Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

Numele ........................................... Data ............................. Clasa ..............................................                                                   Bradul de Vasile Alecsandri - Fișă de lectură   Citește cu atentie poezia si răspunde la întrebări.   1. Care este imagina bradului surprinsă de poet în text? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   2. Cum face bradul față schimbărilor produse în natură? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   3. Ce simbolizează bradul? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   4. Găsiți antonimele următoarelor cuvinte din text: albicioasă = .........................................                      întristare = ........................................ jalnic = .................................................                      lungești = .......................................... luminoasă = ........................................                         5. Precizați cazul cuvintelor subliniate:       „privește cu-ntristare”; „aduci zile”, „În zadar a ta suflare/ Apa-n râuri o încheagă”. ....................................................... .....................................................   6. Alcătuiți un enunț în care verbul „a păstra” să fie la modul conjuctiv, timp prezent, persoana a III-a, numărul singular ....................................................... .....................................................   7. Menționați doi termeni din familia lexicală a adjectivului „trist”. ....................................................... ......................................................     Bradul de Vasile Alecsandri Sus pe culme bradul verde Sub zapada albicioasa Pintre negura se perde Ca o fantasma geroasa. Si priveste cu-ntristare Cum se primbla prin rastoace Iarna pe un urs calare, Iarna cu septe cojoace. El se scutura si zice: ,,In zadar, tu, vrajitoare~ Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fără soare. In zadar ingheti pamintul, Ucizi florile si stupii Si trimiti moartea cu vintul Si trimiti foamea cu lupii In zadar a ta suflare Apa-n riuri o incheaga, Sterge urma pe carare Si de mine turturi leaga. In zadar aduci cu tine Corbul negru si pradalnic, Si din codrii cu jivine Faci să iasa urlet jalnic. In zadar, urgie cruda, Lungesti noaptea-ntunecoasa Si, rizind de-a lumei truda, Scurtezi ziua luminoasa. In zadar îmi pui povara De zapada si de gheata. Fie iarna, fie vara, Eu pastrez a mea verdeata ! "

Data    …………………………                                                      NUME    …………………………………… PRENUME ……………………………………                                                                  TEST DE CONSOLIDARE A CUNOȘTINȚELOR                                                                                     Puişorul şi vulpea dupa Ioan Pass            Era odată un puişor de găină neascultător. El voia să se ducă în crâng cu toatecă mama îi explicase că acolo e vulpea nemiloasă. Dar puiul n-a ascultat sfaturile mamei şi a pornit-o haihui.         -Hei,cine-i vulpea? Să poftească să-mi iasă înainte că îi scot ochii cu ciocul ! exclamă puişorul. Din tufiş ieşi o lighioană. Era vulpea. -Te-ai speriat micuţule? ziseea cu glas domol. Eu nu mănânc pe nimeni.Vecinul meu, vulpoiul, vă duşmăneşte..Spune unde sunt frăţiorii tăi, să-i vestesc.Puişorul.adus-o pe vulpe în bătătură. A fost prăpăd şi jale!      1.Citeste textul:    Răspunde la întrebări:  a).Care sunt personajele ? …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. b) Unde voia să se ducă puisorul ?    …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. c)Ce invăţăm  din păţania puisorului? …………………………………………………………………………………………………………………   ………………………………………………………………………………………………………………….   2.Noteaza A afirmatiile adevarate si F pe cele false: a. Mama îi spuse puişorului să nu meargă în crâng      ………. b. Puişorul de găină a ascultat-o pe mama sa.   ……… c. Puişorul se temea de vulpe.                            ……… d. Vulpeal-a păcălit pe puisor.       ……… e. Puişorul a dus-o pe vulpe în bătătură.                     …… f. Vulpea a facut prapad si jale .                .. ………     3. Pune semnele de punctuaţie potrivite:    Într-o zi girafa a intrebat - o pe cămilă        De ce eşti tristă surată                                                      Pentru că toate animalele râd de cocoaşa mea                                                                        Nu fi supărată   Mie îmi placi aşa cum eşti     4. Realizează corespondenţa  potrivită : salutul                                                                    ●  Dă-mi voie sa trec ! permisiune                                                 ●    Sarut mâna, bunico !   solicitare                                                    ●   Dă- mi cheile !                                                                   ●    Ai dreptate !   5. Alege varianta corecta. Taie cu o linie vertical ce nu e corect   :                                                                     la sfârsitul unei urări ●Linia de dialog  se foloseste:                 la începutul vorbirii unei personae                                                                    între cuvintele unei enumerări                                                                      după cuvintele unor persoane   ●Două puncte se scriu :                           înaintea unei enumerări                                                                   la sfârsitul propozitiei în care se întreabă ceva                                                                     între cuvintele unei enumerări   ●Virgula se scrie:                                     la sfârsitul propozitiei                                                                   când se exprimă o poruncă     DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ : Item FOARTE BINE BINE SUFICIENT 1. Raspunde coect la intrebari a,b,c Raspunde corect la 2 intrebari a,b Raspunde corect la o intrebare a 2. Noteaza corect toate afirmatiile Noteaza corect 3 -5 afirmatii Noteaza corect 2  afirmatii 3. Completeaza correct  toatesemnele de punctuatiea Completeaza correct  4-6 semnede punctuatie Completeaza correct  3 semne de punctuatie 4. Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c 5. Alege corect a,b,c Alegecorect a,b Alegecorect a                                                                                    

    Balada unui greier mic de George Topârceanu   Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată.   Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, - Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai...       Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni... Doar pe coastă, la urcuş, https://Versuri.ro/w/hdy1 Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă: - Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut... Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit... Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjit!   1. Numiți trei animale care își fac provizii pentru iarnă. Precizați în ce constau aceste provizii. ....................................................... .......................... ....................................................... ..........................   2. Legați adăposturile de „proprietarii” lor: ≈ cârtiță                                  ≈ furnicar ≈ urs                                      ≈ vizuină ≈ furnică                                ≈ galerie ≈ albină                                 ≈ bârlog ≈ vulpe                                  ≈ stup   3. Completați cu date din poezie: Greierașul a ieșit din ....................................................... .... El spera ca toamna să nu vină înainte de ................................................. Greierele era vecin cu ..................................... Acesta voia să ceară ...................................... de la ea.   4. Observați! Un cuvânt poate să aibă mai multe înțelesuri. Descoperiți-le                     Pe cer nu este niciun nor. cer               Eu cer un creion colegului meu.   5. Selectați din poezie cuvintele care denumesc obiecte de dimensiuni mai mici. ....................................................... ....................... ....................................................... .......................   6. Completați cu citate din poezie: Adăpostul lui din argilă ........................................... Puteam să strâng .................................................. Toamnă mohorâtă ................................................. Spune tuturor ....................................................... . Glas fără putere ................................................... Acum totul s-a terminat ........................................     7. Încercați explicațiile potrivite:   Greierașul este:     O mic                               O vesel                              O harnic                               O jucăuș     O firav                              O trist                                O negru                                O leneș     Furnica este:     O harnică                        O zgârcită                          O răutăcioasă                        O disprețuitoare     O lacomă                        O neprimitoare     Greieraș „negru,mic,muiat în tuș”:     O foarte negreu, asemenea tușului;     O mic,firav     O neînsemnat     „Și pe-aripi pudrat cu brumă”:    O cu aripile străvezii;    O aripile argintii, strălucitoare cu bruma;    O acoperite cu un praf strălucitor.     „toamnă gri”:    O posomorâtă,amenințătoare;    O cu cer întunecat;    O îmbrăcată în haine cenușii.     Poetul simte față de greiere:    O duioșie                           O dragoste    O ironie                              O dispreț    O simpatie                         O tristețe     Învățătura desprinsă:    O să fim prevăzători;    O să fim harnici și buni gospodari;    O să ne distrăm cât mai mult.     8. Legați corespunzător viețuitoarea cu „rostul ei”: albina                   ⇒ distruge insectele dăunătoare copacilor; furnica                  ⇒ cântă frumos toată vara; ciocănitoarea       ⇒ culege polenul din flori și „fabrică” mierea; greierele              ⇒ își organizează viața și munca în colonii, având funcții precise.     9. Încercuiți proverbele care se potrivesc poeziei: ♦ Albina se deosebește de viespe cât cerul de pământ. ♦ Vine acasă încărcat ca o albină. ♦ Au tăbărât ca furnicile la stejar. ♦ Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decât cu doaăzeci de butoaie de oțet. ♦ Puricele, cât de mic, dar sare ca o căprioară. ♦ Țânțarul. cât de mic, c-o mușcătură mică și pe leu îl biruiește. ♦ Întinde-te cât ți-e plapuma. ♦ Vara-ntins la umbră doarme.    Și iarna moare de foame.     10. Spuneți-vă părerea!      Descoperiți rostul greierul și al furnicii pornind de la aprecierea următoare: „Fiecare are un rost în lume” ....................................................... ....................................................... ....................................................... .. ....................................................... ....................................................... ....................................................... .     De reținut:   În „Balada unui greier mic” autorul înfățișează atmosfera începutului de toamnă, cu ploi reci și vânturi care scutură ultimele frunze moarte din copaci. Toamna, temută de toți, e întimpinată doar de măceșii care se apleacă în bătaia vântului și de un „greieraș negru, mic, muiat în tuș”. Acesta spera ca toamna să nu vină înainte de a-și face și el niște provizii, ca să nu mai ceară de la furnică, fiindcă oricum nu-i dă nimic, ba chiar îl ceartă.        

In muntii Neamtului de Calistrat Hogas comentariu   Date despre autor si opera:   Scriitorul Calistrat Hogaș s-a născut la Tecuci, cu numele de Dimitriu. A fost fiul protopopului Gheorghe Dimitriu și al Mioarei Dimitriu (născută Stanciu). A fost înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș, din inițiativa învățătorului, Hogáș fiind porecla bunicului dinspre tată.   În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista Viața Românească, din nr. 2 ("Floricica"). În 1912, la editura Viața Românească s-a început tipărirea primei ediții a volumului "Pe drumuri de munte" de Calistrat Hogaș.   19 aprilie 1847: Se naşte la Tecuci (Jud. Galati), în familia preotului Gheorghe Dimitriu, cel pe care istoria literară îl va eterniza sub numele de CALISTRAT HOGAŞ.   1855: Este înscris la şcoala publică, sub patronimicul Hogáş, din iniţiativa învăţătorului, Hogáş fiind porecla bunicului dinspre tată.   1860-1869: Urmează Academia Mihăileană, în generaţia lui A.D. Xenopol, Al. Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu şi alţii de care îl leagă prietenii durabile. După absolvirea liceului se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, tot din Iaşi, "branşa literară".   1869: În urma unui concurs, este numit profesor de "partea literară" la gimnaziul comunal din Piatra Neamţ şi, la foarte scurt timp - director.   17 ianuarie 1871: Se căsătoreşte cu fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamţ, foarte tânăra şi sfioasa Elena, căreia scriitorul i se va adresa cu apelativul "Elencu".   La 19 aprilie 1976, s-a stins din viață la Piatra Neamț, în vârstă de 94 de ani, Domnișoara Sidonia C. Hogaș, în chiar ziua de naștere a ilustrului ei tată. Prin grija nepoatei surorii sale, d-na Elena Zbanț, a fost înmormântată la cimitirul "Eternitatea", împreună cu urna fratelui ei incinerat, Aetiu Hogaș.   Amantul naturii                 „Amantul nestramutat al marilor privelisti ale naturii“, cel care de-a lungul vietii si-a trait vacantele batand Codrii Neamtului - a locuit intr-o casuta modesta, nu prea incapatoare pentru numeroasa-i familie. Asezata pe colt, la o intersectie principala, te invita si azi sa-i vezi interioarele, sa-ti aduci aminte de minunatele pagini din calatoriile sale montane, pigmentate la tot pasul cu glume si istorisiri pline de haz. Abia ce i-ai deschis portita si dai fata cu chipul „batranului satir“, purtand pe cap „palaria cat o roata de trasura“, dar lipsit de insufletirea de odinioara, caci „vestitul excursionist“ si-a lasat doar chipul cioplit in piatra si in poze si s-a mutat pe ceea lume…   Aflam de la custodele colectiei ca fostii sai elevi, carora le-a inchinat scrierile „in semn de dragoste si aducere aminte”, i-au multumit dupa talentul si posibilitatile lor. Unii i-au schitat portretul, altii i-au daruit bustul in marmura al lui Homer, caci “omul cu ochi de otel”, dupa cum il vedea Toparceanu, profesorul lor de greaca si latina ar fi, printr-o sincopa de veacuri, stranepot al marelui umanist al antichitatii. In sprijinul afirmatiei „depuneau marturie” ochii sai albastri, care, sub unele inflexiuni ale luminii, se opacizau aidoma celor ai genialului orb din Elada. Mai aflam ca Hogas s-a intitulat intotdeauna profesor si niciodata scriitor, iar in 1912, cand s-a pensionat, la 65 de ani, a primit o medalie – expusa intr-o vitrina – pe care se consemneaza „Ca rasplata a muncii pentru invatamant”.   Comentariu    "In muntii Neamtului" a aparut prima oara in revista „Viata romaneasca", in anul 1907.    Calistrat Hogas isi dedica intreaga sa opera literara descrierii muntilor. Inainte de el, Alecu Russo si Vasile Alecsandri au scris pagini entuziaste despre peisajul alpin modovenesc. Mare admirator al naturii. Hogas creeaza sub titlul "Pe drumuri de munte" ciclurile: "Amintiri dintr-o calatorie" si "In muntii Neamtului" in care zugraveste tablouri din natura ce incanta prin varietate si perspective largi "In muntii Neamtului" este un memorial de calatorie, una dintre cele mai frumoase si reprezentative evocari ale naturii patriei noastre.   Din cand in cand, descrierea peisajului montan este intrerupta de observatii, de cate o scurta meditatie, procedeu care are darul de a starni si mai mult interesul si curiozitatea cititorului: "Oare ziditorul a toata faptura n-a asezat cate o scanteie de viata si de simtire in fiecare lucru, de la om pana la firul de nisip?... De ce n-ar plange florile sau nu s-ar bucura si ele cu lacrimi de roua si de ce codrii nu s-ar tangui cu lacrimi de vânt'? Si de ce n-ar geme raurile cu eterne suspinari de ape." Hogas se manifesta ca un poet al naturii, ca un pictor, arhitect si povestitor; el divinizeaza natura, o vede ca un "templu" majestuos.   Muntii nu-i priveste decat rar de jos, urca pe culmi si admira totul intr-o desfasurare panoramica pana in departari. Templului i se canta o muzica potrivita: vanturi, furtuni cu acorduri tumultuoase. Hogas se distinge in creatia sa prin energie si robustete. Procedeele artistice folosite in descrierea naturii: exagerarea liniilor, ingrosarea contururilor, utilizarea ritmurilor si cadentelor muzicale, expunerea ampla si retorica contribuie la realizarea unor tablouri care se imprima usor in memorie. Toate acestea il impun pe Hogas ca pe un talentat cantaret al muntilor   Cele cinci texte care alcatuiesc ciclul povestesc etapele principale ale unei calatorii in Muntii Neamtului, prin indepartarea progresiva de oameni si de civilizatie (primul popas important, istorisit in Floricica, e la o mosie, unde calatorul e inconjurat de un grup numeros de tinere mondene si zburdalnice) si apoi reintoarcerea printre ei (La Tazlau este „epopeea" infruntarii fortelor dezlantuite ale apel, dar si „comedia" intalnirii cu un tip original de orasean in vacanta). Autorul calator are stiinta si interesul comunicarii cu semenii, fiind capabil sa se adapteze diapazonului existential al fiecaruia (fie ca o face cu adevarat, fie ca mimeaza numai, ironizand in subtext), dar cel mai bine pare sa se simta atunci cand se afla cu adevarat Singur (capitolul cu acest titlu relateaza punctul culminant al aventurii jubilatorii a omului ce se scufunda, si se confunda, chiar si numai cateva zile, in sanul naturii, neatinse si reinvigoratoare pana si in cele mai teribile manifestari ale sale).     Stilul hiperbolic (concretizat si in frecventa epitetelor imens, urias, nesfarsit si a altora de acelasi fel) se aplica atat personajului calatorului (care se foloseste de un cal „amarnic", ca in basme, e dotat cu o foame homerica si are capul plin de referinte livresti, totdeauna la indemana), cat si naturii (frageda si stralucitoare ca-n ziua dintai, dar si infricosatoare cand se dezlantuie intr-o furtuna, sau un puhoi de ape ce matura totul in cale), sau unora dintre oamenii intalniti in cale (si zugraviti in registrul monstruos-grotesc - cazul babei si fiicei din Spre Nichit - sau fabulos-uriesesc - ca Hutan si Sgribincea din La Tazlau). Hogaş e inzestrat cu un remarcabil dar descriptiv: tablourile sale de natura (ar merita comentate si comparate numeroasele „apusuri" si „rasarituri", fiecare aparte, fiecare sugestiv), niciodata prea lungi, stau marturie a unei sensibilitati mereu in stare de veghe si a unei imense iubiri pentru natura inca nepervertita de tehnica si de exploatarea mercantila. Lirismul de buna calitate al autorului nu risca niciodata sa cada in dulcegarie (decat, poate, in episodul, intr-un anume fel lateral, al vizitei la Floricica), pentru ca e in permanenta controlat de autoironie.   Fraza e ampla, ornata, metaforica, dar disciplinata de o solida cultura clasica si de obisnuinta claritatii latine. Confruntata cu un gen de text de o natagaduita originalitate (Calistrat Hogas nu are, cu adevarat, nici predecesori, nici imitatori), critica literara a ezitat intre recunoasterea placerii pe care o provoaca la lectura si severitatea indusa de prea marea evidenta a procedeelor, dupa cum a ezitat si atunci cand a fost vorba de a-l caracteriza pe autor conform unei grile generale, aplicabila intregii literaturi europene.

       Legenda spune că a fost odată ca niciodată, într-un ţinut cunoscut astăzi sub numele de Turcia, un băieţel pe nume Nicolae. Încă de mic, Nicolae s-a remarcat prin credinţa, bunătatea şi dragostea pentru semenii săi, în special pentru copii, înfăptuind multe lucruri extraordinare, adevărate miracole.        Povestea lui Moş Nicolae spune că, la vârsta adolescenţei, Nicolae a moştenit o avere foarte mare, însă nu ştia ce să facă cu ea. Fiind o persoană foarte milostivă, dorinţa lui cea mai mare a fost să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi ca el, aşa că a încercat să transforme visurile acestora în realitate.        Deşi Nicolae ştia foarte bine că locuitorii oraşului său au mare nevoie de ajutor, era conştient şi de faptul că aceştia sunt foarte mândri şi nu ar accepta în ruptul capului ajutorul său, aşa că s-a hotărât să-şi ajute prietenii în secret. În fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi livra oamenilor din sat mâncare, haine şi bani. Dintre toţi cei pe care i-a ajutat, Nicolae s-a apropiat de o familie anume. În această familie foarte săracă, erau trei surori. Tatăl fetelor era foarte trist pentru că, din lipsa banilor, nu îşi permitea să îşi mărite toate trei fetele.        Dorind din tot sufletul să ajute această familie, în apropierea nunţii fiicei celei mai mari, Nicolae a lăsat la uşa tatălui un săculeţ cu bănuţi de aur. Aşa cum era de aşteptat, familia a fost în culmea fericirii când a descoperit săculeţul la uşă.                Când a venit vremea să se mărite cea de-a doua fiică, Nicolae a aruncat un săculeţ cu bănuţi de aur pe coşul casei în care locuia familia nevoiaşă. Toată lumea a fost extrem de bucuroasă şi cu toţii ar fi vrut să-i mulţumească persoanei care i-a ajutat atât de mult, însă nu aveau idee cine ar putea fi…Cum nunta celei de-a treia fiice se apropia, tatăl s-a hotărât să stea de pază, pentru a descoperi cine este îngerul lor păzitor, care i-a scos din necaz şi a adus atâta fericire în familia lor. De data aceasta, Nicolae a aruncat săculeţul cu bănuţi pe fereastra deschisă. Auzind săculeţul cu galbeni căzând pe podea, tatăl l-a urmărit pe Nicolae şi i-a ieşit în cale.                 Nicolae a fost foarte jenat şi l-a rugat pe tatăl fetelor să nu spună celorlalţi că el e persoana care îi ajută cu tot ce au nevoie. Tatăl a promis să păstreze secretul, însă a fost atât de impresionat de gestul lui Nicolae încât, oricât a încercat, nu şi-a respectat promisiunea şi a dezvăluit secretul. Aşa că, în scurt timp, toţi locuitorii oraşului ştiau că Nicolae e responsabil de toate minunile care s-au întâmplat în oraşul lor.         Legenda lui Moş Nicolae spune că, de atunci, în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, Nicolae îi recompensează pe toţi copiii care au fost cuminţi de-a lungul întregului an, lăsându-le în ghetuţe daruri. Nicolae este în continuare amintit pentru bunătatea, generozitatea și dragostea lui nemărginită pentru copii. În onoarea sa, în decembrie, de Sfântul Nicolae (6 decembrie), în multe țări din întreaga lume se oferă copiilor pungi cu cadouri.

Seara lui Mos Nicolae "In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sunt cuminti, lasandu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sfantul Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata." Citeste cu atentie textul si raspunde la intrebari. 1. Cand vine Mos Nicolae ? ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ----------------------- 2. Pe unde vine Mos Nicolae? ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ----------------------- 3. Ce lasa copiilor in ghetute? ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ----------------------- 4. Care este diferenta dintre Mos Craciun si Mos Nicolae? ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ----------------------- 5. Transcrie propozitia corect.     in dimineata de sfantul Nicolae copi cuminti gasesc daruri in ghetute. ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------- ----------------------- 6. Desparte in silabe urmatoarele cuvinte: dimineata = ----------------------------------- ghetute    =   ----------------------------------- daruri       =   ----------------------------------- Nicolae    =    ---------------------------------- 7. Gaseste  cuvinte asemanatoare:: daruri = --------------------- lenesi = -------------------- vechi = --------------------- 8. Gaseste opusul cuvintelor: dimineata = ----------------------------------- copii cuminti = ------------------------------- mos = ------------------------------------------

             Povestea şoricelului Kiţi-Kiţ din biblioteca domnului Bliţ                                                                                 de Monica Patriciu           A fost odată ca niciodată…Fireşte. Orice poveste trebuie să înceapă aşa. Fie că s-a petrecut demult, fie că e o poveste ceva mai nouă.         A fost odată un domn pe care îl chema Bliţ. N-aţi mai auzit numele  ăsta? Tot ce se poate. E destul de rar, dar nu e greu de ţinut minte. Şi povestea spune că, pe cât de scurt îi era numele, pe atât de lungă era lista calităţilor sale.  Domnul Bliţ era bun şi blând. Darnic şi milos. Prietenos şi vesel. Harnic şi săritor. Şi mai era  înţelept şi răbdător. Dar cum nu vreau să vă plictisesc, am să vă spun că toţi cei care l-au cunoscut, au fost de aceeaşi părere: domunul Bliţ era un om minunat.          Şi mai spune povestea că bunul domn Bliţ fusese învătător. Ca tatăl, bunicul şi străbunicul lui. Respectat şi iubit de elevi, domnul Bliţ a moştenit de la toţi domnii Bliţ din familie o nesfârşită dragoste pentru copii şi pentru cărti. Dar cum el nu s-a însurat niciodată, Dumnezeu nu i-a dăruit  nici copii, nici nepoţi. Însă ultimul domn Bliţ a avut parte din belşug de cărţi, de animale şi de flori.         Cum de s-au aciuiat pe lângă casa lui atătea necuvăntătoare?  Normal. Animalele stiu să recunoască  imediat  oamenii buni şi se grăbesc sa-i ocolească pe cei răi. Cum, necum, fac  întotdeauna alegerea corectă.         Aşa că domnul Bliţ a avut tot felul de animale: cocoşi, găini, curcani , iepuri şi raţe. Dar şi un măgăruş şi o capră. Şi toată viaţa i-au stat alături, aşa ca o umbră, câţiva motani. Veniţi unul după altul, de cine ştie unde, motanii domnului Bliţ n-au semănat  deloc  unul cu celălalt. Nici la culoare, nici la înfăţişare, nici la fel de a fi. Unul a fost leneş, altul hoţ, iar altul aproape că a reuşit să vorbească. Domnul Bliţ i-a îngrijit atent, i-a iubit pe fiecare în parte , i-a alintat şi s-a bucurat de calităţile fiecăruia. Cât despre defecte, îngăduitorul domn Bliţ s-a străduit să le treacă cu vederea. Şi toţi motanii domnului Bliţ, în general motani obişnuiţi, nu de rasă, au purtat nişte nume ciudate .          Sigur, n-am uitat. Ştiu că aşteptaţi povestea unui şoricel, nu o poveste cu motani. Ajung eu şi la Kiţi-Kiţ deşi recunosc, mă cam tem de şoareci.          Se mai spune că domnul Bliţ a locuit toată viaţa într-o căsuţă verde. De fapt, la început  căsuta fusese albă, dar an de an  iedera o îmbrăţişase tot mai  strâns, încât căsuţa se înverzise. Şi în faţa căsţei  era o grădină  în care florile se deschideau rând pe rând, de primăvara devreme până toamna  târziu. Şi erau flori de toate culorile. Una mai frumoasă decât cealaltă. Una mai parfumată decât cealaltă. Domnul Bliţ le săpa, le uda şi le curăţa cu multă dragoste.  Şi cât dura vremea bună, nu stătea o clipă locului.          Apoi, când se apropia iarna şi gradina intra în vacanţa  mare, cu domnul Bliţ se petrecea ceva ciudat.  Omul  harnic  şi  neobosit  devenea  de  nerecunoscut. Zile în şir trândăvea ca un leneş veritabil.           Înainte de a ajunge la povestea lui Kiţi-Kiţ, am să vă rog să mă însoţiţi în biblioteca domnului Bliţ. O încăpere pe gustul oricărui om care iubeşte cărţile. O bibliotecă pe cinste. O bibliotecă adevărată. Fiindcă erau adunate acolo, nu doar cărţile domnului  Bliţ, dar şi volumele moştenite de la străbunicul, de la bunicul şi de la tatăl lui. Aşa se face, că în rafturile care acopereau toţi pereţii camerei, de la duşumea până la tavan se înghesuiau o mulţime de cărţi: groase şi subţiri, cu poze sau fără poze, elegante sau obişnuite. Cărţi pe care domnul Bliţ le citea sau le recitea, mai ales iarna.                     Acum, după ce v-am  făcut cunoştintă cu bunul domn Bliţ şi cu nemaipomenita lui bibliotecă burduşită de cărti, n-ar fi rău să vi-l prezint pe motanul Popescu. Al şaptelea dintre motanii  domnului  Bliţ.             La prima vedere, Popescu părea a fi un  motan obişnuit, un motan ca toţi motanii . Fiindcă era  leneş, jucăuş şi mâncăcios. Şi totuşi  Popescu se deosebea de ceilalţi.  Era  mai răsfăţat decât majoritatea motanilor. Dar asta pentru că Popescu avea un talent deosebit: reusea să stea de vorbă cu stăpânul lui ca nici un alt motan. Adeseori Popescu scotea nişte miorlăituri pe care domnul Bliţ  le întelegea uşor  şi le traducea imediat în limba oamenilor. Motanul mieuna într-un anume  fel când îi era foame şi în cu totul şi cu totul alt fel când dorea să fie mângâiat.  Mândru de motanul lui, mai deştept ca mulţi alţi motani, domnul Bliţ nu-i refuza  nimic. Ba chiar se grăbea  să-i  îndeplinească orice dorintă, fără să-i  ceară nimic în schimb.         Într-o zi, copleşit de bunătatea stăpânului său, Popescu s-a gândit  să  facă şi el ceva pentru domnul Bliţ. Ceva deosebit. Să-i facă un  dar sau o surpriză. Sau un dar şi o surpriză în acelaşi timp.        Cum însă era iarnă şi afară era foarte frig, motanului nu i-a prea fost uşor să se descurce. Totuşi nu s-a dat bătut cu una , cu două. S-a gândit  motanul cât s-a gândit, apoi s-a răzgândit cât  s-a răzgândit  şi,  după  ce a chibzuit îndelung,  cu chiu,  cu vai şi-a făcut un plan.  Dar se stie ca e mult  mai uşor să te gândeşti la un plan, decât să-l duci la bun sfârşit.         Cum  însa  Popescu era un motan încăpăţânat, nu s-a lăsat până n-a găsit exact ce căuta. Şi aşa  se face că, îngheţat  bocnă, dar cu sufletul  încălzit de bucurie şi de mulţumire, motanul a adus în casă,  mai exact în bibliotecă,  o mogăldeaţă  gri.        Sper că sunteţi atenţi pentru că în poveste  intră , în fine şi şoricelul Kiţi-Kiţ.        Trebuie să vă mai spun că  până  să ajungă, fără voia lui, în biblioteca domnului  Bliţ, Kiţi-Kiţ fusese un şoricel de grădină obişnuit. Un  şoricel  mititel, vesel şi ghiduş.  Cam curios şi cam neascultător, Kiţi-Kiţ era tare neastâmpărat.  Nu stătea o clipă locului.  Cel mai mult şi cel mai mult îi plăcea să alerge.  Să fugă de colo până colo, cat îl ţineau lăbuţele.  Şi alerga atât de repede încât nimeni nu  reuşea să-l ajungă.        Şi atunci cum de motanul Popescu a pus laba  pe el ?  În ziua aceea  Kiţi-Kiţ a avut ghinion. Ştiind că în timpul  iernii motanul stătea mai mult în casă, la căldură, Kiţi-Kiţ s-a  crezut singur-singurel. Şi a alergat  prin toată grădina fără nici o grijă. Şi tocmai când se simţea în al nouălea cer, a nimerit  exact în ghiarele ascuţite şi nemiloase ale motanului. Într-o clipă Kiţi-Kiţ şi-a  adus aminte de sfaturile mamei şi ale bunicii,  dar era prea târziu.  Se găsea deja în biblioteca domnului Bliţ.        La drept vorbind,  nici bucuria motanului Popescu n-a durat prea mult. Şi asta din cauză că la vederea şoricelului, domnul Bliţ  nu s-a comportat aşa cum crezuse motanul. A avut o reacţie neaşteptată.        N-a înţeles nici că primise un dar, nici că i se făcuse o surpriză plăcută. Domnul Bliţ s-a speriat teribil. Faţa i s-a înroşit  brusc şi a început să ţipe. De unde să bănuiască bietul Popescu că stăpânul lui, pe care îl crezuse tare curajos, chiar viteaz, fiindcă nu se temea nici de câini, nici de întuneric, ei bine stăpânul lui  tremura de frică ori de câte ori vedea un şoarece?!  Şi cum să-i treacă motanului prin minte că  era  vorba de o frică veche, aproape  la  fel de veche  ca  şi domnul  Bliţ?        Şi-n vreme ce domnul Bliţ  ţipa, iar motanul,  uluit de cele întamplate,  se străduia  să înteleagă care era motivul spaimei  stăpânului  său, şoricelul Kiţi-Kiţ a reuşit să-şi facă puţin curaj şi să caute  disperat o ascunzătoare.        Mare necaz. Când a văzut  că şoricelul s-a pitit după nişte cărţi, domnul Bliţ a sărit ca un tânăr sprinten din fotoliul lui şi miscarea a fost atât de bruscă, încât ochelarii i-au sărit de pe nas, au căzut pe podea şi s-au făcut praf. Şi pe lângă cioburile acelea răspândite  prin toată biblioteca, au mai fost şi altele. Încercând să ajungă cât mai repede la ascunzătoarea în care tremura îngrozit Kiţi-Kiţ,  din neatenţie , dar şi din grabă, domnul Bliţ s-a împiedicat de o masuţă. Şi  vasul preţios de pe măsuţă, un vas vechi,  moştenire de familie, a avut  exact aceeaşi soartă ca şi ochelarii. S-a spart cu un zgomot asurzitor. Motanul a asistat la tot dezastrul ca o statuie. Uimit, a privit totul cu mare atenţie şi cu  nedumerire. Vedea ce vedea , dar nu-i venea să-şi creadă ochilor. Tot ce se întampla  în bibliotecă era de neînţeles. Peste tot erau numai cioburi. Domnul Bliţ era de nerecunoscut. Şi în aer mirosea a pedeapsă. Şi-ncă ce pedeapsă!  Una pe măsura faptelor petrecute. Şi atunci,  fără să stea prea mult pe gânduri, motanul a hotărat să-şi ia tălpăşiţa. Zis şi făcut. Şi Popescu  dus  a fost.  Însă a plecat  amărât  pentru că tocmai descoperise că şi oamenii buni şi înţelepţi ca domnul Bliţ, pot fi uneori proşti şi nerecunoscători.        Şi plecând în mare grabă, înainte de a se lămuri lucrurile, motanul  Popescu a greşit foarte tare.  Probabil nu aflase ca oamenii obişnuiesc  să  spună: “Graba strică treaba”.  Şi au mare dreptate.  Aşa se face că  Popescu  n-a aflat  niciodată  că ar fi trebuit să ramana la domnul Bliţ . Fiindcă  supărarea stăpânului  n-a durat prea mult. A fost ca o ploaie de vară. Stăpânul lui l-a iertat repede şi apoi l-a aşteptat zile în şir. Şi mai mult. Bunul domn Bliţ l-a visat adesea. Ba chiar a înrămat  una din pozele motanului şi a pus tabloul la vedere  în bibliotecă.          Şi zilele au trecut una după alta,  pentru că altceva nu prea ştiu ele să facă. Se duc grăbite  şi se tot duc. Iar de întors, nu se mai întorc niciodată. Vin mereu altele şi altele.          Povestea spune că n-a trecut prea multă vreme şi  viata lui Kiţi-Kiţ s-a schimbat. Neştiutorul şoricel de grădină a devenit, destul de repede,  un adevărat  şoarece de bibliotecă care, în primul şi în primul rând,  a înţeles că un  adevărat şoarece de bibliotecă  nu distruge niciodată  cărţile. Dar niciodată.  Pur şi simplu  nu se atinge de ele. Nu ronţăie nici măcar o pagină, oricât  i-ar fi de poftă. La drept vorbind, de când stătea în biblioteca lui Kiţi-Kiţ nu-i mai era foame. Domnul Bliţ avea grijă sa-i dea mâncare pe săturate. Şi-ncă ce mâncare!  Kiţi-Kiţ nici nu bănuise  că  există aşa bunătăţi . De exemplu, acolo în biblioteca domnului Bliţ, şoricelul a mâncat , pentru prima oară în viaţă caşcaval. Şi când a descoperit  cât  de moale, de parfumat şi de gustos era caşcavalul, Kiţi-Kiţ s-a hotărât să nu mai părăsească niciodată biblioteca.  Era un loc minunat  unde, pe lângă mancare,  mai avea parte de căldură, de linişte şi chiar de dragoste.  Vesel şi mulţumit, Kiţi-Kiţ nu prea ieşea  din  ascunzătoarea lui. Şi nici nu prea  chiţăia pentru că nu voia nici în ruptul capului, să-l supere pe minunatul domn Bliţ.        Abia în ziua în care domnul  Bliţ l-a chemat să vină mai aproape,  Kiţi-Kiţ şi-a  făcut curaj şi a părăsit  timid ascunzătoarea.  Cum s-ar putea explica atitudinea domnului Bliţ?  Simplu.  Trecuse ceva vreme de la plecarea lui Popescu şi teama de singurătate crescuse mai mare decât  frica de un biet şoricel. Atât de cuminte şi de respectuos!  Şi-ar mai fi o explicaţie. Domnul Bliţ ştia o mulţime de poveşti şi le spunea ca nimeni altul.  Mai rar un om care să povestească atât de frumos. Dar domnul Bliţ, ca orice povestitor adevărat, avea mare nevoie de cineva care să-l asculte. Şi cum alta fiintă nu era prin preajmă, avea  nevoie de  şoricel. Aşa a aflat Kiţi-Kiţ o mulţime de poveşti.  Domnul Bliţ povestea, iar el stătea cuminte şi atent. Şi se bucura de fiecare poveste.  E adevărat că fiind destul de micuţ, uneori  i  se făcea somn şi aţipea. Dar nu era vina lui  pentru  că şi poveştile cele mai interesante pot fi, pe alocuri , plictisitoare. Sigur, Kiţi-Kiţ nu pierdea decat nişte  bucăţele de poveste. În general, neimportante. În rest  asculta cu urechile ciulite, bucurându-se  sau întristându-se, după cum era povestea.       Şi, din mulţimea de poveşti  spuse de  domnul  Bliţ, lui Kiţi-Kiţ îi plăceau cel mai mult şi mai mult  poveştile cu zâne şi cu îngeraşi. Dar şi poveştile despre prietenie. Nu-i de mirare, pentru că exact aceleaşi poveşti  erau şi preferatele domnului Bliţ. Aşa că ori de câte ori le povestea, Bliţ se emoţiona, ba uneori chiar lăcrima. Iar Kiţi-Kiţ se molipsea de acea emoţie caldă, aşa cum ne molipsim unii de la altii de gripă. Sau de căscat.  Şi credeţi sau nu, uneori şoricelul vedea prin preajma, fie o zână diafană care îi zâmbea , fie  un îngeraş care îi făcea cu ochiul.       Dar cum totul se schimba  în lumea  asta, cum mâine devine azi, şi apoi se transformă repede-repede în ieri, de îndată ce zilele au crescut şi nopţile s-au micşorat, poveştile domnului Bliţ s-au scurtat şi ele. Venise primavara  şi  domnul Bliţ stătea tot mai mult  în gradină.         Şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, în acea primavară în biblioteca  domnului Bliţ  şi-a  făcut apariţia Herodot. Motanul cu numărul  8.  Mai degrabă un  motănel decât un motan, Herodot a fost,  la început ,  destul de speriat. Tresărea  la  orice  zgomot  şi  prefera  să se cuibarească  în braţele stăpânului. Deşi mai avea  încă  ochi de lapte, ca orice pisică  abia  ivită pe lume, Herodot  a descoperit  foarte repede ascunzătoarea  şoricelului  şi  s-a aşezat la pândă. Supărat, chiar foarte supărat,  Kiţi-Kiţ s-a ascuns cât a putut de bine şi n-ar mai fi ieşit niciodată din ascunzătoarea  lui,  dacă  nu  l-ar fi chinuit foamea.  Aşa a înţeles  şoricelul că  supărarea  şi  spaima  se tot domolesc,  în vreme ce foamea creşte şi tot creşte. Ca un  bulgăre  de zăpadă care se tot  rostogoleşte şi se măreşte.          Într-o seară, mai de voie, mai de nevoie, şoricelul  şi-a  făcut curaj şi a ieşit din ascunzătoare.Trebuia să ronţăie ceva, orice,  fiindcă  îi era tare foame. De fapt, abia a apucat  să iasă. Herodot era acolo, lângă ascunzătoare. Cei doi s-au privit o clipă ochi în ochi.  Herodot  simţindu-se  pentru prima  oară în viaţa lui, mare şi puternic, n-a stat  pe gânduri şi a pornit la atac. Gheruţele lui ascuţite s-au înfipt în blăniţa lui Kiţi-Kiţ care a rămas ca un future dintr-un insectar.  Moment în care învingătorul a  miorlăit  victorios. Şi tocmai  acel miorlăit a fost norocul învinsului. Cum domnul Bliţ era prin apropiere, şi cum el înţelegea  bine  limba motanilor,  şi-a  dat seama  imediat ce se petrecea în biblioteca lui şi s-a grăbit să-şi salveze şoarecele. Şi în ziua aceea, şoricelul Kiţi-Kiţ a înteles că poveştile erau adevărate. S-a convins că prietenul  la nevoie se cunoaşte.  Un lucru foarte important pe care nu l-a uitat niciodată.            Dupa ce l-a salvat pe Kiţi-Kiţ, domnul Bliţ i-a explicat motănelului, cu multă dragoste şi cu o nesfârşită rabdare , că şoricelul Kiţi-Kiţ  nu era  un şoarece obişnuit. Părea la fel ca ceilalţi, dar, de fapt, era diferit. Era şoarece de bibliotecă. Şi aşa cum nu există cer fără stele sau lac fără broaşte, în orice bibliotecă serioasă există cel puţin un şoarece. Aşa că Herodot  trebuia să se obisnuiască  cu  Kiţi-Kiţ şi să nu-i  facă nici un rău. Sigur, nimeni, nici chiar domnul Bliţ, nu-i  putea cere lui Herodot să se imprietenească cu şoricelul, dar domnul Bliţ a putut să-l roage să-l trateze pe Kiţi-Kiţ cu indiferenţă. Din ascunzătoarea lui Kiţi-Kiţ auzea cuvintele domnului Bliţ, dar nu reuşea să se bucure. Tremura din toate încheieturile sau, aşa cum se spune, tremura ca varga. Dinţişorii îi clănţăneau şi inima îi bătea nebuneşte. Fiind de ceva vreme soarece de bibliotecă, uitase cum e să traieşti cu spaima în suflet. Şi nu-i făcea plăcere sa-şi aducă aminte.             După un timp, când frica s-a mai risipit, Kiţi-Kiţ i-a mulţumit în gând domnului Bliţ   pentru că îl scosese din ghiarele fiarei. Pe când era doar un şoarece obişnuit, Kiţi-Kiţ nu obişnuia să spună: “mulţumesc”.  Nu-i  plăcea cuvântul. Şi nici nu i se părea  necesar  să-l folosească. Îl credea un cuvânt obişnuit.  Un cuvânt ca toate celelalte. De la domnul Bliţ, şoricelul a înţeles că se înşelase.  “Mulţumesc” era  un cuvânt magic. Sau vrăjit. E suficient  să-l  spui  şi imediat  se întâmplă ceva bun.  De aceea  Kiţi-Kiţ  hotărâse  să-l folosească  foarte des.            În vremea asta, nu departe, Herodot torcea liniştit în braţele stăpânului. Mândru de el însuşi, motănelul regreta din tot sufletul că nici unul din frăţiorii lui nu  fusese  prin preajmă. Ca să vadă şi ei, cât era el de curajos. Cum îl atacase pe şoricel ca un motan adevărat.  Şi să-şi dea seama cât era el de norocos, fiindcă rar poţi să ai parte de un stăpân ca domnul Bliţ.E adevărat că Herodot  era tare norocos.  Dar în acelaşi timp era prea curios, cam prostuţ şi tare neascultător. Ce-a păţit  Herodot din cauza asta? A intrat într-o mare încurcătură.  Atât  de mare încât, dacă n-ar fi fost într-adevăr  norocos, n-ar fi reuşit să scape. Dar  să nu ne grăbim.  Povestea  încă nu s-a terminat.         Se  desprimăvărase  şi viaţa celor trei, Bliţ, Herodot şi Kiţi-Kiţ mergea înainte.  Fiecare cu grijile şi bucuriile lui, fiecare cu treburile lui. Bliţ işi îngrijea  grădina şi era tot mai ocupat. Herodot  pândea  vrabiuţe şi pentru  că nu reuşea sa le prinda, se mulţumea  să vâneze muşte. Iar  Kiţi-Kiţ când nu dormea, alerga prin bibliotecă şi când nu alerga,  dormea. Şi adesea şoricelul se visa în grădină.  Şi cu fiecare zi care trecea lui Kiţi-Kiţ îi era tot mai dor de familia lui, de flori sau de vânt.  Dar când ai ajuns şoarece de bibliotecă, nu mai poţi fi un şoarece oarecare. Pur şi simplu nu se mai poate.  În plus, grădina era destul de aproape.  Aşa că şoricelul se mulţumea să sară pe pervazul ferestrei  şi  să  privească afară.  De acolo putea simţi şi mirosul  florilor, şi  adierea  vântului.           Într-o dimineaţă , care numai bună nu s-a dovedit a fi, cei trei s-au deşteptat, ca de obicei,  în zori. Abia răsărise soarele. Domnul Bliţ s-a spălat, a mâncat în fugă şi s-a apucat de treabă. Kiţi-Kiţ a rontăit pe îndelete  porţia de caşcaval şi,  simţindu-se în mare  formă, s-a hotărât să-şi îmbunătăţească recordul la fugă.Trebuia  să profite de faptul că în timpul zilei toată biblioteca era doar a lui.  Numai  Herodot nu era în apele lui. Pur şi simplu nu-şi găsea locul. Nu-i era nici foame, nici sete.  Şi oricum se săturase de  lapte şi  iar lapte. De mângaieri şi iar mângaieri. De bine şi foarte bine.Motănelul s-a spălat  cât s-a spălat, s-a întins cât s-a întins, a căscat cât a căscat, dar n-avea chef de nimic. Şi atunci Herodot  a descoperit  ce înseamna să te plictisesti. Nu  te doare nimic, dar nu vrei să te mişti. Nu eşti obosit, dar te simti lipsit de vlagă, nu eşti vesel, dar nici trist n-ai de ce să fii. Te plictiseşti, pur şi simplu. Nu-ţi place nimic, nu aştepţi nimic… O vrăbiuţă obraznică şi guralivă  i-a tot dat târcoale, dar Herodot  era sătul de fiţele vrăbiilor . Şi mai ales de ciripeala  lor enervantă! Era plictisit şi n-avea chef de nimic. Nici măcar  să-i răspunda stăpanului.  A auzit că domnul Bliţ l-a chemat , dar s-a  prefăcut  că  era cufundat în somn. Curios lucru. Poate oare  să-ţi mai  fie somn când ai sforăit toată noaptea ? Cum, necum, Herodot şi-a dat seama că doar ceva  anume  ar fi putut  să-l vindece de plictis. Acel ceva era periculos , dar   Herodot  n-a stat mult pe gânduri.  Înviorat brusc, motănelul s-a furişat până la gard, dintr-o săritură a fost sus şi, apoi , dintr-o  altă săritură, s-a trezit în mijlocul drumului.  Curios, a vrut  să  privească de jur împrejur, dar n-a mai apucat.           O arătare  zgomotoasă  s-a apropiat  de el  repede-repede .  Îngrozit, Herodot a reuşit să se ferească  din drumul monstrului  imens care scotea un sunet puternic. Tuuu-tu, tuuu-tu ! Tit-tit,tit-tit ! Speriat de zgomotul nemaiauzit , motănelul s-a lipit de gard.  Noroc că uriaşul cel urât mirositor nu i-a dat atentie. Parcă  nici nu l-a observat.  A trecut grăbit şi dus a fost. Prăfuit , Herodot  a privit în urma monstrului până  ce nu l-a mai văzut. Ce animal ciudat şi urât, şi-a spus motănelul încercând să-şi revină în simţiri.            După întâlnirea  cu arătarea cea fioroasă , Herodot ar fi putut  să se întoarcă acasă sau să-şi continuie drumul. Motănelul a hotărât să meargă mai departe. Şi atunci, într-o curte vecină a zărit-o pe ea.  La doar câţiva paşi , se  afla cea mai frumoasă pisică din lume.  Fără nici o exagerare. Adevărul e ca era foarte frumoasă. Albă, pufoasă şi dulce ca o porţie  serioasă de frişcă, pisica din vecini  avea nişte ochi atât de albaştri şi nişte gene atât de lungi şi de unduitoare, încât Herodot  a  încremenit. Şi când a auzit-o mieunând, motănelul n-a  mai putut să facă nici măcar un pas. Sau o jumătate de pas. A  rămas nemişcat,  cu gura căscată. Şi în plus, şi ochii mari ai motanului  erau  deschişi la maximum. Inima îi bătea repede,  tot mai repede . La rândul ei, pisica  îl  privea  tot mai curioasă. Herodot  s-a simţit  din nou în încurcătură.  Vrăjită, inima îi spunea să se oprească  şi  să facă cunoştinţă cu frumoasa cu blăniţa albă ca  zăpada,  iar mintea, destul de indiferentă la farmecul vecinei,  îl îndemna să-şi continue călătoria.  De unde să ştie motănelul că ar fi trebuit  să-şi asculte inima ? Când nici oamenii , cât ar fi ei de întelepţi uita adesea ca au inimă. Sau n-o ascultă.  Herodot a  făcut ce i-a spus mintea, şi  a continuat să se îndrepte spre  dezastru.             Ameţit de tot ce-i fusese dat să trăiască  într-un timp foarte scurt,  Herodot  a mers mai departe.  A mai făcut câţiva paşi, nu prea mulţi, când nenorocirea a căzut peste el ca un fulger. Cativa câini gălăgioşi şi  flămânzi  l-au  înconjurat  într-o clipă. Dulăii, unul  mai supărat decât celălalt,  lătrau  cât îi tinea gura şi erau hotărâţi  să-l atace. Şi mai mult, să-l   facă bucăti-bucăţele .Motanul  a înteles că nu mai avea scăpare. Că norocul plecase de lângă el. Că n-avea cine să-l ajute. Că era singurel în faţa unui duşman de temut.  Iar, apoi, când cel mai fioros dîntre câini s-a repezit  spre el  şi şi-a înfipt colţii în urechea lui stângă, Herodot  şi-a dat ochii peste cap, a  leşinat  de durere şi s-a întins pe jos ca o cârpă.             Şi totuşi povestea motănelului  Herodot  are alt sfârşit, pe care  nici nu-l bănuiţi.  Motănelul  şi-a revenit  destul de greu. După o vreme, Herodot a deschis ochii. Şi-a amintit imediat  tot ce se întâmplase.Totul,  în  cele mai mici amănunte. Urechea  stângă îi zvâcnea de durere. N-a îndrăznit să se mişte, dar a privit foarte atent de jur  împrejurul lui. Peste tot erau cărti. O mulţime de cărţi. De parcă s-ar fi aflat în biblioteca domnului Bliţ….Apoi a auzit un chiţăit binecunoscut.  Semn că nu se înşelase. Era chiar în biblioteca domnului Bliţ. Cum ajunsese acolo? Grea întrebare.  Herodot  n-a reuşit să răspundă. A  răsuflat uşurat, fericit că se petrecuse o minune. Şi-ncă  ce minune!  Care nu s-ar fi întâmplat dacă şoricelul Kiţi-Kiţ  n-ar fi învăţat de la domnul Bliţ  ceva foarte important .Şi anume  că  prietenul la nevoie se cunoaşte.             Sigur, Herodot  nu era prietenul  lui  Kiţi-Kiţ,  dar şoricelul ştia că  domnul Bliţ îşi iubea motanul.  Şi atunci şoricelul n-a putut să rămână indiferent. Exact în momentul în care Herodot  a plecat de acasă ,  Kiţi-Kiţ   stătea pe pervazul ferestrei bibliotecii şi se odihnea.  L-a zărit pe Herodot  sărind pe gard,  şi apoi, de pe gard,  în stradă . Şi a înţeles imediat  că motănelului  putea să i se întâmple ceva rău. Domnul Bliţ îi povestise adesea despre numeroasele pericole de dincolo de gard. Înţelegând că plecarea lui Herodot nu era de bun augur,  Kiţi-Kiţ  n-a irosit nici o clipă. N-a stat deloc pe gânduri . A tâşnit din casă ca o săgeată şi a  alergat  bezmetic prin toată grădina în căutarea domnului  Bliţ. Noroc că şoricelul se antrena zilnic şi alerga  foarte foarte repede.           Văzând că micuţul Kiţi-Kiţ  părăsise  biblioteca  şi că-l privea atât de speriat, domnul Bliţ şi-a dat  seama imediat că se întamplase ceva deosebit. S-a uitat atent în ochii mari  şi expresivi ai şoricelului şi a înţeles ca situaţia era  gravă.  A privit cu atenţie în jur şi a observat  că Herodot  dispăruse.  L-a strigat de câteva ori, dar n-a primit nici un răspuns.  Dacă Herodot nu era în grădină, domnul Bliţ  s-a grăbit  să-l caute pe stradă. N-a făcut prea multi paşi . A auzit un cor de lătrături puternice  şi a zărit haita de câini fioroşi care se pregătea de atacul final. Unul din dulăii cei flămânzi  tocmai îşi înfipsese colţii în urechea lui Herodot. Şi  atunci domnul Bliţ a pornit să alerge,  iar  strigătele lui au fost atât de puternice,  încat  câinii  au  fost nevoiţi  să bată  în retragere. Şi-au lăsat prada în mijlocul drumului  şi s-au făcut nevăzuţi. Domnul Bliţ l-a luat pe micul Herodot în braţe şi l-a dus acasă. Câteva zile, până când  i s-a vindecat urechea , Herodot a fost foarte cuminte. Şi foarte alintat. Deşi era cald afară, motănelul  a stat câteva zile în bibliotecă şi, cu toate că e  greu de  crezut ,  chiar s-a  împrietenit cu Kiţi–Kiţ. Dar ăsta e un secret  care trebuie să rămână secret  şi  pe care, în afară de  cei doi, îl ştie doar domnul Bliţ.               Acum că povestea asta s-a sfârşit, vreau să vă rog să nu uitaţi ceva foarte important. Şi anume că prietenul la nevoie se cunoaşte.Dacă  înţeleptul  domn  Bliţ n-ar fi ştiut  lucrul ăsta, şi dacă  isteţul  Kiţi-Kiţ nu l-ar fi învăţat de la domnul Bliţ,  povestea  asta  ar fi fost tare tristă.               Şi…am încălecat pe-o şa şi v-am spus  povestea mea. Şi…am încălecat pe-o alună şi v-am spus…o poveste adevărată.          

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon         A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.         A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.         – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.  

                                 Țara Adevărului și Împăratul-Minciună                                                       Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.      Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului Adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.          Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…        Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de muncă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.        Către miezul nopţii, în înaltul cerului le-a apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor, uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina, şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.         Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:       – Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?       – Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează Minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!         De pomană au stăruit cei dintâi căci, deopotrivă, copii şi oameni mari, se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, Măria Sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!         Azi aşa, mâine aşa, Minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi… gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.         De la a preţui Minciuna şi până la urî Adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?         Anii au trecut şi ţara a sărăcit pentru că, acolo unde este stăpână Minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata Țară a Minciunii”.         Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de Adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:        – Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar, doar voi putea să vin de hac nelegiuirii…        – Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, Măria Sa apără din răsputeri Minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea Adevărului.        – Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.        – Aşa să fie, copilul meu! Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.        A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.        Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.       – Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?     – Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi Minciuna.     – Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?     – La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi Minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat Minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de Minciună vom fi salvaţi.     – Îţi mulţumesc, uncheşule, am să fac precum m-ai învăţat. Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.       Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:     – Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?     – Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am cunoaște cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.        Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.      – Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?      – Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.          Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii Măriei Sale.        – N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.        – Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:       – Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!         Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui Vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci, şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.       Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.       – Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?       – Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!       – Spune-mi numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.       – Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!       – Măria Sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?       – Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că Vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai Adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească Minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul Minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie, cât şi prin vicleşug.          Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului. Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.       – Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga, singura care te va duce la omul pe care îl cauți.      – Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.        Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.      – Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.      – Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?      – Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit Minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.     – Ehei, am auzit cu mulți ani în urmă despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa Măriei Sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă Adevărul sau Minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată Adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.     – O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!       Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:     – Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.     Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!”     – Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!       Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.     – Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?     – Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!        Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.       Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.      – Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă Măriei Sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.      – Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui Vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.        Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.      – Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?      – Întocmai, Măria Ta. O cotigă cu vârf.      – Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei… patru parale?      – Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, Înălţimea Ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.      – Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.      – Iată prima întrebare: ştiind că Măria Ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?     – Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?     – Aşa gândeam şi eu. Dar dacă Măria Ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?     – Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!        Victoraş se bucura pe tăcute.      – Luminăţia Ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?     – Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.     – Vei rămâne singur de tot, Măria Ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit, iar Adevărul a revenit acolo unde îi este locul, din moși, strămoși.       Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu Adevărul.     La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii l-au așezat pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea Adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare, așa cum fusese până să se abată ciuma Minciunii asupra ei.     Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre Adevăr şi Minciună, tot Adevărul biruie până la urmă.       Din volumul ”Basme”, Ed. Zorio, Premiul pentru ”Cartea anului” 2013, Filiala pentru Copii și Tineret – Uniunea Scriitorilor din România Grafică de Anca Smărăndache          

  Câţi ca voi! de George Topârceanu Sus, pe gardul dinspre vie, O găină cenuşie Şi-un cocoş împintenat S-au suit şi stau la sfat: - Ia te uită, mă rog ţie, Cât de sus ne-am înălţat!... Şi deodată, cu glas mare, Începură amândoi, Să cotcodăcească-n soare: - Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!... Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!... Dar de sus, din corcoduş, Pitulându-se-ntre foi, Mititel şi jucăuş, Le-a răspuns un piţigoi: - Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...

    Motanul pedepsit de Elena Farago Rândunica e plecată După hrană pentru pui, Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i. Râde sub mustăţi motanul: - Ce noroc!… Păcat să-l scap!… Iute sus!… Dar, poc, o piatră Îl loveşte drept în cap. Trist se tânguie motanul: - Miau şi vai de capul meu. Petrişor îl ia în braţe: - Iartă-mă te rog, căci eu Te-am lovit, şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă, Când săriseşi să-i omori?

Transcriere poezie

Povestea gâştelor de George Coşbuc Un gâscan cu pene lucii Cum trecea pe pod prin sat Şi-ntr-o mân-avea papucii, Nu ştiu cum i s-a-ntâmplat Că papucii lui căzură, Ce păcat, o, ce păcat! Căci erau cu-alesătură, Fără leac de tivitură Ce păcat! Gâştele-auzind cum zbiară : Aoleu! Papucii mei! Într-un suflet alergară Şi-ntrebau mirate, ce-i? Am rămas, plângea gâscanul, Păgubaş de patru lei! Iată-mă desculţ, sărmanul! Ce mă fac acum, golanul, Fără ei! Haideţi toţi, şi moşi şi babe Să-i cătăm pe râu acu! Repede-notând din labe Cârdul tot pe râu trecu. I-ai găsit? Eu, nu, surată, Ce mă-trebi aşa şi tu? Toate apoi strigau deodată: Bată-i pacostea să-i bată! Nici eu, nu! Vara-ntreagă tot umblară, Dar papucii duşi au fost! Şi-au să umble şi la vară Până ce le-or da de rost! Iar gâscanul merge, vine, Face cruci şi ţine post, Nu-i găsesc! Sărac de mine, Iar desculţ e, vezi tu bine, Lucru prost! Gâştele de-atunci, în cale, Când văd apa undeva, Căutând pornesc agale Tot crezând că-i vor afla. Vin şi raţe să le-ajute: Mac-mac-mac şi ga-ga-ga! Mac-mac-mac! Haid vino, du-te, Zile-aşa pe râu pierdute! Ga-ga-ga! Iar când gâştele stau gloată Şi prin dreptul lor te duci, Sare tabăra lor roată Şi te-ntreabă: Ce ne-aduci? Ai găsit papucii? Spune! Tu la fug-atunci s-apuci! Sî-sî-sî! Tot fac nebune Şi te muşcă, doar le-ai spune De papuci!

    Zdreanţă de Tudor Arghezi L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din câlţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăpiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. - "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mâncat!" "Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte." Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uita la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gândul lui ”S-a făcut a dracului!”