Haralamb Zincă

PARTEA ÎNTÂI   I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc 1 Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39“ v-aţi asumat o foarte grea răspundere? Corneliu Cara:  Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut… Doamna de Beaumont: … Şi că v-am deturnat? Corneliu Cara:  Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc… Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte! Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş. Doamna de Beaumont:  Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui? Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră. Doamna de Beaumont:  Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare? Corneliu Cara:  Ce motiv aţi avea? Doamna de Beaumont:  Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara… Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii? Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia. Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!   2 Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj? Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui. Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat. O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg. — Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată. Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar. — Eşti pregătit? Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără niciun rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă. — Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu? — Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor. Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer. — Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum. — Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul. — O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere! M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”. M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate… Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială. Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât. Ninsese frumos şi peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele. Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39“, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate? Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi. Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie. — A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi! N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele. — Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat. N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său. Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete. — Domnul Doinaş!… Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat:… Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român. A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu… — Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba!… Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat! Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş. — Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător. Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe. — Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc. — Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie. — Aha! mă aprobă el. A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam. — Domnule colonel… — Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat. Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună. — Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă… — Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal… Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb. — Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic! Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident. — Domnule Doinaş, da’ eşti pe drumul cel bun! — Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu. Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap. — Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş? — Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti. Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu. — Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul. Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil. — Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare. Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător. Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine. — Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă. Mi-am zis că, în faţa mea, evolua un „actor” de aceeaşi valoare cu mine. Îşi umflase pieptul şi devenise aferat. — Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării ţării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător şi glorios. Te pup şi îţi doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de ruşine! M-a ameninţat părinteşte cu degetul, m-a condus la uşă, unde şi-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva. — Am terminat cu „capela verde“. Paştele şi grijania mamii lor de anticrişti! Unde şi-au găsit ei, derbedeii ăştia, să „ctitorească” lăcaş sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu! În maşină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferenţă. Mi se uscase cerul gurii şi aveam senzaţia că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloş de murdărie. Nu ştiam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Şi iată aşa m-am pomenit trecând prin faţa hotelului „Adlon“. Mai aveam puţin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, maşina supraveghetorului meu oficial m-a depăşit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” şi a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea şefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg doreşte să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmaţi la sediul central”. În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcţie clară. 3 Doamna de Beaumont: Am mai spus-o şi probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaş”, ci cum a condus SD-ul… Corneliu Cara: Îl admiraţi? Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poţi să-ţi apreciezi cu realism adversarul, poţi să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată… Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului? Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul naţional-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanenţă în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut fiinţa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituţie numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziţie a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaş şi să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă. Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Ştiţi ce s-a întâmplat cu Doinaş după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit maşina? Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulţumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaş de călătoria făcută în toamna anului 1940 la Bucureşti cu maşina. Corneliu Cara: I-a amintit şi de Ella?… Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalţi camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanţele, durata. O să vedeţi imediat de ce. În ziua următoare, Doinaş trebuia să dea de înţeles că părăseşte locuinţa, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaş avea obligaţia să telefoneze ataşatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta. Corneliu Cara: Cu ce scop? Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aş propune să reţineţi faptul că Schellenberg organizase cu multă minuţiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaş şi colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legaţia, o telefonistă amabilă anunţa „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaş îi împărtăşea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, ataşatul militar i-a confirmat că expediase la Bucureşti scrisoarea de căinţă adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaş l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului şi câteva observaţii cu privire la atmosfera politică şi militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de şeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viaţă, căci fusese omorât… Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiţi. Doamna de Beaumont: Aşa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaş a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.   4 Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu ştiu, n-aş putea să relatez. N-o botezasem aşa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureştiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existenţă închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc şi neliniştitor de izolat. Repet, nu ştiu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuinţa mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mişcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu şi am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-şi scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Aşadar, cum şi cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat şi m-a băgat într-un aşternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluş după baie – nu ştiu. M-au trezit bătăile în uşă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzaţie ieşită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuinţa mea de pe Alexanderplatz; şi, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămaşa, cravata, până şi chiloţii – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, aşa cum îmi plăcea. Am auzit repetându-se bătăile la uşă şi am rostit – culmea! – în româneşte: „Poftim!“ În clipa următoare şi-a făcut apariţia Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoţea nimeni. — Guten Morgen! mi se adresă el încă din uşă. Cum ai dormit, prietene? Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta şi mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise şi el sub acelaşi acoperiş cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Şi-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafaţa dormitorului. — Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoştinţă el, să-ţi arăt apoi vila, să-ţi prezint pe cei care îţi vor purta de grijă. Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor şi iarăşi mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă şi o lumină cenuşie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis şi, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem şi că cel care mă studiase cum mă îmbrac şi dezbrac reţinuse multe, dar nu şi acest amănunt. Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei şi jumătate. — E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă şi un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ţi un duş, îmbracă-te şi coboară în sufragerie să mâncăm. S-a ridicat în picioare şi deşi era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt şi vânjos. — Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ţi spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ţi dezvălui e că mi-ar plăcea şi mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii. A râs. Nu minţea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat: — Te pomeneşti că mă invidiezi? — De ce nu? Condiţii, excelente, zonă pitorească… departe de război. Vorbea omul serios. Am zis: — Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiţii? — Fii liniştit! Meriţi… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Uşa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aştept jos… Mi-a vorbit, ca şi când aş fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam aşa a debutat existenţa mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg. Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia uşă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărţile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deşi ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârţâia sub paşii mei. Walther Schellenberg mă aştepta lângă un şemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câţiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau şi scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic şi-mi amintea de un han din Munţii Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, fireşte, cu un avion. — Ce zici de liniştea care ne înconjoară? se minună, şeful SD-ului. (Nu juca teatru, deşi era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfăşuraţi într-un postav de doliu.) O să-ţi prezint pe doamna şi pe domnul Klinger… Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că Brigadenführerul SS şi cu mine suntem invitaţii unei onorabile familii germane. Pe o uşă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoţit de o femeie. Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin şi a păşit respectuos în întâmpinarea doamnei şi domnului Klinger. — Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulţi bărbaţi germani şi-ar dori lângă ei o asemenea soţie şi gospodină. Doamna Klinger a roşit de plăcere. Am salutat-o de la distanţă, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu ştiam dacă-mi era permis. — Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimţite spre un ton menit să sugereze că între el, ca şef al SD-ului, şi familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanţă ierarhică. Administratorul, deşi îmbrăcat civil, luase maşinal poziţie milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut… — Doamna şi domnul Klinger, membri vechi ai Partidului naţional-socialist, sunt colaboratorii mei versaţi şi de încredere. Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt şi cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subţirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea şi adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci. — Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg. — O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi. Când am rămas în trei, şeful SD-ului s-a întors cu faţa spre mine şi, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger. — Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziţia ta. Orice dorinţă, orice doleanţă lui să i-o exprimi, fără nicio reticenţă. I-am dat ordin domnului Klinger să-ţi satisfacă orice dorinţă. Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simţi înflorind în mine dorinţe. Herr Klinger, grav şi îmbujorat la faţă, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, şeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a îngheţat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba. — De altfel, prietene Doinaş, aş vrea să iei act că, în vilă, în afară de familia Klinger, nu mai locuieşte nimeni, că în jurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu ştiu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare. A tăcut, lăsându-mă să meditez la „nobleţea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhăţase, eram în mâna lui, acceptasem condiţia de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem şi un document. Totuşi ideea în sine – absenţa oricărei paze – conţinea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu ştiu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea. — Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului? — Nici vila, nici Radu Doinaş, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile. Am schiţat un zâmbet. — Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată şi instruirii individuale a unor agenţi, nu este supravegheată? — Ce te miri aşa? Am şi eu ideile mele. M-a luat de braţ şi m-a invitat să facem împreună câţiva paşi prin living-room. Nu-mi plac şabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puţin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenţia populaţiei. Şi iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenţei. — Deci, dacă ar fi să te cred, mă laşi numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă. Brigadenführerul SS a înălţat din umerii săi largi şi puternici. — Eu ţi-am spus adevărul! Brusc, mi-am amintit de paşaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; paşaportul nu-mi fusese ridicat. — Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuşi, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aş sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăceşti, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni. Apariţia doamnei Klinger a pus capăt convorbirii. — Hai să ne aşezăm la masă, îmi propuse generalul. Lungimea mesei cu şase scaune în jur se interpunea între mine şi şeful SD-ului. Ne-am aşezat faţă în faţă, ca şi când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de şah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze şi să mă copleşească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura? — Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru. — Depinde… depinde de mai mulţi factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler şi de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenţia mea este ca în primăvară să te ştiu intrat în acţiune. Nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat: — Unde? Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt. — În Anglia… Ce zici, îţi place scena pe care ţi-am destinat-o? Era pentru a doua oară în dimineaţa aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „ameţindu-mă” şi obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a aţâţat pofta de mâncare. 5 Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori şi în somn. Curând aveam să mă conving că, în privinţa supravegherii, şeful SD-ului nu mă minţise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine şi de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, aşa că ieşeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar şi zile întregi – era nestingherită. Liniştea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam uşor, chiar cu plăcere. Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun. Asta însemna ora opt şi jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar şi relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reţinuse niciun act. Nici măcar paşaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniştit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ţi înapoiem maşina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ţi faci probleme.” Nici nu-mi făceam. În ziua în care am ieşit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect. În ziua următoare, probabil din ordinul şefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieşit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeţie călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaş care creştea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranţă, mai mult de o sută de kilograme, dar se mişca destul de uşor, cu o sprinteneală care-ţi sugera că nu-i displac exerciţiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două maşini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri şi alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reţinut un amănunt: maşinilor le lipseau tăbliţele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aş fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”. Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilităţii până ce nu m-a introdus în toate ungherele şi boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aş lovi de prea multe obstacole: de el şi de nevastă-sa aş scăpa destul de uşor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ şi tocmai constatarea asta mă deranja şi întreţinea în mine o permanentă derută. Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu ştiai că dincolo de hotarele depărtărilor există viaţă de om, ai fi crezut lesne că existenţa umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajişte imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se desluşeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o şosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulaţia unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanţă, copacii păreau nişte fiinţe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii. În ciuda tuturor investigaţiilor şi a stratagemelor mele, n-am reuşit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului îşi instalase şeful SD-ului vila sa, ultrasecretă. Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoştinţă sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleaşi cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulţumea să facă doar o pauză), soseşte astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10), rămâne şi la cină (sau: „Rămâne şi la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20, cu zece minute înainte de sosirea lui Schellenberg, Herr Gustav ieşea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoi rămânea acolo, în aşteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieşind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu steguleţul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea şi mă deprima în acelaşi timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, şi mai intense. Mă întrebam: „De unde soseşte? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea şiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intenţiile. Se juca cu mine precum pisica cu şoarecele. Într-o seară, mi-a şi spus-o direct, deşi întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaş, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiţi că mai există şi avionete? Dacă vrei să ştii, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situaţii, era îndreptăţit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacţii, căci era dotat cu un extraordinar simţ al măsurii şi urmărea cu perseverenţă să mă apropie. Curând, am hotărât să renunţ la tentativele mele de a-l trage de limbă, deşi nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării. Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversaţii care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziţia geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu şeful SD-ului, deşi îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai oraşe, ci şi numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-şi nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfăşurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam şi în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieşim în frigul uscat şi sănătos de afară şi să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigaţiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aş fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aş fi bucurat ca un copil, căci aş fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braţ, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aş putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ţine să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraş din Germania?“ Nu găseam nicio explicaţie logică presupuselor intenţii ale şefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul. Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet şi monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă. După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu acelaşi ritual respectuos, ieşeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Aşa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic paşii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam aşa, cu genunchii strânşi la piept, ameţit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le desluşesc respiraţia, graiul. Încercam să-mi explic de unde şi cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comăneşti, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meşterite din trunchiuri subţiri de mesteceni, chioşcuri mai mari şi mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată. I-am împărtăşit lui Schellenberg simţămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere şi iată aşa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele. Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu ştiu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărţi de valoare, din domenii şi în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaştere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens şi, mai ales, de organizat. Uneori, copleşit de lectură şi de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine şi de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu ştiu pentru a câta oară – luam cunoştinţă de mine. Bătea însă şi un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînţeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul şi Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur şi simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînţeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu ştiri din ţară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de ştiri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu România şi că în ţară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puţin cel militar. Haos era şi în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul ţării. „Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul şi aceiaşi adevăr: Europa aparţinea celui de-al III-lea Reich…

I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT „Dar priviţi-mă în ochi!” GEO DUMITRESCU   LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum ştiţi, se moare în fel şi chip. Nu am făcut excepţie de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima şi Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureştiului, „înjungheate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeţie prusacă „uniformele” Wehrmach-tului. Am „murit”, aş spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidenţa populaţiei”... Mureau prea mulţi oameni în perioada aceea, ca dispariţia mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar şi acela foarte scurt, vecinii, precum şi „Cuţu” (o căţea, o căţea cu pete albe şi negre, bizară în felul ei – în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absenţa mea din curtea înnobilată cu patru latrine turceşti, pentru nu mai ţin minte câte... Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii şi toţi cei care m-au cunoscut au fost siliţi să se împace cu gândul că „roşcovanul” – singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă – a murit. Aşadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeţi, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experienţă, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău aşa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidenţă formidabilă care, până şi pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 şi după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obişnuiţi de secole cu o singură şi unică înviere. Stupefiată a fost şi căţeaua „Cuţu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor. Puţin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageţi concluzia că a „învia din morţi” ar fi o treabă mai uşoară. Şi nu din pricina birocraţiei, aşa cum unii ar fi înclinaţi să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamaţia este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-aţi pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, şi aşa subţire, al vieţii după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat naţional-legionar şi doi rivali care se înfruntau camaradereşte pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Şi alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de ţărână” şi să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagraţie -mondială luase sfârşit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică – iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai  toate partidele, care se pregăteau intens şi variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an. Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani şi „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns şi frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescenţa mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuşi faţa-mi prelungă şi trasă trăda lumii înconjurătoare – din pricina coşurilor adolescentine – o abstinenţă bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aş ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante şi nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” – uitasem să vă spun – am făcut o bună parte a războiului în tranşee, având chiar şi un inamic în faţă: Wehrmachtul. PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ŞI SĂNĂTOŞI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a ţării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, şi astfel familia i-a fost lăsată în pace – în aceeaşi locuinţă mizeră, „fabricând” şepci din zori şi până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni – tata şi mama – o maşină de cusut „Singer”, o foarfecă uriaşă, un calapod şi un căzănel cu aburi. În absenţa mea nu intervenise nicio schimbare: – mama stătea cocoşată la maşina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi – netezirea şepcilor... Staţi că mint! Survenise totuşi o schimbare: materialul destinat celor 60 de şepci zilnice se numea acum... celofibră. La apariţia mea, am înregistrat următoarele cuvinte: Mama (cocoşată de muncă şi cu lacrimi în ochi): Ştiam că n-ai murit şi că într-o zi o să te întorci acasă! Tata (ridicând foarfeca şi întrerupându-şi cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ţi fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i aşa? Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeaşi pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare şi o nepoţică. Unica odaie a locuinţei noastre am găsit-o aşa cum am lăsat-o, deşi în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până şi lampa de gaz atârna de acelaşi cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereţilor igrasioşi acelaşi dans fantastic al umbrelor. Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea şi mi-a aşternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt. Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama şi mai bine când, după miezul nopţii, l-am simţit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi şi l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploşniţe. E drept, în cei cinci ani de dispariţie, trăisem şi văzusem multe. Precum ştiţi, mortului îi cresc unghiile. Îmi creşteau şi mie şi, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploşniţe însă uitasem prin peregrinările mele! Şi, în tăcerea nopţii, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de uşurare. Aşadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morţii cu morţii, viii cu viii. Deci două tipuri de relaţii... sociale. Fireşte, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea! DE UNDE ŞI CUM, DUPĂ O ABSENŢĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu şi ţineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naştere. Cum şi de unde să-l obţin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri! În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni – Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naţionalist Goga–Cuza, şi „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieţi de prăvălie şi 2 oameni de serviciu. Ţin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunţe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aş fi fost pierdut. Aşa că n-am râs: trebuia cu orice preţ să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morţii”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriaşului său negoţ, pornit din iniţiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârşea dacă mă chema Costică. Vă rog să mă credeţi că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aş fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineaţă, pe Gabroveni 6, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a laşilor şi care, cândva, îşi pornise negoţul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un paşaport antonescian şi dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia şi Elveţia... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau. Tot aşa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aş fi îndreptat paşii spre strada Andrei Şaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliţă bucureşteană o adolescentă – Anişoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ţinându-ne înfioraţi de mână. Legionarii treceau în sus şi în jos cântând ameninţări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei şi o poezie. O strofă o învăţasem pe de rost şi o recitam întruna, ca pe un poem interminabil: Tot mai ageră ca mintea Eşti tu inimioara mea, Când ea tace îngreuiată, Tu palpiţi, tu simţi ceva... Că era aşa, că „inima palpita şi simţea ceva” o va dovedi şi strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie: Mă uit în urmă singuratic. Acolo de unde anii adolescenţei Au răsărit frumos, sălbatec. Ca o floare a bunei dimineţi! Mi se păreau versurile cele mai straşnice, cele mai... nemuritoare. Şi sunt, pentru mine, nemuritoare. Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet şi care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept şi nu s-a mai întors niciodată la ai lui. Aşadar, „priveam în urmă singuratic” şi constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului – cel al primei mele iubiri – se pierduse în timp pentru totdeauna. DE-AŢI ŞTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpăţânează să se întoarcă printre cei vii! Am învăţat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez şi nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur şi simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zeţar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum şi dorinţa mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii şi, de atunci, n-am mai ieşit din el... Şi ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am şi văcărit (bătusem munţii Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranşeelor şi în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine. Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoaşteţi, acum, revenit pe străzile Bucureştiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinţilor – ce-i drept, „fabricanţi de şepci” – găseam că-i umilitor. Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au şi sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuţii; au avut loc şi câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei. B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva... E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăţa coafura?... Amintiţi-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiţi-vă numai ce bucle frumoase ştia să facă!... O vecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă aşa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viaţa. Fată cu casa gata aranjată. Şi fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiţei”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul – aşa să am eu bine – că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea... Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălăşluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecinţă, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” şi să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Şi iată aşa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo şi s-o întreb: „Madam Le..., nu ştiţi cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Ştiam să întreb cât e ceasul, deşi nici la cei douăzeci şi doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, şi intrând în casa vecinei, vă daţi seama că ea „s-a simţit” şi m-a prezentat musafirei. Aşa am făcut cunoştinţă cu „partida”, aşa a început „vederea”. Şi zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine. Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcăreşti, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piaţă. Ştiu eu un depozit şi am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul şi să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăieşte o săptămână ca un Don Juan. De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeţi, n-am prea priceput. Mama (fără să-şi ia ochii de la şapca pe care o trăgea la maşina de cusut): De ce să nu-şi deschidă o tarabă cu mărunţişuri, în piaţă? Am lua un împrumut de la Banca de credit şi l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deştept a fost şi ce bine-i merge cu taraba din piaţă. Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-şi rezolve situaţia. Pe urmă, o să stea aici lângă mine şi o să-l învăţ meseria noastră. Revoluţia are nevoie de şepci, nu de tarabe! Cu toţii îmi voiau binele, şi părinţii, şi vecinii, şi cunoscuţii. Mă doreau la casa mea, gospodar aşezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei – nici măcar sora mea B. – nu ştia că în sacul soldăţesc de campanie – averea cu care mă întorsesem de pe front – păstram, împreună cu gamela şi lingura, un caiet doldora de cuvinte şi că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri – literatura... În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, aşa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supravieţuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simţeam instinctiv, sălăşluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri... MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt şi concis, apelând la o singură frază: „Tovarăşe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Minţeam însă. Dar pentru a înţelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viaţa. În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată şi tumultoasă. De aceea, precum veţi constata, o şi împart în două „epoci” distincte. M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate oraşele din Moldova sunt dulci mulţumită teilor, salcâmilor şi, în general, livezilor. Însă oraşul meu natal deţinea şi deţine un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetăţean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ştefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calităţi organizatorice. Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba şi în nesfârşitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua fiinţă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar – să reducă la tăcere concurenţa, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflaţi că preşedintele acestui club, finanţat de capitaliştii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, deţineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar şi o minge de fotbal... Mi se expediau instrucţiuni, buletine etc., etc. Menţineam o intensă corespondenţă cu cluburile de peste hotarele... judeţului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliştilor care mă foloseau fără cruţare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete – „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauţi cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îţi dăruia dintr-odată două „funduliţe” – „Schmoll” şi „Pasta” stanţate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „funduliţele” aduceau Clubului tot felul de premii – un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul funduliţelor adunate era mai mare, cu atât şi premiile erau mai substanţiale. De aceea, toţi membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-şi obliga părinţii, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor şi pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub preşedinţia mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet şi sigur de Marele Premiu – un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă şi vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap şi până-n picioare. Da’ te pui cu viaţa asta! Când mă aşteptam mai puţin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviinţarea, bucureştean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinţii mei s-au văzut forţaţi să fugă din Roman ca nişte furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Griviţa, începuseră şi în orăşelul nostru represalii poliţieneşti, iar tatăl meu – oratorul cu lavalieră – era vizat direct), urmat, fireşte, şi de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susţine mama şi astăzi, cu vehemenţă, în loc să-şi vadă de meserie, se ţinea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă ţăranilor moşia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”) Ce mai tura-vura, într-o dimineaţă, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire şi mai stranie – Fundătura Făurari. Nu cred că mulţi bucureşteni ştiu de existenţa acestui colţişor de lume sau îi cunosc faima. Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ştefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul oraşului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului şi al cimitirului... Şi gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam uşor în zăvoiul Moldovei... Şi unde-mi nimerise deodată copilăria? PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă şi împiedic mereu de ea. În noua noastră locuinţă bucureşteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu ştiu pe ce mă aşezase mama, ca să dorm – pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopţii, poate şi a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristeţe că devenisem bucureştean, s-a cutremurat, şi încă destul de puternic. Zguduirea am simţit-o în somn şi am deschis ochii. În secundele următoare braţele tatălui m-au cules din culcuşul meu şi m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat. Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine şi cu cei din jur. A doua zi de dimineaţă, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci şi stranii, crescute sălbatec... Şi primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureştiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câţiva băieţi de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul şi dădeau tot felul de explicaţii. Ştiam şi eu una... Şi nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicaţie a cutremurelor de pământ eu o deţineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios. Am zis şi puştimea m-a ascultat: — Pământul stă aşezat pe coada unui peşte uriaş din fundul fără fund al unui ocean. Când peştele se supără, dă din coadă şi atunci pământul se cutremură... Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată şi că-i făcusem praf... Aş! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, şi cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi: — Ia mai du-te-n... cu peştele tău cu tot! Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieşind din gura unui copil. Am rupt-o, fireşte, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor. Deşi, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obişnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învăţat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia şi, aşa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulţi însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viaţa, devenind boxeri, pungaşi, proxeneţi, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinţilor mei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de crunta mizerie bucureşteană. Desigur un rol, şi nu lipsit de însemnătate, l-a jucat şi lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Demnităţii lui îi datorez demnitatea mea... RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieşi din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea – ferească Dumnezeu – tramvaiu peste tine!” B. mi-a atras atenţia: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăceşti!” Eu totuşi nu le-am dat ascultare. Am ieşit din Fundătură – era în cea de-a doua zi bucureşteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus şi în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoţie, la graniţa dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea şi mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii – trecătorii, mulţi, foarte mulţi la număr, şi care, cu rare excepţii, mergeau cu toţii într-o singură direcţie... „Unde se duc?” m-am întrebat copleşit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiţi într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcţie. Şi, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a uliţelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii – femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici – mergeau, grăbiţi, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piaţa Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai ştiam după cine să mă ţin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit. Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudeşti, nu era altceva decât armata micilor funcţionari comerciali care lucrau la magazinele mari şi mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Şelari, Blănari, Şepcari. O vreme, destinul mi-a hărăzit şi mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mişcare angrenajul comercial al Bucureştiului de altădată. Privind în urmă, nu ştiu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din Bucureşti, care, înainte de a se cuveni, a descoperit şi decodificat spectacolul străzii. FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... şi, gata, te înfundai... Existau curţi (mai există şi în prezent) cărora li se spunea – nimeni n-a putut să-mi explice de ce – hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat şi o femeie: doamna Weiss şi domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriaşii doamnei, când ai domnului. Îi cunoşteam pe amândoi, căci veneau personal să-şi încaseze chiriile, să verifice întreţinerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o faţă rea şi mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina şi pardesiul descheiate. Purta pe braţul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la uşa cuiva, se oprea, îşi ştergea faţa transpirată cu o batistă. Bătea în uşă cu bastonul, îşi chema chiriaşul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân şi umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriaşii lui. Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariţia proprietarului şi să apuce să se ascundă. Dar şi domnul Marcovici cunoştea bine strategia chiriaşilor şi se ivea întotdeauna de unde te aşteptai mai puţin... Răcnea, ameninţa – chiriaşii mai-mai că nu-i cădeau la picioare – scotea singur din casă boarfele datornicilor. Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afişa un zâmbet de bunicuţă, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Păşea agale şi, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaş la altul, le asculta explicaţiile, se lăsa îmbunată, dar nu şi dusă cu zăhărelul – scotea şi ea, fără milă, chiriaşii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu ştiu cum, mama a izbutit să intre în graţiile proprietăresei şi, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „peşte” de la nr. 17 la numărul 21. Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu ştiu de ce acea filă de calendar – 23 aprilie – băga groaza în chiriaşi. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” ştiam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă – fuga pe furiş dintr-un „paradis” în altul. Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îţi sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră şi un antreu... O cameră şi un antreu... O uşă şi o fereastră... 10 metri pătraţi... Pe această suprafaţă, cinci, opt, zece suflete, şi chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărţea cele două rânduri de case era pietruită anapoda şi ducea spre fundul hanului unde, şi pe dreapta ca şi pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cişmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privăţile turceşti, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul. Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuşi, n-aş vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătraţi locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zeţarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, îşi ţinea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tuşea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele... DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA fiinţei mele trecea, în mod natural, şi prin Fundătura Făurari. Şi iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...! Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiţi! Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violenţă a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 şi 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbuşească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, şi mereu spre dimineaţă, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliţă, dar pe care o purta cu semeţia generalului ieşit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Ştia el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopţile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moş Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor. De cum se însera, băieţii şi fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu ştiu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram şi încercam să-i imităm. Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă...” Tangouri... Numai tangouri... Eram mic şi stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare şi minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer şi începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii... Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenuşie, iar felinarul agoniza. FUNDĂTURA SE LĂUDA ŞI CU O BĂCĂNIE – de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i ţărâna uşoară! Ţinea o dugheană mică, înghesuită, şi o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz şi până la castraveţi muraţi! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-şi deschidă băcănie în Fundătura Făurari?! Pe băcanul ăsta îl am pe conştiinţă. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Aşa-i că nu vă vine să credeţi? Un fost preşedinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul şi nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau şi castraveţii puşi la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era şi el, băcanu! Cine-l punea să-şi scoată marfa taman în faţa dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi şi prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aş fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o şansă de a-şi salva negoţul! Dar aşa... Fundătura număra atâţia copii flămânzi prădători de castraveţi muraţi! ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIŢĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii şi „făuritorii” lor – părinţii. Toţi concepuţi în Fundătură, născuţi şi crescuţi tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toţi erau sănătoşi şi veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ţinea pe toţi în viaţă. Într-o zi, şi-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în faţa obiectivului, de la mic la mare şi invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare... Precum se ştie, Bucureştiul de altădată era împărţit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărţit pe copii pe sectoare, şi le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, şi oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva pe deasupra. Căci până şi hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuţul, fără însă a mai reţine suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii. Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, şi încă de pe atunci se anunţa un mardeiaş în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole... Vestea că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie – actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiţi şi încântaţi că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?” În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacţia mahalalei, şi-a dat jos nădragii peticiţi şi, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ţinea gura: „Dacă nu vă place, pupaţi-mă în c...!” Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, aşa că, a doua zi, Buie şi-a luat în primire sectorul... CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureştene. Fireşte, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungaşu de a-mi explica, de la înălţimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a şi arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineaţa se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-şi scoată taburetele în faţa casei – sporovăiau sau moţăiau.  Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Aşa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca şi a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeştii, mai mergeau cât mai mergeau şi, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulţi ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute şi de liniştite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloţi şi sutiene şi se legau de trecători fără pic de ruşine. Aşadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca şi Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost preşedinte al clubului „Schmoll Pasta”, aşa îl vedeam. Lăsând în urmă Fundătura, paşii mei de infanterist ostenit, porniţi în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra şi acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii şi prietenele cu care mă furişam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenţei! Desigur, cinematograful este o invenţie epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală şi prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel îşi făceau de cap, dar şi noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrăţişări timide sau sărutări violente şi nesfârşite. Ne doream filme de succes cu mulţi spectatori, ca să nu găsim locuri şi să rămânem în picioare înghesuiţi lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeţi că eram total lipsiţi de roşeaţa ruşinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc şi luminile explodau orbitor... De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii – „Rex”, „Edison” şi „Lucifer” – le-aş numi „parcurile adolescenţei mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” – dar aparţinea altor adolescenţi... „Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor. De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce. CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloţii roz bombon un şorţ albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea şi tristeţea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” şi deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uşi, a apăsat pe clanţă şi a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă uşă. Aceeaşi întrebare. Acelaşi răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască şi s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean. În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieşit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace şi să se întindă pe spate, deşi eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, aşa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a aşezat pe marginea canapelei. M-am aşezat şi eu pe celălalt taburet. O urmăream, uşor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obişnuit, şi-a aprins o „Naţională”. Mi-a oferit şi mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă: — Vii de departe, nu-i aşa? Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”? — Cum de-ai ghicit? Şi am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coşuri întinsă pe faţă? Nu, n-a râs. Deşi eu asta urmăream, să ne înveselim. — Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu eşti nici puşti, nici bărbat. Dracu ştie ce-a făcut războiul din unii! De afară, cineva a pus mâna pe clanţă şi a întrebat: — E cineva la cinci? — Eee! Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligaţiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizaţi puşi la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreţinute de o abstinenţă îndelungată şi ajutându-mă să mă regăsesc. A răsunat din nou întrebarea: — E cineva la cinci? — Eee! — Hai, fă, da’ ce faci tu acolo? De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineaţă trăită în Fundătura Făurari. Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândeţea şi tandreţea marilor iubiri. Şi eram amândoi la fel de trişti şi de singuri. N-am întrebat-o cum o cheamă. Nici ea n-a fost curioasă să-mi afle numele. Am ieşit amândoi în întunericul rece al nopţii. Ştiam că nu mă voi mai întoarce niciodată la ea. Şi ea ştia acest lucru. Ne supuneam unei legi nescrise. Eram amândoi conştienţi că minutele trăite atât de intens şi de frumos, pe canapeaua aceea puturoasă, nu se vor mai repeta nicicând. De fapt, adevărata mea „înviere” acolo se produsese, la cinci, în camera aceea mirosind a acid fenic. Şi străbătând noaptea, pentru a mă întoarce la culcuşul meu de la picioarele tatei, îmi spuneam că n-am greşit când, în copilăria mea, am intuit în universul nefericit al fetelor din Cruce existenţa unui umanism greu descifrabil dinafară sa. Aşa, puţin câte puţin, am început să redescopăr „America” toamnei anului 1945. AM FĂCUT OCHI MARI şi am privit în jur: Bucureştiul îmi amintea de un soldat întors acasă dintr-un război lung şi nimicitor. Era istovit, cu răni deschise pe trupul său vânjos şi nemuritor. Zăcea vlăguit la o răspântie de drumuri. BĂTEAM STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Fără contenire le băteam. Nu aveam voie să mă opresc. Căutam, mă căutam. Oraşul care mă înfiase în 1933 îl aflam în acel noiembrie 1945, lovit de bombe, de sărăcie, de molimă. Străzi sumbre, care se pregăteau sau nu se pregăteau să intre într-o iarnă grea, prima iarnă de pace a continentului, a Terrei... Străzile Gabroveni şi Oituz, străzile magazinelor cu vânzare „en gros”, care aprovizionau toate magazinele ,.en detail” din ţară, îşi schimbaseră structural înfăţişarea. Cu rafturile goale arătau ca nişte ogoare imense pustiite de stoluri de lăcuste. Totuşi n-am avut nevoie de prea mult timp ca să înţeleg că mărfuri existau, că, de fapt, negoţul se mutase din prăvălii în ganguri, în cafenele dubioase sau mai puţin dubioase, că negustorii din provincie ce soseau în Capitală după marfă îi contactau pe misiţi. Tradiţionala armată a comisvoiajorilor dispăruse, lăsând locul unei alte categorii sociale, cea a intermediarilor. „Engrosistul” înălţa din umeri a nefericire şi declara dezolat: „Marfă? De unde? N-am nici un metru de stofă”, dar misitul, privind enigmatic în stânga şi în dreapta, te întreba: „Stofă? De câţi metri ai nevoie?” Iarna bătea la uşă... prima iarnă a păcii. Trecuseră doar sase luni de când armatele Naţiunilor Unite înălţaseră deasupra Reichului nazist stindardul VICTORIEI OMULUI, şi foametea, mizeria, molima nu mai conteneau să ia cu asalt periferiile Capitalei, uşile truditorilor. „Eternii” stăpâni ai bogăţiilor ţării înălţaseră în Bucureşti, ca şi în celelalte oraşe ale ţării, un nefast edificiu economic – Bursa neagră. Toate tranzacţiile se făceau la negru. De la cutia de chibrituri până la lingoul de aur. De la un pumn de mălai până la vagoanele de minereu. De la un kilogram de bojoc până la sute de capete de vite. Sub „edificiul Bursei negre” se întindeau depozite clandestine de bunuri de larg consum. Până şi Banca Naţională a Brătienilor şi liberalilor îşi transformase imensele subsoluri în depozite de mărfuri. Tânărul cititor al acestor pagini de carte ar putea să zâmbească neîncrezător. N-ar fi exclus să creadă că autorul încearcă „să-l ducă” în manieră literară... Reacţia sa, oricum, o consider normală. Mecanismul economic al acelor zile a fost rareori pus în lumină. De obicei, pentru a explica epoca, se apelează la formula – sabotajul capitaliştilor şi moşierilor. Aşa e, într-adevăr, sabotajul venea din partea acestei clase, numai că îmbrăca forme concrete şi variate, legale şi ilegale. La cârma ţării se afla un guvern de concentrare democratică condus de dr. Petru Croza. O vreme, în guvern activau şi miniştri şi subsecretari de stat desemnaţi de partidele national-liberal şi naţional-ţărănist. Miniştrii partidului comunist propuseseră guvernului un vast program de reconstrucţie a ţării, susţinut de toţi oamenii muncii. Făţiş, un asemenea program nu putea fi respins. El însă, în ascuns, putea fi subminat, căci toate pârghiile economiei naţionale se aflau încă în mâinile capitaliştilor, moşierilor, îmbogăţiţilor de război şi traficanţilor. Nu sunt economist, dar am „studiat” aproape trei ani la „academia comercială” a lui Iulius Kohnfeld şi câte ceva, de pe acele timpuri, tot am mai băgat la cap. Muncitorii din fabrici şi din uzine cereau de lucru. Patronii înălţau din umeri şi declarau cu inocenţă: „Lucru?! De unde materii prime? Ca să le procurăm avem nevoie de mari împrumuturi.” Se adresau în consecinţă băncilor, inclusiv Băncii Naţionale. Băncile nu le refuzau împrumuturile, în schimb le cereau nu poliţe, ci gajuri. Industriaşii, negustorii le ofereau cu plăcere, drept gaj, propriile lor depozite clandestine de mărfuri şi materii prime, căci, odată intrate în „regimul gajurilor”, nimeni nu mai avea voie, „legal”, să se atingă de ele. Este interesant de urmărit circuitul împrumutului dobândit de un fabricant sau altul. În niciun caz nu era investit în scopul solicitat, ci folosit pentru a declanşa un alt mecanism, aparţinând, de astă dată, bursei negre. Intrau de îndată în acţiune traficanţii de valută sau de mărfuri. Aceştia, mânuind sumele provenite din împrumuturi, îi procurau patronului valută forte, care valută era apoi expediată, cu precădere, în Elveţia, tot pe căi clandestine. Când bossul indica misiţilor să procure materii prime sau mărfuri de larg consum, acestea luau din nou drumul băncilor româneşti, căpătând statut juridic de gajuri, iar cu noile împrumuturi patronul trecea din nou să cumpere aur sau valută şi aşa mai departe. Pe aceste căi economice, specifice perioadei, capitaliştii atingeau trei obiective: depozit valutar în străinătate; în bănci, depozit de mărfuri, a căror valoare creştea de la o zi la alta; loveau cumplit în planul de reconstrucţie a ţării, adică sabotând, adică întreţinând şomajul, inflaţia, mizeria. Acesta era, fireşte, etajul superior al edificiului, căci coborând treptele bursei negre, descopereai sabotajul acţionând la scări variate. Jos, jos de tot, colcăiau răspânditorii de zvonuri... de perdele de fum, la adăpostul cărora se realizau marile şi micile tranzacţii. Exista un Wall Street al Bucureştiului; se formase, după primul război mondial, în jurul Băncii Naţionale. Banca de scont... Banca de credit... Banca agricolă... Banca românească... Banca... Mai toate băncile erau controlate de neamul Brătienilor, de liderii mari şi mijlocii ai partidului naţional-liberal. În spatele monumentalei clădiri a Băncii Naţionale se înălţa un alt palat monumental – Bursa (în prezent, adăposteşte Biblioteca Centrală de Stat). În noiembrie 1945, porţile Bursei, aşa cum cereau legile economice ale acelei orânduiri, erau deschise. Jocul acţiunilor, la prima vedere, părea unul normal. Aşa şi trebuia să pară, căci dincolo de aparenţe se ascundea sediul principal al bursei negre, sediul traficanţilor interni de valută, al contrabandiştilor, al escrocilor. Cine mai priveşte astăzi în urmă, pentru a descifra acel capitol de istorie – numit care pe care – pentru a vedea în imagini concrete, pentru a afla cât de greu i-a fost proletariatului din România să răzbată către putere, s-o cucerească, s-o menţină, s-o consolideze, s-o transforme într-o bază de înaintare către viitor? Poliţiei din acele vremuri i-a revenit sarcina de a lupta, pe frontul Bursei negre, împotriva armatei samsarilor, misiţilor, speculanţilor. Brigăzile S (Sabotaj) erau alcătuite, mai cu seamă, din tineri comunişti, muncitori şi intelectuali, care visaseră orice, numai insigne şi legitimaţii de comisari de poliţie nu. Aceştia, ziua şi noaptea, erau în primele rânduri. Înfruntările îmbrăcau forme variate, uneori hilare, alteori tragice. Într-una din zile am asistat la o inedită „operaţie antisabotaj”. Cordoane de poliţişti au înconjurat, de la o anumită distanţă, zona Bursei, după care au trecut la legitimarea celor prinşi în cerc. Pe buletinele de populaţie ale celor suspecţi comisarii aplicau o ştampilă avertisment. „Găsit la bursa neagră”, reţinerea suspectului urmând să se efectueze la razia următoare. Era, fără îndoială, o măsură infantilă, căci, traficantul, între două razii, putea să obţină, fără dificultate, un nou act de identitate. Totuşi, la razia următoare, traficanţii şi-au golit buzunarele din vreme, abandonând pe unde apucau dolari, lire, pengoe, monede jubiliare, napoleoni, brichete de aur, obiecte de aur nemarcate. Unii au încercat să se mai fofileze, dar la „examenul” percheziţiilor corporale au „căzut” imediat. De astă dată, recidiviştii erau ridicaţi şi expediaţi în colonii de muncă. Un sistem legislativ pe cât de desuet, pe atât de precar, favoriza acţiunile speculanţilor. Îmi stăruie în minte o întâmplare. Un traficant de anvergură este arestat în zorii zilei, la prânz este eliberat pe cauţiune, iar în cursul serii îi telefonează de la Viena comisarului care-l cercetase, pentru a-şi bate joc de el. Sabotorii şi speculanţii erau nu numai impertinenţi, ci şi cinici. Manufactura de tutun „Belvedere” producea zilnic 10–11 milioane de ţigări, din care doar un milion era vândut oficial, prin debitanţi. Restul ţigărilor lua calea speculei. Contrabanda mărfurilor româneşti peste hotare era în floare. Un singur control făcut cu responsabilitate civică la un punct de frontieră a scos la iveală 140 000 kg sare, 1 milion de ţigări, blănuri, medicamente... În luna aceea de graţie, brutarii îţi vindeau, pe sub mână, o pâine neagră cu 1 000 lei. Magazinele „Rutex” şi „Velour”, deşi aveau rafturile goale, făceau totuşi dever vânzând un metru de stofă cu preţuri care variau între 200 000 lei şi 1 000 000. La un control al Brigăzii „S”, au ieşit din toate nişele, camerele, closetele, baloturi de stofe în valoare de un miliard de lei. Începuse să bântuie foametea, iar când ieşeau la iveală depozite de alimente, cu greu puteau împiedica autorităţile linşajul. La jocul violent al speculei şi sabotajului, se pretau nu numai patronii întreprinderilor sau negustorii mari şi mici, ci şi unii intelectuali. Un doctor îşi organizase un depozit de săpunuri de toaletă. Le cumpărase cu 250 de lei bucata şi le vindea acum cu 2.500 lei. Un avocat intermedia vânzarea ciorapilor de mătase „Adesgo”. Moşierii, bancherii, industriaşii, negustorii şi partidele lor istorice izbuteau să imprime inflaţiei şi sabotajului un ritm de creştere infernal. Cu o consecvenţă vecină cu desperarea, se urmărea demobilizarea maselor care ieşeau din ce în ce mai mult în stradă, ca să-şi ceară dreptul la muncă şi la un trai omenesc. În acele zile cenuşii de toamnă, cu brumă pe casele bucureştene, când băteam fără oprire străzile oraşului, mitraliere instalate pe clădirea Ministerului de Interne au clănţănit, fără milă, din ordinul ministrului naţional-ţărănist. Pe caldarâm, între palatul regal şi statuia ecvestră a lui Carol I, au rămas trupurile ciuruite ale unor muncitori... Toate acestea le-am trăit, le-am văzut cu ochii mei şi, în mod bizar, le simţeam ca pe o prelungire nefirească a războiului. Păduchii „lăsaţi la vatră” din mantalele soldăţeşti trecuseră fără dificultăţi în casele nevoiaşilor – tifosul exantematic se întindea într-un tandem al groazei cu febra tifoidă şi recurentă. Depozitele oficiale de medicamente deveniseră imperii ale păianjenilor. Medicamentele, vechi sau noi, se traficau intens, pe sub mână, la negru... Reţin două întâmplări, ambele cutremurător de semnificative. Prima: Un importator din Bucureşti pleacă în Suedia (toamna lui 1945), obţine pentru ţara sa un medicament nou, senzaţional şi în prezent – sulfamida. 2 000 de kg! Pe atunci, o cantitate uriaşă. Spitalele militare mai erau încă pline de răniţi. Dar odată ajuns în ţară, importatorul – „patriot” începe o mare tranzacţie cu statul român asupra preţului. Cerea să i se aprobe să vândă kilogramul de sulfamidă cu 162.000 de lei. Aceeaşi sulfamidă pe care el o cumpărase cu 13.000 lei kilogramul! Nu, nu proletariatul a provocat, ci a fost provocat la o luptă grea, de clasă! A doua întâmplare: Mai apăruse pe piaţa românească, în acele zile postbelice, un medicament senzaţional: penicilina! Îl traficau, mai ales, unii militari americani din Comisia aliată de control. Legenda în jurul binefăcătorului antibiotic creştea, se umfla, devenea miracolul-miracolelor... Te vindeca de orice, de blenoragie, dar şi de bătrâneţe... În noiembrie 1945, o fiolă de penicilină costa 600.000 lei. Legenda că penicilina întinereşte ajunsese şi la urechea a doi bătrâni singuratici – soţ şi soţie – care, în anii războiului, adunaseră ceva bani la ciorapi. Cum să nu dorească să ia viaţa de la capăt?! Şi-au procurat miraculosul elixir – nu mai ţin minte câte milioane de unităţi – şi s-au supus unui tratament intens la domiciliu. În mai puţin de o săptămână, cei doi alergători după iluzii au căzut la pat, doborâţi de o inexplicabilă tuberculoză galopantă şi şi-au dat sufletele la fel de galopant. (Prea multe cunoştinţe despre antibiotice nici medicii noştri nu aveau). Enigma totuşi a fost dezlegată. Injectarea abuzivă a penicilinei a dus la nimicirea unor anticorpi din organismul totuşi sănătos al celor doi bătrâni, lăsând cale liberă şi violentă barilului Koch. Pe cartelă, puteai primi zilnic 300 gr de pâine, iar uneori mălai – 250 g. Şi totuşi, nava, a cărei cârmă se găsea în mâinile guvernului de la 6 martie 1945, înainta încet, dar cu multă siguranţă, printre „icebergurile” epocii. ACTELE DE BANDITISM ŞI DE TÂLHĂRIE se înmulţiseră brusc, terorizând Capitala. Noaptea, oraşul era al răufăcătorilor şi al petrecăreţilor. Bandiţii îi atacau deopotrivă pe cei bogaţi, ca şi pe cei săraci. Înavuţiţii erau jefuiţi în propriile lor locuinţe, cei săraci pe la colţuri de stradă. Mulţi rămâneau în plină stradă goi-puşcă. Orice obiect de îmbrăcăminte, oricât de prăpădit era, interesa, căci revânzarea îmbrăcămintei sau a încălţămintei recondiţionate devenise un comerţ înfloritor. Nu te întrebau cine eşti, de unde vii şi unde te duci. Te atacau din beznă, îţi puneau revolverul sau şişul în coastă şi te somau să te dezbraci. Orice ţipăt, apel, ca de pildă: „Săriţi, oameni buni!” devenea de prisos. Strada rămânea cufundată în beznă şi pradă spaimei. Oamenilor li se recomanda ca noaptea să meargă pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar. Din două motive: să nu fii atacat prin surprindere (Bucureştiul de altădată era bogat în ganguri); să-l vezi din vreme pe atacator, ca s-o poţi rupe la fugă. Existau, fireşte, şi gardieni de noapte, dar care preferau să nu-şi pună pielea în joc. În ce mă priveşte, continuam să umblu şi noaptea. Nu pentru că nu-mi era teamă, ci pentru că mă anima o curiozitate fără astâmpăr. Şi-apoi, mai era ceva, mă întorsesem de pe front cu un „Walther”, un trofeu, un suvenir, şi ştiam să-l folosesc destul de bine. Totuşi, ţineam seama şi de acel sfat înţelept şi mergeam mai totdeauna pe mijlocul drumului. Mergeam, ce-i drept, şi cu revolverul pregătit de ripostă. O singură dată am ieşit fără el şi am plătit scump actul meu de temeritate, căci am fost dezbrăcat de singura pălărie (recondiţionată), de singurul pardesiu-palton (recondiţionat), de singura haină (recondiţionată). Îmi lăsaseră pantalonii, ghetele şi cămaşa cu cravată cu tot. Era iarnă (decembrie 1946) şi li se făcuse, probabil, milă de mine. Mă prinseseră pe strada Sfinţilor, nu departe de sediul Comitetului de partid al Sectorului II Negru B, către care mă îndreptam, iar unii tovarăşi, când m-au văzut prădat, au fost înclinaţi să interpreteze acest atac tâlhăresc ca pe unul politic (devenisem între timp activist de partid), dar am respins categoric dorinţa de a fi făcut martir. De fapt, pomenindu-mă singur faţă-n faţă cu atacatorul, eram şi singurul în măsură să apreciez natura atacului. În zilele şi nopţile anilor 1945–1946, numele unui comisar al dreptăţii se găsea pe buzele tuturor – Eugen Alimănescu. În fruntea unei „echipe fulger”, răsărea prin surprindere acolo unde poposeau sau petreceau bandiţii şi, fără milă, descărca automatele în răufăcători. Cadavrele acestora rămâneau 24 de ore în plină stradă, onorate cu o pancardă pe care echipa fulger o aducea cu sine şi pe care scria cu litere mari „TÂLHARI UCIŞI ÎN LUPTĂ CU POLIŢIA”. Eugen Alimănescu şi curajoşii săi băieţi băgaseră groaza în bandiţii Bucureştiului şi dăruiseră bucureştenilor un dram de siguranţă. Accentuez un dram, căci pe măsură ce sabotajul economic şi inflaţia înregistrau o creştere infernală, creştea şi numărul răufăcătorilor. N-AM DEVENIT TÂLHAR la drumul mare, deşi deţineam un pistol cules de pe câmpul de luptă, care ar fi putut să-mi uşureze evoluţia. N-am devenit proxenet, deşi amorul meu cu o fată din Cruce îmi oferise şi această şansă... N-am devenit negustor ambulant în Piaţa Unirii, cu tarabă de mărunţişuri, aşa cum m-ar fi vrut maică-mea, în dorinţa ei sinceră de a mă vedea om la casa mea... N-am devenit nici speculant de talie internaţională pe itinerarul Bucureşti-Budapesta-Viena şi retur. Nici de însurat nu m-am însurat, deşi mi se oferiseră două partide „grase” (casă-masă-bani-preluarea din mers a unei afaceri prospere, ultima partidă fiind fiica unui negustor de fiare vechi şi zdrenţe, cu „sediul central” în Ploieşti). Am ales calea cea mai grea, calea luptei revoluţionare... La începutul anului 1946, am fost primit în rândurile membrilor de partid de către Sectorul II Negru B. După ce anumiţi tovarăşi care mă ştiau de când eram de-o şchioapă, mi-au puricat „trecutul politic” pe toate părţile, mi-au înmânat, în sfârşit, un cartonaş dreptunghiular pe care scria cu majuscule „LIBERĂ TRECERE”, de fapt, carnetul de partid din anii aceia.

 I   Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puţin senti­mental. Ştia româneşte şi nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, cu o faţă prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subţiri, părea un mare admirator al peisajului. — Frumuseţile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas. — Vorbiţi foarte bine româneşte, observă un călă­tor care mai toată vremea şezuse cufundat în lectura unei cărţi. — Nu prea, răspunse străinul cu modestie... Deşi am trăit mulţi ani în ţara dumneavoastră... la Arad... pe când eram adolescent. Lăsă, printre altele, să se înţeleagă că descindea dintr-o familie bogată şi că taică-său, pe timpuri re­prezentantul unei societăţi bancare din Occident, lo­cuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut şi ca pasionat vânător. — Vâna prin Munţii Semenicului... O, domnule, Banatul e un ţinut foarte pitoresc... Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd oraşul adolescenţei... vreau să şi vânez. Vorbea cuprins de o uşoară emoţie, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte. — Poate că o să urc în munţi, la o vânătoare de mistreţi, adăugă el. Fumaţi? Nu aşteptă răspunsul celorlalţi. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o uşoară apăsare şi preciza: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în acelaşi timp în­tinseră şi ei pachetele. Străinul exclamă: — Ah, ospitaliera ţară românească! Luă din fiecare pachet câte o ţigară. Ospitalitatea dum­neavoastră e proverbială! Îşi aprinse o ţigară „Favorit”, trase câteva fumuri şi aprecie: Are o aromă plăcută. După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii îşi completară declaraţiile de trecere pe teritoriul României. Vameşii îşi făcură şi ei apa­riţia. Treceau dintr-un compartiment în altul, sa­lutau respectuos călătorii şi tot respectuos îşi îndepli­neau obligaţiile statornicite prin lege. Străinul pre­zentă la control cele două valize. Le deschise, deşi nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameşii însă îl sa­lutară şi trecură în compartimentul următor. — Ce control sumar, se miră străinul, punându-şi valizele la loc Nu mă aşteptam. Ieşi pe culoar, pri­vind curios după vameşi. În sfârşit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, ferme­cat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii şi al frunzelor îi încânta privi­rea. Fuma mult, ofta şi, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări. După o bucată de vreme, un tovarăş de comparti­ment îi atrase atenţia că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulţumi şi începu să-şi adune bagajul. Curând, trenul îşi încetini viteza, apoi opri. Străinul îşi luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore îm­preună. I se ură vacanţă plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreţi. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ie­şire. Un hamal îşi oferi serviciile, el însă îl refuză politicos. Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână şi, tul­burat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură — cerul senin, turnurile vechilor clădiri, ţigla colorată a acoperişurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăz­dată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-şi curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele şi se îndreptă spre primul taxi ieşit în cale. — La hotel „Continental”, te rog! Şoferul făcu un semn din cap că a înţeles şi apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului. — N-aţi mai fost de mult pe la Arad? întrebă şo­ferul care observase prin oglinda retrovizoare neli­niştea atât de caracteristică unor vizitatori. — Ce schimbat e oraşul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat. — Da, da, confirmă şoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeaşi clipă maşina opri în faţa hotelului. — O, am şi ajuns! constată străinul cu tristeţe şi oftă. Şoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-şi ducă valizele, primi un bacşiş gras, mulţumi şi plecă. La intrare, fu întâmpinat de către directorul hote­lului, care îl întrebă în germană: — Domnul Bartolomeu Grieg? — Eu sunt, răspunse străinul în româneşte. — Fiţi binevenit, îi ură hotelierul. Vă aşteptam. Ştiţi româneşte? — Cum să nu, am locuit cândva în oraşul dumnea­voastră... Domnul Grieg îi întinse paşaportul. — ...Am reţinut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriţi s-o vedeţi mai întâi? Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepţie şi-şi urmă gazda — un bărbat scund, roto­fei şi cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte. Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă ca­mera rezervată: — În hotelul nostru vă puteţi bucura de tot con­fortul... iată vestibulul... În dreapta aveţi baia... Fe­restrele camerei dau spre Mureş. Străinul, cu aceeaşi privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-şi ascunse mulţumirea: — Îmi place! Rămân aici. — Conducerea hotelului vă doreşte vacanţă plă­cută. Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional şi, retrăgându-se, se înclină spunând: — O să vă trimit imediat valizele! După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pu­foasă. Îşi scoase haina şi rămase în vestă. Simţi boa­rea înfiorându-i trupul înfierbmtat. Se întinse, oa­sele îi trosniră sec, căscă şi privi satisfăcut în juru-i. Cineva bătu la uşă. Un băiat îi aduse bagajul. Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi îşi desfăcu valizele; trecu în baie, îşi făcu un duş rece, reveni în cameră, lăsă storurile de lă fereastră şi plonja ştrengăreşte în patul moale şi odihnitor.     II   După-amiăză, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieşind nemulţumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe: — Domnule Grieg, vă văd indispus... V-au ne­mulţumit cumva serviciile noastre? — O, nu! se grăbi Grieg să-l liniştească... Hotelul dumneavoastră este excelent... Surâse necăjit, iar cu­tele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident A! Nu vă speriaţi! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă şi-şi arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, şi l-am stricat. Mai mult din obişnuinţă duse ceasul la ureche, închipuindu-şi că, prin cine ştie ce mi­nune, şi-ar fi reluat tic-tac-ul. Nu mai merge. A stat. — Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veţi da la reparat. — Îmi puteţi recomanda un ceasornicar de încre­dere? — Cum să nu, chiar pe strada noastră... strada Republicii, se găsesc două cooperative. — Nu m-aţi înţeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar. — Am înţeles bine, zâmbi hotelierul condescen­dent. La noi, ceasornicarii sunt organizaţi în coope­rative. — În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supăraţi... credeţi că pot să am... Ştiţi, e de aur... Grieg întinse din nou mâna stângă şi-şi arătă ceasul... — O, puteţi să aveţi încredere! Dacă doriţi, avem şi un particular... unul Romoşan, pe strada T... nr. 51. Ştiţi unde vine... eu unul însă nu vi l-aş recomanda. Apelaţi la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonaţie care amintea de vocea crainicilor de la radio. — Vă mulţumesc... — La dispoziţia dumneavoastră, domnule Grieg... Rotofeiul se înclină şi zâmbi serviabil. Străinul îşi mai duse o dată ceasul la ureche şi părăsi hotelul vădit indispus. În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul oraşului. Soarele asfinţea; umbre uriaşe se întindeau peste oraş, învăluindu-l. Păşea fără grabă, prudent parcă; în răs­timpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mişcare. Clădirile din centrul oraşului i se păruseră dom­nului Bartolormeu Grieg neschimbate. Doar magazi­nele, firmele aveau altă înfăţişare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animaţia străzii, buna dispozi­ţie a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri şi se opri în dreptul ei. Cercetă curios şi cu luare-aminte mărcile, preţurile, apoi îşi duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcţiona. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Barto­lormeu Grieg intenţiona chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, îşi amintise adresa ceasornicarului parti­cular. Bartolomeu Grieg ştia unde se găseşte strada T. O porni într-acolo, cu acelaşi pas rar şi elastic. Descoperi curând firma atelierului — mică, cenuşie, pictata cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoşan”. Trecu apoi nehotărât prin faţa atelierului, însă după câţiva paşi făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreţ justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări şi pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuţa sa de lucru şi, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meşterea ceva la un cesuleţ. Era sin­gur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârşit, să intre. Numai atunci îşi dădu seama cât de în­tunecos şi de sărăcăcios era atelierul şi o inexplicabilă senzaţie de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasor­nicarul îşi înălţă capul, lăsă să-i cadă lupa şi se ridică să-şi întâmpine clientul. — Cu ce vă putem fi de folos? Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt şi rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puţin vicleană, puţin ştren­gărească. Şi, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simţi cum unda aceea de îngrijorare i se ri­sipeşte. Nu răspunse imediat la întrebarea meseriaşului. Cu mişcări calme, îşi scoase ceasul şi-l puse pe tej­ghea. — Mi s-a stricat! Nişte degete lungi, uscate şi febrile, apucară cea­sul de aur. — Ehei! Ce piesă rară! „ Atlantic”! De aur! Ul­timul tip, nu-i aşa? De mult n-am mai ţinut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoţionat. — L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu. Ochii mici şi curioşi ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să deter­mine acea legătură intimă între valoarea ceasului şi personalitatea neaşteptatului său client. „Cum de-şi putea permite să strice un ceas atât de valoros? Şi dintr-o dată ţinuta şi distincţia vizitatorului îl im­presionară plăcut. Spuse: — Aş fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscăţive şi foarte îndemânatice ale meşterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de uluire: — O, ce minune de mecanism! Câtă fineţe, dom­nule! O adevărata bijuterie. Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire: — L-aţi forţat... Aţi forţat arcul, domnule... Lăsă să-i cadă lupa şi-şi privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului. — Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Ştiţi, sunt în trecere prin ţara dumneavoastră, prin Arad, şi vă închipuiţi ce în­seamnă pentru mine să am un ceas. Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului. — La noi nu se mai găsesc de mult ceasuri „Atlan­tic”... Dacă doriţi, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeţi acasă, o să-l înlocuiţi. Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului. — Nu poţi procura piese de schimb? — Regret, domnule, nu pot. — Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta? — Nu cumva vreţi să-l vindeţi? se interesă Romoşan, tulburat. Bruse, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze nişte tainice semnale. — Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar aşa, cât valorează... După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse: — O mie opt sute de lei. — Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descreţindu-şi sprâncenele. Romoşan păru puţin încurcat, înălţă din umeri ca şi când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuţie se ridica doar la 1800 de lei. În timp ce-şi prindea la mână ceasul, străinul oftă iar şi dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulţu­mea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în faţa vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută. — Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere. — Nimic, domnule! — Atunci... la revedere şi vă mulţumesc pentru amabilitate... — La revedere, domnule! În dreptul uşii, Bartolomeu Grieg se răzgândi şi nu mai apăsă clanţa. — Să zicem că m-aş hotărî să-l vând... S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere? — Cum să vă spun?! întrebarea îl luase prin sur­prindere. Vreţi chiar să-l vindeţi? Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea. — S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoşan, mai mult din obişnuinţă, se uită în di­recţia vitrinei. Văzu strada... trecătorii... — La noi, cum să vă explic... Glasul meseriaşului i se păru străinului gâtuit de frică, de o nelinişte lăun­trică. Ştiţi, e cam primejdios... Ceasul e de aur... Tra­fic... Totuşi aş putea să caut... să încerc... Aţi obţine pe el... — Cât? luă străinul înainte. — Să-l mai văd o dată, propuse Romoşan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas. Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, şi-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise: — Aşa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător şi nu-şi mai lua ociiii de la uşă. — Şi dacă aţi pune un arc nou, cât m-ar costa? — 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar şi dezamăgit de terminarea discuţiei. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteţi ridica gata reparat. — Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneţi un arc, se hotărî străinul. Nu ştiu... o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las... Până mâine o să vă gândiţi şi dumneavoastră. Un licăr de speranţă se aprinse în ochii ceasor­nicarului. — Să ştiţi că risc... — Ce vreţi să spuneţi? îşi arătă domnul Grieg ne­dumerirea. — Ştiţi... la noi... aşa cum am mai spus... ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular. — Aha, înţeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci şi eu risc, nu-i aşa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim... Îl las. Îmi daţi vreun bon de primire? — Desigur, se grăbi Romoşan să-l încredinţeze. Fără chitanţă nici eu nu l-aş primi în lucru. Scoase la iveală un chitanţier, se interesă de numele clientu­lui şi completă toate datele necesare — Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanţa în portofel. — La ora cinci după-amiază. — Mulţumesc. — La revedere, — La revedere, domnule Grieg. Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulţumit că-şi dădusa ceasul la re­parat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureş. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu îşi aminti că în Arad mai avea o cunoştinţă de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăşi agale, lăsând în urmă Mureşul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe nişte străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curţi. Scrută atent strada pustie. Nu găsi nici un semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până şi casa din fundul curţii părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta şi intră în curte. Cineva totuşi îl văzuse — femeia în albastru.     III   A doua zi, la ora fixată de ceasornicar, domnul Bartolomeu Grieg se prezentă să-şi scoată ceasul de la reparat. Punctualitatea străinului îl uimi pe dom­nul Romoşan (o pendulă enormă şi demodată, aflată în fundul atelierului, ajunsese doar la a treia bătaie când uşa se deschise) şi, de aceea, îl întâmpină cu un deosebit respect. — Bună ziua, domnule Grieg! E cinci fix. (în aceeaşi clipă, se auzi a cincea bătaie a pendulei.) Clienţii mei, de obicei, nu sunt atât de parolişti. Grieg nu dădu nici o atenţie celor spuse de ceasor­nicar şi, fără să-şi ascundă neliniştea, se interesă. — Ei, e gata? — Vai de mine, se apără ceasornicarul, am fost şi suntem o firmă serioasă! Se aplecă şi scoase de sub tejghea o casetă de metal tip „Ficher” pe care seara, după lăsarea lucrului, nu o lăsa în atelier, ci o lua cu sine acasă. O deschise sub ochii străinului. În afara de ceasul de aur, caseta nu mai conţinea nici o altă valoare. — I-am pus un arc extra! se lăudă ceasornicarul. Cel mai bun pe care-l mai aveam prin micile mele rezerve. Domnul Bartolomeu Grieg luă ceasul şi-l duse la ureche. Închise ochii şi ascultă un timp tic-tac-ul mecanismului. Deschise ochii şi-l privi pe ceasornicar cu recunoştinţă. — În privinţa calităţii, fiţi fără grijă, îl asigură domnul Romoşan, am făcut o treabă bună... — O, nu mă îndoiesc, surâse străinul. De altfel, la un pahar de whisky mi-am amintit de dumneavoas­tră... Înainte de război aţi avut în centru o mare ceasornicărie, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel şi tatăl dumneavoastră tot ceasornicar a fost... — Exact... foarte exact, domnule Grieg. Firma noastră e foarte veche. Un străbunic de-al meu a fost furnizorul Curţii Imperiale din Viena. Firma şi arta meseriei s-au transmis din tată-n fiu, rosti ceasorni­carul cu un ton dramatic şi copleşit parcă de onoarea propriei familii. Îşi înălţă semeţ privirile şi, umflându-şi pieptul slab, continuă cu acelaşi ton grav: Am vrut să păstrez firma, onoarea ei, de aceea am refu­zat să intru în cooperativă... Slavă Domnului, o scot la capăt. Mai sunt clienţi care mă ştiu şi mă mai caută. Pe chipul străinului se ivise o expresie de compă­timire, semn că mărturisirile ceasornicarului îl mişcaseră. Oftă şi, ca să risipească atmosfera apăsătoare care se lăsase, zise: — Sunt convins că mi l-aţi reparat bine. Duse din nou ceasul la ureche, apoi, fără nici o legătură cu fraza anterioară, urmă: îmi daţi două mii de lei pe el? Ceasornicarul surâse stingher; întrebarea directă a clientului îl intimidase, îl făcuse să roşească. — Văd că vă pricepeţi la negustorie, îl măguli Romoşan. — Puţin, acolo... răspunse domnul Grieg, cu o mo­destie care, de fapt, nu voia să infirme aprecierea ceasornicarului, ci dimpotrivă. — Nu pot să vă dau mai mult de 1 800 lei... Nu-l iau pentru mine, ci ca să-l vând... Un ban mai trebuie să câştig şi eu, nu-i aşa? — Două mii! rosti străinul sentenţios. — O mie opt sute, se încăpăţână domnul Romoşan. Apoi, târguiala se transformă într-un joc plăcut, căci cei doi de fapt se învoiseră de mult asupra preţului. — O fac pentru că am nevoie de bani, mărturisi domnul Grieg, în cele din urmă. Vreau să călătoresc prin ţară, mai am şi nişte rude sărace, n-aş vrea să stau pe capul lor... În vremea asta, ceasornicarul se apucă să-i numere sutele. Străinul numără şi el în gând. Optsprezece bucăţi. Domnul Grieg întinse ceasul, luă bancnotele, le rândui frumos într-un portofel. — La revedere, domnule Romoşan, zise întinzându-i mâna, fără însă a părăsi atelierul. Rămase lo­cului, privind fix în ochii bucuroşi ai ceasornicarului. — V-aţi răzgândit cumva? întrebă Romoşan ne­liniştit. Dacă doriţi, vă înapoiez ceasul. Domnul Grieg dădu din cap în semn că nu. După o scurtă gândire, îi răspunse: — Abia acum, domnule Romoşan, îmi dau seama că pot să am încredere în dumneavoastră. De altfel, şi prietenii mei din oraş n-au avut pentru dumneata decât cuvinte de laudă. Tăcu brusc, măsurându-l de astădată pe ceasorni­car cu nişte ochi mici şi severi, de parcă ar fi vrut dintr-o dată să constate efectul cuvintelor sale. Părea satisfăcut de ceea ce izbutise să constate în privirile interlocutorului. Se aplecă uşor peste tejghea şi-l în­trebă în şoaptă: — V-ar interesa 50 de ceasuri „Omega”, ulti­mul tip? Fără să mai aştepte vreun răspuns, Grieg scoase din buzunarul de la vestă o mostră. — Cincizeci de ceasuri?! exclamă ceasornicarul, abia auzit. Brusc, păli. Clipi des din pleoape, ca şi când în felul acesta ar fi putut să-şi risipească teama ce pusese stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Se uită în­grozit afară şi, zărind strada pustie, se mai linişti un pic. Totuşi, copleşit de cele auzite, exclamă din nou: — Cincizeci de bucăţi! — Exact! — O avere, spuse ceasornicarul înghiţind un nod. — Nu zic nu. Domnul Grieg nu-l slăbea din ochi. Fără voia sa, în colţul gurii îi răsări un surâs ironic. Teama dom­nului Romoşan îl amuza. — Am nevoie de bani... le dau ieftin, conchise el. Înainte de a pune mâna pe mostră, ceasornicarul mai aruncă o privire în stradă. Văzu la vitrină o fe­meie blondă, într-o roche grena, dar care se înde­părtă imediat. Ceasul era nou, modern. Marca, nici vorbă, foarte cunoscută. Romoşan îl studie pe toate părţile cu o vădită plăcere profesională. Dădea din cap: „Da, ăsta e ceas!” Oftă: „Ehei, dacă aş avea bani!” Şi iarăşi zise, uluit: — Cincizeci de bucăţi!... — Să ştiţi că le dau pe un preţ convenabil. — Nu, nu... Încercă Romoşan să reziste ispitei. Totuşi, când domnul Grieg vru sa ia mostra înapoi, ceasornicarul nu i-o dădu: voia s-o mai privească. — Văd că vă este teama, constată domnul Grieg, cu un uşor dispreţ în vorbire. Îmi închipuiam că afacerea pe care v-o propun o să vă intereseze. Nu vreau să forţez lucrurile, să vă pricinuiesc necazuri... Îmi închipuiam că, în felul ăsta, vă ofer şi dumnea­voastră prilejul unui câştig frumos... Aha, da, cum de nu mi-am dat seama, poate vă închipuiţi că aveţi de a face cu altcineva şi nu cu un turist străin... Şi fără ca ceasornicarul să-i fi cerut, domnul Bartolomeu, zâmbind înţelegător, îşi arătă paşaportul, frunzărindu-i paginile pe sub privirile perplexe ale lui Romoşan. După numărul ştampilelor se vedea că posesorul paşaportului străbătuse lumea în lung şi în lat. — Cincizeci de bucăţi! oftă iarăşi Romoşan, O avere! Să vă spun drept, cu greu am reuşit să adun cei 1800 de lei, darmite... Nu, domnule, nu mai sunt Romoşan cel de altădată. Sunt sărac, domnule, recunoscu el cu o adâncă amărăciune. Se lăsă o tăcere grea, cronometrată de bătăile surde ale ceasurilor din atelier. Domnul Grieg îl privea acum pe Romoşan — cândva cel mai bogat ceasorni­car din Arad — cu o compătimire rece şi dojenitoare: „N-ai ştiut să te zbaţi, şi uite, domnule, unde ai ajuns!”. În cele din urmă, sparse tăcerea propunând: — Atunci poate că mă puteţi ajuta să găsesc un amator. Pe cineva care are bani şi ar vrea să-i bage în marfă. Aţi putea şi dumneavoastră câştiga ceva la afacerea asta... Un comision, cum se obişnuieşte în­tre noi, oamenii de afaceri. Şi cum se obişnuia şi pe vremuri... — Nu, nu cred că s-ar găsi cineva care să vrea să-şi bage banii în ceasuri. Totuşi, împins pesemne de o curiozitate profesională, Romoşan apucă auto­mat mostra, îi desfăcu capacul şi-l cercetă. Nu-şi putu stăpâni un nou oftat: „Ce marfă, domnule! Ce marfă!” Bartolomeu Grieg îl lăsă să studieze în voie meca­nismul: sesiza uşor frământările ceasornicarului; afacerea propusă îl speria, dar, în acelaşi timp, îl şi atrăgea. — Domnule Romoşan, vorbi iar stăpânul celor cincizeci de ceasuri, nu vă cer acuma nici un răs­puns. N-ar fi serios din partea mea. Iată, vă las ceasul. Am o mare încredere în dumneavoastră. Poate că într-o zi, două, găsiţi pe cineva cu bani, care pre­feră în locul banilor să deţină ceasuri... Ce ziceţi? — Nu, nu, e foarte dificil! se împotrivi Romoşan. Totuşi, nu era greu de ghicit că propunerea străinu­lui îl tenta. — De ce să daţi cu piciorul unei posibilităţi reale de a câştiga un comision substanţial? În cazul de faţă, suntem doi negustori. De exemplu, ştiu că la ceasul meu veţi realiza un câştig net de cinci sute de lei (Romoşan tresări şi se uită pieziş la străin), dar nu-mi pare rău. Şi eu, vânzând ceasul, am reali­zat acelaşi câştig. Ce ziceţi, domnule Romoşan, ac­ceptaţi propunerea mea? Ceasornicarul dădu din cap aprobator, întrebând: — Preţul?! — Ştiam că o să vă învoiţi, mărturisi Grieg sa­tisfăcut. — Preţul?... Romoşan îşi recăpătase brusc calmul său fi­resc: senzaţia fricii i se risipi. I se propunea o afacere avantajoasă, nu mai vedea de ce ar respinge-o. — Condiţiile sunt foarte avantajoase. Am mare ne­voie de bani... — Şi eu, recunoscu ceasornicarul. Preţul? — Sunt cincizeci de ceasuri noi... Cer pentru ele 25 000 de lei... Nici mai mult, nici mai puţin... Romoşan îşi stăpâni cu greu uluirea: de mult, de mult de tot nu mai auzise de un asemenea chilipir. Dacă ar fi avut banii, ar fi încheiat pe loc afa­cerea... — Ce obţineţi peste, vă interesează, îl ademeni străinul în continuare. Când să trec pe la dumnea­voastră? Aş trece peste trei zile. Ce părere aveţi? Ceasornicarul acceptă propunerea. — Iar dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în fie­care zi, la orele 14, la „Terasa Mureş”. Iau masa acolo... La revedere, domnule Romoşan. — La revedere, domnule Grieg... Bartolomeu Grieg ieşi şi se pierdu printre trecă­tori. Nici de data asta nu descoperise că era urmărit îndeaproape de o femeie blondă, îmbrăcată în ziua aceea cu o rochie grena.  

I. Victima – domnul Gabriel Roche     La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...       II. Vocea de la telefon     Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se gă­sea o cană cu apă rece. — Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul. — Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­ţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă: — Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent: — Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit. — Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său. — Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă. — Şi asta o ştiu... din dosar. — Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare. Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse: — Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului! — Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureştean. — A băut cu o femeie... Găseşte-o! — Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc. — Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză. — Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut. — Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare. — Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă. — Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni? — Nimeni, judecând după piesele dosarului. — Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine? — N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă. Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor: — Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt: — Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionaru­lui de antichităţi... — Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lu­cian frecându-şi în neştire bărbia. — S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”. — N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche... — Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit con­cediul. Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ: — Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă. — Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să ve­niţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!” Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea: — Ce zici de chestia asta? — Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefo­nul? — O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire... Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă? — Nu mai fi gelos, glumi Frunză. — Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică... — Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia? — Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace. — Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.     III. Necunoscuta     Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bule­vard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte. Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lu­cian. — De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic... — ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina! — Erai deci în preajma mea? — Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.       IV. O brichetă... fotografiază în noapte     Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi ne­mulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul. — M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­şina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească: — Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire. La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul. — Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine. — Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere? — Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă... — Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia. — Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi... — Şi au fost multe cele care m-au fixat? — Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcţionat excelent. — Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei iniţiative a superiorului. — Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă. — Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.  

PARTEA ÎNTÂI I. Nebuna din Sărindar (II) 1 Documente   Grupul operativ „Sappho“                                                         5—03—42 NOTĂ   Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas… În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte. Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l  în schemă şi pe elveţian  M. ………………         NOTĂ    Grupul operativ „Sappho“                                                               16—03—42   La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă. „Trică“ să verifice informaţiile                                     cu privire la diplomat M. ………………   Grupul operativ „Sappho“                                                               28—03—42   NOTĂ   După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I. Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.   ………………..   Grupul operativ „Sappho“                                                          6—04—42   NOTĂ   A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie. Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare. Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă. Atenţie. Nu care cumva vreun agent al grupului să se desconspire. Să se verifice cu mare grijă dacă agenţii lui „Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“ M.   ……………….   Grupul operativ „Sappho“ NOTĂ   Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.   ………………..   NOTĂ   Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft: Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin. Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.   …………………   Berna către Centrala Bucureşti                                            20—01—12   NOTĂ   — extrase —   În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele: — Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia. Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este. Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia. Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu. Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.   …………………… Grupul operativ „Sappho“                                                              22—04—42 NOTĂ   Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete. Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe. Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o securitate deplină. Orice prezenţă străină ce se va interesa de cei patru de mai sus să-mi fie urgent raportată. M. …………………   Grupul operativ „Sappho“                                                              24—04—42 NOTĂ   Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice. Chestiunea interesează. Urmăriţi-o cu grijă! …………………….. Grupul operativ „Sappho“                                                               12—05—42 NOTĂ   Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“. ………………………   CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU   — extras —     ● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate! 2 Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara. — Ascultă, tu, Hermann von… — Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator. Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el. — Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori. — … von Rittgen! Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor. Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea: — Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann… Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm: — Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!... Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei. — Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare! — Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu? Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa: — Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich! „Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“ Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător: — Hermann… Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea: — Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine? — Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute. — Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania… — Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze. — Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv. — Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi. Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape. — Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei. — Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic? Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea. — De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu. Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă: — Chiar nu ţi-e frică? — De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu? — Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă. — Ca diplomat mă bucur de imunitate… — Tu, dar eu nu, preciză Luiza. — Suntem însă aliaţi, nu-i aşa? Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă. — Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă. — Uşor de spus, oftă ea. — Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen. Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei. — Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli? Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc. Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte: — De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba. — Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă. — Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu. — Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania. Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l: — Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă… — Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise. Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă: — Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu? Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul: — Te frământă chestiunea… — Ţi-am spus şi de ce… — Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă. — Aliaţii germani se ţin după… Diplomatul o întrerupse, râzând: — Şi invers, draga mea, şi invers… Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie. Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“ Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor. — Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“. Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie. — Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju! Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră. Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa. — Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem? Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea. Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti: — Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită. — Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită. Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe: — Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre! Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf: — Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“ — Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele. Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea. — Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare. — Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf! — Nu fi o pisicuţă rea! O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o. — Îţi mai scrie? — Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner. — E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice. — Maior, îl corectă Luiza. — Poftim, un brav maior al armatei germane! Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie: — Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie! Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume. Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa. — O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche. — Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul. Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“ Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere –  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von… „Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“ Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil. — La ce se gândea pisicuţa mea? — La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă… — Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste?   [1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. [2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)