Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

 

Transcriere poezie

Fragment pentru transcriere clasa a II-a  

Poezie pentru transcriere 

Fragment de transcris la clasa a II-a  

Monumentul de la Putna (file de legendă)           După ce obținuse mai multe izbânzi în luptele duse împotriva dușmanilor Moldovei, voievodul Stefan hotărî să zidească o mănăstire mare și frumoasă, cum nu se mai pomenise.           Legenda spune că într-o dimineață, împreună cu mai mulți oșteni credincioși ai săi, el plecă din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, să aleagă locul mănăstirii.           Grupul de oșteni răzbate cu greu. În frunte merge un oștean călare, ca să deschidă calea. După el vine un călăreț cu chipul rotund și privirea semeață. Calul lui e numai spumă. Stă drept în șa. Pletele îi curg pe spate împlătoșat. Acesta e Ștefan cel mare. - Ce apă e asta ? întrebă domnul Ștefan - E Putna, Măria-Ta, răspunse oșteanul din frunte. - Mai mergem mult ? - Cum poruncește Măria-Ta.          Ajungând pe malurile Putnei, în dulcea și frumoasa Bucovină, înconjurat de oștenii săi, viteazul domn se sui cu dânșii pe o muchie de deal. Porunci apoi la doi dintre arcașii săi cei mai puternici să tragă, spunându-le că vrea să-și măsoare puterea cu ei. Săgețile voinicilor zburară ca gândul.          Deodată se făcu o mare tăcere. Însuși Domnul cel Mare al Moldovei, cu brațele vânjoase, a pus mâna pe arcul său. Îl încordează cu putere și trage. Săgeata zbură iute. Departe, departe, într-un paltin bătrân, săgeata se înfipse; frângându-se în două. - Acolo va fi locul mănăstirii, glăsui Ștefan. - Să trăiasca Ștefan-Vodă! rasunară glasurile oștenilor.           În scurt timp el a strâns cei mai apropiați meșteri, care au zidit o mănăstire, cum n-a mai fost alta.           Azi, mănăstirea adăpostește mormântul marelui conducător și atrage mulți turiști din țară și de peste hotare.           Bucovina, tărâm de basm, este o adevarată comoară a țării, străvechi monumente ne amintesc de trecutul glorios de luptă al patriei. Un astfel de monument este și Mănăstirea Putna.

A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Şi când a simţit că i s-apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:         – Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat. Acestea zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închise ochii pentru vecie. Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.         Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.         – Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie? o bruftuluiră fetele. Cine vrea să mănânce n-are decât să muncească! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul! Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie şi o încălţară cu nişte papuci de lemn.         – Ian priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele maşterei, luând-o în râs. Şi-o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.         Aici o puseră să robotească din greu de dimineaţă şi până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte şi mai câte nu mai puneau la cale cele două surori haine ca să-şi bată joc de ea şi s-o necăjească întruna. Iar când nu mai prididea de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea şi mazărea în cenuşă, de trebuia apoi s-o aleagă bob cu bob.         Seara, fata cădea frântă de oboseală, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibărea în cenuşă lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenuşă şi murdară, îi ziseră în râs Cenuşăreasa. Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la un iarmaroc şi mai înainte de a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.         – Rochii frumoase, răspunse una.         – Ba mărgăritare şi nestemate, zise a doua.         – Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă taică-său, într-un sfârşit.         – Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci. La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiş, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenuşăresei, creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguţa în pământ şi începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Şi crenguţa crescu mare şi se făcu o mândreţe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-sii şi de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom ce-i poftea inima.         Şi s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o mare petrecere care trebuia să ţină trei zile încheiate şi a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta fecioru-său o să aibă de unde să-şi aleagă mireasa… Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, cele două surori nu-şi mai încăpură în piele de bucurie şi, chemând-o pe Cenuşăreasă, îi porunciră:         – Vin’ de ne piaptănă, auzi? Şi treci de lustruieşte-ne şi condurii! Ba încheie-ne şi catarămile, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului! Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi fiindcă-i plăcea tare mult să dănţuiască, se rugă de maică-sa vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea.         – Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu a fi uimită maştera. Eşti toată plină de praf şi murdărie şi-ncă mai năzuieşti a te duce la petrecere! Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine şi nici încălţări în picioare n-ai şi-ai vrea să dănţuieşti?! Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi în rugămintea ei, maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:         – Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenuşă şi de eşti în stare ca-n două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere! Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a striga:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-alegem lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…" N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un lung alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina cu vârf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se apucaseră de ales lintea şi acum mântuiseră treaba şi-şi luară zborul pe fereastră afară. Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucura în gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:         – Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu ştii şi tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii… Cenuşăreasa se porni atunci pe plâns şi dacă văzu asta maică-sa vitregă îi zise:         – Ei, hai, dacă până-ntr-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două străchini de linte, să ştii că te iau şi pe tine! Dar în gândul ei maştera îşi zicea: "Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în ruptul capului!". După ce vitrega răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în grădină, pe uşa din dos, şi strigă:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…"         N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales lintea şi zburară iar pe fereastră afară.         Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucura în gândul ei, crezând că de astă dată o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:         – Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu te pricepi… Ce vrei, să ne fie ruşine cu tine? Îi întoarse apoi spatele şi plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule. După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale şi, aşezându-se sub alun, grăi:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numai aur şi argint! Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint.         Cenuşăreasa se îmbrăcă în grabă şi se duse la petrecere. Dar maştera şi cu fetele ei n-avură cum s-o recunoască, zicându-şi că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta de frumoasă în rochia ei ţesută din fire de aur şi argint. La Cenuşăreasa nu se gândiră nici o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenuşă.         De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti la joc. Şi nici că mai vru să dănţuiască cu altă fată. O ţinea mereu de mână şi când s-apropia cineva s-o poftească la danţ, îi zicea de la obraz:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Dănţuiră împreună şi, pe la ceasul când se îngânau noaptea cu zorile, fata vru să se ducă acasă.         – Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul împăratului. Dar, de drept, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea asta de fată… Fata-i scăpă însă printre degete ca prâsnelul şi, ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse în porumbar. Feciorul de împărat aşteptă până de veni tatăl fetei şi-i spuse că fata cea străină, cu care dănţuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moşneagului numai ce-i trecu un gând prin minte: "Ei, drăcia dracului! Nu cumva o fi Cenuşăreasa?!", dar degeaba se grăbi să deschidă uşa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru. Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasă stând în cenuşă, îmbrăcată în aceleaşi straie rufoase dintotdeauna. Şi numai lumina slabă de opaiţ care pâlpâia pe cămin lumina încăperea.         Păsămite, Cenuşăreasa se furişase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase şi le pusese pe mormânt, iar pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluşi nimic. Apoi fata se îmbrăcase iar în trenţele ei rufoase şi se aşeză în cenuşă, lângă vatră.         A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc; şi, după ce părinţii şi surorile ei vitrege plecară într-acolo, Cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun şi zise:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbrăcată în mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei nemaivăzută. Pasămite feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe ghimpi şi-o tot aşteptase să vină…         Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de pe inimă şi, ieşindu-i în întâmpinare, o pofti de îndată la joc. Şi ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dănţui toată vremea numai cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!         Când se lăsară negurile nopţii, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme şi se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu şi-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.         Fata se căţără printre crăci, sprintenă ca o veveriţă, şi feciorul de împărat îi pierdu urma. Aşteptă el din nou, până ce veni tatăl fetei şi-i zise:         – Fata cea străină şi frumoasă mi-a scăpat iar şi, după câte îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în rămurişul părului ăstuia. Şi moşneagului îi trecu din nou prin gând: "Ei, drăcia naibii! Măre, n-o fi cumva Cenuşăreasa?!". Luă o scară, o priponi de copac şi urcă până-n vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziş.         Când părinţii şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasă lângă vatră, stând în cenuşă, ca întotdeauna. Vezi bine că şi de data asta o luase înaintea lui taică-său şi, furişându-se până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândreţea de straie şi se îmbrăcase cu zdrenţele-i ponosite şi rufoase.         A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară din nou părinţii şi surorile vitrege şi-apoi se duse iar la mormântul maică-sii şi-i grăi pomului:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! De data asta, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi cu totul din fir de aur. Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeţii nu mai ştiură ce să mai zică, uimiţi de atâta frumuseţe nepământeană. Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa, şi de venea vreunul şi căuta s-o poftească la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în faţă:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Când să se ivească zorile, Cenuşăreasa dădu iar să plece pe nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Şi se întâmplă ca zgâtia de fată să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de astă dată urma…         Vezi însă că el pusese la cale un vicleşug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agăţat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică şi-n palma lui stătea acum un condur mic şi drăgălaş, împletit cu totul şi cu totul din fir de aur. A doua zi se grăbi la tatăl fetelor şi, arătându-i condurul, îi zise:         – Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită şi de nici o alta, în afară de ea, n-am nevoie! Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav, fiindcă şi ele aveau piciorul micuţ. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi, de faţă cu mamă-sa, dădu să-l încalţe. Dar pas de-l încalţă dacă poţi! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic mai era condurul! Dacă văzu asta maştera, se întunecă la faţă, dar nu pregetă să-i pună-n mână un cuţit, zicându-i:         – Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior, că o să fii curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata îşi reteză degetul şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi, abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă înaintea tânărului crai şi acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui.         Dar vezi că drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormântului şi când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două porumbiţe strigând dintre crăcile alunului:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i plin de sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Atunci feciorul de împărat cătă mai cu luare-aminte la piciorul fetei şi băgă de seamă că sângele curgea din el, fără contenire. Pe loc întoarse calul şi, ducând fata acasă, le zise părinţilor că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să încerce şi cealaltă fată condurul. Fata de-a doua se duse în iatac şi când dădu să încerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămăsese afară, oricât se strădui ea. Dacă văzu maştera asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri şi, punându-i un cuţit în mână, o îmboldi:         – Ce te mai canoneşti degeaba! Nu vezi că aşa nu-i chip să-l încalţi? Taie-ţi din călcâi şi gata! Că o să fii în curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata reteză din călcâi şi, cu chiu, cu vai, abia de putu să încalţe condurul. Apoi, stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe cal, lângă sine, şi plecă spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou să dea zvon:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i numai sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Feciorul de împărat se uită cu mai multă luarea minte la piciorul fetei şi băgă de seamă cum podidea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus. Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinţilor ei:         – Nici asta nu-i cea adevărată! grăi el cu mânie-n glas. Au nu mai aveţi altă fată şi nu vă înduraţi s-o daţi de la voi?         – Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da’, cum să vă spun… de la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, da’ nici vorbă, nu poate fi ea mireasa! Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parc-ar fi fost muşcată de şarpe:         – Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e! Dar tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă şi stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini şi pe obraz şi când se înfăţişă feciorului de împărat se înclină înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale şi încălţă condurul care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea era domniţa cu care dănţuise şi care-l robise cu frumuseţea-i fără pereche. Şi nu-şi putu stăpâni strigătul:         – Asta-i mireasa cea adevărată! Maştera şi cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât, că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Dar feciorul de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură şi, luând-o pe Cenuşăreasa pe cal, lângă sine, porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două porumbiţe albe ca neaua prinseră a ciripi, dând zvoană bucuroase:                                 Vezi, conduru-i tare mic,                                 Dar de strâns, defel n-o strânge,                                 Şi-năuntru nu e sânge,                                 Că n-a curs măcar un pic!                                 Ea-i mireasa-adevărată,                                 Mult dorită şi visată!         După ce strigară vorbele astea îşi luară amândouă zborul şi, rotindu-se, se aşezară uşurel pe umerii fetei, una la dreapta şi alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.

Gospodina de Otilia Cazimir   Fişă de lucru Gospodina                                                                                     de Otilia Cazimir                                                               O furnică duce-n spate                              Un grăunte jumătate.                              -Încotro fugi, surioară?                              -Ia, mă duc şi eu la moară!                                                     Şi-s grăbită, şi-s grăbită,                              Că mi-i casa negrijită,                              Şi mi-s rufele la soare,                              Şi copiii cer mâncare…                                 Nu, la noi în muşuroi                              Nu e timp pentru zăbavă:                              Că de n-am fi de ispravă,                              Ar fi vai şi-amar de noi!   1. Răspunde la următoarele  întrebări:    a) Ce duce furnica în spate?    ………………………………………………………………    b) Unde fugea furnica?     …………………………………………………………….    c) De ce era gospodina atât de grăbită?      ……………………………………………………………………………   2. Uneşte cuvintele cu  sens asemănător:        zăbavă                                alergi     grăunte                               vrednic     fugi                                    bob                                          timp                                   odihnă      harnic                                  vreme   3. Realizează legătura între cuvintele cu sens opus:           harnică                              întreabă      repede                               încet      spate                                 leneşă      răspunde                           faţă        4. Desparte în silabe cuvintele :                                                                                     furnică - …………………………………   jumătate - …………………………………..  grăunte - …………………………………… grăbită -………………………………….   gospodină - …………………………………   muşuroaie -…………………………………   5. Alintă cuvintele:  harnică - hărnicuță                                 furnică -……………………………………….   casă -……………………………………….  soră - ………………………………………….   greier - ……………………………………….    grăunte -……………………………….....   6. Scrie dacă este adevărat ( A) sau fals ( F ):   (    ) Furnica duce la moară un grăunte. (    ) În drum spre moară, furnica se întâlneşte cu un greier. (    ) La casa micii gospodine, erau multe treburi de făcut. (    ) Poezia are 10 versuri şi 3 strofe.

Să învăţăm să împărţim Au fost odată ca niciodată două ţări care împărţeau aceeaşi graniţă. Una dintre ţări, condusă de o regină, era acoperită de pietre şi stânci. Cealaltă, condusă de un rege, nu avea deloc. Totul ar fi fost în regulă, doar că regina se uita peste graniţă şi dorea ce avea regele. "Dacă am avea pământ fără pietre", spunea ea, "am putea cultiva recolte şi mi-aş putea hrăni supuşii". Şi regele se uita peste graniţă şi dorea ceea ce avea regina. "Cu pietre" spuse el "am putea construi case, şcoli şi spitale".   Regina spuse oamenilor ei "Avem nevoie de pământ dacă e să ne hrănim. Aruncaţi toate pietrele peste graniţă". Oamenii care locuiau în ţare fără pietre au mers la regele lor şi s-au plâns "Oamenii din ţara reginei aruncă pietre la noi" au spus ei.   "Nu avem noi nevoie de pietre pentru a construi case, şcoli sau spitale?" a spus regele. "Să declarăm război. Oamenii reginei sunt săraci şi nu au altă avere decât pietrele lor. Dacă aruncă în continuare pietre vom avea tot materialul de care avem nevoie pentru a ne construi clădirile". Aşa că războiul a continuat până când pămânul pietros nu mai avea stânci deloc şi pământul fără stânci era plin de pietre. Atât supuşii regelui cât şi cei ai reginei au fost fericiţi pentru o vreme. Supuşii reginei au cultivat pământul pentru o vreme. Supuşii regelui au construit case, şcoli şi spitale ... pentru o vreme.   În curând supuşii reginei şi-au dat seama că aveau o grămadă de mâncare dar nu mai aveau pietre pentru a construi case, şcoli, spitale. Nu mai aveau pietre nici măcar pentru a repara vechile clădiri. De cealaltă parte a graniţei, supuşii regelui aveau acum foarte multe clădiri dar mâncarea se termina şi începea sa le fie foame. Avem nevoie de un alt război pentru a ne căpăta pietrele înapoi, a spus regina, aşa ca un nou război a fost declarat. Încă o dată pietrele au fost aruncate peste graniţă. Oamenii regelui şi ai reginei se tot luptau, dorind ce aveau ceilalţi, dar nimeni nu era fericit.   Apoi, într-un an un bufon de curte s-a întâmplat să treacă prin zonă şi să stea o vreme pe un deal. Văzând ce se întâmpla, a izbucnit în râs. "Este ridicol" şi-a spus în sinea lui şi a cerut să se întâlnească cu regele şi regina, în acelaşi timp. Când s-au aşezat să stea faţă în faţă nu erau deloc prietenoşi la început. "Tot ce se întâmplă este vina ta", a spus regele. "Voi aţi început să aruncaţi pietre la noi." "Nu, este vina voastră" zise regina. ''Voi aţi declarat război ca să obţineţi pietrele noastre". "Staţi puţin, staţi puţin" zise bufonul. "Faptul că sunteţi nervoşi şi vă învinovăţiţi unii pe ceilalţi nu vă va rezolva problema. Unul dintre voi are pietrele. Unul dintre voi are recoltele. Mereu doriţi ceea ce are celălalt, până obtineţi ..., după care nu mai vreţi. Cum putem să facem în aşa fel încât să nu vă mai războiţi?" Bufonul vedea cum atât regele cât şi regina se gândeau la întrebarea sa. Regele a vorbit întâi. "Pietrele sunt tale tale" a spus reginei. "Câmpiile sunt ale noastre" şi totuşi bufonul are dreptate. Amândoi dorim ceea ce are celălalt. Poate putem împărţi. Cum ar fi dacă noi am cultiva mâncare pentru voi şi am primi în schimb pietrele de care avem nevoie. Poate oamenii mei i-ar putea învăţa pe oamenii tăi cum se cultivă pământul iar supuşii mei ar învăţa de la ai tăi despre construcţii. În acest fel am putea colabora şi nu ne-am mai bate." Regina s-a declarat de acord şi bufonul a râs fericit. Apoi cele două ţări au început să împartă ceea ce aveau şi trăiau liniştite şi în pace,iar bufonul se aşeza deseori pe deal, privind cum oamenii din cele două ţări treceau graniţa, împărţind ceea ce aveau.  

                                               Ghiocelul de Hans Christian Andersen   Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.   Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.   „Vino la mine,” i-a zis floarea.   „Nu pot,” i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.   „Cand va veni vara?” a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.   „Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?” isi spunea floarea. „Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii „buna dimineata”! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!”   Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.   „Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.   „Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”   Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.   „Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”   Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.   „Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”   „O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”   Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.   Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.   Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.   Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori… Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.   A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.   Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.   „Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”   In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon         A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.         A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.         – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.  

                                                                                     Țapul și șarpele fisă de lectură   1. Unde se petrece întâmplarea ? ....................................................... ................. 2. Care sunt personajele întâmplării ? ....................................................... ................. 3. Unde s-au întâlnit țapul și șarpele ? ....................................................... .................   4. Ce îi cere șarpele țapului ? ....................................................... .................. ……………………………………………………   5. Ce se întâmplă la mijlocul apei ? ....................................................... ................ …………………………………………………... ……………………………………………………   6. Cum scapă țapul de strânsoarea șarpelui ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   7. Cum se răzbună țapul pe șarpe ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   8. Ce învățătură se desprinde din această întâmplare ? ....................................................... .................... ……………………………………………………... ………………………………………………………     Aici gasiti povestea Tapul si sarpele de Petre ispirescu

Numele și prenumele............................ Data:.................................................. ...                                                                     Fișă de lectură                                                 Steagul cu cap de lup de Dumitru Almas 1. Cum se numeste legenda ? ....................................................... ....................................................... ................................................. 2. Cine este autorul legendei ? ....................................................... ....................................................... ................................................ 3. Cum îl chema pe cel mai intelept  și mai viteaz rege al dacilor  ....................................................... ....................................................... ............................................... ................................................... 4. Ce găsește Decebal împreună cu prietenul său Duran in pădure? ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... 5. Descrie aspectul fizic al lui Șuier. ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... 6. Descrie cu cuvintele tale scena în care lupii îl ataca pe Decebal. ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... .............................................. 7. Ce te-a impresionat în mod deosebit la aceasta legendă? ....................................................... ....................................................... ................................................  

    Motanul pedepsit de Elena Farago Rândunica e plecată După hrană pentru pui, Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i. Râde sub mustăţi motanul: - Ce noroc!… Păcat să-l scap!… Iute sus!… Dar, poc, o piatră Îl loveşte drept în cap. Trist se tânguie motanul: - Miau şi vai de capul meu. Petrişor îl ia în braţe: - Iartă-mă te rog, căci eu Te-am lovit, şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă, Când săriseşi să-i omori?

    Doi frati cuminti  de Elena Farago   Noi suntem doi frati, in casa Si nu ne certam deloc,  Si suntem tacuti la masa,  Si cuminti in orice loc.  Avem hamuri, cerc si minge,  Cand pe-afara ne jucam,  Iar cand ploua, ori cand ninge,  Linistiti in casa stam.  Si cu jucarii frumoase Ne jucam tot amandoi,  Pe cand mama nostra coase,  Ori citeste, langa noi.  Mama noastra ne vorbeste Si ne mangaie duios,  Iara seara ne citeste Ori ne spune-un basm frumos.  Si ne-nvata lucruri multe,  Si frumoase, stand cu noi,  Si ii place sa ne-asculte Cand vorbim noi amandoi… Si in gandul nostru-ntruna Auzim povata ei: - Fiti cuminti intotdeauna Si fiti buni, copiii mei! …

 Familia mea    de Elena Podoleanu            Bine e la noi acasă, Că avem viaţa frumoasă. Mama spală şi găteşte,            Tata la lucru porneşte. Noi copii cei mai mici Facem ce putem pe-aici. Ştergem praful, aspirăm Lucrurile aşezăm.   Ne iubim, ne respectăm Părinţii ni-i ajutăm. Ascultăm şi de bunici De când suntem foarte mici.    

Două poloboace de Alecu Donici                         Un poloboc cu vin                         Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;                         Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,                           Dar şi hodorogea,                         Făcând un vuiet mare,                           Încât cei trecători în laturi toţi fugea:                         Atunci când el folos nimica n-aducea.                           Asemene în lume,                         Acel ce tuturor se laudă şi spune                         În trebi puţin sporeşte.                         Iar cel ce tace,                         Şi treabă face:                           Acela purure mai sigur isprăveşte.

       Legenda spune că a fost odată ca niciodată, într-un ţinut cunoscut astăzi sub numele de Turcia, un băieţel pe nume Nicolae. Încă de mic, Nicolae s-a remarcat prin credinţa, bunătatea şi dragostea pentru semenii săi, în special pentru copii, înfăptuind multe lucruri extraordinare, adevărate miracole.        Povestea lui Moş Nicolae spune că, la vârsta adolescenţei, Nicolae a moştenit o avere foarte mare, însă nu ştia ce să facă cu ea. Fiind o persoană foarte milostivă, dorinţa lui cea mai mare a fost să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi ca el, aşa că a încercat să transforme visurile acestora în realitate.        Deşi Nicolae ştia foarte bine că locuitorii oraşului său au mare nevoie de ajutor, era conştient şi de faptul că aceştia sunt foarte mândri şi nu ar accepta în ruptul capului ajutorul său, aşa că s-a hotărât să-şi ajute prietenii în secret. În fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi livra oamenilor din sat mâncare, haine şi bani. Dintre toţi cei pe care i-a ajutat, Nicolae s-a apropiat de o familie anume. În această familie foarte săracă, erau trei surori. Tatăl fetelor era foarte trist pentru că, din lipsa banilor, nu îşi permitea să îşi mărite toate trei fetele.        Dorind din tot sufletul să ajute această familie, în apropierea nunţii fiicei celei mai mari, Nicolae a lăsat la uşa tatălui un săculeţ cu bănuţi de aur. Aşa cum era de aşteptat, familia a fost în culmea fericirii când a descoperit săculeţul la uşă.                Când a venit vremea să se mărite cea de-a doua fiică, Nicolae a aruncat un săculeţ cu bănuţi de aur pe coşul casei în care locuia familia nevoiaşă. Toată lumea a fost extrem de bucuroasă şi cu toţii ar fi vrut să-i mulţumească persoanei care i-a ajutat atât de mult, însă nu aveau idee cine ar putea fi…Cum nunta celei de-a treia fiice se apropia, tatăl s-a hotărât să stea de pază, pentru a descoperi cine este îngerul lor păzitor, care i-a scos din necaz şi a adus atâta fericire în familia lor. De data aceasta, Nicolae a aruncat săculeţul cu bănuţi pe fereastra deschisă. Auzind săculeţul cu galbeni căzând pe podea, tatăl l-a urmărit pe Nicolae şi i-a ieşit în cale.                 Nicolae a fost foarte jenat şi l-a rugat pe tatăl fetelor să nu spună celorlalţi că el e persoana care îi ajută cu tot ce au nevoie. Tatăl a promis să păstreze secretul, însă a fost atât de impresionat de gestul lui Nicolae încât, oricât a încercat, nu şi-a respectat promisiunea şi a dezvăluit secretul. Aşa că, în scurt timp, toţi locuitorii oraşului ştiau că Nicolae e responsabil de toate minunile care s-au întâmplat în oraşul lor.         Legenda lui Moş Nicolae spune că, de atunci, în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, Nicolae îi recompensează pe toţi copiii care au fost cuminţi de-a lungul întregului an, lăsându-le în ghetuţe daruri. Nicolae este în continuare amintit pentru bunătatea, generozitatea și dragostea lui nemărginită pentru copii. În onoarea sa, în decembrie, de Sfântul Nicolae (6 decembrie), în multe țări din întreaga lume se oferă copiilor pungi cu cadouri.

    Va propun mai multe variante de lecturi si in functie de clasa pe care o aveti, alegeti lecturile potrivite. Cu timpul o sa postez si rezumatele, fisele de lectura si de intelegere a textului, dar si continutul lecturilor.                                                                    Lecturi suplimentare clasa a IV-a     Marina Sorescu – Greierele si furnica Ionel Teodoreanu – Cearta; Mircea Santambreanu – Un smecher la lectie; Lucian Blaga – Am pus la incercare cerul; George Cosbuc – Pomul Craciunului; Nicolae Labis – Fulg; Vladimir Colin – Basme; Eugen Ionescu – Legenda Romanitelor; Octav Pancu-Iasi – S-a pierdut ceva…;- Fat Frumos cand era mic;   Profira Sadoveanu – Casa care guita; Petre Ghelmez – Inima mamei; Mihail Drumes – Alfred Nobel – un mesager al pacii; Ion Pilat – Martisor; George Toparceanu – La Pasti; Ion Agarbiceanu – Cersetorul;- File din cartea naturii; Viorica Huber – Cum si-a facut Pamantul o plapuma; Alecu Russo – Cantarea Romaniei; Mihai Beniuc – Ma rog; Mihai Beniuc – Dreapta judecata a imparatului; Tudor Arghezi – Ex libris; Petru Demetru Popescu – Mandricel; Emil Garleanu – Din lumea celor care nu cuvanta; Marin Sorescu – Delta Dunarii; Vasile Alexandri – Poezii; Ion Al. Bratescu-Voinesti – Cea dintai durere; Petre Dulfu – Ispravile lui Pacala; Calin Gruia – Povesti; Mihail Sadoveanu – Aventurile sahului; Marin Sorescu – Unde fugim de-acasa; Alexandru Mitru – Legendele Olimpului;- Din marile legende ale lumii; Victor Eftimiu – insir'te margarite; Ion Slavici – Pacala in satul lui; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata;- Un om nacajit;

Numele ........................................... Data ............................. Clasa ..............................................                                                   Bradul de Vasile Alecsandri - Fișă de lectură   Citește cu atentie poezia si răspunde la întrebări.   1. Care este imagina bradului surprinsă de poet în text? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   2. Cum face bradul față schimbărilor produse în natură? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   3. Ce simbolizează bradul? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   4. Găsiți antonimele următoarelor cuvinte din text: albicioasă = .........................................                      întristare = ........................................ jalnic = .................................................                      lungești = .......................................... luminoasă = ........................................                         5. Precizați cazul cuvintelor subliniate:       „privește cu-ntristare”; „aduci zile”, „În zadar a ta suflare/ Apa-n râuri o încheagă”. ....................................................... .....................................................   6. Alcătuiți un enunț în care verbul „a păstra” să fie la modul conjuctiv, timp prezent, persoana a III-a, numărul singular ....................................................... .....................................................   7. Menționați doi termeni din familia lexicală a adjectivului „trist”. ....................................................... ......................................................     Bradul de Vasile Alecsandri Sus pe culme bradul verde Sub zapada albicioasa Pintre negura se perde Ca o fantasma geroasa. Si priveste cu-ntristare Cum se primbla prin rastoace Iarna pe un urs calare, Iarna cu septe cojoace. El se scutura si zice: ,,In zadar, tu, vrajitoare~ Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fără soare. In zadar ingheti pamintul, Ucizi florile si stupii Si trimiti moartea cu vintul Si trimiti foamea cu lupii In zadar a ta suflare Apa-n riuri o incheaga, Sterge urma pe carare Si de mine turturi leaga. In zadar aduci cu tine Corbul negru si pradalnic, Si din codrii cu jivine Faci să iasa urlet jalnic. In zadar, urgie cruda, Lungesti noaptea-ntunecoasa Si, rizind de-a lumei truda, Scurtezi ziua luminoasa. In zadar îmi pui povara De zapada si de gheata. Fie iarna, fie vara, Eu pastrez a mea verdeata ! "