodată că am auzit-o îndeajuns… Da, m-am gândit la domnul Raul Ionescu, o persoană pe care tu n-ai avut încă ocazia s-o cunoşti. Un domn tânăr, dragul meu, plin de ceea ce numesc cu în general bărbăţie. E hotărât şi îndemânatic. Apreciez aceste însuşiri enorm. Mi-amintesc de bietul Lupu… Nu era în stare să bată un cui fără să-şi strivească două degete şi uneori toată mâna. În schimb, jucă admirabil bridge, iar lucrul are importanţa sa. Vom apela deci la domnul Raul. Evident, mai am în vedere două persoane… Mă asculţi, Mirciulică? Motanul scotea zgomote ciudate, pendulându-şi coada subţire. Bătrâna îl alungă din poală. — Te-ai ameţit! Stau şi mă întreb de unde ai împrumutat atâtea obiceiuri vulgare. Hm! Mă îndoiesc că pisicuţa Vasileştilor a primit cea mai bună educaţie… Pe figura senină, cu trăsături mici, încremenise un zâmbet palid. Clătina din când în când capul, buzele se mişcau încet. — Trebuie să-ţi construieşti o personalitate, draga mea, pentru ca ei să nu te recunoască niciodată. Vei fi aspră şi caustică. Deteşti genul, dar de data aceasta e imperios ne‑ce‑sar! Vei proceda, în general, contrar obiceiurilor tale. Deci dură, intransigentă şi cu vocabularul doldora de expresiile acelea îngrozitoare. Se privi în oglindă netezindu-şi sprâncenele. — Te simţi în stare să-i vorbeşti? N-ai nevoie decât de puţin curaj şi atenţie. El va cădea cu siguranţă în plasa ta căci este îndeajuns de inteligent ca să înţeleagă că altfel nu are nici o şansă. Hai, fetiţa mea, ia carnetul unde ţi-ai notat numărul lui de telefon. După aceea, te vei simţi extrem de uşurată. Şi… pot să jur că în scrin mai sunt trei marţipane. Două cu fistic şi unul cu migdale. Dar asta nu înainte de a fi vorbit la telefon. Degetele îi tremurau de emoţie. Fiecare rotire a discului o apropia de locuinţa tânărului şi Melania îşi imagina fenomenul plastic, ca şi cum ar fi parcurs drumul într-o maşină. A patra, a cincea, a şasea cifră… Prin faţa ochilor i se perindară statuia Pache, Foişorul, străduţa îngustă cu o cofetărie mică pe colţ, în sfârşit garsoniera unde se ascundea Raul Ionescu şi pe care şi-o închipuia în dezordine, plină de ziare şi reviste, cu haine agăţate pe scaune şi poate fotografia unei fete înfiptă în vitrina şifonierului. — Mda… — Domnul Raul Ionescu? — Greşeală! — Încă o greşeală eşti pe cale să comiţi dumneata! — La revedere. Melania Lupu formă încă o dată numărul. — Te avertizez, domnule inginer, că la a doua mojicie… — Cum îţi permiţi?! — Pentru un individ care a furat un bloc de 12 etaje şi este căutat intens de Miliţie, întrebarea mi se parc ridicolă. — Miroase a şantaj. Cât? Bătrâna râse sec: — Lamentabil! Unde-ţi e fantezia, băiete? Păreai mai isteţ în chestia cu blocurile. Câte doi centimetri furaţi din înălţimea fiecărui apartament… În loc de doi metri douăzeci, camerele dumitale au doi şi optsprezece. La optzeci de blocuri, asta înseamnă o avere. O idee remarcabilă căzută, din nefericire, pe mâinile unui cârpaci. — Domnişoară! — Dacă te mulţumeai doar cu jumătate de centimetru, comisia de recepţie n-ar fi sesizat escrocheria. — În definitiv, ce vreţi de la mine? — Să-ţi dau o mână de ajutor, deşi mă îndoiesc că o meriţi. Îţi ofer posibilitatea să părăseşti ţara. — Câtă mărinimie! Şi ce doriţi în schimb? — O scurtă colaborare. — În ce problemă? — Aceasta o vom discuta mai târziu. — Cine mă asigură că nu e o provocare? Inginerul auzi un scrâşnet, apoi vocea femeii mocnită: — Mă întreb dacă nu e cazul să mă răzgândesc. Nu suport dobitocii! Cine şi-ar bate capul să provoace un individ a cărui unică perspectivă este ştreangul? — Presupun că aveţi dreptate. Unde pot să vă întâlnesc? — Mâine la biserica catolică. Mă vei aştepta la primul confesional de la intrare. — Hm, seamănă a film de groază. Cred că e un bluff… — Nu mă interesează ce crezi! Îţi atrag atenţia că, dacă încerci să mă vezi, propunerea mea cade. — Am să reflectez. — Mă îndoiesc! Femeia râse dispreţuitor: N-o să închizi bine telefonul şi ai să te repezi la morfină. O să te crezi împăratul Chinei sau şahinşah în nu ştiu ce trib şi totul va fi OK. Inginerul înghiţi în sec. — De unde… — Îmi provoci decepţie după decepţie! Cârpaci, candid… şi mai ce? — S-ar putea să mă enervez, domnişoară! — Ţi-ar plăcea, dar nu-ţi dă mâna. Pe mâine. Bătrâna puse receptorul în furcă. Umerii mici i se zguduiau de râs. — Bietul prostuţ! Cu ce gogoriţă îşi închipuie că a discutat! Dar va veni. Fii convinsă, draga mea. Va veni! Va veni! Va veni! Luă sticla cu apă fierbinte pregătită în bucătărie şi urcă în pat. Motanul adormise în fotoliu. — Ce să-ţi fac, dragul meu, dacă bei… Am să-ţi povestesc mâine Scufiţa Roşie. Eu voi citi puţin din Loti… Pêcheur d’Islande. Are pagini a-do-ra-bi-le. Deschise cartea şi cu un suspin începu să citească. Pe noptieră erau pregătite, într-o farfurioară, trei marţipane.     * * *   Ocoli băltoaca şi se opri la vitrina unui magazin de încălţăminte. O fetiţă cu funde mari albe, agăţate la codiţele firave şi sârmoase, privea cu ochi căscaţi de admiraţie nişte pantofi roşii. Îşi lipise fruntea de sticlă apăsând ochelarii la rădăcina nasului cu un deget murdar de cerneală. Melania Lupu zâmbi. — Îţi plac, draga mea? Fetiţa o privi surprinsă. Înclină capul răspunzând serioasă: — Foarte mult, doamnă. Bătrâna o mângâie pe obraz şi-i strecură în buzunar trei bancnote de 25 de lei. — Cumpără-i! Îşi continuă drumul urcând strada îngustă. „Copiii cu ochelari au un aer dramatic. Te înduioşează…“ Îmbrăcase o haină neagră, strâmtă care-i accentua supleţea. Voaleta îi cădea până în dreptul buzelor. Îşi privi ceasul: 5. „E foarte bine, draga mea. Dacă intenţionează să te privească, va veni cu cel mult o jumătate de oră înainte. Tu îţi vei petrece vremea închinându-te Sfântului Anton de Padua. Oricine îşi va imagina că te rogi pentru ca nepoata, sau chiar fiica ta să se mărite.“ Pătrunse în catedrala aproape pustie. Cineva exersa la orgă pe un motiv de Bach. Melania Lupu îşi muie degetele în apa sfinţită şi se închină. „Desigur, acesta este un obicei catolic, dar e bine, draga mea, să-ţi asiguri prieteni pretutindeni.“ „El este, fetiţo! Puteai să juri că va veni şi iată că nu te-ai înşelat.“ Ochii Melaniei Lupu poposiră cu satisfacţie pe silueta bărbatului. Avea cam 35 de ani şi părea extrem de degajat. „Siguranţa! Asta am apreciat cel mai mult la un domn. Îmi place şi cum e îmbrăcat. Nimic strident, totul de excelentă calitate, şi spune tu, Melania, dacă ştii ceva mai rafinat decât un raglan gris souris la un costum gris fer şi o cravată neagră cu picouri albe. Splendid! Fii convinsă, vă veţi înţelege ad-mi-ra-bil.“ Bărbatul ocoli capela. Se opri în dreptul statuilor simulând curiozităţi artistice. Ochii duri scormoneau băncile goale, încercau să pătrundă întunericul ungherelor. În catedrală se afla o singură femeie. Stătea în prima bancă, nemişcată, ţinându-şi fruntea în palme. Nu întorsese capul când auzise paşii tânărului. Bărbatul ezită câteva clipe şi se apropie de confesional. Sunetele orgii alunecau pe lângă chipurile sfinte.   — Eşti punctual. Şoapta din spatele draperiei părea alterată de tutun şi alcool. „Hm, gândi Raul Ionescu, una din ororile alea care răsucesc tot felul de combinaţii prin baruri. Cu atât mai bine.“ — Nu mă las niciodată aşteptat de-o femeie. Se simţea încolţit, avea impresia că se află în apropierea unui coşciug: „Niciodată n-am stat de vorbă cu cineva atât de aproape fără să-i văd chipul. Ciudat! În fond, de ce se ascunde?“ — Nu ştiu dacă o să cădem de acord, băiete, aşa că prefer să nu mă cunoşti. Îţi propun o mică colaborare. — Mă interesează în primul rând care sunt riscurile, stimată domnişoară. — Nu există riscuri. — Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc. Însuşi cadrul în care evoluează discuţia noastră mă obligă să gândesc contrariul. — Ai încă timp să renunţi. — Ce înseamnă „încă“? — Peste o jumătate de oră va fi prea târziu. — Târgul e neleal. Mă obligaţi să accept sau nu înainte de a şti despre ce e vorba. — Situaţia în care te afli te obligă, nu eu. — Credeţi? La urma urmelor, o condamnare de zece ani nu înseamnă cine ştie ce. — Uită oferta mea, şi execută-i sănătos! Melania Lupu îşi simţi bătăile inimii: „Nu-ţi fie frică, fetiţo! Nu va avea curajul să renunţe. E tânăr, frumos, femeile îl adoră… Va face orice pentru a evita pedeapsa.“ — Cred că aţi câştigat, râse Ionescu. — Îţi atrag atenţia că orice fentă ulterioară te costă viaţa. — Am să vă dau o veste bună. Sunt dintre aceia cărora nu trebuie să le explici de două ori un lucru. — Nădăjduiesc. Vom comite o spargere la Muzeul Chiusbaian. Bărbatul scoase un fluierat uşor. — Ne aflăm într-o catedrală, băiete, şi nu pe stadion! Tânărul îşi înghiţi eroic exclamaţia: „Sictir! Simţi fruntea cum i se acoperă de sudoare. E nebună! Spargere la muzeu…“ — Aveţi idee cum îşi păzesc domnii de acolo comorile? — Sunt amănunte pe care le-am rezolvat înainte de a te deranja. — Splendid! Ce vă interesează de la Chiusbaian? — Un Goya. Femeia cu evantai. Ionescu simţi că-i vine ameţeala. — Numai atât? Nu mergeţi cu linguriţa… „Sigur că nu, zâmbi Melania Lupu. Eşti o nebună, draga mea, şi băiatul acesta, poţi paria pe oricât, te crede schizofrenică. Surâsul ei te obsedează. Îl vrei pentru tine, să-i atingi grumazul, să-i simţi răcoarea evantaiului. Femeia trebuie să fie a ta.“ — În momentul de faţă, una din aripi se află în renovare. Muzeul fiind închis, furtul va fi descoperit destul de târziu. — O clipă! o întrerupse tânărul. Unde aveţi de gând să-l comercializaţi? — Cu fiecare întrebare nu faci decât să mă decepţionezi. Natural că peste graniţă. De aceea am apelat la dumneata. — Chiar şi pentru străinătate nu mi se pare o marfă prea comodă. Statul român va reclama oricum tabloul. — Problema este rezolvată. Pânza va intra într-o colecţie particulară. Amănuntul reprezintă în acelaşi timp o garanţie a onestităţii dumitale, mai limpede, fără mine n-o vei putea negocia. Altceva? — Care este beneficiul meu? — Până acum te mulţumeai doar cu plecarea din ţară. — Stimată domnişoară, bunica mea avea o vorbă: Dacă nu vrei să dai şi la vecini, taie porcul în casă. — Era înţeleapta satului, presupun. Ai la dispoziţie tot muzeul, poţi alege orice! Vânătorul lui Rembrandt, Degas sau Monet. Clar? — Sunteţi generoasă… — Practică! Te vor ajuta doi oameni. — Doi gentlemeni, bănuiesc! Cine sunt? — O vei afla la timpul cuvenit. Să ne întoarcem la muzeu… — Aveţi cumva cheile? — Ascultă! Nici bancurile, nici zicătorile dumitale de familie nu mi se par de spirit! Inginerul ridică din umeri. — Simţul umorului e o floare rară. — În schimb, prostia creşte pe toate drumurile. Trage fermoarul, băiete! — În regulă! Nu ştiu nimic despre Muzeul Chiusbaian, dar îmi pot imagina cum e asigurată paza: sisteme de alarmă, celule fotoelectrice, oameni… — Adaugă şi un grilaj de oţel. În spatele lui se află galeria de tablouri. Amănunt notabil, nici un om nu se află în muzeu. Paza este exterioară. Concluzia? — Imposibil să te apropii! — Nimic nu-i imposibil, drăguţă! În 35 de ani încă n-ai aflat? Vei ocoli căile obişnuite de acces. — Adică? Melania Lupu făcu o pauză. Spuse abia auzit: — Veţi intra pe dedesubt. — Tot nu înţeleg. — Mă aşteptam. În apropierea muzeului se află o vilă. Cei din cartier o numesc Căsuţa cu zorele. Câţiva metri de pământ despart pivniţa vilei de canalul colector al unei foste întreprinderi, un laborator chimic, în prezent demolat. Canalul colector trece pe sub muzeu. Efortul vostru va consta deci în săparea a 8-10 metri de pământ, din pivniţa Căsuţei cu zorele spre canal, şi de la canal până la subsolul muzeului. În trei oameni, povestea nu vă poate lua mai mult de două ore. Ionescu îşi lărgi puţin gulerul cămăşii. Gămăliile de fosfor ale ceasornicului azvârleau licurici: „E nebună! Nebună de-a binelea! Şi totuşi… Ideea mi se pare uluitoare“. — Sunteţi convinsă că e vorba numai de 8-10 metri de pământ? — Am studiat planurile. Nu încap erori. — Mda… Aţi auzit vreodată ce înseamnă un canal colector? — Mi s-a întâmplat. Veţi avea la voi măşti de gaze. — Deci echipament de protecţie, perfect! Admitem că am pătruns în muzeu. Cum evităm capcanele din interior? — Vă pun la dispoziţie un film unde sunt semnalate aceste capcane. Va fi un fleac să le neutralizaţi. Pentru grilajul care încuie galeria de tablouri veţi avea o cheie. — Mi se pare fantastic! Toată povestea e fantastică! — Dar nu imposibilă. În ultimă analiză, chestiune de imaginaţie. — Dumneavoastră, sunt convins, nu vă lipseşte. Pentru când preconizaţi circul ăsta? — Pentru luni seară. În aceeaşi noapte veţi părăsi ţara. — Cum? — Cu un avion sanitar. Tânărul avu pentru o clipă sentimentul că se sufocă. Apoi un râs îngrozitor îi gâlgâi în fundul pieptului. Simţi cum i se umflă fălcile, gata să plesnească: „E limpede! A fugit de la balamuc! Arc o logică în ce spune, de acord, dar…“ — Ai amuţit? — Chestia asta cu avionul mi-a rămas în gât… Nu văd ce i‑ar determina pe cei de la Aviasan să ne dea cadou un avion. — Şantajul! Locatarii vilei sunt părinţii pilotului. Doi oameni în vârstă care seara primesc prieteni. Lunea, de obicei, se joacă poker. Între 5 şi 7 fac o plimbare. Când se vor întoarce, vă vor găsi instalaţi în casă. Nu-i greu să ţii la respect patru bătrâni cu un revolver. — De unde arme? — Unul dintre tovarăşii dumitale se va însărcina cu aceasta. — Aha! Deci ne jucăm de-a ostaticii. Mai departe? — După ce puneţi mâna pe tablouri veţi telefona pilotului. Viaţa celor patru contra posibilităţii de-a părăsi ţara cu un avion. — Nu va fi niciodată de acord. — Te înşeli, domnule Ionescu! Suntem o naţiune eminamente sentimentală. Pilotul nu-şi va sacrifica părinţii. — Va folosi toate trucurile de pe lume ca să ne împiedice. — Cei patru ostatici constituie o garanţie sigură. Vă vor însoţi până la destinaţie. — Care destinaţie? Îi cerem pilotului să ne ducă la Honolulu şi ne debarcă în Sighetu Marmaţiei! Vedeţi-vă de treabă! — În regulă! Poţi pleca. Inginerul se foi neliniştit: — Spuneţi, domnişoară, credeţi sincer în combinaţia asta? În cazul cel mai fericit, depăşind cu succes toate etapele, vă daţi seama că înainte de a ateriza statul român va alerta toate aeroporturile? — Nimeni nu va şti de furtul tablourilor cel puţin câteva zile. Veţi ateriza pe un aeroport particular. — Bun. Şi răpirea de persoane vi se pare o ispravă mai dulce? — Nu toate statele sancţionează actele de terorism. — Documentată sunteţi, în orice caz. Apropo, cine mă asigură că dincolo nu voi fi păcălit? Melania Lupu râse: — Tablourile vor fi la voi. Ce garanţie mai doreşti? Inginerul rămase un timp pe gânduri. — Bine, domnişoară, unde e filmul? — Apleacă-te puţin şi vei găsi în colţul din stânga un pacheţel. Trebuie developat. — Eraţi sigură că voi accepta. — Fireşte. Altfel nu te-aş fi chemat. Ultimele amănunte şi locul unde te vei întâlni cu tovarăşii dumitale ţi le voi comunica duminică seară. Şi-acum, te rog să reţii! Nu-mi plac cacealmalele. Ştiu că ai destui bani ca să nu te mai tenteze spargerea de la muzeu. Numai că fără surâsul Femeii cu evantai nu vei părăsi niciodată ţara! Aminteşte-ţi de treaba asta. La revedere. — Un moment, domnişoară. De unde mă cunoaşteţi? „Ce prostuţ! zâmbi bătrâna. Când o să-i spun lui Mirciulică o să moară de râs. Dar desigur, draga mea, amănunte n-ai să-i dai niciodată. Doar ştii cât intrigă misterul, iar soluţiile prea simple în general dezamăgesc. Lasă-l să-şi închipuie tot ce e mai complicat. Asta îţi dă importanţă.“ — Domnule Ionescu, e timpul

Prolog     Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, Viitorul: În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci – sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-Vincent de Paul. Directorul general al Poliţiei Capitalei. — Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi aripile cornetului apretat. Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute societăţi de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice clipă să zboare. — În general, vine multă lume? — Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că l-ar putea identifica… — Atunci? — Vin din curiozitate. Vizitatoarea se uită la leagăn. Era un coşuleţ elegant, înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. În el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat. — Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile… Îţi vine să crezi că a zburat pe fereastră. Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul mătăniilor. — Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas Tua… Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în privinţa mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul prin aer, dar diplomată, se mulţumi să-şi dreagă glasul. — Mă întreb cine or fi fost părinţii lui… Desigur oameni înstăriţi. — Poate… — Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e o femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă mare, după medalion… — Domnul nu face distincţii, suspină călugăriţa şi indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă… — Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau prieteni? — Nu prea… Au trecut aproape două săptămâni de când lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică imediat. Înclin să cred că părinţii erau străini. Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar. — Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu-i… român. E mai degrabă de-al dumneavoastră… „Papistaş“, vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. Călugăriţa surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu. — Ce se va întâmpla cu copilul? Călugăriţa îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii de kilometri. — Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului. Amândouă îşi coborâră reciproc privirile. Ştiau bine ce însemna asta… O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără primăveri… Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugăriţa se ridică. — Au început să vină.   Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase atrăgeau imediat atenţia. Întârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se poate desprinde de leagăn, cercetă atent medalionul de aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă: — Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Ştiţi… Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de preţioasă. Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, direcţionată şi, instinctiv, sora făcu un pas înapoi. Rosti nesigură, cu inima strânsă: — Mi s-a părut că… Bărbatul ridică din umeri. — Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar nu vă pot fi de nici un folos. Bună ziua! Călugăriţa privi lung în urma lui: „Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva.“ Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit.           1     Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai ales!) la defilare. Foarte înaltă – statură accentuată şi de o supleţe excesivă – nu era frumoasă în sensul academic al noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor ’30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva „se filmează“ pe undeva. Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală – mixtură de panglici, godeuri şi pliuri – zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul – poate din cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de excelentă calitate – că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau entuziasmate prietenelor: „Să ştii că iar se poartă canotierele de pai în februarie… Am văzut azi în faţă la Eva o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive splendidă. Am purtat una exact la fel când m-am logodit cu Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci… Extraordinar cum se întoarce moda!…“ În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. Îi ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol sau în vizită la Coleta Miclescu. Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare – îi plăcea vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi ciufulite –, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de enervant. O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. Gregorian râse cu amabilitate: — Vedeţi… Dacă v-aş fi „agăţat“ eu, v-aţi fi supărat. Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, sau în cel mai rău caz imbecil: — Nu m-aş fi supărat. — Interesant…, zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să spună. Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arpèges. „O persoană derutantă…“ îşi zise Gregorian. În general, nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva. — Ce facem? Nu mergem? Gregorian pică din nori. — Unde?! — Oriunde, mi-e indiferent. Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu. — Să presupunem…, începu Cris. — Nu mă interesează ipotezele. — …că eu mă duceam la serviciu… — Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta. — …sau că mă aşteaptă nevastă-mea. — N-ai nevastă. — De unde ştii? — Ştiu. Hai! Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă: — Recunosc, duduie dragă… — Spune-mi Adina. — …că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de contrariu, nu am niciuna, dar absolut niciuna, din calităţile care ar putea seduce o femeie ca dumneata. — Asta o decid eu. — Ajută-mă să pricep… — Îmi placi. E de ajuns, nu? Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian. — Spune-mi, procedezi totdeauna – mă refer la situaţii similare – la fel de… impetuos? — Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce „accroche“‑ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un privilegiu rezervat doar bărbaţilor… Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să lunece, până la nodul cravatei. — Da… E un punct de vedere. — Ce facem? Mă inviţi la tine? Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să-l amuze. — La urma urmelor, de ce nu? Adina respiră ostentativ. — În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat. — Adică? — Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd doar din spate. — Nu te lauzi? Adina surâse vag, strângându-i braţul. — Eşti cel mai în măsură s-o ştii. — Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o experienţă… hm… da… o experienţă considerabilă. „Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci… Dacă a debutat la cinşpe, şaişpe ani… Da, are ceva vechime…“ — Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat. — Dar ce? — Talent. — Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în buzunar. Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul unei grădiniţe neîngrijite. — Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine. — Nu fi burghez. Se lăsă dezbrăcată de pardesiu – asimetric, fără guler şi revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette Davis în „Corabia“ anul 1933 – şi se aşeză într-un jilţ cu braţele de lemn. Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în trapez – baza era punctată de două clipsuri din duble – pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare lipsă de preocupări serioase. Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era frumos, dar radia tinereţe şi puritate. — Cine-i? — Soţia mea. — Când era minoră! Şaptesprezece ani? — Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără. — Părea?! — A murit acum zece ani. — Îmi pare rău. Cris surâse. — În sfârşit, primul act convenţional. — Din când în când, mai dau şi bună ziua. Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare verzui. — Cu ce te ocupi, Adina? Femeia îl privi ironică. — Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre completă? — În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am altceva în casă. — Beau… Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are mare valoare. Şi vasul Secession e splendid. — Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul. — Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de pământ sau eventual o ceramică olandeză. — Iau act. Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era prezentabil, convenţional îmbrăcat – costum şi cravată – potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea fără culoare. — Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie? Gregorian întoarse capul amuzat. — E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul? — Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în bernă… Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei. — Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie. — Cu mine se petrece altceva. Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată. — Nu mă întrebi ce? — Ţţ! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi dormitorul şi fără să clarific chestiunea. Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era sfidătoare, nările vibrau. — Dovedeşte-o. Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse braţul şi îi cuprinse umerii.   Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda cravata. — Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi lipsesc melonul şi umbrela. — Nu-mi lipsesc Adina râse: — Ai purtat vreodată blugi? — Niciodată. — De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite. — Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca un salahor. — Ai dreptate… Îmi aduci pardesiul? Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul. — Gata! Mulţumesc… Pendula începu să bată. — Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi crezut. — Nu-i târziu… — Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris. — Îmi permiţi să te conduc? — Nu. — Să-ţi chem un taxi? — Nu. — Am să te mai văd? Femeia îi căută ochii. — Nu, Chris.     * * *   În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. Consultă textul de pe verso. „Siderurgia şi viitorul petrochimiei…“ Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau firimituri… Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate… Da, gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina. În odaie era cald – peste un sfert de ceas avea să scoată radiatorul din priză – patul aşternut, îl făcuse înainte de a cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de altădată „atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, la colesterol!“, dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă. Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor ’50: un studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, evoluau gheişe şi mandarini. Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le bătea pe toate… Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici până la călcâi… Se ducea de câte trei-patru ori la filmele ei… „Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci… Pe urmă, când am cunoscut-o pe ea…“ Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele. „Ginger…“ „Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!“ Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, s‑o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima clipă se îndrăgostise ca un nebun. „De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. Sunt îndrăgostit şi astăzi… N-am încetat niciodată s-o iubesc…“ Semnalul muzical al „Telecinematecii“ îl scutură de gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între degete ţigara. „Am s-o aprind la primul ei cadru… Ce bine că m-am decis! Mă simt liber… Liber ca la doisprezece ani, când alergam cu plasa după fluturi… Trebuia s-o fi făcut mai demult… Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat…“ Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă într-un furou de paiete. „Eliza… Dragostea mea…“ Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. Trase adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se lărgiră de groază: — Dumneata?! Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii prizonieri. Apoi se făcu întuneric

Capitolul I     ARESTAREA     Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă. — Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică? — Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi! Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită. — Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el… — Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet… Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă – evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori – aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu. Melania avu un surâs ciudat. „Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit… Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică…“ Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator… Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă. Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun: — Mirciulică… Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine. Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde‑mineral ca otrava.   Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil. — Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta… da! Probabil va trebui să vă acompaniez. Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii. „De ce dracu’“, se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, „de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin…“ Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii. „Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă… Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă… Prea mulţi dacă…“ Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă. „Păcat, draga mea! O lovitură – căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume – concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto.“ Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie. „Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului… mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie…“ Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit. Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi: — Nu sunt într-o ţinută potrivită… Mi s-a spus că la puşcărie se face mult… sport. Dacă aţi vrea… În câteva minute pot fi gata. Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului. — E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire.   Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind: — Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit… Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate. — Care societate?! — În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe. Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă. — Nu înţeleg, îngână maiorul. Melania articulă greu: — Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează. — A, da… Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele. — Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi. Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină. Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară. — Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi… — Înţelege, spuse sec Cristescu. Spectacolul bătrânei era peste puterile lui. — Atunci… Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă. Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul. Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit: — Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim.   Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentru el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi.   Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei. „E vinovată“, gândi maiorul. „E vinovată, şi totuşi îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul şi conservele şi celelalte – la naiba, totuşi la noi nu-i camping – şi mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?” Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină. „Îmi pare rău de domnul maior“, gândi Melania Lupu. „E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea.“ Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.

Capitolul I     ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN A FOST PRĂDAT     Într-o seară, pe la sfârşitul lui septembrie, o seară cu cer senin şi lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea colorat, prea frumos, idilic şi corect frumos, iar pictorul ftizic şi decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneţ manifestă surprinzătoarea dorinţă de a lua un aperitiv. Apăsându-şi ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul Marin Moşoianu se pierdu într-o serie de consideraţiuni intime asupra ineditei invitaţii. Găsiră locuri la „Someşana“, o grădină de vară îngropată în iederă sângerie, o grădină cum întâlneşti la tot pasul în Bucureşti, cu aceleaşi felinare palide deasupra meselor înalte înfăţate în pânză cadrilată, legănată de viersul aceluiaşi lăutar plângând iubiri cărunte cu fete sălbatice şi bărbaţi aprigi cu şişul lung. Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase convenţional câţiva paşi, aşteptând comanda. Dăneţ i-o întinse locotenentului, plimbându-şi distrat ochii prin restaurant. Feţe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau interiorizate, priviri limpezi şi terne, surâsuri pudice ori de ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între două vârste, cocoşat, sorbea absent din pahar. Îşi orientase spatele spre zidul de iederă încercând să-şi camufleze infirmitatea. „Un nefericit“, oftă maiorul. Consultând meniul, bătut la o maşini ştirbă de vocala „i“, Moşoianu îşi imagina cu un surâs înghesuit în colţul buzelor reflecţiile nimicitoare ale maiorului pe marginea „fenomenului“ cârciumă: „La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăştia? Bere caldă, friptură rece şi numai os, lăutarul răguşit… Apoi nu-i mai bine acasă? În sfârşit…“ Dăneţ ridică din umeri. — Treaba lor. Ei, te-ai decis? Locotenentul îşi ridică ochii din listă. — Mda! şi făcu semn ospătarului. Maiorul înregistra amuzat competenţa volubilă a lui Moşoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie aşa şi pe dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de ce bob şi nu bucăţică?“) şi neapărat presărată cu cimbru.“ La urmă, recomandă suav: — Şi mai repejor, băieţaş! Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se frânse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulaţie printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezenţa superiorilor în cadrul relaţiilor oficiale şi cărora neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băieţaş“, ori generalizatul „tăticule“ aplicat unor terţi, indiferent de vârstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind ostentativ neserios terminologia consacrată. Un hohot de râs îl făcu să întoarcă capul. În stânga lor, o pereche – ea tânără, cu ochi oblici, imenşi, şi coc greu răsucit pe ceafă, el ceva mai în vârstă – părea să facă totală abstracţie de lumea dimprejur. Mâinile se atingeau sub mii de pretexte, privirile se căutau intens, trădând dorinţa timidă, dar necamuflata a întâielor ceasuri de idilă. Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, mângâia braţul bronzat, acoperit de brăţări subţiri, argintii. Dăneţ zbârci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare până acasă?“ Maiorul era considerat, şi-i plăcea să se considere, de modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, principii sănătoase, dar cam rigide, şi o seamă de tradiţii la care veghea neabătut. Respectul faţă de bătrâni aproape sanctificat, ţinuta cuviincioasă, vorba scurtă şi cumpătată – detesta panglicăria, asociind-o inconştient cu minciuna – deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau bineţe cu un răsunător „sărut mâna, tată“, duminica şi de sărbători familia era obligată să ia masa împreună, excentricităţile vestimentare erau repudiate fără milă. Ospătarul aduse comanda şi Moşoianu îşi despături şervetul de pânză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, admirând culoarea vinului. — Doamna a solicitat un pachet de ţigări Kent, observă locotenentul cu nasul în farfurie. Dăneţ privi nedumerit capul rotund al subalternului său, tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiţi cu pistrui. — Ăştia de alături, preciza Moşoianu. Într-adevăr, tânăra cu ochi oblici rămăsese singură la masă. — Văd ca te interesează, tuşi Dăneţ, dregându-şi glasul. — Nu cine ştie ce, dar sunt pe recepţie. Maiorul tuşi iar. „Hm! Pe recepţie!?!“ Gestul lui Moşoianu îi întrerupse reflecţiile. Îi atrăgea atenţia asupra femeii. Lăsând impresia că se joacă, aceasta desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de brichetă. O ţinu în pumn parcă frământând-o timp de câteva secunde, apoi o ataşă la loc, în inelul de metal. Cu multă precauţie înfăşură ceva în batistă. Maiorului i se păru că vede o bucată de ceară. Locotenentul şopti: — Ce părere… Dăneţ îi făcu semn să tacă. Un individ subţire, spânatic, se îndreptă spre masa femeii. Ţinea în mână o servietă. Faţa palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din întâmplare, tânăra împinse cu cotul poşeta mică, făcând-o să cadă. Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulţumi cu un zâmbet. Întinse mâna după geantă, strecurându-i în acelaşi timp bucata de ceară înfăşurată în batistă. Omul salută şi dispăru printre mese. — Ia-te după el! suflă Dăneţ. Eu rămân… ăă… pe recepţie.     * * *   La ieşire, locotenentul se izbi de omul cu cocoaşă, îngână o scuză de circumstanţă. „Mai ştii… Poate-mi aduce noroc.“ Ajuns la capătul străzii, spânaticul se uită brusc în spate, abia lăsând timp lui Moşoianu să-şi camufleze silueta în umbra groasă a unui castan. Individul îşi continuă drumul, ţinându-se în apropierea clădirilor şi evitând părţile luminate ale trotuarului. Dispărea din când în când, înghiţit de întuneric. Din manevrele dese şi neaşteptate, Moşoianu înţelese că omul încerca să depisteze, în primul rând, şi apoi să deruteze un eventual urmăritor. Se întorsese de câteva ori din drum, făcând câţiva paşi în direcţia locotenentului, strecurându-se apoi ca o nălucă pe străzi lăturalnice, prost luminate. Reacţiile brusce, imprevizibile, îl puneau pe Moşoianu în situaţii dificile. Se alătură la un moment dat, păstrând o distanţă incertă, unui grup gălăgios de cheflii. Îi abandonă după vreo sută de metri. Spânaticul se înfundase pe o alee pustie, care se deschidea la stânga. Adăpostit de silueta generoasă a unei gherete cu gheaţă, locotenentul îl observa atent. Omul se oprise în spatele unui bloc vechi. O fereastră era luminată. Prin perdeaua transparentă se vedea o bătrână scriind. Cu o mişcare sigură, spânaticul îşi plimbă mâna circular pe un geam. Doar un scrâşnet slab, de parcă cineva ar fi zdrobit zahăr tos între dinţi, însoţi traiectoria diamantului pe sticla subţire. Scoase apoi din servietă o pensulă, trecând-o de câteva ori pe geam. Lipi deasupra o bucată de hârtie şi lovi cu pumnul. Se auzi o bufnitură. Individul rămase nemişcat câteva secunde, pândind vreun zgomot, apoi desprinse cu precauţie hârtia de care rămăsese agăţat ciobul rotund de sticlă. Introduse mâna în gaură şi, găsind espanioleta, deschise fereastra. Cu un salt, dispăru înăuntru. Locotenentul Moşoianu pătrunse în casă pe aceeaşi cale.     * * *   — Ora închiderii, vă rog! Ospătarul, un individ negricios cu faţa plină de coşuri, ridica scaunele, aruncându-le ostentativ pe mese. Două femei culegeau solniţele şi scrumierele aşezându-le în trepte, până sus la încheietura braţului. În grădină rămăseseră doar câţiva consumatori răzleţi, maiorul şi perechea din faţă. Tânăra cu ochi oblici se ridică. Profesional, ospătarul îi dădu scaunul la o parte. Întâlnindu-i privirea, clipi semnificativ. Femeia zâmbi, înclinând uşor capul. „Se cunosc“, deduse maiorul, lăsând banii pe masă. Perechea părăsi localul, urmărită de rânjetul ospătarului. Mergeau pe Ştirbei Vodă, înaintând cu pas nesigur. Femeia îşi sprijinea partenerul ameţit, lipindu-şi de el şoldul puternic. Din când în când se opreau, sărutându-se încleştat până-şi pierdeau echilibrul. Apoi râdeau în hohote, stând faţă în faţă şi ţinându-se de mâini. În preajma unei curţi, pe Popa Tatu, bărbatul se opri clătinându-se. Printre gratiile de fier, trandafiri galbeni, de toamnă, îşi strecurau capul. Rupse câţiva şi îngenunchind pe trotuar, nu fără un gest reflex de a-şi menaja dunga pantalonilor, declamă teatral: — „Guerlain şi-a botezat parfumul Voilá pourquoi j’amais… Marina!“ Vocea răsună strident în liniştea cartierului. Râzând, femeia îl îmbrăţişă. Dăneţ avu brusc senzaţia că cineva se află în spatele lui. Se întoarse fulgerător. Văzu braţul ridicat şi lovitura care pleca, imparabilă, apoi nu mai ştiu nimic.     * * *   În faţa biroului, mic, din lemn de lămâi, bătrâna continua să scrie. Cuvintele se înşiruiau ordonat, cu bucle ferme şi elegante. Se privi în oglinda mare, ţinută de doi amoraşi, potrivindu-şi peste urechi boneta albă de noapte cu panglici mov. Oftă uşor şi, muind tocul în călimară, se adânci în paginile caietului. Pendula întrerupea liniştea monoton. De pe pereţi, chipuri şterse în rame ovale, cu expresii şi veşminte demodate, bărbaţi importanţi, plini de decoraţii şi doamne rigide cu umeri planturoşi şi talii de viespe în crinoline complicate, priveau anonim din alt veac. …Pe contele de Chantilly l-am cunoscut la balul prinţesei Şutzu. Era ia trecere prin Bucureşti, însoţind-o pe verişoara sa, marchiza de B., într-o călătorie în Orient. Mi-amintesc că anvizajau să stea numai la Cairo vreo două săptamâni. Chantilly! Ce gentilom desăvârşit! Cine şi-ar fi imaginat în seara aceea că va avea un sfârşit atât de tragic…? Câteva lacrimi i se rostogoliră pe obrazul pufos şi ridică ochii. Inima încetă să-i mai bată. În oglindă se vedea o mână alunecând pe peretele din spate. O mână mică, ca de femeie, albă, nefiresc de albă. Rămase paralizată in jilţ, incapabilă de vreo mişcare. Nu-şi putea desprinde privirea de la mâna lividă care se apropia de comutator. Lumina se stinse şi o clipă liniştea sufocă odaia. Doar un greiere ţesea zigzaguri sonore. Vru să urle, dar degetele îngheţate îi opriră ţipătul. Miroseau oribil a formol, poate a moarte… Câteva convulsii şi capul bătrânei se prăvăli pe marginea fotoliului. Boneta de dantelă, cu panglici mov, căzu pe covor.     * * *   Moşoianu străbătu prudent holul sumar mobilat despărţit de cealaltă odaie cu un glasvand mat, unde spânaticul scotocea într-un maldăr de chei. Alese una şi începu s-o ajusteze cu pila ţinând seama de particularităţile imprimate în bucata de ceară. Locotenentul recunoscu batista mică cu tiv roşu în care femeia de la restaurant învelise modelul. Spânaticul se ridică apropiindu-se de o stampă japoneză, agăţată pe perete. O făcu sul, dând la iveală un fişet mic, îngropat în zid. Încercă cheia, o mai pili puţin, repetă operaţia de câteva ori şi, în cele din urmă, broasca cedă. În pragul odăii, locotenentul, încerca să observe conţinutul safe-ului. Individul scoase dinăuntru o casetă şi, punând-o pe masă, continuă să scotocească în casa de bani. Deschise o cutie de argint. Pe culcuşul de catifea, o brăţară cu smaragde enorme arunca focuri verzi. Vrând s-o ia în mână, una din pietre, într-o montură rombică, se desprinse de celelalte. Giuvaerul era format din mai multe elemente. În aceeaşi clipă, spânaticul, răsucindu-se brusc, aruncă un stilet lung, în direcţia locotenentului. Acesta eschivă reflex şi cuţitul se înfipse în uşorul de lemn. — Nu prea eşti dibaci, băieţaş, râse Moşoianu. Trebuia să ţinteşti în stânga mea. Nici dacă mă rugai frumos, n-aş fi rămas pe loc. Conspectează chestia asta… Îi întoarse spatele şi cercetă cu luare-aminte lama cuţitului. — Bună sculă! Se aplecă fulgerător. Călimara masivă de birou zbură, izbindu-se de perete. — Mai jos. Ceva mai jos, băieţaş! Uite colo un vas de cristal. Hai, încearcă, nu te ruşina. Reglează-ţi tirul! Iritat, celălalt se desprinse ca un arc, ţintindu-i gâtul. Moşoianu îl întâmpină cu o figură Mawashi Geri. Niciodată nu se simţise atât de lucid. Plin de „Kiai“ cum spun judokaşii. Agil, spânaticul îşi recuperă cuţitul vizând pieptul locotenentului. Acesta îi prinse încheietura mâinii, neutralizându-l. Simultan, cu o răsucire a trupului îl zvârli peste umăr. „Tai-Sabaki.“ Prima oară când îi reuşea corect figura. În aceeaşi clipă însă, cineva îl lovi pe la spate… Ameţit, spânaticul se ridică, ţinându-se de perete. Un bărbat suplu, îmbrăcat în cenuşiu, îl privea cu dispreţ. — Dobitocule! Te-a urmărit de la restaurant. Scrâşnind, spânaticul îşi repezi piciorul în trupul locotenentului. — Vezi cine e! Nu găsiră nici un act. Omul în cenuşiu se încruntă. — Du-l în camera bătrânei şi dă drumul la gaze.     * * *   Mai mult inconştient, Moşoianu se târî până la fereastră. Durerea atroce de cap îi paraliza mişcările. Senzaţia de greaţă era concretă, materială, ca o iască agăţată de cerul gurii. Izbi cu pumnii. Geamul se sparse şi locotenentul îşi pierdu din nou cunoştinţa. Ţinea încă, strâns în pumn, smaragdul desprins din brăţară.

PROLOG     În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de lână, à la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoţând ţipete ascuţite. O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor. Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe. — Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi… Pe vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei. Bătrânul căscă uşor gura. Glasul…Glasul acesta amplu, din piept… palma deschisă, cu degete drepte care ţin ţigara… capul îngust cu tâmple delicate… — Alexandra! — În sfârşit! râse femeia tulburată. — Ai rămas la fel de frumoasă… Lasă-mă să te privesc! Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd! Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur. — Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun… Colonel, general Cristea… — Pensionar, draga mea. Pensionar… Oricum tot acolo ajungi. Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi amândoi izbucniră în ris. — Iaurt? întrebă Alexandra. — Iaurt! Şi încă ceva! Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de odinioară. — Zaharina! — Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. Cişmigiu, iaurt, zaharină… — Şi cireşii japonezi. Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, ca şi acum treizeci de ani, nobleţea trăsăturilor, eleganţa desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele brumării. — Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme? Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească. — Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic original… — Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au făcut directoarea Institutului… Eşti un medic grozav, Alexandra! — Am fost. — Spune-mi, te-ai recăsătorit? Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, mişcarea aceea a ei, particulară. — Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n‑am noroc şi am renunţat definitiv. Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare. — Să ştii că am fost fericită. — Mă bucur, Alexandra. — Dacă nu erai dumneata… — Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga totdeauna. O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului. — Există împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să vrei… Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani… — Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi. — Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute. Îi azvârli brusc o privire profesională: — Ascultă, cum stai cu tensiunea? Bătrânul clipi, râzând şiret: — Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo.     * * *   Masa se afla pe marginea lacului. Umbrela portocalie filtra lumina, rumenindu-le obrajii. Era ciudat să-ţi aminteşti aici, sub cerul înalt de primăvară, sorbind lichidul auriu, de iarna aceea cumplită. — M-am gândit de multe ori, spuse Alexandra. Dacă prin absurd mi s-ar oferi posibilitatea să fiu iar tânără, să mi se mai întâmple ceva asemănător nopţii aceleia de la Tâncăbeşti, n-aş primi. — Aşa ni se pare, şopti Cristea. — Nu, sigur n-aş primi. Ochii castanii ai bătrânului, larg deschişi, urmăreau distraţi bărcile pe lac. — Au fost ani păcătoşi, grei, foarte grei, rosti pe gânduri. Războiul, seceta, cartelele – negre, galbene şi roşii – foamea cumplită din ochii oamenilor… Părea că nimic n-o va astâmpăra vreodată. Mi-amintesc… Nevastă-mea cumpăra ulei în sticluţe de o sută de grame. Rar mâncam macaroane cu nuci şi zahăr. Era adevărată sărbătoare! Ne dădeau de furcă tot felul de indivizi suspecţi, creând o adevărată debandadă. Oamenii se simţeau dezorientaţi, se sufocau pur şi simplu sub avalanşa evenimentelor pe care nu izbuteau să le înţeleagă, să le catalogheze. Unii parcă-şi pierduseră capul. „Busola“ era cuvântul la ordinea zilei. Escrocii, şantagiştii ordinari, speculanţii, logodnicii de profesie n-au avut parcă niciodată victime mai docile. Ştiţi ce n-am ghicit până în ziua de azi, Alexandra? Cum ţi-a descoperit taina individul ăla… am uitat cum îl chema. Doctoriţa respiră adânc. O umbră îi întunecă privirea: — Vladimir Dumitraşcu. Habar n-am! După o lună însă… a început şantajul. Dădeam jumătate din salariu, uneori mai mult, şi-mi zdrobeam creierii: „Cine e? Cine e acest Dumitraşcu? Cum şi de unde a aflat?“ Au trecut aproape treizeci de ani şi tot nu ştiu. O inteligenţă drăcească! Mihăilă, Stratian, eu, Monica, Gheorghiu… nici unul nu mai eram copii! Făcea din noi tot ce poftea… Cinci paiaţe nenorocite care plăteam fără să crâcnim. N-am uitat niciodată noaptea aceea. Începuse viscolul şi vântul mă călca pe nervi, îmi vâjâiau urechile. Simţeam că n-am să mai rezist…           Capitolul I     WEEK-END LA TÂNCĂBEŞTI     Doctoriţa Alexandra Macarie se desprinse înfrigurată de fereastră: — S-a pornit viscolul. Avea o voce joasă, bine timbrată. Bărbaţii nu-i dădură atenţie. Jucau bridge. În fundul încăperii, sub abajurul imens, Eleonora Olaru o privi scurt, apoi continuă să croşeteze. Era o femeie în vârstă, ştearsă. Lumina portocalie nu izbutea să-i învioreze obrajii. Arhitecta Monica Ciuvăţ se ridică speriată: — Viscoleşte? Alexandra Macarie răspunse în silă: — Da… Eleonora Olaru se scărpină cu andreaua. Îşi strânse buzele: „Monica… Îi e frică… mereu îi e frică…“ Se uită la cele două femei prinse în cadrul ferestrei. Pe lângă silueta doctoriţei, dreaptă, nervoasă, bine strânsă în rochia de lână, Monica Ciuvăţ, plină, risipită în curbe moi, părea vulnerabilă. Pe chipul Eleonorei Olaru trecu adierea unui zâmbet: „O oiţă. O oiţă şi o lupoaică…“ Îşi întoarse privirea spre ceilalţi invitaţi. Inginerul Dan Mihăilă împărţea cărţile, surâzând îngăduitor. Din când în când, îşi fura cu coada ochiului feciorul. Luigi Stratian muta în permanenţă ţigara groasă de foi dintr-un colţ al gurii în celălalt. Degetele lui Mircea Gheorghiu, savantul cum i se mai spunea, crengi contorsionate, fremătau de nerăbdare. Bătrâna Eleonora lăsă lucrul pe canapea şi adună cu mişcări experte ceştile de cafea şi scrumierele pline. Fratele său, avocatul Olaru, uscat şi noduros, cu ochi scăpărători plantaţi pe o faţă ascuţită de faun, mormăi iritat: — Iar te fâţâi? Ce naiba… Bătrâna păru să nu-l audă. Întrebă încet: — Mai bei, Alexandra? Şi-i arătă ceaşca. Doctoriţa întoarse capul. Cocul negru, răsucit pe ceafă, din care ieşeau două agrafe de aur, îi scotea în evidenţă nobleţea trăsăturilor. — Nu, mulţumesc! Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul rotund. Întrebă pe un ton plângăreţ: — Nu plecăm? Avea un glas cu inflexiuni răsfăţate. Glasul care poartă şi la cincizeci de ani guler de şcolăriţă. — Plecaţi pe dracu’! izbucni piţigăiat avocatul Virgil Olaru. De ce să plecaţi?! Mâine e duminică. Bombăni cu ochii pe geam: Le-a apucat zorul. Doctoriţa se opri în faţa calendarului de perete. 14 decembrie 1949. Rupse fila şi o mototoli. Îşi sprijini toată greutatea pe spătarul fotoliului. — S-a stricat vremea. Dacă nu ne grăbim, rămânem pe şosea. Inginerul Mihăilă, atent la joc, se interesă ce circumstanţă: — Crezi? — N-ai decât să te uiţi. — Ia vezi tu, Şerbane! Şerban Mihăilă, fiul inginerului, un adolescent în haină bleumarin cu dungi – reiterare „pe puncte“ a stofelor diplomat dinaintea războiului – se ridică. La încheietură purta neglijent ceasul pătrat cu brăţară de piele cenuşie. Semăna mult cu inginerul, dar Eleonora Olaru îşi zise că-i lipseau fermitatea şi stilul acestuia. „E încă tânăr.“ — Clar! conchise Şerban, dând perdeaua la o parte. Aici rămânem. Afară, vârtejurile de zăpadă se încolăceau şerpi în jurul stâlpilor de telegraf. Ţipătul crivăţului sugera urlet de lup înfometat, câmpii arse de frig, troiene. Mircea Gheorghiu sări brusc de pe scaun. Jocul se isprăvise. Părul vâlvoi îi cădea caraghios pe faţa dolofană, iar ţinuta totdeauna neglijentă îţi făcea impresia că omul a ieşit în ultima secundă dintr-o casă incendiată. „…23, 24, 25… hm!“ Bătrâna îşi răsuci firul de lână pe degete. „Cine ar crede că zăpăcitul ăsta e un as în fizică…“ Mircea Gheorghiu pipăi agitat şi inutil piepţii hainei, buzunarele pantalonilor, apoi îşi trecu degetele prin păr. — Gata băieţi, echiparea! Avocatul Olaru îşi frecă mâinile: — Trebuie să fiţi nebuni să plecaţi! N-am văzut viscol ca ăsta de douăzeci de ani. Luigi Stratian, răsturnat comod în fotoliu, examina silueta bondoacă a fizicianului. Îşi scoase havana din gură. — Pe Edison îl bate nevastă-sa dacă întârzie. — He, he, he! râse încântat Olaru, ca unul căruia nu i s-ar fi putut întâmpla niciodată aşa ceva. — Cela e pe teren, declară Gheorghiu. Adăugă sincer: Cum aş fi venit altfel singur?! — Evident, se amuză Stratian. Arhitecta Monica Ciuvăţ se agăţă de braţul doctoriţei. Mâinile îi ardeau. Spuse pe un ton ciudat, înspăimântat şi imperativ în acelaşi timp: — Trebuie să plecăm! — De ce? se interesă rece Alexandra. Fetei îi dădură lacrimile. Se întoarse spre Mihailă, îşi înfipse degetele în mâneca lui: — Trebuie! Inginerul se crispă imperceptibil. Ochii duri priveau mâna Monicăi, aşa cum ai privi o insectă care ţi se urcă pe haină. Fata îi sesiză repulsia. Deschise gura rotundă şi se desprinse moale. Dan Mihăilă zâmbi aproape concomitent, încercând să atenueze impresia penibilă: — Fii liniştită! Să vedem ce putem face… „41, 42, 43… unul pe faţă două pe dos, trebuie scăzut… Da, are reflexe de animal. Şi seamănă cu un animal. E un individ periculos. Îl simt. Ce caută ăsta aici?“ Îl vedea mai bine scormonind cu târnăcopul după aur în pământ tare, uscat… „S-a născut prea târziu pentru asta. Hm, un aventurier cu stil… Lui Virgil îi place. Îi place şi Alexandra… Aceeaşi stofă… Bunicul le-ar fi zis condotieri…“ Şerban îşi privi tatăl. — Ce facem? Inginerul ridică din umeri: — N-am deloc chef să rămân înzăpezit pe şosea. De altfel, nici nu porneşte motorul pe gerul ăsta. Monica Ciuvăţ izbucni în plâns.     * * *   Focul ardea în cămin. Foc clasic, cu butuci încrucişaţi şi jar gros, cu scrâşnet intim, determinându-te să te gândeşti la urgia de afară. Focul home-urilor din lande unde vântul nu osteneşte niciodată. Oamenii înghesuiseră fotoliile în jurul căminului şi Alexandra îşi zise că respiră atmosfera unei invitaţii la vânătoare într-un castel vechi, cu nume sonor luat din cartea de istorie. Monica se ghemuise în jilţ, cu picioarele adunate sub ea. Suspina din când în când, frecându-şi ochii umezi. Eleonora se uită la ghemul din poală: „Plânge… De ce plânge? Sau se preface?“ Mircea Gheorghiu îi demonstra bătrânului Olaru că existenţa farfuriilor zburătoare, semnalate după explozia de la Hiroşima, nu-i o poveste. Vorbea de fiinţe-licheni, inteligenţe superioare cu aspecte fizice neobişnuite, altele decât ale pământenilor. Avocatul râse şi savantul înfierbântat ridică glasul, gesticulând dezordonat. „Ce tip obositor! reflectă Mihăilă, sorbindu-şi încetişor coniacul. Îi place gălăgia. Fără educaţie…“ Şi se întoarse satisfăcut spre fiu-său. Ţinea spatele drept, coatele perfect lipite de trup, picioarele corect încrucişate. Asculta cu interes. Inginerul îşi mângâie obrazul osos, bine ras. „Un exemplar reuşit. Cu adevărat reuşit.“ — Mă întreb dacă se linişteşte până mâine, spuse Luigi Stratian, oprindu-şi un căscat. Caraghios! Grozav de caraghios! — Ce anume? se interesă savantul. — E suficient să tuşească niţel cerul şi s-a dus dracului toată tehnica. Hai, că-i de râsul lumii! Ţineţi minte vorba mea, aici stăm până la primăvară. Stătea răsturnat confortabil în fotoliu, expunându-şi ciorapii negri, bine întinşi. — De altfel e destul de vesel aici. Coniac fin, societate agreabilă, conversaţie subţire. Ce mai! Week-end la Tâncăbeşti! Râse gros. — A, nu! ţipă Monica. Mâine, cu orice preţ, plecăm! Se corectă: Plec! Inginerul Mihăilă îngână mecanic: — Negreşit. „Ce isterică! O prefer pe Alexandra. Dură, dar cel puţin nu leşină când vede un păianjen…“ Se uită instinctiv la doctoriţă. Privea concentrată focul şi, poate din cauza flăcărilor, chipul îi căpătase o expresie pătimaşă. Nările dilatate palpitau, ochii verzi, deschişi ca mugurii în prima zi de aprilie cu soare, scăpărau înfricoşător. Inginerul încercă o senzaţie fizică neplăcută. Flecăriră o vreme. Luigi Stratian îi informă unde s-a stabilit Ghinea şi cu ce se ocupă nevastă-sa rămasă în ţară, cu cât a vândut Odette Costescu un covor din secolul al XVIII-lea, care dintre „fostuleşti“ – falimentari – s-au hotărât să intre în câmpul muncii. Avocatul îşi privi ceasul. — Ştiţi că e târziu? Eleonora, ai grijă de aşternuturi! Tuşi sâcâit: Te rog… Bătrâna înfipse andrelele în ghemul de lână şi dispăru ca o umbră. Luigi Stratian începu să râdă. I se vedeau dinţii surprinzător de albi. Mircea Gheorghiu îşi întrerupse nedumerit demonstraţia: — De ce râzi, domnule? Ignorându-l, Stratian se uită peste capul lui la Olaru. — Eşti mare, coane! — De ce? — Uite-aşa… Continuă să râdă. Trupul Alexandrei se destinse. Se lăsă pe spate, trecându‑şi degetele peste ochi. Odaia, chipurile celorlalţi i se păreau roşii. Se simţi brusc neliniştită, cu inima inexplicabil grea. Regreta că a venit. Întâlni ochii inginerului Mihăilă reci, inflexibili şi simţi o mână de gheaţă alunecându-i pe şira spinării. Eleonora intră fără zgomot: — Puteţi urca! se adresă tuturor. — Am ceva de lucru, spuse bătrânul Olaru, ridicându-se cu greutate. Voi, dacă vreţi, mai rămâneţi. Se ducea în birou să asculte BBC-ul. — Războiul s-a isprăvit de cinci ani, coane, observă Luigi Stratian, încheindu-şi scurta de vânâtoare din antilopă, cam uzată la coate. — Şi? — Americanii au altele pe cap… Avocatul ridică din umeri. Ajuns în capul scării, ascultă un timp vuietul furtunii, clătină din cap şi ieşi. Mihăilă se uită la fiu-său: — Ce zici, Şerbane? — Ştiu eu? Nu-i nici zece… „Îl iubeşte! reflectă Alexandra. Dragoste de cloşcă, nefirească la un asemenea bărbat.“ Îl simţea tare. Tare, aşa cum îl trădau gura, bărbia despicată, chipul de cremene, glasul egal, gesturile măsurate. Monica aştepta ca doctoriţa să dea tonul. Savantul, rămas fără interlocutor, îşi plimba ochii prin încăpere. În biroul avocatului, aparatul de radio transmitea ultimul şlagăr: Rochiţa cu puncte pe puncte/Ce mi-am visat-o într-o zi,/Am cumpărat-o pe cartelă/Din micile economii… Un bruiaj puternic înlocui melodia. Luigi Stratian ridică de pe masă un vas cu gâtul subţire şi‑l cercetă competent: — Splendid… Vru sa-l pună la loc, dar gestul se opri brusc la jumătatea drumului. — Ce-i asta?! Arhitecta tresări. Ceilalţi se întoarseră. Stratian ţinea în mână un plic mare, albastru. Silabisi sufocat: — Vladimir Dumitraşcu… Se uită la fiecare lung, concentrat. Pe chipurile tuturor se aşternuse groaza. — Unde l-ai găsit? se interesă inginerul Mihăilă, primul care părea să-şi fi recăpătat sângele rece. Eleonora Olaru scoase o exclamaţie uşoară: — A! Am uitat. M-a rugat Virgil să-l expediez. — Virgil?! — Da. Vladimir Dumitraşcu e pseudonimul lui literar. Publică în Feroviarul. Se întrerupse. Oaspeţii o priveau cu ochii ieşiţi din orbite. „Evident. Trebuia să-mi imaginez…“ Luigi Stratian pălise. Îşi slăbi nodul de la cravată. „Nu se poate! Nu se poate! E absurd…“ Alexandra Macarie duse mâna la gât. Vena jugulară se zbătea vie, ca un şarpe. „Trebuie să-mi ţin firea… Ce situaţie îngrozitoare! Hm, niciodată nu m-au înşelat presimţirile…“ Şi-i veni să râdă îngrozitor. — Ce coşmar! şopti Monica Ciuvăţ. Se gândi la el, mereu în pijama, la pândă, cu obrazul neras. „Numai de nu s-ar speria… De n-ar face o prostie…“ Obrajii bucălaţi ai lui Gheorghiu se acoperiseră de sudoare. O sudoare rece, lipicioasă. — Ce s-a întâmplat? strigă Şerban Mihăilă. Îl privi pe taică-său: Ce ai? — Ce s-a întâmplat? repetă înspăimântată, ca un ecou, Eleonora Olaru. Doctoriţa se ridică prima, luând-o pe fată de braţ: — Monica nu se simte bine. Îi spuse încet, dar hotărât: Hai la culcare! Am să-ţi dau un calmant. Inginerul Mihăilă îşi înfipse degetele în stofa fotoliului. Înţelese brusc. Înţeleseseră şi ceilalţi.     * * *   Eleonora şterse cristalul măsuţei şi pipăi pachetele goale de Virginia verzi şi Ada-Kaleh. „Am rămas fără ţigări.“ Privi pendula suspendată deasupra căminului. Mai erau câteva minute până la zece. „Trebuie să treacă Costică de la depozit…“ Se strecură în antreul îngheţat. Era frig şi femeia se înfioră sub şalul bătrânesc cu ciucuri roşii. Trase zăvorul, împingând uşa. Abia se deschise. Zăpada năpădise treptele de la intrare. Viforniţa o izbi în faţă, scântei de zăpadă ca nişte ace. Făcu semn omului de pe cealaltă parte a drumului şi aşteptă în spatele uşii închise tropăitul cizmelor. Paznicul intră, scuturându-şi zăpada de pe umeri şi poalele şubei. Frigul îi dogorise faţa ca un roşu emailat, amintind chipurile joviale de băutori de bere din tablourile vechi. — Aprigă vreme, cucoană! Când am făcut colţul la farmacie, m-a dat de-a rostogolul. Ghimirlia lui nea Vintilă nici nu se mai vede. Râse domol: Zici că-i un dâmb, ceva… — Să-ţi dau o tărie, Costică, să te încălzeşti! propuse Eleonora Olaru. Focul trosnea în cămin, mirosea a cald, a tutun. Paznicul oftă de plăcere, răsfirindu-şi degetele îngheţate deasupra flăcărilor joase. Eleonora îi puse pe colţul mesei o ceaşcă de bulion fierbinte şi un păhărel cu ţuică. Costică bău rachiul dintr-o dată, gemând voluptuos. Trupul i se scutură ca electrocutat şi clocoti din buze: — Ira… Trăsneşte, cucoană! Sărut mâna. — Mai vrei? Îşi strânse şalul în jurul umerilor firavi: Am rămas fără ţigări, Costică, şi-i casa plină de oaspeţi… Poate ai dumneata… O detunătură cu ecou amplu, înfricoşător, sparse liniştea casei. Eleonora îşi simţi inima nod dureros. Alergă pe scări urmată de paznic. Îi văzu pe ceilalţi buluciţi în uşa biroului şi îşi făcu loc. Răsturnat în fotoliu, Virgil Olaru zăcea împuşcat.