Haralamb Zincă

PARTEA ÎNTÂI I. Sumbră zi de toamnă 1 Povestea a început într-o seară de toamnă, urâtă şi ploioasă. Scriitorul Corneliu Cara[1], instalat la masa de lucru, se oprea când şi când din scris pentru a se văita, abia auzit, de o durere stăruitoare la încheieturi. În ultimii ani, ploile de noiembrie, reci şi cenuşii, îi răscoleau un reumatism mai vechi, contractat în timpul războiului, prin noroaie şi tranşee. Iar dacă durerile nu izbuteau să-l doboare şi să-l ţintuiască la pat, în schimb îl aruncau în braţele unei crunte indispoziţii: scria greu, chinuit, ceea ce-l enerva, făcându-l irascibil şi nesuferit. La toate acestea se mai adăuga, i se părea lui, prezenţa cicălitoare a nevesti-si şi a celor două fete. „De le-aş vedea odată măritate şi la casele lor! Of! Cum îmi mai tulbură liniştea lăuntrică, de care un creator are atâta nevoie!” Deodată, îşi aminti cum la masa de prânz, Camelia, nevastă-sa, fără ca el să-i fi cerut, îi pusese puţin piper în ciorbă... Aruncase stiloul cât colo şi se ridicase furios de la birou. „De ce mi-ai pus piper? reluă el în gând cearta cu supusa-i soţie. Ţi-am cerut eu? Păi dacă nu ţi-am cerut, de ce-mi piperezi ciorba?” Tot certându-se cu ea, se opri lângă fereastră, fără însă a îndrăzni să-şi arunce privirea afară, la spectacolul dezolant al ploii... I-ar fi convenit de minune ca în clipa aceea Camelia să fie în încăpere, să-i răspundă, să bată cu pumnul în masă şi să-şi afirme cu îndrăzneală punctul de vedere: „Condimentele sunt necesare organismului, iar eu ştiu că organismul tău cere piper!” Camelia însă prefera tactica tăcerii sau a replierilor, nu avea curajul să intre în arenă. „Unde-mi eşti, nevastă?” Scriitorul se uită iscoditor prin încăperea luminată doar de lampa de birou. Pe unul din pereţi se răsfrângea, înfricoşătoare, umbra unui bibelou. Înfăşurat în halatul său verde, de casă, cu motive turceşti, prinse a se învârti prin încăpere ca un leu în cuşcă, certându-se cu un interlocutor nevăzut. Se opri din nou la fereastră. De data asta, cuteză să tragă draperia de catifea şi să se uite în curte – se întunecase, deşi ceasul înserării încă nu bătuse; ploua pieziş şi des, iar în răstimpuri rafale de vânt se străduiau inutil să sfâşie pânza ploii: castanii, desfrunziţi şi spălaţi de apele cerului, închipuiau nişte fiinţe umile şi resemnate în faţa unui anotimp vrăjmaş. Strada era pustie. Streşinile casei plângeau. Plânsul ăsta îl înfioră; după un timp, îi trezi în suflet o senzaţie ciudată şi neplăcută, o senzaţie nedorită: i se părea că întunericul ce se pregătea să subjuge definitiv oraşul îi punea în primejdie propria existenţă, că alunecă, puţin câte puţin, într-un hău fără fund, de unde întoarcerile nu erau cu putinţă. Gândul morţii îl cutremură şi deveni conştient că trebuie să se opună fatalităţii, să întreprindă neapărat ceva... ceva menit să împiedice ireparabilul. Se răsuci cu spatele către fereastră: ochii săi mai mult speriaţi decât trişti se îndreptară automat spre masa de lucru – zări manuscrisul. De curând, începuse o nouă carte poliţistă – câteva împuşcături, un cadavru greu de identificat, un criminalist versat, un altul, mai tânăr, deci mai puţin versat şi de aceea supărător de naiv. „Fleacuri! bombăni Cara cu glas tare. Mereu aceeaşi poveste, aceeaşi schemă... Prostii! Aşa nu mai merge!” Se desprinse de lângă fereastră cu o hotărâre clară în minte: să rupă paginile scrise, iar a doua zi să comunice editurii că a încheiat pentru totdeauna cu capitolul „romane poliţiste şi de spionaj” şi că are de gând să se consacre eseului sau criticii literare. „Iată, tovarăşi, un sector unde trebuie făcută ordine!... Gata, kaput, m-am săturat de poliţisme, de spioni, nu mai vreau să tot hoinăresc cu imaginaţia în lumea hoţilor, a agenţilor, în general, a răufăcătorilor.” Fără îndoială că, auzindu-i decizia, şeful secţiei beletristice a Editurii Militare, un colonel frumuşel, cu un prematur început de burtă, autor şi el a numeroase romane, îl va întreba persiflându-l: „Cum aşa, maestre?! Să încheiaţi dintr-odată socotelile cu spionii fantomă?! Se poate?! Şi ce o să scrieţi de acum încolo, maestre?” Foarte bine, să-l întrebe, căci el, Corneliu Cara, îşi pregătise răspunsul: „Oamenii au nevoie de dragoste... (Uitase de hotărârea sa anterioară de a se consacra criticii) Am să scriu un roman de dragoste. Un bărbat necăsătorit se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită cu un bărbat bun, „pâinea lui Dumnezeu”. Femeia, ademenită de asaltul celui necăsătorit, se îndrăgosteşte şi ea...”. „Maestre, îl va înfrunta interlocutorul, cunosc un scriitor care v-a luat-o puţin înainte... Unul, de-i spune Lev Tolstoi...” Discuţia cu reprezentantul invizibil al Editurii Militare ar fi continuat, dar câteva ciocănituri în uşă îl făcură să tresară – prea se lăsase absorbit de gânduri. Uşa se deschise timid şi Camelia îşi arătă capul. —  Mami, te deranjez? Nu îndrăzni să treacă de uşă. —  Mami?! Mami?! izbucni el furios. Te-am rugat de atâtea ori să nu-mi mai spui „mami”. Femeia, obişnuită cu toanele soţului, nu se lăsă provocată – „Oho, dumnealui atât aşteaptă, să-i răspund!” – se mulţumi doar să-i comunice că era căutat. Noutatea se dovedi a fi pentru Cara de-a dreptul copleşitoare – încremeni nedumerit, cu mâinile înfundate în buzunarele halatului. Exclamă: —  Mă caută cineva?!... Pe o vreme ca asta? —  De l-ai vedea cum arată!... Ţi se face... Bărbatul n-o lăsă să termine. —  Ce vrei să zici? —  ... că ţi se face groază... Dar şi milă... Şi e ud... închipuieşte-ţi, a mers prin ploaie fără umbrelă... —  Unde-i? —  La intrare! Mi-era teamă să-l las înăuntru, se justifică ea cu o sinceritate dezarmantă. Numai cu tine vrea să vorbească... —  E şi normal! Pofteşte-l! porunci şi imediat îşi bombă pieptul, asemenea unui comandant mândru că, în sfârşit, a luat marea hotărâre de a trece la ofensivă. —   Mi-e frică, mami! —  Frică, zici?! Păi să nu-ţi fie! Că de ani de zile eşti soţia unui autor de cărţi poliţiste... Frică?! Hm, ce-i aia frică? Îmbărbătată astfel, femeia se duse să îndeplinească ordinul stăpânului. În aşteptarea vizitatorului, Corneliu Cara aprinse luminile. În schimb stinse lampa de pe birou, apoi trecu la masa de lucru; nu se aşeză, ci rămase în picioare, cu capul îndreptat semeţ spre uşă. Ştia că în clipele acelea ieşise din propria sa piele, pentru a intra într-alta – a unui cabotin... Metamorfoza nu-i displăcea... Iar faţă de vizitatorul său, îl încerca de pe acum un soi de recunoştinţă. Surprinzătoarea sa apariţie îl smulsese dintr-o atmosferă sumbră, transplantându-l în alta. Deocamdată mai luminoasă... avea în vedere cele opt becuri ale lămpii. Vizitatorul, un bărbat trecut de şaizeci de ani, se oprise în uşa întredeschisă, neîndrăznind să păşească cu ghetele sale scâlciate şi noroite în sanctuarul scriitorului. De cum îl văzu, Corneliu Cara îi dădu dreptate nevestei: înfăţişarea omului te speria. Costumul vechi şi pe alocuri cârpit grosolan era ud, iar din pricina asta i se lipise de trupu-i uscat, dar nu şi vlăguit... Din gulerul cămăşii, ude şi ea, se înălţa un gât sfrijit hărăzit să susţină un cap mare, cu o faţă suptă şi brăzdată de cute aspre. Numai în jurul gurii care, în încleştarea sa, trăda voinţă sau încăpăţânare, se adânciseră trei cute. Necunoscutul îşi scosese de pe cap pălăria veche şi ponosită, strângând-o în mâini ca pe o rufă. Părul cărunt şi rar, tuns anapoda, probabil nu de mâna unui frizer, îi accentua neglijenţa. Lui Corneliu Cara i se păru că dintr-o secundă într-alta vizitatorul va întinde pălăria pentru a cerşi nişte bănuţi, deşi intuia clar că nu ăsta era scopul pentru care-i bătuse la uşă. —  Intră, omule, apropie-te! îl îndemnă Cara, regăsindu-şi subit tonul cald, prietenos, care în complicatele sale procese de documentare şi investigare avea calitatea de a cuceri încrederea subiectului, de a grăbi apropierea acestuia de scopul investigaţiei. Privirile musafirului coborâră, vrând parcă să atragă atenţia că se găsea într-o situaţie nenorocită: sub ghetele-i scâlciate apa scursă de pe hainele în zdrenţe se lăţise într-o pată cenuşie. — Intră, omule, nu-ţi fie milă de covor! În fine, bătrânul îndrăzni câţiva paşi: părea de-a dreptul uşurat – covorul gros absorbea instantaneu apa. Decis să-şi însufleţească musafirul, Cara ieşi de după masa de lucru, îndreptându-se către barul mascat între două biblioteci. Nu trecea printre scriitori drept un băutor de anvergură. Însă primea destul de des vizita unor redactori. Aceştia aşteptau cu o vădită nerăbdare momentul în care Cara avea să umble la bar să-i întrebe cu amabilitate: „Un whisky? Un Martini sau un Martell?” De data asta, nu ţinu să afle preferinţele musafirului. Le bănuia, aşa că luă sticla de coniac şi umplu în tăcere două păhărele de cristal. Unul îl întinse vizitatorului. —  Bea, omule! Nu te cunosc dar îţi mulţumesc că ai venit, cu ocazia asta mai trag şi eu o duşcă... Bea, că o să-ţi facă bine! Bătrânul lăsă pălăria răsucită în seama mâinii stângi, iar pe cea dreaptă o întinse în direcţia paharului servit. Ochii lui Corneliu Cara sesizară vinele groase, albăstrui, ce-i străbăteau sinuos mâna. —  Noroc! ură scriitorul. —  Bogdaproste! murmură celălalt şi duse paharul la gură, golindu-l dintr-o suflare: se citea clar că-i plăcea alcoolul, în licărul de recunoştinţă ce i se aprinsese în priviri. Corneliu Cara însă nu se atinse de băutură. Dornic să-şi arate în continuare ospitalitatea, se repezi din nou la sticla de coniac şi reveni lângă bătrân. Acesta, fără să şovăie, întinse paharul; se aşteptase, pesemne, la gestul scriitorului. —  Dumneavoastră nu beţi? —  Cum să nu! Scriitorul ciocni bucuros paharul său de cel din mâna necunoscutului. Sorbi apoi o gură de coniac şi constată iar, cu satisfacţie, că de când soţia îl anunţase că era căutat, neliniştea care-l stăpânise până atunci i se risipise. Uitase de ploaie, de durerile reumatice, de cele două fiice care nu se mai măritau odată. Pentru a nu ştiu câta oară, hazardul îi scosese în cale acel ceva tainic ce urma să-l smulgă din monotonia cotidianului. Ca şi în alte dăţi, intuia în apariţia necunoscutului un destin uman, o fişă, dacă nu chiar o viitoare carte. —   Dumneavoastră sunteţi scriitorul Corneliu Cara? Alcoolul îl încălzise, îi urcase în pomeţii obrajilor o uşoară roşeaţă. —   Eu... —   Domnule scriitor... Avea o voce răguşită, de băutor încercat. —   Şezi! Bătrânul iscodi fotoliul indicat de scriitor, îi cântări din priviri adâncimea şi moliciunea şi zâmbi ca la vederea unui obiect caraghios. —    Nu, nu, mulţumesc... Mai bine rămân în picioare! Faţa-i scofâlcită deveni deosebit de moale: ai fi fost înclinat să crezi că ridurile şi cutele se bucurau de o viaţă a lor, independentă de cea a stăpânului. —   ...Am fost trimis la dumneavoastră de Vasile Chihaia, zise el, amintindu-şi brusc de rostul său acolo. Corneliu Cara nu mai auzise de acest nume. Îşi exprimă uimirea: —    Vasile Chihaia?! Nu cred să-l fi cunoscut vreodată... Stătea în dreptul vizitatorului, ţinând într-o mână paharul, în cealaltă, sticla. Dădu să umple paharul celuilalt. —   Nu, nu, se împotrivi acesta cu evidentă demnitate. Beau, da’ ştiu să mă şi opresc. Aşa e... Nu-l cunoaşteţi... De unde să-l cunoaşteţi?... Apoi, cu un glas sumbru, sublinie: Vasile Chihaia e pe moarte... Surprins, Corneliu Cara se strădui să descopere cam ce legătură ar putea să existe între el şi omul care trăgea să moară, nu reuşi. Nici nu se grăbi să-i pună celuilalt vreo întrebare ajutătoare; experienţa îl sfătuia să nu se grăbească, să nu insiste, să rămână în aşteptare. —    El, Vasile Chihaia, m-a trimis... cu rugămintea... Bătrânul căută ochii scriitorului – voia să afle cât de atent era ascultat... Vă roagă... vă roagă de pe patul de moarte, să binevoiţi să veniţi până la dânsul... până la dânsul acasă... Că are să vă mărturisească ceva... ceva foarte important... Vizitatorul tăcu, dând de înţeles că a spus totul. Cumpănind, scriitorul socoti invitaţia cam bizară, dacă nu chiar suspectă. Nu cunoscuse nicicând un ins cu numele de Vasile Chihaia, şi apoi de unde până unde să-şi permită dumnealui – ce dacă-i muribund? – să-l invite la căpătâiul său, şi încă imediat, şi încă pe o vreme ca asta?! Totuşi nu-şi trădă simţămintele. Se mulţumi să-şi iscodească mai departe musafirul: acesta se exprimase curgător şi cu o vădită tulburare în glasu-i răguşit, ceea ce-l impresionase plăcut. —    Ce ziceţi, veniţi? întrebă el rugător; pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare. Corneliu Cara auzi iarăşi streşinile curgând fără contenire şi ripostă cu naivitate: —   Chiar acum? Bătrânul încuviinţă cu o vădită părere de rău. —   Cred că’n noaptea asta îşi dă sufletul... Cancer! Cuvântul răsună ca un groaznic verdict şi Corneliu Cara murmură impresionat: —   Cancer?! Privirea vizitatorului alunecă într-o parte. —   Părerea mea, vorbi el îndurerat, e că până ce n-o să veniţi la căpătâiul său, Vasile n-o să-şi poată da sufletul... Rostise numele celui în agonie pe un ton intim, ca şi când şi Corneliu Cara l-ar fi cunoscut foarte bine şi era de datoria sa ca vestea să-l întristeze şi să-l alerteze. —   Barem îl cunosc? îşi repetă scriitorul întrebarea. —   Dumneavoastră, nu... Dânsul, da... De unde, să nu mă întrebaţi, că nu ştiu... Nici de ce vă roagă să veniţi nu ştiu... Veniţi? Deşi nu mai avea nici o îndoială că-l va însoţi pe bătrân, căzut ca din cer în universul său literar, Corneliu Cara nu răspunse deîndată. Undeva, prin ascunzişurile sufletului, i se făcu milă de propria sa făptură: să abandoneze aşa, tam-nesam, confortul şi căldura încăperii, pentru a se azvârli în ploaia şi vântul de afară! Şi de dragul cui? Al unui ins de care nici măcar nu auzise: —   De fapt, dumneata cine eşti? —   Eu?! Solul lui Vasile Chihaia, se recomandă bătrânul, surprins de dorinţa subită a scriitorului de a-i afla identitatea. Zâmbi sceptic, de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Chiar vă interesează să ştiţi cine sunt?” Mă cheamă Diţă Marin zis Telectualu... şi sunt prietenul lui Chihaia... am făcut pârnaie împreună, mărturisi el un amănunt din biografia sa. Corneliu Cara se aştepta la orice, dar în nici un caz la un răspuns care să-i fixeze pe cei doi prieteni în fişierele penitenciarelor. —   Ei, ce ziceţi? Veniţi? —   La ce spital zace? —    La nici un spital. Răspunsul exprima totodată şi mirarea acestuia faţă de naivitatea întrebării, adică: „Unde ai văzut dumneata spital să ţină un muribund? Îl expediază acasă, să moară în patul lui!” Zace acasă, pe Intrarea Clopotarilor... Undeva, în cartierul Pantelimon, domnule scriitor. Ca şi cum o mână nevăzută ar fi conectat o bandă sonoră anume pentru scriitor, Cara auzi din nou răpăitul ploii, vântul de toamnă vuind ameninţător la fereastră şi, instinctiv, se strânse înfrigurat în halatul său de casă. —   Veniţi? —   Lasă-mi adresa! —    Intrarea Clopotarilor, 9... Da’ singur să ştiţi că n-o să nimeriţi, preciză Marin Diţă scoţând din buzunar o batistă udă şi murdară. Îşi suflă nasul, iar efortul său răsună ca o explozie în liniştea odăii. Certamente n-o să nimeriţi, preciză Telectualu ceva mai uşurat. Fără să scoată o vorbă, Corneliu Cara trecu la masa de lucru, luă un pix şi, urmărit de ochii curioşi ai bătrânului, scrise pe o filă de blocnotes: „Dragă Camelia, dacă nu mă întorc în maximum două-trei ceasuri, anunţă Miliţia la 222222, la Evenimente... Roagă şi din partea mea să trimită un echipaj pe Intrarea Clopotarilor numărul 9, (Cartierul Pantelimon), la domiciliul lui Chihaia Vasile. Nu intra în panică... Testamentul meu se află de mai multă vreme în seiful directorului Fondului literar. Al tău iubiţel...” Când termină şi îşi ridică fruntea, îl redescoperi pe Marin Diţă într-o încremenire evlavioasă, ca şi când ar fi stat în dreptul unui altar. Acum, chipu-i gălbejit era ceva mai spiritualizat şi Cara îşi aminti de porecla ce-l înnobila. —   Veniţi? —   Mă îmbrac şi mergem, îi comunică scriitorul hotărârea luată. —   Vă aştept afară, vorbi Diţă înviorat. —   Şezi, omule, aicea! îi porunci scriitorul. Părăsi masa de lucru, îi puse la îndemâna sticla de coniac. Cât timp mă îmbrac, mata mai trage-i un pahar, îl sfătui gazda. —   Nu, nu, mulţumesc... —   Ţigări n-am... că nu-s fumător şi nici altora nu le permit să fumeze aici... Scriitorul desfăcu braţele, ca două aripi, arătându-i astfel musafirului vasta sa bibliotecă. În cinci minute sunt gata, mai zise. Din uşă se mai uită o dată la Telectualu. Fostul client al poliţiei şi al pârnaielor părea măgulit de încrederea ce i se arăta. 2 Ploua fără contenire. Apa aşternea pe parbriz o pânză deasă, iar ştergătoarele, în mişcarea lor mecanică, încercau să vină în ajutorul lui Corneliu Cara. Acesta şedea încordat la volanul „Fiat”-ului său. Noroc că străzile, bântuite de toamnă, erau pustii. Scriitorul auzea aievea vorbele de ocară ale nevesti-si. „Tu eşti nebun, îl luase Camelia la rost aflându-i intenţiile. Unde te aventurezi? Te-au înnebunit cărţile tale poliţiste... Unde te duci, omul lui Dumnezeu, pe ploaia asta?” Apoi, trecuse la ameninţări: „Ei bine, să ştiu că-ţi dai sufletu’ şi tot n-o să te mai fricţionez cu Carmol.” El surâse strâmb şi o liniştise, asigurând-o că dacă i se va întâmpla ceva grav, ceva ireparabil, să nu fie chiar atât de îndurerată, căci îi lăsase pe birou un bileţel... că există un testament... că pe baza economiilor lăsate o s-o ducă binişor, şi ea, şi fetele. „O să fii o văduvă tânără, zău aşa, i-a mai spus. Nu prea veselă, dar încă tânără, da...” Se purtase cam cinic, iar acum, orbecăind prin noaptea asta sumbră, se gândea, nu fără spaimă că, într-adevăr, Camelia ar putea să rămână văduvă. „Încotro am pornit-o? De ce am dat curs, cu atâta uşurinţă, invitaţiei unor necunoscuţi? Uf, pornirile astea spontane, într-o bună zi, dacă nu chiar în noaptea asta, or să mă ducă la pierzanie!” Mai că uitase de Diţă. Îl auzi însă suflându-şi nasul şi-l iscodi cu coada ochiului. —   De ce ai stat la „pârnaie”? sparse Corneliu Cara tăcerea care-i încătuşase încă de la pornire. —   Eu? sări el, părând nedumerit că tocmai lui i se pune o asemenea întrebare. Păi, articolul... —   Dă-l încolo de articol, că nu mă pricep la articole şi paragrafe! Marin Diţă râse scurt, fără convingere. Conduita lui Cara îl derutase. Îşi închipuise că scriitorii sunt un soi de oameni fuduli, care umblă cât e ziulica de mare cu nasu’ pe sus, că mai uşor te lipeşti de o casă de fier, ca s-o deschizi, decât de dumnealor... Ăsta însă, de lângă dânsul, s-a desferecat de la sine: l-a primit în casă, i-a dat şi de băut, l-a ascultat şi unde mai pui că s-a şi pornit la drum cu maşina... Îi plăcea să creadă că scriitorul fusese cândva unul de-al lor. —   Păi, ciordeli, spargeri, tâlharii, domnu’ scriitor, toate cu recidivă, se destăinui el cu oarecare bucurie. —   Şi Chihaia tot cu ciordeli? Veselia primară a fostului puşcăriaş se stinse brusc. Ar fi dorit să călătorească în lumea amintirilor, dar întrebarea scriitorului îl readuse la realitatea prietenului său ce trăgea să moară. —   A tâlhărit la drumu’ mare... Tâlhar, tâlhar, da’ gândesc că nu mie, ci lui i s-ar fi potrivit mai bine porecla de Telectualu... Ce să fac, sunt mai bătrân şi i-am luat-o înainte... —   Da’ ţie de ce-ţi zice Telectualu? trecu Corneliu Cara la un ton intim şi prietenos. —   În tinereţe, am umblat în lume... şi am învăţat o vorbă franţuzească, una italienească... Umblam îmbrăcat elegant, ca un domn, şi aveam succes la cucoanele din înalta societate... —   Bijuterii? —   Şi bijuterii... suspină el. C’est la vie! Am îmbătrânit şi altceva n-am mai învăţat să fac. —   Nu cumva Chihaia a fost politic? —   Politic? Nu că mă faci să râd... Am fost amândoi deţinuţi de drept comun. —   Da’ de ce dintre toţi scriitorii din ţara asta a căzut măgăreaţa pe mine?... —   O să-ţi zică el totu’... —   N-are pe nimeni? —   Pe nimeni, oftă iarăşi Diţă. Viaţă de câine, ca şi a mea. După o scurtă pauză, urmă: Acum, că moare, rămân iarăşi pe drumuri... Sunt bătrân... Mâna asta, pe vremuri, de artist – bineînţeles, în spargerea caselor de bani – nu mai e bună la nimic... Corneliu Cara crezu că Diţă a pornit pe panta destăinuirilor; se înşelă însă şi de data asta. Ba mai mult, socotind că-l luase gura pe dinainte, Telectualu se retrase în el ca într-o carapace. După un timp, scriitorul se pomeni undeva la marginea Bucureştiului, manevrând „Fiat”-ul pe nişte străzi înguste, prost pietruite sau pur şi simplu desfundate. Maşina sălta când în sus, când într-o parte... „Unde te bagi, omule? se mustră el. Ce-ţi trebuia? Ce cauţi tu pe aici? Mare minune dacă n-o să rămâi şi în pană!” La gândul că „Fiat”-ul ar putea încremeni în beznă şi ploaie simţi cum îl trec sudorile. Uitase de Diţă, când auzi: —   Ei, nu mai avem mult! Cara explodă ironic: —   Ce vorbeşti, dom’le?! Şi chiar zici că nu mai avem mult?... Ei bravo, m-ai liniştit! Pe Diţă nu-l supără ironia scriitorului, o socotea îndreptăţită. Dorinţa pătimaşă a prietenului său de a sta de vorbă cu Corneliu Cara în ultimele clipe ale vieţii l-a surprins mai puţin decât hotărârea scriitorului de a răspunde chemării. „Cineva îmi povestea că scriitorii nu sunt întregi la minte, îşi amintea fostul borfaş. Aşa e!... Să vină de acolo de la el, până în fundătura asta!” În bătaia farurilor răsări deodată un colţ de stradă şi Diţă interveni: —   Pe aici, dom’le scriitor, la dreapta... Când Corneliu Cara coborî din maşină, simţi sub tălpile subţiri ale pantofilor noroiul gros în care se afundase şi, prin asociaţie, se gândi la Camelia şi la pretenţiile ei exagerate faţă de curăţenia locuinţei. —   Ţineţi-vă de mine, propuse Diţă. Luaţi-o pe urmele mele... Nimeriseră într-o fundătură cum mai sunt în Bucureşti, mai ales la marginea oraşului. Domnea un întuneric dens, umed şi friguros. Cara se uită în jur, încercând să se orienteze sau să găsească vreun reper. Desluşi cu greu câteva lumini chioare la ferestrele unor căsuţe îndepărtate şi răzleţe. Senzaţia că se înfundase într-un loc inexistent pe harta capitalei îl cuprinse fulgerător şi simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Diţă împinse o poartă şi păşi într-o curte; Cara îl urmă. La vreo douăzeci de metri înaintea lor se zărea un pătrat de lumină. Prietenul de pârnaie al lui Chihaia îşi vârâse mâinile în buzunarele pantalonilor şi păşea prin noroi puţin aplecat. Mers specific de vagabond hăituit... „Numai eu sunt în stare de asemenea gesturi! se certă Cara în gând. Să mă iau după nişte necunoscuţi... Camelia are dreptate, întrec măsura, zău aşa!” Diţă se opri în faţa unei uşi şi, după ce-l văzu pe scriitor lângă dânsul, zise apăsând clanţa: —   Uite că am ajuns... Să intrăm! Instinctiv, Corneliu Cara dădu să se şteargă pe picioare, „ghidul” însă îl lămuri că nu era cazul. —   Lăsaţi, că n-avem persane în casă! Scriitorul găsi că „solul” lui Chihaia făcuse aluzie la covorul din camera lui de lucru şi din nou se dojeni: „Aşa-ţi trebuie! Dacă te bagi ca prostu’, ce să-ţi fac?!” Pătrunseră într-un antreu întunecos, stăpânit de un miros pătrunzător de igrasie. Din odaia învecinată răsună un glas stins, tremurat şi nervii lui Cara se încordară. —   Tu eşti, Marine? —   Eu... eu... Nu sunt singur, am venit cu domnu’ scriitor, îl informă Diţă, cu o blândeţe nebănuită în glas. Intrară în cealaltă încăpere şi Corneliu Cara fu deîndată izbit de aerul greu şi stătut al odăii. Fitilul unei lămpi de petrol lumina palid şi pâlpâitor camera. La câţiva paşi, în stângă sa, îl descoperi deodată pe muribund: zăcea pe o canapea îngustă, veche şi scundă, lipită de perete; o pernă înălţa o faţă suptă, galbenă ca o mască funerară. Doar ochii, abia mai sclipind în adâncul găvanelor, mărturiseau că trupul de sub pătura aspră, cenuşie, ce-l acoperea până sub bărbie, mai trăia încă. Lângă un alt perete se afla un pat de campanie, cu aşternutul murdar şi răvăşit. „Acolo doarme Telectualu”, înregistră Cara. —   Vă rog să vă apropiaţi, domnule Cara, murmură Chihaia... Sunt atât de fericit că aţi binevoit să veniţi... Diţă, adu aici taburetul... Telectualu se repezi la scaunul aflat într-un ungher şi-l aduse lângă patul muribundului. Cara făcu un efort să înainteze spre acesta. Se aşeză şi, în clipa aceea, văzu şi stropul de lumină al unei candele; în pâlpâirea ei, apărea şi dispărea o icoană afumată... —   Dumnezeu să binecuvânteze fapta dumneavoastră! îngână suferindul răsuflând anevoie. Făcu o pauză, apoi întrebă: Marine, mai eşti aici? —   Mai sunt, Vasile, n-am plecat, răspunse Telectualu. —   Lasă-ne singuri! —   Bine, Vasile, vă las... încuviinţă Diţă şi părăsi încăperea. Rămaşi singuri, cei doi se priviră câteva minute într-o tăcere grea, dureroasă. —   Domnule Cara, vorbi, în sfârşit, Chihaia, precum vedeţi... nu mai am mult... Domnul Dumnezeul nostru o să se milostivească de mine şi o să mă cheme la el... Poate chiar în noaptea asta...! Mi-am binemeritat pedeapsa. Chipul gălbejit şi osos i se crispă, gura i se încleştă. Pe sub pătură braţele se mişcară şi Corneliu Cara îşi dădu seama că mâinile bolnavului se opriseră în dreptul stomacului... —   Aveţi dureri? —   Groaznice! mărturisi bolnavul. —   De ce nu chemaţi doctorul? —   Nu vreau, Chihaia îşi clătină capul. Durerile mi se cuvin şi nu vreau să scap de ele decât cu vrerea Domnului... fie-i numele lăudat!... Gata, s-au potolit. Cara îi urmărea stingherit şi dezorientat suferinţa: îi văzu fruntea galbenă acoperindu-se de sudorile morţii. —  Numele meu adevărat nu e Chihaia Vasile, ci Vanghele Ovidiu, i se spovedi bolnavul. Ovidiu Vanghele... Aţi auzit de mine? Scriitorul răspunse, nici el nu ştia de ce, cam stânjenit: —   Mărturisesc că nu... —  Domnule Cara, eu o să mor... presimt că încă în noaptea asta o să mor... Muribundul îşi îndreptă ochii stinşi spre musafir. Desigur că vă întrebaţi de ce v-am chemat la căpătâiul meu? Cu ce scop? —  Aşa e, încuviinţă Cara stăpânit de o tulburare de care încerca, fără succes, să scape. Da, şi de ce tocmai pe mine? —  La spital, după operaţie, sora mi-a adus câteva cărţi... Printre ele şi una de război, scrisă de dumneavoastră. Cartea cu luptele de la Budapesta... Tăcu. Sub pătură, coşul pieptului prinse să i se zbată în ritmul respiraţiei. Bolnavul îşi reluă povestirea cu ceva mai multă vigoare, dar pentru scurt timp. Am mai cerut şi alte cărţi ale dumneavoastră... Sora mi-a satisfăcut dorinţa – erau cărţi poliţiste şi de spionaj. Domnule Cara, o povară grea, insuportabil de grea, îmi apasă sufletul... Ca să pot trece pe lumea cealaltă, trebuie să mă despovărez... Mă urmăriţi? Cara nu-l auzea prea bine, de aceea îşi trase scaunul mai aproape de căpătâiul bolnavului. —  Da, vă urmăresc! —  Am ajuns la concluzia că sunteţi singurul om care poate să mă ajute să mor liniştit... Cartea dumneavoastră despre luptele de la Budapesta e o carte document, nu-i aşa? Cara confirmă printr-un gest de clătinare a capului. —   În cazul ăsta vă întreb, aţi auzit de agentul român «B-39»? Deşi Cara nu formulase nici un răspuns, bolnavul se grăbi să precizeze: Nu, ah, să nu cumva să credeţi că eu sunt «B-39»... N-ar fi fost rău să fi fost... De maiorul Doinaş Radu din Biroul 2 al Secţiei a II-a Informaţii a Marelui Stat Major aţi auzit? —  Nu, recunoscu Cara, ruşinat de faptul că nu auzise nici de agentul «B-39», nici de maiorul Radu Doinaş. —  Nici n-aţi avut cum. «B-39» a fost dat dispărut fără urmă... Respiraţia i se îngreuie pe sub pătură, braţele bolnavului se mişcară ca doi şerpi ce căutau o ieşire din ascunzătoare. Gura lui Chihaia scăpă un geamăt surd, apoi se potoli. «B-39» a dispărut fără urmă la Budapesta, în ianuarie 1945... exact în zilele când eroii cărţii dumneavoastră îşi desfăşurau operaţiile de stradă. Dar «B-39» n-a dispărut, ci a fost ucis... prins şi ucis. Prins de nemţi şi ucis. Multe văzuse şi trăise la viaţa sa Corneliu Cara; situaţiile limită nu-i erau necunoscute, însă muribundul, atmosfera încăperii, fostul borfaş care patrula în faţa casei, istoria care-i era dat s-o asculte îi stârneau simţăminte confuze. Îl stăpânea senzaţia că nu părăsise nici o clipă camera de lucru, că şedea la birou şi scria, iar scrisul, cu ajutorul imaginaţiei, îi adusese, în lumea albă a filelor de hârtie, un om ce trăgea să moară şi care mai avea ceva de împărtăşit semenilor. —   Cred că maiorul Doinaş Radu şi faptele sale de ofiţer de informaţii, relată bolnavul în continuare, trebuie să ocupe un loc de onoare în cartea dumneavoastră consacrată luptelor de la Budapesta. Corneliu Cara nu-şi desprindea privirile de pe chipul de ceară al muribundului, se gândea: „S-a agăţat de mine în ultimele clipe ale existenţei sale... Ciudat! Parcă ar vrea să mă tragă şi pe mine undeva... Unde? S-a agăţat de mine ca de un colac de salvare şi mă trage...” —  După ce o să mor, se spovedea fără vlagă Chihaia, v-aş ruga să treceţi pe la Biroul obiectelor găsite de la Gara de Nord. Să întrebaţi acolo de „tovarăşul Vlaicu” Băgaţi de seamă, dacă are o cicatrice pe obraz e tovarăşul Vlaicu. Îi spuneţi doar atât: „Vin din partea lui Ovidiu” O să vă predea o servietă... Muribundul îşi scoase un braţ uscat de sub pătură şi, cu preţul unui efort fizic dureros, trase din buzunarul pijamalei un plic. Aici o să găsiţi cheiţa de la servietă. Cara luă plicul nu fără a se înfiora. —  Făgăduiţi-mi că o să-mi îndepliniţi ruga... îi ceru muribundul. —  Înainte de a vă făgădui, trebuie să ştiu ce conţine servieta. „Masca” încercă un zâmbet; nu-i izbuti. — Aveţi dreptate... În servietă o să găsiţi un manuscris şi o scrisoare. Cândva, pe băncile unui liceu din Transilvania, am visat să devin scriitor... E un manuscris neterminat... El însă o să vă dezvăluie taina agentului «B-39», a morţii sale, taina mea... Totul este adevărat... Nimic nu este inventat... Făgăduiţi-mi că o să includeţi într-o nouă ediţie a cărţii dumneavoastră – „Operaţia Budapesta” – portretul maiorului Doinaş Radu... Făgăduiţi-mi! —  Vă făgăduiesc! murmură Corneliu Cara, gâtuit de o tulburare nemărginită. Ar fi vrut să-l întrebe ce legătură existase între Chihaia şi agentul «B-39». —  Dumnezeu să vă ajute! murmură muribundul. Acum o să vă rog să plecaţi. Chihaia se strâmba de durere şi-şi întoarse capul spre perete. Îşi lua astfel rămas bun de la oaspetele său. Cara se ridică încet, stingherit, cu sentimentul că nu va mai găsi drumul spre ieşire. Ascunse plicul în buzunar şi, un timp, încremeni în picioare, buimăcit. Îşi roti privirile: fitilul tremurat al lămpii de gaz, aruncând fără contenire pe pereţi tot felul de umbre sinistre, scotea la iveală un şifonier vechi, căzut într-o rână; într-un ungher, un vraf de cărţi; o masă, şi aceea parcă putredă... Zări deodată uşa şi se îndreptă spre ea, în vârful picioarelor. Însă podeaua, sub greutatea trupului său, scârţâi zgomotos. Diţă îl aştepta sub streaşina casei, zgribulit ca un câine de pripas. Întrebă: —  Gata?... Să vă conduc? Înainte de a-i răspunde, Corneliu Cara scoase din portofel o carte de vizită: —  Nu-i nevoie... Uite, ai aici numărul meu de telefon... Să mă suni. —  În noaptea asta moare, murmură Telectualu ca pentru sine. Presimt eu că moare. —   Nu uita să-mi telefonezi, repetă scriitorul tot în şoaptă. Cine-l îngrijeşte? —  Eu... —   Cum, nici o femeie? se miră Cara. Nici o gospodină? —   Suflet de femeie n-a trecut prin casa noastră! Şi, sătul parcă de cât vorbise, conchise: Vă mulţumesc şi eu... Sincer vorbind nu credeam că o să vă deranjaţi până aici... Noapte bună!   [1] Vezi nuvela „Sus mâinile, domnule Cristi !”, din volumul „Crima de la 217” (Editura Militară).   descarcati cartea de aici.... 

I. Un personaj senzaţional 1 Uşa se deschise încet, şovăitor, aproape fără zgomot. Deşi cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simţi mişcarea şi-şi ridică brusc privirile mânioase: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist? Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufleteşte să sară din fotoliu şi să explodeze cu vorbe grele. Ştia că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije – consecinţele erau previzibile – dar nu-i păsa. Camelia însă, ştiind că nu avea cum să evite „catastrofa”, se opri prudentă în pragul uşii. — Mami, încercă ea să-şi îmbuneze soţul, poştaşul zice că are o scrisoare din străinătate şi vrea să ţi-o predea numai ţie. Mâna femeii apucase clanţa, gata, la nevoie, să folosească uşa drept pavăză. Informaţia atât de banală prin noutatea sa îl dezorientă pe scriitor; se aştepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poştaş, pe care-l cunoştea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios – nea Ilie Sparanghel – izbutise să-i tulbure lucrul. — Să-i fi explicat şi tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiaşi dezorientări. De fapt nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului ce-l „pieptăna”, mai rătăcea pe urmele agentului „B-39”. Descumpănită, la rându-i, de reacţia neobişnuit de calmă a soţului, Camelia îl lămuri: — Crezi că nu i-am explicat? A văzut însă din stradă lumina de pe birou aprinsă. „Hai, explodează! se îmbărbăta Corneliu Cara, sincer indispus de destinul său nefericit. Nimeni în casa asta nu mă ocroteşte! Nici măcar Camelia... Ah, Dumnezeule, unde să-mi găsesc liniştea?! Hai, sari în sus! Ce mai stai? Explodează odată!” Întârzia să explodeze şi se gândea cu mâhnire că era un om pierdut, lipsit de voinţă, că „pulberea” se scursese din el ca dintr-un butoi ciuruit. Întrebă dramatic: — Unde-i dumnealui? — În vestibul. Văzându-şi soţul ridicându-se şi ieşind de după birou suspect de liniştit, Camelia, socoti că ar da dovadă de înţelepciune dacă s-ar retrage cât mai repede în altă încăpere. Într-adevăr, în timp ce se îndrepta cu mâinile înfundate în buzunarele halatului spre vestibul, Cara rânji răutăcios, ba chiar ameninţător: — Ce-i, nea Sparanghel, ce s-a întâmplat? — Să trăiţi! rosti poştaşul pe un ton milităros. Mirosea puternic a transpiraţie acest bărbat scund şi vânjos, care se apropia de anul pensionării... Ţinea în mână, ca pe un loz câştigător, un plic încărcat cu timbre multe, multicolore. Păi, ce să se întâmple? Am o recomandată şi trebuie să-mi semnaţi de primire. — Bine, nea Sparanghel, treabă-i asta, pentru un fleac mă ridici de la creaţie? Ce, semnătura nevesti-mi nu-i bună, nu-i legală? Abia acum simţi Cara furia urcând în el încet şi sigur. „Ah, mi s-a aprins fitilul!” îşi spuse bucuros. Poştaşul însă îl „dezamorsă” imediat, neştiind ce faptă bună săvârşea: îi înmână scrisoarea din străinătate, dar în clipa următoare scoase şi o carte din taşca doldora de corespondenţă. — Am o nepoată, începu poştaşul să-i povestească, din partea băiatului, Viorica Sparanghel, fată cuminte, săraca, silitoare. M-a rugat să vă iau o semnătură pe cartea asta. Scriitorul recunoscu coperta romanului „Soarele a murit în zori” şi vorbele lui Ilie Sparanghel îl înmuiară. Dintr-un foc, poştaşul atinsese „călcâiul lui Ahile”. Nimic nu-i mângâia mai mult orgoliul literar decât rugămintea cititorilor de a le da autografe. — Intră, nea Ilie, intră, da’ te rog! Se opriră în sufragerie unde Cara, în timp ce nea Sparanghel îl informă că nepoată-sa păstra în bibliotecă toate romanele sale, scria pe cartea vizibil citită, o lungă dedicaţie. — Face şi poezii fata... Eu aşa zic, că are talent. La gândul că poştaşul ar putea să-i adreseze rugămintea de a citi versurile genialei sale nepoate, Cara se îngrozi. „Hm! O poetă, Viorica Sparanghel, ne mai lipseşte la Uniune! – se grăbi să se apere expediindu-şi oaspetele. — Nea Sparanghel, mă pricep eu la multe, dar la poezii nu... Să încerce fata pe la vreun cenaclu. Puţin mai târziu, retras în semiobscuritatea camerei de lucru, Cara cercetă plicul acela lunguieţ, confecţionat dintr-o hârtie fină, marcat „Par avion”. Fusese expediat, aşa cum indicau mărcile poştale, taman din Insulele Bermude. „Dar n-am pe nimeni acolo!” exclamă el citind. Simţi un miros vag de parfum. Duse plicul la nas şi-l mirosi. „Hm!... Parfum… Ia te uită, dom’le, o femeie din Bermude a aflat de existenţa mea!” Se folosi de „sabia din Toledo” ca de un bisturiu şi deschise plicul. Gesturile sale încete şi delicate îi erau dictate de acel vag şi tulburător parfum venit de departe. Găsi o scrisoare bătută la maşină cu o acurateţe pe care nu puteai să n-o remarci. Se apucă să citească.   „Stimate domnule Cara, În urmă cu două săptămâni am primit din partea bunului meu prieten Sir W. B., un exemplar din cartea scrisă de Dv. „Soarele a murit în zori”. Lectura volumului a reprezentat pentru mine o mare şi neaşteptată surpriză. Mă împăcasem de mult cu gândul că Radu Doinaş a fost dat pentru totdeauna uitării. Şi, dintr-o dată, cartea Dv.! Am citit-o cu un legitim interes, dar mai ales cu emoţie. E drept, în carte sunt multe inexactităţi cu privire la personalitatea eroului, dar, în linii mari, v-aţi atins ţelul. Desigur, pentru dv. sunt o necunoscută... Şi poate că aş fi continuat să rămân în anonimat dacă, în finalul volumului, n-aş fi aflat promisiunea Dv. de a scrie şi o a doua carte, dedicată tot lui Radu Doinaş şi, după modesta mea părere, intitulată nu prea fericit „Pe urmele agentului „B-39”. După o îndelungată chibzuinţă, m-am decis să vă scriu, pentru a vă oferi sprijinul în clarificarea unor date obscure sau delicate privind personalitatea lui Radu Doinaş. De asemenea, cred că mai pot să vă fiu de folos în eliminarea din carte a unor inexactităţi. N-am nici un motiv a vă ascunde că, înainte de a vă adresa prezenta scrisoare, m-am consultat şi cu Sir W.B. care, printre altele, a fost de părere să ies din umbră şi să încerc să vă fiu de folos, bineînţeles, dacă veţi binevoi să acceptaţi sprijinul meu dezinteresat. Mă obligă la acest act, în primul rând, memoria celui ce a fost Radu Doinaş. Vă rog să-mi expediaţi răspunsul Dv. la următoarea adresă: Paris, XVI, Căsuţa poştală CR 412, d-lui Efraim Zapata.   Insulele Bermude                                                                                   Cu stimă, 10 decembrie 1977                                                       JULIETTE DE BEAUMONT   Corneliu Cara mai citi o dată incredibila scrisoare, o lăsă să-i cadă din mână şi împietri în fotoliu, fixând cu ochi speriaţi cele 350 de pagini bătute la maşină ale manuscrisului „Pe urmele agentului „B-39”. Îl corecta pentru a-l preda, în sfârşit, editurii. Trei sute cincizeci de pagini scrise, transcrise şi retranscrise! Socotise cartea încheiată şi începuse să se gândească intens la proiectul cărţii următoare. Iar acum această scrisoare! O simplă coală de hârtie, ce-i drept parfumată, cuprinzând exact 21 de rânduri! Buturuga mică ce voia să-i răstoarne „carul” făurit cu atâta trudă! Juliette de Beaumont! În îndelunga şi întortocheata sa documentare nu-i întâlnise numele. Nume francez... Scris românesc, mai mult decât corect... Îi scria cu nonşalanţă: De asemenea, cred că vă pot fi de folos în eliminarea unor inexactităţi. Recitirea acestor rânduri îl scoaseră pe Cara din încremenire. Se pomeni bătând cu pumnul în birou şi ţipând cuprins de furie: „Da’ cum de îţi permiţi, cucoană? Auzi vorbă! Inexactităţi?! Dumneaei, „contesa” de Beaumont din Bermude, vrea să mi le elimine?” Începu să umble nervos prin încăpere, cu mâinile la spate, cu capul în piept, ca un berbec aţâţat... „Ia te uită, îşi spunea, vrea să-mi torpileze cartea!... Am lucrat zi şi noapte. Am răscolit arhive străine... Unde mi-ai fost până acum „doamnă contesă”? Nu, nu! Nu ştiu nimic, n-am primit nici o scrisoare, şi gata! Mâine duc manuscrisul la editură...” Se opri în dreptul biroului. La lumina puternică a lămpii constată că ajunsese cu corecturile la pagina 291. Cara citi de la distanţă fraza: Pe Doinaş îl încerca o bucurie ascunsă: la câţiva paşi de el se afla enigmaticul doctor Tester. Spionul personal al lui Himmler? Sau al Intelligence-Service-ului? Sau poate agent dublu, triplu? Încântat de întrebările eroului său, Cara pocni cu palma peste manuscris şi hotărî: „Îl predau... chiar mâine îl predau! Toate observaţiile pe urmă... pe urmă... Nu mă mai întorc din drum!” Ridică de pe birou scrisoarea doamnei de Beaumont: degaja acel vag şi misterios parfum. „De unde ai răsărit, cucoană?” Îşi aminti că Radu Doinaş, în marea aventură a vieţii sale, avusese de-a face cu multe femei. Iar el, scriitorul, luptând cu documentele, cu investigaţiile pe teren, le identificase. Însă nici una din ele nu-i amintea de expeditoarea scrisorii din Bermude. Că Juliette de Beaumont este româncă nu mai încăpea îndoială. Imediat reveni asupra hotărârii. De ce româncă? Juliette de Beaumont putea foarte bine să fi apelat, de pildă, la serviciile unui român... ale unui secretar particular... De ce nu? Ochii îi alunecară din nou pe pagina 291. Ca într-o subterană confruntare, scrisoarea doamnei de Beaumont se afla în apropierea manuscrisului. O vreme, Cara cumpăni... „E adevărat, îşi zise, fără a fi un afemeiat, Radu Doinaş a fost silit – da, da, silit, ăsta e cuvântul cel mai potrivit – să se încurce cu multe femei... Totuşi, în viaţa lui lipseşte marea dragoste... spioana Mata Hari!... Sau faimoasa Pisică... Nu cumva tocmai această nobilă doamnă de Beaumont a fost femeia visurilor sale?...” Înţelese că fără sfatul colonelului Panait nu va fi în stare să iasă din dilemă şi să ia vreo hotărâre. Concluzia îl temperă pe loc. 2 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Discuţie cu colonelul Panait, în prezenţa lui Lucian şi Frunză. S-a citit scrisoarea doamnei de Beaumont. Cei trei s-au amuzat copios. Ba col. şi-a permis şi o ironie: „Întotdeauna ai avut succes la femei!” Iar Lucian, făcând aluzie la avatarurile mele cu Telectualu, a adăugat: „Şi la borfaşi!” Frunză mi-a sărit de îndată în ajutor: „Da, însă la borfaşi de talie internaţională!” Eu, ca prostu, i-am tot sâcâit cu întrebarea: „Cine să fie această Juliette de Beaumont?” Până ce l-am enervat pe col. „De unde vrei să ştim noi? Dumneata eşti acum specialistul nr. 1 al dosarului „B-39”! Acceptă-i propunerea!” „Şi manuscrisul meu?” am sărit ca ars, ca şi când cei trei ar fi fost vinovaţi că truda mea era ameninţată. Lucian m-a sfătuit să-l pun deoparte, la dospit; pe urmă, după ce o să aflu ce vrea d-na de B. de la mine, să-l scot de la dospit şi să-l revăd. Ţine sau nu? Frunză şi-a spus şi el părerea: Dacă Sir W. B. i-a expediat cartea d-nei de B., înseamnă că el cunoaşte foarte bine natura legăturilor dintre Doinaş şi d-na de B. Deci merită să i se accepte sprijinul. Bineînţeles, ultimul cuvânt l-a avut col. Panait. Mi-a spus textual: „Te leagă de Sir W. B. o cordială amiciţie. D-ta, Cara, eşti un gentleman, iar el un Sir... Scrie-i, dom’le, şi caută să afli de la dânsul cine-i d-na. Întreabă-l de ce nu şi-a dat adresa din Bermude... Într-un cuvânt, mai întreabă-l dacă se cuvine să-i tratezi cu seriozitate propunerea...” Încă în seara asta, i-am expediat lui Sir W. B. o scrisoare. Numai să-l găsească la reşedinţa sa din L., căci îmi relatase că, de obicei, iarna pleacă în Africa, la vânătoare de lei... 3 „Domnule Cara, Am primit amabila Dv. scrisoare şi, înţelegându-vă preocupările, mă grăbesc să vă răspund. I. Dacă Juliette de Beaumont nu v-a dezvăluit anumite date cu privire la personalitatea sa, cu atât mai mult nu-mi pot permite eu s-o fac. Doresc să vă asigur însă că, dând curs invitaţiei, vi s-ar oferi prilejul să cunoaşteţi una dintre cele mai fermecătoare şi mai inteligente femei din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor de activitate informativă. II. Juliette de Beaumont a fost marea iubire a lui Radu Doinaş, au colaborat, au acţionat împreună. Ştie enorm de multe lucruri despre omul pecetluit de istorie cu indicativul „B-39”. Aşa că nu văd de ce ezitaţi să-i acceptaţi invitaţia. III. Nu este cetăţeană a Regatului Unit. Nu mai ştiu ce naţionalitate are în prezent. Nu cred că domiciliază în Bermude. Domnule Cara, cu prilejul memorabilelor noastre convorbiri, nu mi-aţi făcut impresia unui bărbat timid... Deci îndrăzniţi! Sprijinul dezinteresat al doamnei Juliette de Beaumont vă va fi de mare folos şi nu veţi regreta. Doresc încă o dată să vă felicit pentru realizarea cărţii, pentru faptul că mi-aţi respectat întru totul condiţiile. Să ştiţi că am citit-o cu atenţie; mai corect, mi-a fost citită. E o realizare meritorie. Mi-aş permite, fiind ferm convins că nu mi-o veţi lua în nume de rău, să vă atrag atenţia că, în perioadă la care vă referiţi, ultimul ministru român la Berlin, înainte de numirea legionarului Constantin Greceanu, a fost nu dl. Radu Cruţescu, ci Romalo Alexandru. Mă simt şi eu vinovat de confuzie. După căderea legionarilor de la putere, a fost numit dl. Raul Bossy, un filoenglez. După un timp, a fost înlocuit de către ataşatul său militar. Vă mulţumesc pentru urări. Vă doresc succes deplin în realizarea cărţii a doua pe care o aştept de pe acum cu nerăbdare. SIR W. B.                        4 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Am expediat la Paris răspunsul meu afirmativ la propunerea d-nei J. de B. Voi înmormânta oare cele 350 de pagini scrise? Dracu mai ştie cu ce mecanism lăuntric m-a învrednicit Dumnezeu! Nu mă mai interesează nimic altceva decât Juliette de Beaumont. Cine este? Cine a fost? Că a fost agentă a unor servicii de informaţii, nu mai am nici un dubiu. Altminteri, sir W. B., celebrul Fortinbras de la Berlin, n-ar fi cunoscut-o şi nici nu i-ar fi expediat cartea mea. Totuşi mă intrigă faptul că nici o fişă, nici un document de arhivă n-o semnalează. Sau poate că figurează pe undeva şi n-am fost eu destul de norocos. Abandonându-mi manuscrisul, am timp berechet să fac tot felul de presupuneri cu privire la vârsta şi înfăţişarea misterioasei doamne J. de B. Camelia este de părere că nu mai am mult ca să devin pacientul devotat al dr. N. de la Mandravela. Nu-i exclus, căci în aşteptarea unui răspuns din partea d-nei de B., simt că sunt pe cale să-mi ies din minţi.” 5 „Stimate domnule Cara, Mă bucur sincer că aţi binevoit să-mi acceptaţi propunerea. Aceasta mă face să cred că şi în continuare veţi fi de acord cu condiţiile formulate mai jos: a) Să vă consideraţi pe toată durata şederii în străinătate invitatul meu. În acest sens, să nu vă faceţi griji, mijloacele mele materiale îmi permit să vă fiu amfitrioană. b) Locul întrevederii să fie Franţa. Dacă veţi fi de acord, voi reţine un apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”. c) Să nu vă impacientaţi dacă la sosirea Dv. pe aeroportul Orly nu o să vă întâmpine nimeni. Vă voi comunica în timp util numărul apartamentului ce vi s-a rezervat. Să nu vă neliniştească nici faptul că de la sosirea Dv. la Paris şi până la întâlnirea noastră se vor scurge două-trei zile. Acceptând aceste condiţii care, recunosc, vi se pot părea întrucâtva extravagante, vă mai sfătuiesc să vă biruiţi orice prejudecată legată de invitaţia mea. Vă asigur că pe toată durata şederii în Franţa vă veţi simţi excelent. N-aş fi sinceră cu Dv. dacă, în încheiere, n-aş sublinia că aştept cu nerăbdare apropiata noastră întâlnire.                                                                                         JULIETTE DE BEAUMONT” 6 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Zarurile au fost aruncate. Mâine în zori plec la Paris pe calea aerului. Colegii mei de la Uniune s-au bucurat nespus aflând că plec într-o nouă călătorie şi mi-au lăudat norocul. I-am întrebat ce să le aduc de la Paris. Nu sunt oare invitatul unei bogătaşe? B. L. mi-a mărturisit că l-ar interesa un Proust complet. „Dacă poţi, desigur!” I. M. vrea să-i aduc ultima apariţie a lui H. Bazin. Iar poeta M. R. m-a implorat să-i fac rost de un album Chagall... Unul nu mi-a cerut o brichetă sau o colonie! Nicicând nu m-am simţit atât de mândru de colegii mei de breaslă... În schimb, Camelia n-a uitat că are două fete de măritat şi mi-a pregătit o listă lungă cât un papirus. Ştie că pe drum am s-o pierd, totuşi o fărâmă de speranţă tot mai are.” 7 Stewardesa Tarom-ului, o tânără foarte înaltă datorită şi tocurilor de la pantofi, suplă, cu mişcări feline, ca de manechin ce prezintă la nesfârşit unul şi acelaşi model, manifesta faţă de Cara o grijă aparte. Scriitorului nu-i scăpase amănuntul. Se apropia mereu de dânsul şi-l întreba ca o „Camelie aeriană”: — Vă simţiţi bine? Cu ce vă pot fi de folos? — Mă simt excelent, răspundea Cara cu o voie bună cam silită, căci cu fiecare zonă depresionară, simţea cum micul dejun ce-l servise acasă, în grabă, îi urca în gât ca un şarpe nehotărât să iasă la lumină. De fiecare dată, stewardesa îi zâmbea încurajator şi încerca din priviri să-i atragă atenţia asupra unei pungi speciale ce se zărea în buzunarul fotoliului din faţă. Încă de la decolare Cara observase punga iar acum făcea un efort vizibil să nu privească într-acolo, să-i uite rosturile. Reuşea numai când ochii i se luau după picioarele frumoase ale stewardesei. Dar ceea ce pe Cara îl chinuia mai amarnic nu erau înspăimântătoarele goluri de aer, ci gândurile care, în jocul lor sălbatic, se învălmăşeau. De la înălţimea de zbor a avionului – 8 000 metri – decizia sa de a se avânta peste hotare, în necunoscut, o găsea nu numai temerară, dar şi necuviincioasă. Să te laşi invitat şi întreţinut de o femeie pe care n-ai văzut-o în viaţa ta! Doar când îşi mai amintea de scrisoarea lui Sir W. B., gândurile i se mai linişteau. — Aveţi nevoie de ceva, tovarăşe Cara? se interesă din nou stewardesa zâmbindu-i dulce, ademenitor, ca şi când l-ar fi întrebat: „Ce-ai zice să petrecem împreună câteva zile la Paris?” Cara îi răspunse printr-un surâs acru că nu avea nevoie de nimic şi se reîntoarse cuminte la frământările sale. Îl sâcâia, mai ales, un sentiment de neîncredere în ceea ce avea să urmeze după aterizarea avionului în Franţa. Se vedea, în răstimpuri, victimă a unei farse cinice. Ce înseamnă apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”? Ce înseamnă două-trei zile de hoinăreală prin capitala Franţei, şi casă, masă, toate gratuit? Da’ cine-i cucoana asta de Beaumont dispusă să risipească valută forte pe un scriitor de care numai ce auzise? Cu ajutorul imaginaţiei sale, Cara întrevedea chiar şi o penibilă capcană. „Hm, capcană?! Cu ce scop? îşi înfruntă el propriile întrebări. Ce reprezint eu Corneliu Cara, pentru ca doamna Juliette de Beaumont să ţină neapărat să-mi întindă o capcană?” Deodată îşi aminti de sfatul aceleiaşi doamne de Beaumont de a-şi birui prejudecăţile. Acelaşi sfat i-l dăduse, la plecare, şi colonelul Panait. Ah, prejudecăţile! Cum să nu se împiedice de ele? Amfitrioana hotărâse ca la aeroport să nu-l aştepte nimeni! De ce? De ce să nu mă conducă nimeni de la Orly la hotel? Cu ce fel de gazdă se încurcase?! Se şi vedea la recepţia hotelului, adresându-se unui funcţionar gomos: „Doamna de Beaumont mi-a reţinut un apartament?” iar acesta, măsurându-l din tălpi şi până-n creştet, ca pe un ins scăpat din ospiciu, îi răspundea dispreţuitor: „Doamna de Beaumont?! Ce-ţi veni, dom’le?! Oare nu ştii că doamna de Beaumont a murit de mult... pe eşafod... în timpul revoluţiei?” Deşi imaginea de la recepţia hotelului pe care o trăia intens îl făcu să râdă, neliniştea tot îl bântuia. Îşi aminti subit că uitase să-şi noteze adresa şi numărul de telefon ale Ambasadei române de la Paris, căreia, la nevoie, ar fi putut să se adreseze. Gândurile îl copleşiră din nou într-atât încât nici nu observase când stewardesa venise lângă el. Tresări speriat auzind: — Tovarăşe Cara, de la turnul de control de pe Orly sunteţi întrebat dacă ştiţi să şofaţi? Noutatea întrebării îl zăpăci, crezu că nu auzise bine. — Cuuum? Ce-aţi spus? Stewardesei îi scăpă un zâmbet; paloarea scriitorului, aerul său de om distrat o amuzau, căci altfel şi-l închipuise pe acest autor de literatură poliţistă. Îi explică pe îndelete convorbirea dintre radistul avionului şi turnul de control de pe Orly, revenind apoi asupra întrebării iniţiale: — Ştiţi să conduceţi o maşină? — Am un „Fiat 1300”, răspunse Cara, nesesizând încă destul de limpede legătura dintre turnul de pe Orly şi permisul său de conducere. Zâmbetul stewardesei îl ajută să-şi regăsească umorul şi adăugă: Nu cumva pilotul are nevoie de ajutorul meu? Îi stau la dispoziţie! — De la Paris cineva se interesează de dumneavoastră prin turnul de control, mai zise tânăra şi se îndreptă spre cabina echipajului. „Ei drăcie! exclamă Cara pentru sine, intrigat acum din cale-afară de interesul pe care turnul de pe Orly îl manifesta pentru persoana sa. Va să zică cineva, totuşi, mă aşteaptă!” După câteva minute, stewardesa se întoarse cu un nou mesaj: — De pe Orly vi se comunică următoarele... — Cine, domnişoară, cine-mi comunică? întrebă Cara zăpăcit de gânduri, de zgomotul motoarelor, de nodul ce-i urca în gât. — Turnul de control. — Nu-l cunosc, dragă domnişoară! se apără Cara şi făcu o mutră atât de nenorocită, încât stewardesa izbucni în râs. Ce-i de râs în povestea asta, domnişoară? — Prea o luaţi în tragic, tovarăşe Cara. Turnul de control vă transmite că, după aterizare, să treceţi pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”, ca să ridicaţi cheia unui „Fiat 1300”. Ca şi când stewardesa ar fi fost la curent cu istoricul călătoriei sale, Cara îşi exterioriza mirarea: — Da’ n-a fost vorba de nici o maşină! Vădit stingherită de reacţiile naive ale pasagerului, stewardesa preciză: — Noi n-am făcut altceva decât să vă comunicăm mesajul transmis de Orly. — Ce legătură are turnul de control cu călătoria mea? Tânăra îşi scutură nervos părul şaten, tuns scurt, voind parcă să atragă atenţia asupra frunţii sale bombate şi foarte netede. Ce-i drept, avea o frunte frumoasă, iar Cara, culegător de semnalmente, reţinuse amănuntul de cum urcase în avion. — Nu ştiu ce legătură are cu călătoria dumneavoastră, dar cu zborul nostru, în mod sigur, are... În timp ce se îndepărta, tânăra auzi replica disperată a scriitorului: „Nu mai înţeleg nimic!”... În sinea sa însă, Cara gândi cu resemnare „Ce-o fi, o fi!” Vorba mamei: „Lasă boii să meargă şi unde s-or opri, acolo o să sari din car”.   Jumătate de oră mai târziu, după ce îndeplini formalităţile de intrare în Franţa, Corneliu Cara trecu, aşa cum recomandase turnul de control, pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”. O funcţionară cochetă, nici prea tânără, dar nici prea în vârstă, îi zâmbi ca unui vechi client. Avea ochi albaştri, părul oxigenat, o dentiţie ireal de perfectă. Cara se recomandă: — Bonjour, madame! Je suis Corneliu Cara... — Ah, monsieur Corneliu Cara! exclamă ea radiind atâta fericire, încât scriitorul crezu că are de-a face chiar cu amfitrioana sa. Vi s-a rezervat un „Fiat 1300”... Dispăru pentru o clipă din raza ghişeului şi reveni cu cheile maşinii. Vă dorim un voiaj plăcut! Zâmbea, zâmbea întruna, manifestând o satisfacţie constantă, fără scăderi sau urcuşuri. Cara o mai văzu apăsând pe un buton. Un om al nostru o să vă conducă la maşină, o să se îngrijească de bagajele dumneavoastră! După o scurtă aşteptare, se ivi în faţa lui, chiar în dreptul ghişeului, un bărbat tânăr, într-o salopetă azurie, pe care, în dreptul inimii, se puteau citi cuvintele „Rent a car”. — Bon voyage, monsieur Cara! îi ură funcţionara. Din secunda următoare, fu luat în primire de bărbatul în salopetă. Cara mulţumi în gând agenţiei pentru modul cum îl întimpinase şi cum organiza serviciile. În zece minute, se pomeni instalat la volan, cu valizele rânduite frumos în portbagaj. — Sunteţi pentru prima oară la Paris? îl întrebă francezul în salopetă azurie. Cara se uită la el: zâmbea şi-şi arăta şi el, ca într-o reclamă convingătoare, dantura. — Cu „Fiat”-ul, da! — În torpedoul maşinii găsiţi un plan al Parisului, îl informă el. Bon voyage, monsieur! — Merci! Abia după ce demară, Cara îşi aminti că s-ar fi cuvenit să-i mulţumească omului şi altfel. După câteva minute însă îl dădu cu totul uitării. Parisul venea în întâmpinarea sa cu viteza maşinii. „Fiat”-ul era albastru, ca şi al său, ceea ce îi uşura procesul de adaptare.   Apartamentul rezervat se găsea amplasat la etajul doi al clădirii hotelului şi era compus din două camere mari – biroul şi dormitorul – încărcate cu mobilă stil, grea, ca de castel medieval. Cara se roti un timp în jurul propriului său ax. Apoi rămase locului, perplex. Îl cuprinse o senzaţie stranie, de parcă ar fi visat, iar visul, pe neaşteptate, l-ar fi azvârlit într-un univers ireal. Ştia că dincolo de ferestrele acelea înalte şi largi, închise etanş, ocrotite de perdele şi draperii de catifea, îngreunate parcă de praful timpului scurs, se aşternea bulevardul Champs Elysées. Însă nu îndrăznea să se clintească, să se apropie de vreo fereastră şi să se uite în stradă... De teamă... de teamă ca nu cumva să întrerupă brusc cursivitatea visului aidoma unui film cu vechi şi celebre hoteluri pariziene, de pe Champs Elysées... „Camelia! rosti el numele nevesti-si, ca pe un S.O.S. Unde-mi eşti, Camelia? De tine am nevoie acum!”. Monologul interior i-ar fi fost lung şi încâlcit, dacă ţârâitul telefonului nu l-ar fi smuls din starea confuză în care alunecase. Zvâcni intimidat: zări pe un birou imens, masiv ca un tanc, un aparat cu un format ultramodern. Se apropie de el şi ridică receptorul. Un glas de bărbat îl întrebă respectuos în franceză: — Domnul Cara? — Da, Cara la telefon. — Vă dau legătura cu doamna Juliette de Beaumont! Bătăile inimii i se înteţiră brusc şi Cara avu senzaţia că ecoul lor răzbea până în receptor, trădându-l. Emoţia însă i se risipi ca prin farmec în momentul în care doamna de Beaumont, cu o voce ca de fetiţă, îi ură în româneşte: — Bine-aţi sosit la Paris, domnule Cara! — Bine v-am găsit! Vă mulţumesc pentru urare. Se minună şi el cât de liniştit şi sigur îi răsunau vorbele. Deşi... Râsul cristalin al nevăzutei interlocutoare îl stopă din ceea ce intenţiona să spună. — V-am sfătuit să lăsaţi la o parte prejudecăţile. Impresia că discută cu o femeie mult mai tânără decât el îl făcu dintr-odată jovial. — Mi-e imposibil, doamnă, sunt o victimă a filmelor poliţiste... Nemaipunând la socoteală propria-mi imaginaţie... — De-aţi şti ce plăcere îmi face că vorbesc româneşte! declară deodată doamna de Beaumont cu o sinceritate nedisimulată. Cum aţi călătorit? Aţi ajuns cu bine la hotel? N-aţi avut neplăceri pe drum? Corneliu Cara se pomeni navigând slobod în apele lui; povesti cu umor cele petrecute în avion, îngroşând anumite aspecte, spre hazul invizibilei sale interlocutoare. — Ard de nerăbdare să vă cunosc... Vru s-o întrebe de unde-i telefonează, îşi dădu însă seama că ar fi săvârşit o gafă sau o impoliteţe. — Domnule Cara, din păcate, n-o să ne putem întâlni chiar atât de curând. Abia în zece ale lunii curiozitatea mea cât şi a dumneavoastră va fi satisfăcută. Până atunci... Aţi mai fost la Paris? Vocea doamnei de Beaumont avea o rezonanţă plăcută, intimă chiar, ce topea parcă distanţele. — În tranzit... 24 de ore! — Cum nu se poate mai bine, domnule Cara. Vă invit să vizitaţi Parisul. Nu vă faceţi probleme financiare. Sunteţi doar oaspetele meu... Directorul hotelului o să treacă pe la dumneavoastră şi o să vă înmâneze un cec. Corneliu Cara încercă o împotrivire: — Doamnă, vă rog, nu o cazul. Am sosit în Franţa cu propriul meu carnet de cecuri. — Fără prejudecăţi! Mi-aţi făgăduit! Doar dacă vreţi să mă supăraţi... Socotind chestiunea tranşată, doamna de Beaumont îi ură să se simtă la Paris cât mai în largul său, avertizându-l în acelaşi timp că o să-i telefoneze din nou în dimineaţa zilei fixată întâlnirii lor. La revedere, domnule Cara! Misterioasă doamnă dispăruse de pe fir la fel de brusc precum se ivise. Cara lăsă receptorul în furcă cu părere de rău; socotea condamnabilă atitudinea lui pasivă din timpul convorbirii telefonice cu doamna de Beaumont. Sosise la Paris nu de capul lui, ci ca invitat. Cineva totuşi, în virtutea legilor ospitalităţii, s-ar fi cuvenit să se ocupe de el. N-ar fi fost deloc rău dacă ar fi întrebat-o direct, fără jenă: „Doamnă, de unde-mi telefonaţi?” sau „Stimată doamnă, de ce trebuie să treacă trei zile până la întâlnirea noastră? La urma urmei, de ce mă lăsaţi singur?” Nemulţumit de comportarea sa de la telefon, Cara se apucă, bombănind, să-şi desfacă bagajele, să-şi rânduiască lucrurile în şifonier. Era însă cu gândul la doamna de Beaumont. Curiozitatea rupea bucăţi din el. „De unde oare mi-a telefonat? De la Paris sau dintr-o provincie a Franţei?” Glasul acela de copilă ce-l avertizase: „Fără prejudecăţi!” îl intriga la culme, căci după calculul făcut de el, amfitrioana sa trebuie să fi numărat vreo cincizeci şi cinci de ani. „Bătrâioară, şi nu prea!” Un bâzâit discret îl obligă să rămână locului. Înţelese, în fine, că cineva sună la uşă. Se duse să deschidă. — Vă deranjez, domnule Cara? i se adresă politicos un bărbat înalt, spătos, deosebit de elegant. Îmi permiteţi, sunt directorul hotelului „Regele Georges al V-lea”. Îi prezentă cartea de vizită. Cara citi Pierre Dupré, după care îl invită să intre. „Acum încep şi minunile!” gândi. — Cum găsiţi apartamentul? se interesă domnul Dupré. Sunteţi mulţumit? Nu mai aşteptă răspunsul românului şi continuă cu mândrie. E dealtfel un apartament celebru. Aici a locuit, înainte de război, ducele de Windsor, prinţul Carol al României cu iubita sa, Elena Lupescu. După război, a tras aici ex-regele Faruk. Printre clienţii noştri s-a numărat şi scriitorul american Hemingway. Receptiv la tot felul de istorioare, Cara îl asculta cu plăcere studiindu-i totodată eleganţa, gesturile formate la o înaltă şcoală hotelieră. — Doamna de Beaumont... — O cunoaşteţi personal? îl întrerupse Cara mistuit de curiozitate. Pierre Dupré zâmbi enigmatic – cel puţin aşa i se păru lui Cara – şi preciză: — Nu, domnule! — N-a tras niciodată la hotelul dumneavoastră? — Nu, domnule! Este pentru prima oară când îi deschidem doamnei de Beaumont un cont. Ne-a solicitat, printre altele, să vă înmânez personal acest cec. Cu aceeaşi serviabilitate firească, directorul hotelului îi înmână plicul şi-i spuse: — Pe mine o să mă iertaţi, dar trebuie să mă retrag. Sunt convins că serviciile hotelului pe care-l conduc de treizeci de ani o să vă satisfacă pe deplin exigenţele... La revedere, domnule Cara! Cecul îl puteţi schimba la orice bancă. Plicul, purtând antetul hotelului, era închis. Cara îl desfăcu: descoperi un cec în valoare de 5 000 de franci. Fără să vrea, fluieră a uimire. „5 000 de franci!” Aşadar, doamna de Beaumont nu glumea! „5 000 de franci!” Îşi aminti de sfatul misterioasei amfitrioane: „Domnule, fără prejudecăţi?” Totuşi, se împiedica mereu de ele... O doamnă de Beaumont, de care nici măcar directorul hotelului nu auzise până atunci, îi trimitea în dar un cec de 5 000 de franci! Cum să nu se întrebe: „De ce? Pentru ce? Cine eşti dumneata, doamnă de Beaumont, de îţi poţi permite să risipeşti dintr-un foc 5 000 de franci, şi încă în mod dezinteresat, dacă e să-ţi dau crezare?” Cu sau fără voia sa, ajungea din nou la ideea că bogata lui amfitrioană urmărea ceva... să-l atragă poate într-o poveste... o poveste care, departe de ţară, s-ar putea încheia prost. „Lasă boii să meargă, îşi aminti el cuvintele colonelului Panait, şi unde s-or opri, acolo să sări jos din car!” „Numai să pot să mai sar!” îi replică Cara, în gând, colonelului de securitate. 8 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Paris. Şi-a fost ziua întâia! Notre Dame! Ies din universul artificial al metroului şi mă lovesc violent de lumina fierbinte şi orbitoare a soarelui. Aud deodată plutind în văzduh un vuiet sfredelitor de motoare. Mă străfulgeră o senzaţie primară – spaima. Nu pot să-mi dau seama de unde izvorăşte acest vuiet nesfârşit. De parcă cerul însuşi ar veni în picaj, propulsat de curioase motoare supersonice. Plouă torenţial cu sunete din adâncurile albastre ale boltei pariziene. Şi n-ai cum să te aperi. Nu s-a inventat încă o umbrelă care să te ocrotească de decibeli. Poate din pricina sunetelor care se abat asupra mea ca un stol de lăcuste invizibile, gata să mă devoreze, umblu năuc. Văd totul ca printr-un văl: nu fiinţe umane pătrund în catedrală, ci autoturisme, autocare, motorete, chiar şi un pasaj subteran aflat în construcţie. Ca un hoinar desuet, mai aproape de Quasimodo decât de Jean Marais, mă îndrept spre Notre Dame. Urc treptele laolaltă cu ceilalţi turişti sosiţi la Paris de pretutindeni. La intrare, o călugăriţă fără vârstă, înfăşurată în negru, a încremenit locului cu o cutie de pomeni în mână. Puţini, chiar foarte puţini turişti, se opresc în dreptul ei. Răcoarea zidurilor este binefăcătoare. De parcă aş fi nimerit într-un adăpost de apărare antidecibeli. După câteva secunde de linişte adâncă, aud o orgă. Cineva nevăzut cântă discret, mângâietor. Cântecul mi se pare o rugă în şoapte... o rugă laică... îi desluşesc cuvintele: Zăboviţi, oameni buni, între zidurile catedralei! îndeamnă fără ostentaţie orga, întocmai ca un ghid manierat, dar şi plictisit de snobismul vizitatorilor. Priviţi cu răbdare cerul de vitralii! Îndemnul e prea discret. Cei mulţi nu se opresc. Probabil că orga catedralei nu le spune nimic. Poate doar cea electronică... Mă mişc încet, ca în transă. Pe fondul de rugăciune al orgii, citesc poveşti scrise pe vitralii de făurari anonimi. Poveşti tehnicolore; sfinţii au pe vitralii o mişcare a lor – se încruntă ori se arată bucuroşi, după cum se bucură şi se întristează soarele. „Opriţi-vă, oameni buni!” răsună într-una ruga împletită blând din sunetele orgii. Pe pământ, o lume pestriţă, grăbită, teribil de grăbită! Sus, pe vitralii, o altă lume, încremenită de-a pururi în strânsoarea zidurilor gotice, înalte, şi totuşi atât de apăsătoare. Pe pământ, turişti în mişcare: tineri, bătrâni, albi, negri, galbeni... Hippy, pletoşi, bărboşi, în „blugi”, în şorturi... Turişti în strane, rugându-se cu smerenie în faţa icoanelor. Părinţi tineri cu copii în braţe sau împingând cărucioare. Tot acest du-te vino fără contenire risipeşte atmosfera sacră a catedralei. Dar orga stă de veghe – cântecul său cu unduiri divine reface la nesfârşit ceea ce distruge mişcarea laică. Păşesc mai departe, însoţit de strania senzaţie a omului căzut în transă, de parcă un hipnotizator s-ar amuza pe seama sistemului meu nervos. Noroc însă de aparatul de filmat cu cele două obiective fixate în cutia craniană şi care, cu sau fără aprobarea mea, înregistrează întruna pe o peliculă, specială, neinventată încă nici măcar de japonezi. După ce hipnotizatorul m-a purtat în evul mediu al catedralei ca într-o orgie onirică, mă azvârle acum, fără milă, în realitatea cu ilustraţii în relief a secolului 20. Pe dinafară, Notre Dame e ca o cetate ctitorită de Dumnezeu după ce i-a cunoscut pe anarhiştii din Cartierul Latin, pe care un „service”, iniţiat de Malraux pe când era ministru al Culturii, se străduia să o cureţe, să o spele, să o greseze ca pe un uriaş vehicul ce trebuia să ajungă cu bine în anul 2000 şi chiar mult dincolo de hotarele sale. Nu mai aud orga, dar privind cerul şi descoperind norii care se văluresc deasupra catedralei, am senzaţia că îndeplinesc în înalturi o funcţie: captez ruga fără cuvinte a organistului, ducând-o spre cele patru zări de lume. În spatele catedralei – un scuar cu bănci, cu copii, deci cu bunici. Nu departe – Sena, cu apele sale tulburi, alunecând plictisită pe unul şi acelaşi vad. Deodată, tresar speriat de zgomotul asurzitor al unor clopote. Trec pompierii! Ia te uită, dom’le, că şi la Paris mai arde câte ceva! Hipnotizatorul răsuceşte iarăşi arcul articulaţiilor mele. Păşesc, picioarele-mi sunt străine! Străbat arterele Metropolei. Mă întâlnesc din nou cu Sena. E o zi toridă şi prea leneşă pentru ca apele sale să voiască a căra la vale cadavrele umflate ale unor sinucigaşi. Îmi iese în cale Palatul Justiţiei. Porţi şi grilaje din fier forjat, muiate în sos de var, delimitează „teritoriul dreptăţii” de restul lumii. Intru în La Sainte-Chapelle. Ştiu că voi admira din nou vitralii celebre. Aşa e! Le admir, sunt impresionante, dar nu mai au asupră-mi acelaşi efect ca la Notre Dame. Soarele, nimic de zis, e prezent în legendele înscrise în vitralii, dar lipseşte orga, chemările lăuntrice şi evlavioase ale Catedralei. După Notre Dame, Sainte-Chapelle mi se pare scundă, gata să te bage în pământ. Ne cam înghesuim şi ne cam ciocnim unii de alţii, ca pe un bulevard aglomerat. Sunt smuls din „transă” şi cobor pe solul tare al realităţii. Privirile îmi stăruie acum mai puţin pe vitralii şi ceva mai mult pe pulpele prea descoperite ale unor turiste. Aud graiul oamenilor... grai amestecat... un adevărat turn al lui Babel. Mai „vorbesc” şi aparatele-ghid din braţele turiştilor. Şi la Notre Dame le-am zărit, dar nu le-am remarcat calităţile, şi asta din pricina lui Bach care se apucase să cânte la orgă. Dai câţiva franci şi te plimbi prin capelă cu o cutie vorbitoare în engleză, în franceză, în japoneză... Ingenios, practic, aducător de bani. Are un singur defect – îi reduce pe ghizii muzeelor la tăcere. Cu un ghid mai schimbi – ca tot omul – o vorbă, mai pui o întrebare, mai auzi un răspuns cu haz. Există apoi şi un alt tip de automat de informaţii, ca un telefon. Introduci francul şi o bandă de magnetofon îţi povesteşte în limba preferată istoria capelei. Mă uit când la vitralii, când la turiste. Aşa descopăr în mulţime un poliţist în uniformă neagră, cu chipiu pe cap. Se plimbă cu mâinile la spate, absent, ca un poet solitar. De fapt, mişcările sale sunt „programate”, circulă pe acelaşi itinerar, veghind fără să jignească pe nimeni să nu dispară vreo fereastră cu vitralii cu tot. Ies iarăşi în mulţimea străzii. Obosit, mă aşez pe o bancă aflată chiar în faţa Palatului de Justiţie. Alunec într-o stare bizară... de parcă aş pluti. Văd totul fragmentat, ca nişte secvenţe din unul şi acelaşi film, încurcate însă între ele. O dubă neagră a poliţiei staţionează la un colţ de stradă. Pe o bancă, doi tineri – o fată şi un băiat – amândoi cu peruci lăţoase pe cap, se sărută, şi se sărută, şi se sărută... La câţiva paşi, o staţie de autobuz. Doi tineri controlori nu permit pasagerilor decât urcarea prin faţă. Deodată, printre vehiculele străzii, unul cu sirena „Salvării” se milogeşte de celelalte maşini să-i deschidă cale liberă. Ceea ce-i foarte dificil, în ciuda bunăvoinţei oamenilor de la volan. Mă pun iarăşi în mişcare. Umblu şi tot umblu. Ajung pe Rue de Rivoli. Soarele dogoreşte. Ochii mei înregistrează. Magazin lângă magazin. Tone de mărfuri în rafturi, tone de mărfuri în stradă. Solduri pe tarabe, solduri pe tejghele. Chioşcuri cu răcoritoare... cu fructe... cu îngheţată. Vitrine cu bijuterii, cu autoturisme. Şi iarăşi mărfuri, iar printre ele oameni sosiţi din lumea întreagă să admire Parisul. Un automat cu oranjadă. La un pas de răcoarea binefăcătoare a băuturii, un cerşetor. Toropit de căldură, doarme. În plin Rue de Rivoli. Nu cred că e un cerşetor oarecare... Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă... Rue de Rivoli se numeşte artera pe care o străbat, în sus şi în jos, mii şi mii de turişti sosiţi la Paris să se uite la mărfuri, la preţuri, s-o pornească mai departe. Neobişnuită procesiune. Aş vrea să mă smulg din această mişcare, dar strada are un mecanism al său, puternic. Odată intrat în angrenajul lui, nu-ţi mai dă drumul decât după ce te-a predat, tot automat, unei alte străzi, cu alt mecanism. Din mecanism în mecanism. Bancă... Cursul valutei, al acţiunilor... Bancă... cursul valutei, al acţiunilor... Birou de schimb... Birouri... Air France... Aeroflot... American Pam... Bancă... Cursul acţiunilor... În depărtare, clădirea monumentală a Operei. Una singură e, Doamne, şi câte bănci în jurul ei! Din Place de l’Opera, cobor spre Madeleine: trotuare largi, magazine elegante, curgere nesfârşită de trecători, de maşini. Mă cuprinde din nou acea stare de plutire, vecină cu imponderabilitatea... Sunt ca un fulg purtat de vânt. Urc treptele unui templu antic. Cel puţin aşa mi se pare. E Madeleine... Nu intru. Rămân pe trepte, cu privirile aţintite drept înainte. Perspectiva e formidabilă. Înaintea ochilor – Place de la Concorde. Obeliscul – ca o cătare a unei arme – mă ajută să reperez podul Alexandru III, iar dincolo de pod Palatul Bourbonilor. Aş vrea să admir, să închid ochii, să-i redeschid, să mă extaziez, aşa cum îţi recomandă ghidul Michelin, dar vuietul vehiculelor, goana lor neîntreruptă îţi mitraliază scoarţa cerebrală şi totul devine confuz. Simt cum un fior de spaimă mi se strecoară în suflet şi nu pot să-mi explic pricina. Nici n-am când, trebuie să umblu. Prima zi – zi de recunoaştere. Place de la Concorde... Grădinile Tuilleries. Intru. Caut umbra copacilor. Mă aşez pe unul din scaunele aflate la dispoziţia celor mulţi. Şi în grădină, luând cu asalt florile, arborii, zidurile împrejmuitoare, furişându-se printre grilajuri, izbuteşte să pătrundă brutal vuietul maşinilor. Îl aud, mă obsedează. Primul fior de spaimă naşte alţi fiori. De ce? De ce? Încerc să mă smulg întrebărilor, căutând în parc imagini necunoscute. Le găsesc. Albi, negri, galbeni, hippy... Toţi tineri, se sărută sau mănâncă sandvişuri construite pe franzele albe, înguste şi lungi. Cronţ... cronţ... Spre poarta principală ce dă spre Place de la Concorde – un bazin mare, circular, al unei fântâni arteziene. În jurul său, cu faţa spre apă, oamenii caută deopotrivă şi linişte şi răcoare. Îmi place să-i privesc cum stau, ca într-o horă a scaunelor. Câţiva copii ghidează pe suprafaţa apei, de la distanţă, vaporaşe automate şi chiuie de fericire în timp ce decibelii le bombardează joaca. Şi-apoi, porumbeii... Ca o speranţă sau ca o amintire a păcii de altă dată de la Tuilleries. Gata! Răsună dinlăuntrul meu un ordin. Mă supun. Soarele coboară spre asfinţit. Depărtările sunt învăluite într-o lumină neobişnuită ochiului. Îmi cercetez ceasul, e târziu, umbrele înserării, conform graficului-orar al existenţei mele bucureştene, ar trebui să coboare în cetate. Şi totuşi stăruie o luminozitate proprie unui amurg fără de sfârşit. Nu ştiu prin ce minune, mă pomenesc din nou pe Champs Elysées, exact în dreptul clădirii care adăposteşte redacţia ziarului „Le Figaro”. O pornesc în sus, pe trotuarul drept, spre Arcul de Triumf. Aş vrea să gust din poezia străzii, să descopăr farmecul localurilor cu mesele scoase pe trotuare, cu scaunele rânduite ca la teatru. Scena – restul trotuarului. Actorii – trecătorii. Nu izbutesc. Mă împiedică ceva... Şi asta mă enervează. Umblu în neştire, holbându-mă la holbarea celor ce stau la mese şi beau bere ori sorb oranjadă, ori Coca-Cola. Plătesc pentru răcoritoarea băutură, dar mai ales pentru spectacolul străzii. Şi e un spectacol! Mi-e greu să-l delimitez, să-l detaşez. Mi-e limpede că am devenit pentru un timp actor, dar şi cel care soarbe tacticos din paharul înalt e pentru mine un actor. Deodată, din vuietul asurzitor al maşinilor, se înfiripă, se-nalţă un cântec de flaut. Sunetul desuet, cu rezonanţe patriarhale de salon baroc, contrastând atât de izbitor cu zgomotul motoarelor, mă opreşte, în loc, dornic să-i descopăr izvorul. Îl descopăr. Văd un tânăr înalt, frumos, cu pantaloni din catifea oliv, pe cap cu o şepculiţă birjărească, strecurându-se printre mese şi cântând din flaut. Două corpuri complet străine – flautistul şi consumatorii. Scena mă şochează nu atât prin ineditul său, cât prin discordanţă. Nu una socială, ci vizual-auditivă... Champs Elysées... În sus şi în jos, o întrecere fără de sfârşit a tuturor tipurilor de motoare automobilistice...! Două şiruri de autoturisme parcate paralel cu trotuarul... Mesele restaurantului „Georges al V-lea” coborând până aproape de bordură. Un Mozart la flaut şerpuind inutil pe la urechile consumatorilor. Privit prin ochii „aparatului meu de filmat”, tânărul muzicant – dealtfel bine îmbrăcat – pare un păstor ce încearcă jucându-şi degetele pe un flaut – cine ştie, poate fermecat – să-şi adune turma ca s-o scoată din strânsoarea zidurilor, a zgomotelor, călăuzind-o către păşunile unor secole apuse. Romantism? Teribilism? Răspunsul mi-l dă chiar tânărul muzicant. Şi-a plimbat destul flautul printre mese, acum e rândul să-şi plimbe şapca. Cheta, vă rog! Aşadar, realism. Adică o soluţie de vacanţă. Să striveşti un Mozart sub roţile automobilelor. Elegantele magazine de pe Champs Elysées şi-au aprins luminile firmelor, ale vitrinelor îmbelşugate. Vitrinele au şi ele vuietul lor, care, unindu-se cu cel al valurilor de maşini, mă fac să cred că am prins o frântură din respiraţia societăţii de consum. Obosit, intru în hotel. Toată lumea, de la portar la recepţioner, mă „consumă”, salutându-mă cu plecăciuni.”   descarcati cartea de aici....

PARTEA ÎNTÂI   I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc 1 Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39“ v-aţi asumat o foarte grea răspundere? Corneliu Cara:  Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut… Doamna de Beaumont: … Şi că v-am deturnat? Corneliu Cara:  Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc… Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte! Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş. Doamna de Beaumont:  Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui? Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră. Doamna de Beaumont:  Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare? Corneliu Cara:  Ce motiv aţi avea? Doamna de Beaumont:  Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara… Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii? Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia. Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!   2 Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj? Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui. Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat. O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg. — Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată. Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar. — Eşti pregătit? Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără niciun rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă. — Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu? — Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor. Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer. — Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum. — Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul. — O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere! M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”. M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate… Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială. Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât. Ninsese frumos şi peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele. Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39“, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate? Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi. Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie. — A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi! N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele. — Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat. N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său. Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete. — Domnul Doinaş!… Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat:… Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român. A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu… — Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba!… Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat! Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş. — Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător. Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe. — Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc. — Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie. — Aha! mă aprobă el. A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam. — Domnule colonel… — Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat. Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună. — Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă… — Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal… Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb. — Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic! Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident. — Domnule Doinaş, da’ eşti pe drumul cel bun! — Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu. Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap. — Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş? — Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti. Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu. — Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul. Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil. — Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare. Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător. Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine. — Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă. Mi-am zis că, în faţa mea, evolua un „actor” de aceeaşi valoare cu mine. Îşi umflase pieptul şi devenise aferat. — Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării ţării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător şi glorios. Te pup şi îţi doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de ruşine! M-a ameninţat părinteşte cu degetul, m-a condus la uşă, unde şi-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva. — Am terminat cu „capela verde“. Paştele şi grijania mamii lor de anticrişti! Unde şi-au găsit ei, derbedeii ăştia, să „ctitorească” lăcaş sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu! În maşină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferenţă. Mi se uscase cerul gurii şi aveam senzaţia că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloş de murdărie. Nu ştiam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Şi iată aşa m-am pomenit trecând prin faţa hotelului „Adlon“. Mai aveam puţin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, maşina supraveghetorului meu oficial m-a depăşit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” şi a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea şefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg doreşte să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmaţi la sediul central”. În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcţie clară. 3 Doamna de Beaumont: Am mai spus-o şi probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaş”, ci cum a condus SD-ul… Corneliu Cara: Îl admiraţi? Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poţi să-ţi apreciezi cu realism adversarul, poţi să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată… Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului? Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul naţional-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanenţă în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut fiinţa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituţie numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziţie a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaş şi să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă. Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Ştiţi ce s-a întâmplat cu Doinaş după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit maşina? Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulţumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaş de călătoria făcută în toamna anului 1940 la Bucureşti cu maşina. Corneliu Cara: I-a amintit şi de Ella?… Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalţi camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanţele, durata. O să vedeţi imediat de ce. În ziua următoare, Doinaş trebuia să dea de înţeles că părăseşte locuinţa, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaş avea obligaţia să telefoneze ataşatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta. Corneliu Cara: Cu ce scop? Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aş propune să reţineţi faptul că Schellenberg organizase cu multă minuţiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaş şi colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legaţia, o telefonistă amabilă anunţa „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaş îi împărtăşea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, ataşatul militar i-a confirmat că expediase la Bucureşti scrisoarea de căinţă adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaş l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului şi câteva observaţii cu privire la atmosfera politică şi militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de şeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viaţă, căci fusese omorât… Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiţi. Doamna de Beaumont: Aşa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaş a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.   4 Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu ştiu, n-aş putea să relatez. N-o botezasem aşa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureştiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existenţă închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc şi neliniştitor de izolat. Repet, nu ştiu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuinţa mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mişcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu şi am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-şi scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Aşadar, cum şi cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat şi m-a băgat într-un aşternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluş după baie – nu ştiu. M-au trezit bătăile în uşă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzaţie ieşită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuinţa mea de pe Alexanderplatz; şi, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămaşa, cravata, până şi chiloţii – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, aşa cum îmi plăcea. Am auzit repetându-se bătăile la uşă şi am rostit – culmea! – în româneşte: „Poftim!“ În clipa următoare şi-a făcut apariţia Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoţea nimeni. — Guten Morgen! mi se adresă el încă din uşă. Cum ai dormit, prietene? Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta şi mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise şi el sub acelaşi acoperiş cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Şi-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafaţa dormitorului. — Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoştinţă el, să-ţi arăt apoi vila, să-ţi prezint pe cei care îţi vor purta de grijă. Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor şi iarăşi mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă şi o lumină cenuşie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis şi, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem şi că cel care mă studiase cum mă îmbrac şi dezbrac reţinuse multe, dar nu şi acest amănunt. Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei şi jumătate. — E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă şi un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ţi un duş, îmbracă-te şi coboară în sufragerie să mâncăm. S-a ridicat în picioare şi deşi era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt şi vânjos. — Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ţi spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ţi dezvălui e că mi-ar plăcea şi mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii. A râs. Nu minţea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat: — Te pomeneşti că mă invidiezi? — De ce nu? Condiţii, excelente, zonă pitorească… departe de război. Vorbea omul serios. Am zis: — Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiţii? — Fii liniştit! Meriţi… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Uşa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aştept jos… Mi-a vorbit, ca şi când aş fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam aşa a debutat existenţa mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg. Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia uşă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărţile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deşi ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârţâia sub paşii mei. Walther Schellenberg mă aştepta lângă un şemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câţiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau şi scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic şi-mi amintea de un han din Munţii Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, fireşte, cu un avion. — Ce zici de liniştea care ne înconjoară? se minună, şeful SD-ului. (Nu juca teatru, deşi era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfăşuraţi într-un postav de doliu.) O să-ţi prezint pe doamna şi pe domnul Klinger… Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că Brigadenführerul SS şi cu mine suntem invitaţii unei onorabile familii germane. Pe o uşă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoţit de o femeie. Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin şi a păşit respectuos în întâmpinarea doamnei şi domnului Klinger. — Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulţi bărbaţi germani şi-ar dori lângă ei o asemenea soţie şi gospodină. Doamna Klinger a roşit de plăcere. Am salutat-o de la distanţă, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu ştiam dacă-mi era permis. — Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimţite spre un ton menit să sugereze că între el, ca şef al SD-ului, şi familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanţă ierarhică. Administratorul, deşi îmbrăcat civil, luase maşinal poziţie milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut… — Doamna şi domnul Klinger, membri vechi ai Partidului naţional-socialist, sunt colaboratorii mei versaţi şi de încredere. Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt şi cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subţirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea şi adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci. — Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg. — O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi. Când am rămas în trei, şeful SD-ului s-a întors cu faţa spre mine şi, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger. — Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziţia ta. Orice dorinţă, orice doleanţă lui să i-o exprimi, fără nicio reticenţă. I-am dat ordin domnului Klinger să-ţi satisfacă orice dorinţă. Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simţi înflorind în mine dorinţe. Herr Klinger, grav şi îmbujorat la faţă, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, şeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a îngheţat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba. — De altfel, prietene Doinaş, aş vrea să iei act că, în vilă, în afară de familia Klinger, nu mai locuieşte nimeni, că în jurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu ştiu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare. A tăcut, lăsându-mă să meditez la „nobleţea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhăţase, eram în mâna lui, acceptasem condiţia de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem şi un document. Totuşi ideea în sine – absenţa oricărei paze – conţinea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu ştiu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea. — Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului? — Nici vila, nici Radu Doinaş, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile. Am schiţat un zâmbet. — Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată şi instruirii individuale a unor agenţi, nu este supravegheată? — Ce te miri aşa? Am şi eu ideile mele. M-a luat de braţ şi m-a invitat să facem împreună câţiva paşi prin living-room. Nu-mi plac şabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puţin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenţia populaţiei. Şi iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenţei. — Deci, dacă ar fi să te cred, mă laşi numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă. Brigadenführerul SS a înălţat din umerii săi largi şi puternici. — Eu ţi-am spus adevărul! Brusc, mi-am amintit de paşaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; paşaportul nu-mi fusese ridicat. — Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuşi, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aş sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăceşti, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni. Apariţia doamnei Klinger a pus capăt convorbirii. — Hai să ne aşezăm la masă, îmi propuse generalul. Lungimea mesei cu şase scaune în jur se interpunea între mine şi şeful SD-ului. Ne-am aşezat faţă în faţă, ca şi când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de şah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze şi să mă copleşească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura? — Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru. — Depinde… depinde de mai mulţi factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler şi de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenţia mea este ca în primăvară să te ştiu intrat în acţiune. Nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat: — Unde? Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt. — În Anglia… Ce zici, îţi place scena pe care ţi-am destinat-o? Era pentru a doua oară în dimineaţa aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „ameţindu-mă” şi obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a aţâţat pofta de mâncare. 5 Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori şi în somn. Curând aveam să mă conving că, în privinţa supravegherii, şeful SD-ului nu mă minţise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine şi de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, aşa că ieşeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar şi zile întregi – era nestingherită. Liniştea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam uşor, chiar cu plăcere. Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun. Asta însemna ora opt şi jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar şi relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reţinuse niciun act. Nici măcar paşaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniştit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ţi înapoiem maşina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ţi faci probleme.” Nici nu-mi făceam. În ziua în care am ieşit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect. În ziua următoare, probabil din ordinul şefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieşit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeţie călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaş care creştea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranţă, mai mult de o sută de kilograme, dar se mişca destul de uşor, cu o sprinteneală care-ţi sugera că nu-i displac exerciţiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două maşini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri şi alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reţinut un amănunt: maşinilor le lipseau tăbliţele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aş fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”. Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilităţii până ce nu m-a introdus în toate ungherele şi boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aş lovi de prea multe obstacole: de el şi de nevastă-sa aş scăpa destul de uşor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ şi tocmai constatarea asta mă deranja şi întreţinea în mine o permanentă derută. Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu ştiai că dincolo de hotarele depărtărilor există viaţă de om, ai fi crezut lesne că existenţa umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajişte imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se desluşeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o şosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulaţia unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanţă, copacii păreau nişte fiinţe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii. În ciuda tuturor investigaţiilor şi a stratagemelor mele, n-am reuşit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului îşi instalase şeful SD-ului vila sa, ultrasecretă. Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoştinţă sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleaşi cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulţumea să facă doar o pauză), soseşte astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10), rămâne şi la cină (sau: „Rămâne şi la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20, cu zece minute înainte de sosirea lui Schellenberg, Herr Gustav ieşea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoi rămânea acolo, în aşteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieşind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu steguleţul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea şi mă deprima în acelaşi timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, şi mai intense. Mă întrebam: „De unde soseşte? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea şiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intenţiile. Se juca cu mine precum pisica cu şoarecele. Într-o seară, mi-a şi spus-o direct, deşi întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaş, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiţi că mai există şi avionete? Dacă vrei să ştii, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situaţii, era îndreptăţit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacţii, căci era dotat cu un extraordinar simţ al măsurii şi urmărea cu perseverenţă să mă apropie. Curând, am hotărât să renunţ la tentativele mele de a-l trage de limbă, deşi nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării. Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversaţii care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziţia geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu şeful SD-ului, deşi îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai oraşe, ci şi numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-şi nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfăşurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam şi în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieşim în frigul uscat şi sănătos de afară şi să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigaţiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aş fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aş fi bucurat ca un copil, căci aş fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braţ, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aş putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ţine să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraş din Germania?“ Nu găseam nicio explicaţie logică presupuselor intenţii ale şefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul. Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet şi monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă. După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu acelaşi ritual respectuos, ieşeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Aşa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic paşii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam aşa, cu genunchii strânşi la piept, ameţit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le desluşesc respiraţia, graiul. Încercam să-mi explic de unde şi cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comăneşti, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meşterite din trunchiuri subţiri de mesteceni, chioşcuri mai mari şi mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată. I-am împărtăşit lui Schellenberg simţămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere şi iată aşa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele. Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu ştiu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărţi de valoare, din domenii şi în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaştere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens şi, mai ales, de organizat. Uneori, copleşit de lectură şi de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine şi de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu ştiu pentru a câta oară – luam cunoştinţă de mine. Bătea însă şi un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînţeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul şi Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur şi simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînţeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu ştiri din ţară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de ştiri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu România şi că în ţară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puţin cel militar. Haos era şi în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul ţării. „Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul şi aceiaşi adevăr: Europa aparţinea celui de-al III-lea Reich… descarcati cartea de aici....

Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas… În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte. Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l  în schemă şi pe elveţian  M. ………………         NOTĂ    Grupul operativ „Sappho“                                                               16—03—42   La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă. „Trică“ să verifice informaţiile                                     cu privire la diplomat M. ………………   Grupul operativ „Sappho“                                                               28—03—42   NOTĂ   După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I. Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.   ………………..   Grupul operativ „Sappho“                                                          6—04—42   NOTĂ   A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie. Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare. Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă. Atenţie. Nu care cumva vreun agent al grupului să se desconspire. Să se verifice cu mare grijă dacă agenţii lui „Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“ M.   ……………….   Grupul operativ „Sappho“ NOTĂ   Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.   ………………..   NOTĂ   Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft: Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin. Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.   …………………   Berna către Centrala Bucureşti                                            20—01—12   NOTĂ   — extrase —   În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele: — Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia. Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este. Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia. Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu. Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.   …………………… Grupul operativ „Sappho“                                                              22—04—42 NOTĂ   Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete. Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe. Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o securitate deplină. Orice prezenţă străină ce se va interesa de cei patru de mai sus să-mi fie urgent raportată. M. …………………   Grupul operativ „Sappho“                                                              24—04—42 NOTĂ   Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice. Chestiunea interesează. Urmăriţi-o cu grijă! …………………….. Grupul operativ „Sappho“                                                               12—05—42 NOTĂ   Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“. ………………………   CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU   — extras —     ● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate! 2 Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara. — Ascultă, tu, Hermann von… — Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator. Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el. — Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori. — … von Rittgen! Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor. Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea: — Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann… Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm: — Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!... Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei. — Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare! — Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu? Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa: — Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich! „Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“ Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător: — Hermann… Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea: — Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine? — Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute. — Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania… — Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze. — Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv. — Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi. Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape. — Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei. — Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic? Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea. — De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu. Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă: — Chiar nu ţi-e frică? — De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu? — Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă. — Ca diplomat mă bucur de imunitate… — Tu, dar eu nu, preciză Luiza. — Suntem însă aliaţi, nu-i aşa? Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă. — Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă. — Uşor de spus, oftă ea. — Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen. Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei. — Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli? Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc. Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte: — De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba. — Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă. — Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu. — Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania. Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l: — Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă… — Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise. Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă: — Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu? Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul: — Te frământă chestiunea… — Ţi-am spus şi de ce… — Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă. — Aliaţii germani se ţin după… Diplomatul o întrerupse, râzând: — Şi invers, draga mea, şi invers… Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie. Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“ Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor. — Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“. Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie. — Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju! Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră. Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa. — Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem? Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea. Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti: — Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită. — Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită. Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe: — Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre! Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf: — Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“ — Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele. Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea. — Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare. — Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf! — Nu fi o pisicuţă rea! O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o. — Îţi mai scrie? — Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner. — E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice. — Maior, îl corectă Luiza. — Poftim, un brav maior al armatei germane! Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie: — Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie! Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume. Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa. — O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche. — Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul. Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“ Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere –  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von… „Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“ Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil. — La ce se gândea pisicuţa mea? — La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă… — Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste? — Ermy, nu vreau încurcături. — N-o să le ai, te asigur! încercă el să-i izgonească obsesia. O întoarse cu faţa spre el şi o sărută pe frunte. Vai, ce fierbinte ţi-e fruntea! glumi el şi o sărută din nou. Uite, îţi promit să cer explicaţii, să elucidez chestiunea. Von Rittgen nu glumea şi Luiza sesiză uşor acest lucru. — Poate că le este teamă să nu te omor! murmură ziarista. — Eşti oare atât de periculoasă? surâse von Rittgen, înălţându-şi sprâncenele a mirare şugubeaţă. Dacă-i aşa, hai, desăvârşeşte-ţi chiar acum opera! Luiza se înfrigură şi se ghemui, căutând căldură, la pieptul bărbatului. Din pricina asta, el abia îi auzi întrebarea: — O să lipsească mult? Ziarista îşi dădu seama că întrebarea nu fusese clară şi arătă cu capul în direcţia fotografiei doamnei von Rittgen. — Până la terminarea războiului… — Deci până mâine sau poimâine, după spusele tale? — Nu uita, draga mea, că mai există şi o Anglie… chiar şi o Americă… Nu se ştie dacă n-o să traversăm şi oceanul ca să le administrăm şi ăstora, neam pestriţ, fără istorie, o lecţie de… istorie… Glumea, desigur, dar ziarista deosebi în vorbele lui şi un ton de trufie şi se enervă. — Hai că eşti prost! Se desprinse din braţele lui, goli cupa de şampanie. Am obosit… Vreau să plec. — Te-ai supărat? De ce? o alintă diplomatul. Dacă-i aşa, uite, îţi promit că n-o să mai traversăm oceanul. Luiza repetă cuvintele, fără sentenţiozitatea dinainte: — Am obosit… Vreau să plec. Von Rittgen se îndreptă spre ea şi, apucând-o de umeri, o reţinu lângă el, fixându-i ochii verzi cu duioşia îndrăgostitului. — M-ai întrebat cât o să lipsească? Arătă şi el, cu capul, în direcţia fotografiei de pe noptieră. Nu-mi pasă de ea… Nici de von Meisner nu-mi pasă… Nu-mi pasă nici cât va arde capriciul „Nebunei din Sărindar“ pentru mine… I-am spus Susannei să se întoarcă în România când strugurii se coc, cum frumos vă exprimaţi voi, românii. Hai, acum vino să ne odihnim. Eu trebuie să fiu la legaţie abia pe la unu. O apucă de mână şi o conduse spre patul cu cearşafurile vraişte şi mototolite. 3 De cum intră în biroul strâmt, ca o carceră rezervată deţinuţilor recalcitranţi, Luiza se repezi la fereastră: Sărindarul, mereu fără soare din pricina îngustimii sale şi a imobilelor prea înalte, era animat. Se apropia ceasul apariţiei ziarelor de prânz. Atât cât îi îngăduia locul de pândă, ziarista, trăgând nervoasă din ţigară, iscodi trotuarul de peste drum, în speranţa că va izbuti să-i identifice pe agenţii lui Cristescu. „Uite cum se leagă omu’ la cap fără să-l doară! se certa, pradă nemulţumirii de sine. Ce-mi trebuiau mie von Meisner, von Rittgen?!“ Nu putea bagateliza informaţia pe care noul ei amant i-o servise la aşternut, deşi nu vedea, oricât şi-ar fi chinuit mintea, de ce copoii lui Cristescu ar fila-o. Oare din pricina elveţianului? Ori a întâlnirilor de la Clubul corespondenţilor de presă străini? Ar fi fost o nerozie… „Am născocit o istorioară cretină şi acum fierb prosteşte în sosul meu, conchise ca pentru a se linişti. Poate că von Rittgen are dreptate… poate că numai el e cel vizat de Serviciul secret.“ Mai cercetă o dată strada, strivi plictisită mucul ţigării de pervazul ferestrei, când, deodată, cineva deschise cu forţa uşa… — Ah, aici îmi erai! exclamă ironic don Calandru, trecând imediat la atac. Ai venit? Te-ai îndurat?! Mulţumesc dumneavoastră! începu el să facă plecăciuni servile. Mulţumesc dumneavoastră! „Nebuna“ nu se pierdu cu firea; cabotinismele secretarului de redacţie de mult n-o mai impresionau. Îi intră însă în joc. Înălţă capul cu dispreţ ciocoiesc şi-i întinse mâna, drept pomană, să i-o sărute. Don Calandru se îndreptă din şale şi o cercetă peste ochelarii cu lentilele pătate de cerneală ca pe o slujnică şi nu ca pe o boieroaică: — Ascultă, fă, răcni el, vrei să mă îngropi cu zile?! Să-mi laşi familia pe drumuri?! Luiza i-o reteză tăios, cu energie: — Ho, curvar bătrân, ia-o mai încet! Sau iar ţi-ai prins balerina în braţele unuia mai tânăr?! — Să zicem că de mine nu ţi-e milă, continuă don Calandru ceva mai împăciuitor. Eu sunt o hoaşcă bătrână… un tartor, da’ la gazetă nu te gândeşti, la pâinea colegilor? — Ia ascultă, ce-am mai făcut? se burzului Luiza. De scris, am scris. Ţi-am lăsat zece reportaje. Le-ai publicat? Nu! Atunci… Secretarul îşi împinse maşinal ochelarii pe nas, apoi îi ridică pe fruntea îmbrobonită şi o sfredeli cu ochii lui congestionaţi de lectura şpalturilor. — Mă, tu eşti chiar descreierată? Nu te prefaci? rânji batjocoritor. Sau poate că războiul te-a tâmpit? — Te bag în… mă-ti, dacă mă mai… mult la cap! îi sări „Nebunei“ ţandăra. — În noaptea când te… numai tu ştii pe unde… băieţii tăi au dat buzna aici. — Băieţii mei?! şuieră ziarista şi se înfipse în el gata să-l înşface de cămaşa murdară şi să-l împingă în uşă. — Că doar nu sunt ai mei?! Au năvălit în redacţie şi ne-au cotrobăit prin sertare, prin dulapuri, prin coşurile de hârtie, prin vrafurile de şpalturi de la zeţărie… Că de când eşti aşa – don Calandru îşi frecă degetele arătătoare pentru a-i sugera cât era ea de aşa – cu alde Cristescu numai de necazuri avem parte. Luiza simţi cum i se urcă sângele la cap, apucă poşeta cu o mişcare fulgerătoare. — Mă p… moartă, când te-oi pocni o dată cu poşeta asta, te pupă mă-ta rece! Mă, bestie a presei româneşti, când şi de unde ai aflat că eu sunt aşa cu copoii? — La Capşa… toţi vorbesc, mărturisi don Calandru, speriat totuşi de izbucnirea „Nebunei“. — Şi ce, mă, dacă vorbesc? Ce-i costă? Tu nu ştii că la Capşa se mănâncă şi căcat?! — Fie! ridică bărbatul braţele, ca şi când ar fi vrut să se predea. Atunci spune-mi şi mie, aşa ca să nu mor prost, de ce n-au percheziţionat biroul şi dulapul tău? De ce le-au lăsat neatinse? De ce unul din ei a zis cu glas tare: „Cu domnişoara Văitoianu n-avem probleme!“. Dragă doamne, cu noi, „Opinia Capitalei“, ziar independent, controlat de Ică, au… Deodată don Calandru tăcu deconcertat; doar buzele-i groase continuau să-i tremure, trădându-i perplexitatea. Vedea cum ochii Luizei, ai celei mai talentate şi mai inteligente ziariste de pe Sărindar, se înlăcrimau. Ochii aceia verzi, cu sclipiri când dulci şi binevoitoare, când rele şi înfricoşătoare, prinseră să plângă, uluindu-l pe bătrânul făcător de ziare care, ani în şir, şi-o imaginase ca pe o fiinţă fără lacrimi. În minutul următor se zăpăci şi mai mult, ca în faţa unei minuni, incapabil să înţeleagă ce se petrecuse sau dacă trebuia să întreprindă ceva. Aşa cum încremenise la un pas de el, Luiza părea o statuie peste care se abătuse harul Domnului, învăţând-o să plângă. Puţin mai târziu, Luiza înţelese şi ea ce se întâmplase şi socoti situaţia înjositoare. Făcu un efort, se răsuci retrăgându-se spre fereastră. Fără voia sa, privirile i se opriră pe trotuarul de peste drum. Tresări şi, în clipa următoare, încetă să mai plângă. Şopti: — Ia vino-ncoa, Calandrule! Bărbatul înaintă prudent spre fereastră, contrariat acum de tonul misterios al „Nebunei“. — Îl vezi pe tipul ăla? Don Calandru se uită în stradă peste umerii femeii şi zise: — Ăla care se scarpină în ceafă? — Ăla… Ăla… E blond sau nu văd eu bine? — Vezi bine. Şi ce dacă-i blond? — E copoi, nu-i aşa? — Lizico, ce ţi s-a întâmplat? Îngrijorarea secretarului răsunase atât de uman şi de dramatic, încât Luiza Văitoianu crezu că altcineva şi nu don Calandru se afla lângă ea. — E copoi, nu-i aşa? repetă ea întrebarea. — Aşa pare… — Neamţ sau român? — Mai mult ca sigur că e neamţ… Ţi s-a întâmplat ceva, Lizico? — Încă nu… Dar presimt că o să mi se întâmple. Şi acum ieşi, cară-te, lasă-mă singură, îi ordonă, fără să-şi întoarcă însă privirile, dintr-un simţământ de jenă. Don Calandru dădu să se retragă, dar când apucă clanţa uşii, auzi din nou glasul stins al ziaristei. — Stai!… Aseară, când cu percheziţia, au ridicat ceva? — Ce să ridice? Praful de pe tobă? Ce, sunt tâmpit să ies din directivele lui Ică? Nu vă lasă don Calandru fără pâine. Nici de data asta Luiza Văitoianu nu se întoarse. În schimb, o zări scoţându-şi din poşetă o oglinjoară şi începând să-şi tamponeze ochii cu o batistă înflorată. O întrebă: — Pot să plec? — Încă nu. Vreau să-ţi cer un serviciu. — Cui?!… Mie?!… De necrezut! „Nebuna din Sărindar“ să apeleze la serviciile mele! Secretarul de redacţie, sincer nedumerit, îşi înălţă ochelarii pe frunte, ca şi cum astfel ar fi izbutit s-o admire mai bine. Trăii o minune… Acu o trăiesc şi pe a doua… Luiza nu se împiedică de tonul său zeflemitor, se uită peste umăr la el şi-l rugă: — Eu o să cobor în stradă şi o s-o iau spre Capşa. Coboară şi tu… Caută să observi dacă tipul de jos se ia sau nu după mine. Asta mi-e rugămintea… Telefonează-mi pe urmă la Capşa. De acord? În aşteptarea răspunsului, Luiza se întoarse de-a binelea spre secretarul de redacţie: ochii îi mai erau tulburi. Don Calandru dădu din cap afirmativ, apoi declară cu glas tare: — Te iubim cu toţii, Lizico… însă nu fi chiar… nebună. Să ştii că niciunul dintre noi nu crede că tu te-ai dat cu copoii. — Te-aş pupa, Calandrule, dar miroşi îngrozitor a transpiraţie… Secretarul de redacţie rânji, ochelarii îi alunecară pe nas şi zise prietenos: — Aşa te vreau, Lizico. Nebună, nu lacrimogenă, şi ieşi trăgând uşa după el. În stradă. Luiza Văitoianu aruncă mai întâi o privire maşinală spre clădirea „Universului“ – înaltă şi cenuşie, părea să închidă, ca o baricadă arhitectonică, Sărindarul. Apoi o luă agale în sus, spre Calea Victoriei, fără a acorda prezumtivului agent vreo atenţie. Era o zi caldă, dulce, de sfârşit de mai. Ca întotdeauna, mirosul acru de cerneală tipografică, cu care se obişnuise, o izbi în nări. Mersul ei, pe cât de elegant, pe atât era de firesc. Se gândea în scârbă la rolul întâmplării în viaţă. Mai mult ca sigur că dacă nu s-ar fi apucat aşa, în dorul lelii, să pălăvrăgească cu von Rittgen despre o imaginară urmărire, n-ar fi aflat niciodată că-i urmărită, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău. Şi iată că la toate astea se mai adăuga acum şi percheziţia, un incident grav şi scandalos, cu consecinţe imprevizibile, şi care, până la un punct, dezminţea părerile diplomatului german. Descinderea din ajun venea să confirme o realitate de netăgăduit, că de la o vreme Siguranţa manifesta un interes nejustificat faţă de ziarul „Opinia Capitalei“, foaie independentă, lipsită în ultimii doi ani de orice opinie. Cine oare se ascundea în culisele acestei manevre? Eugen Cristescu? Să nu fi renunţat la ideea de a transforma ziarul, prin stipendieri substanţiale, într-o fiţuică condusă din umbră de Serviciul secret şi-i caută, astfel, pricină? Poate… Însă cu ce scop agenţii îi ocoliseră atât de ostentativ biroul? De ce nu-i cotrobăiseră dulapul în care, uneori, colegii ei, neavând nimic mai bun de făcut, ascundeau printre manuscrise şi şpalturi prezervative noi perforate ca o stropitoare? Doar ca s-o compromită definitiv şi s-o silească să accepte propunerile lui Cristescu? „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Unde era logica acestor presiuni? Se opri în dreptul Cercului Militar, şovăind parcă să traverseze strada străbătută de trăsuri cu birjari vânjoşi şi bărboşi pe capră. Îşi amintise fulgerător de agent şi devenise curioasă. Să se uite oare peste umăr? Nu cedă pornirii. Nu era ea femeia cea slabă, gata să se frângă de la prima adiere de vânt. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Prin luna martie, după memorabila întâlnire cu şeful Serviciului secret, mai circulase printre ziariştii de toate nuanţele zvonul că devenise o aia a lui Cristescu, prin aia lăsându-se să se înţeleagă că acceptase să-i devină fie amantă, fie agentă, fie amândouă la un loc. Atât la Capşa, cât şi prin alte cafenele din jur, inşi dubioşi încercaseră, mai mult sau mai puţin subtil, să acrediteze ideea că „Nebuna“ – respectându-şi legile trupului – îl devora, în prezent, pe şeful Serviciului secret, riscând prin vlăguirea acestuia să aducă foloase capitale serviciilor vrăjmaşe de spionaj, căci o lege implacabilă făcea din orice amantă a unei căpetenii de spionaj şi o spioană a inamicului. Şi deodată, bomba descinderii exact în noaptea în care ea se hotărâse să-l însoţească pe von Rittgen la el acasă. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Aşadar, copoii lăsaseră „la faţa locului“ o confirmare. Luiza traversă strada, înjurând mânioasă printre dinţi, decisă să înfrunte la Capşa o atmosferă, uşor de presupus, „împuţită“. Încă de la intrare o întâmpină glasul baritonal şi mulţumit de sine al lui Rudeni, de la „Porunca vremii“: — Sal’tare, Mata Hari! De la câteva mese izbucniră aplauze. Obişnuită cu aiurelile colegilor de breaslă, Luiza răspunse aşa ca să fie auzită: — Iar eu deocamdată te bag în mă-ta mare! Şi dacă mai scoţi o vorbă, scrib ordinar, le spun nenorociţilor ăstora de la mese cât ai încasat pentru ultimul articol scris şi tradus de altul şi iscălit de tine. Râsetele şi aplauzele trecură de partea „Nebunei“, ceea ce-l forţă şi pe Rudeni să bată în retragere, apărându-se: — Ho! Copăcel, fecioară din Sărindar! Ce, nu mai ştii de glumă? Sau de când cu înaltul tău… Luiza, bănuind unde voia să ajungă Rudeni, i-o reteză: — Ascultă, mă, cerneală de cameleon, înghite-ţi vorba până nu-i prea târziu! — Fain epitet! exclamă un ziarist de la „Timpul“. Bravo, Luizo! Dacă nu am fi în război cu America, te-aş fi propus pentru Oscar. — Vrei să zici pentru premiul… Pulitzer! râse înfundat un alt ziarist de la „Timpul“. Luiza nu se aşezase încă; mai avea ceva de spus, de astă dată întregului local: — Bă, băgaţi-vă minţile în cap! Dacă continuaţi să mâncaţi pe seama mea, cu aceeaşi poftă, căcat, o să devin într-adevăr Mata Hari şi atunci să vă ţineţi. Mă, Piţulea, ia ridică-te în picioare! Ridică-te, mă, când îţi spun! îi porunci. Piţulea, un ziarist slăbănog, mistuit de ulcer, se ridică, spre hazul tuturor, în picioare. — Ei, ce-ai zice tu, Piţulea, de la „Tempo“, dacă… Luiza făcu o pauză şi privi lung, bănuitor şi ameninţător. Ei, ce-ai zice? Ştii tu la ce mă refer… Se lăsă o tăcere neobişnuită, pe care tot „Nebuna“ o risipi: — Şezi, Piţulea! Şi ia aminte! Iar voi… voi ăştia care nu vă mai săturaţi stând la mese şi bând şvarţ cu guler alb, aţi face mai bine să plecaţi pe front şi să muriţi acolo… Poate după asta, prin ferparele îndoliate să deveniţi mai talentaţi… Ne-am înţeles? Izbucniră aplauze. Un mucalit de la „Piţigoiul“ o strigă să vină la masa lui. — Vino, dragă, lângă mine… Că văd că toţi ceilalţi se pregătesc să plece imediat pe front, iar eu, cum sunt reformat… Ziarista izbucni în râs şi, fără a înainta spre vreo masă, îl înfruntă: — Mă, „Piţigoiule“, mă… Dă-o-n pisici de treabă! Tu aşa mă ştii? De reformaţi am eu nevoie? Luiza s-ar fi dus totuşi la masa satiristului care nu era lipsit de haz, dar se apropie de ea maître Apostol şi-i şopti ceva la ureche, după care o însoţi în biroul său. Maître îi arătă receptorul şi o lăsă singură: — Lizico, tu eşti? — Da, eu… Auzi respiraţia greoaie a lui don Calandru: era, cu siguranţă, tulburat. — E de rău, Lizico! Tipul s-a luat după tine. — Sigur? — Nicio îndoială, a rămas în stradă… Cred că te aşteaptă. — De unde telefonezi? — De peste drum, de la Café de la Paix. — Ai observat pe un al doilea care să se ia după primul? îi veni Luizei în minte informaţia lui von Rittgen. — Nu înţeleg! „Nici n-ai cum“, i se adresă Luiza în gând, oftând. — Îţi mulţumesc, Calandrule, mi-ai făcut un mare serviciu. — Păzeşte-ţi pielea, fetiţo… „Nebuna“ simţi, pe neaşteptate, nevoia de a-l linişti pe acest gazetar uns cu toate alifiile: — Auzi, să nu-ţi pui la inimă percheziţia… Toată treaba asta-i un rahat… — Dacă zici tu… Pa! Că am treabă… Tu nu fi proastă, caută să ieşi pe uşa cealaltă… 4 Ziarista nu se mai întoarse în local, ieşi, aşa cum o sfătuise don Calandru, prin strada Edgar Quinet, deşi problema urmăritorului n-o mai sâcâia atât de intens ca înainte. În schimb, constată că strada, trecătorii, acel du-te-vino al automobilelor, al birjelor şi tramvaielor de pe Bulevardul Elisabeta, chiar şi căldura dulce a soarelui, îi făceau acum rău, sufocând-o şi îngreţoşând-o. Simţi nevoia să se desprindă de tumultul străzii şi să se refugieze în propriul ei cuib. Luă un taxi din Piaţa Universităţii şi zece minute mai târziu trecea fericită pragul apartamentului său. În fine, nimerise în oaza odihnitoare a regatului ei. Cuprinse lucrurile din casă, atât de familiare, dintr-o privire. Îşi azvârli neglijentă pantofii din picioare, răcoarea covorului urcată în trup prin tălpile picioarelor îi smulse un geamăt de mulţumire. Îşi trase fermoarul de la spatele rochiei din pichet azuriu, care o prindea atât de bine. Nu obişnuia să-şi constrângă sânii în sutiene, aşa că rămase doar în chiloţi. Semiobscuritatea apartamentului, asigurată de jaluzelele lăsate, o făcu să se gândească la dormitorul soţilor von Rittgen, la acel revărsat de ziuă ce îşi avea parcă izvorul în grădina vilei. Plonjă pe studio, apoi se întinse pe spate cu braţele şi picioarele desfăcute, ca pentru o crucificare, alta decât cea tradiţională. Acum, da, plutind în izolarea locuinţei, putea să mediteze în voie la cele întâmplate la redacţie, iar apoi, la o altă scară, la Capşa. Aşadar, agenţii lui Cristescu sau ai nemţilor îi călcau pe urme. Din ce considerente? Nu avu nevoie să-şi stoarcă prea mult creierii ca să le găsească, erau în număr de trei: a) Radu Doinaş, b) relaţiile cu von Meisner şi von Rittgen, c) colaborarea cu Intelligence Service-ul, prin mijlocirea ziaristului elveţian Albert Kraft. Moartea lui Radu Doinaş în condiţii atât de vitrege fusese oficial elucidată. În acest sens, convorbirea cu maiorul Medoiu de la Marele Stat Major fusese elocventă. Şi Edith von Koller îi confirmase cruntul adevăr că Radu căzuse victima unei sângeroase răzbunări legionare. Nici Cristescu n-o mai invitase în vilele sale conspirative pentru a o chestiona în cazul acesta. Von Meisner, von Rittgen?… Cine cuteza să se amestece în viaţa ei particulară, şi mai ales pentru ce? Până şi Constituţia mareşalului o asigura că avea dreptul, dacă nu chiar şi datoria să folosească nestingherită proprietatea trupului ei. Că se încurcase cu doi nemţi deodată, unul ofiţer, celălalt diplomat? Doar idilele cu aliatul german erau la modă. Şi invers… Dovadă – Edith von Koller cu multiplele sale legături. Ajunsese astfel la ultimul considerent. Prin natura gândurilor retrăi cu o amarnică melancolie ultima întâlnire de la Berlin, cu Radu Doinaş. În câteva rânduri el o avertizase direct, iar ultima oară prin acel testament păstrat de maiorul Medoiu în arhivele sale, să nu cumva să accepte ofertele lui Thompson, să nu se vâre în treburi de spionaj, exact acolo unde vocaţia îi era minimă, dacă nu chiar nulă. Ea însă nu ţinuse seama de avertismentele lui. De ce oare? Din aiureală, din spirit de aventură sau poate din dorinţa de a-şi manifesta simpatia pentru valorile Occidentului? „Nu din direcţia lui Kraft mă pândeşte marea primejdie, încercă ea să se îmbărbăteze. E prea bine pus la punct mecanismul colaborării cu el, iar acoperirea conspirativă nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. “ Păreau mai plauzibile explicaţiile lui von Rittgen: copoii lui Cristescu pe el îl aveau în vedere, de vreme ce chiar dânsul îi descoperise şi, fireşte, prin tangenţă, se ajunsese şi la ea. Să-şi fi depăşit diplomatul prea mult prerogativele? În ce zonă? în niciun caz, nu în cea a relaţiilor lor intime. În privinţa asta şi mâine l-ar fi dat dracului pe von Rittgen, dacă elveţianul nu i-ar fi cerut să cultive relaţiile cu el fără să-l abandoneze însă pe Meisner. Ziarista oftă adânc, ca după un plâns cu efect întârziat, şi-şi schimbă poziţia, răsucindu-se într-o rână; se ghemui toată cu genunchii la piept, o deprindere din copilărie, şi-şi lăsă capul pe mâinile devenite perniţă. Oftă iar… Deşi concluziile păreau liniştitoare, o vagă presimţire, asemenea unei bile miniaturale, îi alunecă sinuos prin suflet. Descinderea de la ziar, zvonurile compromiţătoare lansate pe seama ei ce rost aveau? Să ajungă la urechile diplomatului german şi să-l pună în gardă că s-a încurcat cu o „agentă“ a S.S.I.-ului? S-o defăimeze definitiv în ochii colegilor, care, cu puţine excepţii, nu-i înghiţeau pe copoii Siguranţei sau ai Serviciului secret? Dacă a ajuns zvonul şi la urechile lui von Rittgen? Mai mult ca sigur că da, că doar din cauza asta îşi pusese propriii agenţi pe urmele celor ai lui Cristescu. N-ar fi fost exclus ca mâine sau poimâine diplomatul să ceară şi câteva explicaţii părţii române. Şi i s-ar da: „V-aţi încurcat cu o agentă a S.S.I.-ului, care până mai ieri cocheta cu ziariştii englezi şi americani.“ Închise ochii şi se revăzu în braţele pătimaşe ale lui von Rittgen, în prezenţa fotografiei soţiei sale, şi nu o încercă nicio jenă, deşi, la un moment dat, avusese impresia că Frau von Rittgen îi aruncase din ramă o privire mustrătoare. „Doamnă, îi răspunsese şi ea în gând, peste umărul bărbatului, fiecare cu războiul său.“ Soneria de la uşă ţârâi atât de puternic, încât Luiza se sperie şi-şi auzi pe neaşteptate bătăile inimii. Nu aştepta pe nimeni, cine putea să fie? Persoana de la uşă mai sună o dată, iar Luiza i se adresă fără glas: „Poţi să suni până poimâine, că tot nu-ţi deschid.“ Soneria tulbură pentru a treia oară liniştea apartamentului. Luiza se enervă, se dădu jos din pat, bodogănindu-şi nemulţumirea. Doar când ajunse în vestibul îşi dădu seama că era goală. — Cine sună? se interesă. — Sunt comisionarul de la florăria „Orhideea“. Am adus pentru domnişoara Luiza Văitoianu un coş cu flori. — Aşteaptă dumneata o clipă! Se întoarse în dormitor, îşi acoperi trupul cu un halat şi reveni la uşă, deschizând-o. Din pricina coşului cu garoafe din braţele comisionarului Luiza nu văzu chipul acestuia. — Dumneavoastră sunteţi? Unde să-l pun? Luiza îl conduse în sufragerie şi-i arătă bufetul. — Pune-l acolo! zise ea acru. — Duduie, aveţi şi o scrisoare printre flori. Precizarea o socoti inutilă: observase din prima clipă un plic alb, din hârtie japoneză, cu un scris necunoscut. Nu-şi exterioriză curiozitatea. Comisionarul, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, care fără doar şi poate văzuse multe la viaţa lui, îşi înălţă respectuos şapca, uitându-se întrebător în ochii femeii. „Ce faci, cocoană, nu-mi dai şi dumneata un ban?“ Dar cocoana era prea absorbită de propriile-i gânduri ca să-i priceapă „graiul mut“. Numai după ce închise uşa în urma lui şi-i auzi paşii coborând scara, Luiza îşi dădu seama că nu-şi onorase obligaţia. Nu catadicsi să-şi îndrepte greşeala. Se întoarse în sufragerie şi deschise plicul. Mirarea i se accentua brusc: expeditorul coşului de flori îşi bătuse la maşină epistola. Citi:   Stimată domnişoară Văitoianu:   Din capul locului vă cer scuze pentru deranj. Îmi pare sincer rău, dar altfel nu am cum ajunge la dv. Trebuie neapărat să vă văd; este în interesul amândurora. Întâlnirea noastră – iertaţi-mi stilul categoric – vă propun să aibă loc mâine dimineaţă la ora opt. Oră prea matinală pentru o femeie, nu însă şi pentru o ziaristă. Locul întâlnirii: Prefectura poliţiei, biroul comisarului Victor Stanciu, pe care dv. prin mijlocirea mea, l-aţi cunoscut mai bine. Am ales anume acest loc, deoarece mi-am imaginat că prezenţa unui reporter pe culoarele poliţiei, şi la o oră matinală, nu va da nimănui de bănuit. În acelaşi timp, acolo vom putea discuta nestingheriţi. Dacă sunteţi de acord şi, sincer vorbind, nu văd de ce n-aţi fi, vă rog ca în seara asta să-i telefonaţi comisarului Stanciu şi să-l întrebaţi dacă are un caz gras pentru dv. Dacă vă răspunde afirmativ, să-i cereţi să vă stabilească ora la care să veniţi şi el o să vă răspundă: „Mâine la ora opt dimineaţa. În caz că dv. nu puteţi răspunde invitaţiei, îi propuneţi ziua şi ora când aţi fi disponibilă. Atrag respectuos atenţia că-i o chestiune urgentă. Vă sărut mâinile, al dv. Medoiu   P.S. Vă rog să aduceţi cu dv. prezenta scrisoare, iar dacă refuzaţi oferta, vă cer insistent s-o distrugeţi. Contez mult pe discreţia dv. Cu mulţumiri, M.   Surpriza, în adevărata sa accepţiune, o realiză abia după cea de-a doua lectură a scrisorii. Maiorul Medoiu, ca şi Eugen Cristescu, nu era un ins oarecare, pe care să-l dai repede uitării. Medoiu o impresionase atunci printr-o afecţiune sinceră faţă de Radu, ce nu izbutea să şi-o ascundă. Se despărţiseră ca doi oameni civilizaţi care, din întâmplare, descoperiseră că aveau un prieten comun – pe Radu Doinaş. Din ziua aceea (ce mirată fusese când, în garsoniera unde se întâlniseră, zărise fotografia frumoasei actriţe Lisette Vrancea!) maiorul Medoiu nu-şi mai trădase în niciun fel interesul faţă de persoana ei. Nici Luiza nu avusese vreun motiv să-l caute. Radu nu-i bătuse la uşă, nici nu-i trimisese vreo scrisoare. Atunci de ce avea Medoiu nevoie de dânsa? Ce semnificaţie să acorde neobişnuitei sale invitaţii? Să fi intervenit oare vreun element nou în problema morţii lui Radu? Să-i fi apărut stafia în Bucureşti? Ce alt motiv dacă nu Radu Doinaş ar fi putut să explice scopul unei invitaţii concepute atât de conspirativ? Îi venea greu să accepte ideea că maiorul prinsese de veste că o paşte o primejdie dinspre serviciul lui Eugen Cristescu şi că dorea, în numele memoriei lui Radu Doinaş, s-o pună în gardă. Oameni ca Medoiu, în vreme, de război, aveau destule pe cap ca să-şi mai îngăduie şi luxul de a se ocupa de o „Nebună“. Se întunecase; aprinse veioza, despachetă coşul de flori. Numai garoafe roşii care răspândeau în sufragerie o luminozitate neobişnuită, mângâietoare. Luiza Văitoianu cercetă ceasul, se îndreptă spre telefonul aflat pe masa de lucru, ridică receptorul şi formă un număr, rămânând în picioare. Auzi după câteva secunde glasul comisarului Stanciu. — Bună, şefule! îi ură ziarista. — Ia te uită! o recunoscu fără niciun efort şeful „Moravurilor”. Ce faci, domnişoară? Tot „nebună“, tot „nebună“? Tonul vesel şi prietenos al comisarului Victor Stanciu o înveseli brusc şi Luiza îi răspunse: — Nu pentru oricine, şefule… Aşa că nu-ţi fă iluzii… Auzi, şefule, îmi crapă condeiul după o treabă mai senzaţională. Ai un caz gras pentru mine? — Pentru tine, cum să-ţi zic, continuă bucuros comisarul, am cazuri grase care, zău aşa, le păstrez într-un răcitor să nu se altereze. Vino mâine dimineaţă la opt. O să-i mulţumeşti lui nenea moravistul pentru marfă. Numai să-mi vii la opt… — Gata, şefule, la opt fix trecute, am, n-am treabă, sunt la Prefectură… Pa! — Stai, stai! o opri brusc comisarul. Unde am mai auzit eu chestia asta cu am, n-am treabă, la ora opt fix trecute sunt la Prefectură? Luiza Văitoianu se înveseli de-a binelea şi-i răspunse râzând: — Şefule, acum… de la mine, pentru prima oară… — Nu, nu… de la un client de-al meu… Că mi-a plăcut replica şi n-am uitat-o… Trebuie să umblu la Fişier… — Foarte bine! Foarte bine! Pa! Puse receptorul în furcă, relaxată oarecum după convorbirea cu moravistul nr. 1 al Capitalei, care nu era chiar un ins incult, dar, uneori, trăda cu o inocenţă de bătrânel senil nişte zone nu prea favorabile intelectului său. Totuşi nu de cultura sa literară ţinea priceperea lui de necontestat în ale „Moravurilor“, făcând din el un şef temut de lumea interlopă a proxeneţilor. Neîndoios, florile, coşul cu flori, scrisoarea, convorbirea cu Stanciu avuseseră darul de a-i reda buna dispoziţie, încrederea în seara care abia începuse să învăluie oraşul de dincolo de zidurile casei. Şi totuşi scoase telefonul din priză şi se hotărî să-şi petreacă noaptea în patul ei, recitindu-l pe Baudelaire şi sorbind când şi când câte un strop de „Metaxa”.   [1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. [2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)   descarcati cartea de aici....

PARTEA ÎNTÎI   I. Deschidere inedită 1 Dintr-un colţ al cabinetului, maiorul Medoiu urmărea cu o vizibilă încordare lăuntrică fiece mişcare a medicului de gardă. Acesta, un bărbat parcă prea tînăr pentru profesiunea lui Esculap, cu o mustaţă stufoasă şi neagră ce nu izbutea să-l arate mai vîrstnic, se aplecă peste ofiţerul întins pe canapeaua acoperită cu un cearşaf alb şi-i descheie vestonul, cămaşa, descoperindu-i pieptul muşchiulos şi năpădit de smocuri de păr auriu. Îi puse stetoscopul în dreptul inimii, îi ascultă bătăile. Puţin mai tîrziu, se îndreptă din mijloc, uitîndu-se dezorientat la Medoiu. Maiorul, din pricina încordării, părea gata să se repeadă asupra lui. Medicul însă îşi văzu mai departe de pacient. După ce-i luă pulsul, murmură ca pentru sine: — Hm! Ciudat!... Foarte ciudat! — Ce-i ciudat, domnule doctor? izbucni Medoiu, nemaiputînd să-şi stăpînească nervii. Doctorul îi răspunse numai după ce mai ridică o dată pleoapele ofiţerului ce zăcea fără cunoştinţă: — Zic ciudat, pentru că un asemenea caz n-am mai întîlnit pînă azi. Nu glumesc cînd afirm că e mort şi totuşi trăieşte. Zîmbi hîtru şi mustaţa i se duse într-o parte. — Moarte clinică? întrebă Medoiu în şoaptă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cel în cauză. — A, nu! E căzut într-o stare letargică... Provocată, probabil, de o substanţă chimică. Mai putea fi provocată şi pe cale hipnotică. — Baţi cîmpii, doctore! se înfurie Medoiu. — Îmi sînteţi superior în grad şi puteţi să credeţi orice, îl înfruntă doctorul cu o linişte şi siguranţă care-l determinară pe maior să-şi regrete izbucnirea. Mort nu e şi nici nu cred că o să moară... anumite reflexe răspund, altele nu... Să nu vă faceţi griji, se va trezi singur. Îl lăsaţi la noi? — Necesită vreo intervenţie? — Trebuie să-l ţinem sub observaţie, preciză doctorul, privindu-şi din nou pacientul ca pe o curiozitate muzeistică. Maiorul se întoarse cu gîndul la misiunea lui Doinaş şi la incredibila stratagemă a nemţilor. „Ce s-o fi petrecut acolo, în vila aia? se întrebă el disperat, fără să-şi desprindă ochii de la străinul ce i se substituise lui Doinaş. De ce au avut nemţii nevoie de toată tevatura asta, că doar tratativele le erau favorabile? Ce s-a petrecut între Doinaş şi Brauner?” În căutarea unor răspunsuri, maiorul se apropie de necunoscutul întins pe canapea şi-i cercetă cu luare-aminte faţa cadaverică: substituitul nu semăna deloc cu Doinaş. Chipul „mortului” avea trăsături frumoase, plăcute. Însă părul blond, moale şi rar, pieptănat peste cap, îl îndepărta din capul locului de imaginea lui „B-39”. „Ce fel de substituire o mai fi şi asta? De ce, mama dracului, au avut nevoie de ea? Să mi-l ia pe Doinaş şi să-mi lase în loc un agent de-al lor în uniformă românească? Doar de noi depinde operaţiunea solicitată de Gehlen!” Medoiu îi aruncă tînărului în halat alb o căutătură scurtă şi aspră, după care se apucă să pipăie, cu buricele degetelor, buzunarele străinului pîndind totodată, cu teamă, somnul neobişnuit de adînc al căpitanului — nu cumva să facă ochi şi să-l surprindă scotocindu-i uniforma. Scoase la lumină, pe rînd, o batistă, un pieptene, o tabacheră cu ţigări bulgăreşti, leva în bancnote de o sută. În buzunarul de la căptuşeala vestonului dădu peste un portvizit; găsi în el o legitimaţie ce atesta că necunoscutul întins pe canapea ca pe o năsălie se numea Tudose C. Mitai şi făcea parte din efectivele armatei române. O fotografie îl înfăţişa în uniformă de căpitan. Din portvizit, maiorul mai scoase un plic şi mare-i fu mirarea cînd constată că-i era lui adresat — „Domnului maior Constantin Medoiu. Personal.” Se răsuci şi întîlni privirile calme ale doctorului. — Doriţi să vă las singur? nu ezită acesta să-l întrebe. — Nu, nu, se apără maiorul părînd că i-ar fi frică să rămînă singur cu un mort-viu. Deschise plicul şi dădu peste o scrisoare bătută la maşină, în româneşte. Citi pe loc, cu respiraţia tăiată:   Stimate domnule Maior Medoiu, Vă rog să binevoiţi a primi şi accepta respectuoasele noastre scuze pentru ceea ce veţi socoti a fi, pe bună dreptate, un incident penibil. Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare. Sper însă să manifestaţi, în continuare, faţă de mine o camaraderească înţelegere şi indulgenţă. În momentul în care mesagerul meu, a cărui stare cataleptică nu trebuie să vă alarmeze, va fi din nou apt să vorbească, veţi lua cunoştinţă de punctul nostru de vedere care, nutresc speranţa, vă va da depline satisfacţii. Vă asigur de înalta mea stimă şi consideraţie, Lt.-col. R. Gehlen   Ridicîndu-şi ochii de pe scrisoare, Medoiu se lovi iar de medicul de gardă şi, fără voie, se încruntă de parcă acesta ar fi jucat un rol ascuns în tot ce se petrecuse şi se mai petrecea încă în acea noapte. Mai citi o dată scrisoarea, după care îi aruncă mesagerului lui Gehlen o căutătură rea, furioasă, şi-l înjură printre dinţi: „Dormi, 'tu-s...! În timp ce noi stăm ca pe jăratec.” Apoi îl linişti pe doctor, prevenindu-l: — Nu-i un caz... Aşa ne asigură scrisoarea. O să se trezească... Nu mi se spune peste cît timp, dar îşi va reveni. Ieşi deschizînd nervos uşa şi locotenentul Nica sări în picioare, ca împins de un resort. — Îl iei de aici şi-l duci la cabinetul de la Mesteme, îi ordonă maiorul fără să-şi ascundă supărarea. O să-şi facă somnul la noi, auzi? Iar tu să nu te mişti de lîngă el pînă ce nu mă întorc. Nimeni să nu-şi bage nasul în cabinet! Ai înţeles? — 'nţeles, domnule maior! — Eu plec. Se împiedică din nou de figura de adolescent întîrziat a medicului şi-i mulţumi scrîşnit. Nu departe de poarta spitalului îl aştepta „Ford”-ul. Se aruncă furios lîngă şofer şi-l întrebă: — Mă, tu mai ţii minte unde ai fost cu locotenentul Nica? — Da, să trăiţi! răspunse şoferul. Pe Aviator Zorileanu. — Ei, acolo să mă duci şi pe mine! — La vilă? — La vilă... Maiorul Medoiu îşi simţea nervozitatea că pe o a doua temperatură a organismului, provocată parcă de un corp străin, stare de care nici unul dintre cei prezenţi nu era vinovat, nici măcar curierul lui Gehlen. Nu încerca să se calmeze. Ştia, din capul locului, că nu va izbuti. Îşi aprinse o ţigară şi, în timp ce automobilul gonea în noapte, retrăi intens cele petrecute în ultimele două ceasuri. Nu pricepea, oricît s-ar fi frămîntat, sensul răpirii lui Doinaş... căci răpire se numea acest act deliberat, întreprins de agenţii lui Gehlen. În ce scop l-au făcut? Ce i-a împins? Doar tratativele pe tema Operaţiunii doctor Ring intraseră pe făgaşul dorit de ei şi, în acest scop, Doinaş fusese împuternicit să comunice, odată cu consimţămîntul Biroului 2, şi condiţiile în care, „căpitanul Robert Iamandi” ar urma să acţioneze la Lisabona în sprijinul conspiratorilor germani... La ora asta, Doinaş trebuia să fie de mult „acasă” şi să-i raporteze rezultatele acestui prim contact din preliminariile operaţiunii. Hm! Ciudată stratagemă! îşi spunea Medoiu, stăpînit de aceeaşi stare de febrilă nervozitate. Ce l-o fi determinat pe Gehlen s-o iniţieze? Neîncrederea în noi? Să fi scăpat Doinaş o vorbă nu prea bine cumpănită?” Printre multe altele, convorbirile de lucru cu „B-39” luaseră în consideraţie şi ipoteza unei eventuale răpiri. Dar şi-o imaginaseră ceva mai tîrziu, avînd loc în Portugalia sau pe teritoriul altui stat şi nicidecum pe cel al României. Înaintînd anevoie prin hăţişul întrebărilor, maiorului i se păru că începe să descopere cauza excesivei sale iritări. Şoferul îl smulse însă din strînsoarea gîndurilor. — Am intrat pe Aviator Zorileanu. Unde să opresc? — Chiar la poarta vilei. Strada, ca dealtfel întregul Bucureşti, era prăbuşită în întuneric. Medoiu o scrută fără succes, deşi automobilul îşi micşorase viteza. — Am ajuns, îl anunţă omul de la volan şi frînă. Medoiu coborî, şi cît timp cercetă vila, nu se depărtă de portiera „Ford”-ului. În noapte, clădirea cu un etaj, fără nici un licăr de lumină la ferestre, părea părăsită. Numai în momentul acela maiorul înţelese gratuitatea acţiunii sale. Mai mult ca sigur că reprezentantul sau reprezentanţii lui Gehlen părăsiseră de mult vila, luîndu-l şi pe Doinaş cu ei. Iar dacă mai erau în casă, nu-i vor deschide. Se îndreptă totuşi spre poartă; nefiind zăvorită, intră. O potecă din dale îl conduse spre o scară de piatră, urcă patru trepte şi se pomeni la uşa imobilului. Ca să poată citi numele locatarului înscris deasupra soneriei, îşi scoase bricheta. La pîlpîirea flacărei, desluşi: „Dr. Richard Steltzer. Consilier al Legaţiei Germane în România”. „Ah, iată pe ce «teritoriu» s-a produs răpirea lui Doinaş!”, îşi spuse maiorul, surprins de constatare. Personalitatea consilierului lui von Killinger îi era cunoscută, ceea ce nu-l determină să bată în retragere. Sună. Aşa cum se aştepta, nimeni nu veni să-i deschidă. Mai apăsă pe buton de cîteva ori... Vila era şi ea... „moartă”. Nu mai avea nici un rost să stăruie. Se întoarse la maşină, înciudat acum pentru modul cum îşi risipise timpul. — La Mesteme! ordonă Medoiu, căutîndu-şi tabachera. Prin parbrizul maşinii, mai scrută o dată strada devenită de vreo doi ani un soi de proprietate a diplomaţilor germani. Şi, pe cînd trăgea cu sete din ţigară, se apropie iar de cauza reală a enervării sale. 2 La sediul Marelui Stat Major, maiorul Medoiu trecu mai întîi pe la cabinetul medical amenajat în subsolul clădirii. Deşi moţăia pe un scaun, lîngă uşă, locotenentul Nica îi auzi paşii, se ridică, îndreptîndu-şi ţinuta. — Ce face? întrebă maiorul, arătînd cu capul în direcţia uşii. — Doarme dus... poţi să tai şi lemne pe el... Totuşi maiorul deschise uşa, dar nu intră, îşi virî numai capul: în cabinet, la lumina unei lămpi de birou, doctorul Mihăilă citea o carte. În dreapta sa, agentul F.H.O.-ului zăcea în aceeaşi poziţie ca şi în camera de gardă a Spitalului militar: cu faţa în sus, cu braţele întinse de-a lungul trupului, rigid ca un cadavru. „Doarme!... Fără să-i pese de nimic... 'tu-i...”, îl înjură Medoiu în gînd. — Intraţi, domnule maior! îl pofti doctorul, ridicîndu-se. Medoiu rămase mai departe în uşă. — Puteţi să-mi explicaţi prin ce-i cazul ăsta ieşit din comun? — Cît timp nu ştim prin ce mijloace a fost adus în stare cataleptică, nu greşim socotindu-l un caz ieşit din comun, răspunse doctorul în şoaptă. Vreau să vă cer permisiunea să-l mut în camera cealaltă, am dincolo două paturi disponibile. În semiobscuritatea cabinetului, neamţul părea că păşise de mult în lumea umbrelor. Şi nu-i trecuse nimănui prin minte să-i aşeze frumuşel mîinile pe piept... — Două paturi?... Foarte bine — încuviinţă maiorul, o să mai bag pe cineva... să-l supravegheze... Dumneata cînd te schimbi? — Abia mîine seara, la orele 20. — Doctore, discreţie totală, îi preveni Medoiu şi se întoarse spre Nica. Ai auzit şi dumneata? — Da, să trăiţi! — Îl trimit pe Petre să te schimbe, mai zise si închise uşa.   Nici în biroul său nu-şi regăsi maiorul Medoiu calmul pe care, în împrejurări mult mai grele, izbutea să şi-l impună. Se întorcea mereu la cele cerute de Gehlen în scrisoarea găsită asupra neamţului: să aibă răbdare, să aştepte clipa redeşteptării la viaţă a curierului. Or, tocmai aşteptarea asta îl exaspera... Cum aşa, să-i fie răpit Radu Doinaş, iar el să stea în expectativă, cu braţele încrucişate? Începu să umble iritat prin cabinet, trăgînd cu năduf din ţigară, întrebîndu-se cu revoltă: „Unde puteau să-l ducă? Şi cum de-au îndrăznit?” În uşă se ivi ofiţerul de serviciu. — Îmi permiteţi, domnule maior? Vă raportez că de pe aerodromurile controlate de noi n-a decolat nici un avion. În schimb, punctul de supraveghere al aerodromului de la Otopeni ne informează că între orele 23 şi 24 au decolat trei avioane de transport tip „Junkers”... zboruri neanunţate. Un zbor spre Varşovia... altul spre Budapesta... cel de-al treilea spre Sofia. Vă mai raportez că am transmis ordinul adresat punctelor de frontieră. Ofiţerul de serviciu tăcu, rămînînd mai departe în poziţie regulamentară. Medoiu îi mulţumi şi se reaşeză la birou, copleşit de gînduri. Puţin mai tîrziu, căută scrisoarea lui Gehlen, o reciti, deşi o ştia de-acum pe de rost: Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare... Manevra nu era altceva decît un act de răpire şi încă unul săvîrşit pe teritoriul ţării, iar victima un ofiţer al armatei române. „Paştele şi grijania...! se pomeni Medoiu înjurînd, de astă-dată cu glas tare. Operează ca la ei acasă!” Mai gîndi că oricare dintre avioanele care decolaseră între orele 23 şi 24 de la Otopeni puteau să aparţină răpitorilor. Oboseala îl împinse în singurul fotoliu din cabinet, se simţi cuprins de moleşeală şi îşi spuse că tare i-ar fi prins bine dacă cineva s-ar fi îndurat să-i scoată cizmele. Căscă şi adormi brusc, soldăţeştc. Puţin mai tîrziu, avu chiar un vis. Se făcea că Luiza Văitoianu se furişase în birou, ca o umbră. În prima clipă se indignase: agenta „B-40” încălcase cu insolenţă consemnul conspirativ. Cum de îndrăznise? Stabilise doar ca loc de întîlnire sediul Poliţiei şi nu al Mesteme-ului! Supărarea se transformase însă repede în fericire şi, ridicîndu-se să-i dea onorul, descoperi jenat că-i lipseşte chipiul. Luiza, înţelegătoare, îl invită să-şi reia locul în fotoliu, explicîndu-i că nu intrase decît să-l întrebe ce să-i pregătească de mîncare. „Ce-ai zice, dragule, de o tocană cu mămăliguţă?” Întrebarea îl înduioşă. Cînd apucase Luiza să-i afle preferinţele? Tocmai întinsese braţele să-i cuprindă mijlocul şi s-o tragă drăgăstos la piept, cînd constată nedumerit că nu „Nebuna din Sărindar” îi pusese întrebarea, ci maică-sa, îmbrăcată toată în negru, ca în ziua în care îşi îngropase bărbatul. „Unde e Luiza? Ce-ai făcut cu ea?” se nelinişti Medoiu. „E dincolo, răspunse bătrîna. Mi-a zis să-ţi gătesc eu, că-ţi place mai mult mîncarea mea.” „Mamă, de ce te amesteci mereu în viaţa mea intimă?” îi reproşă el bătrînei şi se repezi dincolo s-o împace pe Luiza. Nimeri într-o tranşee adîncă, deasupra cu un cer de plumb, foarte jos. Luiza dispăruse şi Medoiu porni s-o caute... Plouase... tranşeea era băltită... aluneca şi, de fiecare dată, cădea în noroi pe acelaşi genunchi, cel drept. Auzi, deodată, un rîs sarcastic... îl recunoscu, era al ziaristei. „Nu-i singură... Iarăşi şi-a călcat cuvîntul... Mi-a promis doar!” Rîsul femeii deveni frivol şi el continuă cu disperare s-o caute. Istovit, se lipi de o uşă umedă. „Poate-i mai bine să n-o deschid, şovăi Medoiu cu mîna pe clanţă. Mi-am spus de atîtea ori să nu mă încred în fidelitatea ei!” Împinse uşa cu furia răzbunării. Încremeni speriat... în bordeiul acela de pe linia frontului se văzu pe sine. La lumina pîlpîitoare a opaiţului, se hîrjonea, pe un „pat” de paie, cu Luiza, încercînd să şi-o supună. În zburdălnicia ei echivocă, femeia cînd se lipea de el, cînd, cu mişcări feline, îi scăpa, hohotind aţîţător. Medoiu înregistra cu durere şi ruşine eşecurile, iar cînd „Nebuna” dădu într-un rîs batjocoritor, se trezi din somn năduşit şi cu un gust amar în gură. Privi buimac în jur; îşi aminti de vis, se ridică tulburat din fotoliu. Simţi că se sufocă, stinse lumina şi deschise larg fereastra. Dinspre Cişmigiu, răcoarea nopţii de toamnă năvăli în încăpere, învăluindu-l ca o binecuvîntare. Îşi aprinse o ţigară, apoi îşi afundă privirile în oceanul de întuneric în care plutea, noapte de noapte, Bucureştiul. Luiza Văitoianu. „agenta B-40”, i se furişa rareori în vise, dar mereu în acelaşi mod; îl ademenea, îl încuraja, iar el, asemenea unui neiniţiat, se lăsa atras în joc, trăind intens apropierea clipei cînd, în fine, avea să-i destăinuiască cît de mult o iubea... Pe neaşteptate însă, atitudinea Luizei se modifica, se retrăgea nemulţumită din braţele lui, strigîndu-i: „M-am lămurit şi cu tine... eşti la fel ca ceilalţi!...” Se trezea atunci din vis, bucuros totuşi că eşecul se consumase într-o lume fără martori. „Mi-e tare dor de ea!” Medoiu recunoscu în sinea sa că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă cu bine din misiunea în care tot el o expediase. Mai aprinse o ţigară. Tutunul şi răcoarea îi făceau bine. Nopţile deveniseră mai lungi, mai obositoare, prevestind apropierea iernii. Deîndată îi apărură în faţa ochilor tranşeele Stalingradului, puternicile ciocane de foc ale artileriei ruseşti, care, în ultima vreme, se declanşau odată cu ivirea zorilor. Peste puţin timp îi vor parveni sintezele informative şi va căuta, în primul rînd, rubrica Pierderi. Numărul morţilor, al răniţilor şi dispăruţilor fără urmă creştea de la o zi la alta, confirmînd apropierea unui dezastru atît de previzibil pe harta operaţiunilor. Încă nu era prea tîrziu pentru a se salva flancurile frontului, dar führerul respingea cu încăpăţînare singura soluţie realistă — retragerea. „Într-o zi — îşi spunea Medoiu cu gîndul la Stalingrad —, şi ziua asta nu e prea departe, mareşalul va trebui să-i mulţumească lui Şteflea pentru cutezanţa de a nu-i fi executat întru totul ordinele... Ce s-ar fi întîmplat acum, dincolo de Don, dacă Şteflea n-ar fi «măsluit cărţile» şi ar fi pus la dispoziţia neamţului tot ce a pretins — mai toată armata română?” Din vîrful unui plop, o pasăre de nopte ţîşni luîndu-şi zborul, şi fîlfîitul aripilor îl sperie pe Medoiu întocmai ca în anii copilăriei. Închise cu părere de rău fereastra, trase draperiile de camuflaj şi aprinse lumina. Brusc se trezi chinuit de aceleaşi întrebări: „Unde l-o fi dus pe Doinaş? Să-l fi scos din ţară? De ce acest efort cînd cheia misiunii de la Lisabona se afla în mîinile noastre?” 3 Spre seară, unul din cele patru telefoane sună o singură dată şi scurt. Fără a-şi ridica ochii de pe documentul ce-l citea, maiorul Medoiu întinse maşinal mîna şi ridică receptorul. — Am onoarea, domnule maior... Vă deranjează căpitan doctor Mihăilă... Maiorul se lumină dintr-o dată la faţă şi-şi trase de pe nas ochelarii, ca şi cum fără ei i-ar fi venit mai uşor să vorbească la telefon. Zise: — Vă ascult, domnule doctor. — Vă raportez că „mortu”-i pe picioare, bine mersi... Îmi cere să-i fac urgent o injecţie cu glucoză... — Păpică nu cere? — Nu... Apă şi glucoză... asta-i tot ce pofteşte... — În ce limbă v-aţi înţeles? se interesă maiorul. — Vorbeşte curent româneşte. — După injecţie, expediaţi-mi-l sus, cu locotenentul Nica! Vă mulţumesc şi vă reamintesc: discreţie totală. Rămase un timp gînditor, cu privirile în gol: nu şi-l imagina pe mesagerul lui Gehlen în picioare, mişcîndu-se, revenindu-şi. Mai mult ca sigur, şi-a controlat portvizitul. Dispariţia plicului trebuie să-l fi bucurat şi să-i fi redat încrederea în continuarea cu succes a misiunii... Îi era clar acum că Gehlen sau Brauner a recurs la această stratagemă pentru a cîştiga timp şi a bloca încă din start orice iniţiativă de căutare a lui Doinaş. „Să-l fi cărat peste hotare? Da' de ce?” Simţind că se va enerva din nou, reluă cercetarea unor rapoarte şi telegrame expediate de ataşaţii militari de peste hotare; mai toate semnalau ecourile bătăliei din răsărit, comentau rezistenţa armatei roşii, iar, ca urmare firească a acesteia, prevedeau intensificarea activităţilor clandestine ale partizanilor comunişti din Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia. După o primă lectură a documentelor, se întoarse la raportul ataşatului militar de la Ankara: una dintre informaţii merita să fie exploatată, bineînţeles, dacă, în conexiune cu alte informaţii, va rezulta această necesitate.   „În seara zilei de 20.10.42, fiind invitat la un cocteil oferit de d-na Monique Pucheu, soţia ataşatului militar al guvernului de la Vichy, mi s-a oferit prilejul de a sta de vorbă cu dl. Henri Léger, ataşatul militar al Elveţiei. Acesta m-a întrebat, fără ocol, care va fi poziţia d-lui mareşal Antonescu şi a guvernului său, dacă Hitler nu va cuceri Stalingradul şi ruşii îi vor condamna trupele la o nouă iarnă rusească. Vor manifesta şi pe mai departe încredere în capacitatea militară a aliatului german? După cîte mi-am dat seama, pe dl. Henri Léger nu-l interesau prea mult răspunsurile mele, ci dorea să-mi comunice, ca unui vechi amic ce-i sînt, că s-a întors de curînd de la Berna. Acolo s-a întîlnit cu un ziarist elveţian, acreditat la Berlin, care se bucură de trecere în cercurile conducătoare naziste. De la acest ziarist, dl. Léger a aflat că Himmler şi R.S.H.A.-ul menţin un contact permanent cu legionarii din Germania şi n-au renunţat la planul lor de a-i aduce la putere.”   Medoiu, cu acelaşi gest devenit reflex, îşi scoase ochelarii şi-i abandonă neglijent pe birou. Se gîndi la cocteilurile acelea şi le compară cu mici pieţe de desfacere guvernate de principiul trocului: — Eu îţi dau informaţia asta, tu ce-mi dai în schimb? Desigur, se vindeau şi se cumpărau mai ales informaţii „toxice”. Altele meritau însă a fi exploatate cu răbdare şi inteligenţă... Cu inteligenţă şi răbdare îşi dovedeau valoarea. Cumpăni îndelung informaţia din Berna — via Ankara — şi ajunse la concluzia că numai după înapoierea Luizei Văitoianu din Germania va fi în măsură s-o evalueze cu adevărat şi să ia măsurile ce se impuneau. În rest, era de aşteptat o reacţie violentă a mareşalului. Mai zilele trecute, şeful Marelui Stat Major în persoană îi sugerase conţinutul unei scrisori ce urma s-o adreseze führerului, în care să-şi exprime nemulţumirea pentru modul cum erau conduse operaţiunile de dincolo de Don, precum şi pentru atitudinea jignitoare a comandamentelor germane faţă de trupele române. Dar, după cum aflase chiar şi de la generalul Şteflea, deşi pe front se adevereau, cuvînt cu cuvînt, previziunile înscrise în memoriul lui Iacobici, mareşalul era încă departe de o hotărîre antigermană. Maiorul Medoiu nu subestimă totuşi valoarea informaţiei de la Ankara şi notă în josul paginii: „A se remite o copie S.S.I.-ului”. „Poate că vulpoiul de Cristescu, socoti el, ştie în chestiunea asta ceva mai mult decît mine”. Se ridică, adună în grabă dosarele de pe birou şi le închise în seif, intenţionînd apoi să-l cheme la telefon pe Cristescu. Apăru însă ofiţerul de serviciu şi-l informă că locotenentul Nica, însoţit de un domn căpitan, se prezentase la raport. — Lasă-i să aştepte cinci minute... În realitate, era nerăbdător să se întîlnească cu mesagerul lui Gehlen, să-i audă, în sfîrşit, explicaţiile. Îşi făcu de lucru la fereastră, o deschise, o acoperi imediat cu storul de camuflaj. Cercetă încăperea ca pe o scenă pe care harul şi viclenia a doi actori aveau un cuvînt greu de spus. Se reinstală la birou şi împinse la vedere scrisoarea lui Gehlen, actele false ale „oaspetelui”. Apoi aşteaptă mohorît să se scurgă restul minutelor. Cînd auzi uşa deschizîndu-se, intră imediat în rol. Cei doi ofiţeri, la fel de înalţi şi de chipeşi, se opriră la doi paşi de birou, în poziţie de drepţi. Medoiu îl măsură pe neamţ cu priviri reci, duşmănoase, şi trase o primă concluzie: Gehlen îşi alesese cu pricepere mesagerul. — Dumneata, locotenent Nica, poţi să te retragi! Ofiţerul execută un „la dreapta” ca pe cîmpul de instrucţie şi se îndreptă cu pas rigid spre uşă. Străinul însă înţelese că trebuie să rămînă mai departe nemişcat, pînă la comanda, „pe loc repaus”. Medoiu nu-şi îmbună privirile: dorea ca neamţul să-i reţină fără echivoc atitudinea glacială. Mai lăsă apoi ca şi tăcerea îngrămădită pe „scenă” să-i sublinieze adversitatea. În cele din urmă, i se adresă maliţios, ca unui oaspete nedorit: — Vă permit să vă recomandaţi. — Sînt căpitanul Lantz Bruno, din Grupul operativ Balcani, de sub comanda directă a domnului locotenent colonel Gehlen. Limba românească perfectă în care-i răspunsese „musafirul” iscă cea de-a doua întrebare a lui Medoiu: — Originar din România? — Nu, domnule maior... Doar bunicii şi părinţii s-au născut la Sibiu. Am învăţat româneşte de mic, în casa părintească... Apoi am urmat cursurile Universităţii din Cluj. „Dacă a studiat la Cluj, îşi spuse Medoiu, fiind totuşi născut în Germania, trebuie să fi intrat de mult în atenţia S.S.I.-ului.” — Sînteţi în uniforma armatei române... Cu ce drept? Cuvintele răsunară aşa cum voise: grele, acuzatoare, subliniindu-i nemulţumirea. — Execut un ordin, se explică Lantz, în cadrul unei misiuni de care dumneavoastră aveţi cunoştinţă. Curînd, după ce vă voi transmite mesajul verbal al comandantului meu, avînd răspunsul şi permisiunea dumneavoastră, mă voi retrage şi voi părăsi imediat teritoriul României, în uniforma Wehrmacht-ului. Maiorul Medoiu îl asculta încruntat, cu ochii aţintiţi pe actele celui ce îşi spunea Bruno Lantz. „Au intuit supărarea mea... au intuit-o şi l-au pregătit pe dumnealui în acest sens.” Îşi ridică fruntea, aşa încît Lantz să-i reţină încruntarea. — Unde se află în momentul de faţă ofiţerul meu, căpitanul Robert Iamandi? Se ridică furios de la birou şi după ce descrise prin încăpere un semicerc, se opri, gata parcă să-şi ia în pumni interlocutorul. Căpitanul Lantz rămăsese respectuos, în poziţia de drepţi, şi nu părea îngrijorat de furia maiorului român. — La ora aceasta, domnul căpitan Robert Iamandi, însoţit de domnul maior Brauner, se află în Bulgaria, la 45 kilometri de Sofia, într-o vilă specială. — Cum aţi îndrăznit? şuieră Medoiu, mînios, printre dinţi. Cum aţi îndrăznit ca, la adăpostul unei misiuni care nici măcar n-a fost definitivată, să vă introduceţi în ţară, în uniforma armatei mele, să-mi răpiţi un ofiţer?!... Furia „jucată” a maiorului Medoiu se metamorfoză, fără voia sa, într-una reală, înroşindu-i pomeţii obrajilor. Ştia însă că nu-i era îngăduit să cadă pradă nervilor, „manevră” astfel ca să-şi recapete stăpînirea de sine. Se întoarse la birou şi, reaşezîndu-se, îşi apropie documentele. — Cu permisiunea dumneavoastră, o să vă răspund, vorbi neamţul cu o linişte interioară proprie agenţilor dotaţi cu o voinţă puternică. Maiorul îl străfulgeră din nou cu o privire duşmănoasă, adresîndu-i-se în gînd: “O să te ţin în picioare de o să te ia toţi dracii! Smirnă să-mi stai! Să rămîi şi tu cu o amintire «frumoasă».” — Vă ascult... — Domnul locotenent-colonel Reinhard Gehlen, comandantul meu direct, m-a împuternicit ca, în numele său, să vă rog respectuos să-i acceptaţi scuzele. Domnia-sa recunoaşte că a comis faţă de Biroul 2 al armatei române şi faţă de dumneavoastră personal un act ireverenţios. Vă mai roagă ca, în aprecierea acestui act de necuviinţă, să aveţi în vedere particularităţile misiunii mixte în pregătire. Comandantul meu vă mai transmite că măsura sa, care, pe bună dreptate, v-a supărat atît de mult, a fost concepută şi aplicată numai din dorinţa de a menaja Biroul 2, de a asigura misiunii o securitate deplină. Căpitanul Lantz vorbise fără poticniri, cu o voce egală, foarte controlată, aidoma unui diplomat versat. — Ce mai aveţi să-mi transmiteţi? întrebă Medoiu, fără a se lăsa însă ademenit de tonul împăciuitor al celuilalt. — La vila situată la 45 kilometri de Sofia, maiorul Brauner, gazda domnului căpitan Robert Iamandi, îi face ofiţerului dumneavoastră o instruire foarte minuţioasă, în vederea îndeplinirii misiunii în pregătire... Medoiu interveni scurt şi violent: — Dumneavoastră, domnule căpitan, ce ştiţi despre această misiune? „Ăsta poate să stea nemişcat ore în şir, îşi spuse maiorul. E născut parcă să stea drepţii.” — Doar atît, răspunse Bruno Lantz fără să şovăie, că-i vorba de o misiune în Turcia, numită Faro-43. Maiorul Medoiu îşi întoarse ochii la mesajul lui Gehlen şi se prefăcu că-l citeşte de la distanţă. De fapt, urmărea să cîştige timp. Răspunsul lui Lantz îi dezvăluise că instruirea lui fusese făcută cu scopul evident de a-şi „intoxica” adversarii, în cazul că ar fi căzut în vreo capcană a englezilor sau a ruşilor, căci operaţiunea în pregătire avea un alt indicativ şi urma să fie executată nu în Turcia, ci în Portugalia. Dacă socotea răspunsul lui Lantz ca fiind satisfăcător, atunci, implicit, se cuvenea să accepte şi ideea că răpirea lui Doinaş reprezenta, într-adevăr, o măsură germană menită să asigure viitoarei operaţiuni o securitate deplină. „În fond, cel care risca, gîndea maiorul, iniţiind, peste capul comandanţilor şi al conducătorilor nazişti, misiuni secrete de contactare a inamicului din Vest, era Gehlen. Iar el este un prea bun profesionist ca să-şi permită să fie superficial.” Îşi întoarse brusc capul spre Lantz, vorbindu-i repezit: — Am impresia că partea cea mai importantă a mesajului încă nu mi-ai transmis-o. — Nu greşiţi. Domnul colonel vă roagă ca în ziua în care omul dumneavoastră de la Ankara va fi gata să-l primească pe domnul căpitan Robert Iamandi, să binevoiţi a expedia la Sofia o ilustrată. Textul n-are nici o importanţă, ci doar semnătura — Clara. — Clara?! se miră Medoiu. — Da... Adresa este următoarea : Sofia, Cutia poştală 301, domnului Iorgu Veselinov. Maiorul luă un creion dintr-un pahar ce străjuia pe birou un dosar voluminos şi deschise o agendă. Îngînă: — Sofia... Cutia poştală 301... Şi în timp ce scria, pe chipul maiorului se aşternu un surîs, la început neutru, apoi zeflemitor. Clara, ai spus... Şi dacă ilustrata mea se pierde... se rătăceşte? — Vă rog să-mi permiteţi să continui. O ilustrată, da, aveţi dreptate, se mai poate rătăci, dar două din trei ar fi mai dificil. Medoiu nu respinse explicaţia, dar ceru să i se precizeze: — Cum şi în ce mod domnul Iorgu Veselinov îmi va confirma că a primit ilustrata expediată de Clara? — În această chestiune domnul locotenent-colonel Gehlen vă roagă pe dumneavoastră să binevoiţi a stabili modalitatea. — Îi mulţumesc! izbucni maiorul ironic, îi mulţumesc pentru nobila sa generozitate! Mai întîi mă înghesuie cît poate şi pe urmă mă îndeamnă să mă mişc firesc, după bunul său plac. Tonul îi era acum sever şi autoritar: Te rog să-i transmiţi comandantului dumitale profunda mea indignare... Ne-a solicitat o colaborare delicată pentru ambele părţi, nu l-am refuzat, deşi nouă, la ora actuală, numai misiunea asta nu ne lipsea. În consecinţă, tocmai pentru că am fost implicaţi într-o asemenea misiune, partea germană are obligaţia, înainte de orice, să discute cu noi toate detaliile viitoarei acţiuni, să ne dăm acordul, nu să fim puşi în faţa unui fapt împlinit, aşa cum s-a întîmplat aseară. Şefii dumitale să ia aminte că, din momentul acesta, partea română face răspunzătoare partea germană pentru orice surpriză neplăcută ce se va ivi pe calea realizării misiunii. Ai înţeles? ridică Medoiu glasul şi-l scrută pe solul F.H.O.-ului de jos în sus, ameninţător. — Am înţeles! „Am să-l ţin mai departe în picioare, îşi spuse Medoiu şi îşi aprinse o ţigară. Aşa, de-al dracului, n-am să-i ofer şi lui una... Să mă ţină minte.” — Iorgu Veselinov?!... izbucni iar, ironic. Sofia?!... Ilustrate?! Cum să subscriu la asemenea procedee puerile? Ce facem, ne jucăm de-a spionajul? Dacă omul de la Ankara, pe care căpitanul Robert Iamandi urmează să-l contacteze nu pentru nevoile noastre, ci ale voastre, propune anumite condiţii materiale şi tehnice, parole, locuri de întîlnire şi aşa mai departe?! Iar în cazul ăsta numai eu pot să-mi instruiesc ofiţerul, şi cum să-l instruiesc dacă mi l-aţi răpit? Ţigara din care trăgea cu lăcomie nu-l ajuta să-şi stăpânească nervii, furia năvălea slobodă în toată făptura sa şubrezită de nopţile nedormite, ca o viitură ce-i măcina barajele. Făcu un efort să nu sară de pe scaun şi să se repeadă la mesagerul lui Gehlen. Neamţul nu-l lăsă fără răspuns: Domnule maior, după ce o să ne indicaţi modul cum Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratei de la Clara, va avea loc o întîlnire de lucru între maiorul Brauner şi dumneavoastră. — Poftim! bătu Medoiu cu pumnul în birou şi se ridică în picioare. După ce mi-aţi răpit un ofiţer, acum îmi programaţi şi întîlniri de lucru?! Se opri la cîţiva paşi de Lantz. Şi, mă rog, unde mi-aţi programat întîlnirea? În Elveţia, în Turcia sau poate în Spania? Şi cine ar urma să mi-o organizeze? Nu cumva dumneata? I se uită în ochi cu o căutătură batjocoritoare. — Nu greşiţi, domnule maior, mie mi-ar reveni această responsabilitate, vorbi respectuos căpitanul Bruno Lantz, păstrînd acelaşi calm imperturbabil. Acum, că mă cunoaşteţi, poate mă veţi accepta mai uşor ca ofiţer de legătură între Angerburg şi Bucureşti. — Să te accept? Pe cine? Pe dumneata? îl luă Medoiu la rost. Pe dumneata, domnule, te-aş reţine cu plăcere într-un arest şi te-aş declara ostatec, condiţionîndu-ţi eliberarea de cea a căpitanului Robert Iamandi. — Regret, domnule maior, că misiunea pe care nu eu mi-am ales-o, ci mi-a fost ordonată direct de comandantul meu, ca oricărui soldat, v-a indispus într-atît. Oricum, sînt aici, deci sînt al dumneavoastră, puteţi dispune de persoana mea cum veţi crede de cuviinţă. Răspunsul lui Lantz răsunase demn, milităreşte, iar Medoiu, obişnuit să analizeze cu o riguroasă obiectivitate situaţiile operaţionale ale războiului din umbră, nu putu să nu remarce personalitatea trimisului lui Gehlen. Totuşi nu renunţă la ideea de a-l ţine în aceeaşi poziţie rigidă, regulamentară. „Dacă au cutezat să mi-l trimită în uniforma armatei noastre, gîndea maiorul, ceva mai potolit decît înainte, atunci să mi se supună, să-mi simtă gradul. — Cu ce intenţionezi să te înapoiezi la Angerburg? — Cu avionul. — Care va decola de unde? — Nu de pe teritoriul României, preciză diplomatic Lantz. — Îţi amintesc că eşti în uniforma armatei române... Unde intenţionezi s-o schimbi cu cea a Wehrmachtului? — Încă pe teritoriul României. — Nu ţi-am pus întrebările de florile mărului... Vocea maiorului era şi pe mai departe severă şi neprietenoasă, deşi mînia îi trecuse de-a binelea. După ce mi l-aţi răpit pe căpitanul Robert Iamandi, sînt interesat să-ţi asigur securitatea. — Vă mulţumesc, domnule maior. În privinţa securităţii mele, vă mărturisesc că s-au luat toate măsurile posibile, mergîndu-se pînă la capsula cu cianură de potasiu. Am jurat că nu voi ezita s-o folosesc. Maiorul Medoiu se convinsese mai demult de fanatismul unor agenţi nazişti, de aceea îl înfioră gîndul că la o adică, lui  Lantz i-ar fi trecut prin cap ca printr-un gest imperceptibil, să strivească între dinţi capsula cu cianură. Simţi deodată nevoia să-l descoasă. — De aici, încotro ai de gînd s-o iei? Noi te-am luat de pe targa unei ambulanţe. Cumva, tot cu targa trebuie să te transportăm la vila domnului consilier de legaţie Steltzer? — Am ieşit într-adevăr dintr-o vilă, dar nu ştiu a cui e... V-aş ruga să mă ajutaţi să ajung cu o maşină la „Cercul militar”. — La „Cercul militar”?! se miră sincer Medoiu. — Da, de acolo urmează să dispar... — Nu ţi-e teamă că voi fi tentat să-ţi iau urma? — Contez pe cuvîntul dumneavoastră de onoare că nu mă veţi supraveghea. — Şi eu m-am bizuit pe cuvîntul de onoare al şefilor dumitale. Cunoşti Bucureştiul? — Ca-n palmă! nu se codi Lantz să recunoască. Medoiu făcu din nou cîţiva paşi prin încăpere, trecu apoi la birou, rămase însă în picioare. Îi vorbi, de astădată, calm, dar la fel de glacial, dîndu-i de înţeles că mai era încă supărat: — Deci îţi datorez un răspuns. Cum şefii dumitale m-au luat prin surprindere, am nevoie de un timp de gîndire, aşa că o să mai aştepţi cît o să fie necesar — Am să aştept, domnule maior, se învoi neamţul. — Doreşti să serveşti cina? — Nu, mulţumesc. Medoiu apăsă pe un buton şi locotenentul Nica deschise uşa. — Ordonaţi, domnule maior! — Condu-l pe domnul căpitan acolo de unde l-ai adus. Şi ţine-i de urît... Cînd o să am nevoie de el, te sun... — 'nţeles! Bruno Lantz îşi puse pe cap chipiul, salută aidoma unui ofiţer român şi părăsi cabinetul. Un timp maiorul Medoiu nu fu în stare să se concentreze, trăind senzaţia că toate gîndurile îşi luaseră brusc zborul. Se aşeză ostenit şi îşi lăsă capul în mîini. Zăcu aşa, plutind parcă în gol, pînă ce, într-un tîrziu, ţîrîitul unuia dintre telefoane îi smulse o tresărire. Recunoscu imediat, în receptor, glasul mereu plin de voioşie al bunului său camarad şi prieten, şeful S.S.I.-ului. — Sînt eu, Jenică... Salve! Ce-i cu tine? Te pomeneşti că ţi-am stricat somnul? Ei, ce se aude, ai vreo noutate? Maiorul avu certitudinea că datorită telefonului îşi recăpătase dintr-o dată şi capacitatea de lucru. — Am... Nu pleci nicăieri? Ceva mai încolo, s-ar putea să am nevoie de tine. — Mă găseşti la datorie. Am ordin de la domnul mareşal să nu mă dezlipesc de lîngă telefon. Din zece în zece minute mă sună şi mă întreabă dacă sînt la curent cu mişcările lui Maniu, Brătianu, ce mai întreprind comuniştii... Ai zice că problemele interne îl chinuiesc mai rău decît cele de dincolo de Don... Te aştept, frăţioare! Salve! Interesul şeful S.S.I.-ului pentru destinul misiunii lui Robert Iamandi, aflat totuşi în fază incipientă, era îndreptăţit. Spionul de la Lisabona îi aparţinea, se implicase şi el în această încă obscură acţiune propusă de cei de la Angerburg. De altfel, fără aportul său, operaţiunea ar fi fost imposibil de conceput şi executat. „În fond, se întrebă Medoiu măsurând acum încăperea în lung şi-n lat, ce-ar fi de luminat în povestea asta?” Îşi scoase tabachera cu mişcări încete şi se puse iar pe fumat, fiind convins că fără ajutorul tutunului ar fi fost ca un om mort. Ţigara îi descătuşa, ca prin minune, baierele gîndirii. „Răpirea lui Doinaş! Ai prevăzut-o doar, începu el să reanalizeze situaţia. Ce-i drept, nu în faza asta preliminară... Te aşteptai ca Doinaş să se întoarcă cu răspunsul lui Gehlen, dacă acceptă sau nu condiţiile Biroului 2? Şi uite că nu s-a mai întors... Te-ai enervat peste măsură. De ce?” După alţi cîţiva paşi prin birou, după alte cîteva fumuri de ţigară trase în piept, îşi răspunse: „Pentru că nu actul în sine al răpirii m-a scos din sărite, ci subtextul său. Pur şi simplu, Gehlen ţine să mă avertizeze: «Medoiule, ai grijă, să nu încerci să mă tragi pe sfoară! Vezi, sînt în stare de orice... Pot oricînd să acţionez în ţara ta ca la mine acasă!»” Plimbîndu-se încoace şi încolo cu ţigara lipită de colţul gurii, Medoiu recunoscu că avertismentul lui Gehlen nu era lipsit de temei. Şi el, şi şeful S.S.I.-ului se pregăteau să-l tragă pe sfoară. „Atunci de ce te mai consumi atît că şeful unui puternic serviciu de spionaj îţi intuieşte intenţia şi-şi ia, din timp, măsurile de rigoare?”, se întrebă maiorul. Se pomeni, pe nesimţite, în postura lui Gehlen, analizînd debutul „partidei”. Aşadar, Gehlen nu mai aşteptase „tragerea la sorţi” şi, considerînd că „albele” îi aparţin din oficiu, îşi asumase responsabilitatea „deschiderii”; îl răpise pe Doinaş. „Te-ai cam pripit, domnule Gehlen, impunîndu-mi «deschiderea» asta, i se adresă Medoiu, în gînd, „aliatului” de la Angerburg. Ţi-ai complicat inutil viitoarele «mişcări». N-ar fi fost mai logic să fi aşteptat, mai întîi, să punem la punct datele operaţiunii? Nu te-ai gîndit ce reacţii poate să trezească în rîndurile noastre răpirea lui Doinaş?” Strivi mucul de ţigară în scrumiera de pe birou şi, înainte de a aprinde alta, ridică storul de la fereastră. Aerul rece de toamnă năvăli în încăpere cu miros de frunze moarte. „Aşadar, domnule Gehlen, prin răpirea lui Doinaş vrei să-mi impui jocul dumitale, reluă Medoiu „dialogul” mut cu şeful F.H.O.-ului, care, speriat de perspectiva războiului din răsărit, devenise subit conspirator antihitlerist. Adică de aici pînă aici am acţionat eu. Acum acţionezi dumneata, dar de aici şi pînă acolo! Nu, stimabile, te înşeli, voi acţiona aşa cum cer interesele ţării mele. Şi nu cum vrei mătăluţă! E clar?” Trăi intens iluzia că, pus în faţa unei asemenea replici categorice, lui Gehlen nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să se retragă umil din biroul său în întunericul serii. Stăpînit de un sentiment de uşurare, închise fereastra, se duse la telefon şi vorbi cu şeful S.S.I.-ului. — Ascultă, Jenică, ajută-mă să rezolv o problemă, spuse Medoiu direct. Am nevoie de cîţiva băieţi buni pentru un filaj, care, în teren, se poate dovedi a fi complex şi subtil, dar şi foarte simplu. — Mă, Costică, eu n-am în subordine decît băieţi buni, îl zeflemisi Eugen Cristescu cu glasul său calm şi sigur pe rosturile sale. Fii însă drăguţ şi explică-mi despre ce-i vorba. — Neamţul meu îmi cere să-i dau un om, să-l conducă pînă la, „Cercul militar” şi să-l lase acolo. — Aşa cum e, îmbrăcat în uniforma noastră? — Exact... Să-l lase la „Cerc”, în voie... că de acolo se descurcă el... — Să se ducă-n...! Lasă-l... — Uite însă că eu nu vreau să-l las în Bucureşti chiar de capul lui... — Asta-i altceva... — Păi d-aia am nevoie de băieţii tăi... Barem să aflu cum a ieşit din ţară, dacă nu ştiu cum a intrat. Nu sînt prea convins că l-au transportat pe Iamandi în Bulgaria. — Stai, bre, că povestea cu Bulgaria abia acum o aud. — Cum, mă, nu ţi-am spus? rîse Medoiu în silă. Na, că m-am ramolit! Se grăbi să-l pună la curent cu tot ce aflase de la Lantz şi conchise: Cum să cred că l-au cărat la 45 de kilometri de Sofia? — Măi, Costică, mă Constantine! Nu că aş vrea să te dezamăgesc, dar îţi amintesc că în activitatea noastră orice e posibil... E posibil, de pildă, ca într-o bună zi să afli că nevasta... aia cu care te bagi sub plapumă în fiece noapte... e o agentă a unei puteri străine. — Jenică dragă, sînt burlac, îşi permise Medoiu să se lungească la vorbă. Iar tu mai ai timp să divorţezi. Cristescu izbucni într-un rîs sănătos şi, după ce se potoli, reluă discuţia: — Auzi, Costică, un băiat de-al meu, plantat la un punct de frontieră cu Bulgaria, mi-a semnalat că în cursul nopţii, cam în jurul orei două, au trecut pe celălalt mal trei maşini germane. Medoiu manifestă interes pentru informaţie: — Cu civili, cu militari? — Amestecaţi! Iamandi al tău era în uniformă? — În uniformă... Căpitan! — Nu era nici un militar de-al nostru printre ei... Altceva i s-a părut băiatului meu suspect: într-una din maşini se afla un civil... în stare euforică. Se hlizea întruna fără să scoată o vorbă. Chestia asta îţi spune ceva? — A reţinut vreun semnalment? — Din păcate, nu... iar nemţii, avînd liberă trecere, au şters-o repede. — Ce mă sfătuieşti? — S-o laşi baltă! Nu te mai frămînta... Chiar dacă ţi l-au umflat pe Iamandi, fără noi n-au ce să facă cu el. Cheia operaţiunii e în mîna noastră. Auzindu-l oftînd ca o muiere neajutorată, şeful S.S.I.-ului izbucni iarăşi în rîs: — Şi mai dă-l pe Lantz ăsta în... mă-sii! Ducă-se, învîrtindu-se! — Mă, Jenică, îmi dai nişte băieţi buni? se încăpăţînă maiorul să-şi susţină cererea. — Pentru ce, Medoiule, pentru ce, doar ca să-i ia urma? — Vezi că pricepi? — Chiar crezi că Gehlen ţi-a trimis pe cap un tîmpit care nu bănuieşte că tu o să încerci să-l pui sub urmărire? — De asta ţi-am şi cerut nişte băieţi de ispravă. Maşina noastră l-ar duce, aşa cum m-a rugat, pînă la „Cercul militar”. Acolo, după ce va coborî, va întreprinde ceva... Deci ar fi indicat ca echipa de filaj să-l ia în primire de la „Cerc”. — Dar dacă neamţului tău îi vine pe drum ideea să coboare să zicem, la „Naţional”? — Ai dreptate, se dădu Medoiu bătut, la ce nu mă pricep, nu mă pricep, ce mai! — Ascultă-mă pe mine, Costică, din povestea asta cu filajul n-o să iasă nimic. Da' dacă tu insişti... — Insist..., se învioră maiorul, că undeva tot o să-i ducă pe băieţi!... Poate la casa cuiva sau poate la poarta unei unităţi. — Bine... Să văd ce pot să fac. Pînă atunci, mai trage de timp. Salut! Medoiu puse receptorul în furcă şi dintr-o dată, tăcerea se prăvăli peste el ca o lespede de vată, trezindu-i în suflet ciudata senzaţie că aluneca într-un vid luminos. Închise ochii şi se lăsă purtat pe aripile tăcerii: „Doamne, ce bine e! îşi spuse. Şi fă, Doamne, să ţină clipa cît mai mult!”. Printr-un gest involuntar, răsturnă paharul cu creioane de pe birou, trezind un roi de sunete stridente şi ascuţite. Se regăsi indispus de propria-i stîngăcie. „Ce dracu, nu l-am răsturnat de cînd mă ştiu, şi acum..., se mustră el în gînd. Barem să mai fi plutit aşa, fără aripi, un minut-două!” Îşi aprinse o ţigară şi, trecînd iar să analizeze situaţia, îşi aminti de cele convenite cu şeful S.S.I.-ului: „Fii sincer şi recunoaşte că Jenică are dreptate. Ia mai dă-l încolo de neamţ... Lasă-l să plece, că fără noi şi Iamandi n-are cum să se descurce. Hai, fii cinstit şi recunoaşte că nu soarta lui Doinaş te preocupă atît de intens... că-i în ţară, că-i în Bulgaria... «Culoarul» lui Brauner şi Lantz te interesează. Pe unde au intrat în ţară, pe unde au ieşit, dacă au ieşit... Cum va ajunge Lantz din nou la ai lui? Blestemaţii, intră şi ies din casa noastră după bunul lor plac!” Prin norii de fum de ţigară îl revăzu pe Lantz în uniforma armatei române, drept şi semeţ, ca un adevărat militar de carieră. „Cine ştie de cînd trăieşte dumnealui printre noi!... De cînd ne poartă uniforma... Nu m-ar mira să aflu că-i un obişnuit al restaurantului de la «Cercul militar»... Salutat de chelneri cu respect”. Şi iar simţi nevoia primară de a-l pedepsi pe Lantz pentru neobrăzare; apoi pe Brauner care avusese tupeul să i-l trimită pe Lantz în uniformă românească. După ce îşi mai aprinse o ţigară, recunoscu cît de puerile îi erau frămîntările. „Ce, parcă tu nu-ţi trimiţi ofiţerii, se luă el la rost, în uniforma lor, prusacă, să-i spioneze?” Se duse la uşă, o deschise şi-i ceru ofiţerului de serviciu să i-l aducă pe Lantz. 4 De data asta, maiorul Medoiu se purtă cu solul lui Gehlen ceva mai prietenos, îl invită să ia loc, se interesă dacă se mai resimte după starea cataleptică în care căzuse, îi atrase atenţia că n-ar dori să fie înţeles greşit. — Ca să fiu drept, domnule căpitan Lantz, sănătatea şi siguranţa dumitale pe teritoriul ţării mele mă interesează numai în măsura în care sînt legate de securitatea ofiţerului meu răpit de voi... — Vă mulţumesc pentru sinceritate... şi vă informez că mă simt excelent. — Domnule căpitan, datorez şefilor dumitale două răspunsuri. Primul: Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratelor Clara în modul următor: va arunca în cutia poştală a Legaţiei române de la Sofia o scrisoare de ameninţare adresată maiorului Vasile Teodorescu, ataşat militar. Maiorul meu va primi ordin să-mi raporteze urgent apariţia unei astfel de scrisori. Ai reţinut? — Cuvînt cu cuvînt, îl asigură Lantz. — Atrag atenţia, cu acest prilej, atît domnului locotenent-colonel Gehlen, cît şi domnului maior Brauner, că la Ankara, contraspionajul inamic este foarte puternic. De aceea avertizez cu toată seriozitatea să nu se întreprindă nimic, în cadrul misiunii Faro, fără acordul nostru. Este foarte important să reţii cu exactitate răspunsul meu. Lantz privi ţintă în ochii maiorului şi rosti apăsat: — Vă rog să nu vă îndoiţi de capacitatea memoriei mele... Dacă aş fi fost lipsit de ea, nu m-aş fi aflat acum aici. — Asta aşa e, îi dădu Medoiu dreptate. Eu însă, în calitatea ce o am, cunosc mai bine memoria căpitanului Iamandi decît pe cea a căpitanului Lantz. În concluzie, repet: partea germană să nu întreprindă nimic pînă ce eu nu voi pregăti bine terenul. Orice abatere de la acest avertisment poate să aducă prejudicii ireparabile ambelor servicii. După ce voi încheia la Ankara pregătirea terenului, voi publica în pagina a patra a ziarului „Timpul” un reportaj semnat de T. Valerian, în al cărui titlu se vor întîlni trei cuvinte: senzaţionala, ştiinţifică, soartă. Acestea vor însemna că pregătirile în vederea trecerii la îndeplinirea misiunii Faro s-au încheiat. Maiorul schiţă o mişcare cu mîna, să-şi apropie tabachera şi bricheta. — Fumezi? — Nu, nu, vă mulţumesc! — E de datoria mea să te întreb din nou, vorbi Medoiu după ce îşi aprinse ţigara, dacă ai reţinut ce-am spus mai înainte... căci n-am terminat. Ultimele cuvinte le rostise cu o satisfacţie bine ascunsă. „M-aţi fiert voi cu Doinaş, acum mi-a venit mie rîndul să vă fierb... O să-mi jucaţi cum o să vă cînt...” Urmărind să-l convingă pe maiorul român că memoria sa nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, Lantz, fără să i se ceară, repetă cuvînt cu cuvînt tot ce i se spusese. — Recunosc, ai o memorie de excepţie, îl flată Medoiu. La exact trei zile de la apariţia reportajului, cineva din partea serviciului vostru să telefoneze în Bucureşti la numărul 1 02 36... 1 02 36... — 1 02 36! repetă Lantz. La ce oră? — Începînd de la şapte dimineaţa şi pînă la şapte seara. O femeie va răspunde în germană: „Marlene  la aparat”, după care omul vostru îi va cere legătura cu locotenentul Schwartz. Marlene va răspunde: „E plecat la Sofia şi vă roagă să-l căutaţi la «Grand Hotel Sofia».” Din momentul acela, trimisul meu îl va aştepta pe al vostru, timp de cinci zile, la cafeneaua hotelului, între orele 17.30 şi 18.30. Va fi îmbrăcat civil. Semn de recunoaştere — pe masă revista Signal. Parolele vor fi spuse în germană: „Pot lua loc la masa dumneavoastră.” „Dacă nu vă deranjează că am guturai, vă rog.” Acest om al nostru va comunica unde şi pe ce căi se poate ajunge la celălalt ofiţer al meu, împuternicit să intre în contact cu maiorul Brauner şi nu cu altcineva... Ai înţeles? Lantz, cu memoria sa de elefant, repetă fără greş cuvintele maiorului. — Asta ar fi tot, domnule Lantz. — Domnule maior, vă rog să-mi permiteţi să cer cîteva explicaţii. Voi fi, cu siguranţă, întrebat de ce aţi ales ca loc de întîlnire tot Bulgaria? Îmi cunosc şefii. Domnul locotenent-colonel Gehlen este partizanul mobilităţii în etapele de pregătire a unei operaţii. Dacă, de pildă, domnul căpitan Iamandi se află acum în Bulgaria, comandantul meu ar prefera ca etapa următoare să se desfăşoare, eventual, pe teritoriul altei ţări. „Ah, iată-te şi diplomat, domnule Lantz! exclamă Medoiu în sinea sa. Ia stai, să-ţi arăt eu ţie diplomaţie!” Strivi cu o mînie bine jucată mucul ţigării, se ridică nervos în picioare şi înjunghind cu privirile sale musafirul care se ridicase şi el în picioare, vorbi sentenţios: — Nu mă interesează stilul şefilor dumitale... Domnul locotenent-colonel Gehlen şi-a permis prea multe în numele acestui stil. Răpindu-l pe căpitanul Iamandi, m-a pus în faţa unui fapt împlinit. Şi-a mai permis să calce, fără jenă, cel mai elementar protocol, trimiţîndu-te pe dumneata, căpitan, să intri în tratative cu mine într-o chestiune majoră, ce ţine de nivelul ambelor conduceri. Aşa că domnia-sa să binevoiască să mai ţină seamă şi de stilul meu operaţional. Dacă ar fi continuat, prin fraza următoare l-ar fi concediat prea repede pe mesagerul lui Gehlen, de aceea maiorul tăcu pentru a determina replica lui Lantz. Acesta vorbi calm şi respectuos: — Desigur, în chestiunea abordată de dumneavoastră, nu sînt eu cel mai în măsură să emit o opinie... — Nu mă interesează opiniile dumitale, i-o reteză maiorul Medoiu, dornic să-şi umilească interlocutorul. E de ajuns că am acceptat să stau de vorbă, în biroul meu, cu un străin care a îndrăznit să mi se înfăţişeze în uniforma armatei ţării mele. Am terminat, domnule căpitan. Sper să transmiţi întocmai mesajul meu. Acum ceasul e opt şi un sfert... Cînd vrei să pleci? — Chiar acum, dacă e posibil... — „Topolino”-ul meu îţi stă la dispoziţie, cu locotenentul Nica la volan. Maiorul apăsă pe buton. În uşă apăru Nica. — Ordonaţi, domnule maior! — Iei maşina mea şi-l conduci pe domnul căpitan oriunde doreşte. — Am înţeles! Medoiu îşi întoarse privirile severe către Lantz. — Poţi pleca, domnule căpitan. Şi ia aminte: pentru orice încurcătură ce-ar rezulta din transmiterea greşită a răspunsului meu, te fac răspunzător. Maiorul se aştepta ca măcar în clipa aceea să remarce vreo schimbare în expresia impasibilă a agentului neamţ; ascultase doar vorbele grele, jignitoare. Lantz însă nici măcar nu roşise: îl învredniciseră Dumnezeu şi instructorii cu o excelentă stăpînire de sine. Neamţul pocni din călcîie, îşi înclină maşinal capul, salutînd ofiţereşte, şi ieşi băţos din birou.   descarcati cartea de aici......