Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
Pribeagul de Lola Chiracu
1
Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban.
Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, înconjurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egiptului, al Persiei, al Arabiei şi al mării.
În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, locuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii.
Acuma, lancea înţepenită ruginise.
Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării.
Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari cantităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scandinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară.
Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în venită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe siriene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătăsuri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia.
Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovărăşiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre desfătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea otomană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire.
Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpului, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om.
Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, turcii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea neclintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit.
Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscăunarea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă.
Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; cetate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie.
Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veştile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară.
Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o nevastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului.
I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul
* Scraschir - comandant (lurc ).
Pandurul de Bucura Dumbrava
CUVÂNT INTRODUCTIV
Se împlinesc 160 de ani de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.
În anul 1821 când ţara era istovită de îndelungata stăpânire fanariotă – s-a desprins din rândurile pandurilor olteni un om, care în numai câteva luni a izbutit să-și constituie marea sa oaste, să răstoarne printr-un efort general administraţia străină turco-fanariotă.
Tudor Vladimirescu a reprezentat o mare, neîmplinită speranţă. El a însemnat revoluţia şi, prin ea, „dreptatea şi slobozenia”. A fost nu doar luptătorul şi sufletul răscoalei, ci şi gânditorul ei politic, organizatorul, revoluţionarul şi, în dimensiune absolută, patriotul. Tudor a intrat în nemurire ca personaj de legendă sau de baladă populară. Dar şi ca erou al istoriei.
Începând cu Iancu Văcăreseu şi continuând cu Naum Râmniceanu, N. Beldiman, C. Conachi, D. Bolintineanu, C. Boliac, I. Ghica, G. Coşbuc, St. Neniţescu, N. Vulovici, Radu Rosetti, şi continuând cu scriitori ai zilelor noastre Gala Galaction, V. Voiculescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Mihnea Gheorghiu, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Al. Voitin, Eugen Frunză, Gh. Tomozei, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Dan Verona, Nicolae Labiş şi cu mulţi alţi scriitori contemporani, figura vestitului pandur şi eroica mişcare revoluţionară, de la 1821 au fost şi continuă să fie oglindite în versuri, piese de teatru, romane, studii. În creaţia populară, pandurii şi conducătorul lor se deosebesc cu greu de eroii cântecelor haiduceşti propriu-zise. O reconstituire artistică a evenimentelor din 1821 realizează în 1912 şi scriitoarea Bucura Dumbravă cu romanul „Pandurul”, a cărui reeditare este prilejuită de aniversarea a 160 de ani de la revoluţie[1].
Deşi n-a fost româncă de origine, Bucura Dumbravă a ştiut prin opera ei literară, prin dragostea arătată poporului român şi admiraţia ei faţă de priveliştile ţării noastre, să opereze o altoire de mare valoare spirituală. Rodul acestui altoi îl constituie cele trei cărţi, pe care oricând le vom citi ca nişte opere ale noastre: „Haiducul”, „Pandurul” şi „Cartea munţilor”.
Bucura Dumbravă este un pseudonim al scriitoarei Fanny Seculici. „Numele însuşi – spunea Emanoil Bucuţa – era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană”[2]. S-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava, în Cehoslovacia. La 4 ani, se afla la Viena, iar peste un an, împreună cu familia, s-a stabilit la Bucureşti. De atunci nu a mai părăsit ţara noastră decât pentru călătorii vremelnice, devenind româncă.
Despre Bucura Dumbravă a scris în mai multe rânduri, cu diverse prilejuri, Emanoil Bucuţa care i-a purtat o nemărginită admiraţie şi o statornică prietenie, sentimente ce s-au cimentat în numeroasele lor drumeţii, făcute în Carpaţi, dimpreună cu alţi iubitori ai turismului. Scriind o recenzie la volumul „Cartea munţilor”, el nota: „Fanny Seculici era fără naţionalitate limpede, aşa cum îi plăcea ei; avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni: născută la Bratislava, aşezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană şi cu un tată mai mult slovac-ungur, scriind şi vorbind aproape tot aşa de uşor în limba germană, franceză şi engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă”[3]. Puţine sunt mărturiile rămase despre viaţa scriitoarei. În ţara noastră, ea s-a identificat cu felul de a gândi şi de a simţi al românului, i-a îndrăgit viaţa, obiceiurile, datinile, a îndrăgit mai ales natura Carpaţilor. A vorbit despre ospitalitatea, măsura şi demnitatea oamenilor noştri, despre simţul prevederii şi al răbdării cumpătate care le caracterizează firea. Era ea însăşi o natură optimistă, plină de energie, veşnic surâzătoare… Acelaşi prieten, Emanoil Bucuţa, o descria astfel: „E o femeie al cărei păr e acum încărunţit bine; obrazul îmbujorat a început parcă să-şi înmoaie carnea. Pasul îi e însă plutitor şi tânăr, ochii prietenoşi, gura plină de zâmbet şi de strălucirea dinţilor, braţul cu mişcare uşoară şi bărbătească, toată fiinţa înecată într-o prospeţime de rouă şi într-o siguranţă pe care le-a adus de pe înălţimi.” Ea „e o prietenă a omului, pe care suferinţele lui, mai mult decât o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-l ajute, să ştii că-l pune bine pe picioare şi-l trimite pe drum, ca să-şi caute dreptul. Ea e un ostaş al adevărului; micile minciuni, ca şi marile amăgeli n-o înşală şi, îndrăzneaţă, le spune pe nume, dispreţuind orice potriveli, întâmple-se ce s-ar întâmpla”… „Om întreg şi aşezat pe atât de adânci temelii”, îşi întăreşte Emanoil Bucuţa schiţa de portret, urmând: „Îţi dai seama că urzeala ei e urzeala ta şi că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit cu o mie de poteci străine şi de neguri, dar pleci înviorat. Îndărăt, o laşi pe ea, cu acelaşi zâmbet, care mângâie şi dă încredere că cel puţin câteodată şi în câte un ins suferinţa noastră se sfărâmă în ploaie de stele şi zbuciumul ni se înmlădie într-o înaltă încântare”[4].
Aceleaşi frumoase impresii ni le împărtăşeşte şi Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Mişcările măsurate, vocea ei armonioasă, râsul cristalin şi expresia gravă, în unele momente, dădeau făpturii ei o atracţie deosebită, mai ales că totul era colorat de spiritul ei evoluat şi pătruns de adâncă cultură. Revărsa prospeţime de cuget şi bucurie curată”[5].
Firea optimistă şi interesul manifestat faţă de obiceiurile şi tradiţiile noastre au făcut-o să iniţieze şi să organizeze o serie de activităţi. Astfel, în 1905, ea a înfiinţat societatea „Chindia”, care îşi propunea să cultive gustul pentru jocurile naţionale şi portul popular. „Chindia” a existat până în preajma primului război mondial. Bucura Dumbravă a luat parte în fiecare an la şezătorile organizate în ţară. Documentele menţionează prezenţa ei, în august 1916, la pitoreşlile serbări de la Bumbeşti-Gorj. Tot în acest an, a trimis o „Doină despre Tudor” unei reviste pentru ţărani, „Şezătoarea săteanului”. Peste câţiva ani, în mai-iunie 1921, a plecat dimpreună cu Emanoil Bucuţa la Tg. Jiu, pentru a participa la serbările din Gorj. Aici s-a ocupat şi de „organizarea unui muzeu regional istoric”.[6]
O altă preocupare neîntreruptă a scriitoarei a fost cunoaşterea istoriei poporului nostru, elogierea vitejiei fiilor săi. Prima lucrare semnată de Bucura Dumbravă a fost o piesă de teatru în limba germană intitulată: „Mama lui Ştefan cel Mare”, datată 29 decembrie 1899 şi aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R., sub titlul: „Die Mutter Stefan’s des Grossen”.
Bucura Dumbravă se numără de asemenea, printre primii autori de romane istorice. „Haiducul”, roman, publicat în 1906, în foiletonul ziarului socialist german „Vorwürts”, apare în limba română în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907. Caragiale a fost entuziasmat de carte şi a scris directorului „Convorbirilor critice” vorbindu-i de marele succes „al amicei mele, domnişoara Fanny Seculici. Mi se pare că Die Zeit din Viena şi Neu Freie Presse... îi fac nişte extraordinare elogii. Tare mi-ar părea bine să se adeverească părerea mea, despre fata asta atât de inimoasă şi spirituală, numai de ar fi scris în româneşte să ne bucurăm şi noi”.[7]
1-În 1969, la Ed.Tineretului a apărut o bună ediţie, cu un cuvânt introductiv semnat de D. Almaş
2-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 78.
3-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 77-78
4-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, (Din carnetul unui drumeţ), Minerva, 1977.
5-Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Boabe de grâu”, anul V, nr.10, 1934, p. 632.
6-Scrisoare inedită a Bucurei Dumbravă către Mihai Haret, B.A.R. Secţia manuscrise. C. Col. sp. mss. 1 166/1961 – citată şi de M. Handoca în „Cuvânt înainte” la „Cartea munţilor” de Bucura Dumbravă, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970, p. 6.
7-Scrisoare datată 16/29 dec. 1907, aflată la Muzeul literaturii române, inventar nr. 11028, publicată de T. Vârgolici în „Gazeta literară”, 1967.
Haiducul de Bucura Dumbrava
Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boiereşti. Cete de albine mişunau prin frunzişul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, muşcatelor şi micsandrelor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, aşezată pe bolţi de zidărie purtate de stâlpişori, dă locuinţei româneşti, fie mare sau mică, o înfăţişare primitoare, bucuroasă de oaspeţi.
Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mişcarea albinelor se înteţea şi adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acăţărători de la piciorul cerdacului şi dimprejurul uşii chelarului, aşa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenuşiu, cel mai bătrân al curţii, care dormea pe pragul pivniţei, îşi ridică capul şi, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, şi-şi scutură zdravăn laţele.
Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu şi în casă o mişcare mai vie. Slugile şi slujnicele, toţi ţiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boiereşti şi, lăsându-şi galenţele clăpănitoare înaintea uşilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot.
Înăuntrul casei era răcoare şi mirosea a ceară şi a mare curăţenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.
De pe divanul, unde-şi făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu faţa osoasă şi serioasă, cu mustăţile cărunte pe nişte buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior şi apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roşu. Se sculă apoi drept în sus şi se întinse.
Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru şi cu galben, iar peste mijloc era încins cu un şal de mare preţ. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenuşiu, care, deşi era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creştetul capului, şi părul lui era tuns scurt.
Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceaţă cu apă rece pe o tavă de argint.
Dar ca să mai soarbă şi din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neaşteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor şi chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoţeilor de la cai.
În curte soseau “braşovence” boiereşti, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti saşii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniştirii-, de piele neagră, şi care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în feţele cele mai des- <, Iiisc, şi purlAml pe cap nişte mici tulpănaşc, împodobite cu flori, ieşeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum şi boieri cu giubelc de fete deosebite, şi purtând pe cap işlice, care semănau cu nişte ciuperei uriaşe. Işlicul, deşi era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subţire, sau cu blănite de mieluşei nefătati. După rangul boierului, vârful işlicului era o bucăţică de postav cenuşie-albastră sau verde.
La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, şi era o privelişte foarte hazlie, să vezi cum ieşeau la iveală, pe aci, unul după altul, işlicurile cenuşii şi negre clătinate pe capelele boierilor.
Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură şi apoi la frunte. Soţia lui, copiii şi ceilalţi musafiri, veniţi de mai-nainte, îl înconjurau, şi pe când poştalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se aşezau încrucişându-se în mare veselie glasurile boierilor.
Puţin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulceţuri şi cafele negre, şi se începu vorba despre soli şi copii, despre măritişuri, însurători şi dragoste.
Bărbaţii se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălţămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureeşti nu se putea şedea altfel, decât cu picioarele încrucişate sau lungit.
Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai uşor, cu boabele uriaşe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toţi boieri cu moşii mari, vecini şi rude de-ale Jienilor, şi în curând se încinse vorba despre nădejdile şi plângerile plugăriei.
— Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină.
— Să mulţumim lui Dumnezeu, că cel puţin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a şi sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulţumire şi cu mare zgomol.
— De pace şi de Vodă Caragea, zise scurt Creţescu, un boii i e ll faţa fină şi slabă.
— Ori şade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Româneşti, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt.
— Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roşu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dumneata vorbeşti ca fratele dumitale Iancu, duşmanul grecilor!
— Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam.
— Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, şi împreună cu el şi noi ceştilalţi.
Toţi întrebară atunci deodată:
— Da unde este frăţiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns şade la via lui din Drăgăşani?
Amza era acum aşa de supărat, încât lăsă pe fraţii lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Şedea cu picioarele încrucişate pe divan şi „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă.
Mihai Jianu îşi dădu micul fes vânăt spre ceafă şi scărpinându-se pe frunte zise:
— De! Iancu a fost aşa de mult răsfăţat de părinţii noştri, Dumnezeu să-i odihnească, încât el n-a învăţat să-şi pună nici un frâu la gărgăunii lui şi la toate poftele.
— O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac.
— Numai cu urşii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înţelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moşiile lui. Clăcaşii lui s-au făcut cu toţii tâlhari.
-Şi cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru.
— Dar cine ar putea să-l înduplecc la aşa ceva? zise Mihai.
— Vreo fată frumuşică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toţi perii mei cei albi! Din opt copii, câţi au fost, a rămas ea singură în viaţă, şi prin urmare trebuie să aibă şi o zestrişoară frumoasă.
— Dar tot nu ne-aţi spus, începu iară vorba Creţescu, dacă Iancu e la Drăgăşani, sau aci, la moşia lui de lângă Caracal?
— Este aici, răspunse Dumitru, şi tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza.
— Cum, Tudor este aici? întrebară toţi musafirii cu mare interes.
Numai Columbeanu se scutură şi făcea, parcă-i clănţăneau dinţii
În gură:
— Hrr! Doamne, îurtA-mAt
C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteţi prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului?
Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morţii.
Toţi tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut.
În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum ştiţi, înaintea Giurgiului, şi Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Ruşilor le mergea rău, erau aproape nimiciţi după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea şi o (inea cu privirile aţintite asupra sa.
— Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, că în sfârşit gerul, focul, şi Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al ruşilor.
Columbeanu urmă:
— Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte şi să joace. De multă vreme ruşii şi cu pandurii noştri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără şi când întrebai, unde aş putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrusprezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească şi să facă furtişaguri, şi pe care, în sfârşit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulţime de panduri şi auzii un glas înfiorător strigând: — Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulţime, şi văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, şi capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărţit de cap, căzu în cealaltă parte. Un şiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Şi tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea...
— Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii.
— La al şaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu braţrli' pe la spate şi l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalţi, iartă-i pentru siiflelul părinţilor răposaţi! El îşi muşcă în buză de mânie şi muşcă aşii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, şi nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se şteargă, se înroşeau una ca şi alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur şi porunci ca ceilalţi sârbi să fie bătuţi la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineaţa, trimise să mă cheme şi-mi zise - dumneavoastră ştiţi cum vorbeşte el, scurt şi aspru:
— De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăţi! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem.
Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, şi din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, şi o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinşi.
Creţescu, care sta la fereastră, strigă deodată:
— Mi se pare că vin!
Înconjuraţi de câini, care îi lătrau cu înverşunare, intrau în curte doi călăreţi. Unul purta uniforma verde închisă de pandur şi era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroşca în toate părţile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subţire şi înalt, îmbrăcat în haine olteneşti. Cioarecii lui strâmţi şi ilicul erau împodobiţi cu şireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi şi rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund.
— Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul ţărănesc, zise Mihai dând din umeri.
— Dar îl şi prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând.
La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă şi veselă.
Creţescu îşi făcu semnul crucii:
— Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic?
Iancu îşi aruncă mândru capul pe spate şi zise:
— Codrul nu minte, codrul nu înşală, şi în codru-şi pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreşit, codrul nu este loc căutat de oameni.
— Dacă toţi ar gândi astfel... răspunse Creţescu dând din cap.
Alexandru cel Mare de Vladimir Hanga
CUVÂNT ÎNAINTE
Viaţa lui Alexandru Cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii. Şi aceasta nu atât din cauza strălucitelor şi uimitoarelor victorii sau romantismului trăsăturilor sale de caracter şi nici din cauza sfârşitului tragic al eroului, ci pentru unitatea pe care, pentru un moment, tânărul, dar genialul macedonean, a reuşit s-o dea unei mari părţi din lumea pe atunci cunoscută.
Campaniile lui Alexandru au deschis omenirii noi perspective care au dus pe plan filozofic la ideea unităţii „întregii lumi”, la concepţia unei societăţi unitare cel puţin sub aspect politic şi cultural. Această idee nu a însemnat continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină rămăsese în practică, ca şi în teorie, la statul cetate; polis-ul grec. Platon şi Aristotel îi teoretizaseră valoarea, iar Atena şi Sparta îi confirmaseră limitele, fără a-i crea perspectiva dezvoltării.
Pax macedonica instaurată de îndrăzneţul macedonean avea să uşureze circulaţia bunurilor, a ideilor şi oamenilor şi să obişnuiască lumea din vremea sa cu un nou concept; acela al statului cosmopolit. Dacă sub aspectul populaţiei, statele componente ale imperiului clădit de Alexandru rămân eterogene, sub aspectul civilizaţiei şi culturii, prezintă surprinzătoare elemente unitare. Ca limbă oficială a întregului imperiu se impune elina comună, întemeiată pe cel mai de seamă dialect grec: cel atic. În privinţa civilizaţiei se estompează tot mai mult diferenţele locale, care tind să se omogenizeze într-o anumită măsură. „Sunt multe cetăţi – afirma Poseidippos în sec. III î. e. n. – dar o singura Grecie”.
Unitatea politică – de nuanţă monarhică – şi cea culturală – de factură elină – ce caracteriza structura noului stat făurit de Alexandru, este cunoscută în istorie sub numele de „elenism”, termen pe care istoricul Droysen, profund cunoscător al epocii, l-a pus în circulaţie încă din 1836.
Statul creat de Alexandru, unitar sub aspect politic, a fost acela care a uşurat din punct de vedere economic schimburile comerciale frânate până atunci de tendinţele locale, iar, din punct de vedere cultural, aderarea la spiritualitatea greacă. Cine accepta elenizarea – inclusiv „barbarul” – avea un loc de egal în noua patrie în care cetăţenia nu mai era un privilegiu al naşterii, ci o legătură social-politică.
Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, a fost reluată, pe un alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, cel mai ilustru dintre romani.
Tradiţiile elenistice au fost vehiculate şi dezvoltate de imperiul roman, a cărui capitală, Roma, devenise în multe privinţe un oraş cu puternice trăsături elenistice.
Această notă de civilizaţie greacă este comună nu numai Capitalei, dar şi provinciilor şi chiar ţinuturilor din afara fruntariilor romane: a celor africane – din Sudan şi până în Sahara – şi a celor ce se întindeau dincolo de Asia Mică, până în India şi legendara Chină.
Cartea de faţă înfăţişează viaţa unui om pe care istoria l-a aşezat în Panteonul ei. De aceea am socotit că trebuie s-o scriem aşa cum a fost, deşi biografului onest nu-i este uşor să-i refacă conturul purificându-l de aluviunile legendelor apocrife. Pe de altă parte ne-am străduit să-i dam şi eroului putinţa de a se prezenta singur, căci numai astfel va putea cititorul să înţeleagă pe deplin viaţa şi faptele marilor genii.[1]
AUTORUL
PREGĂTIRILE
I ÎNAINTE DE ALEXANDRU
Dincolo de hotarul de miazănoapte al Greciei antice se întindea, între semeţul masiv al Olympului, Alpii Dinarici, munţii Rodopi şi Marea Egee, ţara Macedoniei. Puţin mai întinsă decât Albania de azi, Macedonia era în cea mai mare parte a ei o ţară muntoasă, străbătută de trei mari fluvii: Haliakmon[2], Axios[3] şi Strymon[4]. Văile largi ale apelor şi şesul numit Emathia, ce se întindea de-a lungul ţărmului mării, de la muntele Olympului şi până la vărsarea Strymon-ului în Marea Egee, alcătuiau câmpia.
Tot de Macedonia aparţine şi peninsula Chalcidică[5] ce se termină prin trei promontorii alungiţi care o fac asemănătoare unei mâini. Dintre aceste promontorii cel răsăritean era şi cel mai cunoscut datorită muntelui Athos, care atinge înălţimea de aproape 2 000 m. Multă vreme porturile din această peninsulă au fost în stăpânirea grecilor.
Ca şi astăzi, clima Macedoniei cunoştea contraste pronunţate. În interiorul ţării iernile erau grele, iar zăpada răscolită de vânturi acoperea din belşug solul. Verile, în schimb, erau calde şi bogate în ploi. Pe ţărmul mării contrastele însă nu erau atât de violente, deoarece iernile erau mai dulci, datorită mării Mediterane.
Mai toate locurile şi aşezările aveau pitorescul lor. Munţii acoperiţi de păduri bogate se ridicau falnici, iarna, în mantie albă, iar vara în cetină verde, spre albastrul adânc al cerului, profilându-şi până în depărtare contururile.
Văile erau udate de ape repezi şi limpezi, iar vegetaţia uneori sălbatică de pe coastele mării contrasta cu nuanţa verde-albăstruie a mării.
Macedonia era o ţară bogată mai ales în comparaţie cu ţinuturile înconjurătoare ale Greciei şi Illyriei, cu care se mărginea spre apus. Materialul lemnos din pădurile seculare de stejar şi conifere servea pentru construcţii de tot felul, fiind în mare cantitate cumpărat de negustorii greci. Numeroase turme şi herghelii de cai – caii macedoneni erau vestiţi în acea vreme – îşi găseau hrana în păşunile cu iarbă deasă şi grasă ce acopereau înălţimile, iar pe luncile apelor şi pe câmpia dinspre mare, mai ales spre peninsula Chalcidică se cultivau cereale, pomi roditori şi viţa de vie.
Nici subsolul nu era sărac: aveau bogate mine de aur şi argint.
Aşezată la o răscruce de drumuri, Macedonia a cunoscut toate avantajele şi dezavantajele inerente unei asemenea poziţii: aceleaşi căi de comunicaţie au slujit şi schimbului de mărfuri şi invaziei triburilor duşmane.
Macedonenii erau oameni dârji, obişnuiţi şi cu greutăţile climei şi cu ale războiului, deoarece adesea erau hărţuiţi de triburile vecine. Iubeau cu pasiune caii şi vinul şi erau pricepuţi în folosirea armelor.
Aşezaţi între seminţiile greceşti şi cele traco-illirice, macedonenii alcătuiau un popor aparte. Istoricul Tucidide îi socotea, faţă de greci, barbari, iar scriitorii secolului al IV-lea î.e.n. îi priveau ca fiind cu totul deosebiţi de seminţiile greceşti. De altfel atât în epoca lui Alexandru, cât şi mai târziu, pe vremea diadohilor, macedonenii aveau conştiinţa limpede că nu aparţin marii familii a elinilor.
Din cauza aşezării ţării lor, ei nu s-au putut sustrage influenţelor şi uneori amestecului cu elemente străine, fie greceşti, fie traco-illirice care s-au manifestat, cele dintâi, mai ales asupra aristocraţiei, iar celelalte asupra poporului de jos.
Limba veche a macedonenilor nu ne este cunoscută, căci până acum nu există nici texte şi nici inscripţii care să îngăduie reconstrucţia structurii ei. Glosele şi numele de locuri şi de persoane ce s-au păstrat nu sunt suficiente pentru a ne informa în mod satisfăcător. Doar gramatica comparativă a limbilor vechi ne poate da câteva puncte de orientare şi de sprijin.
Limba indoeuropeană, ca mai toate limbile europene, şi-a păstrat individualitatea ei caracteristică cu toate influenţele pe care limba greacă şi cea traco-illirică le-au exercitat; prima – asupra limbajului păturii culte[6], iar cea de-a doua asupra vorbirii populare.
Procesul de plămădire a statului macedonean a început cu vreo 700 de ani înaintea erei noastre şi a durat vreo două secole. În urma unor adânci frământări interne şi a unor înverşunate ciocniri între familiile aristocratice şi autoritatea regală, aceasta din urmă a biruit, punând temelia unui stat monarhic.
Primul rege al noului stat macedonean a fost Alexandru I (495–450 î.e.n.). Silit în cursul invaziei perşilor să se supună acestora şi chiar să-i însoţească în campaniile purtate împotriva grecilor, el şi-a schimbat, îndată după alungarea cotropitorilor, atitudinea, redobândindu-şi independenţa. A restabilit apoi statornice relaţii comerciale şi culturale cu cetăţile greceşti, pentru care politică a şi fost poreclit „amicul grecilor”. Istoricul Herodot ne informează că el însuşi s-a bucurat de o fastuoasă ospitalitate la curtea regelui Macedoniei şi aceeaşi bună primire a avut-o şi marele poet grec Pindar.
La finele secolului IV î.e.n., sub domnia regelui Archelaos (413–399 î.e.n.), statul macedonean se consolidează. Se ridică cetăţi întărite, se construiesc drumuri pietruite, armata este organizată pe noi baze, iar circulaţia monetară se îmbunătăţeşte. Noua capitală a regatului, Pella, a fost înfrumuseţată cu monumente de artă şi construcţii somptuoase, dintre care cel mai de seamă a fost palatul regal. Decorată cu fresce de către pictorul grec Zeuxis, reşedinţa regală a primit ca oaspeţi artişti de seamă şi poeţi de frunte din Grecia, printre care şi Euripide, a cărui piesă intitulată Archelaos are o temă macedoneană.
După Archelaos, asasinat în anul 399 î.e.n., au urmat câteva decenii de lupte interne care – favorizate şi de primejdia din afară – au ameninţat procesul de centralizare al statului. Catastrofa a fost evitată prin urcarea pe tron a unuia din cei mai destoinici generali şi oameni politici ai vremii: Filip al II-lea (359–336 î.e.n.).
În copilărie noul rege trăise ca ostatic la Teba, unde avusese prilejul să cunoască atât civilizaţia şi cultura greacă, cât şi organizarea militară pe care Epaminonda o dăduse oştilor tebane. Filip era orator talentat şi era manierat ca un aristocrat atenian, dar asemenea macedonenilor, era viteaz, cutezător şi răbdător şi-i plăcea vinul şi vânătoarea. Spirit viclean, dar adesea generos, ştia să citească în caracterele oamenilor, să-i aprecieze la valoarea lor reală şi să profite de slăbiciunile lor. Ştia totodată să folosească momentul – pe atunci se spunea că zeii îi sunt favorabili – şi avea iscusinţa de a înţelege mersul lucrurilor, pe care adesea îl grăbea, cu tact şi uneori cu aur.
A fost în acelaşi timp un talentat militar ce a ştiut să-şi organizeze o armată permanentă bine instruită. Aristocraţii slujeau la trupele călări, iar ţăranii în unităţile de pedestraşi. Cu toţii erau gata la cea dintâi chemare să pornească la luptă. Cu această armată va reuşi Filip să facă din statul macedonean hegemonul lumii greceşti.
După ce respinse atacurile illirilor, Filip al II-lea având nevoie să-şi asigure căile de comunicaţie maritimă îşi îndreaptă privirea spre marea Egee, spre peninsula Chalcidică, unde oraşele-porturi se găseau în stăpânirea coloniilor ateniene. Profitând de neînţelegerile dintre acestea, el atacă pe neaşteptate şi ocupă coloniile Amphipolis şi Potidea unde-şi instală garnizoane. Cetatea Atenei, preocupată de soluţionarea problemelor pe care le ridica confederaţia maritimă din care făcea parte, n-a putut interveni prompt pentru a-şi salva coloniile din peninsulă, deşi oratorul Demostene ceru intervenţia imediată a trupelor, dezvăluind primejdia pe care o reprezenta regatul macedonean. Victoriile lui Filip al II-lea întrerupeau legăturile Atenei cu regiunile limitrofe Mării Negre, cu care grecii aveau – precum se ştie – legături comerciale strânse. Întreaga economie maritimă ateniană era ameninţată. Discursurile lui Demostene, capodopere ale oratoriei din toate timpurile, sunt o pledoarie caldă şi convingătoare pentru interesele greceşti, pentru libertatea ameninţată a Atenei şi pentru onoarea ei de hegemon al lumii greceşti. În dorinţa de a apăra aceste interese, marele orator s-a gândit chiar la o alianţă cu rivalii de odinioară a atenienilor, cu perşii.
Împotriva lui Demostene s-au ridicat aşa-zişii partizani ai păcii, oratorul Eschine şi retorul Isocrate. Aceştia poate convinşi şi de bogatele daruri ale macedonenilor – luptau pentru o înţelegere cu Filip, pe care, după părerea lor, ar fi fost bine să-l pună în fruntea tuturor oştilor greceşti pentru a porni împreună împotriva „barbarilor” perşi.
Prin toate aceste elemente duelul Demostene-Filip deveni şi mai viu şi mai plin de semnificaţii. Vestmântul în care acesta era îmbrăcat era acela al unei tragedii clasice: o ciocnire violentă între pasiunile şi ideile umane de totdeauna. Dorinţa de dominare se înfruntă cu sentimentele nobile de apărare a patriei şi a libertăţii, iar admiraţia pentru cei doi eroi se împleteşte cu compasiunea pentru acela care, apărându-şi patria, cade la datorie.
În curând, datorită luptelor dintre cetăţile greceşti, pricinuite de neînţelegerile lor religioase, Filip al II-lea reuşi să-şi consolideze timp de un deceniu (355–345 î.e.n.) şi mai mult poziţia sa în Grecia. Zadarnice au fost discursurile lui Demostene – Philipicele şi Olynthicile[7] ; „războiul sfânt” dintre cetăţile greceşti a dus la consolidarea dominaţiei macedonene. O solie condusă de Filocrate – secretarul adunării poporului atenian – din care făceau parte şi Demostene şi Eschine fusese trimisă în capitala Macedoniei, Pella, ca să semneze pacea prin care Atena recunoştea toate cuceririle pe care Filip le făcuse în nordul Greciei.
La Atena frământările şi neînţelegerile continuau. Lupta dintre grupările politice era în toi. Isocrate, membru marcant al partidului păcii, se adresă în mod public lui Filip, rugându-l să fie arbitrul între polis-urile greceşti, să primească comanda supremă a oştilor macedonene şi greceşti pe care să le conducă spre lumea persană, unde să întemeieze noi şi rodnice colonii.
Filip al II-lea cunoştea de visu realităţile din Grecia, unde-şi petrecuse în tinereţe multă vreme ca ostatic. El ştia că polisurile greceşti sunt slabe şi incapabile să-şi făurească unitatea politică, din pricina ambiţiilor mărunte ce măcinau păturile conducătoare. Dar şi grecii dispreţuiau pe macedoneni – de la care, după cum se exprima Demostene, nu puteai dobândi „nici un sclav bun”. Cetăţile greceşti nu bănuiau reala primejdie ce le ameninţa existenţa.
Iată de ce regele macedonean îşi putea continua opera sa de cuceriri, profitând de neînţelegerile dintre cetăţile Eladei.
În anul 340 î.e.n. izbucni din nou „războiul sfânt” între polisurile greceşti. Acest fapt dădu încă o dată prilej lui Filip să intervină în treburile Greciei. Demostene dădu ca întotdeauna semnalul de alarmă. La Cheroneea în Beoţia trupele lui Filip se ciocniră, în anul 338 î.e.n., cu cele ateniene. Armata macedoneană număra 30 000 de pedestraşi şi 2 000 de ostaşi călări, comandaţi de fiul lui Filip al II-lea, tânărul Alexandru, în vârstă de 18 ani. Oştile greceşti, în rândurile cărora se afla şi Demostene, luptară cu multă vitejie, dar atacul cavaleriei macedonene, condusă de Alexandru, hotărî destinul luptei. Armatele Eladei fură înfrânte; 1 000 de atenieni căzură în luptă, iar 2 000 fură luaţi prizonieri.
[1] Documentaţia acestei cărţi se bizuie în primul rând pe izvoarele istorice antice (Arrianus, Plutarh, Q. Curtius Rufus, Diodor din Sicilia şi Trogus Pompeius), la care s-a adăugat literatura modernă de specialitate, începând cu lucrarea clasică a lui Droysen şi terminând cu cele mai noi ale lui Ap. Daskalakis şi D. Tudor. Mulţumim totodată, pe această cale, colegului Sabin Belu pentru ajutorul ce ne-a acordat ca referent al lucrării.
[2] Azi Vistriţa.
[3] Azi Vardar.
[4] Azi Struma.
[5] Acelaşi nume îl poartă şi azi.
[6] Herodot I, 56; VIII, 43 opiniază într-o înrudire între dialectul doric şi graiul macedonean.
[7] Primele erau numite aşa, deoarece erau îndreptate împotriva lui Filip al II-lea, iar celelalte, deoarece fuseseră pronunţate cu ocazia atacului pe care regele macedonean îl porni împotriva celui mai puternic oraş din Chalcidica, Olynthul, aliat al Atenei.
Mopsul privi împrejur cercetînd parcul printre rafalele aproape orizontale ale ploii.
— Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul
creşte numai în capul tău, printre gărgăuni şi
sticleţi... zise, ciocănindu-şi cu fineţe fruntea.
Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se
înroşiseră din cauza căldurii şi acum străluceau în
semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc
eu, Blondule? Cine eşti tu de fapt?
Blondul observă o pisică ce se adăpostise de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemişcată, ghemotoc cenuşiu, aşteptînd răbdătoare trecerea vijeliei.
— Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon-
dului, ştiu la ce te gîndeşti. Ţi-ai adus aminte de
mîţele pe care... Probabil îţi zici că sînt o bestie fără
pereche. Şi cînd te gîndeşti! Dacă am fi prieteni de
mai mult timp, ai pricepe umanismul, adevăratul
umanism al faptelor mele... Vrei să fim prieteni,
Blondule? Îţi ofer prietenia mea sinceră...
Prin înghesuiala de mese de pe terasă îşi făcu loc
către ei netunsul în straie de călugăr.
— Mîntuiţi-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le
un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă
întunecată.
— Pleacă de aici, se zburli Comisarul.
— Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntuleţul
cu acelaşi glas subţirel şi un tunet prelung, dintr-o
parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări.
— Ei... şopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul?
— Moaie-ţi degetele în apa sfinţită... şi plăteşte!
Mila cerului o poţi cîştiga şi cu argint pămîntesc!
— Nu mai spune!? nu se putu abţine Comisarul,
strecurîndu-i o bancnotă şi urmărind cu o expresie
stranie făptura fantomatică a călugărului care se
îndepărta.
— Te temi? îl întrebă deodată Blondul.
— Cu lucrurile astea nu poţi fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr?
— Te temi de moarte? îşi preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe faţa prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce?
— Eu sînt un om foarte bun, păru Mopsul că
schimbă subiectul. Şi tu eşti un băiat admirabil,
Blondule! Dar prezenţa ta în acest oraş mă
deranjează teribil, îţi spun foarte sincer. N-ai vrea
să pleci? N-ai vrea să-ţi petreci permisia în alt oraş?
Sînt atîtea oraşe minunate! Să-i dai griji altcuiva,
nu mie... Vărului Ionel, plesni-i-ar mutra, care e
comisar la Piteşti... Sau prietenului Julică, cădea-i-
ar dinţii, sau fratelui Bebică, săruta-l-ar ciuma
bubonică... Sau, de ce nu pleci la Bucureşti? Acolo
viaţă! De ce naiba să ancorezi definitiv în oraşul
acesta? Îmi eşti tare drag, Blondule, dar, te rog,
cară-te de aici... Ce spui?
— Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?
— Şi dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv.
— Arestează-mă, făcu Blondul, domol.
Ploaia încetase demult şi pe bulevard ieşise lumea; Mopsul îl conduse pe Blond pînă în faţa unei clădiri sumbre.
— Uite aici e frigiderul, zise. — Cum?
— Închisoarea oraşului... Aici vei ajunge... pre-
simt.
— Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus.
— Ascultă, nu vorbi aşa! Iţi dai seama ce voi păţi eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în oraşul meu?
Comisarul îşi îndreptă spinarea.
— Să fim serioşi! Vezi-ţi de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ţi-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat.
— Şi totuşi eu continui să te neliniştesc, strecură cu blîndeţe Blondul.
— Da, dar ştii de ce? Numai fiindcă nu reuşesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!
— Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest
în direcţia sumbrei clădiri, au ajuns mulţi dintraceia despre care nu reuşeai să-ţi aminteşti de unde-i cunoşti?
— Au ajuns cîţiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.
— Iată o informaţie optimistă pentru mine,
Comisarule.
— O informaţie amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului?
— Merge minunat!
— Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun?
— Părerile noastre coincid, domnule Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?
Acum înaintau pe strada principală, printre
valurile de femei, copii şi bătrîni care ieşiseră la plimbare, după ploaie.
— Ştiai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul.
— Nu. El spune că e corespondentul unei revis-
te...
— E agent secret, l-am dibuit eu...
— Puţin îmi pasă... Are o conversaţie plăcută, e cult şi politicos...
— Vă întîlniţi cam des... I-ai făcut cunoştinţă şi cu noua ta cucerire, Vera Mihadaş, asistenta doctorului „y z”.
— Mihadaş o cheamă? Habar n-aveam... E o exaltată...
— Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomeneşti că şi tu, Blondule, eşti agent secret, iar eu un dobitoc!
— Te pomeneşti, aprobă grav Blondul.
— O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la ţară...
— Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici şin oraş...
Blondul rămase singur într-un colţ al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se aşează cineva. Nu era nimeni! O iluzie; se întoarse încet şi-i zîmbi iluziei...
Blondul mergea către casă.
Ploaia încetase numai de cîteva minute. Nervii
din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale
şi era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăieşti. La
asta se gîndea şi Blondul: că e plăcut să trăieşti. E
drept că momentele cînd simţi plăcerea vieţii sînt
rare, dar, cine ştie, asta nu va dura poate la
nesfîrşit. Norii se destrămaseră pe cer în fîşii lungi,
paralele, şi vîntul îi întinse de la un capăt la altul al
orizontului. Da, viaţa, fiecare clipă a ei trebuie
degustată şi savurată ca un vin bun. Fiecare clipă,
secundă de secundă, chiar dacă bănuieşti că mîine
sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale
şi te va trimite... te va trimite acolo, acolo unde
vîntul deşiră şi rostogoleşte norii...
Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există ştiinţa degustării vieţii; oamenii sînt paralizaţi de spaima bombei care va exploda...
Blondul deschise poarta.
„Ce naiba s-a întîmplat?!” gîndi, dînd în lături
din drum resturile unui ghiveci de flori izbit de
pămînt cu violenţă. Casa părea pustie. Blondul
trecu în camera sa şi se lungi pe divan, încercînd să
facă puţină ordine printre gîndurile neliniştite care-
l frămîntau, dar peste cîteva minute îşi dădu seama
că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul
oaselor şi ascultă. A, da, e clar. Liniştea e ciudată!
Liniştea! Lipsea obişnuitul vuiet nelămurit,
trepidaţia, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile
filtrate de pereţi, ţipetele copiilor, bubuitul înfundat
al paşilor.
Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat
toţi în vizită, dar peste un minut se ridică, ieşi în
antreu şi de-acolo în hol. Bătu la prima uşă, nu
primi nici un răspuns. Apăsă pe clanţă şi întredes-
chise uşa.
Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu-
va unui ceferist, împreună cu doi băieţi — nu era
nimeni, doar deşteptătorul ticăia singur şi
încăpăţînat pe bufet; văzu oliţa celui mic, răsturna-
tă, şi o tigaie uitată pe plită în care mîncarea se
arsese de tot.
— Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici?
Mirosul de mîncare arsă îl zori spre uşa urmă-
toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici
un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeaşi pustie-
tate. Un fior straniu îl cutremură, nu era teama,
era ceva mai rău decît teama. Se pomeni singur
într-o casă pustie, şi începea să bănuiască ce se
întîmplase. Alergă ca scos din minţi pe cărarea din
grădină, şi deodată se poticni de ceea ce fusese o
bancă — scîndura, sfîrtecată şi ruptă, azvîrlită de-a
curmezişul cărării. Din fugă Blondul o coti la
dreapta, ocoli şirul de tufe de coacăze şi fugi spre
fundul grădinii, trecu de cei doi nuci şi văzu
deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise
chiar în locul acela.
Capitolul 1
S.O.S.!
Se îngînă ziua cu noaptea...
În cameră e încă întuneric. Paul se săltă în capul oaselor şi întinde mîna după deşteptător. Limbile fosforescente ale acestuia îl fac să tresară. Apoi, în cea mai perfectă linişte, coboară din pat, îşi ia cămaşa, pantalonii şi pantofii de tenis, deschide uşurel-uşurel fereastra, trece peste pervaz, o închide cu aceeaşi grijă, şi cu paşi de pisică se îndreaptă spre fundul curţii.
După scurtă vreme se aude o cucuvea...
De la primul etaj al casei vecine răspunde un miorlăit prelung...
— Pst! se arată după aceea un cap zbîrlit pe balustrada terasei.
— Pst!... Hai!... Îl cheamă cel de jos.
— Acuşica... Numa’ niţică răbdare; că abia plecă bunica.
Răcoarea crudă a dimineţii de vară, cu cerul înalt, departe, alburiu, cu ceaţa care se ridică din rouă presărată în puzderie de diamante prin iarbă şi straturile de flori, se strecoară şi în trupul băiatului. Îl înviorează, dar îl şi înfioară. E destul de obosit, adormise tîrziu, măcinat de aceleaşi nelinişti care-l fac să se agite de colo-colo, pregătindu-se să mai lanseze un semnal, însă peste gardul celeilalte curţi sar alţi doi copii, îmbrăcaţi tot în cămăşi albe, scutindu-l să mai repete strigătul păsării aceleia de noapte.
— Sînteţi gata? întrebă unul dintre noii veniţi.
Paul raportează şoptit:
— Gata! Coboară şi Fane. Fetele s-or fi sculat?
— Le-am miorlăit de două ori sub fereastră, dar degeaba. A, uite-l pe Fane!
— Salut, băieţi!
— Salut!
— Haideţi!
Grupul celor patru cămăşi albe se furişează pe după colţul casei, tiptil-tiptil, şi se opreşte în poartă. Adrian îi domoleşte cu un semn, scoate capul în stradă, cercetează atent, cu aer misterios, împrejurimile, scrutează pînă departe în dreapta şi în stînga şi, pentru că nu vede nimic şi pe nimeni, îşi îndeamnă „subordonaţii” să-l urmeze...
Nu merg mult. Se opresc sub balconul unui bloc.
— Staţi aici!... Să le mai chem o dată!...
În fugă, Adrian traversează şi se adăposteşte cu spatele de o poartă, de parcă s-ar fi apărat de nişte ţintaşi nevăzuţi. Din gâtlej îi porneşte un miorlăit strident.
Nici un răspuns.
— Miauuuuu!... De această dată semnalul e de o intensitate mai mare, ceea ce face ca la unul din etajele superioare să se deschidă două ferestre. Una, fără să fie simţită, cealaltă cu zgomot. Se aude vocea răguşită a unei femei:
— Fi-ţi-ar mîţele de rîs să-ţi fie, madam Popescu!
O cutie de conserve, goală, se izbeşte zdrăngănind de trotuar, la numai cîţiva paşi de picioarele băiatului. Acesta tresare, oftează, fiindcă nu ştie nimeni ce e-n sufletul lui; bagă mîinile în buzunarele pantalonilor — poartă pantaloni lungi, spre deosebire de restul băieţilor — el e mare, a terminat a opta, dă admiterea — şi se sprijină mai bine cu spatele de poartă. „Ce mă fac cu adormitele astea?” N-apucă să-şi termine gîndul, că se trezeşte pierzîndu-şi echilibrul şi cade, spre mirarea lui, pe spate.
— Vai!... Ce-i?... răsună două glasuri speriate.
Adrian, buimăcit de căzătură, nu înţelege cum de a ajuns cu obrazul la sandalele fetiţelor.
— Şeful!
— Adrian! suflă a doua.
— A, voi aţi deschis poarta!... se ridică el, scutu-rîndu-şi înciudat pantalonii lungi. Somnoroaselor!
— Nu te supăra, am auzit de prima dată semnalul, acum mai bine de o jumătate de ceas, dar era încă acasă mama.
— Bine, bine...
— Cred că te-ai lovit zdravăn.
El le măsoară peste umăr:
— Ce, asta-i căzătură? Nici nu mă doare. De loc nu mă doare. Fără să-şi dea seama că se contrazice îşi pipăie mereu spatele.
Acum grupul s-a mărit. Toţi şase, departe de casă, deci fără teama de a fi descoperiţi de ai lor, se grăbesc. Adrian, etalîndu-şi ca un adevărat şef pantalonii lungi, e cînd în frunte, cînd în urmă, privindu-i ocrotitor, cu superioritate, copleşit de faptul că trebuie să le poarte de grijă acestor „puşti” pe care i-a sculat cu noaptea-n cap.
Acolo unde strada Castelului face unghi cu Ciucaşului, în faţa transformatorului electric, şeful îi opreşte. Îşi priveşte ceasul. Deşi părinţii i-l promiseseră numai dacă va lua admiterea, i l-au dat mai înainte, convinşi fiind că acesta este cel mai grozav stimulent pentru un băiat dezgheţat ca el.
— Ne vedem la punctul de întîlnire peste o jumătate de oră. Potriviţi-vă ceasurile! la mine este cinci şi patruzeci şi şapte... Fiecare merge pe unde am stabilit aseară, nimeni nu se abate de la consemn! Respectaţi traseul. Perfect! Salut!
— Salut, Şefule! răspunde ceata.
...Şi la şase şi şaptesprezece minute în faţa miliţiei stau cei şase copii, patru băieţi şi două fete, îndemnîndu-se unul pe altul să intre.
— De ce nu intri tu întîi, Adriane, eşti şef?! face Aghiotantul, proptindu-şi picioarele în prima treaptă a scării şi opunînd rezistenţă fratelui său care-l împinge din spate.
— De cîte ori să-ţi spun că eu trebuie să rămîn ultimul? Vreau să văd dacă nu ne-a urmărit cineva.
Rodica, poreclită şi Nas-în-vînt, îşi scutură codiţele răsucite ca două coarne de berbec în jurul urechilor:
— Cine să ne urmărească? Nu cred ca „ei” să ştie de existenţa noastră. Petre nu ne-a trădat.
— Ce ştii tu, femeie!? rosteşte hamletian cel cu pantaloni lungi. Şi cu un gest îi arată strada: „Du-te la mînăstire!”
— Am văzut şi noi „Hamlet”, răspunde înţepată „femeia” de treisprezece ani. Nu mai gesticula, că era să-i bagi degetu-n ochi lui Fane. Şi nu mai fă atîta caz de şefia ta.
— Nu fac nici un caz, dar sînt mai mare.
— Bine! se-nfurie Rodica. Am.să-ţi demonstrez că eu sînt mai matură! Dacă ţie ţi-e teamă, intru eu!
Adrian, însă, găseşte un pretext prin care să nu i se scadă prestigiul şi autoritatea:
— Să salvăm întîi femeile şi copiii!... Bărbaţii rămîn ultimii.
Cu un „Ha!” scurt, pe care i-l aruncă sfidător în faţă, Nas-în-vînt împinge poarta...
După ce intră în curtea miliţiei, se opresc la cîţiva paşi de ghişeul prin care se vede un ofiţer scriind. Acesta îi priveşte şi cască ochii mirat:
— Ce-i cu dumneavoastră aici, tovarăşi pionieri? Cam devreme pentru buletine.
Nu răspunde nimeni.
Ofiţerul se ridică, ocoleşte masa şi iese în curte.
— Ia spuneţi lui nenea miliţianul, ce doriţi? Privirile grupului coboară spre cizmele strălucitoare ale ofiţerului, apoi se întorc spre Adrian, brusc. Acesta se înroşeşte ca un rac fiert, înghite de cîteva ori în sec, după care dă drumul lecţiei învăţate pe dinafară:
— Bună dimineaţa, tovarăşe ofiţer! Grupul „Braşovia” are de comunicat o chestiune importantă tovarăşului comandant al miliţiei!
Locotenentul major îşi reţine cu greu zîmbetul care-i mijeşte în colţul gurii, ia poziţia de drepţi şi salută:
— Bună dimineaţa, tovarăşi din grupul „Braşovia”! Dumneavoastră, tovarăşe — i se adresează lui Adrian — sînt convins că sînteţi comandantul grupului.
— Da, Şeful! răspunde răspicat şi umflîndu-şi pieptul Adrian. Putem vorbi cu tovarăşul comandant?
— Pentru moment, regret, dar nu e aici. Nu-mi puteţi spune mie despre ce este vorba?
— Nu! Problema este foarte importantă, de viaţă şi de moarte!
— Tovarăşul comandant vine mai tîrziu. Eu n-aş putea să vă ajut cu nimic? insistă ofiţerul.
Aghiotantul, care prinsese curaj, văzînd seriozitatea şi amabilitatea locotenentului major, se strecoară în faţa fratelui său:
— Nu, tovarăşe, numai cu tovarăşul comandant!
Mîna puternică a Şefului îl cheamă la ordine. „Cheamă” e un fel de a spune, pentru că bondocelul, apucat de guler şi smucit cu putere la o parte, se învîrteşte de două ori precum pămîntul în jurul axei sale şi ajunge în braţele lui Fane, zis „Arici”.
— Tu nu te băga!
— Îmi pare rău, tovarăşi din grupul „Braşovia”, dar, trebuie să-mi spuneţi mie mai întîi despre ce e vorba, pentru ca să-i pot raporta tovarăşului comandant. Şi dacă dumnealui va socoti de cuviinţă, o să vă primească, Pînă atunci, poftiţi şi luaţi loc...
Fără să fi fost observat, din prag, un bărbat scund, puţin grăsuţ, cu părul încărunţit, urmăreşte zîmbind conversaţia. Se pare că e acolo de vreo cîteva minute, pentru că întreabă amuzat:
— Şi ce-aţi vrea să-i spuneţi tovarăşului comandant?
Toate capetele se răsucesc spre uşă. Ofiţerul îşi pocneşte călcîiele şi salută milităreşte:
— Să trăiţi, tovarăşe colonel!
— Ce-i cu copiii?
— Vor să vorbească cu dumneavoastră.
— Ei, piţigoilor?! priveşte colonelul feţele serioase ale celor şase voinici.
— O chestiune de viaţă şi de moarte! repetă misterios Adrian.
— Pe cuvîntul dumitale? Glasul comandantului are un ton şăgalnic.
— Pe cuvîntul nostru de pionieri! răspund toţi în cor, chiar şi Dudi-aghiotantul, cu toate că el nu are încă această calitate, de aceea nici nu poartă cravată.
— Dacă e o problemă atît de serioasă, poftiţi la mine în birou... Numai să nu mă ţineţi mult, că am de lucru.
Încăperea în care intră e spaţioasă, cu ferestre largi, prin care soarele îşi aruncă oblic razele-i lungi, roşietice, spuzind pereţii.
— Să facem cunoştinţă! Eu sînt colonelul Jibleanu. Tovarăşe Şef, prezentaţi-mi grupul!
Adrian înghite din nou în sec, ca întotdeauna cînd este pus într-o situaţie ieşită din comun, ia poziţia de drepţi, aşa cum văzuse la ofiţerul de serviciu, şi se conformează:
— Eu sînt Adrian!... Rodica, Sanda — fetele fac cîte o plecăciune — Paul, Fane şi Dudi-aghiotantul. Băieţii îşi scot pieptul, încercînd să-l imite pe Şef.
— Aveţi şi aghiotant? Sînteţi organizaţi, văd, după cum scrie la carte! Luaţi loc şi povestiţi-mi! Tovarăşe Adrian, ce v-a făcut să veniţi la miliţie, la ora asta mai potrivita pentru somn, cînd soarele nu s-a ridicat bine deasupra munţilor?
În ochii băiatului se ivesc lacrimi, dar se stăpîneşte să nu se facă de rîs în faţa „subalternilor”. Răspunde cu glasul sugrumat:
— Tovarăşe colonel, bandiţii din coridorul secret l-au răpit pe Petre!
Capitolul 2
ENIGMA DIN CORIDORUL SECRET
Venirea lui Fane — tocmai din inima Olteniei, cu jargonul său plin de umor şi cuvinte încă necunoscute pe aici, expresii ca „mă duc într-un fiştigoi”, ceea ce vrea să însemne mă duc într-o fugă, sau „văzuşi, străfigă”, adică ai văzut, a strănutat, ori „mîncai tot cotoiul”, asta traducîndu-se prin expresia că a mîncat o pulpă întreagă de pui — a adus un plus de veselie dar şi de neobişnuit în jocurile copiilor de pe strada Castelului. Neobişnuitul s-a manifestat printr-o subită dragoste pentru alpinism — şi a pornit tocmai de la Fane, fiindcă vărul lui, Andrei Ionete, maestru al sportului, era alpinist — prilej de mîndrie pentru copil, care nu mai contenea cu laudele: „Cînd bătu văru-meu recordul, fusei chiar lîngă el! Io steteam jos, aproape de ăi din juriu. Doamne, Gogule, ce-l mai lăudau!... Mă, să-l fi văzut voi cum se ardica punînd un picior ici, unul colo, cum bătea pioleţii, cum sălta cu coarda după el!... Muică, ce m-aş fi suit şi io! Uite-aşa trăgea coarda, uite-aşa! Şi cînd ajunse sus, îmi făcu semn cu mîna... E grozav, mă, fantastic!”
La început ceilalţi copii îl cam luaseră peste picior — ei erau de la munte, ştiau mai bine cum e cu alpinismul — fapt care nu l-a supărat cîtuşi de puţin pe micul „juvete”, aşa cum îl porecliseră mai întîi. După ce se obişnuiseră cu el şi nu-i mai luau în seamă ciudăţeniile limbajului, renunţaseră şi la supranumele de juvete. Sanda a fost aceea care — din pricină că el umbla totdeauna cu părul zbîrlit, deşi purta şi un pieptene în buzunar — îl botezase „Ariciul”.
— Să-mi dai un miel! i-ar fi răspuns Fane.
— De ce? s-a mirat fata.
— Nu-mi schimbaşi numele?!
Bineînţeles că Sanda n-a avut de unde să-i dea miel, dar porecla a rămas...
Nu mică le-a fost nedumerirea părinţilor cînd, într-o bună zi, s-au trezit fără frînghiile de rufe, fără sîrmele care atîrnau prin poduri sau curţi, fără ciocane, şi cînd i-au văzut pe copii scotocind prin toate ungherele, scoţînd din pereţi, din magazii, scoabe, piroane, inele de fier...
Cu frînghiile făcute colac pe umeri, cu ghiozdanele, sacoşele şi rucsacurile ticsite de cuie, ţinte, sîrme, plecau dis-de-dimineaţă spre „Curmătură” — şi pe scările care urcă spinarea Tîmpei ajungeau în vîrf.
Desigur, prima oară a fost mai complicat; Fane, care se pretindea atotcunoscător în tainele alpinismului, în realitate era „clei, tămîie”. El nu făcuse altceva decît să înflorească cu imaginaţia lui înflăcărată ceea ce-i povestise vărul său Ionete. Dar cum o idee se cere să fie pusă în practică — cel puţin aşa socotise Adrian — au pornit asaltul unor stînci. Fireşte, nu înainte de a se informa despre regulile şi tehnica acestui sport, din cărţi şi de la cinematograf ori televizor, în special dacă jurnalele de actualităţi cuprindeau vreo secvenţă cu „căţărături”, cum le zicea Fane. Şi încetul cu încetul frînghiile de rufe s-au transformat în corzi veritabile; piroanele şi scoabele deveniseră pioleţi autentici, iar ciocanele — unele de lemn, care folosiseră la bătutul şniţelelor — erau ciocane alpine. Alpenstockuri încă nu-şi procuraseră, dar nu era timpul pierdut.
În fine, în fiecare zi „atacau” un obiectiv tot mai înalt. Aşa au ajuns şi pe colţul acela de stîncă, la vreo cincisprezece metri deasupra locului de pornire, mai sus de serpentina care trece spre Valea Răcădăului. Întîi urcase Adrian; mai greu, mai zdrelindu-şi mîinile — gemînd mut pentru a nu scădea în ochii „puştimii”, deşi aproape îi dăduseră lacrimile — însă, oricum s-a umplut de glorie, adică a-ntins fosta frînghie de rufe pînă sus. După el, mult mai uşor, a urcat Paul. Al treilea a fost Petre.
Vrînd să crească în ochii fetelor, în special să cucerească admiraţia „Taciturnei”, adică a Sandei, cu toate că avea coarda alături, Petre nu se ţinea de ea, ci la fel ca Adrian se urca agăţîndu-se de pietre, de buruieni groase, de rădăcini, pînă cînd s-a petrecut întâmplarea...
Ajunsese dincolo de jumătatea distanţei, cînd un picior i-a alunecat şi a rămas atîrnat în mîini de o rădăcină groasă.
— Ţine-te bine! i-a strigat Aghiotantul.
— Cad! a răcnit el înspăimîntat. Se desprinde ră-dăcinaaa!
Într-adevăr, încet-încet, vîna aceea de lemn de care se prinsese cu toată desperarea începuse să cedeze, o dată cu pămîntul în care era crescută.
— Coarda! Apuca-te de coardă! l-a îndemnat Adrian din vîrful stîncii.
— N-o mai ajung!
— Fane! întinde frînghia şi trage-o spre el!... Mişcă mai repede!... Acum agaţă-te, Petrică!... Fugiţi de-acolo!...
Era şi timpul. Abia reuşise sa prindă cu o mînă funia, că o bucată mare de pămînt s-a desprins cu rădăcină cu tot, năpustindu-se cu zgomot la vale.
Petre, uitînd de sperietură, mai întîi s-a mirat, apoi a strigat cît l-au ţinut puterile:
— O peşteră!... O peşteră, băieţi, aici e o peşteră! Toţi au fost furaţi imediat de noutate.
— S-o vedem şi noi!
— E mare?
— Nu-mi dau seama!.
— Staţi! a strigat Adrian, căruia îi venise o idee. Ariciule, trage coarda pînă ajunge Petrică în dreptul deschizăturii!... Foarte bine!... Spune, Petrache, ce vezi?
— O... o hrubă mare!
— Bine, cobor la tine... Ai pe ce să stai?
— Stau chiar pe gura peşterii...
Şi cum se ştie că e mai uşor să cobori decît să urci, din cîteva mişcări acrobatice, ca la circ, Adrian a fost alături de descoperitor.
— E grozavă!... Fantastică!
— Da, mă, fantastică!
— Dacă am avea un chibrit...
— Să se ducă cineva!
Adrian s-a aplecat spre cei de jos:
— Legaţi restul de scule şi satîrul!... Le tragem sus... Aghiotantul, Taciturna şi Nas-în-vînt se deplasează la domicilii! Aduceţi tot ce găsiţi pentru iluminat: lanterne, luminări, felinare... În zece minute să-mi fiţi aici! Executarea!... Paul, coboară şi tu să ne ajuţi!...
— Şi eu ce fac? s-a înspăimîntat Fane Mitache.
— După ce coboară Paul, urci şi tu!... Şi dă-i zor cu legatul sculelor!...
Frînghia a-nceput să se scuture, şi pe nodurile ei s-a lăsat să alunece Paul.
— Într-adevăr, e colosală! O fi adîncă?
— Vedem noi numaidecît, i-a răspuns Petre. Aşa, pare destul de adîncă.
Şeful a făcut cîţiva paşi în interior. Ceilalţi l-au urmat.
— Heheheheiiiii! a chiuit Adrian spre străfundul peşterii, făcîndu-şi mîinile pîlnie.
— Hehehei! i-a răspuns ecoul. S-au privit plini de uimire.
— Tunelul ăsta duce în partea ailaltă! a exclamat Adrian, după o frîntură de clipă.
— Unde în partea ailaltă?
De afară s-a auzit glasul speriat al „Ariciului”:
— Băieţi! Ce-i cu voi? Cine face aşa de urît?... Dar nu i-a răspuns nimeni. Paul şi Petre se gîndeau la ceea ce le spusese Şeful. Fane a strigat din nou:
— Băieţi, de ce nu-mi aruncaţi funia?... Nu m-au-zirăţi, măăăă?...
Adrian i-a făcut semn lui Petre să dea drumul frînghiei. Dar nu şi-a desprins privirile din întunericul care începea la numai cîţiva paşi înaintea lui, întuneric care-l atrăgea, îl cutremura, fascinîndu-l în acelaşi timp. În mintea lui îşi făcuseră de acum loc minunile pe care le-ar fi putut descoperi: silexuri, vase de lut umplute cu grîu, papirusuri cu aventuri ale unor cavaleri celebri, iatagane, tuiuri tătărăşti, armuri teutonice... Peste toate însă plutea, împotriva tentaţiei, un craniu cu orbitele căscate, negre de pămînt, care-i rînjea ştirb. Dar el, Adrian, era un temerar!...
— Uitaşi de mine. Şefule! s-a iţit la gura deschizăturii capul zbîrlit al „Cavalerului Mitache”.
Şeful, care se închipuia deja un tînar falnic, semeţ, pe un cal înzăuat, aşa cum văzuse prin filme, i-a făcut semn să tacă. Apoi a aşteptat ca Ariciul sa intre în peşteră, i-a adunat pe toţi în jurul său şi, asemeni unui erudit profesor de istorie, a-nceput să se plimbe prin faţa lor, ţinîndu-şi mîinile la spate şi explicîndu-le:
— Sîntem informaţi — fără îndoială sursele nu sînt sigure — că între vechea cetate „Braşovia”, situata pe creasta muntelui Tîmpa, şi Turnul Primăriei, a existat un tunel de legătură...
— Cum ziseşi?! A existat o cetate cu numele de „Braşovia”?! a întrerupt, ridicînd sprîncenele, Fane Mitache, zis Arici. „Braşovia”, auzi ce frumos sună! Da’ de unde ştii?
— Ei, de unde?! De la istorie. Apoi îşi drese glasul, revenind la tonul de mai înainte: Vă rog să nu mă întrerupeţi... Din această cetate n-a mai rămas nimic... Deodată, Adrian s-a oprit locului, lovindu-se cu palma peste frunte, şi-a adunat toate puterile ca să-şi sugrume emoţia, şi a izbucnit: Băieţi, ce-ar fi să denumim grupul nostru „Braşovia”?!
— Grupul „Braşovia”?!... Fantastic!...
N-au mai putut continua. De jos s-au auzit cîteva miorlăituri şi strigăte de cucuvea.
— Ai noştri!... Veniră!... Cu feştilele!... şi Fane s-a repezit spre ieşire, de era gata-gata să cadă-n cap..
— Era s-o feşteleşti, Ariciule!
— Io?! S-o crezi tu! a făcut el pe grozavul.
— Hai, hai, aruncă-le frînghia!
Aduseseră două felinare — dintre care unul cu sticla crăpată — o lanternă mare, lumînări şi, nu se ştie de unde, o lampă de petrol, pe care Dudi-aghiotantul — oricît a fost de încolţit cu întrebările — n-a vrut în ruptul capului să spună de unde a şterpelit-o, Adrian ştiind că în casa lor nu exista nicăieri un asemenea obiect.
— Acum, pentru că nu lipseşte nimeni, s-a întors Şeful către grup, lăsînd baltă „ancheta cu privire la provenienţa lămpii cu petrol”, ascultaţi cu toţii ce am hotărît: Linişte!... Fetelor, lăsaţi chicoteala!... Dudi, scoate degetul din nas!... Atenţiune!... De astăzi înainte — Şeful a devenit marţial — grupul nostru va fi supranumit „Braşovia”!... Grupul „Braşovia”!...
— Fantastic!
— Colosal! Adrian s-a oţărît:
— Ce fantastic, ce colosal?!... Miraculos, poate, a găsit el o nouă expresie care nu făcea parte din vocabularul cetei.
— Oh, da, miraculos! a şoptit Taciturna.
— Tăcere, Taciturno!... Spuneam mai înainte băieţilor că am făcut o descoperire. Cu siguranţă că ne aflăm între ruinele vechii Braşovii. De aici mi-a venit ideea cum să ne numim noi. Ca orice grup însă, care se constituie pentru operaţiuni grave şi serioase, trebuie să ne legăm prin jurămînt că vom păstra taina acestei ascunzători, că vom ţine secrete acţiunile noastre, acum şi în vecii vecilor!...
— Să jurăm! a propus Fane.
— Da! Să jurăm pe cuvîntul nostru de pionieri!
— Pe cuvîntul nostru de pionieri! au răsunat glasurile copiilor.
Numai că imediat s-a auzit Dudi-aghiotantul smior-căind. Buza de jos i se întinsese şi bărbia îi tremura.
— Eu... eu... pe ce să mă jurrrr?...
Adrian a devenit dintr-o dată mai tandru, aşa cum nu-l cunoştea nici unul din grup:
— Dudi, băieţel, ce-i cu tine?
— Hai mă, Dudi, stai mereu! s-a înduioşat şi Fane. Aghiotantul nu şi-a mai putut opri nodul care i se pusese în gît şi a izbucnit în nişte lacrimi mari cît pumnul:
— Eu nu sînt... pionier, a bîiguit el printre sughiţuri.
— Aşa e, uitasem! Şi Şeful, nu degeaba era cel mai mare, a găsit soluţia: Tu juri pe cuvîntul tău de viitor pionier!
Printre nourii de pe fruntea băieţelului s-a ivit soarele. Şi-a şters nasul cu dosul palmei, şi-a ridicat cu un gest eroic pantalonii şi, lipindu-şi palmele de coapsele zgîriate, a răcnit:
— Pe cuvîntul meu de viitor pionier!
— E-n regulă! Acum, la treabă! Adrian a luat în mînă satîrul şi lanterna: Fane, aprinde „mijloacele de iluminat” şi împarte-le!... Pornim în următoarea ordine: fetele la mijloc. Eu în frunte. Dudi lîngă mine. Restul băieţilor formează ariergarda. Gata!
— Gata! au răspuns cele şase glasuri, hotărîte să cucerească tainicul coridor.
Lumina tremurătoare a lanternei, felinarelor şi lumînărilor — lampa o lăsaseră la intrare — descoperea în faţa copiilor un gang care la fiecare pas cotea cînd într-o parte, cînd în cealaltă, mergînd parcă spre centrul muntelui. Bolţile de piatră sclipeau de umezeală. Ici-colo apăreau spaţii goale, din care căzuseră pietrele. În locul acestora se vedea pămîntul negru. Cîte o rădăcină rătăcita spînzura de tavan, asemeni unor tentacule ale cine ştie cărei caracatiţe. Se cunoştea că tunelul fusese cioplit de o mînă omenească. Acolo unde stîncile se întrerupeau, bolţile erau făcute din bolovani şlefuiţi, lipiţi între ei cu o tencuială solidă care, lovită de satîr, scotea scîntei.
Aerul era înecăcios, mirosea a mucegai. Pe măsură ce înaintau se făcea mai rece, iar drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mai multe lespezi, desprinse din pereţi, le astupau calea. Nu vorbea nici unul, deşi toţi ar fi vrut să se întoarcă; în inimi li se cuibărise o teamă nedesluşită, dar n-o rosteau, să nu se facă de rîs unii faţă de alţii. Puneau „feştilele”, cum le numise Fane, deoparte, apucau lespedea care-i împiedica să înainteze şi, opintindu-se din răsputeri, îşi croiau drum liber, să ajungă în partea „cealaltă”, despre care le vorbise Şeful. Apoi tot el, cu satîrul pregătit, înainta în frunte, aşteptînd să apară din întuneric vreo pasăre de noapte, ori vreun liliac vampir, cum aflase că există prin asemenea locuri. Dar nimic.
Coridorul o lua cînd spre dreapta, cînd spre stînga.
Ajungînd într-un loc mai larg, au constatat o bi-furcaţie mare spre dreapta.
— Rămîneţi pe loc! a ordonat Adrian. Voi cerceta singur, n-are rost să ne strecurăm toţi. Dacă dau de ceva, vin şi vă chem.
Înainta pas cu pas, tatonînd terenul. Pereţii coridorului acestuia erau tencuiţi în întregime. În tavan, o spărtură folosea drept gură de aerisire, dar se pare că fusese astupată. Apoi bifurcaţia s-a lărgit, şi Adrian a intrat într-o cameră spaţioasă, în care o masa şi două scaune stăteau neclintite într-un colţ. Pe masă — două cutii de conserve, goale, mucegăite, fără etichete. În rest, nimic, nici urmă de tuiuri tătărăşti, coifuri sau armuri medievale. S-a întors la grup, dezamăgit.
— Ce ai găsit?
— Nimic. Să mergem!
Un felinar se stinsese demult, după el o lumînare. Celălalt felinar abia mai pîlpîia. Deodată coridorul s-a înfundat brusc. Erau într-un fel de încăpere mai mărişoară, perfect rotundă, care nu avea altă ieşire decît gangul pe care veniseră. Dudi a tuşit aproape sufocat. Nas-în-vînt a îndrăznit să şoptească:
— Nu prea e aer... Poate ar fi mai bine să ne întoarcem...
Dar Adrian, ca orice şef, avînd o cultură vastă — citise nu ştiu cîte cărţi cu peşteri şi tunele ale piraţilor, haiducilor, „Contele de Monte-Cristo”, „Ultimul mohican” — a poruncit:
— Pipăiţi pereţii! Trebuie să existe un mecanism care să deschidă uşa secreta.
Dintr-o dată şi-au amintit cu toţii de basmele Şeherazadei, de filme, de cărţile de aventuri citite pe ascuns. Nas-în-vînt obişnuia să pună în manualul de limba franceză romanul pe care nu-l putea lăsa din mînă; Fane se băga sub plapumă şi, la lumina lanternei, parcurgea grăbit filă după fila, sorbind palpitantele întîmplări ale lui Winnetou; Taciturna ascundea ochelarii bunicii şi, pînă cînd să şi-i găsească, fata „învăţa” de zor ce făcuse „Regina Margot” la vremea ei... În sfîrşit, fiecare avea o metodă. De aceea nimeni nu s-a mirat auzind porunca lui Adrian. Imediat, în pereţi, au început bocăniturile. Au luat piatră cu piatră, lespede cu lespede, dar uşa tainică nu şi-a trădat existenţa... S-au adunat în mijlocul încăperii. Stăteau pe vine, ca indienii la sfat. Obosiseră, dar ardeau de curiozitate. Şi se închipuiau cu adevărat indieni. Marea căpetenie „Pană de arici” a oftat plin de amărăciune:
— N-o găsirăm!...
Una dintre „amazoane” şi-a lăsat capul în piept:
— Poate nici nu există...
Dar „împăratul Adrian” a contrazis-o:
— Simţi că e un curent de aer?
— Da.
— Atunci înseamnă că există o uşă, sau o deschizătură pentru ventilaţie. Nu puteau trăi ca şobolanii.
— Bine, bine, dar unde e?
— Mai stăm puţin, şi o luăm de la capăt.
A oftat fiecare în felul lui, şi aşa au făcut. Însă tot degeaba. Pînă cînd Dudi-aghiotantul, care se învîrtea mereu în faţa a două pietre mari, fără a îndrăzni să se apropie prea mult de ele, a strigat, la fel cum făcuse Petre mai înainte:
— Cad!
S-au bulucit într-acolo.
Din nebăgare de seamă, împiedicîndu-se, Dudi a apăsat o lespede, şi aceasta s-a dat în lături. Un val de aer proaspăt a năvălit în încăperea în care se aflau.
— Colosal!
— Fantastic!
— Miraculos!
— Staţi! a strigat Şeful. Atenţie mărită!... Să nu fie capcane... Pe aici pot fi o mulţime de „chestii”...
Au păşit în noul coridor care semăna leit cu primul, doar că aici era mai mult aer, dar „chestiile” la care se aştepta Adrian nu se iveau de nicăieri. La un moment dat, însă — probabil fiindcă cineva călcase sau atinsese din neatenţie vreun mecanism secret — în faţa lui Adrian a coborît cu o viteză uimitoare un grătar de fier care le-a blocat înaintarea.
Apariţia grătarului ca şi zgomotul produs de acesta i-a încremenit. Şi graiul parcă le pierise. Dudi îl ţinea de brăcinar pe Paul, iar Sanda rămăsese cu gura căscată şi ochii holbaţi la drugii aceia ruginiţi care apăruseră ca din pămînt înaintea lor.
Au trecut minute lungi, fără să îndrăznească vreunul să vorbească. Într-un tîrziu, tot Dudi, căruia îi trecuse spaima, a întrebat:
— Nu mai mergem?
Atunci de-abia s-au dezmeticit cu toţii. Atîta s-au sucit, atîta s-au învîrtit, pînă cînd Paul, care se va dovedi şi mai tîrziu un adevărat viteaz, a dat peste un mîner ascuns într-o cutie metalică, bine camuflată în stîncă. Mînerul acela declanşa mecanismul grătarului, făcîndu-l să urce şi să coboare. Cum călcai pe el, cum se ridicau sau se lăsau gratiile.
— Aţi văzut c-am avut dreptate? s-a fălit Adrian. Am spus eu că pe aici sînt curse. Acum trebuie să înaintăm cu şi mai mare băgare de seamă.
După un timp, gangul s-a lărgit, era mai puţin distrus. Lanterna băiatului cu pantaloni lungi descria cercuri mari pe pereţi, studiind fiecare crăpătură. Nici umezeala nu ajunsese pînă aici. Aerul era plăcut, rece, dar uscat. Dintr-o dată lanterna n-a mai întîlnit nici un obstacol, şi lumina ei s-a prelungit într-un hău negru.
— Ce peşteră mare!
Razele lanternei scormoneau pietrişul aşternut la picioarele lor.
— Adrian, uite!... În glasul Taciturnei ceilalţi au ghicit o îngrijorare care le-a născut fiori în şira spinării.
— Ce-i?
— Uite!... Un schelet!...
— „Casa morţilor”!
— Începe să-mi fie frică!
— Nu vă speriaţi!... Sînt numai oase! — Şi mucuri de ţigări!...
— Da, şi mucuri de ţigări, concluziona Şeful. Pe aici umblă oameni!...
CAPITOLUL I
În care aflăm de unde are voievodul Dragoș din
Maramureș un prea frumos inel de aur cu piatră de
smaragd, ce oglindește parcă tot verdele pădurilor,
și mai cunoaștem și o mică taină de dragoste
Ospățul era în toi. Mesenii se aflau după sorbirea multor cupe de vin chihlimbariu, când limba se dezleagă, firea se înveselește și voia bună pune stăpânire pretutindenea.
Măcar că vremea era către sfârșitul primăverii, nopțile maramureșene se lăsau cu răcoare, și boierul Lațcu ținuse să-și sărbătorească a cincizecea zi de naștere în sala cea mare de stejar a uriașei sale case, ce putea cuprinde peste o sută de oameni.
Bucuria boierului era că de astă dată masa lui fusese cinstită de către voievodul Dragoș al Maramureșului, care venise să ia parte la petrecere cu toată curtea lui de la Cuha.
Aci, la mare preț, se afla carnea de căpriori, mistreți, iepuri și fazani.
Sala avea o intrare largă, cu uși de tisă, înnegrite cu fum și bătute în fier, și două ieșiri în părți. În fund, peretele era întreg. Acolo, boierul Lațcu îl poftise pe voievodul Dragoș să se așeze, iar el pornise către celălalt capăt. Dar Dragoș îl chemase înapoi și-i spusese, zâmbind, cu prietenie:
— Locul de cinste nu poate fi decât la unul din capetele mesei. Se cuvine, dar, a-l împărți împreună! Rogu-te, deci, a sta în dreapta mea… Și dă poruncă să se înceapă ospățul!
Lațcu își plecă fruntea în semn de încuviințare. Dragoș ridică de pe masă cupa ce-i fusese umplută cu vin și grăi:
— Doresc să închin această cea dintâi cupă în sănătatea domniei tale, boier Lațcule, preaiubitul meu prieten și drag mie ca un frate bun și credincios. Să trăiești sănătos încă pe atât… și să te sărbătorim toți cei de la această cinstită masă, când vei împlini veacul. De asemenea, îi urez multă sănătate și ales noroc preafrumoasei domniei tale fiice Dana, precum și un soț vrednic de ea, și îmi arăt aci dorința de a-mi fi cât mai curând cinstită fină de cununie!
Urale puternice se ridicară în aer și toți mesenii își ciocniră cupele cu bucurie.
Dana, fiica boierului Lațcu, era vestită pentru frumusețea, bunătatea și hărnicia ei nu numai în ținutul Maramureșului, ci în tot Ardealul și în Țara Ungurească.
Răspunse Lațcu, îmbujorat de plăcere:
— Am să-i spun, măria ta, și are să fie aceasta cea mai mare bucurie a ei. Și eu îți aduc marea mea mulțămită pentru aleasa cinste ce o arăți casei mele. Bine știi atât măria ta, cât și prietenii și oaspeții noștri, că alt bun pe lume eu nu am decât pe această copilă, care n-a avut parte de mamă, din clipa în care s-a născut chiar. Să-i dea Dumnezeu norocul ce i-l dorim cu toți.
La aceste vorbe, unul dintre oaspeții ce se afla la marginea mesei dinspre intrare tresări dureros și dădu repede peste cap cupa ce abia îi fusese umplută, de parcă ar fi voit să se amețească mai repede, ca să-și uite gândurile ce-l frământau. Era un bărbat tânăr, subțire, dar bine făcut la trup, cu părul castaniu și ochii căprui. Purta straie verzi de vânător, încinse cu un cordon lat de piele neagră, bătut în nasturi de argint; și avea în stânga un junghi cu mâner de corn de cerb și teacă de piele scorțoasă.
— Ce e, Radule, cu tine, ce te-a neliniștit? îl auzi acesta pe tovarășul său de masă din stânga.
Tânărul vânător se uită la el, zâmbi îndurerat și nu-i răspunse. Apoi își îndreptă privirea spre capul mesei, unde voievodul Dragoș vorbea cu boierul Lațcu.
Semănau într-atât acești doi bărbați, de ai fi spus că sunt frați gemeni. Aceeași statură înaltă, aceeași privire semeață, plină de îndrăzneală, același păr negru, desfăcut în cărare la mijloc și revărsat în plete pe umerii lor lați.
O singură deosebire, la înfățișare: Dragoș își rădea barba și purta mustăți lungi și întoarse în sus, iar boierul Lațcu purta barbă mare, bogată. Și o singură deosebire la firea acestor doi bărbați: Dragoș era de o mare bunătate, pe când boierul Lațcu era aspru, neîndurat.
Și Radu Bradu îi iubea pe amândoi deopotrivă, cu toate că Lațcu, căpetenia sa de oaste, îl înfruntase cu răutate în multe împrejurări și se purta cu el după cum îi veneau toanele.
— Pe Dragoș-Vodă – oftă Radu – îl iubesc din suflet ca pe domnul meu… pentru neasemuita lui vitejie și bunătate; iar pe boierul Lațcu îl iubesc fără de voia mea… numai pentru că e tatăl Danei.
•
Boierul Lațcu se înveselise la această îmbelșugată masă, cum demult nu mai fusese. Și privind la mâna stângă a lui Dragoș-Vodă nu se mai sătura uitându-se la inelul ce-l purta acesta pe degetul mijlociu: un inel lat de aur, cu o gheară, în care era prins un smaragd mare cât un ou de vrabie.
Dragoș-Vodă îi prinse privirea și îi făcu întrebare cu ochii, la care Lațcu îndrăzni a spune:
— Slăvite doamne, de când te cunosc, te știu cu acest frumos și neprețuit inel pe deget. De multe ori m-am gândit, dar n-am cutezat a te întreba care-i povestea lui, că astfel de lucruri la oamenii noștri n-am văzut și nici chiar maiestatea sa Ludovic al Ungariei nu are asemenea sculă de preț. S-ar părea că tot verdele codrilor noștri se oglindește-n această minunată piatră!
— O, prietene Lațcule, nici nu poate avea nimeni – răspunse Dragoș, întrucât acest odor de pe degetul meu a fost al unui mare împărat și e vechi de peste un veac și jumătate.
La auzul unor asemenea vorbe, o tăcere adâncă se așternu în încăpere. Dragoș continuă:
— El a fost al lui Ioniță Assan, țarul românilor și al bulgarilor, și i-a fost dăruit de Papa Inochentie al treilea, împreună cu schiptrul și coroana de împărat. Și după împăratul Ioniță l-au purtat toți urmașii săi, până a ajuns la bunica mea, fiica lui Căliman al doilea, cel din urmă împărat din neamul Asăneștilor.
Bunica i-a dăruit inelul singurului ei vlăstar, Bogdan, tatăl meu, care, la rândul său, mi l-a lăsat mie când am împlinit douăzeci și unu de ani!
— Întru mulți și mulți ani să trăiești și să-l porți, măria ta! izbucniră mesenii, ridicându-se în picioare și ciocnindu-și cupele cu veselie.
•
Petrecerea se spărsese despre ziuă și oaspeții porniseră către casele lor veseli, zgomotoși și cam pe două cărări.
La casa boierului Lațcu rămăseseră numai oamenii săi de curte și slujitorii. Cocoșii cântau pe întrecute, vestind revărsatul zorilor, și o geană de lumină se arătă subțire, strecurându-se printre brazii înalți și negri-verzui ce străjuiau curtea. În pridvorul casei mai stăruiau încă două umbre, care parcă nu avuseseră vreme să isprăvească o vorbă începută.
— Niciodată nu l-am văzut pe boierul Lațcu atât de vesel ca în noaptea asta! spuse Costea lui Radu.
Tânărul vânător răspunse oftând din adânc:
— Am băgat și eu de seamă! Să fie oare că voievodul Dragoș a luat parte la petrecerea lui?
— Și asta, dar bănuiesc că bucuria cea mai mare a lui Lațcu e făgăduiala lui Dragoș că-i va cununa fata.
La auzul acestor vorbe, Radu tresări dureros și tremur de neliniște îl cuprinse.
— Dar ce-i eu tine? se mira Costea. Tremuri?
— Mă cam luă cu frig. Așa-s diminețile de mai, răcoroase!
MOTTO:
«În timpul regelui Franciei, Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar (banul Mărăcine) s-a dus din România la Paris, ca s-ajute regelui în lupta sa cu englezii. Remâind apoi în Francia și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină, în Ronsar, de la cuvântul francez „ronce”, care însemnează „mărăcine”.»
(Vasile Alecsandri – „Banul Mărăcină”)
• PROLOG
În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potrivește cu sfârșitul și că bunăcuviința și dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea și obrăznicia.
În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, orașul Curtea de Argeș, cetatea de scaun a Țării Românești, se pregătea de odihnă sub un vânt subțire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă și deasă. Frig nu era, căci toamna nu-și arătase încă puterea în acel an, dar călărețul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat și își strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat și puternic, era istovit de goană. Din când în când, își scutura botul plin de spumă și necheza, întrebându-și parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ține mult. În sfârșit, în fața lor se înălță deodată, ca o nălucă neașteptată, zidirea măreață a palatului.
Călărețul își struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, și-i înfipse pintenii înstelați în burta înfierbântată, pe care șiroia nădușeala. Telegarul se ridică nărăvaș pe picioarele dinapoi și necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călărețul sări jos din scări drept în fața porții. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănașul de aramă și acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simți mișcare și se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălță răgușit:
— Cine e?
Și graiul tineresc al călărețului răsună limpede în noapte:
— Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin.
Glasul dindărătul porții îi răspunse neprietenos, deschizând totuși poarta:
— Da’… măria-sa banul nu poți să spui?
— Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu măria-sa. Da’ deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin!
Poarta scârțâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt:
— Du-mă la măria-sa vodă Basarab!
— He-hei, bănișorul Vlad Mărăcine! se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa!
Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza și în câteva clipe se afla în fața stăpânitorului Țării Românești. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de lați, cu un cap puternic și mândru, cu privirea pătrunzătoare și ageră ca de vultur. Pletele cărunte și scurte nu-i atingeau umerii. Barba și mustățile, iarăși cărunte și mătăsoase.
Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roșii, de iuft, căptușite cu blăniță de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă:
— Să trăiești, măria-ta! Și abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, și o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Țării Românești.
— Ești leoarcă, bănișorule Vlade! După semne, veste rea!
— Foc la Severin, măria-ta!
— Ce fel de foc, jupâne Vlade?
— Și pârjol de flăcări, mărite stăpâne, și de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie și alți boieri vicleni fugiți de la mila măriei tale la curtea lui.
— Aha, făcu vodă Basarab, micșorându-și ochii și scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmașului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău?
— E-n drum spre măria-ta cu știri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice și el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… și…
— Bine ai făcut. Nici nu m-așteptam la altceva de la tine. Ți-ai fi dezmințit neamul. Așa-s toți ai noștri: plini de neastâmpăr și vitejie. Apoi zâmbind cu tristețe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ți arăți această cea mai de preț însușire a Basarabilor!
— Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani.
— Dacă-i așa, precum spui și dorești, să și începem dară chiar din noaptea asta. Ești obosit tare?
— Am făcut și popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă…
— Iei altul, îți mai iei și doi oșteni de nădejde… și prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetății pe dinlăuntru, te oprești la boierii din sfat fără vâlvă și glas mare… și-i poftești deîndată la curte. Deîndată, ne-am înțeles?
— Acu’ în tăria nopții, măria-ta?! se miră tânărul. Să nu le fie cu supărare!
— Tu n-ai venit la mine în tăria nopții? M-am supărat cumva?
— Măria-ta ești părintele țarii!
— Și ei sunt fiii mei și va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Și nu mă face să mă îndoiesc dacă ți-a sosit vremea au ba!
— Alerg, măria-ta!
•
Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri.
— Te așteptam, cinstite bane și iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice capul. Stai pe această laviță și spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad.
— Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeș cu oștire mare, având drept călăuze și sfetnici în de-aproape pe boierii noștri fugiți: Danciu al lui Vladislav și Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a și lăsat ban la Severin.
— Nu te mâhni, că nu va ține mult și te vei întoarce.
— Știu, măria-ta, și nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale și pârjol în toată Țara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale și după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmașilor. Așa că-s turbați că n-au hrana la care se așteptau.
— Prea bine, bane! Apoi?
— Acu’, după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoțește. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plătești tribut!
Basarab vodă dădu din cap cu tristețe și spuse oftând:
— Știam, bane, că Toma și Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur și câte altele. A uitat și că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine!
— Nouăzeci și nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Și-acu’, luminate stăpâne? întrebă el.
— Mai adastă puțin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Și vom căta să fie cât mai bine pentru țară.
•
Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Totul în calea vrăjmașului era pustiit, și vestita bogăție a toamnei din Țara Românească nu se vedea nicăieri. Vița de vie nu-și păstrase decât frunza și cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii și gutuii nu-și arătau străinilor porniți pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită și cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhațe și pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele și păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Și în toate ținuturile nu întâlneai țipenie de om. Doar câte un câine bătrân și rătăcit, care nu-și putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simțită, căci merindele luate de către vrăjmași din țara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuță, nu se mai zărea. Regele Carol Robert își îmbărbăta oștenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeș, unde vor găsi de toate din belșug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeșului și se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumașii vestiră soli. Și de-ndată fură aduși în fața maiestății sale trei oșteni români, solii lui Basarab vodă al Țării Românești, boierii Mărăcine, Pârvu și Vancea. Aceștia făcură plecăciunea cuvenită în fața regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus:
— Maiestate, am fost trimiși de preacinstitul și luminatul gospodar al Țării Românești, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace.
— Ce spun, boier Danciule, bărboșii ăștia? întrebă regele cu dispreț pe boierul român trădător, care-l însoțea drept sfetnic și călăuză.
— Că Basarab vodă cere pace, maiestate!
— Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă așteptam la asta. Și în ce fel?
Atunci banul Mărăcine grăi:
— Măritul Basarab vodă prea bine știe că un război crâncen mai rău ne va păgubi țara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plătește tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, șapte mii de mărci de argint și, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credință, la curtea maiestății voastre pe socoteala domnului nostru.
— Atât? Numai atât? se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele.
— Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă!
— Dar ce-a mai spus?
— A mai spus că de cădeți la pace, un pas să nu mai mergeți înainte, ci să faceți calea-ntoarsă tot pe unde ați venit până aci. Și de veți face altfel cumva, nu veți putea înlătura cu niciun chip primejdia ce vă paște. Așa să știți!
— Obrăznicie și îngâmfare valahă! se semeți Carol Robert, strâmbându-și buzele într-un rânjet înfiorător. Îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea!
— Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, și cu atât mai puțin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-și mânia ce-l cuprinsese și gata să-și tragă spada din teacă.
Și atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare:
— Spuneți-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele și că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns!
La un semn al banului Mărăcine, ceilalți doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni:
— Te așteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ți uzi straiele de spaimă!
Și cei trei boieri valahi se repeziră printre oștenii uimiți, ca duși de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înțelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreți se mistuiseră în desișul de nepătruns al codrului.
•
Și în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roșii-albastre, ce parcă se înălțau și scădeau ca niște limbi uriașe ale unor balauri din povești. Se dădea sfară în țară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălțându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile și dealurile, munții și câmpiile de un miros pătrunzător și înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul și, în aceeași noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălțimea cerului Țara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindește într-un lac uriaș. Și de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeș începură să geamă de mulțime de care cu merinde, călăreți și pedestrași ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a țării. Toți răspundeau cu dragoste și fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat și bun părinte. Căci și domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii fățarnici și vânzători și își alesese alții dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmașilor cotropitori ai țării.
•
Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul și pe ostașii săi încovoiați de o foame năprasnică, dând târcoale cetății de Argeș, fără să poată cu niciun chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă și ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toții. Și dacă frunzele copacilor din munți n-ar fi tremurat, foșnind ușor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineața zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semețul rege, înfigându-și cu furie unghiile în palme și scrâșnindu-și dinții de să-i sfarme, își chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se și văzuse domnul Țării Românești, pe Danciu, boierul fugar și vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum și pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestății-sale, și le grăi:
— Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în țară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toți și ne sleiește puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate.
Bucuroși, sfetnicii mormăiră:
— Cu adâncă înțelepciune ați socotit, maiestatea voastră!
Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa:
— De aci, de la Curtea de Argeș, ce drum e mai aproape de noi prin munți? Domnia-ta, boier Danciule, trebuie să știi!
Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit și grăi rar:
— Mărite stăpâne, eu drumul peste munți nu-l știu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeșului; doar păstorii vin dinspre munți și se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile.
Și nici nu apucase Danciu să sfârșească bine vorba, că dinspre lunca Argeșului se auziră icnete de plâns și în fața oștirii se iviră doi flăcăi cu sarici mițoase pe ei, căciuli brumării și opinci. Pe față le curgeau șiroaie de lacrimi de-ți făceau mai mare mila.
— Primii oameni din țară pe care-i văd după atâta vreme! se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, și fă-le întrebare! Ce e cu ei?
— Hei, flăcăiași, ce-i cu voi? le strigă boierul Danciu.
Flăcăii tresăriră, priviră speriați la această mulțime nemăsurată de oșteni și se opriră, ștergându-și lacrimile.
— Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! abia slomni unul.
— Cum așa, nu mai aveți nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă.
— Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic!
— Vorbește lămurit, măi băiete, cine și ce v-a luat?!
— Am avut și noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd.
— Ei și?
— Și ne-a luat toate oițele, ba și măgarul, și câinii, măria-voastră! Și aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu și Maica Domnului!
Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbește cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit:
— Întreabă-i dacă știu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal.
Dar la întrebarea lui Danciu, păstorașii ridicară din umeri că nu știu.
— Cum se poate? se oțărî boierul român. Voi, care umblați cu oile pe toate coclaurile? De ce mințiți?
Și, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-și calul spre ei.
— Știm măria-ta, știm! scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân.
— Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luați și pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Țara Românească ca de mere pădurețe?
Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii și Carol Robert încuviință:
— Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie și lor ușor. Și, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înșele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Dați poruncă de plecare!
Și flăcăiașii făcură calea-ntoarsă, începând urcușul cu boierul Danciu și încă vreo trei călăreți după ei. Iar oastea ungurească, oameni și cai, începură să se miște după șerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaș, ce nu-și găsește astâmpărul, părăsind Curtea de Argeș și strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului.
•
În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-și primească vrăjmașii așa cum se cuvenea unei oștiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, și pe atâția nobili și clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceștia trebuiau să treacă din Țara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, și acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte și prăpăstioase, cu neputință a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oștenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulțime nenumărată de zidari, dulgheri și arhitecți, care lucrează cu sârg și neostoită râvnă la ridicarea unei mărețe cetăți. Dar toți oștenii lucrau aici după porunca celui mai mare și mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine și cot la cot cu oștenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat și puternic, cald și armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie și îndemn:
— Aci, feții mei, săpați șanțul mai adânc și acoperiți-l cu crengi și frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliți stânci și pietroaie! Să mai strâmtăm puțin locul, că se pare că-i cam lărguț. Așa! Voi, cei de pe creste, mânați ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiți cu băgare de seamă să nu tăiați copacul de tot. Să se țină numai în coajă. Și acum, câțiva dintre voi, mai tineri și mai ageri, tu, Neculăiță, și tu, bănișorule Vlad, haideți cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meșterim ceva și la ieșirea din strâmtoare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat!
Un hohot de râs se auzi din partea oștenilor porniți după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci și cinci de ani.
•
Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se așteptau românii. Frigul începuse să se facă simțit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite și aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oștenii de taină, depănându-și amintiri și povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate ședeau, înconjurați de boierii și de oștenii rezemați în spade, Basarab vodă și banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuși stăpânind, ca și un voievod, întreg ținutul Olteniei. Ultimul își continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic:
— Măria-ta, nu-l poți lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate și că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul.
Aci se auzi și glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab:
— Măria-ta și preaiubitul meu părinte, cer iertare și îngăduință că mă rog și eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-și lege și el numele de ea?
Atunci se așternu o liniște neașteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului și răsuflarea șuierată a oștenilor. Bine știa toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ținea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, și mai vârtos la vitejie. Și cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe:
— Vom veghea asupra lui și-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află și bunul său frate de lapte Răduțu și vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai știe, neică Miroslav, zis și Măciucă, preacredinciosul slujitor și prieten al Mărăcinilor. Și apoi, dacă noi, toți feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua?
— Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre!
— Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit și mustața?
Aci vodă, neputându-și stăpâni râsul, spuse:
— Dar oare cu mustața se va bate el, Alexandre? Dacă-l luați sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! încuviință domnul.
Și atunci, pentru întâia dată, boierii țării și oștenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeași clipită de către cei doi tineri căzuți în genunchi în fața măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă își cuprinse oștenii într-o privire de părintească dragoste și le grăi molcom:
— Iubiții mei oșteni, fiți gata! Dușmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi și ne-a încălcat moșia cu mare zgomot și sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârșavă! Noi bine știm cu toții, dragii mei, că strămoșii noștri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Și nici n-au încălcat țara nimănui. Întotdeauna ei și-au apărat această țărișoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-și viața pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feții mei, că Țara Românească nu poate fi supusă și umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naște fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei!
Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze.
•
Pe culmea semeață a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe niște metereze, oștenii lui Basarab, plini de nerăbdare și înfrigurați, abia de mai aveau putere să aștepte oastea vrăjmașă ce se mișca cu încetineală de melc. Și iată că dinaintea oștirii lui Carol Robert se înălțară deodată munții, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă.
— Cum, pe aici? se miră regele, nevenindu-i să creadă.
— Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au și apucat-o voinicește printre pereții stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu!
— Să mergem dară, că n-avem încotro! încuviință regele.
Îndată mulțimea de ostași porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârșit, la limanul dorit. Și, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oșteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă și albastră, întocmai unui râu în nemișcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârșea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziți, oștenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci și trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut cățăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta și-n stânga erau strânși de pereții munților drepți sau încovoiați ca burta unei uriașe corăbii, cu neputință de a te urca pe ei.
Când cei din urmă vrăjmași pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeași clipă întreaga oștire. Căutând o scăpare neașteptată, oamenii își ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înțesate de români în cămăși de in sau în sarici mițoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca niște copii. Arcașii stăteau încordați ei înșiși, nu numai arcurile lor, fiecare avându-și ținta lui și așteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Și deodată se auzi un glas gros și puternic, asemenea unui clopot:
— Acumaaa… săgetați!
Din sute de arcuri țâșniră sute de săgeți, ce se repeziră în vale ca niște lungi rândunici fermecate. Și, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniți. Ca la o poruncă neauzită, arcașii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-și alte săgeți; iar locul lor îl luară cu o iuțeală nemaipomenită oșteni care se aplecară de șale așteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor:
— Acumaaa… prăvăliți!
Și-atunci de pe crestele ascuțite ale Posadei se prăbușiră la vale, asupra celor prinși între pereții stâncilor, bolovani de piatră spartă și trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească și care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci și copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcașilor, care abătură cu aceeași sete o nouă ploaie de săgeți asupra vrăjmașilor. Era în dimineața zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oștenii unguri cădeau ca secerați în dreapta și în stânga, morți sau răniți de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălțau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulțimea săgeților, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă și trunchiurilor de copaci. Regele Carol Robert își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câțiva nobili din suita sa.
— Ce facem, maiestate? întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc!
— Am fost luați pe nepregătite. Cine se aștepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab… și că am fost atrași atât de ușor în această capcană, de unde nu știu cum vom putea ieși.
— Dar până atunci, mărite rege?
— Să înceapă lupta și ai noștri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot și să tragă în sus cu arcurile orbește, care cum va putea. Și apoi om vedea ce-o mai fi!
Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, își căutară locuri de adăpost și, îndreptându-și arcurile spre marginile prăpastiei, dădură drumul la stoluri de săgeți. Neașteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmașilor, căzură și din partea românilor mulți dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci și stânci. Atunci bănișorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă:
— Toți la pământ! Nu mai trageți decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste!
Oamenii îl ascultară și săgețile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălțimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puțină liniște în cele două tabere. Cei de jos își strângeau morții și răniții, care-și înăbușeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniți. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi așteptat mai puțin, prinseră susurul unui izvoraș și strânseră apă în coifuri. Băură și își spălară rănile, potolindu-și durerile pentru câteva clipe. A doua și a treia zi lupta se desfășură la fel ca și în cea dintâi zi: săgețile plouau și dintr-o parte și dintr-alta, morții și răniții se înmulțeau și nimeni nu știa cum avea să se sfârșească bătălia.
•
În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său așezat într-un luminiș, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab își chemase la sfat boierii de credință. Printre aceștia erau cei trei care fuseseră trimiși în solie la regele Carol Robert. Mai ținuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie de față, în afară de feciorii săi, și bănișorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala și agerimea lui. Fără să-și piardă vremea, învăluindu-și gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi:
— Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârșitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebați, pe bună dreptate: „Ce mai așteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârșim odată bătălia?”
— Cam așa, măria-ta?! mormăiră boierii în bărbi.
I
Ochii fetiței urmăreau plini de curiozitate figura trasă de griji și nesomn a soldatului. Venise din linia întâia și ceruse un foc celor doi ostași de la Observator. Mai rămăsese apoi să stea de vorbă cu ei.
— Fraților, spunea el, frămâtându-și mușchii puternici ai feței sub barba nerasă de-o săptămână; știți voi ce ne chinuia mai mult, acolo, decât gloanțele și ghiulelele nemților? Apa, oameni buni. Apa!
— Cum așa? se miră unul din cei doi ascultători, purtând grad de caporal. Lângă postul vostru înaintat, pe hartă, este însemnat clar un izvor. A secat așa iute?
— Da’ de unde, are o apă limpede și rece cum nu se găsește alta pe frontul Mărășeștilor. Ia gustați-o numai!
Zicând acestea, soldatul desprinse de la centiron un bidon de tablă, astupat cu cocean de porumb, și-l întinse celor doi ostași.
Caporalul apucă bidonul, uitându-se mai întâi curios prin deschizătura lui, apoi îl apropie de nas neîncrezător, Ducându-l în cele din urmă la gură, înghiți de mai multe ori cu ușoare gâlgâituri, făcând omușorul să-i salte caraghios pe muchia gâtului.
Fetița era numai ochi. Fără să-și dea seama, înghiți în sec de câteva ori.
— Bună, mă, și rece, spuse caporalul.
— S-o guști la izvor: îți îngheață dinții, nu alta. Dar dumneata nu vrei, don’ sergent?
Îndemnat astfel, sergentul luă la rândul lui bidonașul și cu aceleași gesturi își plimbă omușorul prin fața ochilor pofticioși ai fetiței.
— Strașnică, zise și el și vru să dea înapoi bidonul, când își dădu seama că și fetiței i-ar fi poftă să bea apă.
— Ia și tu o gura, Măriucă, o îndemnă el părintește.
Rușinată că i se ghicise gândul, fata se tulbură și, cu toate că tare ar fi vrut să guste din apa aceea lăudată, spuse:
— Nu, bădiță Agapie. Nu mi-e sete. Mai adineauri am băut.
Sergentul Agapie nu mai stărui. Dădu ostașului bidonul mult ușurat, iar acesta și-l prinse cu dichis la cingătoare, adăugând:
— Însă, fraților, nu e chip să ne atingem de izvor de teama nemților și ei de-a noastră! Apa curge la mijloc, între noi și ei. Și-atunci răbdăm și bem apă coclită de pe unde putem. Dar într-o zi, unul de-ai noștri, un românaș de prin părțile Oltului, care se lăuda că furase odată o herghelie de cai de sub nasul stăpânului, își înșiră hotărât vreo zece bidoane la centiron și se furișă spre izvor. Am crezut că pe-acolo o să-și lepede oasele lăudărosul, dar după vreo jumătate de ceas numai ce-l vedem sosind înapoi, gâfâind de parcă-l mânau toți zmeii din urma.
— Măi băieți, ne-a spus el sfârșit de oboseală, la izvor m-am întâlnit c-un neamț!
— Și l-ai împușcat? îl iscodi unul.
— Aș, a murit de frică, sări altul șugubăț. Nu vedeți că-i fără armă la el?
— Degeaba vă hliziți, le-o reteză moldovenește olteanul care, într-adevăr, pentru a fi mai sprinten, nu-și luase pușca și nici altă armă cu el. Când m-a văzut a scăpat gamela cu care venise și-a ridicat iute mâinile în sus. Dar eu, care nu plecasem după prizonieri, i-am făcut semn să-și umple gamela și să plece liniștit la ai lui. Văzând că nu-i fac cu adevărat nimic, s-a uitat mirat la mine, și-a luat repede apă și pe-aci ți-e drumul!
De-atunci, își încheie soldatul bărbos povestirea, între noi și nemți s-a stabilit un fel de înțelegere: mergem pe rând la izvor și ne luăm apă, iar dacă ne întâlnim cumva acolo – și asta se întâmplă destul de des – ne facem că nu ne vedem. Cel sosit întâi își umple bidoanele și pleacă nestingherit de la izvor.
În acel moment o voce plăcută, de tenor, le întrerupse discuția.
— Ei, ce se-aude pe la voi, băieți?
Luați prin surprindere, cei trei ostași săriră în poziție de drepți, lipindu-și cu zgomot călcâiele bocancilor. Agapie, ca mai mare în grad, răspunse cu mâna la chipiu:
— Să trăiți, don’ sublocotenent, e bine pe-aici. Mai povesteam și noi…
— Bine, bine, dar inamicul? Postul nostru de observație este sprijinul de căpătâi al artileriei. V-am adus și-un binoclu; cu el o să vedeți și mustățile nemților.
II
Cărăruia se strecura cu tot felul de ocolișuri printre tufe și copaci, afundându-se în marea de verdeață.
Cu o mână întinsă, dând la o parte crengile și frunzele ce-i loveau fața, iar în cealaltă cu un urcior înflorat cu zimțișori albi pe mijloc, Măriuca mergea pe potecă, coborând sprintenă către izvorul din fundul văii.
Povestea soldatului bărbos era încă vie în mintea ei, iar dorința de-a merge la izvor, mai tare decât orice prudență. Ajunsese de-acum departe și nu mai putea da înapoi. I-ar fi fost și rușine și să se știe fricoasă, când izvorul era așa de-aproape. Îi simțea în nări răcoarea și gândul că în curând o să-i guste unda cristalină o înfioră.
Încă un cot și ajunse. De sub malul acoperit cu iarbă crudă țâșnea un șuvoi ce se spărgea în mii de stropi pe lespezile ușor înverzite. Traversând o poieniță, apa se pierdea, clocotind mărunt, printre tufe de alun.
Inima Măriucăi sălta de bucurie. La izvor nu se vedea nimeni.
Se apropie cât putu de repede, puse urciorul pe o lespede și se aplecă, voind să soarbă mai întâi o înghițitură rece. Deodată, însă, simți pământul tremurând sub apăsarea unor pași care se apropiau.
Îngrijorată, se întoarse să cerceteze împrejurul. Auzi pașii mai clar, venind grăbiți dinspre tranșeele inamice.
— Nemții! șopti ea fără să vrea, și cu iuțeala unei căprioare speriate o luă la fugă înapoi spre potecă. Își dădu însă repede seama că oricât ar alerga, tot n-avea timp să intre undeva. Schimbând direcția, se ascunse îndărătul primului copac întâlnit.
Prevederea se dovedi foarte bună, fiindcă dintre tufe, aproape alergând, se ivi un neamț. Călca apăsat, șovăitor, și era tot plin de sânge. În mână ținea un pistol. Nu părea să-și fi dat seama de prezența Măriucăi, fiindcă atenția îi era toată îndreptată dincolo de tufele din care apăruse și de unde acum se auzeau alte tropăituri înfundate de bocanci.
Ajungând lângă izvor, neamțul scoase cu mare grijă din buzunarul vestonului un obiect plat și cenușiu și-l ascunse iute sub una din lespezi. Făcând apoi grăbit drumul îndărăt, întinse pistolul spre cei ce se apropiau prin frunziș, urmărindu-l.
Dar nu mai reuși să tragă. Părăsit de puteri, se prăbuși la pământ cu fața în jos și rămase așa, nemișcat, aproape îngropat în iarbă.
În aceeași clipă urmăritorii se iviră dintre tufe. Erau doi nemți și aveau pistoalele îndreptate spre cel de-acum doborât.
Ajunși în poieniță, se opriră precauți, crezând că omul se preface, dar își dădură repede seama că e mort. Pentru încredințare, unul se apropie cu degetul pe trăgaci, îl întoarse cu fața în sus, și-l împinse zdravăn cu piciorul.
Omul era mort de-a binelea. Cu gesturi grăbite, amândoi își băgară revolverele în tocuri, după care începură să-l scotocească prin buzunare.
Nu arătau că vor să-l jefuiască, pentru că tot ce socoteau aruncau cu dispreț. Altceva căutau și nu găseau. O luară de câteva ori de la capăt tot mai nervoși, dar tot zadarnic.
Deodată fură întrerupți de zgomotul unor pași care se distingeau grăbind spre izvor. Nemții se retraseră ca la o comandă în dosul tufelor din apropiere, arătând evident că nu voiau să fie văzuți de nimeni.
Măriuca nu știa ce să mai facă în ascunzătoare. Bănuia că e vorba de un român venit după apă la izvor. Necunoscând ce se întâmplase între timp, lesne putea să cadă în mâinile nemților. Ar fi putut să-l prevină, dar se temea c-abia atunci le-ar fi atras atenția dușmanilor. La izvor, soldatul bărbos spusese doar, că între români și nemți se statornicise înțelegerea să „nu se vadă” unii pe alții.
Clipa de nehotărâre fu suficientă ca românul să se ivească de după cotitura potecii, cu două bidoane în mână.
Măriuca spera că o să le umple și-o să plece netulburat, după cum bine știa înțelegerea. Dar în loc să-și vadă de bidoanele sale, românul parcă voia cu tot dinadinsul să se bage în bucluc. Ajuns lângă izvor, își răsuci bănuitor capul în jur, ca și cum ar fi așteptat sau căutat pe cineva anume, și nu-și desfăcu nici măcar un bidon pentru apă.
Reperă numaidecât locul unde se afla omul ucis și se repezi într-acolo. Îi privi o clipă fața încremenită, apoi, la fel ca cei doi nemți ascunși, începu să-i cerceteze buzunarele.
„Ce-or fi căutând toți la el? se întrebă Măriuca. Nu cumva lucrul acela vârât sub lespede?”
Gândul îi fu întrerupt de agitația căutătorului care, dându-și seama că altcineva făcuse același lucru înaintea lui, se ridicase brusc. Privi o clipă lucrurile împrăștiate în jur și dădu să plece, când iar se aplecă. În iarbă distinsese urmele bocancilor lăsate de cei trei nemți.
Le examină, apoi porni hotărât pe una din ele. Cea a primului neamț, care îl purtă spre izvor de unde, din dreptul unei lespezi mai mari, o cotea brusc îndărăt.
Fără nicio ezitare se așeză în genunchi și după ce privi iar bănuitor în jurul lespezii o ridică nerăbdător. Sub ea descoperi obiectul ascuns de neamț.
Cu satisfacția citindu-i-se pe față, românul se ridică de jos cu spatele către Măriuca și scutură ușor obiectul de nisip, lovindu-l cu degetul îndoit.
Măriuca nu putu distinge ce comoară prețioasă avea soldatul în mână, dar auzi clar ciocăniturile metalice pe care le împrăștia.
În aceeași clipă urechea ei prinse și-un foșnet venind dinspre tufele de alun. Privind într-acolo îi văzu pe cei doi nemți ieșind din frunziș, pe furiș, cu pistoalele gata să tragă.
Instinctiv, fetița scoase un strigăt de spaimă:
— Fugi, nemții!
Fulgerător, înainte ca inamicii să-și revină din surprindere, românul se răsuci pe călcâie, își smulse pistolul și slobozi un glonte. Un neamț căzu pe loc, ca trăsnit. Al doilea însă apucă să tragă. În același timp trăsese iar și românul, și amândoi se prăbușiră odată.
Măriuca înghețase de spaimă. Într-o secundă trei oameni își dăduseră sfârșitul, nemaisocotindu-l pe cel pentru care toți trei pieriseră. Oare ce preț avusese acel obiect aflat sub lespede?
Din uluială o trezi alt zgomot de pași, mult mai mulți de astă dată, venind tot dinspre pozițiile inamice. Alarmați de împușcături, nemții alergau acum la fața locului.
Măriuca sări ca arsă. Trebuia să fugă cât mai iute și cât mai departe de izvor.
Făcuse doar trei pași către potecă, când deosebi un geamăt venit dinspre ostașul căzut lângă izvor. Se opri, tremurând, pe loc. Omul nu murise. Trebuia să-l salveze cum va ști.
Trecând peste orice pericol, din câteva salturi fu lângă soldat. Se aplecă deasupra lui cu gândul de-al prinde de umeri, și a-l trage în dosul vreunui copac, dar văzu că rănitul, cu vocea aproape stinsă, vrea să-i spună ceva, întinzând rugător mâna spre ea.
Își apropie atunci fața de omul căzut la pământ și putu înțelege câteva cuvinte întretăiate, mai mult bolborosite:
— Ia cutia… du… la… comandant… la… conac… și…
Atât apucă să mai spună soldatul, pentru că, în clipa următoare, capul îi căzu pe spate, iar din mâna crispată îi scăpă obiectul mult căutat, plat și cenușiu la vedere.
Era o simplă tabacheră de tablă, cu nimic deosebită de cele în care soldații își păstrează de obicei tutunul ieftin și foița de țigară!
Fără să se mai întrebe de ce o astfel de cutie interesase atât de mult pe un soldat în ceasul morții, Măriuca apucă repede tabachera și o luă la fugă, urcând hotărâtă poteca.
Totul nu durase decât puține minute, dar destul pentru ca nemții să se apropie și s-o distingă.
Fata îi simți și ea. Ar fi vrut să părăsească poteca, însă desimea tufișurilor o împiedica să înainteze încotrova. Dacă se oprea, era și mai rău.
Se simți pierdută și o uscăciune grozavă îi cuprinse gâtlejul. Din clipă în clipă aștepta să fie împușcată. Și împușcătura chiar izbucni, mult mai puternică și mai apropiată decât își închipuise ea, poate la câțiva pași în urmă, dintr-o spărtură a crângului.
„Cum de ajunseseră nemții atât de repede aici? îi fulgeră prin minte un gând. Și cum de nu o nimeriseră? De la așa distanță și un copil ar fi țintit mai bine.”
Norocul îi dădu aripi. Făcu cei câțiva pași, ce-i mai rămăseseră, dintr-un salt și cu un ultim efort se aruncă pe brânci dincolo de cotitură, în clipa în care o altă salvă de împușcături se auzi din poienița rămasă în vale.
Urmă o nouă împușcătură din apropierea ei și iar altele mai îndepărtate. Măriuca le urmări, ascultând cu spaimă, în timp ce ridica de jos tabachera care-i cădea mereu din mână. Constată însă că, de fiecare dată, când se descărca arma de lângă ea, pocnetele din poieniță încetau. Iar când se întețeau acestea, trăgătorul din apropiere amuțea. Era ca o adevărată luptă. Și chiar așa era!
Cineva îi acoperea retragerea și încerca, cu focuri de armă, să-i țină pe nemți în loc.
Însuflețită de nădejde, Măriuca își continuă și mai hotărâtă fuga. Urca poteca întortocheată fără să simtă mărăcinii care îi înțepau tălpile și-i zgâriau fața, sau inima care îi bătea să-i spargă pieptul. Fugea, iar împușcăturile rămâneau în urmă și după un timp încetară cu totul.
Socotind că s-a îndepărtat îndeajuns, Măriuca se opri. Era în afara oricărei primejdii, și voia să-l aștepte pe salvatorul ei, să-i mulțumească. Prin pădure erau multe poteci și acesta putea s-o ia prin altă parte, dar nădăjduia să vină totuși pe unde mersese ea. Numai să nu fi căzut răpus de gloanțele dușmane! De ce o fi apărat-o? Nu cumva tot pentru tabacheră?
O cuprinse deodată curiozitatea. Ce-o fi în ea? Și vru s-o desfacă. Încercările fură zadarnice. Capacul era bine înțepenit în marginile cutiei, iar ea n-avea destulă putere să-l deschidă. Ar fi lovit-o cu muchia de un capoc, dar îi fu teamă să n-o strice. Trebuia dusă nevătămată la comandament.
Renunță iute la acest gând și după un timp, văzând că nimeni nu vine din urmă, porni spre sat, vârând tabachera în sân.
Pe drum, un alt gând îi năvăli în minte: urciorul! Îl uitase din grabă în dosul copacului după care stătuse ascunsă. Ce va spune mătușica acasă când o auzi că l-a pierdut și în ce împrejurări!
Fierbea oceanul de Constantin Crasnobaiev
EXPLOZIA ÎNTÂRZIATĂ
Acum doi ani, pe la începutul lunii ianuarie, mă aflam în Peru, unde participasem la un congres arheologic consacrat culturii vechilor indieni Maya. Vă puteți da lesne seama cu ce interes am ascultat expunerile prezentate, mai ales că luam parte pentru prima dată la o reuniune internațională de mare importanță științifică. Călătoriile efectuate în Munții Anzi, la Tianhuanaco și în împrejurimile lacului Titicaca mi-au suscitat în așa măsură curiozitatea și fantezia, încât ajunsesem să visez numai temple ascunse în jungla luxuriantă, unde se oficiau ritualuri misterioase, sau cetăți strălucitoare cu bogații fabuloase. Transformasem camera mea de la hotelul din Lima într-un adevărat muzeu, și mă întrebam cum voi reuși să transport în patrie nenumăratele statuete, vase, podoabe și alte vestigii ale civilizației mayașe, achiziționate în cursul călătoriilor prin Peru.
Începusem să mă gândesc serios la problema întoarcerii mele în țară, când norocul mi-a venit în ajutor, într-un mod cum nici nu m-aș fi gândit. În după-amiaza zilei de 15 ianuarie am primit un telefon, prin care eram anunțat că în portul Calao a ancorat vasul românesc „Perla”, ce urma să plece chiar a doua zi spre patrie. Mai mult chiar, m-am bucurat de atâta bunăvoință, încât mi s-a pus la dispoziție o mașină cu care să-mi transport tot calabalâcul pe bordul vasului. Căpitanul „Perlei”, Martin Eugen, mi-a făcut de la început o impresie excelentă; m-a poftit la o ceașcă de „mata” și mi-a explicat amănunțit itinerariul vasului. La sfârșit mi-a spus:
— Precum vedeți, trebuie să străbatem o rută destul de lungă și întortocheată prin arhipelagurile Oceaniei. Dacă vă grăbiți, vă puteți întoarce în România pe calea aerului, folosind avioanele societății „Pan American Air Line” sau, eventual, pe bordul unui transatlantic rapid.
— Nu mă grăbesc de loc, l-am întrerupt eu. O ocazie mai bună ca aceasta nu voi mai întâlni vreodată. Știți ce înseamnă pentru un arheolog să călătorească prin Micronesia, după ce a participat la un congres închinat vechii civilizații indiene? E o șansă unică și vă rămân îndatorat.
— Cum doriți, răspunse căpitanul. Prezența dumneavoastră pe bord ne face o deosebită plăcere. Am și dat dispoziție să vi se rezerve o cabină confortabilă.
Așa se face că în dimineața zilei următoare, pe un timp splendid, mă aflam pe bordul vasului „Perla”, pornind să străbat întinderile nemărginite ale Pacificului.
„Perla” urmă linia paralelei de 13 grade latitudine sudică. Prin fața ochilor mei, extaziați de frumusețea peisajului, defilaseră insulele înverzite ale arhipelagului Tuamotu, cele două grupuri mari, Rossian și Societății, adevărate colțuri de rai, cu o vegetație abundentă, înălțându-se pe vârfurile munților, sau coborându-se până la nivelul mării sub forma pădurilor mangrove, cu uriașe totemuri, urme ale unei credințe dispărute, cu aerul înmiresmat de parfumul florilor și fructelor subtropicale. O scurtă escală în Tahiti, la Papeete, mi-a mărit și mai mult interesul pentru această neașteptată călătorie în Pacific. În fiecare dimineață urcam în cabina de comandă a vasului, unde stăteam minute în șir în fața hărții Oceanului Pacific, și ochii mi se îndreptau invariabil în jos, spre labirintul acela de insule și atoli, Arhipelagul Tuamotu. Calculam câte zeci de mile vom parcurge în ziua aceea, unde vom face un popas, dacă insulele întâlnite în cale sunt locuite sau nu, și alte zeci de socoteli, care, din păcate, nu aveau nicio influență asupra hotărârii căpitanului Martin Eugen de a continua călătoria fără nicio oprire, până la Manila. Îl apreciam pe căpitan pentru felul cum mă primise pe vas, dar nu aveam înțelegere față de această atitudine bizară și fermă totodată, și mărturisesc că începusem să-mi schimb, părerea despre el. În adâncul sufletului însă nutream o speranță fierbinte că vasul se va opri pe o insulă pustie, nelocuită, unde voi putea face o serie întreagă de descoperiri de mare importanță pentru știință. Citisem cu ani în urmă lucrările lui Thor Heyerdahl, precum și tot ce se scrisese despre trecutul istoric al popoarelor Oceaniei. Închipuiți-vă deci cât eram de exaltat, dar și de trist, văzând cum trec pe lângă vestigiile civilizației polineziene fără posibilitatea de a mă ocupa de ele. Legați-l la ochi pe un iubitor al picturii și duceți-l să viziteze Luvrul! Puneți ceară în urechile unui meloman, în timp ce orchestra execută Simfonia a IX-a de Beethoven! Mâncați în fața unui om flămând cele mai apetisante bunătăți, fără să-l îmbiați măcar cu o firimitură de pâine! Chinurile acestor oameni se vor asemăna poate doar cu ale unui Tantal sau Sisif. De altfel, cam aceasta era dispoziția mea în seara zilei de 24 ianuarie, când ultimele insule ale arhipelagului Societății, insulele Belinghause, dispăruseră în urma vasului cu 24 de ore, iar „Perla” se îndrepta cu toată viteza spre atolul Palmerston. Nu-i vorba că rezerva de speranțe nu se epuizase complet: până în Filipine mai aveam de străbătut o suprafață imensă, presărată cu sute de insule și zeci de arhipelaguri. În Samoa, Fiji, Hebride, Solomon, sau Caroline, undeva trebuia să oprim, chiar și fără voia căpitanului. Dacă nu fermecat de frumusețea neasemuită a naturii, atunci fie și un accident care să-l oblige pe Martin Eugen să dea comanda: „Opriți motoarele!” Dar cum natura îl lăsa în continuare indiferent pe căpitan, începusem să prefer a doua alternativă, oricât de riscantă era. Ce vreți? Oamenii de știință sunt, de multe ori, egoiști.
În seara zilei de 24 ianuarie dorința mi se îndeplini, în sfârșit.
Stăteam pe dunetă, având alături de mine pe profesorul Marin Udrea, un călător ocazional ca și mine, nepriceput în arta marinăriei, ajuns pe vas printr-un complex de împrejurări, care nu se prea deosebeau de ale mele. Marin Udrea era entomolog, și ca un făcut semăna izbitor cu Benedict, predecesorul său, tovarășul de nenorociri al lui Dick Sand. Doar că nu purta ochelari, barbă și era îmbrăcat normal, ca toți oamenii secolului XX. Stăteam, așadar, pe dunetă, privind pe rând printr-un binoclu orizontal, învăluit de umbrele nopții, și din când în când schimbam câte o vorbă.
— Dragă Marine, spusei eu într-un târziu, lăsând binoclul în jos, nu știu ce mă face să cred, dar am impresia că în curând va izbucni o furtună.
Precum vedeți, ajunsesem să ne tutuim.
— S-ar putea… deși n-are nicio importanță. „Perla” este un vas solid și colecția mea de insecte nu va avea de suferit.
Pe profesorul Marin Udrea nu-l puteai scoate dintr-ale lui cu niciun preț; pentru el lumea se învecina într-o parte cu miriapodele și în cealaltă cu echinodermele. Dacă îndrăzneai să te aventurezi cu el într-o discuție privind insectele, riscai să pierzi și masa, și somnul, și tot ce se mai poate pierde, aflând în schimb că există 120.000 specii de lepidoptere, 250.000 specii de choleoptere și 85.000 specii de lumenoptere. Mă învățasem minte însă, și evitam orice discuție privind insectele, și, de câte ori mă aflam alături de profesor și auzeam acest cuvânt fatal, schimbam repede vorba sau îmi găseam ceva de lucru în altă parte a vasului.
De data asta însă eram sincer îngrijorat, văzând norii ce se adunau la orizont. Simțeam nevoia să împărtășesc temerile mele cuiva. Deși călătoream de multe zile, până în prezent furtunile ne ocoliseră; timpul fusese minunat, fapt ce-mi luase orice grijă; acum însă începusem să-mi amintesc cât de violente sunt taifunurile în Pacific și neliniștea mă cuprindea cu încetul. Curios însă că norii nu se apropiau și nici nu se îndepărtau, ci rămâneau la aceeași distanță de vas pe partea dinspre babord. Întrebându-l pe secund dacă exista pericolul unui uragan, acesta îmi răspunse imprecis:
— Pericol propriu-zis pentru vas nu există. Am trecut prin furtuni grozave, fără să suferim avarii. Cât privește norul, să vă spun drept, nici eu nu-mi pot da seama ce poate fi: nu pare a fi nor de furtună. În primul rând fiindcă este prea întunecat, în al doilea rând…
În clipa următoare se petrecu primul eveniment din seria uluitoarelor întâmplări ce aveau să urmeze: la pupa vasului se înălță spre cer o trombă lichidă de o forță uriașă, urmată de o explozie înăbușită. „Perla” se zgudui de parcă s-ar fi izbit de o stâncă și bucăți întregi din corpul navei fură proiectate în toate părțile. O larmă de nedescris se stârni pe puntea vasului; din strigătele marinarilor, ale secundului și ale șefului de echipaj am dedus că primejdia era mai mare decât îmi închipuisem. Nu era vorba de un fenomen natural neobișnuit, nici de vreo greșeală a timonierului. Vasul se ciocnise în mod cu totul incidental de o mină electromagnetică, probabil rămasă neexplodată din vremea războiului. Explozia avariate cârma și produsese o spărtură destul de mare, care se cerea neîntârziat astupată. În timp ce coboram în fugă în sala mașinilor să dau o mână de ajutor marinarilor, îmi trecu prin minte gândul nechibzuit ce-l avusesem în dimineața aceea, preferând un accident care să determine oprirea vasului, și drept să spun m-am simțit rușinat. Am avut chiar pentru un moment impresia că nenorocirea se datora gândurilor mele năstrușnice și că numai eu purtam vina acestui accident. La capătul scării mă întâlnii cu căpitanul.
— Încotro, savantule? întrebă el.
— Să ajut la acoperirea spărturii. E de datoria mea. Situația e chiar atât de gravă?
— Pe roze nu stăm, răspunse căpitanul. Du-te, dacă vrei, și ajută oamenii, apoi vom vedea ce este de făcut! Deocamdată trebuie să împiedecăm cu orice chip ca apa să pătrundă în sala mașinilor.
Când am ajuns în cală, treaba era pe terminate. Spărtura se produsese exact în dreptul cârmei, așa că nu fuseseră inundate decât două compartimente. Scafandrii vasului pătrunseseră în compartimentul unde stricăciunile erau mai mari, astupaseră peretele spart și pompaseră apa afară. Vasul își recăpăta echilibrul, scăpându-ne momentan de primejdia unui naufragiu. Restul stricăciunilor putea fi îndepărtat după o muncă îndelungată de câteva zile, poate chiar și de o săptămână.
Întorcându-mă pe punte, o priveliște ciudată îmi atrase atenția: profesorul Udrea, ajutat de secund, își transportase colecțiile de insecte într-o barcă de salvare, băgase prețioasele cutii în pungi de celofan și le agățase cu o sfoară de un colac de salvare. Acum stătea în fața bărcii și își admira opera, ținând între dinți o pipă stinsă, obicei pe care nu încercase să-l părăsească în cursul anilor de când se lăsase de fumat. Zărindu-mă, scoase pipa din gură și zise:
— Am salvat colecțiile… Lui Liviu Carp i-a venit ideea cu celofanul și colacul de salvare. Am să-i dăruiesc un exemplar din lucrarea mea „Dactylosphaera vitifoli și combaterea ei”…
În sinea mea eram încredințat că lucrarea profesorului l-ar fi bucurat pe secund tot atât cât m-ar fi bucurat pe mine să primesc cadou un rinocer sau un hipopotam. În schimb, admiram sângele rece al profesorului, care înainte de toate se gândise la salvarea unor comori ale științei. Dar și mai surprins am fost când Marin Udrea mă întrebă cu cel mai nevinovat aer din lume:
— Ce-a fost asta, Gherasime? O trombă marină?
— De unde trombă? O mină a explodat sub pupa vasului și a distrus cârma și elicea…
— Deci nu este nimic periculos…
— Cum adică, m-am prefăcut revoltat, asta înseamnă „nimic periculos”?
— Slavă Domnului! încheie entomologul, fără să mă asculte, aplecându-se asupra insectelor sale. Credeam că s-a întâmplat ceva grav…
Pe la ora nouă, după ce luai masa, contrar obiceiului, în loc să mă întorc în cabină, cufundându-mă în lectura unui atrăgător studiu de arheologie, urcai pe punte și mă așezai pe un șezlong la prova „Perlei”, în bătaia brizei blânde de noapte. Pe vas domnea liniștea; nu se auzea decât bocănitul pantofilor marinarului de cart, care se plimba de la prova la pupa și înapoi. Cerul era înstelat, fără niciun nor, deosebindu-se dunga argintie a Căii Lactee și strălucitoarea Cruce a Sudului. Spre miazăzi doar, în direcția atolului Palmerston, cerul rămânea acoperit în continuare de acel nor ciudat.
Acum, când vasul se afla în afara primejdiei, începeam să regret că explozia nu se produsese în apropierea unei insule, fie chiar și a unui atol. Mi-aș fi dezmorțit picioarele, alergând pe o pajiște verde sau mi-aș fi desfătat privirea cu vegetația luxuriantă și florile splendid colorate, caracteristice insulelor de la tropice. Dar aici, în mijlocul oceanului, la o sută de mile de cel mai apropiat petic de pământ, era de-a dreptul stupid să naufragiezi. Dacă reparațiile țineau atât cât îmi spusese căpitanul, aveam tot timpul să mă plictisesc, să devin taciturn. Eu, care iubeam natura, zgomotul, ritmul trepidant, să fiu nevoit să trăiesc o săptămână încheiată, fără să fac nimic, pe acest amalgam de fier, lemn și frânghii numit vapor?
Aș fi vrut să cer permisiunea căpitanului să fac o călătorie submarină, dar tot eu mi-am alungat acest gând. Sub noi oceanul avea o adâncime de peste 5000 de metri, inaccesibilă scafandrilor. Numai un batiscaf perfecționat ar fi putut coborî la această adâncime. Nu-mi rămânea decât să mă apuc cu nădejde de lucru, punându-mi în ordine însemnările și redactându-mi referatul ce trebuia să-l susțin la Institutul de arheologie din București. Și numai de asta nu-mi ardea acum.
Pe nesimțite se apropie de mine Liviu Carp, secundul „Perlei”. Era un bărbat de aceeași vârstă cu mine, mult mai firav însă și mai mic de statură.
— E o seară minunată! exclamă el. Cerul limpede, lună plină, stelele mai sclipitoare ca oricând. Aici, în sud, natura te îndeamnă mereu la poezie.
— Cu norul acela nu mă împac de loc, am răspuns eu. Și apoi lipsește elementul esențial al decorului: o insulă. Mina e vinovată că ne-a ieșit aici în cale; putea să ne aștepte lângă atolul Palmerston, sau lângă Tuiuila.
— Ești prea prozaic, făcu secundul, aruncându-mi o privire plină de reproș. Nu-ți place de loc să visezi… Aveam cu totul altă părere despre arheologi.
— Te rog să mă ierți, i-am zis. Sunt și eu o fire visătoare. Iubesc natura poate mai mult decât crezi. Dar accidentul acesta stupid mă enervează. Dacă oprirea se va prelungi, oamenii se vor plictisi, vor înceta să mai viseze.
— Poate că ai dreptate. Oamenii noștri nu sunt obișnuiți să stea pe loc. Când stai nemișcat te simți mai singur, mai izolat. N-am mai rezistat în cabină; pereții parcă mă strângeau, în jurul meu aerul devenise înăbușitor. Unui bătrân lup de mare i se oprește și sângele în vine atunci când vasul său stă neputincios în mijlocul oceanului.
Mă ridicai de pe șezlong și, urmat de Liviu Carp, am pornit spre pupa. Involuntar privirea îmi căzu spre norul de la miazăzi. O exclamație de surpriză îmi scăpă de pe buze:
— Ia te uită!
Secundul întoarse capul și privi și el norul. De data aceasta nu mai era pata aceea neînsemnată, ci un balaur negru, care se întindea cu repeziciune, acoperind întreg orizontul. Avea o culoare bătând spre vinețiu și, din când în când, pe fondul lui apăreau sclipiri roșietice ca niște limbi de foc. Atmosfera se încălzise brusc. Aerul devenise atât de fierbinte, încât aveam impresia că vasul nostru este o plita încinsă pe suprafața oceanului.
— Nu ți se pare nimic deosebit? șopti secundul. Am impresia că ceva ciudat plutește deasupra noastră.
— Parcă aerul a devenit mai greu…
— Taci! mă întrerupse deodată secundul, încleștându-mi brațul într-o strânsoare de fier.
De undeva, din fundul calei, urca un strigăt de groază, nelămurit la început, apoi din ce în ce mai clar:
— Fierbe oceanul! Fierbe oceanul!…
Comoara regilor daci de Gabriel Iuga
Pe drum nu l-am întrebat nimic pe Alecu. Şi tot fără să scoatem vreun cuvînt am intrat în blocul „Patria”. Graţiela, soţia lui Mircea Mărăscu, ne introduse în sufragerie.
— Bine că a dat Domnul şi aţi venit! ne întîmpină Mircea de la uşă, strîngîndu-ne mîna.
Înăuntru mai era „reporterul special” Vali Lucian, un pasionat istoric.
— Ţi-a spus despre ce este vorba? mă întrebă el. Am făcut semn din cap că nu şi m-am aşezat pe scăunelul meu, acolo unde stăteam de obicei şi tăiam frunze la cîini, în timp ce Hegel, Kant, Iorga şi Herodot se plimbau prin cameră de la unul la celălalt
— Ai vreo restanţă? mă privi Mircea.
În privinţa asta eram liniştit; nu se năruise nici un turn al castelului meu în vara aceasta, aşa că m-am lăsat cercetat în voie. A înţeles şi m-a bătut protector pe umăr.
— În seara asta plecăm în căutarea comorii regilor daci.
— Care comoară?
M-au privit toţi uimiţi. Chiar şi Alecu, care de asemenea nu ştia nimic.
— Cum... care?
— Aşa, care!
Stăruinţa mea l-a determinat pe Mircea să se explice, iar din interesul pe care îl manifestau ceilalţi mi-am dat seama că ideea i-a „prins”.
Cele spuse de Mircea erau — ca să folosesc doi termeni preferaţi de Vali — „formidabile” şi „fulminante”.
— Acum două zile la Institutul de arheologie s-au prezentat doi cercetători care au descoprit în regiunea nordică a Rarăului o brăţară de aur masiv. Astăzi s-a întors de la laborator însoţită de certificatul de analiză, care-i fixează data naşterii în primul secol al erei noastre.
Descoperirea celor doi a reactualizat, cel puţin pentru noi, o veche legendă din zona folclorică a acestui munte.
— Asta înseamnă că...
— Sigur că da! Coincidenţa obligă la cercetare.
— Sînt şi riscuri, ţinu să precizeze Graţiela.
— Eu cred că sînt mai mult riscuri, dacă te gîndeşti la posibilitatea că s-ar putea să nu găsim nimic. Şi totuşi trebuie cercetat. Am făcut formele necesare, continuă Mircea, întorcîndu-se spre mine. Tu eşti în vacanţă, noi în concediu... Deci nu ne putem plînge de timp, şi apoi avem cu toţii banii de concediu în buzunar. Diseară vine maşina de la Academie să ne ducă pe Rarău.
Peste, şase ore mă loveam cu capul de plafonul maşinii, numărînd kilometrii parcurşi după grosimea cucuiului de pe occipital.
Trecusem de mult de Bacău, cînd s-a apropiat de mine Burebista şi a făcut un semn discret cu degetul la obraz. M-am scuzat şi am deschis ochii.
...Şi nu numai Burebista, dar toţi regii, terminînd cu Decebal. au „colaborat”, ca să spun aşa, la formarea acestui tezaur inestimabil. Cu atît mai mult, cu cît legenda este mai bogată în fabulaţie; dar mai puţin în informaţie istorică şi geografică decît aceea a lui Bieillis reţinută de istoricul latin Dio Cassius.
Era clar că acum Mircea profesa. Nu degeaba este lector universitar, specialitatea arheologie.
— Atunci pe ce te bazezi cînd faci afirmaţia asta? Şi cum de ai ales satul Verneşti drept prim popas şi cel mai hotărîtor?
— În primul rînd, îi răspunse Mircea lui Alecu, pe relatarea celor doi, ca şi pe scrierile lui Simion Florea Marian. Aceasta este zona pe care o fixează folcloristul încă de la sfîrşitul veacului trecut.
— Şi n-a preocupat pe nimeni pînă acum?!! se miră Graţiela, aprinzindu-şi o nouă ţigară din pachetul meu.
— Ba da, dar trebuie ţinut cont de faptul că există foarte puţine date şi toate furnizate de o legendă căreia nu i s-a acordat o atenţie prea mare din punct de vedere documentar, noi fiind primii care o să facem acest lucru. În al doilea rînd, reluă el enumerarea argumentelor pentru Alecu, după spusele lui Vali, care-i ca mort, după cum văd.
Auzindu-şi numele, acesta sări speriat:
— Ce-i cu mine?
Mircea repetă cele spuse. Aici ar trebui să transcriu cele cincizeci de pagini dactilografiate la un rînd şi jumătate. Cît a vorbit în „două cuvinte” Vali.
Cică el, trimis de ziar, urma să facă un reportaj, care...
Nu, eu am să fiu mai scurt decît el.
Aşadar, ajungînd la scopul amintit mai sus, în satul pomenit şi el tot mai sus, am auzit următoarea legendă:
— Înainte ea Sarmisegetusa să cadă în mîinile romanilor, dacii au încărcat într-o căruţă, din ordinul lui Decebal, o ladă masivă din stejar, şi trei bărbaţi, împreună cu o fată, au plecat să ascundă în munţi podoabele de aur şi argint ale strămoşilor.
— Ei bine, tocmai aceste podoabe trebuiesc redate istoriei.
Au mers, spune povestea trei zile şi trei nopţi în şir şi au ajuns...
— Cam pe unde este satul de care vă spuneam, completează din nou Mircea, relaxîndu-se într-un nor de fum.
Şi au îngropat comoara între trei stejari carbonizaţi. De acolo s-au întors doar doi să raporteze regelui lor despre executarea misiunii.
Ce a făcut unul dintre ei şi fata nu se mai ştie, legenda păstrînd o discreţie totală.
— Bătrînul care mi-a povestit-o spune că a auzit legenda de la moşu-său, care la rîndul lui a auzit-o de la... şi aşa mai departe.
— S-a dovedit în multe cazuri că folclorul înregistrează ca un seismograf foarte sensibil aproape toate evenimentele care îl interesează în mod deosebit, am citat eu din memorie pe profesorul meu de folclor.
— Da! Şi în cazul nostru nu avem nimic de pierdut dacă o să încercăm să aflăm care este limita de demarcaţie dintre real şi fantastic
Mă gîndeam acum la ultimele cuvinte ale Graţielei. În definitiv ce ne costa să aflăm acest lucru?
— De fapt, ne-am creat şi pretextul unei vacanţe, care sper să fie plăcută.
ó
Maşina ne-a lăsat la poalele muntelui, restul drumului urmînd să-l facem urcînd cîteva sute de metri pe o cărare, după care, aşa cum am fost informaţi de localnici, va trebui să înaintăm bazîndu-ne pe spiritul nostru de orientare şi calităţile de alpmişti.
Am amînat pînă după prînz plecarea pentru, a putea culege informaţiile necesare, dar cu toate investigaţiile noastre nu am mai aflat nimic nou.
După trei ore de mers am ajuns în ultimul luminiş, oprindu-ne lîngă o „căldare”, cu o rază de aproximativ un metru şi jumătate.
— Aici punem cortul! hotărî Mircea, luîndu-l din spatele lui Alecu.
Soarele se stingea prevestind furtuna, aşa că ne-am grăbit să terminăm cît mai repede şi mai temeinic ancorarea cortului şi să aşezăm sacii de dormit. Stăteam acum toţi patru rezemaţi de o stîncă, cu feţele înroşite de soare.
Ne gîndeam probabil la acelaşi lucru, dar iniţiativa tot lui Vali i-a aparţinut:
— De unde pornim cercetarea?
— Credeţi că avem vreo şansă să găsim copaci trăsniţi căutînd tot muntele alandala?
Alecu ara sincer indignat de perspectiva care ne aştepta: atît de indignat, că şi pipa lui refuza să se aprindă.
— Într-o pădure sînt cel puţin o sută de copaci arşi. E ca într-un oraş unde...
Nu avea rost să mai continui. Privirile lor îmi vorbeau despre un proverb cu o bîtă şi o baltă, aşa că am tăcut. De fapt, Mircea mi-a şi dat o preocupare demnă de răspunsul meu:
— Ştii, Mihai, mi-am uitat ţigările în cort. Fii amabil şi adu-mi-le!
Era clar! Puteam să refuz? M-am îndreptat spre cort, mîhnit că n-au înţeles ce intenţionam să spun. De fapt, esenţialul nici nu apucasem să-l rostesc. Cînd m-am întors cu ţigările i-am găsit discutînd însufleţiţi. Se pare că Alecu lansase ideea salvatoare:
— Împărţirea să se facă pe parcele egale, mergînd pe harta întocmită de profesorul Călinescu.
Din cîte ştiam eu, profesorul Călinescu întocmise o hartă biogeografică şi-n marea mea incultură mă vedeam căutînd în parcela mea cei trei copaci arşi după poziţia lupilor, urşilor ş.a.m.d.
— Cred că nu putem porni în căutarea celor trei arbori pînă nu ne formăm cel puţin o imagine aproximativă a lor după atîtea secole.
— Am certitudinea că nu puteau rezista atîtea secole, deci nu putem pune prea multă bază pe această indicaţie folclorică.
— Evident, Mircea! îl aprobă Alecu. Putem avea de-a face cu o simplă înfloritură stilistică, care să nu aibă nici o legătură cu adevărul.
— Asta nu înseamnă că nu trebuie verificat, sări Vali de la locul lui.
— Cum?
— Simplu, Alecule?
Toţi s-au întors spre mine aşteptînd să-i scap de incertitudine printr-un miracol. Dar cum nu aveam această putere, le-am propus, pînă la posibilitatea unei verificări, o cercetare logică, aşa că Mircea începu argumentarea:
— Acţiunea a avut loc, cum ştie fiecare, în anul 106 era noastră, cînd Sarmizegetusa a fost cucerită şi Dacia înfrîntă. Nordul ţării a rămas neocupat de romani. Presimţind ce avea să urmeze, Decebal — şi acum gestul acesta se adăuga ca un act inteligent în plus — a dat ordinul de a se ascunde tezaurul. De atunci au trecut 1860 de ani. Cred că este imposibil să mai găsim după atîta timp cei trei copaci. Tu ce spui?
— În ce condiţii poate avea loc un proces de pietrificare?
— Niciodată în condiţii naturale-exterioare. Atunci intervine putrezirea.
— Sîntem, deci, lipsiţi de şansa asta.
— Categoric că da. Aşa se explică de ce nu s-a găsit pînă acum comoara Este o problemă de interes naţional şi orice cercetător ar fi dorit să-şi înscrie numele alături de ea.
— E dificil, dar cred că ar trebui să ne propunem un joc, şi Alecu se apucă să-şi cureţe pipa.
Aştepta probabil să ne repezim spre el. Noi, nimic. Singur Vali trimise din vîrful buzelor un „ce joc?” Mulţumit şi cu atît, Alecu continuă:
— Trebuie să ne bazăm pe două elemente, abstracte e drept, dar singurele, cred eu, în stare să ne ducă la o reuşită în proporţie de, să zicem, doi — trei la sută.
— A, e puţin, e foarte puţin!
— Nu uita, Mircea, că noi am venit să petrecem un week-end şi nicidecum să descoperim o comoară.
— Bine, dar...
— Nimic! Trebuie să ne scoatem din cap această comoară, nu de tot, dar atît cît trebuie, ca să nu ne amărîm prea mult. La sfîrşit o să ne trezim că trebuie să plecăm înapoi şi fără să ne fi odihnit şi fără comoară. Cel puţin una trebuie să o cîştigăm, şi asta nu poate fi decît cea de a doua: odihna.
Mircea oftă.
— Şi cum trebuie să arate acest joc, care să ne odihnească, dar să fie şi o căutare, avînd la bază, cum spuneai tu, două elemente abstracte?
— Ai răbdare, Mihai! Vom discuta mîine dimineaţă.
ó
A doua zi cînd am scos capul din cort am rămas surprins de neaşteptata privelişte pe care o aveam înaintea ochilor. Soarele înconjura ca o aureolă stînca din faţa mea. M-am dus spre ea convins că mă cheamă, dar am pus piciorul greşit şi am alunecat în „căldarea” care era alături.
Tocmai mă chinuiam să ies din apă cînd au apărut şi ceilalţi.
— Ai vrut să te sinucizi? Nu trebuia, fiule! (Ăsta era Alecu).
— Căutai comoara? Era Vali.
(Şi nici nu ştiam atunci cîtă dreptate avusese!)
Singurul care mă ajută să ies a fost Mircea. În timp ce mă shimbam de bluză am auzit-o pe Graţiela— exclamînd:
— Vai, Minai, ce ai la picior?
M-am uitat curios, era o tăietură adîncă. Probabil că apa rece îmi amorţise durerea pe care în mod natural ar fi trebuit s-o simt.
În timp ce mă bandajam, mă gîndeam cum ar fi putut arăta obiectul care mă rănise. Dar asta n-a durat prea mult, pentru că am ajuns la concluzia că nu putea fi altceva decît un vîrf de stîncă sau vreun bolovan dantelat.
La ceai, Alecu îşi continuă ideea:
— Jocul pe care vi-l propuneam aseară ar arăta cam aşa: Ca punct de plecare vom lua Sarmizegetusa anului 106 era noastră, anul cînd această expediţie a pornit la drum. Fiecare va trebui să se întoarcă cu ajutorul imaginaţiei în vremurile acelea şi tot imaginativ va efectua drumul, însoţindu-i pe cei patru călători. Şi acum vă rog să fiţi atenţi! Drumul va trebui să aibă un sfîrşit — locul unde au îngropat lada — aşa că fiecare va stabili imaginativ şi intuitiv acest loc şi-l va cerceta. Plecăm toţi de la date concrete comune, aşa că şansele sînt cel puţin la start, egale.
Prima care s-a entuziasmat a fost, fireşte, Graţiela. Treptat-treptat ne-a prins şi pe noi şi am început să sporovăim. Alecu stătea deoparte şi zîmbea privindu-ne. Am primit o hartă, mi-am terminat ceaiul dintr-o înghiţitură şi am plecat la umbra stîncii să caut o apropiere între mine şi cei patru daci. Fiecare a făcut la fel.
Am închis ochii şi am intrat în templul istoriei cu paşi moi, să nu trezesc ecouri adormite. Îmi căutam viitorii parteneri şi i-am găsit. În prezent nu trăia decît mîna care ducea din cînd în cînd ţigara la buze; eu însă intrasem în negura istoriei.
ó
....Era noapte. Aceeaşi noapte ca în tabloul lui Aman ce povesteşte despre Mihai Viteazu. O noapte luminată des de fulgere puternice, ramificate.
Într-o piaţă mare erau strînşi toţi, cu chipurile colţuroase, zidiţi din granit. Decebal le vorbea. Nu auzeam nimic, numai buzele lui se mişcau. Erau singurele care trăiau. Şi ochii cu sclipiri metalice. M-am lipit de un zid cu teamă. Încet, oamenii au prins să respire, să se mişte şi s-au împrăştiat repede spre zidurile cetăţii.
Pumnul lui Decebal s-a descleştat, ochii s-au îmblînzit.
În faţa lui rămăseseră doar trei bărbaţi şi o fată.
Nu auzeam, încă nu auzeam, dar vedeam desluşit fiecare gest, fiecare mişcare a buzelor. A mîngiiat întîi părul fetii şi i-a spus ceva zîmbind.
Fata şi-a înălţat fruntea şi regele a sărutat-o liniştindu-i vîntul din păr. S-a întors spre ceilalţi şi le-a strîns braţele dincolo de cot, la rînd, fără să le vorbească, ritualic.
M-au înfiorat tăcutele gesturi, de parcă-mi aminteau de moarte. Din dreapta venea o căruţă cu patru cai duşi de căpăstru.
Decebal a făcut un semn şi toţi au îngenuncheat. Numai caii dădeau somnoroşi din cap.
Mîinile regelui s-au oprit pe capul fetei şi a tînărului bărbat de lîngă ea, iar ochii s-au ridicat spre cer. Şi cerul fulgera prelung, neîmblînzit.
Simţeam ploaia şi nu o auzeam căzînd, dar vedeam pe cei din faţa mea şi în întreaga piaţă eram singurul care plîngea şi nu ştiam de ce.
Poate pentru că ştiam...
După rugă, în mîna fetei Decebal a pus un inel, iar în mîna tînărului bărbat cuţitul său de argint; şi toţi s-au ridicat; şi după ce regele a spus ceva, arătînd dincolo de ziduri, au încălecat pe caii aduşi şi căruţa a pornit în galop, încadrată de călăreţi.
Am alergat după ei. În urma noastră poarta se închise ca o aripă neagră. În faţa noastră cerul cobora obosit de ploaia din el.
După o ultimă închinare spre cei rămaşi să moară, galopul a început...
ó
Cînd am deschis ochii, soarele era de mult sus, şi Graţiela terminase de pregătit masa Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dincolo de stîncă. La trei paşi de ea se căsca o prăpastie adîncă, plină de colţuri.
M-am întors spre ceilalţi cu un tremur ascuns în mine. Tăcerea lor îmi dădea posibilitatea să revăd ultimele momente ale drumului parcurs cu cei patru temerari. De-abia mai tîrziu am observat lipsa lui Mircea şi am intrebat-o pe Graţiela
— Nu ştiu unde poate fi. Trebuie, în orice caz, să vină, îmi răspunse ea liniştită.
După-masă m-am dus la gura prăpastiei să mă înfricoşez şi să admir din nou. Tăcerea adîncă mă fura spre alte timpuri, dar l-am auzit pe Vali în spatele meu:
— Iartă-mă, Mihai! Mircea nu s-a întors, cu toate că a plecat de dimineaţă.
L-am privit mirat. Vali nu era omul care să creeze panică din nimic; era cel mai calm dintre noi.
— Crezi că...?
— Nu cred nimic. Ascultă-mă atent! Îl lăsăm pe Alecu aici cu Graţiela şi noi o pornim spre celălalt versant.
— Dacă crezi tu că...
— Curînd se va întuneca şi va fi mai greu să-i dăm de urmă.
— Poate a descoperit ceva interesant.
— Poate... îmi răspunse evaziv Vali.
N-aveam timp de pierdut pălăvrăgind, pentru că pe munte întunericul se lasă devreme şi brusc. Am căutat pînă noaptea tîrziu, dar fără nici un rezultat, aşa că ne-am întors la cort obosiţi şi uzi de ploaia de afară, dar cu speranţa că Mircea s-a întors în lipsa noastră. Intrînd, întrebarea din ochii celorlalţi doi ne-a dezamăgit. Lumina dimineţii ne-a găsit mai îmbătrîniţi cu o noapte sau poate cu o mie de nopţi, mai obosiţi de veghe şi mai nervoşi.
— Parcă se aude ceva! şopti Alecu.
Am ascultat toţi atenţi. În tensiunea în care ne aflam orice zgomot dinafară ne dădea speranţe. Nu era însă nimic. Alecu oftă şi el, aprinzindu-şi o nouă pipă. Nu ştiu cît timp a trecut, cînd Graţiela se ridică brusc în picioare:
— Ascultaţi!
Se auzea un clopot îndepărtat sau mai multe... Ba nu, erau tălăngi.
— Un cioban cu oile! spuse dezamăgit Alecu. Nu vă agitaţi degeaba.
— Poate ar trebui să vorbim cu el! am căutat eu o soluţie. Cine ştie? Cunoaşte muntele la perfecţie şi ne poate da o indicaţie.
— Mă îndoiesc.
— Dacă te îndoieşti, se întoarse nervos Vali spre Alecu, ramîi aici! Hai, Mihai!
Am ieşit din cort şi am coborît în fugă panta. Împrăştiate pe întreaga platformă, oile se apropiau de noi mînate de un cioban bătrîn. Am vrut să ne îndreptăm spre el, dar un mîrîit ameninţător ne anulă intenţia.
— Rămîneţi acolo! ne strigă el rîzînd, liniştind cu podul palmei coama zbîrlită a dulăului de lîngă el. Om bun, Viteaz, om bun!
Viteaz îşi privi stăpînul o clipă, apoi pe noi, mai mîrîi ceva pe limba lui şi se îndepărtă cîţiva metri. De acolo ne privea foarte atent, suspectîndu-pe.
Bătrînul se apropie şi ne strînse mîinile, trăgînd cu coada ochiului spre cîine. Viteaz se linişti imediat, văzînd gestul.
— Aşa se întîmplă întotdeauna, răsuflă uşurat stăpînul lui. Ei, ce veste-poveste, copii? ne cercetă el, odihnindu-se în gheoagă.
— Tăicuţule, aseară a dispărut unul dintre noi.. Vali era foarte încurcat. Voia să mai spună ceva, sau poate să povestească totul, dar fraza îi scăpase amară esenţializînd tot zbuciumul.
Moşul ne privi îngîndurat, apoi ne întrebă, cercetînd cortul cu privirea:
— Sînteţi geologi?
— Nu... da... adică nu, se încurcă Vali. Arheologi. Cum să-ţi explic, tăicuţule? Căutăm lucruri vechi, obiecte vechi: pietre, cioburi de oale, comori...
— Pe aici nu găsiţi aşa ceva!
Bătrînul devenise bănuitor. Se uita foarte atent la noi, cu privirea umbrită de gînduri necunoscute nouă.
— Viteaz, îşi strigă cîinele, adună oile, băiatule, şi să pornim!
Ne întoarse spatele şi plecă spre turma răspîndită, fără să ne mai arunce nici o privire. Nici eu şi nici Vali nu eram în stare să mai scoatem un cuvînt. De departe îl auzirăm strigînd:
— A mai căutat unul comori şi acum îi cenuşă în Gura Ielelor.
Vali bolborosi îndîrjit cîteva cuvinte, mirat de atitudinea schimbată a ciobanului.
Am urcat panta înapoi spre cort cu picioare de plumb.
— Ce s-a întîmplat totuşi cu el? Vali dădu din umeri aproape revoltat:
— Nu ştiu, asta aş vrea să aflu şi eu!
Fireşte, celorlalţi nu le-am spus nimic despre cel — care acum este „cenuşă în Gura Ielelor”.
Alecu ne primi zîmbind superior de nereuşita noastră. Cu toate astea, Graţiela ne propuse să aşteptăm încă o oră două, urmînd ca eu şi Vali să cercetăm iar terenul mai amănunţit, în timp ce Alecu se va duce în sat să anunţe dispariţia lui Mircea. Trecuse de mult ora mesei, cînd am pornit chinuitoarea căutare, plină de speranţe şi teamă.
Din marginea drumului Vali trecu în frunte şi se adînci în pădure, recunoscînd în el o călăuză perfectă, cu un simţ deosebit de orientare. Din cînd în cînd, sub tălpile mele trosneau crengi uscate şi privirile lui mustrătoare mă făceau să mă gîndesc că ne aflăm în mijlocul cine ştie cărei aventuri dramatice. Atenţia cu care înaintam îmi mărea tensiunea.
Eram aproape de creasta muntelui, unde pădurea se termina brusc, cînd el se opri:
— Priveşte în dreapta, în zidul prăpastiei! La mijloc, nu la bază. Gura aceea pare artificiala...
Era o deschizătură curioasă, dar nu puteam să-mi dau seama ou ochiul liber de natura ei. Vali pornise deja coborîrea, aşa că m-am gîndit să-l ajung. Tocmai înconjuram prăpastia pe marginea ei, parcurgînd distanţa spre locul unde trebuia să fie deschizătura, cînd o împuşcătură, repetată prin ecou de munte, ne aruncă la pămînt. Mărturisesc că nu eram deloc în apele mele şi — atunci cînd l-am privit pe Vali — am văzut acelaşi lucru pe faţa lui rămasă fără culoare. Numai ochii căpătaseră o lucire metalică, pe care nu i-o cunoscusem.
Am parcurs restul drumului tîrîş. Ascunşi după o perdea de stînci aşteptam o mişcare, care să ne determine să acţionăm într-un fel sau altul. Din dreapta se repetară două împuşcături consecutive şi — înainte de a apuca să facem un gest — am văzut un om venind în fugă spre locul unde ne găseam. Era încă departe de noi, cînd a dispărut brusc.
La început am crezut că se aruncase la pămînt, dar, cum timpul trecea, am scos capul, cercetînd locul în pantă.
Nu se vedea nimic şi am înţeles că această „dispariţie” în pămînt trebuia să fie cauzată de o anumită intrare săpată special pentru asemenea ocazii. Din lizieră apăru un grup de militari desfăşuraţi în trăgători. Ne-am ridicat în picioare, pentru a nu fi ţinta unei greşeli, dar nimeni nu ne-a acordat o atenţie deosebită. Înaintarea continua cu acelaşi pas sigur. Am socotit de datoria noastră să ne apropiem, dar un ordin scurt ne culcă din nou la pămînt. Cînd a ajuns în dreptul nostru, un locotenent ne întrebă dacă nu am văzut un individ suspect.
Vali îi povesti cele întîmplate, iar eu m-am simţit obligat să-i vorbesc despre dispariţia lui Mircea.
După puţin timp se descoperi o groapă mascată de un bolovan suficient de mare şi greu.
În timp ce locotenentul raporta prin radio cele constatate, i-am propus lui Vali un plan de acţiune pe cont propriu. Ofiţerul primi încuviinţarea şi se retrase împreună cu grupa sa spre marginea lizierei.
Stăteam amîndoi culcaţi, privind cu atenţie spre locul de unde credeam că vor ieşi Mă gîndeam tocmai la ipoteza unei alte deschizături, cînd l-am simţit pe Vali strîngîndu-mă de mînă. M-am uitat în jur cu atenţie; nedescoperind nimic, mi-am întors privirea mirată spre el.
— Crezi că retragerea militarilor a fost observată? mă întrebă el în şoaptă după cîtva timp. Ar fi trebuit să iasă pînă acum.
Am împins cu cotul revolverul lăsat de locotenent şi m-am întors cu faţa spre prăpastie, căutînd un loc mai bun pentru piciorul drept, care îmi amorţise. În momentul acela am avut senzaţia că tot sîngele mi se scurge în pămînt. La cîţiva paşi de mine, chiar pe marginea prăpastiei, mă privea un om. Pistolul-automat din mîna lui se odihnea liniştit cu gura în pămînt. Am uitat să respir. Vedeam doar mîinile, mîinile care îndreptau încet gura armei spre noi, ca într-un film proiectat cu încetinitorul. Îmi muşcam buza de jos şi căutam să disting în galopul sentimentelor şi al senzaţiilor gustul sărat al sîngelui.
Cînd arcul de cerc s-a oprit pe pieptul meu, am făcut saltul hotărîtor, sprijinindu-mă cu piciorul drept în coapsa lui Vali, aruncîndu-l pe pantă în direcţia opusă căderii mele.
Rafala care urmă găsi locul gol. Mă rostogoleam, aşteptînd ascunzătoarea salvatoare. N-am găsit-o. Nu ştiu cînd au pornit armele din marginea pădurii şi nici cînd au încetat să mă mai caute gloanţele. Ştiu numai cînd a venit Vali şi m-a ridicat, stergîndu-mă de sînge şi pămînt.
Timp de o jumătate de oră n-am putut scoate nici un cuvînt din cauza tremurului interior, pe care nu reuşeam să-l opresc. Rămăsesem singuri. Locotenentul plecase împreună cu soldaţii săi în urmărirea fugarului.
— Nu... nu prea... se aseamănă... cu ce făceam noi la instrucţie! am şoptit, bîlbîindu-mă uşor.
Vali a zîmbit, amintindu-şi probabil de acţiunile noastre de noapte, cînd poziţiile „ inamice” se lăsau atît de uşor cucerite şi fără emoţii. Stătea în picioare în faţa mea, uitîndu-se cum îmi tamponam arcada cu batista.
— Ştii, Mihai, Mircea încă nu s-a întors la cort! Ce crezi c-ar trebui să facem? După cîte ai văzut, ascunzătoarea făcea legătura cu prăpastia printr-un drum subteran. E singura ipoteză care explică apariţia individului în spatele nostru.
— Gura artificială! am hotărît eu, luminîndu-mă la faţă.
Vali a avut o exclamaţie de surprindere, după care şi-a desfăşurat coarda de la brîu, dar s-a oprit după cîteva mişcări:
— Şi dacă?
Am lăsat capul în jos. „Şi dacă n-a fost singur? am completat în gînd. Şi dacă înăuntru vom avea o nouă surpriză?”
— De fapt locotenentul a spus să-l aşteptăm, îşi aminti Vali dezamăgit. Ne-a lăsat lanterna asta.
— Să încercăm totuşi! m-am însufleţit eu, văzîndu-mi prietenul atît de descurajat. Cobor eu, Valentine! Gîndeşte-te că poate Mircea suferă, poate ne aşteaptă sau poate este...
L-am văzut cum se clatină şi de-abia am reuşit să-i înţeleg şoapta:
— Crezi?
A mai avut o clipă de şovăire, apoi a început să desfăşoare coarda.
— Ai dreptate, Mihai! Ai dreptate! Poate Mircea ne aşteaptă. Trebuie să fim lîngă el. Locotenentul ar fi lăsat un post fix dacă individul... căci unul era, de asta sînt sigur. Hai, Mihai!
Cum cele spuse erau de natură să-mi liniştească nervii puşi la o încercare atît de grea, mi-am legat coarda de mijloc, hotărîndu-mă să cobor primul. Alunecam cu grijă din cauza durerii pe care o simţeam încă. Vali îmi dădea din cînd în cînd sfoară. Cu puţin înainte de a atinge buza superioară a deschizăturii, l-am strigat pe Mircea. Nici un zgomot nu se auzea dinăuntru; am făcut primul pas cu teama generată de imaginile pe care le păstram în mine. Fascicolul de lumină îmi descoperea pereţii bătătoriţi neîndemnatic de altul lopeţii, suficient de înalţi ca să nu mori înăbuşit. Erau multe colţuri umbrite de neliniştea pe care o ascundeau.
— Stai!
M-am oprit brusc, surprins. ‘
Mă aflam într-un loc mai larg cu patru paşi decît galeria pe care tocmai o străbătusem. În stînga ardea un foc potolit şi alături, da, parcă era...
— Mircea! am strigat, gîtuit de emoţia revederii.
— Mihai, fii atent la capcană! Rămîi pe loc! La trei paşi în dreapta este ceva.
Înaintam, luminînd centimetru cu centimetru drumul spre el.
— Nu putea, dobitocul, să găsească o cîrpă mai curată? îmi spuse, arătînd spre căluşul de care reuşise să scape cu puţin timp înainte de venirea mea. Nu-ţi fie teamă! mă linişti, văzînd că m-am oprit brusc. Nu merită nici cea mai mică atenţie. Sînt lipsite de importanţă!
Îmi spunea toate astea, ca şi cum eu mă speriasem de valoarea oaselor împrăştiate pe jos.
— Cele mai vechi sînt de treizeci de ani. Este un „cimitir al animalelor”, cum îl numim noi.
Explica, frecîndu-şi gleznele amorţite de cît timp stătuse legat. Am tras de coardă, să-l liniştesc pe cel de-afară şi am pornit să cercetez cu lanterna galeria care urca dinspre peretele din faţă. La jumătatea drumului m-am întîlnit cu Vali; a trebuit să mă întorc spre locul unde îl lăsasem pe Mircea.
Aşteptam să-i văd reacţia cînd va da peste oase şi am fost dezamăgit cînd Vali, aruncînd în fugă o privire, a spus dispreţuitor:
— Neinteresant!
Aerul tare de afară, sub un cer splendid de vară, m-a determinat să-i trec cu vederea lui Mircea gluma nesărată de a face cu mine pe „bau-baul”. Am văzut că lui Vali îi stătea pe buze să-i povestească de „bau-baul” de acum două ore, dar a tăcut, luînd-o înainte spre cort, urmat de Mircea care şchiopăta uşor. Acolo ne aştepta Alecu şi Graţiela.
Corsarul de fier de George Anania volumul 1
I. UCENICIE ÎN ATLANTIC
Povestea aceasta începe într-un tîrguşor din Anglia secolului XVI, pe o uliţă mărginaşă, plină de căsuţe vechi şi de maidane, străbătută cînd şi cînd de vreun trecător ce se grăbeşte să iasă cît mai repede din acele locuri nesigure, unde după fiecare colţ se poate adăposti cineva direct interesat de punga drumeţilor.
E orăşelul Tavistok, din ţinutul Devonshire, în anul 1565, primăvara, spre seară. Cîţiva cireşi apăruţi cine ştie cum printre case, au îmbrăcat veşminte sărbătoreşti, înveselind, în limita posibilităţilor, peisajul. De departe se aud clopotele; pesemne vreo sărbătoare sau un pericol, se prăznuieşte un sfînt, sau se anunţă un război.
Vremurile sînt destul de tulburi ca să te gîndeşti mai degrabă la a doua posibilitate; dar nu, iată că uşile caselor de înstăriţi se deschid scîrţîind şi tîrgoveţii, cu neveste şi servitori, se îndreaptă spre biserică, înarmaţi cu pumnale şi felinare.
Clopotele contenesc o vreme şi atunci, ca şi cum ar fi aşteptat acest semnal, dintr-o cocioabă îşi face apariţia un bătrîn cumpătat, împreună cu un tînăr ce pare antiteza lui — nervos, clocotind de energie.
Bătrînul îl priveşte lung, ca şi cum i-ar vedea pentru prima dată ochii mari foarte expresivi şi fruntea înaltă, care se continuă cu o faţă prelungă, terminată cu o barbă ascuţită, ameninţătoare, ca un vîrf de lance.
— Tot vrei să pleci, băiete? Te mai întreb acum, ultima oară. Hotărîrea ta e de neclintit?
— Da, tată! Nu obişnuiesc să dau înapoi. De ce vrei să mă reţii? La ce mi-ar folosi să rămîn aici? În cel mai bun caz, m-aş face un preot de ţară ca tine.
— Şi ce vezi rău în asta, Francis? E o profesie foarte respectată. Nu s-a plîns nimeni, niciodată de părintele Edmund Drake.
— Pentru că ai un suflet bun şi eşti tare liniştit.
Dar eu cum să stau toată viaţa aici, în bietul nostru tîrguşor, cînd mă aşteaptă atîtea meleaguri noi, unele încă nedescoperite, atîtea avuţii, pentru care ajunge să întinzi mîna ca să le iei? Şi-apoi, tată, ce e mai minunat decît să călătoreşti pe mare, să te îmbeţi de aer proaspăt mirosind a alge, să înfrunţi furtunile largului? Nu, pe Dumnezeu, n-o să renunţ niciodată la proiectele mele.
— Iarăşi proiectele astea! Hei, fiule, ai de-acum 25 de ani, dar mintea ţi-e tot de copil! Ai vrut să devii marinar; te-am lăsat, în nădejdea că o asemenea viaţă, aspră şi plină de primejdii, are să te vindece de nebuniile tale. Şi cînd colo... Vrei să fii bogat, să trăieşti uşor. În ziua de azi, tineri ambiţioşi ca voi, marinari pricepuţi, sfîrşesc în ştreang, fiindcă s-au înhăitat în porturi cu osîndiţii de lege.
— A, vorbeşti de piraţi?
— Da, Francis, de blestemaţii aceia, din pricina cărora neguţătorii nu se mai încumetă să-şi trimită marfa nicăieri, ca şi cum primejdiile de pe mare n-ar fi fost de-ajuns pentru asta. N-ai aflat ce-i mai jefuiesc pe spanioli?
— Şi ce, asta te supără? Atunci nici nu-ţi dă prin gînd ce fac spaniolii în Indiile Occidentale, ce dezastru lasă acolo conchistadorii. Să avem iertare, dar cînd e vorba de spaniol, nu mă încearcă nici o milă, ba rău îmi pare că nu pot eu însumi să-l prad şi să-l scufund de cîte ori îmi iese în drum. Anglia trebuie să aibă supremaţia pe mare, asta o spun toţi, şi nici un bun englez nu poate gîndi altfel. Ah, Columb, Columb, de ce nu ţi-am dat noi bani şi corăbii cînd ai pornit spre Apus?
— Eşti plin de ambiţii, şi asta nu-i bine. Francis, mi-e frică pentru viitorul tău!
— N-ai de ce te teme. Doar ţi-am spus, plec să fac negoţ în Indii.
— Setea de bani o să-ţi aducă mult rău, ţine minte. Hai, acum du-te! Se vede că aşa trebuie să
fie.
— Rămîi cu bine, tată, mă întorc curînd.
— Cu bine, Francis, cu bine!
Tînărul îşi îmbrăţişează părintele şi se depărtea-ză grăbit, fără a privi în urmă. Dangătul vibrant al clopotelor reîncepe. Soarele a apus. Francis iese din cartierul mărginaş, colindînd acum străzile întortocheate şi pline de gropi ale centrului.
Deodată se loveşte de cineva – străinul sare înapoi surprins, căci nu-l observase venind – în timp ce eroul nostru îşi trage pumnalul de la brîu cu un gest reflex.
— Cine eşti?
— Francis! strigă cineva uimit. Tu aici? De cînd?
— Oh, Tom Black! M-ai speriat. Ce faci, prietene? Îşi strîng mîinile, privindu-se în ochi.
— Cum te-ai gîndit să mai dai pe-acasă? întreabă Tom.
— L-am văzut pe tata. Dar tu ce învîrteşti pe-aici?
— Acum nimic. Vin de pe mare. Sînt marangoz.
Vreau să plec undeva, într-un oraş, poate chiar la Londra. Mi s-a urît aici, şi nici nu găsesc de lucru pentru mine. Tu eşti fericit, aud că te plimbi peste tot. Ce-ţi pasă!
— Ţi-ar place şi ţie?
— Mai întrebi? Şi-ai fost departe?
— Nu prea. Mai întîi mus pe o navă de cabotaj cu ruta Olanda. Ne-am bălăcit mult pe lîngă ţărmuri cu vasul ăla; munceam din răsputeri, ca să învăţ şi eu puţină meserie. Am pus şi bani deopar-te. M-au lăudat toţi, le plăcea cum fac treabă.
— Şi?
— Pe urmă am plecat cu banii strînşi să vizitez coastele oceanului. Am trecut prin Biscaya, prin Golful Guineii... Acuma am izbutit să încropesc o corăbioară destul de bună, mi-am făcut rost şi de ceva marfă şi vreau să ajung dincolo, în Indiile Occidentale, să fac negoţ.
— Ia stai! Stai puţin! Francis, prietene, ce-ai zice... Uite, ideea asta mi-a venit aici, ascultîndu-te.
Nu cumva...
— Hai, nu te mai codi! Am priceput. Îţi place marea?
— Călătoriile. Să ştii că mă descurc în navigaţie.
Sigur că nu cît tine, dar aşa, ca să-ţi fiu de folos...
— Bine, băiete! Ai noroc, duceam lipsă de un marangoz. Te iau. Uite, vino în noaptea asta la hanul de lîngă biserica mare. O să ne aştepte un surugiu, care ne duce la Plymouth. Să nu întîrzii!
Corabia înainta repede, cu vînt bun, din pupa.
Pînzele fuseseră întinse toate şi marinarii, folosind repaosul vremelnic, se împrăştiaseră pe punte.
Tăifăsuiau încet, despre tot felul de nimicuri, bucuroşi că arşiţa de peste zi se domolise. Cîţiva care mai fuseseră în Indiile de Vest fumau cu nişte pipe de un cot, iniţiindu-i pe tovarăşii lor în acest ritual, abia cunoscut europenilor.
Pe dunetă, lîngă cîrmaci, Francis şi Tom, cu cîte o cană de bere alături, priveau asfinţitul. Soarele, coborînd treptat spre orizont, aurea pînzele umflate ale navei.
— Minunată vreme am prins! spuse într-un tîrziu marangozul. A douăzecea zi de cînd plutim, şi nici o furtună. Parcă am face o plimbare.
— Da, oceanul te-a primit bine! răspunse Drake.
Numai de-ar ţine-o aşa pînă la sfîrşit. În noaptea asta o să-ţi arăt orientarea după stele. Ai mai încercat vreodată?
— Nu.
— Asta-i rău. Marinarul trebuie să ştie de toate.
Eh, cît m-am chinuit eu să-nvăţ ceva navigaţie! Am dat numai de căpitani trăsniţi, din ăia care se înfundă în cabină cu butoiaşul de rachiu. Cum le pui o întrebare, te bruftuluiesc un ceas, ba te mai şi ating. După ce ajungem în Indii, dacă avem noroc să luăm preţ bun pe marfă, vreau...
— Corabie în babord! răsună strigătul cuiva de la prova.
O asemenea întîlnire, încă rară pe acest ocean puţin străbătut, îngrămădi tot echipajul lingă copastia din stînga. Corabia străină scînteia ca un punct roşu, scăldată din plin de razele soarelui muribund. Era emoţionantă priveliştea: în jur apă verde întunecată, cu nuanţe de ultramarin şi negru, cu crestele valurilor sîngerii, pustie dintr-o zare în alta, şi deodată vasul acela, din ce în ce mai precis conturat, unde, cu siguranţă, alţi oameni privesc şi ei, poate bucuroşi de întîlnire.
— Cine-or fi? zise Tom, uşor neliniştit.
— Greu de ghicit. Oricum, vin dinspre Indii, răspunse căpitanul, cu aceeaşi umbră de nervozita-te.
— Nu cumva... piraţi?
— Mai ştii? Vasul se mărea văzînd cu ochii.
Înainta greu, în crucieră, împotriva vîntului, de aceea zigzagurile descrise îl făceau să apară cînd într-un bord, cînd în altul.
— Pare-a fi un galion! exclamă Black. Da, aşa e! Îl recunosc după pînze. Atunci sînt spanioli.
— Sînt spanioli! repetă Francis încet. Ia uite ce mai cară!
Într-adevăr, galionul era încărcat pînă la refuz; bineînţeles, cu lucruri de preţ jefuite indienilor — aur, argint, piei, vinuri scumpe. Englezii strigară şi făcură semne cu mîna, dar ceilalţi nu răspunseră în nici un fel, grăbiţi să se îndepărteze. Cotiră brusc, punînd nava oblic sub vînt, trecură în spatele englezilor, şi abia atunci sloboziră cîteva cuvinte sonore, nişte veritabile şi suculente înjurături marinăreşti.
Drake se răsuci ca lovit la auzul „complimente-lor” acestora. Ochii îi scînteiară şi, cu un gest violent, trînti cana de bere, care se sparse cu un pocnet sec.
— Blestemaţii! Blestemaţii! Îi vezi, Tom? murmură apoi, ţinîndu-şi răsuflarea. Patru tunuri. Doar atît mi-ar trebui acum…
— Le-a fost frică, Francis! Pe legea mea că s-au speriat! strigă marangozul, furios şi el. Latră ca un cîine cînd vede că nu-l loveşti. Şi ăstora vei fi nevoit să le vinzi marfa.
Drake îşi trecu mîna peste frunte şi se potoli ca prin farmec.
— Le vine rîndul şi lor! Ai răbdare. Anglia n-o să i înghită mult, timp.
— Am mai auzit asta. Dar ce le poţi face? Să te războieşti cu ei? De unde atîţia bani? De unde flotă?
— Bani? strigă deodată căpitanul. Uite bani! şi şi repezi braţul spre galion. Acolo zace puterea noastră viitoare. Trebuie doar tunuri şi îndrăzneală.
— Poate. Numai că asta ar însemna piraterie.
— Ei, şi?
— Dar, Francis...
— Vorbe, Tom. Piraterie!... O vorbă ca oricare.
Mai bine zi: aur, putere. Astea sînt vremurile. Toţi fug după averi. Parcă ce, spaniolii tăi sînt mai buni?
— Cum, „ai mei”?
— Nu, iartă-mă! Hai să bem. Dă-i dracului.
John! Hei, n-auzi, John? Scoate un butoi cu bere şi dă la oameni. Adu-ne şi nouă. Fuga!
Soarele dispăru după orizont. Vîntul sufla la fel de liniştit. Jos, mateloţii ciocneau în sănătatea căpitanului. Ai fi zis că totul e ca şi înainte, însă
Tom Black, rămăsese tăcut. Nu mai gusta din farmecul călătoriei.
Ajuns lîngă coastele Indiilor de Vest, Drake îşi îndreptă vasul spre orăşelul Rio de la Hacha, aşezare mică, unde nădăjduia să-şi înceapă negoţul cu mai puţine dificultăţi din partea autorităţilor spaniole. Au intrat în port către scară, scrutaţi bănuitor de pe corăbiile ancorate în radă. Orăşelul, proaspăt ridicat, aproape în întregime din lemn, era destul de mic pentru ca sosirea unei nave să nu aducă toată populaţia pe chei.
— La ce-aţi venit? Ce vreţi, englezilor? răsunară strigăte iscoditoare şi îndeajuns de ostile ca să trezească bănuieli dintre cele mai neplăcute.
— Avem mărfuri din Europa! răspunse Tom într-un amestec de cuvinte englezeşti, spaniole şi olandeze care circulau ca limbaj maritim internaţional. Nu veniţi să vedeţi?
— O bărcuţă cu vreo zece oameni la bord se desprinse de uscat şi se apropie de corabie. Patru-cinci negustori urcară pe punte.
— Arătaţi-ne! porunci unul scurt.
— Pe aici, vă rog! îi invită Drake, al cărui glas tremura de încordare.
Intrară pe rînd în cală. Spaniolii începură să cerceteze marfa, aruncînd lucrurile la întîmplare.
Erau mai ales ţesături, în care Anglia începuse de mult să se specializeze, apoi unelte de tot soiul, cîteva arme. Căpitanul îi urmărea pe cei cinci, dîndu-şi seama din ce în ce mai bine că sînt hotărîţi să nu cumpere nimic, deşi ar fi avut nevoie, îndeosebi de stofe. Era în parte firesc acest boicot al spaniolilor, care simţeau de pe acum în englezi pe principalii adversari în lupta pentru cucerirea lumii.
— Ce spuneţi? Întrebă Tom, enervat de tăcerea prelungită şi de aerul plictisit al negustorilor.
Aceştia schimbară repede o privire, apoi zîmbiră reţinuţi: se înţeleseră.
— Marfă de mîna a doua! zise unul din ei. Nu se compară cu a noastră, spaniolă. Ne pare rău că am venit.
— Cum, nu luaţi chiar nimic? făcu Tom, poate neînţelegînd planul lor. Dar nici n-am vorbit de preţ!
— Nu m-aş vîrî într-o poveste ca asta nici dacă mi le daţi degeaba! replică spaniolul trufaş. Cine dracu v-a pus să căraţi pînă aici asemenea prostii?
Poate doar pînza să merite ceva osteneală, numai că...
— Destul! îl opri Drake întunecat. Dumitale nu ţi vînd nimic. Coboară numaidecît! Şi domnii pot să te urmeze dacă au aceeaşi părere. Hai, repede!
Negustorii îi întoarseră spatele ca la comandă şi plecară fără un cuvînt.
— Ticăloşii! murmură Drake. Hei, o să ne mai întîlnim, domnilor! Noi să rămînem aici. Nu se duce nimeni pe uscat. Cîinii ăştia n-o să se mulţumească numai cu atîta.
Şi, într-adevăr, peste o jumătate de ceas au apărut de undeva trei pinasse încărcate cu spanioli.
Erau autorităţile portului. În cîteva cuvinte, altminteri politicoase, i-au înştiinţat că vasul, cu toată încărcătura, se confiscă. Nici măcar nu încercară să le dea o explicaţie. Drake insistă să i se arate motivele acestei samavolnicii, dar soldaţii îl obligară să coboare în pinassă, apoi li se făcu vînt şi celorlalţi după dînsul.
Locuitorii tîrgului, care asistaseră la toată scena, izbucniră în rîsete şi huiduieli. Lui Tom îi era tare milă de Francis, mai ales că ştia cu cîtă trudă îşi cumpărase corabia şi marfa. Acesta însă păru o stană de piatră: nici-un muşchi nu i se clinti pe obraz pînă ajunse pe uscat. Acolo adună matrozii în jurul său şi le spuse că s-a strecurat o greşeală la mijloc, deci să nu se-mprăştie şi să-l aştepte, căci se duce la guvernator.
A şi plecat îndată spre reşedinţa acestuia, reve-nind tîrziu, aproape de miezul nopţii. Marinarii erau care-ncotro, ocupaţi să-şi scoată pîrleala după drumul pe ocean. Rămăsese doar Tom la locul întîlnirii şi încă vreo cîteva grupuri de curioşi, care aşteptau deznodămîntul istoriei.
— Tom, spuse Drake, caută, repede un vas care ridică ancora mîine în zori, cu destinaţia Olanda. E pe-aici pe undeva. I-am uitat numele.
— Şi corabia noastră, căpitane?
S-a pornit pe rîs, un rîs sinistru, care-l sperie pe marangoz.
O luăm noi îndărăt, Tom, n-avea grijă! O să-mi plătească ei tot, ba încă au să mai dea şi mult pe deasupra. Haide, fă ce ţi-am spus!
Glasul îi suna aspru. Black a înţeles că interven ţia la guvernator rămăsese fără rezultat, şi în clipa aceea i-a urît din toată inima pe spanioli.
Se îmbarcă la olandezi chiar în cursul nopţii.
Dulgherul, marangozul, cum i se spune în marină acestui lemnar de corăbii, îşi căutase tovarăşii prin Rio de la Hacha, să-i înştiinţeze de eşecul căpitanului. Dar matrozii, înfundaţi prin cîrciumi sau rătăciţi cine ştie pe unde, au fost imposibil de găsit.
De aceea olandezii au acum doar doi pasageri, cure nu-şi pot plăti călătoria. Vor munci pe corabie, alături de marinari. Căpitanul, o brută alcoolică, ia primit cu lovituri de picior şi i-a expediat, pînă la pornire, să doarmă în cală.
Nava e încărcată cu piei. O duhoare cumplită te înăbuşă, zeama greţoasă a pieitor îţi pătrunde în haine, sarea îţi arde mîinile, tot corpul ţi se umple de mîncărime. Tom şi Francis caută zadarnic un loc mai ferit unde să se aşeze. Pînă la urmă, căpitanul se trînteşte pe mormîntul pestilenţial, intrat în putrefacţie, întorcîndu-şi mereu faţa spre bocaport, pe unde se strecoară o undă firavă de aer curat. Marangozul îl imită şi rămîn o vreme tăcuţi; ascultă clipocitul apei care loveşte bordajul şi le e peste putinţă, ajunşi în acest infern, să-şi închipu-ie că afară adie briza, aducînd miros aspru, amărui de alge.
— Şi acum ce vom face? întrebă deodată Black.
— Important e să ajungem acasă! răspunde celălalt cu voce egală, ai zice nepăsător la tot ce s-a-ntîmplat. Ai de gînd să mă părăseşti?
— Nu, căpitane! Niciodată. Vreau să văd lumea, şi tu la fel. Nu mi-ai spus-o singur?
— Lumea? Da, o s-o vedem. Dar nu te-ai gîndit dacă ea, lumea, o să vrea să ne mai vadă. Aşa e ca nu te-ai gîndit?
Drake vorbeşte alene, copleşit parcă de oboseală. Şi în clipa următoare se întoarce la prietenul lui, îl apucă violent de braţ şi izbucneşte într-un potop de blesteme.
— Ascultă-mă bine! continuă apoi dur, parcă şi-ar fi adunat întîi toată obida şi ura, ca să dea mai multă greutate cuvintelor. Te-ai lămurit şi tu că noi cu spaniolii nu putem fi decît duşmani, duşmani pînă la moarte. Pricepi? Astăzi sînt ei mai tari.
Mîine o să fim noi. Îţi jur pe Dumnezeu din cer că n-o să am linişte nici în mormînt, şi blestemat să fiu dacă n-am să-i fac pe cîinii ăştia să se ducă la fund cît mai repede, sa ne lase nouă supremaţia cuvenită de drept. Şi, de nu-mi ţin jurămîntul ăsta, deschide bine urechile, mă spînzur cu mîna mea, chiar aici, în Rio de la Hacha.
— Şi ce-ai de gînd? O să te răzbuni pe negustori?
— Pe toţi spaniolii. Oriunde-i prind. Cu sabia, cu tunul şi focul. Jefuindu-i cît am să pot. Asta e drumul meu de aici înainte.
— Ai să te faci pirat?
— Am să mă fac şi dracu, dacă-i nevoie!
— Şi eu?
— Ce, tu?
— Eu ce rol o să joc aici?
— Oh, Tom Black, însuşi numele tău te-a pre-destinat să-mi ţii tovărăşie[1]! Ce mai lovituri o să dăm amîndoi, Doamne!
Drake se ridică înfrigurat, izbind pieile cu picio-rul.
— Nu-mi place, Francis! Nu vreau să ucid.
Ce-ai spus? Prostule! Cînd un nemernic îţi omoară tatăl, ori îţi ia iubita, nu-l pedepseşti?
— La dracu! Nu-i totuna, căpitane!
— Ha, ha! Auziţi-l! Nu-i totuna! Cred şi eu, cap de oaie ce eşti! Ce-am păţit noi e de zece ori, de-o mie de ori mai rău. Măi Tom, prietene, ani de zile am fost cinstit, am muncit ca un cîine, am răbdat foame, bătaie, toate înjosirile de pe lume. Şi cu ce m-am ales?
— Stai, asta nu-i decît o întîmplare!
— Toţi mi-ar fi făcut la fel. Nu ne pot înghiţi. Ne-ar da la cap, dacă ar putea. Şi-atunci, noi? Să nu-i sfîrtecăm pe unde-i prindem? Toate averile de pe pămînt se fac cu pumnalul. Numai cei bogaţi îşi îngăduie astăzi să pară cinstiţi. Noi, ceilalţi, sau ne lepădăm de prejudecăţi, sau ne prăpădim ca nişte ticăloşi, înglodaţi în datorii şi plini de ruşine. Asta-i!
— Pirat, zici?
— Pirat, băiete!
— Şi legea?
— Legea iese din punga. Habar n-ai ce sfori trag lorzişorii noştri de-acasă cu piraţii. Legea e pentru proşti şi fricoşi, pe care-i sperie cu doi-trei spînzuraţi, dintre ăia care nu fac doi bani. Înţelegi?
— Bine, Francis! Să ajungem acasă, şi o să văd.
Poate vin cu tine.
— Ai să vii sigur. Altfel nu se poate.
Au trecut doi ani. E primăvara lui 1567. În portul Plymouth, undeva, la extremitatea radei, o flotă de şase nave se leagănă uşor în bătaia vîntului. Sînt vase de mărimi diferite, cel mai impunător atingînd 700 de tone. Matrozii forfotesc pe punţi, pregătind pînzele.
Pe corabia comandantului, retraşi la prora, se află cei şase căpitani. Aşteaptă cu nerăbdare ceva, căci scrutează mereu cheiul înţesat de lume.
— Aţi aranjat cum trebuie calele? întreabă autoritar unul dintre ei, mai în vîrstă, cu o barba înfricoşătoare.
Răspunsul celorlalţi e afirmativ, dar interlocuto-rul clatină din cap, neîncrezător şi preocupat.
— Voi controla eu însumi. Să nu vă prind că
lăsaţi vreunul să iasă pe punte, ori că îngăduiţi marinarilor să le vorbească. Fiţi cu ochii-n patru.
Persoane foarte sus-puse ne-au încredinţat misiunea asta. Ah, iată, în sfîrşit!
Pe chei s-a produs o scurtă învălmăşeală — tîrgoveţii sînt împinşi brutal de soldaţi în uniforme pestriţe, iar în culoarul astfel format pătrunde un grup de călăreţi, purtînd haine scumpe şi pălării încărcate cu pene. Sînt aşteptaţi; descalecă la marginea apei şi coboară într-o barcă încăpătoare, ce se desprinde imediat de ţărm, escortată de alte patru bărci, cu marinari şi soldaţi.
Ţin drumul drept spre corăbii, urmărite cu interes şi curiozitate de cei din port. Nobilii prind scara de frînghie cît se poate de demn şi urcă ridicoli în stîngăcia lor rigidă pe puntea vasului-comandant.
— Cine dintre dumneavoastră este John Hawkins? întreabă căpetenia de cum se vede sus.
Bărbatul autoritar, vizibil emoţionat, face cîţiva paşi în întîmpinarea oaspeţilor. Cel care a pus întrebarea îl cîntăreşte îndelung, parcă să-şi dea seama cîte parale face.
— Bine! rosteşte el ca o concluzie. Condu-ne pe corabia dumnitale. Iată, de la persoana care ne-a trimis.
O scrisoare pretenţioasă, încărcată cu sigilii, dar fără nici o marcă personală, îşi face apariţia, trecînd în mîinile lui Hawkins. Acesta o desface încet şi o citeşte în gînd; faţa i se umple de zîmbet.
— La porunca înălţimii voastre! face dînsul servil.
— Condu-ne pe corabie! repetă celălalt arogant.
Căpitanul îi invită, cu gesturi largi, să-l urmeze. Inspecţia începe din cală, apoi continuă cu armamentul aflat la bord, după care nobilii, însoţiţi de căpitani, se retrag în cabină.
— Domnilor, cred că nu mai e nevoie să vă amintesc înalta misiune pe care poporul englez a încredinţat-o acestei flote. Ne aflăm într-un moment de răscruce a istorici, angajaţi cu ţările vecine întro luptă fără precedent. Cine cîştigă bătălia, va deveni stăpînul lumii. Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca şi noi ce înseamnă asta.
În rîndurile căpitanilor se produce o scurtă mişcare de înţelegere, dominată autoritar de Hawkins.
— Domnilor, am credinţa că fiecare dintre noi este un bun englez. De aceea nimănui nu-i este indiferentă soarta patriei noastre, bunăstarea compatrioţilor noştri. Să ţinem minte, o dată pentru totdeauna, că străinii sînt duşmani, oricare ar fi ei, oricît ar părea de inofensivi. Iar duşmanul trebuie ucis şi prădat, ca să nu ne ucidă şi prade el pe noi.
Aşa că, domnilor, singura şi suprema recomandare ce v-o fac este să n-aveţi milă şi să nu vă lăsaţi înşelaţi niciodată.
Demnitarul vorbeşte iscusit, modelîndu-şi vocea.
John Hawkins e în al nouălea cer, copleşit de onoarea vizitei, ca, de altfel, şi căpitanii săi. Doar un tînăr, vîrît într-un colţ al cabinei, rămîne impasibil. Rareori un zîmbet îi flutura pe buze, atunci cînd frazele vorbitorului sînt prea sforăitoare.
— Adineauri i-am înmînat domnului Hawkins o scrisoare. Spune, comandante, de la cine era?
— De la maiestatea-sa! Regina! răspunde Hawkins cu voce cîntată, parcă ar recita o poezie.
— Aţi auzit? Maiestatea-sa, domnilor, se intere-sează îndeaproape de dumneavoastră şi mi-a cerut sa vă comunic că îndată după întoarcere vă va aştepta la palat.
— Transmiteţi-i reginei că voinţa sa e lege pentru noi! se grăbeşte comandantul să se bîlbîie.
— Nu voinţa sa, ci a patriei, domnule! i-o retează demnitarul. A patriei şi a poporului englez. Asta să vă călăuzească mereu!
Tînărul zîmbeşte şi mai mult, cu oarecare nervo-zitate, plictisit de această ceremonie ridicolă. „Ce frumos sună! îşi zise el. Voinţa poporului! Patria!
Oare tuturor piraţilor li s-a spus aşa la plecare? Pe dracu, ce pierdere de timp. Adică nu, asta ridică tributul pentru majestatea-sa. Desigur, domnilor, dacă ar exista o listă de cheltuieli, vizita voastră ar intra la capitolul ceremoniilor. Ce bine lucraţi!”
Discursul s-a terminat. Distinsul lord, care nici măcar n-a ţinut să-şi decline numele, îşi retrage suita, tot aşa băţoasă şi ridicolă, înapoi, în port.
Parcă s-ar fi contaminat de aerele vizitatorilor, comandantul flotei îşi expediază arogant subordonaţii la corăbiile lor şi dă semnalul de plecare.
Vasele îşi ridică velatura, se întorc leneş, maiestuos în apa întunecată şi iau drumul mării, fără nici un semn de rămas-bun, fără a fi petrecute de nici o privire duioasă, îngrijorată de soarta celor care s-au lăsat în voia capriciilor apei.
Tînărul căpitan, pe duneta navei lui de 50 de tone, contemplă liniştit animaţia portului. Alături de el se află cîrmaciul, ocupat să se strecoare prin puzderia de bărci şi să nu le lovească.
— Ei, cum a fost? întrebă dînsul.
— Fleacuri! replică celălalt simplu. O suită regală.
— Ce spui?
— Da, cu instrucţiuni ale reginei.
— Trebuie să fii încîntat. Gîndeşte-te: Majestatea-sa!
— Păcat că nu i-ai auzit! Parcă soarta regatului ar fi depins de noi, aşa ne tămîiau. Doar deşteptul de Hawkins plesnea de bucurie. Afurisiţii!
— Eşti furios de-a binelea.
— Am stat cu tot dinadinsul să ascult — o să le scape cuvîntul „piraterie”? Aş! Numai patria şi regina li se plimbau pe limba. Şi pentru patria asta o sa ne schimbam în călăi. Norocul meu că nu caut decît bani, iar gloria mă lasă rece.
— Puah! Ce meschinărie! făcu celălalt, rîzînd.
— Tu măcar, sărmane prieten, n-ai nici atît! replică Drake pe acelaşi ton. Nu vrei decît să colinzi lumea. Zău dacă există undeva un trăsnit mai mare! Rîzi, Tom, rîzi! O să văd eu cum se împacă puritanismul tău cu meseria noastră. Mai ales cînd îi vom captura pe sclavi.
— Ce sclavi?
— Vai, nu ştii nici măcar atîta? Comandantul proiectează o escală la Capul Verde, unde vrea să vîneze patru-cinci sute de negri.
— Nu!
— Cum adică, nu?
— Tu n-ai să faci asta!
— Vorbeşti prostii! De ce să n-o fac? Negrii, dragul meu, înseamnă bani.
— Francis, e o josnicie! M-ai atras într-o cursă şi nici măcar n-ai avut curajul să-mi spui pînă acum.
— Ce ţi-a venit?
— Sălbaticii nu sînt spanioli. Ei nu ne-au făcut nimic.
— Lordul de adineauri spunea că toţi străinii sînt duşmani care trebuie ucişi şi jefuiţi. Te frămînţi fără rost. După primul cîştig, partea ta din prada, ai să gîndeşti mai altfel. Banii te fac să uiţi multe, băiete! A, ne semnalizează Hawkins! Hm! Pirat vestit! Se ploconea ca un argat în faţa ălora.
— Fii atent, să nu loveşti barca din tribord.
— Va să zică, mîine!
— Mîine în zori, Tom!
Vorbeau în şoaptă, aşezaţi pe cîte un colac de frînghie. Noaptea adîncă de vară umpluse cerul cu stele, vîntul se oprise şi oceanul dormea profund, fără un val, ca un gigantic lac de mercur. Corăbiile celelalte, despuiate de pînze, se ghiceau undeva, pe aproape. Nici o licărire la bordul lor, parcă echipaje-le s-ar fi prăpădit. În faţă, la o distanţă greu de precizat, clipoceau slab apele izbite de ţărmuri. Era o insulă, cea mai mare din arhipelagul Capului Verde, cufundata şi ea în întuneric.
Tom Black se rezemă de copastie şi oftă încet.
— Cînd auzeam de piraţi, îmi închipuiam mereu aceleaşi scene. Corăbii ce apar pe neaşteptate, ca nişte năluci; o luptă scurtă şi sîngeroasă; echipaje măcelărite şi înecate; împărţirea prăzii: lingouri de aur şi cascade de nestemate; chipuri ciopîrţite, rînjind lacom şi satisfăcut. După care vasul prădat e aprins ori găurit, în timp ce atacatorii se îndepăr-tează tot aşa, ca fantomele, spre insule pierdute în imensitatea mărilor, unde în tainiţe ascunse îşi rînduiesc cîştigul şi încing petreceri sălbatice.
— Nu te ştiam poet!
— Asta e poezia aventurii. Dar cum s-or fi sim ţind piraţii, la ce se gîndesc ei în vreme ce spintecă şi retează trupuri de oameni, nu m-am întrebat niciodată. Dacă i-aş judeca după mine, trebuie să le fie al naibii de greu. Mai avem rachiu?
— Da, ţine! zise Drake, întinzîndu-i clondirul. Ia zi, ai ucis pînă acum pe cineva?
Tom bău îndelung, apoi aşeză sticla pe punte, îşi şterse gura cu dosul palmei şi scuipă cu obidă.
— N-am ucis. Dar tu?
— Numai odată, de mult, într-o bătaie. Doi marinari. Nişte brute scoseseră cuţitele. Nici nu ştiu prea bine cum a fost. Unuia i-am zdrobit capul cu echea pe care-o smulsesem de la cîrmă. Celuilalt i-am sucit gîtul ca unei găini. Sînt sălbatic rău cînd mă-nfurii, îmi vine aşa, o putere, că mă mir şi eu.
— Ce-o să mai fie mîine aici! murmură Tom posomorît. Ce ţipete, cît sînge. Francis, dar dacă ne omoară?
— Cine?
— Negrii.
— Eh, sărmanii! Nici n-au sa se dezmeticească
bine şi-o să fie dezarmaţi. Parcă ştiu ei să lupte?
— O să piară ca nişte animale. Poate că ar fi trebuit să-i ajutam, cine ştie? Şi, cînd colo, tăbărîm pe ei, ca fiarele... Dacă am fi noi în pielea lor?
— Dacă. Dar nu sîntem.
— Şi dacă am fi?
— Ce vrei să spui cu asta? Cînd judeci aşa, ajungi să nu mai lupţi.
— Şi noi luptăm? Cu cine?
— Aşa-i viaţa, măi Tom. Vrei tu, sau eu, să
ucidem? Dar uite că trebuie. Şi nu întreabă nimeni dacă-ţi place. Hai, hai mai bine să aţipim un pic.
Cred că a trecut de miezul nopţii.
Se întinseră pe spate, sprijinindu-şi capul de frînghii.
— Cum tremură stelele! şopti Francis. Şi e atîta linişte... Oare ce-o face acuma regina? Ştie ea ce pregătim noi aici? Da' de unde. O fi la vreun bal, dansează cu lordul primar şi habar n-are. Sau poate are o întîlnire... Pe cine-o fi iubind? Eu n-am iubit niciodată. Se zice că-i tare bine. Ce crezi?
Dar Tom bea rachiu şi nu-i răspunse. Francis ridică din umeri, se întoarse pe o parte şi adormi trudit, încercînd să se gîndească la ceva frumos.
Marangozul rămase treaz toată noaptea. îşi auzea prietenul răsuflînd uşor, ca un copil, privea cerul, pe care arborele artimon se profila ca o cruce imensă, şi se gîndea aiurea. I se făcu frig, duse sticla la gură, însă băutura se isprăvise. Înjură pe înfundate, se scutură, străbătut de un fior, şi în aceeaşi clipă îl cuprinse o panică neaşteptată.
Stătu cîtva timp să se dumirească de unde-i vine frica, dar era prea speriat ca să se poată linişti cît de puţin. Un singur lucru ştia că-i rămîne de făcut: să nu debarce pe insulă. Asta însemna că trebuie să se ascundă bine, bine de tot, să nu fie găsit oricît îl vor căuta. Unde? În cabină? Nu. În cală?
Nici atît. Pe punte? Nu, nu. Pe catarg. În cutele velei mari, care e înfăşurată pe crucetă. Sigur că da. Acolo nu-l mai găsesc ei toată ziua, fiindcă n-o să umble la pînze, corăbiile rămîn ancorate aici pînă deseară. Şi-apoi totul e să dispară pînă pleacă bărcile, pe urmă va coborî şi va face pe miratul că nu l-au luat.
Se ridică încet, să nu-l simtă matrozii de veghe.
Catargul era la doi paşi. Apucă binişor scara de pisică şi începu să urce cu mişcări precaute, ca un mus leneş şi speriat de furtună. Ajunse cu bine la crucetă, înaintă tiptil pînă la capătul ei dinspre insulă, după care desfăcu pînza, se lungi în ea ca într-un hamac şi cu smucituri puternice de frînghie o apropie cît mai mult de lemnul rotund, unde era legată.
Căldura şi oboseala îl amorţiră treptat şi aţipi, tresărind totuşi la orice zgomot. Trecură cîteva ceasuri, cînd murmure înăbuşite şi paşi îl treziră de-a binelea. Cerul la răsărit devenise vag cenuşiu, piraţii se pregăteau de plecare. Era un frig pătrun-zător, pe care Tom îl simţea chiar prin pînza groasă a velei. Oamenii, încă zăpăciţi de somn, se loveau unii de alţii, ca nişte orbi.
— Căpitane! Scoală, căpitane! Debarcăm.
[1] În limba engleză, „black” înseamnă „negru”.
Volumul 1
•
În bătaia lunii, șleaul șerpuia printre miriști, aburcând lin dealurile și prăpăstuindu-se tot atât de lin în văiugile năpădite de iarbă și tufărișuri.
Încordat în scări, cu trupul lăsat pe coama fugarului, un băietan de vreo cincisprezece ani întorcea din când în când capul îndărăt ca să-și cumpănească sorții scăpării. Fugise de-a-ncălare de la conacul stăpânului său, după o bătaie soră cu moartea. Îi țineau urma trei arnăuți[1] de-ai boierului. Întorcând iarăși de la o vreme capul, fugarul își dădu seama că norocul începe să tragă de partea urmăritorilor, care aveau cai mai abrași[2] și mai multă pricepere în stăpânirea și îndemnarea lor. Distanța până la ei se scurta văzând cu ochii, în vreme ce puterile roibului său scădeau cu repeziciune. Străbătuse, după socoteala lui, vreo cincisprezece vrâste și mai avea, după aceeași socoteală, vreo cinci înainte, până a ajunge la acel codru care se cheamă al Ciurei, unde se spunea că hălăduiau oameni mai slobozi decât păsările cerului. La ei năzuia el să ajungă…
Vreo sută de pași îl mai despărțeau acum de urmăritori. Privi înainte. Dealurile rămăseseră în urmă, făcând loc unei câmpii oable[3] la capătul căreia se ițea marginea întunecată a unui codru. Își șfichiui cu năduf fugarul. Acesta icnea, fornăind și împrăștiind bală. Se ridică și mai mult în scări, cercând a-l ușura de greutate și lăsându-și obrazul în bătaia usturătoare a coamei.
•
În vremea asta, la acea margine întunecată de pădure își făceau obișnuita lor pândă doi codreni[4] armați cu durde[5], pistoale și hangere[6]. Stăteau de-a-ncălare, sub pologul[7] rotat al unui tufan, scrutând depărtările. Nu peste multă vreme urechea prinse tropot de copită, iar ochiul desluși umbrele a patru călăreți gonind pe sub lună…
— Ian te uită, pe cine-or fi urmărind arnăuții cu atâta înverșunare? grăi unul din ei, întorcând a mirare capul spre soțul său, care călărea un cal pag[8], cu coamă lungă și nările-n vânt.
— Se pare că-i un băietan, răspunse acesta. O fi de la vreo curte boierească. Da’ ce poznă o fi făcut?
Celălalt n-avu timp să-i răspundă, căci dinspre șleau trosni o împușcătură. O slobozise unul din cei trei urmăritori asupra călărețului din față.
— Nu l-o pălit! grăi primul haiduc, privindu-și cu neliniște tovarășul.
— Da’ o să-l pălească numaidecât, că-s puși pe omor după cum văd, răspunse tot atât de neliniștit acesta, trăgând către el dârlogii. Frică li-i să nu le scape în codru și vor să-l dea gata. Eu aș zice să-i dăm o mână de ajutor băietului, că-i păcat de tinerețele lui…
— Așa zic și eu, că dreptatea și obida tot de partea lui trebuie să fie. Haide!
Punând mâna pe pistoale și împintenându-și fugarii, haiducii o porniră cu repeziciune către șleau, tăind de-a curmezișul calea celor patru călăreți. Dar în clipa următoare același arnăut ridică iarăși pistolul, stupind foc. De data asta plumbul nu-și greși ținta: lovit, călărețul din față se înălță în scări și, apucându-se cu mâinile de ceafă, se rostogoli de pe cal în șanțul de la marginea drumului.
Dar arnăuții nu apucară să descalece. Cât ai bate din palme, cei doi haiduci erau asupra lor. Chitindu-l pe ucigaș, unul dintre ei îl prăvăli cu un foc la pământ, apoi atât el, cât și celălalt traseră hangerele. Luați pe nepusă masă și bănuind cam cu cine au a face într-acest miez de noapte, arnăuții își răsuciră în loc fugarii și o luară la sănătoasa. Haiducii întoarseră caii și descălecară la grabă lângă cel lovit. Băietanul zăcea nemișcat pe fundul șanțului.
— Amărâtul de el, zise cu năduf cel care-l chitise pe ucigaș, îngenunchind lângă băiat și ridicându-i capul. La moalele capului l-o lovit! Tâlharii! Apoi, privindu-l neliniștit pe tovarășul său, întrebă: Oare o mai fi trăind?
Acesta se aplecă la rându-i, își lipi urechea de pieptul băiatului în dreptul inimii, după care, ridicând către soțul său ochii înseninați dintr-o dată, zise:
— Trăiește!
Zicând acestea, își smulse mâneca cămășii, legă cu ea strâns capul rănitului și se uită cu înțeles în ochii celuilalt.
— Să-l luăm cu noi, poate o mai avea zile, amărâtul de el…
•
Era prin anul Domnului 1631, la vreo șapte ani după întâmplarea de mai sus. La curțile domnești din Ieși, într-una din frumoasele săli ale palatului, se întinsese mare zaiafet, prilejuit de reînturnarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru Vodă Iliaș, trimis de Poarta suzerană în locul lui Alexandru Radu. Masa gemea sub felurimea bucatelor și a tacâmurilor scumpe, asupra cărora băteau smerite mătănii vreo două duzini de bărbi de toate mărimile, înconjurate de zeci de idiclii[9] și cepaele, care împleau pocalele și înlocuiau blidurile golite cu altele vârfuite și dichisite cu grijă de meșterii bucătari.
Când zvonul de glasuri se mai domoli, logofătul Neghinuță, carele ședea în stânga domnului, ridică pocalul și cuvântă astfel către domn și meseni:
— Să ne trăiești, doamne și bine ai venit pe aceste mănoase plaiuri moldovenești, pe care, ne învrednicim a crede, ai să le ocârmuiești cu aceeași înțelepciune și dragoste precum le-ai mai ocârmuit înainte, în prima ta domnie.
Aici vodă dete din cap cu smerenie, iar cuvântătorul, după ce aruncă o privire plină de înțelesuri acelor bărbi slăvite din jurul domniei-sale, urmă:
— Și ne mai învrednicim a crede, doamne, că n-ai să uiți nici de prea-smeritele slugi ale tale adunate la aiastă masă, care te-au slujit cu credință și supunere atât în zile bune, cât și în cele rele.
La aceste cuvinte, mesenii suspinară cu frunțile plecate, unii mai tineri dându-și coate pe furiș și cătând cu înțelegere în ochii măriei sale.
Domnul înălță pocalul recunoștinței, îl deșertă și grăi astfel:
— Vă mulțămesc, boieri dumneavoastră, pentru aieste urări de bine pe care mi le aduceți, cum și pentru credința ce mi-ați arătat-o în năprasnele prin care am trecut. Acum că am putut, cu ajutorul vostru, îndupleca Înalta Poartă să mă trimeată la locul ce mi se cuvine, mă voi strădui din răsputeri să nu dezmint așteptările voastre. Dar înainte de asta, urmă a zice vodă, se cuvine să curățim țara de acei care ne voiesc răul, de neprietenii noștri. Am auzit de unul, vornicul Lupul Vasile, boier de neam, care umblă cu vorbe și felurite scorneli ca să răzvrătească norodul împotriva me și a voastră.
— Drept ai grăit, mărita ta, ridică fruntea Baptiste Veleli, sfetnic de mare taină al măriei sale. Vornicul ista o trimis la Poartă, la Stambul, o solie alcătuită din boieri moldoveni pentru a se pune împotriva venirii tale în țară. Spuneau cum că norodul i-ar fi împuternicit să grăiască în numele lui. Da’ bine că am aflat la vreme de aiastă uneltire și am știut a pune vorbă și cele de cuviință acolo unde era nevoie, așa încât o fost poftit să se întoarcă frumușel, cu buzăle umflate, pe drumul care i-o adus.
— E un om tare primejdios, doamne, vornicul ista, suspină către măria sa și logofătul Neghinuță. I-o spune și numele: Lupu, adică. Îl cunosc eu bine! Mai are doi prietini buni întru uneltiri: bătrânul boier Buhuș și hatmanul[10] Săvin. Cică îmblă tustrei din sat în sat și tulbură norodul…
Aici logofătul tăcu, căci domnul și stăpânul ridică dreapta și cu obrazul întunecat dintr-o dată, cu ochii scăpărători spuse:
— După cele pătimite în prima noastră domnie, nu mai avem dreptul de a șovăi într-asemenea împrejurare. Vrăjmașul trebuiește lovit de-ndată și fără cruțare, ca să nu aibă vreme să te lovească el.
— Așa este, doamne, încuviințară mesenii în cor, clătinându-și bărbile.
Măria sa întoarse capul către soțul său din stânga, spunându-i cu aceeași scăpărare în ochi și cu același glas care nu mai răbda zăbavă:
— De aceea, logofete Neghinuță, fiind domnia ta om în care mi-am pus întotdeauna nădejdea, am a-ți da o poruncă pe care să mi-o duci la împlinire. În satul Voineștilor, taman prin locurile pe unde am auzit eu că îmblă Vasile Lupu ista, am un om al meu, pe care prea bine îl cunoașteți și domniile voastre. Este vorba de logofătul Negrilă, boier credincios nouă, care o arătat întotdeauna multă osârdie în toate câte l-am rugat a face pentru noi. El are destui oameni la îndemână ce ne pot scăpa cu ușurință de pacostea asta de boieri. Ai să iei de la cămănărie[11] cinci sute de galbeni și ai să i-i duci lui Negrilă. La prețul ista s-or găsi mulți ahotnici[12] care să-i aducă vii ori morți pe cei trei înaintea noastră. Mâine, cum s-o crăpa de ziuă, pleci la drum fără zăbavă! Înțălesu-m-ai?
— Înțăles, măria ta! icni boierul. Oi face întocmai…
•
La o margine de pădure, în dreptul șleaului celui mare al Ieșilor, stătea de pândă un pâlc de călăreți. Erau cinci la număr, oameni trecuți de prima tinerețe, unii din ei având tâmplele sure și obrazurile scorțoase, tăbăcite de arșițe și vânt. Unul singur, încălecat pe un harmăsar alb, cu șa și frâie țintare, cu pieptar lat, părea, pe lângă ei, din cale afară de tânăr. Pletele lui castanii răsfirate în șuvițe îi cădeau pe spate, dezvăluind un obraz oacheș, o frunte lată și niște ochi căprui plini de înfrigurare.
— Căpitane, spuse într-un târziu unul dintre călăreți, arătând cu brațul în zare, văd un rădvan boieresc venind într-acoace!
— Îl văd și eu, Gâtlane, răspunse tânărul, înălțându-se în scări și ducând mâna streașină la ochi.
— Și mă cuprinde mirarea, urmă același călăreț, ridicând din umeri: ce pasăre o fi călătorind la vremea asta fără să-i pese de ereți și hultani?
Tânărul zâmbi:
— Nu-i pasă, că știe să-și păzească bunătatea de pene. Ian uitați-vă ce de flintulițe ghintuite o însoțesc!
Într-adevăr, rădvanul care apăruse în depărtare și acum se apropia cu repeziciune avea înhămați la el patru cai în falet, cu doi arnăuți armați călare pe perechea din față, purtând haine albe de aba împodobite cu fireturi negre, iar în spate șase arnăuți călări, armați și ei până-n dinți.
— Mă bate gândul, glăsui un alt călăreț, care se afla în dreapta celui tânăr, că trebuie să fie vreun dreptcredincios de-al lui Alexandru Vodă fanariotul și că treaba la care o pornit nu rabdă zăbavă.
— Așa trebuie să fie, măi Dobre, spuse căpitanul, strunindu-și harmăsarul, care prinse a se foi sub el.
— Dacă-i dintr-aiștia, apoi nu se poate să nu aibă asupra lui câteva punguțe cu gălbenași, grăi Gâtlan. După care, răsucindu-și în sus sfârcul mustății, clipi șmecherește și întrebă: Ce zici, căpitane, le dăm binețe?
Tânărul zâmbi, apoi spuse:
— Nici că se cade altfel! O așa luminată față boierească cum e asta ar putea chiar să se supere dacă n-o bagi în samă.
Călăreții râseră, apoi, la un semn al tânărului, o porniră vijelios la vale, chiuind și pocnind din pistoale. Văzându-i, surugiii prinseră a biciui cu strășnicie telegarii, punându-i în galop, iar arnăuții, împresurând rădvanul, traseră pistoalele din sileafuri[13], slobozindu-le în năvălitori. Dar niciunul dintre aceștia nu se clinti din șa. Aplecați asupra coamelor, cu hangerele scăpărând în mână, codrenii veneau într-o întinsoare asupra lor pe amândouă laturi ale drumului. Ajungând din urmă rădvanul, căpitanul cel tânăr, împreună cu doi din soții săi, Gâtlan și Dobre, se păliră în săbii cu arnăuții, în vreme ce ceilalți doi haiduci picară în coastele surugiilor de pe perechea de telegari înaintași. Nedându-le răgaz să-și tragă pistoalele de la brâu, aceștia îi înșfăcară de mijloc și, săltându-i din șa, îi azvârliră în șanțurile drumului, după care ispravă apucară căpestrele înaintașilor, oprindu-i în loc. În dreptul rădvanului lupta era aprigă. Văzând că-s în număr mai mare decât codrenii și că se arată putință de izbândă, cei șase slujitori ai măriei sale se prăvăliră cu iataganele asupra lor, împresurându-i din toate părțile și îngrămădindu-i la mijloc. Dar hangerele, deși fiecare din ele avea de ținut piept la două iatagane, păreau a nu se înspăimânta de loc. Și asta pentru că le veniră în ajutor durdele. Ținând durda de țeavă în mâna stângă și mânuind-o în chip de măciucă și scut împotriva unuia din oțele, codrenii își arătau cu dreapta întregul meșteșug al armelor. Înălțați în scări și ajutorați de istețele lor dobitoace, care, deși nestrunite de dârlogi, păreau că înțeleg gândurile stăpânului până în cele mai adânci tainițe ale lui, ei veneau pas cu pas asupra arnăuților, râzând diavolește și dând strigăte de ocară și batjocură, dintr-acelea care-l fac pe om să vadă roșu dinaintea ochilor și să-și piardă, astfel, capul, arma de care are cea mai mare trebuință într-o asemenea împrejurare.
În vremea asta, pasărea care se călătorea în rădvan încremenise între pernele acestuia, mișcând doar capul într-o parte și alta, ca să vadă de partea cui se arată semnele izbândei. La început, când arnăuții prinseră a-i înghesui pe codreni între piepturile cailor, boierul slobozise chiar un suspin de ușurare și pusese mâna pe iataganul ce-l avea alături, zicându-și că numaidecât se va ivi prilejul să se arate și el la lumina soarelui întru toată strălucirea bărbăției sale, dar curând mâna dumnealui își slăbi strânsoarea pe mănunchiul acestuia și buza de jos prinse a-i tremura. Căci iată ce se întâmpla afară: cel mai tânăr dintre lotri, călare pe harmăsar alb, și care părea a fi căpitanul lor, înaintând asupra celor doi oameni ai măriei sale, îl chiti pe neașteptate pe unul, dintr-o parte, cu patul durdei, prăvălindu-l din șa, apoi întoarse asupra celuilalt amândouă armele. Deși hangerul îi fulgeră în câteva rânduri pe sub gâtița acestuia, tot durda fu ceea care-l scapă pe om de griji. Pocnit în țuguiul cușmei, vrednicul slujitor al măriei sale se bălăbăni în șa, apoi se prăpăstui pe-o lăture, venind domol spre tovarășul său din colbul drumului, ca să-l întrebe de sănătate. După care ispravă, căpitanul cel tânăr se întoarse într-ajutorul celor doi soți ai săi. La drept vorbind, aceștia nu prea aveau nevoie de el: fiecare din ei rămăsese a se măsura creștinește cu un singur vrăjmaș, căci părechile lor, cu mădularele și scăfârliile betegite de durde, strigau de acuma aman[14], târându-se de-a bușilea prin colbul drumului. Un sughiț cumplit îl apucă pe boier când îi văzu și pe cei doi surugii ai săi venind pihotași[15], cu mâinile legate la spate, înghiontiți din urmă de durdele codrenilor care opriseră rădvanul.
Încredințându-și sufletul celui de sus și zicându-și că-i păcat de tinerețele lui, care nu se vor mai bucura de lumina soarelui și de mila slăvitului său stăpân, logofătul Neghinuță, căci el și nimeni altul era pasărea cu pricina, ascunse în pripă, sub perne, pacostea de iatagan și rămase stană, cu ochii ațintiți înainte, ascultându-și bătăile surde ale inimii și trăgând cu urechea la cele câteva clinchete de săbii, care se mai auzeau din ce în ce mai slab de afară. În cele din urmă conteniră și ele. Nu trecu multă vreme și în urechea ciulită până la durere a vajnicului călător bubui un râs ce-l furnică din cap până-n picioare, apoi auzi scârțâitul ușiței rădvanului și un glas de tunet zicând:
— Să ne trăiești, boierule! Ia poftește matale de-ți mai dezmorțește picioarele pe-afară, că prea au ostenit de-atâta drum!
•
Pentru mama Safta, chelăreasa[16], ca și pentru toate muierile din rândul slujitorimii conacului din satul Voineștilor, îndârjirile Radei față de tot ce se arăta chip de bărbat erau de neînțeles.
— Nu-i în toate mințile fata asta! zicea chelăreasa către urechile care aveau răbdarea și răgazul s-o asculte. Frumoasă este, cum nu se află alta prin partea locului, isteață așijderea – că dacă ți-o întoarce ea vorba, pe loc te apucă sughițu’ – da’ cum dă cu ochii de-un bărbat, parcă l-ar vedea pe Satana. Curat pisică sălbatică se face! Să ți-o spuie flăcăii din sat, să ți-o spună vătaful Ionuț, care după ce și-a făcut vânt într-o sară în ietăcuțul ei, că prea i se perpelise inima de jarul aistor ochi albaștri, o ieșit ca din pușcă de-acolo, ca să-și oblojească după aceea vreo săptămână și mai bine frumusețea de obraz cu tot feliul de alifii, că tărcat l-o făcut drăcoaica. De încercănat ce era, semăna la ochi cu harmăsarul cel abraș, de la droșca boierului, căruia îi pune ochelari ca să n-o ieie razna pe laturea drumului. Și te cuprinde mirarea când te gândești: „Fată la douăzeci de ani bătuți pe muche…” Altele, la vârsta ei, îmblă cu câte doi plozi în cârcă și unul pus pe venire în tainița Domnului, câtă vreme ea tot de fetie se ține, de parcă mare bucurie o mai fi și asta. Dragă mi-i fata, că orfană și amărâtă s-o ridicat la curtea noastră; și m-am cercat eu a-i afla taina și oful de la inimioară. La început s-o spăriet și și-o scos ghearele ei de pisică sălbatică, da’ tot luând-o eu cu binișoru și văzând ea că nu-i voiesc decât binele, o început a se da pe brazdă. Azi așa, mâne așa, până când într-o zi, podidind-o lacrămile, s-o hotărât a-mi spune. O ascultam, Doamne iartă-mă, da’ de înțăles tot n-o puteam înțălăge, că pentru un om zdravăn la minte chiar că de neînțăles se arată o asemenea taină. Îmi zicea ea mie, da’ tot printre lacrime și suspinuri, că drag i-o fost de copilă un băiet anume, unul Codruș, argat la curtea noastră, care și-o luat lumea în cap acum șapte ani, fugind către codrii Ciurei. Cu toate că arnăuții lui Negrilă al nostru, care s-o luat după el, se lăudau în gura mare că l-o pușcat, ea nu crede asta în ruptul capului. Zice că arnăuții se laudă de frica boierului, că prietinul ei o rămas teafăr și nevătămat. Da’ năcazul cel mare împotriva bărbaților taman de aici îi vine, că, zice ea, plecând, el s-o juruit dinaintea ei că are să vină în scurtă vreme să o ieie de la curte, că dragă-i este, da’ o uitat de ea, călcând cuvânt și făgăduință. Iată dar de ce nu are ea ochi să vază făptură bărbătească dinainte, că toți numai să mințească știu și să înșele. Pe unul l-o îndrăgit, pe acela l-o vrut, altul nu-i trebuie. Cap sec de muiere! Atâta pricepe el, atâta face…
Acestea toate le zicea cu mare năduf chelăreasa, dar, e drept, în taină mare și numai acelor muieri de care era încredințată că n-or duce vorba până la urechile boierului sau ale oamenilor lui de prin preajmă. Nu de alta, da’ o iubea pe fată și n-ar fi vrut pentru nimica în lume să mai pătimească și de la alții pentru fapta ei, că destul pătimește și așa amărâta, perpelindu-se în focul inimii sale. Și o iubea mama Safta pe Rada pentru că în afara de acest păcat, altele nu i-ar fi găsit, să le fi căutat cu lumânarea. Ajutoare mai de preț ca ea în multele treburi ale gospodăriei nici că și-ar fi visat vreodată. Toate le știe, toate le prididește fără îndemn, fără vorbă, și-i sfârâie călcâiele de mai mare dragul prin toate ungherele conacului. Parcă și mai inimoasă s-o arătat a fi din ziua când, murind tușă-sa, Catinca, l-o adus la grajduri, cu învoirea boierului, pe frățâne-su mai mic, Andrieș. Asta în locul zgripțuroiului care s-o dus de-a-ncălare, ducându-i deolaltă și mințile. Curat parcă-i mumă cu acest Andrieș al ei. Tot de dragul lui se zbate, toate lui i le cară, ca să nu ducă băietanul dorul dragostei și grijii părintești. Și-n foc s-ar azvârli pentru el. Da, multă râvnă și înverșunare e în fata asta! Iaca, cât ai bate din palme o și plămădit cogeamite covată cu aluat, o învelit-o cu un prosop curat și acuma așteaptă să crească stând pe scăunel alături, cu ochii ațintiți în gol, muncită de gânduri numai de ea știute. Frumoasă-i drăcoaica, bă-tu-o-ar norocul s-o bată! Păcat numa’ de tinerețele ei.
— Hei, Radă, mai lasă gândurile, că nu-s bune ele de nemica. Numai te veștejesc la chip și-ți macină sufletul.
— Le-aș lăsa, țață Safto, cu dragă inimă, da’ nu mă lasă ele!
— Tot la împielițat te gândești?
— Tot, țață Safto!
— Măi Radă, și dacă arnăuții aceia nu mințesc, cum zici tu, și l-o pușcat de moarte pe băietan? Prepune tu asta și răspunde-mi la întrebare!
— Nu pot prepune asta, țață Safto. Cu toate că l-am căutat, răscolind singură în vreo două rânduri tot codrul Ciurei și nu l-am găsit, deși i-am pus pe alții să-l caute, și nu l-au găsit, inima îmi spune că el trăiește și eu nu pot crede altminteri.
— Ptiu, stuchi-te-ar mâțele! dete din umeri, a ciudă, mama Safta chelăreasa, ridicându-se de la locul ei și ieșind din cuhnie[17] să mai vază și de alte treburi ale gospodăriei, pe care le plinesc slugile ei cele toante și leneșe.
•
Dacă cineva i-ar fi spus matahalei celei de arnăut cu mustața-n prepeleac, care făcea de strajă la poartă, că or să vină vremuri când slujitorimea cea amărâtă se va călători la rădvan[18] boieresc, iar boierii cei de neam, în anterie[19] și cealma[20], o vor păzi venind de-a-ncălare, șezând de-a-ndoaselea, voinicește în șa, fără de îndoială că l-ar fi stuchit drept între ochi, zicându-i că-i umblă mințile pe două cărări. Când însă văzu de-adevăratelea o asemenea istorie, știind el ca mințile îs la locul lor, neîncercate de ulcelele Satanei, mai întâi și întâi se ciupi bine, până când simți că-i dau lacrimile, dar cum nimic nu se clinti și nu se șterse din fața ochilor săi, îi holbă și mai tare și se năpusti să deschidă poarta acelei ciudate vedenii, care înainta la pas spre ea, venind dinspre șleau. Deschizând-o și făcându-și în grabă semnul crucii, omul mai dete și un răcnet năprasnic, la auzul căruia se mișcă întreaga ogradă, iar în cerdac apăru pe loc scăfârlia cheloasă a boierului și stăpânului curții.
— Ce este?! strigă năpustit acesta, dar văzând, la rându-i, vedenia, se slobozi de sus, de pe scări, dând iarăși strigare, ca la năvala tătarilor: Săriți, băieți, de-l dezlegați pe boier Neghinuță!
Apoi, după ce stârni tămbălăul, văzând îndeaproape nemaipomenita orânduială căzută pe capul aiestei lumi, întrebă cu glas mai domolit, scărpinându-și pătrarul de lună a nedumerire și spaimă:
— Da’ ce s-o-ntâmplat, oameni buni, ce-ați pățit?
Cum nu se găsi nimeni să-i deie răspuns potrivit, căci mai speriată ca el părea slujitorimea adunată în rădvan și legată fedeleș de mâini și picioare, boier Negrilă se opri în fața logofătului Neghinuță, pe care oamenii lui îl depuseseră cu mare grijă și sfiiciune pe binecuvântatul pământ și acuma îl dezlegau cu osârdie. Logofătul, spre aceeași mare mirare a lui, nu contenea a se văicări și a blestăma de mama focului:
— Dar-ar boala-n ei! Mă spânzură! Pe cinstea me că mă spânzură! Să-mi sară ochii dacă nu mă spânzură!
— Cine să te spânzure, logofete? se îngrămădi spre el, săltând a nedumerire din umeri, stăpânul curții.
Neghinuță se uita la el chiondorâș, slobozind printre măsele:
— Ha!… Măria sa, cine altul?
— Da’ pentru ce? Ce-ai făcut?!
— Eu am făcut? Alții o făcut, da’ pe mine mă spânzură.
Stăpânul curții smuci iar din umeri:
— Care alții? Apoi dacă-i așa, să-i spânzure pe ei!
— Pe ei? se oțărî acesta. Lor o să le pună sare pe coadă, iară mie ștreangul de gât! Priceput-ai, logofete Negrilă?
Umerii acestuia se pleoștiră, mâinile se deteră în lături. Zise:
— Nu pricep nemica, logofete Neghinuță!
Neghinuță îl privi cu răutate. Zbucni:
— Nu pricepi, hai?! M-o prădat niște lotri, iaca! Acuma pricepi? Mi-o luat toți banii cămănăriei pe care ți-i aduceam din partea măriei sale pentru prinderea lui Vasile Lupul și a soților săi, bătrân boier Buhuș și hatmanul Săvin…
În afară de cei care-l pogorâseră pe Neghinuță din șa și-l sloboziseră din legături, iar acuma îi propteau în călcâie pe arnăuții și surugiii scoși din strâmtoarea rădvanului, o seamă de obrazuri apăruseră de prin heiuri[21] și dosuri, urmărind cu nespusă mirare cele ce se petreceau în ogradă. Printre ele se afla și obrazul oacheș cu cei doi ochi albaștri, care-i puseseră pe jar și îi vârâseră în belele pe dumnealui vătaf Ionuț și pe mulți alții. Acești ochi albaștri, cătând cu înfrigurare, văzură cum logofăția sa o ia pe cealantă la subsuoară, poftind-o cu plecăciune spre cerdac, iar urechile cele cu cerceluși auziră aceste vorbe de minune, după care se ciuliră numaidecât și mai mult:
— Nu cumva ai aflat cum îl cheamă pe căpitanul lotrilor care te-o prădat?
— D-apoi cum să nu, că mi-o spus chiar el: Codrean cică…
— Codreni îs toți, știut lucru, asta nu ne spune încă nemica. Numai că pe mine mă bate gândul că codreanul ista care ți-o ieșit înainte e unul pe toată Moldova. Am mai auzit de el. Cum arată la boiu?
— E unu’ tânăr, cam de vreo douăzeci și ceva de ani să fie, nalt cât clopotnița și vânos la trup, cu plete castanii și frunte lată. Ochii îi are căprii, plini de înfrigurare…
— Aista trebuie să fie! Își are de la o vreme bârlogul, după cum se aude, prin codrul Bârnovei. Las’ că aflăm noi toate cu de-amăruntul și-l dăm pe mâna gâdei. Da’ ce boldești, măi Radă, ochii la noi de parcă am fi niște stahii? se întoarse boier Negrilă spre ușa cuhniei, prin dreptul căreia tocmai treceau. Ia du-te mai bine de adă un lighean cu apă, un sopon și un prosop curat, să se spele boieru’ de la drum!
Ochii statură a nu înțelege, obrazul oacheș așijderea. Și atunci glasul stăpânului tună a îndemn și supunere:
— Oare n-auzi?! Ori vrei să pun mâna pe harapnic!
Ochii și obrazul pieriră ca prin farmec, lăsând ușorii cuhniei văduviți de tot ce aveau ei mai frumos.
•
În odaia bogată, îmbrăcată în velințe[22] și covoare persiene scumpe, amirosind toată a busuioc, cei doi boieri țineau mare sfat de taină.
— Și zici că măria sa vrea să punem mâna pe Vasile Lupul și pe cei doi soți ai săi? întrebă boier Negrilă.
— Numaidecât, dete răspuns boier Neghinuță.
Boier Negrilă lăsă capul în piept. Stătu așa câteva clipe sub povara gândurilor, apoi îl înălță iar, cătând pe sub sprâncene în tainița sufletului acelui oaspe al său.
— Precum știi, începu el domol, măria sa mi-o arătat întotdeauna bun prieteșug și încredere. Asta mă îndeamnă să fac tot ce mi-o sta în putere, chiar și fără banii aceia care o încăput în mâna lotrilor. Cu ei, de bun înțăles, treaba ar fi mers mai repede, da’ dacă nu-i, nu-i… Acum ochii domniei sale îl sfredeliră și mai mult pe mosafir: Trag nădejde că măria sa n-o uita a pune o vorbă bună în Divan și pentru mine când s-o isca prileju’… Nu-i chiar atât de ușor să-l prinzi pe Vasile Lupul, știut fiind că are norodu’ în spatele lui. Da’ am și eu oamenii mei de nădejde! În afară de asta, știu și pe unde se ascunde…
Aici, boier Negrilă cătă cu înțeles la oaspetele său, după care urmă:
— Până nu de mult s-o tot învârtit pe aici pe aproape, da’ de câtăva vreme am aflat că și-o făcut bârlog în satul Oșlobeni, pe lângă Peatra, în preajma conacului vornicului Lupul, tătâne-su. Acolo ține el sfat cu oamenii și pune la cale toate blăstămățiile. Oi repezi chiar mâne niște iscoade să vază cum stau lucrurile și, dacă le-o fi la îndemână, să-i facă sama. Cât despre lotrii care te-o prădat, am să răped tot mâne niște oameni la Ieși să deie de știre poterelor. Cu Codrean ista de care-mi spui isprăvim noi mai repede. Or să-l ieie ca din cofă din codrul Bârnovei, cu gălbanaș cu tăt…
Dincolo de ușă se auzi un hârșâit ca de pisică, ce-l făcu pe cuvântător să-și înghită vorba și să întoarcă, supărat, capul într-acolo. În aceeași clipă însă ușa se deschise și în prag apăru Rada, ducând într-o mână, sprijinit de șold, un lighean cu apă, iar în cealaltă un sopon și un prosop curat. Cei doi o fulgerară cu bănuială pe sub sprâncene, iar stăpânul dete poruncă cu glas năpustit:
— Pune ligheanul aici și vii pe urmă să-l iei… Atunci când te-oi chema eu!
•
O bucurie fără de margini sădiseră în sufletul Radei vorbele de taină ale celor doi boieri, la care trăsese cu urechea în două rânduri, dar mai cu osebire cele auzite din dosul ușii de la odaia stăpânului său, înainte de a intra ea cu ligheanul. Vestea venea de altminteri să întărească credința ei dintotdeauna, cum că Codruș trăiește, căci cine altul dacă nu el putea avea chipul zugrăvit de stârpitura ceia de boier, aburcată de codreni de-a-ndoaselea în șa, spre râsul și batjocura oamenilor? Deși trecuseră atâția ani din ziua în care tot ea îl sfătuise să fugă la codreni, vreme îndestulă pentru un om ca să uite până și pe măiculița care l-a făcut, ochii lui căprui, plini de înfrigurare, arzând sub o frunte lată, cu șuvițe de păr castaniu căzute asupra-i, parcă îi vedea și acum înaintea ei… Ochii iștia ea nu-i putuse uita. Din ei izvorâse acel foc care-i perpelise inima de codană și care o muncea și azi, după atâta amar de vreme. Dar bucuria asta mare a ei veneau să o întunece aceleași semne de întrebare pe care și le punea ea ceas de ceas și noapte de noapte, făcând-o uneori să-l urască pe Codruș într-aceeași măsură în care îl iubea: de ce anume și-o călcat el jurământul făcut în ziua plecării, nevenind până acum să o ieie de aici? De ce nu-i dăduse până acum niciun semn de viață? Răspunsurile pe care și le dădea tot ea erau multe, dar niciunul din ele nu avea darul de a-i ogoi inima. Codruș, după cum se vede, nu arăta a fi un fricos și, prin urmare, nu putea prepune că nu vine la curte de teama arnăuților lui Negrilă sau a poterelor care își fac slujba la drumurile domniei. Oare nu vrea s-o primejduiască pe ea? Oare nu-l lasă oamenii lui să aducă muiere în tabără? Asta ar fi mai de crezare. Dar atunci de ce nu i-a dat măcar o veste despre el? Sau… o fi uitat-o de dragul altor ochi mai frumoși ca ai ei? Aceasta era cea mai dureroasă bănuială, care îi sângera inima și îi umplea ochii de lacrimi. Oricum ar fi, o hotărâre trebuia luată numaidecât, căci acum nu mai era vorba numai de semnele ei de întrebare și de prima și marea ei dragoste pusă la grele încercări. Din cele auzite la sfatul de taină al boierilor, două lucruri i se limpeziseră bine în minte, și anume: că veneticul de la Ieși, cum îi spuneau oamenii în de ei, punea la cale uciderea unor boieri moldoveni de seama, oameni cu dragoste de norod, ale căror nume erau rostite cu sfințenie în toate satele și târgurile Moldovei, și că viața lui Codruș era în mare primejdie… Asta, înainte de toate.
Așadar, Rada nu mai stătu pe gânduri. După popa Timofte, singurul om luminat din sat în care avea ea deplină încredere, era dascălul și pisărul[23] Ignat, bărbat la vreo șaizeci de ani. La el se duse Rada să ceară sfat și îndrumare, de care avea nevoie acum ca de lumina ochilor. Îl găsi pe bătrân în chilioara lui din spatele bisericii, între ceasloave și hârțoage de tot felul. Pisărul o primi bucuros ca întotdeauna, o pofti să se așeze pe laiță, în fața lui, și să-i spună tot ce avea pe suflet.
— Despre Codrean aista am auzit eu multe de pe la oameni, grăi bătrânul, după ce ascultă cu luare-aminte și clătinând a mirare din cap povestea înnodată din spaime și nedumeriri a Radei, da’ nici prin minte nu mi-ar fi trecut că-i unul și același cu băietanul care s-o dus de la curtea voastră. Acela era un flăcăiaș amărât, pripășit de nu se știe unde. Câtă vreme istălant se aude a fi un bărbat falnic, știutor de carte, călăreț și mânuitor de pală cum nu se află altul. Da’ cu toată înverșunarea în care se arată el în scapăr de arme și voinicie, pentru obidiții și oamenii de rând are o inimă de aur, că nu se află casă de sărăcan prin care să fi trecut el și să nu fi lăsat o bucurie în sufletul omului, să nu fi lepădat o pungă cu parale acolo unde se arată mare nevoie de ea. Dacă-i aista Codruș al tău, apoi, Radă, nu ți-ai prăpădit de pomană anii așteptându-l! Numai că mirarea ta, și anume că nu-ți dă niciun sămn de viață și că nu vine să te ieie cum s-o legat el cu cuvânt, mă încearcă și pe mine. Nu-i el omul să facă una ca asta, fată.
Aici, bătrânul tăcu pentru a-și trage sufletul și pentru a-i da Radei răgazul să-și contenească suspinurile cele grele. După ce văzu că fata s-o mai liniștit, urmă:
— Dacă zici tu că acest viteaz căpitan este Codruș al tău și că l-ai recunoscut din vorbele acelui boier, apoi sfatul meu este să nu te pripești cu lacrimile și cu spaima. De câte le are el pe cap, se prea poate ca deocamdată să n-aibă vreme de tine. Ascultă-mă ce-ți zic: întâmplarea de azi și cele ce pot urma dintr-însa nu rabdă amânare. Veneticul de la Ieși pune la cale un omor, iar boier Negrilă, după câte îl cunosc eu, este în stare să ducă până la capăt mârșăvia asta. Făptuind-o el, țara ar pierde trei oameni de seamă. Singurul om care poate împiedica mâna ucigașilor este căpitanul Codrean, sau Codruș al tău, cum îi zici, primejduit la rându-i de ei. Așadar, pune-ți dragostea și oful de-o parte, într-o anume tainiță a inimii, și repede-l pe frățâne-tu Andrieș până în codrul Bârnovei, unde zicea boierul că-și are acum tabăra Codrean, cu o carte pe care am să i-o scriu eu numaidecât. Cunosc codrul acela ca-n palmă și bănuiesc cam pe unde și-o fi ales el locul de stat, așa încât ia aminte de amănuntele ce ți le voi da eu acuma, ca să știi cum să-l îndrumi într-acolo pe Andrieș. Grăbește-te numai, altminteri s-ar putea întâmpla ca veneticul din Ieși să aibă o mare bucurie, iar amărâtul tău suflet o întristare de moarte.
•
Andrieș tocmai pusese tarnița în spatele Bălțatei, iepșoara lui de dârvală, și o închinga ca s-o pornească cu merinde spre stava de pe izlaz, pentru herghelegiii de acolo, când se pomeni cu Rada lângă el. Se bucură când o văzu. Orfan de amândoi părinții, crescut numai alături de soră-sa, la început în casa tușei lor Catinca, iar după moartea acesteia la curtea lui boier Negrilă, Andrieș își iubea sora ca ochii din cap și poate numai de dragul ei îndura el acum, flăcăuaș de vreo paisprezece primăveri împlinite, multele necazuri care se abat pe capul unui biet ajutor de grăjdar la o curte boierească cum e asta. Aici pleasna și urecheatul îi țineau loc de mumă și tată. Îl plesnea și îl urechea vătaful Ionuț, îl plesneau și îl urecheau grăjdarii, îl plesneau și îl urecheau arnăuții, că doar năravul ista de a da în om tot de sus venea, de la hapsânul cel mătăhălos cu sprâncene cât măturoaiele, care tuna și fulgera asupra tuturora câtu-i ziulica de zi. Da, numai pentru Rada le îndura el toate, ca să n-o lase singură printre tartorii iștia, că altminteri demult s-ar fi dus el încotro vedea cu ochii și încotro îl îndemna inima să se ducă. Iară inima, trebuie spus, îl îndemna pe Andrieș să ia și el în piept potecile codrului, așa cum o încercat să facă cu ani în urmă un alt băietan cam de seama lui, cu numele de Codruș, sătul și el de prigoană, numai că norocul nu l-o ajutat să ajungă acolo unde năzuia el. Biata Radă, tare l-o mai iubit se vede pe băietul acela, de vreme ce îl mai așteaptă încă și azi, deși toată lumea de la conac știe că a fost pușcat atunci de arnăuții lui Negrilă! Iaca, și acum tot despre el îi vorbește! Mare minune să nu-și fi pierdut fata asta mințile…
Dar, gândind astfel, Andrieș o ascultă totuși cu luare-aminte pe Rada, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o îndurereze, arătându-și pe față neîncrederea în cele ce-i spunea ea. Înțelegând în sfârșit ce-i cerea soră-sa și încotro trebuia el să se repeadă după ce va depune merindele la stavă, Andrieș se simți cuprins de o mare bucurie. „Chiar de n-o fi căpitanul Codrean unul și același cu Codruș cel fugit cu ani în urmă de la curte, își spuse în sinea-i Andrieș, tot e bine că mă duc acolo. Am să-i cunosc pe codreni îndeaproape!” Iar pentru ziua și ceasul acesta Andrieș se pregătea, de fapt, mai de multișor: în tureatca[24] ciuboțelelor celor noi, cu care îl căpătuise soră-sa, purta un jungheraș iute-n tăiș, dat pe de lături de la un arnăut mai gură-cască, iar în sân o praștie strașnică, tăiată dintr-o crăcănă de corn, cu care lua cioara din zbor cât n-apuca ea nici „cranc” să zică. De mic se visa Andrieș făptuind isprăvi de minune alături de alți voinici, tot unul și unul, pe binecuvântatele și oropsitele plaiuri ale Moldovei, da’ mai ales în ultima vreme se visa el seara, când pica de trudă în grajd, pe pătuceanul cel așternut cu fân, cu urechile și obrajii arzând în pară, cum întocmește el județ celora care îl judecă pe el azi cu scatoalca și sudalma.
Așa încât, primind sulișorul de hârtie din mâinile Radei, Andrieș o sărută pe amândoi obrajii spunându-i:
— Să n-ai grijă, Radă, oi face întocmai cum îmi spui tu!
•
Scăpând de tarhat[25], având în tarniță numai greutatea călărețului său subțirel la trup, Bălțata alerga acum mai sprintenă, bocănind mărunt pe bătătura drumului cu copitele ei cele mititele și repezindu-și coada într-o parte și alta, când Andrieș, cu o smucitură de dârlog anume știută de ei amândoi, o pofti să nu se mai obosească într-atâta la trap, ci să-și urmeze de-acuma drumul la pas, în care vreme el va putea cerceta mai cu luare- aminte hățișul din dreapta, unde, după un ciot mătăhălos de stejar, cu de-amăruntul descris de Rada, iar Radei tot cu de-amăruntul descris de atoateștiutorul pisăr Ignat, carele pe vremuri îndrăgise și el aceste hățișuri izbăvitoare de ale lumii strâmbătăți, se face o potecă, bine ascunsă la intrare, și care potecă îl va duce taman spre locul unde îi mână graba să ajungă. Dar tocmai când prinse el a cerceta cu luare-aminte hățișul și a căuta ciotul cu pricina, un răcnet scurt, venind de aproape, îi îngheță sângele în vine și o făcu pe Bălțata să sară, fornăind, în două picioare, iar cu celelalte două să bată văzduhul întru apărare și retragere din fața acelui vrăjmaș nevăzut.
— Stai! Care-i acolo?! răcnise vrăjmașul.
Andrieș înghiți de câteva ori aerul, simțind că cel dintr-însul nu-i ajunge pentru a slobozi glas, după care gângăvi:
— Eu… bădiță…
Dar, umilindu-și glasul și cercând din răsputeri să-și potolească iepșoara, care dintr-o clipă într-alta putea să-l deie peste cap, Andrieș nu uită să bage cu repeziciune mâna în tureatcă și să tragă din ea ceea ce îi era lui mai de preț la acea oră de noapte.
— Care eu? mai strigă vrăjmașul, arătându-și făptura din hățișul din dreapta și venind cu durda subsuoară asupra acelei zbateri de cal pe care o mână de om cerca cu mare greutate să o astâmpere.
— Eu, Andrieș…
Zicând acestea, Andrieș își simți dintr-o dată inima mai ușoară, deoarece, ieșind acel vrăjmaș în bătaia lunii, el își dete seama numaidecât că în fața lui se afla un haiduc în carne și oase. I-o arăta asta portul, i-o arăta asta durda, i-o arăta asta locul și vremea. Își vârî jungherașul la loc în tureatcă.
— Da’ de unde vii, bre? întrebă omul, domolindu-și glasul și oprindu-se locului ca să se mai ogoiască animalul.
— De la conacul logofătului Negrilă cu o anume treabă pentru căpitanul Codrean, răspunse Andrieș mai liniștit, bătându-și cu palma peste grumaz iepșoara care se pusese în patru picioare.
— Care căpitan, că eu nu cunosc pe niciunul cu numele ista? îl ispiti haiducul, cercetându-l cu oarecare bănuială.
— Măi bade, lasă șotiile că n-am vreme de ele, se burzului Andrieș. Treaba pentru care am venit eu nu rabdă zăbavă.
— Ce fel de treabă? se lăsă omul mai moale, căci îi plăcu pesemne îndârjirea flăcăuașului din fața sa.
— Asta i-oi spune căpitanului când oi da ochii cu el.
— Nimănui altuia?
— Nimănui altuia!
— Bre, bre, da’ falnic te ții! Numai că trebuie să-ți spun că ai brodit-o cam prost: căpitanul nu se află în tabără.
— Am să-l aștept!
— Bine, voinicule! Să-l chem atunci pe careva să-ți arate drumul până acolo, că eu n-am dezlegare a lăsa locul neprivegheat.
Spunând asta, haiducul vârî două degete în gură și trase un șuierat ascuțit, la care răspunsul nu întârzie să vină. Peste câteva clipe, din desiș apăru un bărbat spătos, înrt-aceleași veșminte și arme.
— Ia vezi, Hâncule, de flăcăuașul ista și du-l în tabără! Are treabă cu căpitanul nostru. I-am spus că nu este, da’ zice că are să-l aștepte până vine. Se vede că are poruncă să nu-i vorbească decât lui.
Haiducul cel spătos cu numele de Hâncu se apropie cu pas legănat de călăreț și, punând mâna pe dârlogii Bălțatei, o îndemnă să-l urmeze. Andrieș băgă numaidecât de seamă că în locul prin care pătrunseseră ei în desiș nu se afla nici urma acelui ciot mătăhălos de stejar pomenit de pisărul Ignat, ceea ce însemna ori că ciotul fusese doborât și luat de acolo, ori că spre tabără mai duceau și alte drumuri ascunse. După o bună bucată de drum, ajunseră într-o poiană presărată cu câteva bordeie, în mijlocul căreia ardea un foc. Oameni nu se vedeau. Numai în jurul focului Andrieș zări câțiva bărbați trântiți pe tohoarce, vorbind între ei cu glas stins. Își așteptau, pesemne, rândul la strajă.
Călăuza se opri lângă foc și, lăsând dârlogii Bălțatei, îi spuse unuia dintre oameni:
— Frate Ifrime, iaca o venit băietanul ista de la Voinești cu o anume treabă către căpitan. Are poruncă să nu-i vorbească decât lui. Vrea să-l aștepte…
— Bine, flăcăule, să-l aștepți atuncea. Mâine dimineață cred că are să fie aici. Foame ți-i?
— Nu prea, bădiță!
— Asta n-aș prea crede, prinse a zâmbi bărbatul cu numele de Ifrim, apoi, întorcându-se către călăuză grăi: Ai grijă, Hâncule, de flăcăuaș! Dă-i să mănânce și culcă-l în bordeiul tău, că ai loc destul acolo. Grijește-i și iepșoara, că după cum văd i se închid dumnealui ochii de oboseală. Pune-o la stănoage[26] și freac-o cu un șomoiog, după care adap-o și dă-i niște grăunțe!
— Mulțămesc, bădiță, da’ grija asta am să o am eu. Pe mine m-o adus Bălțata și nu pe dumnealui Hâncu. Să-mi arătați numa locu’ de legat și să-mi dați grăunțele. Până mâne am vreme destulă de hodină.
•
A doua zi, ieșind din bordei, Andrieș băgă de seamă că tabăra își schimbase cu totul înfățișarea. În afară de haiducii care duceau și aduceau de căpestre caii de la adăpătoare și de cei care se spălau în pârâu, o seamă de alți oameni se îndeletniceau cu tot soiul de alte treburi pe care le cerea, se vede, rânduiala acestei așezări tainice de bărbați din inima codrului: unii dereticau prin bordeie și dinaintea lor, unii își curățau armele cu câlți și vergele, alții trebăluiau pe la cuhnie, pe la grajd, așa încât mica așezare era într-o forfotă necontenită.
Întorcându-se de la pârău cu ochii limpezi și trupul scăpat de moleșeala somnului, Andrieș văzu mai într-o margine a poienii vreo duzină de codreni adunați în cerc, iar auzul îi fu izbit de niște rostogoliri de râs și de îndemnuri care-l făcură, mai întâi, să se oprească nedumerit locului, apoi să-și îndrepte, tot atât de nedumerit, pașii într-acolo. Iar ceea ce văzu el, ajungând în dreptul acelor codreni, îl făcu să bulbuce ochii cât cepele și să-și zică ciupindu-se, că pesemne nu i-a limpezit îndeajuns cu apa din pârău și că visele lui de ast’noapte nu-l sloboziseră încă din mreaja lor. Căci iată ce văzu Andrieș: în mijlocul acelui cerc de codreni, se roteau, pândindu-se din ochi unul pe altul, doi zdrahoni. Unul din ei, gol până la brâu, nu era altul decât Hâncu, bărbatul cel spătos și călăuza sa din noaptea trecută, iar celălant, îmbrăcat însă nu cu straie dintr-acelea din care poartă muritorii de rând ce-și zic oameni, ci cu o blană deasă din cap până-n picioare, era o namilă de urs cu colți rânjiți și cu niște lăboaie ce-i ajungeau până la genunchi. Numai că, spre deosebire de om, acest vajnic luptător cu blană avea botniță de curele, iar ghearele îi erau înfășurate în cârpe legate cu șfară. Asta, fiindcă armele cu ascuțiș erau poprite pesemne în această înfruntare dintre om și jivină, singurele lor arme rămânând puterea brațului și trupului în sprijinul și îndrumarea căreia mai venea și acea putere care se cheamă a minții. Așadar, în rostogolirile de râs și în îndemnurile privitorilor, omul și jivina se urmăreau îndeaproape, chitind cam de unde ar putea să se apuce. Și iată că jivina cea îmblânzită, care, după toate, nu era la prima ei înfruntare de acest fel și simțise destule oase pârâindu-i între lăboaie, se hotărî în cele din urmă. Pândind o întoarcere a capului într-altă parte a vrăjmașului ei, se repezi, ca slobozită din arc, asupra lui, cuprinzându-l cu lăboaiele cam la două palme mai sus de mijloc și înălțându-l cam la tot atâtea măsuri de pământ. În strânsoarea acelor lăboaie păroase, omul icni, înverzindu-se la chip și căscând gura după ce îi lipsea lui mai mult în clipa aceea. Dar neputându-și face răsuflul din pricina strânsorii în care se afla, își zvâcni dintr-o dată brațele în sus și, subțiindu-se din mijloc, alunecă la pământ. Într-aceeași fulgerare de clipită, dezdoindu-și trupul și proptindu-se în picioare, omul cuprinse la rându-i jivina de mijloc, ferindu-și numai într-o parte capul de acele lăboaie strașnice, și punându-i o piedică, o prăvăli pe spate, venind cu toată greutatea trupului asupra ei.
— Hura! Hura… Rușine, Ionică!… Bravo, Hâncule! strigă acea duzină de glasuri, în vreme ce Andrieș, tot cu gura căscată și ochii cât cepele, începu să se dumerească că ceea ce vedea el se întâmpla aievea și că o asemenea întâmplare n-ar fi putut el să o vază nici în cele mai îndrăznețe visuri ale sale.
Între timp Ionică, ridicându-se oarecum rușinat în picioare, primea din mâna vrăjmașului său două zaharicale întru îndulcirea supărării și încheierea unei împăcăciuni trainice, așa cum de altminteri se și cuvine între doi luptători cu cinstea neștirbită. În grajd, unde se duse să dea bună dimineața Bălțatei, Andrieș, în vreme ce o țesăla cu sârg, află de la alți mânuitori de țesală și perie, vecini cu el, că asemenea trânte cu Ionică au loc mai în fiecare zi întru călirea virtuții și că arareori reușește careva, în afară de căpitan și încă vreo doi, să-l dovedească și mai cu osebire să-l azvârle pe spate pe Ionică, cei mai mulți luptători mulțămindu-se să scape teferi din strânsoarea lăboaielor dumnealui, căci și asta era o dovadă a voiniciei și neînfricării lor. Cât despre Hâncu, urs îi și el, știut lucru, numa’ că-i fără blană și colți. Împlinindu-și cu cinste datoria față de Bălțata, după ce dete o raită pe la cuhnie, unde îmbucă la repezeală o azimă[27] caldă-călduță, la care se alătură un boț de brânză dulce, Andrieș ieși afară, dar într-aceeași clipă din afundurile codrului se auzi un șuierat ascuțit, urmat în scurtă vreme de altele câteva. Oamenii ce se aflau prin preajmă ciuliră urechea.
— E sămn că vine căpitanul! spuse unul dintre haiduci, ridicându-se în picioare.
Ceilalți făcură la fel, pornind spre o anume parte a poienei unde, pesemne, știau că trebuie să apară cel vestit prin șuierăturile străjilor. În scurt timp se auzi tropot de copite și zângăt de arme, după care din desiș ieșiră la trap, unul după altul, cinci călăreți. Dar Andrieș nu-l văzu decât pe unul, și anume pe acela care venea în frunte călare pe un harmăsar alb. Inima îi icni ca de spaima și prosternare la văzul acelei înfățișări bărbătești. „Oare el să fie cu adevărat? se întrebă în sinea-i, plin de nedumerire, Andrieș. Da’ dacă Rada are dreptate și nu și-o pierdut mințile cum credeam? Atunci… Atunci, Codruș ista, dacă de bun înțăles el îi și nu-i altul, e un tâlhar de-a adevăratelea și nu un haiduc, cum îl arată chipul și înfățișarea. Că doar un haiduc nu știe să mintă, să puie la canon ani de zile un suflet nevinovat de fată!” La gândul acesta, Andrieș simți cum sângele îi năvălește în cap, iar privirea îi alunecă, fără să vreie, spre tureatca ciubotei. Înaintea ochilor îi apăru chipul surorii sale, obrazul ei drag, pe care îl văzuse de atâtea ori înlăcrimat. Își strânse pumnii.
Oprindu-și fugarii, cei cinci descălecară. Zvârlind dârlogii în mâna unuia din ei, călărețul cel tânăr, cu plete și ochi căprui, se întoarse spre oamenii adunați zicând:
— Bine vă găsesc, prietini!
— Bine-ai venit sănătos, căpitane! tunară toți într-un glas.
Numaidecât Ifrim, cel de la focul de aseară, care orânduise adăpostirea și îndestularea lui Andrieș și a Bălțatei și care, după cum băgase de seamă Andrieș, ținea locul căpitanului cât acesta lipsea din tabără, ieși înainte și, oprindu-se în fața lui, grăi:
— Azi le-am dat zi de hodină oamenilor, căpitane, că de la plecarea voastră n-au prea avut parte de ea. Am lăsat de caraulă[28] străjile la locurile ce le știi și am mai rânduit câțiva pândari între ele, deoarece poterașii, după sminteala ce le-am pricinuit-o săptămâna trecută, au prins a ne căta mai abitir urma.
[1] Arnăut – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din țările române. Din turcă, ARNAVUD.
[2] Referitori la cai – nărăvași. Din turcă, ABRAȘ.
[3] Oable – care se prezintă ca o linie dreaptă, neted, plan, fără cotituri.
[4] Codrean – care aparține codrului, pădurar, pădurean.
[5] Durdă – sâneață, flintă, pușcă.
[6] Hanger – pumnal mare, încovoiat. Din turcă, HANCER.
[7] Polog – acoperitoare, baldachin sau mănunchi de fân sau grâu. Din rusă, POLOG.
[8] Pag – cal (sau, rar, alt animal) negru sau roșcat cu pete albe. Din slavonă, PĔGŬ.
[9] Slujitor (cu rang inferior) la curtea domnească.
[10] Hatman – (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești (ataman); persoană având acest titlu. – Din poloneză, HETMAN.
[11] Cămănărie – Visterie.
[12] Ahotnic – Regionalism. Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rusă, OHOTNIK.
[13] Sileaf – Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. Din turcă, SILAH (armă).
[14] Aman – Îndurare! Iertare! A zice aman – a cere iertare.
[15] Pihotaș – 1. infanterist, pedestru, pedestraș. 2. cal înaintaș.
[16] Chelăreasă – persoană care deținea cheile cămării sau pivniței și care administra proviziile unei gospodării boierești. Din slavonă, KELARŬ.
[17] Cuhnie – 1. Bucătărie. Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești. 2. Clădire modestă; cameră sărăcăcioasă. Din ucraineană, KUHNJA.
[18] Rădvan – Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai. Din rusă, pol., RYDVAN.
[19] Anteriu, anterie – Haină lungă purtată de preoții ortodocși; sutană. Haină lungă pe care o purtau în trecut boierii români și lăutarii. Din turcă, ANTERI.
[20] Cealma, cealmale – Turban. Din turcă, ÇALMA.
[21] HEIURI – Dependințe, acareturi. Din maghiară, HELY (loc).
[22] Velință – țesătură țărănească groasă de lână albă sau vărgată în diferite culori, de obicei împâslită la piuă, folosită ca pătură, cuvertură, covor etc.
[23] Pisăr – logofăt, scriitor de cancelarie; 2. azi, ironic (în Moldova), copist. Din slavonă, PISARĬ.
[24] Tureatcă – 1. Carâmb (la cizmă). 2. Un fel de ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi.
[25] Tarhat – sarcină, povară; bagaj, calabalâc. Din maghiară, TERHET.
[26] Stănoagă – bară de lemn ce delimitează un podeț sau separă animalele în grajd.
[27] Azimă – turtă de aluat nedospit, coaptă de obicei sub spuză.
[28] Caraulă – 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. Din bulgară, KARAUL.
Prevestirea calugarului Chesarion de Dan G. Mihaiescu
SESIZARE DESPRE O CRIMĂ
Cazul acesta ciudat l-am întâlnit în primii ani de activitate în miliția judiciară. Dacă mă gândesc bine, nici astăzi, după atâta timp, nu pot așeza toate amănuntele în înlănțuirea lor firească. Crime perfecte, e bine cunoscut de toată lumea, nu există și, totuși… Dar să nu anticipez.
•
Ciudata poveste a început într-o toamnă. În anul acela a fost o toamnă confuză. Ba te încălzea un soare bun, cu lumina dulce, ba ploua și era frig. Dacă plecai de acasă în haină te prindea ploaia pe drum și se lăsa frig de-ți clănțăneau dinții. Când plecai cu pardesiu și fular, nu se clintea un nor, te frigea soarele și făceai baie de aburi.
Arborii se găseau în aceeași încurcătură. În jurul lor, pe pământ, putrezeau frunzele veștede, iar sus, pe crengi, alte frunze musteau încă de clorofilă.
Îmi amintesc că în dimineața când am fost sesizat despre moartea doctorului Olteanu, am plecat la serviciu pe jos. Soarele răsărise luminos, ispititor și cald. În stradă am avut senzația unei mari întâmplări. Trotuarele erau invadate de copii și flori. Sute de copii împovărați de buchete uriașe. Predominau crizantemele cu bulgării lor de petale: mici explozii albe, galbene, violete, sau de un roșu stins.
Pași mărunți, grăbiți, zarvă, ghiozdane cu miros puternic de piele și haine noi. Copiii erau vioi, vorbăreți și râsetele nu conteneau. Doar pe chipurile câtorva se citea spaima de necunoscut. Însoțitorii lor, părinții, alternau între emoție și nostalgie.
Prima zi de școală! Veți zice că spectacolul este același în fiecare toamnă. Pe mine mă tulbură de fiecare dată.
Altceva vreau, însă, să povestesc. O întâmplare nostimă și de necrezut.
În fața mea mergea un grup de persoane vorbind în gura mare și de-a valma. Fără voie am auzit tot ce spuneau. Erau două femei, una în vârstă, cealaltă tânără, care semănau leit. Probabil mama și fiica. Le însoțea un bărbat gras, cu mers săltăreț. Femeia tânără era mai vorbăreață.
— Vasile, n-ai uitat sandvișurile?
— Două cu șuncă, două cu unt. Sunt în ghiozdan!
— Și-un măr, două, i-ar fi prins bine copilului…
— Are! confirmă bătrâna. Mititelul! Tot timpul mă gândesc cum o să se simtă el singur, fără noi. Mai ales că-i prima zi…
Grasul, după toate aparențele tatăl copilului, își tamponă cu batista fruntea asudată și numai după aceea își contrazise soția:
— Cum adică singur? Sunt atâția copii…
— Ce ușor îți vine ție! Parcă n-ai ști cât e Răducu de sensibil…
Au tăcut cu toții, preț de câteva secunde. Mi-am închipuit că se gândește fiecare, în tihnă, la sensibilitatea lui Răducu. Bătrâna a terminat, prima, cu gândurile și a întrebat, cu gravitatea unei replici din „Antigona”:
— Florico, Vasile, oare n-am uitat nimic?
Vasile îi dădu cele mai temeinice asigurări:
— Nimic! Absolut nimic! Robotesc de la 4 dimineața…
Deodată, bătrâna s-a oprit în loc și a început să țipe:
— Vasileee! și apoi iar, scurt, mai potolit, pe undeva duios: Vasile!
Grasul și femeia tânără încremeniră lângă un burlan. Bătrâna reveni, sfârșită:
— Vasile!… Copilul!… Am uitat acasă copilul!…
Am râs până în poarta miliției. Întâlnindu-ne, la intrare, ofițerul de serviciu mi-a adus la cunoștință că mă așteaptă un „caz”. O femeie în doliu voia să-mi vorbească și am invitat-o în biroul meu. Strâns sub o năframă neagră, părul ei de un alb sclipitor făcea, parcă, o pată de lumină. Mi s-a adresat cu o perfectă stăpânire de sine. Nu s-a pierdut în amănunte, mi-a vorbit direct:
— Domnule căpitan, eu sunt mama doctorului Gabriel Olteanu. Am venit la dumneavoastră pentru că sunt convinsă că fiul meu a fost ucis!
Mă privea insistent, căutând să afle de pe fața mea o confirmare. I se părea, poate, că toată lumea știe câte ceva despre moartea fiului ei și că i se ascund adevăratele împrejurări. Firește că nu știam nimic, era prima oară când auzeam numele doctorului Olteanu.
— Iertați-mă, dar sunt obligat să vă atrag atenția că faceți o declarație extrem de gravă… Să nu mai vorbim despre dovezile pe care ea le comportă…
I se citea în priviri că socotea neștiința mea o prefăcătorie.
— Ce dovezi?… De ce nu i-au făcut autopsia?… Ce tot îi dădeau zor cei de la spital că Gabriel era bolnav?… Eu știu cel mai bine!
— Ați cerut dumneavoastră să i se facă autopsia?
— Bineînțeles!… Poate nu de ajuns de stăruitor.
— Cui v-ați adresat?
— Doctorului Precup, prieten bun cu Gabriel. Dădea din colț în colț, căutând argumente. Că diagnosticul e clar, că fiului meu nu-i plăcea să fie îngrijit de medici, că nu suporta nici măcar o injecție… Și atunci, spunea el, autopsia ar fi fost un act de impietate…
— Unde lucrează doctorul Precup?
— La clinica „Profesor Dr. Bogdan Argeșeanu”!
— Bine, doamnă, dar cine ar fi avut interesul să-l omoare pe fiul dumneavoastră?
— Nu știu! De aceea am venit la miliție. Dacă s-ar mai putea face, acum, autopsia…
Am încercat s-o liniștesc, dar n-am reușit. După plecarea ei, nedumerirea mea a sporit. Cum de i-a încolțit în minte o bănuială atât de gravă? Înțeleg, o copleșise disperarea, revolta pentru moartea unicului ei fiu. O moarte pe care o judeca cu inima ei de mamă, care i se părea absurdă și nedreaptă. În fața morții celor dragi oamenii reacționează divers, dar subiectiv. Ce gând a declanșat ideea omorului? Ce amănunt ciudat?
Din punctul de vedere al profesiunii mele, în mai toate cazurile asemănătoare intervin patru ipoteze: moarte naturală, accident, sinucidere sau crimă. La început toate par la fel de posibile. Pentru descoperirea celei adevărate sunt necesare, uneori, eforturi îndelungate, obositoare. Alteori, este de ajuns un amănunt mic, cât un vârf de ac. Și nu apelez întâmplător la comparația cu vârful de ac.
Cu câteva luni în urmă l-am însoțit la un „caz” pe maiorul Dinescu, șeful meu. Totul părea nemaipomenit de simplu. O fată, o dactilografă, s-a sinucis. S-au găsit în odaia ei paharul din care a băut otravă și lângă el, pe masă, cheia cu care încuiase ușa pe dinăuntru. Nimic nu lăsa să se întrevadă o altă ipoteză decât a sinuciderii. Și, totuși, după ce odaia a fost cercetată, centimetru cu centimetru, a apărut un amănunt. O înțepătură de ac pe suprafața mesei din mijlocul odăii. Mai târziu, punând acest amănunt în legătură cu altele, s-a descoperit că este vorba despre o crimă.
Ucigașul îi oferise victimei o băutură otrăvitoare și pentru a înscena sinuciderea a înfipt un ac cu gămălie în masă, apoi a legat de el un fir lung de ață pe care l-a tras afară prin gaura burlanului, care dădea în curte. A încuiat ușa, pe dinafară și a dat drumul cheii pe firul de ață. Cheia a căzut în mijlocul mesei. I-a mai rămas să tragă ața, cu ac cu tot, și dus a fost. Descoperirea crimei a pornit de la un amănunt, un vârf de ac.
Care va fi, însă, amănuntul revelator în cazul de care abia luasem cunoștință? Se va ivi vreun astfel de amănunt?
Pentru a putea cere Procuraturii deshumarea cadavrului aveam nevoie de unele date. Trebuiau cercetate, în primul rând, actele medicale care constatau decesul lui Gabriel Olteanu. Deocamdată, ipoteza numărul unu era moartea naturală.
Primele verificări impuneau prezența medicului judiciar, care a fost de părere că numai autopsia poate confirma, sau infirma, diagnosticul inițial. Procuratura a admis cererea noastră.
Despre rezultatele autopsiei am avut o convorbire interesantă cu doctorul Grigoriu, medicul judiciar.
Mărturisesc că, în timpul discuției, doctorul Grigoriu m-a agasat. Nu se așeza pe scaun, ca oamenii. Se rezema de câte un birou și vorbea cu ochii pe fereastră, lăsând impresia că nu bagă de seamă dacă îl asculți. Parcă vorbeai singur. Asta mai treacă-meargă, dar mă scotea din sărite și faptul că își răsucea câte un nasture de la haină, până pocnea ața. Apoi începea în sens invers. Aș fi dorit, foarte mult, să i se rupă nasturele, măcar o singură dată, să mă pot bucura.
— Așadar – începu el – examenul sumar al tegumentelor lasă să se vadă urmele unor numeroase înțepături pe coapse și antebraț. Probabil injecții…
— Asta corespunde cu declarațiile colegilor de spital. Olteanu suferea de ficat și își potolea crizele cu morfină.
— Vorbe!…
— Nu înțeleg ce vrei să spui?
— Am găsit, într-adevăr, leziuni pe ficat, dar numai cele provocate de otravă!
— Stai ușor, doctore! Care otravă?… Va să zică, după părerea dumitale, Olteanu a fost otrăvit?
— Cam așa ceva! Sau s-a sinucis. În orice caz, până în ziua morții era la fel de sănătos ca oricare dintre noi.
— Sănătos, spui? Și înțepăturile?
— Misterul obligatoriu din orice afacere polițistă.
— Te rog să te uiți la mine când vorbim. Ce dracu’, nu merit chiar nicio privire?
— Ba da! Ești frumos, semeni cu Elvis Presley!
— Orice mi-ai zice, astăzi nu reușești să mă scoți din pepeni.
— Îți promit că n-am să încerc… Zici că Olteanu își făcea injecții cu morfină? Nu se cunoaște! Ciuruit cum e, ar fi însemnat să-și introducă o cantitate uriașă de stupefiante în organism. Asta ar fi lăsat urme, ori…
— Dar își făcea injecții?
— Pot să jur!
— Cu ce anume?
Doctorul nu-mi răspunse. Se chinuia să-și aprindă țigara cu o brichetă care refuza să-l asculte. Se confirmau încă o dată cuvintele, nu știu cui, că bricheta a fost inventată ca să sublinieze importanța chibritului. N-am văzut încă o brichetă care să se aprindă la prima declanșare.
M-am despărțit de doctorul Grigoriu și, în aceeași zi, intrigat de părerile lui, am făcut o vizită la spitalul unde lucrase Gabriel Olteanu.
Omul cel mai potrivit pentru relații mi s-a părut a fi asistenta lui. Am stat de vorbă chiar în laboratorul defunctului.
— De la moartea bietului domn doctor n-a mai intrat nimeni aici. N-avem un alt medic specialist, trebuie să fie adus cineva, mă informă asistenta.
Cuvintele ei erau străbătute de un regret sincer. Când a spus că de la moartea lui Olteanu n-a mai intrat nimeni în laborator, a îmbrățișat totul cu privirea, supărată, parcă, pe fiecare obiect din încăpere, mirată că biroul stă tot lângă fereastră, că stativele cu eprubete au aceeași aliniere, că toate sunt la fel ca înainte, ca și cum obiectele ar fi putut fi vinovate de trădare. Între zidurile înalte ale laboratorului, între mobilele albe și austere, asistenta părea și mai mică și mai slăbuță decât era în realitate. O biată bătrânică, încredințându-ți o durere. Am simțit nevoia s-o întreb dacă s-a înțeles bine cu doctorul Olteanu.
— Foarte bine, era un om deosebit de bun. Numai când avea crize…
— Ce se întâmpla când avea crize?
— În ultima vreme avea crize destul de dese. Se liniștea numai cu injecții…
— Dumneata i le făceai?
— Nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe el. Singur și le administra.
— Dar fiolele? Ce făcea cu fiolele?
— Le arunca aici, în cutia asta!
— De când n-ai golit-o?
— De când s-a prăpădit domn’ doctor.
— Te superi dacă te rog s-o golim acum?
— Nu sunt eu așa de supărăcioasă… Poftim!… Țineți dumneavoastră puțin de capac…
— Astea sunt?
— Astea!
— Pot să iau una cu mine?…
— Păi sunt toate sparte!
— Cu atât mai bine. O învelim frumușel în hârtia asta și poate că îmi va fi de folos…
— Dacă vreți dumneavoastră…
— Dar te-am reținut destul… A, să nu uit! Fii bună și dă-mi și câteva rețete în alb.
— Din biroul lui domn’ doctor?
— De acolo… Ce antet au?
— Al nostru, al spitalului nostru. Clinica „Profesor Doctor Bogdan Argeșeanu”.
— Mulțumesc!… În ultimul timp, doctorul Olteanu mai dădea consultații?
— Foarte rar. Lucra mai mult în laborator. Îl ajuta pe domn’ doctor Precup.
— Cercetări, studii?
— Da, un medicament nou, pentru tratamentul ulcerului…
•
Întors la birou, de voie, de nevoie, a trebuit să iau iarăși legătura cu medicul nostru judiciar. L-am rugat să vină la mine și i-am arătat fiola.
— E limpede, băiatule. Scrie și pe ea: cacodilat de sodiu.
— Asta ce mai e?
— Un întăritor nervos. Apă de ploaie!…
— Va să zică, nu-i morfină?
— Nici gând! Din astea îți poți face și tu câte vrei.
— Știi că devine interesant? Va să zică…
— Îți cam place vorba asta…
— Care?
— „Va să zică”.
— Ai dreptate, uneori mă repet… Va să zică…
Am izbucnit amândoi în râs.
Văzând pe biroul meu rețetele în alb, Grigoriu mă privi întrebător.
— Nici eu nu știu bine de ce le-am luat. Erau prea multe și asistenta mi-a spus că doctorul Olteanu dădea foarte rar consultații…
La plecare, medicul judiciar n-a uitat să-mi atragă, încă o dată, atenția:
— Doctorul Olteanu lăsa să se creadă despre el că e bolnav și că își face injecții cu morfină.
— De ce ținea să treacă în ochii colegilor drept bolnav de ficat?
— Nu cred să-ți pot răspunde. Ghicitoarea mea a devenit indisponibilă, pentru vreo doi ani…
Mărturisesc că asemenea glume mă indispun și am fost fericit când l-am văzut pe Grigoriu plecat. Mi-am întocmit un plan de audieri, l-am consultat asupra lui pe maiorul Dinescu și, de comun acord, am convenit să mă interesez, mai întâi, de felul în care a trăit doctorul Olteanu. Am început cu audierea fostei lui soții, o femeie foarte atrăgătoare. La prima vedere făcea impresia femeii ideale pentru o căsnicie. Nu o „nevastă” în sensul ironic al cuvântului, ci o femeie cu care fiind căsătorit poți stârni invidii. Cu toate astea, am aflat că, dincolo de aparențe, ea n-a avut o căsnicie fericită cu doctorul Olteanu. Din mărturisirile pe care mi le-a făcut am reținut că, în ultima vreme, soțul ei devenise foarte irascibil, grosolan, ajungând până acolo încât, în vreo două rânduri, a ridicat chiar mâna s-o lovească.
— Aveam senzația că duce o viață dublă, îmi spuse Ioana Olteanu.
— Vă gândiți la o altă femeie?
— Nu… nu știu nimic.
— Ce anume v-a sugerat că ar duce o viață dublă? Ce înțelegeți prin asta?
— Poate nu m-am exprimat bine… Se purta altfel decât înainte… Părea preocupat de ceva, neliniștit… Nu mai avea de loc timp liber… Uneori se împiedica de mine prin casă și, parcă, se mira că mă găsește acolo. Era acasă numai prin prezență fizică…
— N-ați încercat să vorbiți cu el?
— Am încercat în câteva rânduri, dar a refuzat să-mi dea vreo explicație. I-am propus să divorțăm. N-a vrut, mi-a cerut să am răbdare că își va reveni…
— Din ce să-și revină?
— Tocmai asta n-am aflat.
— Poate că era obosit, prea solicitat de cercetări-le la care lucra în laborator…
Ca și cum n-ar fi auzit întrebarea, Ioana Olteanu își cerceta lacul de pe o unghie cu o atenție exagerată. Am observat că mâna îi tremura ușor. Răspunsul ei se lăsa așteptat și am încercat să reînnod firul.
— Dumneavoastră cunoașteți, cel mai bine, viața lui…
— Tot ce am știut v-am spus, tovarășe căpitan! Nu cred că vă mai pot fi de folos cu ceva…
Am lăsat-o să plece, păstrându-mi convingerea că mai îmi este datoare cu unele detalii. Nu se cuvenea să forțez nota. Atât a vrut ea să-mi spună despre fostul ei soț. Cum să aflu ceea ce mi-a ascuns? Dar, între ceea ce vrem și ceea ce reușim, întotdeauna este un decalaj. Nu vedeam încă nicio soluție. M-am mărginit doar la unele investigații prin vecini. Ceva, ceva am reușit eu să aflu. M-a ajutat chiar o vecină a soților Olteanu. O femeie în vârstă, un pic rea de gură, cu înfățișarea tipică a nevestelor de birtași din filmele neorealiste. Încolo, cumsecade.
Când am ajuns să discutăm despre soția doctorului Olteanu, a clătinat din cap, cu reproș.
— Adică, n-o știu eu pe madam Olteanu? Păi, stă două case mai încolo. Altminteri femeie curățică. Pantofi, pantofi, rochie mereu alta, mașină, mașină…
— Care mașină? Doctorul Olteanu nu avea mașină!
— Dumnealui, nu, săracu’. Avea altcineva, care o aștepta „à coté”, vezi dumneata…
În clipa aceea, întreaga destăinuire a Ioanei Olteanu am privit-o dintr-un alt unghi. Ce poate fi mai demn de luat în seamă decât un prieten al soției unui om asasinat? Am încercat să aflu cât mai multe amănunte:
— Vă amintiți cum arăta mașina?
— Foarte frumoasă! Albastră!
— Știți, cumva… Adică de unde să vă pricepeți dumneavoastră…
— La ce?
— La mașini. Am vrut să vă întreb dacă aveți cumva idee ce marcă era mașina?
— Ba știu. Jenică, bărbată-miu, zicea câteodată: „Ia uite-o pe madam Olteanu, iar a întins-o cu afacerea Skoda”.
— Era deci o Skoda!
— Sigur că da.
— Nu ați reținut, cumva, numărul ei…
— Dracu’ s-a uitat la număr?!… Da’, ia stai… Nu vrei să te servesc cu o dulceață de coacăze?…
— Nu, mulțumesc. De altfel, trebuie să plec.
— Să fi știut eu că vă interesează mașina!… Și nu-i nici Jenică acasă. Îmi amintesc că mi-a spus odată: „Uite, Tinco, ce de cinciuri are ăla la numărul mașinii. Parcă-i carnetu’ de note al lui fii-tu!”
Datorită glumei lui Jenică, locotenentul Ovidiu, ajutorul meu, a reușit să identifice, destul de repede, automobilul în cauză. Era vorba despre Skoda cu nr. 25.515 – București, aparținând lui Felix Precup, de profesiune medic. Mai mult, în dosarul său era consemnată și o contravenție proaspătă.
Mi s-a părut oportună o nouă întrevedere cu Ioana Olteanu și i-am dat telefon acasă, s-o invit. Auzindu-mi vocea, s-a arătat nedumerită. Ba chiar neplăcut impresionată. Mi-a promis că vine imediat și am citit în vocea ei o notă de neliniște.
Îmi amintesc că așteptând-o, Alina, o colegă de la „evidență”, m-a servit cu un măr grozav de mare, de roșu și de dulce. Sau, poate, așa mi s-a părut mie, fiindu-mi oferit de ea.
Ioana Olteanu a sosit mai repede decât am crezut. Graba asta însemna și curiozitate, pentru cele ce aveam să-i spun. Ajungând să discutăm despre doctorul Precup, a simțit că eu știu unele lucruri. Asta am și vrut. Mai sinceră, de data aceasta, mi-a povestit o discuție care a avut loc între ea și Precup, cu trei zile înainte de moartea doctorului Olteanu. Am ascultat-o cu atenție și, după spusele ei, discuția s-a desfășurat cam astfel:
— Ioana, sincer vorbind, te suspectez că rostești cu prea multă ușurință cuvântul „divorț”.
— A devenit un imperativ, Felix. Și nu este o părere, este o certitudine.
— De câți ani ne cunoaștem noi, Ioana?
— Ai nevoie de amintiri?
— Să-ți spun eu de când ne cunoșteam: de pe vremea când actualei doamne Olteanu i se spunea „aia mică, dintr-a opta”.
— Nu știu unde vrei să ajungi, dar retrospectivele romantice sunt partea ta slabă.
— Întotdeauna noi am fost foarte buni prieteni… Numai prieteni. Nu-i așa, Ioana?…
— Suntem!
— Se cuvine, deci, să mă investești cu un minimum de încredere. Pretind asta!
— Ce vrei să fac?
— Nu te grăbi să divorțezi. Am credința că fără tine, Gabriel ar fi… nu știu ce… ceva fără majusculă, în orice caz…
— Mă obligi la confidențe dezagreabile!
— Omul ăsta muncește mult. E toată ziua în clinică. Personal îi sunt îndatorat, mă ajută cât poate, îl pasionează cercetările mele, e numai suflet…
— Te-a rugat să-mi spui toate astea?…
— Nu, dar a simțit că se întâmplă ceva cu tine. M-a rugat să mă ocup, din când în când, de timpul tău. El știe bine cât e de dreaptă și albă prietenia noastră…
— Se poartă bizar.
— Nu te poți purta în fiecare zi ca un îndrăgostit. Oamenii mai și obosesc…
— La el au obosit sentimentele!
— Ești nedreaptă!
— Felix!… De fapt nu-ți spun un secret teribil… Nici eu nu-l mai iubesc pe Gabriel. În mine nu mai există decât sentimentul datoriei…
— Vorbești într-un fel foarte curios. Nu cumva cu vorbe de împrumut?
— Nu, nicio grijă. Pricep insinuarea… Felix, tu ești un om tare bun, un prieten admirabil, dar să nu mai primești niciodată funcții de ambasador. Eu cu Gabriel suntem, demult, doi străini. Ne vom despărți cu orice preț, Felix…
— Iartă-mă, dar ați înnebunit amândoi!
— Un diagnostic cam prea vag pentru un medic atât de strălucit… Și, ce-ai vrea să-mi propui?
— Să te gândești bine!
— Ce știi tu despre Gabriel?
— Că este un om!
— Un om!… Un om!… Ce fel de om?…
— ?…
— Odată, poate va fi, cu adevărat, nevoie să mă ajuți.
— Firește, în orice împrejurare, Ioana!…
După toate acestea, interogarea doctorului Precup se impunea de la sine. Mă încerca o senzație, mai întâi nelămurită, apoi din ce în ce mai precisă, că adevărul înaintează, se adună, înspre punctul de centru, și în centru mă aflam eu. Înainta încet, dar cu lumină, ca flacăra unei lumânări aprinse, deodată, la ambele capete.
Am socotit că este mai bine să mă duc la spital. A trebuit să aștept o jumătate de ceas, până când a ieșit doctorul Precup dintr-o ședință. Pentru starea de spirit în care mă aflam, timpul trecea greu. Am măsurat coridorul, de la un capăt la celălalt, am numărat dalele negre din pardoseală, apoi pe cele albe; am citit, de două ori, un articol de la panoul de popularizare, despre profilaxia bolilor de piele. Afară era soare și razele intrate prin ferestre desenau zone de lumină. M-am apropiat de o fereastră și am privit, minute în șir, un îngrijitor care spăla, cu furtunul, bustul de bronz al lui Lavoisier. Lucra cântând și cuvintele cântecului răzbăteau până la mine:
„Lele, ce dragoste avem,
Numai din ochi ne vedem…”
Gazonul aleilor din curte împrumutaseră culorile toamnei.
După un timp, am auzit deschizându-se o ușă și s-a năpustit, pe coridor, o trâmbă de fum de țigară. O dată cu fumul au ieșit și o mulțime de oameni în halate albe. L-am întrebat pe unul dintre ei despre doctorul Precup și mi-a arătat un bărbat înalt, surprinzător de tânăr, cu părul tuns scurt, ca al unui recrut. Era unul dintre oamenii la care vârsta nu se cunoaște niciodată. Fără halatul de medic l-ai fi crezut, mai degrabă, sportiv.
Stătea de vorbă cu cineva. Am așteptat până ce a rămas singur și m-am prezentat. A primit posac vizita mea, explicându-mi că se grăbește să ajungă la un sanatoriu din apropierea Bucureștiului. Astfel, discuția noastră a avut loc, pe drum, în mașină. O Skodă albastră.
La bord, pe rama parbrizului, cineva uitase o garoafă albă, care îmbătrânise. Tăcerea începea să ne stânjenească. Ne oprisem la un stop, pe unde traversa o coloană nesfârșită de copii, zoriți de o educatoare tânără și foarte drăguță. Ieșeau de la muzeul din parcul de peste drum. Mi-am propus să încep discuția imediat ce vom trece de stop. În fața noastră se întindea autostrada ce duce spre aeroport. Dar a început, primul, doctorul Precup:
— Voiați să mă întrebați ceva…
— Da… Îmi pare rău, însă, că am nimerit o zi în care sunteți foarte ocupat…
— În fiecare zi sunt foarte ocupat!
— Din fericire, prima întrebare pe care vreau să v-o pun nu se referă la o zi. Se referă la o noapte…
— O noapte? Nu înțeleg…
— Veți înțelege imediat. Voiam să vă întreb unde ați fost noaptea de 6 spre 7, luna aceasta.
— Habar n-am… Poate credeți că țin un jurnal intim?…
— Faceți, vă rog, un efort să vă amintiți…
Fruntea doctorului se încreți. Nu puteam ști dacă se gândește, sau este numai preocupat să depășească un șir de motociclete care mergeau în fața noastră. După ce le-a depășit și s-a înscris pe sensul normal de mers, Precup îmi răspunse, nesigur:
— Cred că am fost la Câmpulung, cu mașina…
— Credeți!
— Sunt sigur… Am fost la niște prieteni!
— La ce oră ați plecat?
— Pe la cinci, cinci și ceva… după-amiază…
— Și la ce oră v-ați înapoiat?
— Dimineața, la prima oră. N-am rămas la Câmpulung. Prietenii mei nu știau că trebuie să sosesc și plecaseră la o nuntă.
— După câte înțeleg, nu poate confirma nimeni că ați fost la Câmpulung?
— Știu eu?!… N-am văzut pe nimeni!
— Deci, n-ați vorbit cu nimeni?
— N-am știut că voi avea nevoie de un alibi…
— În noaptea de 6 spre 7 a fost otrăvit doctorul Olteanu!
— Cam hazardată presupunere. Maică-sa are o idee fixă…
— De ce nu vreți să stabilim ce ați făcut în noaptea de 6?
— Dacă aș fi știut ce se întâmplă, opream un milițian și mă fotografiam cu el…
Răspunsul mi s-a părut obraznic și mă hotărâi să-i fac prima surpriză:
— Fără să se fotografieze cu dumneavoastră un milițian v-a lăsat, totuși, o amintire.
— Mie?
— Da. Un proces verbal de contravenție, încheiat la orele 21. Dar nu la Câmpulung, ci în București…
Siguranța de până atunci i se topi. Țintisem bine, deși el a încercat, încă, să pozeze.
— Pe data de 6?! se miră, șovăind. Nu cred că pe 6 am avut contravenția. Atunci am confundat: am fost la Câmpulung pe 7!
— Bine, să presupunem că ați confundat zilele…
— E sigur…
— Vă pun o altă întrebare, la care vă rog să-mi răspundeți mai… sincer: De ce v-ați opus atât de energic la cererea mamei doctorului Olteanu de a se face autopsia cadavrului?
— Opoziție?… Și astăzi cred că ar fi fost de prisos. Sunt convins că ficatul lui era bolnav… Gabriel se ferea de medici și…
— Și pentru asta ați încălcat regulamentele spitalului. Să recunoaștem că pare cam ciudat…
— Orice lucru poate părea ciudat când îl privești într-o anumită lumină. Cu idei preconcepute!… Aș dori să vă pun și eu o întrebare…
— Poftiți!
— Credeți, într-adevăr, că moartea lui Gabriel s-a produs în condițiuni suspecte? Vreau să spun: credeți că a fost otrăvit?
— Dumneavoastră, ca medic, ați fi fost cel mai în măsură să știți acest lucru. Da, a fost otrăvit!
Am simțit că afirmația mea categorică l-a înspăimântat. Mă privea cu ochi tulburați, pleoapele băteau repede, trădându-i nervozitatea. Realizase acuzația grea pe care o ascundeau cuvintele mele.
— Vedeți… Eu nu am de ce să… Sau mai bine zis, v-am ascuns adevărul, dar din alte motive, încercați să mă înțelegeți… De fapt trebuie să vă spun… În seara zilei de 6 am fost cu Ioana Olteanu, soția lui Gabriel…
A fost rândul meu să rămân surprins și am făcut un efort deosebit ca să întreb cât mai indiferent:
— Puteți să-mi spuneți unde?
— Cu mașina… Fără țintă… Suntem prieteni și… nu asta am vrut să tăinuiesc… Nu faptul că m-am întâlnit cu ea… Ne leagă o prietenie curată, demnă. Nu, n-am de ce să mă rușinez. Gabriel știa… Eu n-am nimic de ascuns… N-am spus din prima clipă pentru că… Vedeți… Discuția din seara aceea, cu Ioana, m-a șocat îngrozitor. Nici acum nu cred că este cu putință…
— Continuați, vă ascult…
— Discuția asta nu pot s-o povestesc. Se aduce o acuzație… O insultă memoriei unui om, poate nevinovat… Eu nu pot să spun nimic. Dacă Ioana vrea să repete ce a discutat cu mine, o privește…
Or era sincer emoționat, or juca excelent teatru, ca să nu-mi spună nimic. Mașina mergea, acum pe un drum lateral și, în zare, se ivise, dintre brazi, clădirea înaltă a sanatoriului. După câteva sute de metri ne-am oprit. Precup mă privea întrebător. Ne-am despărțit și eu am pornit, pe jos, spre șoseaua principală, urmând să mă întorc la București cu o mașină de ocazie. În legătură cu Precup îmi făurisem o ipoteză. O bănuise de crimă pe Ioana Olteanu și se grăbise să-l îngroape, cât mai repede, pe Gabriel? A crezut c-o poate salva astfel?… Complicitate la crimă?…
Taina cetatii de Corneliu Beda
În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.
Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]
la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.
Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.
Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să scrie.
Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.
Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!
Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.
Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.
Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].
Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.
Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.
Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.
În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.
Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.
Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.
Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.
Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.
În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.
Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.
Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:
— Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!
Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.
— Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?
— Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!
— Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?
— Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.
— Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.
Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.
Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.
— Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.
— Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!
— Spune, mărite tată!
— Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.
Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.
Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.
Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.
Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.
Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.
Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.
În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.
Din spate, Harpalos îi strigă:
— Păzeşte-te, rege!
Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.
Ostaşii începură să strige:
— Ne atacă tribalii!
De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.
Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.
Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.
Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.
Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.
— Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!
Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.
Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.
Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.
Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.
Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.
Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.
Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.
Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.
Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.
Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.
Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.
Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.
— Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.
Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.
Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.
Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.
Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.
După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!
Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.
Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.
Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.
Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.
Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.
Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!
Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:
— Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.
Cum s-a sfîrşit bătălia?
— Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.
Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.
Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.
Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.
— Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.
— Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un
morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.
— Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.
— N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?
— Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.
Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.
— Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:
— Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.
Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.
Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.
Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?
— Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.
— Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.
Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.
Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.
În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.
— Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.
Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.
Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.
— Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.
Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.
Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.
Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?
...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.
Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.
Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.
Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.
„Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.
Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.
Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.
După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.
Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.
Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.
Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.
Pe cap grecul avea un pilos[12].
Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.
Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi
cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.
Îşi amintea totul...
...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.
În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.
Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.
Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?
Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.
— Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.
— Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?
— Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?
— Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.
— Ce te face să crezi acest lucru?
— Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.
Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.
Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.
Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.
— E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.
— Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.
— Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.
— Ce doreşti, grecule, de la mine?
— Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?
Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?
Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.
— Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.
— Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.
Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.
Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.
— Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?
— Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.
După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.
Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.
Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.
Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.
Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.
Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.
Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.
Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.
De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.
La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.
— Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.
Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.
Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.
— Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.
— Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?
— Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.
— Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?
— Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.
— Au oaste multă geţii?
— Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.
— Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?
— De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.
— Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?
— Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.
— Cine e Syraxos?
— Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.
În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.
Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.
Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.
Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?
— Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.
[1] Hemus – denumire antică a munţilor Balcani.
[2] Hebros – rîul Mariţa din R. P. Bulgaria.
[3] Evenimentele au avut loc în anul 335 î.e.n.
[4] Maunychion – aprilie-mai, după calendarul grecesc antic.
[5] Istros – denumirea veche a fluviului Dunărea, numit local Donaris.
[6] Savus – rîul Sava din R.S.F. Iugoslavia, afluent al Dunării.
[7] Parasangă − unitate de lungime în Grecia antică, echivalentă cu 5322 m.
[8] Un cot − 1,50 picioare sau 0,4436 m. Suliţele macedonene măsurau de obicei intre 5-6,25 m. lungime.
[9] Asamus − rîu în R. P. Bulgaria, numit azi Osăm. Se varsă în Dunăre, în dreptul oraşului Nikopol pregăteau de ospăţ. Curînd, după
[10] Fibulă – agrafă.
[11] Obolul era cea mai mică unitate monetară la greci, avînd o greutate de 0,72 g. O drahmă avea 6 oboli.
[12] Pilos – pălăriuţă de pîslă, cu boruri foarte mici sau fără boruri.
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.
I
Pe o rădăcină de zid stă încovoiat, cu barba pe genunchi, un oştean înfăşurat în mantia aruncată pe umeri. La cîţiva paşi alţi doi luptători cu lănci în mîna dreaptă, cu scuturi în cealaltă mînă. De-abia se ţin pe picioare. Deşi sînt vlăguiţi, simt nevoia să vorbească. De teamă. De urît. Se agaţă de vorbe, se sprijină şi se reazemă în ele.
Dar proptelele acestea încropite din cuvinte sînt atît de fragile şi atît de iluzorii, încît se topesc şi se risipesc, uneori chiar mai înainte de a le fi rostit gîndul pînă la capăt. Atunci te trezeşti dezechilibrat, te înclini într-o parte sau în cealaltă, gata să aluneci, să te răstorni. Cîte o dată chiar ajungi pe jos, în coate, în genunchi, pe o rînă. Şi atunci iar cauţi o cîrjă de vorbe în care să te ridici, de care să te agăţi.
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ajungă pînă la El.
Era ceva de mult ştiut, chiar de asta este pus ostaşul de pază ca să nu lase pe nimeni nici măcar să se apropie. Dar soldatului i se repetă mereu şi mereu, aşa făcuse şi centurionul aseară şi ei îi luaseră vorbele din gură: „Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să se apropie, răspundem cu viaţa”. Nu se apropia nimeni, nu se întîmpla nimic. Ştiau prea bine ce au de făcut, dar trebuie să spui ceva, mereu să spui cîte ceva, altfel cum te-ai mai putea ţine pe picioare cînd îţi cad grele pleoapele şi îţi simţi pînă şi oasele moi? Ce altceva ţi-ar putea veni în minte, dintre toate vorbele pe care le ştii, cînd faci de strajă la miezul nopţii şi ce altceva te-ar putea ţine mai bine treaz decît gîndul că nu trebuie să laşi pe nimeni să se apropie de omul pe care îl ai în pază?
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni...
Şi al doilea soldat nu-şi mai duse gîndul pînă la capăt, dar o luă de la început: „să nu lăsăm, să nu lăsam”. Totuşi, simţea că se clatină, pe toţi zeii, trebuie să te reazimi de ceva, să te sprijini în ceva. Cît de amăgitor este toiagul pe care ţi-l faci din cuvinte, parcă ar fi, parcă n-ar fi...
Mereu şi mereu aceleaşi vorbe: de unde să iei altele? De la o vreme ele nu mai spun nimic, nu mai au nici un înţeles, se rostesc de la sine şi tot aşa se destramă. Cînd părea că nu mai este nimic de făcut unul dintre soldaţi, putu în sfîrşit, să articuleze altceva:
— Singur...
Celălalt ostaş ar fi vrut să întrebe despre cine sau despre ce este vorba. Dar se simţea atît de vlăguit că nici nu mai încercă să-şi deslipească vorbele una de alta. Pînă la urmă chiar uită să mai pună întrebarea. Poate că şi tovarăşul său, dacă nu s-ar fi înclinat într-o parte, ar fi gata să cadă, aşa că tot zise:
— Soldaţii care au rămas vii...
Era într-adevăr ceva nou, care îi făcu pe amîndoi să se scuture ca de frig.
— Soldaţii care au rămas vii se îngrămădesc unii în alţii, ca să nu se simtă singuri.
— Cînd nu sînt puşi să stea de veghe...
— Noi doi sîntem cei mai destoinici. Cei mai curajoşi. Cei mai de încredere.
— Şi ne-au pus de pază să nu lăsăm pe nimeni..:
— Tocmai de aceea ne-au pus chiar pe noi...
Nu mai trecu mult şi se treziră rezemaţi unul de altul, cap în cap, ca doi berbeci vlăguiţi.
Vînturătoarea de vorbe se porni din nou, veche şi neunsă.
— Cei mai destoinici şi mai de încredere...”
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
Şi iar prinse unul din ei un crîmpei de idee:
— Soldaţii morţi nu au nevoie să se îngrămădească. Ei sînt de mult prăvăliţi unii peste alţii.
Se legănau împreună, rezemaţi unul de altul, spate în spate.
— Morţii cu morţii, viii cu viii, îşi făcu aşa, deodată, curaj, unul dintre ei.
— Morţii cu viii, viii cu morţii, pe legea mea, totul nu e decît harababură pe aici.
Morţii cu morţii viii cu viii, ar fi trebuit să se desprindă viii de morţi.
Dar sînt atîţia morţi că nu ai cum să te scapi de ei şi cei vii sînt atît de vlăguiţi, că trebuie să închidă şi ei puţin ochii în noaptea asta.
— În afară de noi, care trebuie să-l veghem, să nu ajungă nimeni pînă la El.
— Dar de ce nu pune şi El capul jos, că om e şi El, de n-o fi zeu. N-a închis ochii de atîtea nopţi...
— Treaba lui. De aia este El ce este, să nu dea seamă nimănui de ce face.
— Decît senatului din Roma...
— Hei, senatul... Iar Roma e atît de departe... Şi în nici un caz nu ar interesa-o de ce stă treaz. Poate că Roma chiar crede că El nu doarme niciodată. Pe vremea lui Augustus scriau toţi poeţii că principele stă, veşnic treaz pentru fericirea Cetăţii Eterne.
— Tu eşti un om citit... Eu nu mi-am stricat niciodată ochii cu aşa ceva.
— Un motiv în plus ca să-i ţii deschişi, de ce îţi cad pleoapele peste ei?
— A fost doar aşa, un moment de slăbiciune.
— Să nu se mai repete, prietene. Nu ştiu dacă viaţa lui depinde de acest lucru. Dar viaţa noastră, în mod sigur... Dacă ne găseşte cineva adormiţi, ne vom odihni într-una din grămezile acelea de morţi.
Se înfiorară amîndoi. Şi se treziră de-a binelea. Erau atît de trezi că simţeau cenuşa cum îi înglodeşte sub pleoape. Şi fumul care îi făcea să lăcrimeze.
Se pomeniră că tac din nou. Că au terminat toate vorbele. Că nu mai au ce să spună. Că nu mai au de ce să se agaţe, de ce să se rezeme.
Dar nu se poate să stai treaz, să te ţii în viaţă fără să te sprijini pe ceva. Şi ei nu aveau la îndemînă decît nişte sărmane cuvinte.
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
— Cu preţul vieţii noastre...
Parcă mai auzise, într-adevăr, cuvintele acestea, dar cine ştie unde, cine ştie cînd?
— Nenorocită victorie...
— Tu ai spus asta?
— Credeam că ai spus-o tu.
— Am auzit foarte bine: „nenorocită victorie”.
— Putea s-o spună oricare dintre noi. Nici nu s-ar fi putut închipui una mai nenorocită.
— Să cucereşti o cetate în care nu poţi să pui foc la nici o casă pentru că totul se afla în flăcări la sosirea ta.
— În care să nu găseşti nici un om viu.
— Numai soldaţi plini de răni care şi-au dat viaţa cu arma în mînă.
— Nici podoabe, nici vin, nici femei.
— Nici măcar o picătură de apă.
— Am alergat şi eu cu buzele uscate spre cazanul acela mare din mijlocul cetăţii. Era gol.
— Poate că a fost plin cu otravă din care ei au băut ca să nu cadă vii în mîinile noastre.
— Sau poate a fost cu apă şi apa s-a terminat...
— Bine că, deocamdată, noi sîntem vii şi nevătămaţi.
După toate vorbele acestea parcă se mai scuturaseră de amorţeală. Erau foarte hotărîţi să vegheze ca să nu se apropie nimeni de omul pe care îl aveau în pază. Şi erau chiar convinşi că nimeni nu poate să ajungă pînă la El.
Dar nu văzu nici unul cum se crapă pămîntul ca să facă loc la lumina lunii unui bărbat tînăr călare pe un cal cu corn în frunte.
*
— „Nenorocită victorie”, rosti cu voce tare omul acela care sta ghemuit pe o rădăcină de zid a cetăţii ruinate.
Dar de fapt cum îşi închipuise el ceasul acesta ca bucurie a celui care a învins? Îşi dădu seama că nu şi-l închipuise în nici un fel. Adică nu se gîndise deloc la plăcerea din momentul acela. Gîndul lui era cum să facă să învingă. Cum să conducă lupta. Cum să cucerească ţara. Şi, bineînţeles, cetatea aceasta, care era inima ei. Ştiuse că n-are să dea voie soldaţilor să jefuiască. Să dea foc la case. să siluiască femei. Iar pe rege îl voia viu.
Dar cînd au căzut ultimele ziduri, nu a găsit decît cetatea moartă.
Se bătuseră pînă la ultima clipă. Şi păreau fără de număr.
Ştia că nu a învins definitiv. Şi aceasta nu pentru că mai era un colţ de ţară de cucerit, nu pentru că nişte grupuri răzleţe de daci se mai băteau cu înverşunare, mai ales prin munţi. Victoria va fi de partea lui şi nimeni nu i-o mai poate lua din mînă. Era mai sigur decît oricînd de aceasta. Dar totodată simte teama că acest popor nu va putea fi învins pe deplin. În ce stă tăria lui, cînd nu mai are oaste şi arme, cetăţi şi rege, libertatea şi neatîrnarea?
Se înghesuie atîtea şi atîtea întrebări care s-au îngrămădit de-a lungul secolelor şi au rămas fără răspuns: De ce imperiul roman şi-a întins hotarele pînă pe ţărmul oceanului cel fără de sfîrşit şi pînă dincolo de Rin şi pînă în înceţoşatele insule britanice şi pînă pe celălalt mal al mării de la Cartagina în Egipt şi pînă în înfierbîntatele deşerturi asiatice — lăsînd în fiinţă Dacia aceasta care este atît de aproape şi despre care se spune că este atît de bogată în grîne, în vite, în aur şi argint? De ce Cezar, cel mai mare general pe care l-au avut romanii, s-a pornit să cucerească mai întîi Galia? De ce ambiţiosul Octavian nu a îndrăznit să treacă Danubiul, ba chiar pusese la cale o înrudire cu unul din regii dacilor, căruia să i-o dea, nici mai mult nici mai puţin, pe sora sa în căsătorie, iar el să aducă la Roma, ca mamă a copiilor săi, pe fiica acestuia, un lucru cu adevărat nemaipomenit? Stă scris că generalul roman Marcus Licinius Crassus a cucerit regatele regilor daci Dapyx şi Zyraxes. Stă scris că împăratul Domiţian i-a învins pe daci în mai multe bătălii şi le-a cucerit ţara. Dar de ce şi-a întors legiunile şi l-a recunoscut pe Decebal ca rege al dacilor, punînd chiar cu mîna lui coroana pe capul solului acestuia, fratele său Diegis? Ce fel de cuceritor este împăratul dacă se obligă să plătească regelui „învins” mari sume de bani anual, să-i trimită arme şi maşini de război, meşteri şi ingineri ca să-şi întărească cetăţile şi să construiască altele noi?Sînt multe seminţii în lumea aceasta care se ridică de pe vetrele lor să dea năvală peste popoarele aşezate. Sînt multe seminţii care ştiu să se bată, să dea foc, să alunge, să jefuiască, să cotropească pămînt, dar nici unii nu ştiu să pună stăpînire pe ce au cucerit, cum fac romanii. Cînd pun ei piciorul pe un pămînt nou, acolo rămîn. Colonizează, construiesc castre şi drumuri, valuri de pămînt şi cetăţi, teatre, temple şi terme, prind rădăcini. Tot imperiul roman a fost cucerit cu sabia şi construit cu dalta şi cu mistria. Soldatul roman este şi zidar, comandantul fiind şi arhitect. Asta o ştie bine Ulpiu Traian, o viaţă întreagă şi-a petrecut-o printre ostaşi.
Şi tocmai de aceea nu poate să înţeleagă de ce oştile romane, care au pătruns în Dacia şi au cîştigat bătălie după bătălie, s-au întors victorioase, ba chiar au fost primite cu triumf la Roma, dar Dacia a rămas, de fapt, necucerită şi neînvinsă?
Aşezat pe un colţ de zid care a mai rămas din Cetatea Sarmizegetusei, Ulpiu Traian vrea să afle în noaptea aceasta ce se ascunde dincolo de ce este scris, de ce se cunoaşte, de ce a vrut cineva să se ştie, de ce a avut interes sau nu a avut interes să ajungă la urechile oamenilor. Se spun atîtea lucruri care se bat cap în cap. Chiar martorii întîmplărilor, chiar cei care le-au făcut, nu le povestesc cu toţii la fel. Ba se întîmplă ca acelaşi om să infirme ceea ce a spus chiar el mai înainte. Iar împăratul, în acest moment al clarificărilor, vrea să meargă pînă la rădăcina adevărului, dezgolind faptele de tot ce s-a aşternut peste ele. Ca să ştie ce are de făcut mîine şi în zilele următoare.
*
Stă scris că tînărul şi ambiţiosul rege Alexandru Macedon, în primul său an de domnie, cel mai înflăcărat şi cel mai nerăbdător de mărire dintre toţi, a trecut Istrul, i-a pus pe fugă pe geţi, a dărîmat din temelii o cetate, a încărcat prada şi a făcut cale întoarsă. Nu trebuie să fii neapărat Alexandru cel Mare ca să-ţi iei măsuri de a nu avea primejdii din această parte a lumii, fie făcîndu-ţi din daci un popor aliat şi prieten, fie cucerindu-le ţara ca să-ţi laşi în ea o armată de nădejde. Chiar aşa a făcut Alexandru mai tîrziu: a ras din temelii cetăţile care i s-au împotrivit, a cruţat şi ocrotit pe cele care i s-au supus. De ce i-a lăsat pe daci necuceriţi şi doar întărîtaţi, el care avea să cucerească tot restul lumii cunoscute la vremea aceea? Ştia doar bine că numai cu cîţiva ani mai înainte tatăl său, Filip al II-lea, a avut mari necazuri tocmai din această parte. Iar greşeala tînărului rege, dacă greşeală a fost, va fi plătită atunci cînd îl trimite peste fluviu pe generalul Zopyrion, guvernator al Traciei, a cărui armată este zdrobită şi chiar el cade pe pămîntul pe care a vrut să-l cucerească.
Toate acestea vrea să le afle Ulpiu Traian.
*
— Acolo se întîmplă ceva care pe mine mă pune pe gînduri, spune unul dintre soldaţi. Ceva de neînţeles. Nu văd pe nimeni şi nu văd nimic, dar aş putea să jur că un nu ştiu cine, un nu ştiu ce, a ajuns pînă la el.
— Linişteşte-te, datoria noastră este să-l apărăm da ce se vede şi de ce se aude, de orice făptură de pe pămînt
— Să-l cerceteze oare un zeu, pentru care lumina ochilor noştri este oarbă şi urechile noastre rămîn surde?
— Nu ştiu, de unde să ştiu, dar parcă împăratul chiar ar sta de vorbă cu cineva.
— Eşti un soldat mai înţelept decît mine, tu ai citit cîte ceva, ai adunat cîte ceva de prin cărţi, spune, bănuieşti măcar ce se petrece cu împăratul nostru în noaptea aceasta?
— Părintele nostru Eneas a coborît în lumea lui Hades ca să stea de vorbă cu umbrele strămoşilor. La fel a făcut iscusitul Ulise, iar Orfeu a trecut Stixul ca să-şi caută iubita pierdută pentru vecie.
— Pe Jupiter tunătorul, crezi că împăratul încearcă şi el?...
— Nu cred nimic, treaba mea este să stau de veghe, treaz şi cu toate simţurile la pîndă!
*
Calul avea, într-adevăr, un corn în frunte. O minte sănătoasă şi aşezată nu poate să accepte aşa ceva. Soldatul roman trebuie să fie un bărbat cu mintea sănătoasă şi aşezată. Tot ce se află dincolo de ce se poate explica, e născocire sau închipuire care se potriveşte minţilor primitive ale barbarilor din nordul înceţoşat sau ale celor care lenevesc şi visează sub soarele fierbinte al Orientului. Iar el străbătuse drumul lung de la soldat la împărat tocmai pentru că avea cea mai aşezată şi mai sănătoasă minte. Au trecut pe lîngă el atîtea ispite dar nu a lăsat-o pe nici una să-l tulbure. Nici o pornire ţîşnită din adînc nu-l putuse clinti. Rămînea străin în faţa măgulirilor, nu l-a încovoiat nici o durere, victoriile şi înfrîngerile au trecut peste el ca valurile mării peste o stîncă puternică.
Totuşi, calul acesta avea un corn în frunte. Poate că îi trebuise cornul din frunte ca să străpungă cu el hotarul dintre lumea de dincolo şi lumea de aici. Ca să-şi facă loc prin coaja pămîntului, în cazul că lumea cealaltă s-ar fi aflat undeva, în adînc, sub tălpile oamenilor şi sub rădăcinile ierbii. Oricum, calul şi călăreţul răsăriseră chiar aşa, ca din iarbă.
„Adevărul stă în lumina ochilor şi în buricul degetelor noastre”, îl învăţa o dată unul din dascălii săi. Ce nu vezi şi ce nu poţi pipăi, nu există. Ulpiu Traian vede un cal cu corn. Totul era atît de tulbure în noaptea asta şi atît de neînţeles iar el, împăratul, avea atîta nevoie de limpezire.
Apăruse ca o umbră. Fruntea palidă ca de ceară, faţa pămîntie, buzele vinete, ochii adînciţi în orbite şi parcă stinşi.
Încetul cu încetul se învioră. I se îmbujorau obrajii, i se aprindea lumina în ochi, buzele îi deveniseră trandafirii. Un bărbat tînăr, de-abia trecut de 30 de ani. Şi frumos ca un zeu. Calul se însufleţise şi el, fremăta sub călăreţ, muşca zăbala şi scurma cu copita în pămînt. Aşa cum fac mulţi cai nu numai de regi şi de împăraţi. Doar că acesta avea un corn în frunte.
Nu înţelege de ce i s-au aninat privirile tocmai de cornul acela din fruntea calului. Face un efort să se smulgă din această vrajă. Important este că în faţa lui se afla Alexandru cel care a cucerit Misia, Lidia, Caria, Lycia, Pisidia, Frigia, Gordionul, Cappadocia, l-a învins chiar pe marele rege Darius al IlI-lea la Issos, în poarta Siriei, unde i-a căzut în mînă tabăra şi familia regală, a cucerit Tirul şi Gaza şi i s-au supus Sidonul şi Egiptul, a luat Palestina şi Siria, a mai învins încă o dată la Gaugamela, a ocupat Babilonul şi Susa, Persepolisul şi Ecbatana, Bactria, Media, Partia şi Hircania şi a cîştigat în lupta cu regele indian Poros...
Acelaşi Alexandru care, înainte de toate, a trecut Istrul. Ca să se smulgă din fascinaţia cornului din fruntea calului şi ca să fie limpede ce are de întrebat şi cum trebuie să întrebe, Ulpiu Traian caută să-şi rememoreze tot ce ştie în legătură cu această expediţie.
Stă scris că: „Alexandru hotărî să-i atace pe geţi pentru că geţii erau gata să curme orice încercare de debarcare”. O spune chiar Ptolemeu, fiul lui Lagos, viitor rege şi întemeietor de dinastie în Egipt. Dar ce să înţelegi de aici. Cum să te hotărăşti să ataci pe cineva tocmai pentru că nu te lasă să debarci? Iar Ptolemeu nu era un fanfaron. Şi nu era un necunoscător al faptelor. Ca unul dintre cei mai apropiaţi generali ai tînărului rege, nu putea să fie străin de intenţiile acestuia şi de felul cum îşi motiva el hotărîrile.
Cu toate că era obosit, lui Ulpiu Traian îi veni să zîmbească. Pui în mişcare o întreagă armată, te aşezi cu fală în fruntea ei şi faci atîta drum numai ca să afli dacă poporul acela spre care te-ai îndreptat te lasă sau nu te lasă să debarci...
Dar stă scris că mai întîi şi întîi tînărul rege, de-abia urcat pe tron, aflase că tribalii aveau de gînd să se răscoale. Cum tribalii erau o seminţie tracică neadusă la supunere încă de pe vremea lui Filip al II-lea, acesta ar fi un motiv.
Dar fluviul de ce l-a trecut? Ce se ascunde sub acele cuvinte ale cronicarului care s-a aflat la faţa locului şi în mijlocul evenimentelor? De altfel, văzînd că se încurcă în propriile-i cuvinte, Ptolemeu adăugă: „Iar în al doilea rînd pentru că îi venise poftă să ajungă pe celălalt mal!” Ceea ce, de fapt, nu lămureşte nimic. Cel puţin pentru Ulpiu Traian, care în noaptea aceasta vrea să ajungă pînă la rădăcina adevărului.
*
— Cine eşti tu, întrebă tînărul rege, stînd falnic pe cal, cu o mînă în şold şi cu-capul plecat puţin pe umărul stîng.
— Ulpiu Traian, împăratul romanilor!
— Nu mai mă mir de nimic, Dacă am întîlnit un filozof care să locuiască într-un butoi, de ce n-aş găsi şi un împărat care să stea ghemuit pe un colţ de zid în ruină? Aş vrea să te întreb dacă pot să fac ceva pentru tine. Dar Diogene cinicul mi-a spus că tot ce pot să fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atîtea cetăţi, era să mă dau la o parte din dreptul soarelui. Şi a rămas mai departe în butoiul acela hodorogit. Tu nu poţi să-mi ceri aşa ceva la miezul nopţii... Dar ia spune-mi, pe unde este imperiul ăsta al vostru, că încă n-am auzit de el...
— Cetatea de pe cele şapte coline exista de peste 400 de ani cînd te-ai născut tu. Poate că la data aceea nici nu se vorbea în lume despre o ţară cu numele de Macedonia.
— Dar se vorbeşte acum şi mie asta îmi este de ajuns, pentru că eu i-am dus pe macedoneni pînă la marginile lumii... De la o vreme, mă caută tot felul de prinţi şi de regi să-i iau sub ocrotirea mea şi eu mi-am făcut un obicei, să nu cuceresc cu sabia nici o cetate şi nici o ţară care mi se supune de bună voie.
Tînărul rege îşi ridică fruntea cu semeţie şi de-abia atunci văzu ruinele cetăţii care mai fumega încă, ostaşii care se odihneau după multe zile de luptă şi morţii care încă nu fuseseră ridicaţi.
— Pe toţi zeii, aici e vorba de o bătălie! zise macedoneanul, strunind frîul şi punînd mîna pe mînerul spadei.
— Bătălia aceasta s-a şi isprăvit!
— Şi tu eşti învingătorul, sau cel învins?
— Tocmai asta aş vrea să ştiu...
— Şi ai vrut să afli de la mine?
— Am înaintat în ţara aceasta pas cu pas, unde toţi s-au bătut pentru fiecare palmă de pămînt. Le-am luat cetăţile, nu mai au cu ce să lupte, n-au mai rămas decît cîteva grupuri răzleţe şi cîteva căpetenii.
— Şi ce-ţi mai trebuie ca să fii învingător?
— Nimic altceva decît să recunoască şi ei victoria. Să se considere învinşi şi să se convingă de acest lucru.
— Ca să spun drept, nici mie nu mi-a fost indiferent dacă sînt sau nu sînt recunoscut ca învingător şi stăpîn. Ba chiar îmi făcea plăcere să fiu adulat, să mi se închine întreaga curte a lui Darius, toţi marii lui dregători, iar regina să mă numească fiul său. Curtea regelui pe care l-ai bătut nu ţi se ploconeşte? Căpeteniile regatului nu îngenunche la picioarele tale şi nu îţi sărută poalele? Prinţesele nu-ţi oferă graţia lor? Nu ţi se aştern covoare în drum şi nu ţi se presară flori pe unde treci?
— Ei să se ploconească, să îngenuncheze, să sărute poalele, să presare flori în cale?
— Fii aspru şi neîndurător cu cei îndărătnici, recunoaşte meritele în luptă a celor care s-au bătut cu vitejie pentru regele lor, fă-le cinstea să-i lei în slujba ta, taie capetele care nu se pleacă, răsplăteşte supunerea şi devotamentul, nu e prea greu, doar îl faci de dragul lor, pedepseşte-i, aşa de ochii lumii, pe cei care şi-au trădat sau şi-au ucis regele, asta face impresie în rîndurile poporului.
— Dar de unde să-i iau? Nu numai căpeteniile, dar şi soldaţii de rînd se bat pînă cad ucişi. Iar cei care nu reuşesc acest lucru, nu aşteaptă nici ca să li se recunoască vitejia, nici să fie răsplătiţi, nici să intre în serviciul meu. Cu ultimele puteri îşi înfig pumnalul în piept sau sorb otravă. Ar fi în stare să piară cu toţii decît sa strige măcar unul singur şi măcar o singură dată: „Trăiască împăratul învingător, glorie lui!”
— Dar ce fel de oameni sînt ei, unde ne aflăm? întrebă tânărul rege care văzuse cea mai mare parte a lumii dar încă nu întîlnise aşa ceva.
— Ei se cred nemuritori. Ne aflăm pe pămîntul Daciei.
Ulpiu Traian văzu cum regele cade pe gînduri şi se întunecă. Şi, ca să nu-i lase timp să se închidă în el, îi spuse:
— Şi tu ţi-ai îndreptat oastea spre această ţară. Ba ai trecut şi fluviul. Cum a fost?
— Cronica expediţiei a fost ţinută de Eumenes din Cardia şi Diodotos din Eritrea...
— Dar eu aş vrea să ştiu chiar de la tine ce a rămas nespus, ce a rămas nescris.
Tînărul rege se aprinse. Necunoscutul acesta, fie el chiar un mare general, fie chiar un împărat, mergea cu îndrăzneala prea departe. Vru să smucească frîul şi să-şi înfigă pintenii în coastele calului. Dar nu se putea mişca.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că trebuie să spui adevărul.
— Şi dacă nu vreau să mai spun nimic?
— Te tin aşa, înţepenit, pînă te hotărăşti să vorbeşti.
Alexandru încercă să se smulgă din această stare dar nu-şi putea clinti nici măcar un muşchi.
— Ai tu atîta putere?
— Am răbdare cu tine, să te convingi singur.
— Eşti oare un zeu?
— Zeii nu prea mai obişnuiesc să coboare din Olimp.
— Un biet om?
— Nici atît măcar. Nu sînt decît un general care şi-a condus oastea la victorie şi un împărat care s-a obligat faţă de poporul său să cucerească această ţară. Şi care vrea să-şi ducă misiunea pînă la capăt.
— Dar asta e treaba ta, de ce mă amesteci pe mine?
— Îţi repet, nu pleci de aici pînă nu aflu de la tine de ce ai pornit asupra Daciei şi de ce nu ai supus această ţară?
Tînărul rege căută încă o dată să se urnească din loc. Numai buzele putea să şi le mişte.
— Poţi să începi, te ascult.
— Cum am ajuns eu la dacii care se cred nemuritori? Este o poveste foarte lungă... Este, de fapt, toată povestea vieţii mele din momentul cînd am deschis ochii asupra lumii şi pînă am trecut Istrul. Întreaga mea copilărie şi prima tinereţe au fost stăpînite de dorinţa de a afla dacă este posibilă nemurirea, unde se află, cine o deţine, cine poate să o dea, cum se poate cuceri, cum se poate păstra.
Cred că nu a existat pe lume un alt băiat care să-şi iubească şi să-şi urască, în acelaşi timp, tatăl, cum am făcut eu. Eram beat de admiraţie şi ros de invidie cînd îl vedeam că porneşte în fruntea oştirii sau cînd se întorcea de la bătălie. Cînd chema generalii la sfat, cînd primea solii, cînd se aşeza în capul mesei, la ospeţe, cînd sta pe tron alături de mama mea, o femeie tulburător de frumoasă, cînd se retrăgea în iatacul ei. El nu mă privea decît ca pe un copil şi asta mă scotea din sărite. Ba chiar cînd a început să mă privească puţin mai altfel, tot nu s-a schimbat situaţia în bine. Dimpotrivă...
Îmi aduc aminte de o întîmplare, care a fost, de fapt, prima noastră ciocnire. Se întorcea dintr-o luptă obosit şi plin de praf, poate chiar rănit. Dar învingător, ca de obicei. Sunau trîmbiţele şi băteau tobele, s-a deschis larg poarta cea mare a cetăţii, lumea îl aclama de pe creasta zidurilor şi de-a lungul drumului. A intrat triumfal în cetate, şi pînă seara, în urma lui, s-au scurs convoaiele de sclavi şi carele de pradă.
Îi ieşisem înainte, la scara palatului, împreună cu regina şi dregătorii. El a descălecat, m-a luat pe umeri, m-a ridicat de subsuori şi m-a aşezat în locul său, pe spinarea calului. Toată lumea a izbucnit în urale. Era un fel de învestitură, un semn că eu îl voi urma la cîrma ţării şi că el are încredere în mine. Numai că eu, în loc să mă las pătruns de solemnitatea clipei, nu mă arătam deloc mulţumit şi nu stam deloc cuminte.
— Ce e cu tine? m-a întrebat el, stăpînindu-se şi zîmbind.
— Nu-mi convine să mă sui în spinarea unui cal obosit.
— Dar calul ăsta m-a purtat din victorie în victorie.
— Tocmai de aceea... Eu vreau altul.
— Este cel mai bun cal din cîţi se află în această parte a lumii.
— Pentru mine vreau unul care să-l întreacă.
Regele m-a ridicat din nou de subsuori şi m-a lăsat cu picioarele pe pămînt. Se cam întunecase. A încercat, totuşi, să zîmbească. Dar mie mi s-a părut că, de fapt, rînjeşte strepezit.
— N-ai vrea unul cu coarne? mi-a zis cam în bătaie de joc.
Capitolul unu
CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ŞI ŞERPELE Roș erau ochi şi urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinaţi, mişcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mişcări ce însoţeau vorbele ca şi când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între şaptezeci şi o sută de ani, puteai să-i dai oricâţi, se jura „să-l muşte şerpele roş” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe feţele celor dispuşi să-l asculte. Vitele păşteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însufleţind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furişe către bezna cenuşiu-verzuie unde bănuiau gura peşterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama.
— Cum vă spusei, peştera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetăţii Regilor. În pereţii ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate poliţe, un fel de brâuri de mărimea unor şanţuri răsturnate în care se înşiruiesc, ca nişte dovleci puşi la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenuşa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde şi în vârful cozii un clopoţel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când şerpele roş îşi leapădă pielea, cum prind a suna clopoţeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleşitor, încât auzindu-i capeţi gust de somn şi ai vrea să dormi şi să tot dormi ca să nu te mai trezeşti niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, aşijderea celeia din nopţile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincţi clopoţeii şi din vasele cu cenuşă prind a răsări somnoroase umbre omeneşti care, mai apoi, se desprind de pe pereţi, aşa cum ai desprinde şi însufleţi nişte umbre, şi încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi şi paşi de gelatină. Clopoţeii sună şi sună, viperele încornate prind viaţă şi şuieră hârşâit din guşile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci şi zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimereşte ieşirea, biruind somnul bolnav, se trezeşte bătrân, de-i tânăr, şi tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjeşte mereu după ce nici el nu ştie, bântuit de teama şi de dorul Şerpelui Roş.
— Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simţind cum i se scurge un şuvoi de transpiraţie rece pe şira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”?
— Chiar aşa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduş al negului arămiu şi păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă şi s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, şi de învâlvorarea unei şuviţe de păr negru într-o claie colilie.
Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoţel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfăţişarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse:
— Neom ziceţi?! Puşchea pe limbă! Adică nu aşa ca toţi oamenii, ci chip şi robul poreclei sale: nebunul, şuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înţelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneţi la îndoială! Uite, mă jur juruinţă grea: să-l muşte Şerpele Roş pe ăl de minte măcar atât, atâtica!
— Aşa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mişcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binişor plecat de-acasă.
Era în crucea verii. Soarele, moleşit şi el, părea a statornici undeva între zenit şi orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele păşteau liniştite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ş-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peşterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Şerpele Roş, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puţin umblate. Obişnuit, acesta era un om tăcut şi ursuz, un singuratic întâlnit când nu te aşteptai, prin văi şi pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi şi a intrării în Peştera Zeilor. Doar cei câţiva copii de la Grădişte se obişnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îţi are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă şi ştie mulţime de istorii şi întâmplări, încât să-1 asculţi şi să-l tot asculţi dacă are poftă şi se lasă înduplecat. Astăzi, aşezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costişa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuţiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le ştie şi, cu vorba domoală, se lăsă pe făgaşul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani şi experienţă de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumuseţe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi şi din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mişcare şi prinse iarăşi a se desfăşura într-o gestică nemaipomenită, înălţându-se ori lăţindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată fiinţa în afară, ca o vieţuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.
— …La ieşire un alt Şerpe Roş stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l muşcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă şi coace şi se face rană roşie, care de la o vreme rămâne aşa, o urmă cât un bănuţ de aur, semănând cu aceia presăraţi pe pardoseala peşterii.
Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, şi-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moşul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moşul a luat-o razna şi, deodată, numai ce sare ca muşcat de şarpe:
— Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoţi şi cum le plămădeşti. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Aşa, deci?! Matale, moş Toader, ai văzut, cum te văd, Şerpele Roş, ai fost în Peştera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumeşti!
Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, îşi duse mâna la ureche şi îşi pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproşul veniră abia acuma:
— Cum adică?! Voi aşa aţi crezut? Că-mi arde de şagă, de înşiruit pe aţă copilării, istorii şi basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peştera Şerpelui Roş. Tot într-o vară secetoasă şi zăludă ca asta. Şi-am văzut ce n-a văzut om, şi-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câţi ani aveţi, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam şi eu, da' pe atunci aveam şi eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat şi răscolit din temelii Grădiştea, Blidarul, Piatra Roşie şi Feţele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voştri, doar că ştiam mai puţine lucruri decât voi. Îm! De ştiam, de bună seamă mă alegeam şi cu alte foloase, aş fi lăsat vrun sămn, aş fi păstrat o mărturie, mi-aş fi ostoit frica şi acum altfel le-aş arăta şi dovedi, pe toate, celor trebuitori să ştie. Aşe, m-am ales doar cu semnul ista şi cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă ruşinez.
… Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate şi tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame şi dalac, presărate prin păşuni ca muşuroaiele de cârtiţă. Părinţii mei trimiteau în păşune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruţă şi doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ţinute mai mult pentru iezii tăiaţi de paşte. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simţeam cum îmbătrânesc de ani şi-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când năduşeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu şi mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde şi unde, mai întâlneai un covor de pajişte, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peştera Zârnelor şi despre Şerpele Roş dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă şi măciuliile ciulinilor de piatră şi până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de şerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost şi iată cu ce m-am ales din această pricină.
Bătrânul le arătă lobul urechii şi şuviţa de păr negru.
— Cât am fost tânăr, şuviţa aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, şi nu ziceam nimicuţa de nu auzeam ce puneţi voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voştri. Şi... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Şerpele Roş, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine ştie cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?!
Nori albi şi pufoşi, caiere de lână şi clăbuci de săpun, înălţau cetăţi şi castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfinţitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiş pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii şi le atrase atenţia:
— D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuş, acuş vremea mulsului şi a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o şerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă şi îngreţoşare intrase în poporănii de p-aci!
— Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peştera şi Şerpele Roş?
— Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbişan de la cantonul silvic se obişnuise să fie mulsă de un şerpe. Se înrăise în patimă încât ţinea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu şerpele agăţat de uger. Şerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roş, roş era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viaţa cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieşise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoşilor. A auzit ea un strigăt puţin, aşa ca de om suguşat, şi de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut.
— L-o fi răpus Şerpele Roş? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică.
Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înţepenit pe bâtă, cu privirea aţintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziş de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens şarpe roşu.
— Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite şerpele lui nea Berian!
Gluma, făcută mai mult pentru a-şi da curaj, se frânse la jumătate. Un şuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri şi străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, şi linişti apoi vitele şuierând o dată prelung, din colţul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roşu deveni siniliu şi inconsistent, iar pădurea din apropiere îşi încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu nelinişte, cu aşteptare, cu un fel de substanţă invizibilă, dar vie, raţională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora şi se întindea ca o fiinţă tentaculară o pâclă moleşitoare, leşioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră şi ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raş prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenţi, înfricoşaţi, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească şi să potolească, să cheme şi să alunge spiritele malefice chiar şi numai cu privirea sau cu un şuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoşi, dar ageri, către hăurile şi steiurile din Valea Rea:
— Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiţi cu duhul povestirii, al rostirii în aşa fel încât slobod vraja şi dau vieţii lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potriveşte şi mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută şi nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puţin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că şi atunci s-a arătat balaur roş la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a şuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuie sa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna şi făgaşul tainelor, încât nimic pe faţa pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări şi făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt şirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruţătoare şi înceată, ca o boleniţă fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, şi încă mai este, şi prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet şi de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toţi, din tată-n fiu, şi mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puţin aşa credeam atunci şi cu gândul ăsta mă mai împac şi-acum. Atâtea şiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să ştie ce ştiam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peştera Zeilor şi Comoara Regilor, încât mă simţeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiţi-vă dacă n-aş fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aş fi fost ascultat şi crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Şerpele Roş mai putea fi găsită, ori cine ştie! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăşi peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minţii mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce şi cum.
— E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poţi să-ţi mai aduci dumneata aminte după atâţia ani trecuţi!
— Cincizeci şi şase, nepoate. Cincizeci şi şase! Şi uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul şi mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmăşesc, nu mai au contur şi înţeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aş zice, v-aş povesti vouă, fiindcă la anii voştri mai trăiţi în poveste şi simt că mă veţi crede, numai că iarăşi mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar aţi văzut, aţi simţit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea şi chiar mai chibzuiţi decât mine, nu au vrut şi nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Şerpele Roş, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau ţărani simpli, necălătoriţi prin lume şi prin cărţi. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preţ pe lucrurile astea cu trecutul şi strămoşii. Tocmai se stârnise jariştea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri şi ne-am alipit la ai noştri. Cam atuncea s-au arătat prin sat şi prin împrejurimi trei streini, streini şi de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binişor româneşte. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută şi s-au ţinut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvoriţa lui Horia, când în Munţii Grădiştei, la Cetăţi, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul şi ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram ţângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învăţat profesor din Orăştie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări şi oameni de pe meleagurile acestea cercetate şi încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peşterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina şi Peştera Zeilor, Comoara regilor daci, câte şi mai câte lucruri de mirarea şi furnicarea minţii pentru un copilandru ca mine, coborât la oraş tocmai din satul de la poalele Cetăţii Sarmizegetusei.
Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieţi de-aş trăi şi tot nu aş uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame şi, în serile lungi de iarnă, însuşi s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalţi săteni i-a întărit pe aceştia în încredinţarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiţi în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor şi făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiş, doritor să aflu, să ştiu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripăşiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că şi ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana şi cine amaru' ar fi putut să le prindă înţelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul uşor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma şi mă ţin morţiş de ei, doar-doar m-o lua în samă şi m-o face părtaş la plănuiri şi foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, şi m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul şi chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peşteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuţi de aur, cu făgăduieli de parte bună la câştig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, căţălandru uşor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă şi vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneaţă şi pădure, pe o pereche de boi şi un cal buiestraş. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine şi la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărţile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu neruşinare de limbă c-o fi, c-o păţi, că cineva dintre ai noştri va trebui să afle şi să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe şi hai în munte!
Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici.
Şi dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână şi frica la inimă. Mişunau viperele cu corn şi creşteau nişte buişaguri dese ca peria de scărmănat câlţii. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie şi viermuiesc şi-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii şi se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalţi, mănuşi şi îmbrăcăminte de piele, beţe de alun despicate împotriva şerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paştelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică şi nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înştiinţă de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul şi mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pieliţa guşterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuieluşa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înţeles că venea de departe, că îşi lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” şi înadins ocolise satul. De unde cunoştea aşa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalţi o priveau de jos în sus, cu teama şi respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieşise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze şi smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele şi seama. Bănuiam, presimţeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înţeleşi: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a şti, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închişi. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui şerpe roş ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung şi apropiat de realitate, un coşmar colorat din care m-am deşteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, şi că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furişam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peştera Zeilor, unde trădătorul şi furul ascunsese o parte din comoară. Luaţi seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viaţă trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coşmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înţelepciuni, nu credeam, zic, şi rău avea să-mi pară. Uite, şi acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închişi visul-semn care mă înştiinţa despre tot răul şi despre toate primejdiile ce mă aşteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credinţă al regelui, un tânăr oştean având misia de a răzbuna trădarea şi de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oştean-vânător. Cunoşteam toate potecile şi văgăunile, afundurile codrilor întunecoşi şi cleanţurile munţilor, vadurile şi ascunzişurile lotrilor. În vis mă însoţeau, aşa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbaţi şi o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viaţă, privindu-mă cu şiretenia gheizerelor verzi şi adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă şi îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru şi urma să ne ducă la tainiţa comorii iară noi să-i dăruim în schimb viaţa, luându-i doar vederea cu care a poftit şi limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoţit şi el de câţiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mişel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?!
— Uneori e tare greu să deosebeşti realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri.
Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceaţă către Peştera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o uşoară înfiorare şi catadicsi să ia în seamă remarca fetei.
— Da, cam aşa-i. Nu-i uşor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte şi de alta ce a fost visare şi ce a fost întâmplare. Poate că şi din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume şi din altă viaţă. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele ştiu şi singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târşuri şi steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschişi. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un şerpe roş, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut şi mie mi-a făcut semn unduind capul mare şi umed ca acela de viţel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunşi mai aproape, am văzut că tocmai îşi schimba pielea şi era jumătate roş, jumătate verde. Am recunoscut uşor şi semnul anume de unde începea împărăţia lui: un şir de omuleţi ciopliţi în piatră ce păreau că se mişcă şi ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat şi streinii ce se petrece şi au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiţi de sudoarea morţilor, împietriţi de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru şi calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coşmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe şoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporişca, s-a prefăcut că o cântăreşte în mâini şi a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiţi de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârţită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn şi zmeuriş, colcăiau viperele, o masă mişcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greaţa decât spaima. Aflând ce-i aşteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Aşteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva minţile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, şi m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peşteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obişnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porţiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl ştiam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâşul scurt, ca un foşnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nişă acoperită cu vreji de vâsc şi de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred şi stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aş fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate şi scârboase, dacă şeful celor de sus, un ins cu fruntea teşită ca o piatră de moară uzată, cârn şi botos, un urieş cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi ameninţat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, ameninţarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpaşul şi m-am furişat în întunericul ce izvora de dincolo, greu şi vâscos. Un şuier prelung, însoţit de o pală de aer rece ca gheaţa a stins flacăra puţină a lămpaşului. În acelaşi timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălţimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept şi peste braţe. Cu ochii ieşiţi din orbite, înainte de a cădea şi de a-mi pierde simţirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuş de şerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Şerpelui Roş. Am mai simţit o lovitură seacă în moalele capului, după care peştera se lumină şi prinse a se învârti ameţitor. Dacă mai eram conştient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greşi. Poate că până în momentul când am prins iarăşi a simţi, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme şi s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îţi pironeşti stăruitor privirea în soare.
Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse:
- Moş Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, şi am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniţă înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de şerpi roşii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii şi să-ţi ţinem tovărăşie la vite noaptea asta?
Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăuşe ale focului.
Nimenea nu te ţine cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ţi cere să crezi. Am zis şi-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărţi lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci şi şase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai foloseşte? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învăţaţi, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simţit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - şi ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină.
— Iartă, moş Toader, nu-ş' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea şi acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetăţii Regilor. Ceea ce istoriseşti nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, aşa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri şi...
— Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine şi despre ce a fost atunci. A trecut o viaţă de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să ştii că nu sunt şi nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peşteră aşa cum v-am povestit şi s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcuşul pe vale, vedenia aceea, coborâşul cu funia, ameninţarea venită din partea celui cu faţa teşită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înşel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea şi n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicaţie pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieşi, un câine mai deştept şi mai credincios decât un om, ce se oploşise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicaţii militare ce avusese loc aici, în munţi. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiştei şi să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală.
Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă şi eu cunoşteam numai ce cunoaşte satul. Acum înclin să cred. Distanţa de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ţii minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costeşti şi la Grădişte vorbea despre existenţa sigură, a unei peşteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morţilor, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva şi incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munţii fortificaţi, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă?
— Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, ştii tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte şi mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, aşa că ...
— Nu m-am gândit la asta. De-i aşa, zău că nu ştiu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu şi vei fi fiind obosit.
— Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare şi mie numai vis, deşi văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde ţurţurii de piatră luminau ca nişte torţe. Am izbutit să deschid ochii şi să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfăţişa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învăţam a merge, adică mă târam de-a buşilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuţită îmi săgeta ochii şi i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzaţia că o mare greutate mă apasă pe piept şi mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece şalele pe ritm de cântec de fluier. Am simţit apoi nişte înţepături ca de spine porcesc şi, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colţ al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina şi am prins a mă târî în direcţia aceea. Eram totuşi golit de voinţă, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredinţarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de linişte şi deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viaţa şi moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorinţă nefirească de a şti, deşi eram conştient că nu-mi mai foloseşte. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâş sala boltită, străjuită de o parte şi de alta de vipere uriaşe din bronz şi din aur, şi tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul şi lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens şi greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omeneşti sute şi sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, şi încă una şi nu ştiu ce-mi veni să le număr. Erau şapte, şi fiecare mai înaltă decât cealaltă, şi mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, aşa cum ar fi covorul muşchiului de fag, şi iarăşi am avut straniul simţământ că eu sunt mort şi că drumul acesta greu şi nesfârşit către întuneric şi lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăşi în deplinătatea simţirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede şi mai repede ... Simţeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic şi ameţeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăşi o vreme nu am mai ştiut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roţi, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spiţele roţii erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuşi. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăşi girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiţei mele mă îndemna să merg înainte, mereu şi cu orice preţ înainte, şi de cum simţeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veşnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găseşte la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spiţele. N-am avut de ales, şi atunci roata a prins să se învârtă rar şi la fiecare întoarcere vedeam o galerie, şi fiecare galerie avea o uşă, şi pe uşile acelea de bronz, mari cât porţile cetăţilor, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima uşă, fără inscripţie, îmi era cunoscută, aveam credinţa că în faţa ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise ameţitoare şi nu mai era cu putinţă să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiţă şi simţii că plutesc în gol pe deplin sănătos şi tare fericit, eliberat de gânduri. Aşa aş tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălţimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârşit deodată şi de acum mă aflam într-o sală albă şi rotundă ca interiorul unui ou; pereţii erau încrustaţi cu semne şi fiecare semn era o poruncă, şi fiecare poruncă era o lege, şi fiecare lege, după ce o înţelegeam, prindea chip de om, şi tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou şedea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Şerpelui Roş şi mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri şi mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii şerpe roşu. El mi-a pipăit cu mâna uşoară rănile şi cum punea mâna cum se vindecau, şi parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăieşti, uită!” Simţeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de răşină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea şi iarăşi nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simţiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urşi, lupi, zimbri, cerbi, bufniţe şi vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viaţă şi se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor şi genunchilor zdreliţi de atâta târâş. La capătul tunelului am numărat iar şapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopţi geroase, şapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu şapte raze. La mijloc creştea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta şi carul de bronz, iar în mână crenguţa de paltin, aşa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguţa în creştet şi am simţit cum prind puteri, că mă desprind dintre spiţele-raze şi iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârşit căderea. Aici, pe un tron de piatră, şedea Şerpele Roş, de fapt omul-şerpe, care imediat şi-a întors faţa de la mine şi m-a lăsat singur cu copleşitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric şi lumină vocea lui hârşâită, şuierată, vibra în bolţile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut şi să trăieşti ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolţi şi labirinturi, şi eşti dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră şi bronz, ori fiinţe omeneşti din alte timpuri şi de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-şerpe, şi anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărăţeşte cu blândeţe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină, şi când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluţ murg păştea pe aproape şi un câine uriaş, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuţişul pietrelor. Cam la zece paşi de locul unde zăcusem fără simţire susura un izvor. M-am târât până acolo şi, întins pe burtă, am sorbit cu nesaţ până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simţit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, şi n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată şi părul alb; faţa smeadă, arsă de soare şi uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roşie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin şi-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, fecioraşul firav care intrase în peşteră, era un zdrahon de om, numai fibră şi oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci uşoare şi moi, cu vârful încârligat; cioareci strânşi pe pulpă, cămaşă lungă, de cânepă, şi o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maţ de bou, la şold, cobura cu săgeţi, un pumnal încovoiat şi o ghioagă din lemn de păducel ţintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Şerparul lat, încrustat cu alesături în piele şi ţinte de argint, conţinea un amnar tocit de prea multă folosinţă, cremene şi iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun şi chiar am zâmbit la gândul acesta năstruşnic, vreo treizeci şi cinci de monede din aur şi argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecţioner de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atenţie pe ambele feţe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese şi împăraţi: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi şi lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ş ce-mi veni şi l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca şi slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simţeam şi mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înşeală privirea, acum mă simţeam oarecum împăcat cu noua mea situaţie, ba chiar credeam că ăsta şi numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala şi teama mă părăsiseră şi ele, uitasem parcă de peşteră, de omul-şerpe, de toate cele întâmplate şi, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simţeam cum mă îndepărtez de prezent şi mă afund, ca într-o ceaţă moleşitoare, în trecut.
— Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan şi Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc aşa deodată, parcă nu mi-ar conveni.
— Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moş Berian se supără şi tace?
— De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putinţa înţelegerii, istorisirea va să dureze o vreme şi bine ar fi să aveţi răbdare. Nedumeriţi de-ţi rămâne cu ceva, noaptea e lungă şi timp destul ca să mă întrebaţi la sfârşit. Oare unde-am rămas?
— Cu câinele. Ziceaţi că l-aţi chemat cu numele Ziper şi el s-a apropiat ca de stăpân. Şi că începuseţi să vă îndepărtaţi de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana.
— Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, înteţind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârşire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simţeam în putere ca la douăzeci şi cinci. Am pus denarii la loc în şerpar şi deodată am simţit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în faţă, aşa, hocus-pocus, o masă cu bunătăţi! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau maţele, nu alta. Cine ştie cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Aşa mi-am amintit de cal. Păştea liniştit cam la o zvârlitură de băţ depărtare. Ca şi când l-aş fi călărit de când lumea, l-am strigat şi pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, şi căluţul a ridicat sprinten capul, a nechezat uşor, şi s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi.
Peste şaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput şi de seamă vânător: o toporişcă având două tăişuri, o suliţă romană scurtă, o funie subţire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, şi câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit şi le-am cercetat buna orânduială ca şi când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în şa şi m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume şi cu această înfăţişare, care nu erau ale mele, şi am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite şi sângeroase încleştări. Cel puţin douăzeci de leşuri zăceau fără viaţă, în poziţiile în care le cuprinsese gheara morţii. Curios! Trei dintre aceştia îmi erau cunoscuţi, prietenii cei mai apropiaţi şi, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleştată pe sabia încovoiată, şi era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciţi sub burtă, ca şi când ar fi vrut să-şi ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis şi, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă ţărâna şi având întipărit pe faţă zâmbetul celor călătoriţi pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înşelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile şi, cu o ştiinţă, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi şi i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, şi mai era o speranţă. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuinţa noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus şi, de aici, la Apulum şi Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord şi soare răsare între graniţele bine apărate şi printre fraţii noştri, de care vitregia sorţii ne-a despărţit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacaţi pe neaşteptate de o ceată de iazigi metanaşi ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca şi Porolissum. Pe Ortis l-am aşezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la şold, şi abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp şi grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deşi o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă şi la încheietura umărului simţeam sângerarea unei străpungeri de suliţă. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit şi nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine ştie ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleştării şi celelalte cadavre. Iazigii erau cu toţii morţi, morţi de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târşuri de strugurei sălbatici, mure şi zmeură, leşurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure şi cu o suliţă care străbătea încheietura umărului şi coşul pieptului, zăcea fără viaţă, cine credeţi? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniştită a tatălui meu din satul Costeşti într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea şi în firea altcuiva dar, credeţi-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simţeam, aşa, material simţeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, şi de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu şirul întâmplărilor incredibile din Peştera Zeilor şi să-mi amintesc vorbele omului-şerpe: „Păstrează taina! Eşti Viezure, eşti Viezure, viclean şi vestit oştean-vânător. Timpul tău este timpul împărăţiei lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că îşi revenise în simţiri. I-am dus la gură plosca, în care ştiam că se găsesc esenţe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaţ şi, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ţi-o poate aduce decât întâlnirea cu fiinţele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leşurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, în viaţa lor şi în timpul lor, cu acei fioroşi duşmani îmbrăcaţi în piei de animale şi în platoşe de corn, eu căutam o ieşire către viaţa mea şi către timpul meu din labirintul fără sfârşit al peşterii din Valea Rea, că între timpul meu şi timpul lui s-a aşternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aş fi spus asta, de bună seamă, dar şi eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simţeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăşi către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieţii mele de vânător-oştean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul naşterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat şi al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci şi patru de ani şi mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem şaptesprezece ani când m-am alăturat nepoţilor lui Decebal, Dacis şi Ortis, fraţi gemeni şi nepoţi ai înţeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaş al dacilor şi a decurionului Vinicius Silanus, prietenul şi ocrotitorul său, nepoţii au fost nevoiţi să-şi caute liniştea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc şi prea vestit oştean printre ai săi. I-am însoţit ca pe nişte prieteni şi binefăcători ai mei, care mi-au salvat viaţa, fiindcă şi ei cu viaţa îmi erau cel puţin o dată datori. Năzuinţa lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană şi întoarcerea tuturor celor ce şi-au găsit scăparea peste munţi la vechile vetre, gând plăcut şi nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privinţe credincios pacifistului înaintaş Hadrianus. Vremurile la graniţele pontice şi asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului şi ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă şi să-şi caute vaduri spre Apus şi Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmaţii şi alte seminţii învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanşă pornită pe mai multe văi, în faţa căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul şi Donarisul. Cetele prădalnice ale metanaşilor iazigi şi marcomani atacau şi jefuiau pagusurile şi vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor şi celorlalţi daci rămaşi în afara puterii romane, şi tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică şi cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa şi alte colonii şi municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmeriţa împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate şi nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul şi, odată cu ele, nemulţumirea dacilor şi chiar a coloniştilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine aţâţată, comandanţii de legiuni şi cohorte cartiruite în Dacia, încurajaţi de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes şi cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea şi aşezarea dacilor de peste munţi, în special a celor pribegiţi în timpul războaielor lui Traian, în spaţiul unde încă mai domneau nestingherite pacea şi liniştea romană. Un război între fraţi era gata, gata să izbucnească, iar Dacis şi Ortis se simţeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparţinând iazigilor metanaşi, vechi şi înrăiţi duşmani ai noştri.
Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu îşi intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea şi pişca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă faţă a lumii. Am mai cercetat încă o dată morţii noştri şi apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veşnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis şi Ortis păşteau într-o poeniţă, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut şi au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am aşezat, bine cumpănit între şei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea şi ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca şi corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparţinând luptătorilor iazigi, în care am pus armele şi banii, hrana puţină pe care am găsit-o şi tot ce ne mai făcea trebuinţă. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere şi a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Ştiam un sătuc de vânători şi oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineaţa, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca şerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înţeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Aşa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleştare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta ştiam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în aceşti munţi cu puţine trecători şi greu de străbătut, eu călărisem în faţa micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare şi că fusesem atacat din mai multe părţi, viclean şi pe tăcute. Câinele, un animal deştept şi credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi mi-ar fi înţeles încurcătura.
Ortis căzuse într-un somn liniştit şi adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morţilor şi eram încredinţat că nu va ajunge viu printre ai noştri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniţi, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binişor şi linţoliul negru al nopţii era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puţine nopţi întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viaţă. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi şi le ghiceam călătoria după vântuleţul rece care le însoţea vălătucirea peste creştetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârşi într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simţeam că am o ştiinţă a vremii, a locurilor şi orientării despre care, astăzi, de le-aş mai avea aş putea scrie o mare şi folositoare carte.
Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burniţa rece şi deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniţă de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor şi un glas care nu-ţi îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Opreşte, străine, aşează jos cele arme! Care este numele şi neamul tău şi încotro ţi se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoţise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne şi făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor feţe şi mădulare regeşti pe care le-aţi întâmpinat dăunăzi cu ospeţia. Semnul armelor noastre e steaua şi numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanţul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacaţi de războinicii iazigilor metanaşi şi am încredinţarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, şi condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De eşti cu adevărat vânătorul acela şi gura ta nu rosteşte minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să ştii, care este semnul vicusului nostru împrăştiat prin aceste afunduri de munţi!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste şi războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume şi fală tu însuţi îl moşteneşti.” „M-ai încredinţat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării şi neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri şi la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem şi să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredinţează-mi calul rănitului şi urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.”
Cetăţuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră şi bârne tocmai în locul de unde ţâşnea din stâncă izvorul din care, prin şerpuirea în munte, se năştea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate şti, fiindcă m-am sfiit să întreb şi să cercetez, şi ne-a întâmpinat ca şi când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata şi fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână uşure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung şi cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veşnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am ştire despre tot ce s-a întâmplat la Cleanţuri, vânătorule. Ştiam că ai răposat luptând vitejeşte, strângând în pumn pământul Daciei şi trimiţând zâmbetul drepţilor solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde şi harnic să străbaţi prin întuneric o potecă pe care mulţi nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noştri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mişelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea şi s-a îndreptat şi el mai adineaurea către zeii cei urâţi şi rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aş fi pus să povestească iarăşi. Mă întreb, totuşi, la ce bun?
[1] vitele
[2] leagăn
FORFOTA slugilor cuprinsese întreaga casă. Sub privegherea lui lordachi, vătaful, se scuturau covoarele grele de Smirna şi de Persida, se periau catifelele fotoliilor vieneze, se ştergea cristalul oglinzilor veneţiene, argintăria era frecată şi lustruită. Din când în oând, cu câte o sudalmă, sau cu câte o lovitură de picior, nedureroasă, fiindcă vătaful purta meşi de saftian moale, cu vârful întors, lordachi îi zorea pe cei care trebă-luiau. Vestea apropiatei întoarceri a lui vodă îi fusese adusă dis-de-dimineaţă mai marelui peste slugi de către însăşi domnia sa bagi Arghiropol, văr de al treilea cu doamna Ecaterina, născută Mammona. E drept că lordachi prinsese încă mai de mult un zvon – de la alte slugi de fanarioţi cu care era prieten de ciubuce, cafele şi taclale, dar nu-i venise să-l creadă pe de-a-ntregul: mahalaua zumzăia totdeauna de noutăţi de cele mai multe ori mincinoase. Hagi Arghiropol era galben şi tras la faţă. Rostise mai înainte ca lordachi să fi apucat să-şi isprăvească temenelele:
— Vodă e în drum spre Stambul. Mazil…
La auzul unei asemenea nenorociri, vătaful izbucnise în strigăte de spaimă şi de durere, parte adevărate şi parte prefăcute, dar Arghiropol îl liniştise într-un chip aparte:
— Bine că e teafăr. Padişahul i-a îngăduit să se aşeze în pace la casa lui şi să se bucure în tihnă de ce-a mai ago nisit.
lordachi îşi mai domolise văicărelile întrucât relele cele mari – descăpăţânarea sau surghiunul – erau ocolite cel puţin pentru săptămânile ce urmau să vină. Totuşi, pe undeva, prin âdâncul inimii, mai stăruia o urmă de spaimă. Dar parcă nu o dată pungile, oricât de multe, în loc să ostoiasca la- comia moslemilor, n-o aţâţaseră mai tare? Lui lordachi i se năzări prin faţa ochilor închisoarea celor Şapte Turnuri, cu zidurile ei înalte şi mucezite, şi se cutremură de teamă pentru soarta sa de slugă, legată de aceea a stăpânului.
— Pe mâine seară să fie gătită odaia de oaspeţi. Beizadea Constantin, neamurile şi prietenii măriei-sale vor să se adune la sfat. Să ai grijă de cafea proaspătă şi de tutun, încheiase Arghiropol.
— Nu te nelinişti, kirie. Toate or să fie orânduite cum se cuvine. Ca pentru o casă domnească.
Acum lordachi zorea; ceasurile trecuseră şi mai rămâneau multe de pregătit. Blestematele astea de slugi făceau treaba de mântuială, cum nu erai cu ochii pe ele! Şi lordachi pierduse o bună parte din dimineaţă la cafeneaua lui Dimachi Chefalonitul, lăsând servitorimea de capul ei, fiind dornic să audă de la alţii ce nu ştia, şi să le împărtăşească ceea ce ştia. Se întorsese de la Dima cu traista plină de veşti – veşti de care nici hagi Arghiropol, nici beizadeaua Constantin dragomanul cel mare al Porţii n-aveau habar. Aflase astfel, cât dăduse Vodă Alexandru ca să mai fie lăsat în scaun măcar un an (o sumă la auzul căreia te prindeau ameţeli), şi cât plătise sau făgăduise norocosul său potrivnic, Hangerliul. Spuneau unii că vizirul ar fi poftit să-l mai păstreze la domnie pe Ipsilanti, dar că se împotrivise cadâna cea mai iubită a sultanului, Merzieh-hanum, ameţită de strălucirea unor dia-manticale cum nu mai erau altele în Stambul şi pusă la cale de capudanul Cuciuc Hussein. Nu era străin de schimbarea domnilor nici ministrul Franţei, doritor să aibă la hotarul de miazănoapte al împărăţiei un prieten al Republicii. Alţii se bucurau că lui vodă nu i-a căzut capul şi povesteau că Mer-zieh spumega de necaz că mazilirea pe care o ceruse cu stăruinţă fusese îndulcită de îngăduinţa întoarcerii.
Spre seară, odaia de primire se pregătise, jarul mocnea în aşteptarea ibricelor cu cafea de Mecca, sacagiul adusese de la Trei Fântâni apă limpede din care beau doar stăpânii. În lipsa ciubucgiului măriei-sale, însuşi lordachi pregătea ciubucele pentru oaspeţi.
Musafirii se iviră în casa de la Therapia abia după lăsarea nopţii. Soseau rând pe rând, purtaţi din Stambul, din Fanar, din Galata de calce ieftine, luate cu chirie, însoţiţi de câte o slugă, două, mai mult furişându-se, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de ochiul mereu bănuitor al turcului şi de privirile iscoditoare ale vecinilor. Plăgi Arghiropol, kir Meletie, un călugăr din preajma înalt prea Sfântului Patriarh, Anastase Mammona-Mihaloglu, bancher de seamă şi neam după mamă cu doamna, bogatul Antonache Callistos, Celebi armeanul şi încă vreo câţiva, străini, veri, cumnaţi, în totul vreo zece bărbaţi. Era o adunare de taină şi de afaceri, peste care plutea o apăsare ascunsă, o adunare la care femeile, cu vorba lor repezită şi gălăgioasă, n-aveau ce să caute.
Întâi băură cafele şi tutun, vorbind despre lucruri neînsemnate, deşi pe toţi îi frigea numai şi numai mazilirea rudei şi datornicului lor, ’mazilire întâmplată înainte de vreme. Aşteptau să se arate şi beizadea Constantin, fiul voievodului, întârziat fără doar şi poate de cerinţele slujbei sale de mare dragoman. Sfatul cel adevărat începu abia o dată cu sosirea lui Constantin. Vorbi mai întâi Mammona-Mihaloglu, omul cel mai avut dintre ei toţi, cel mai bătrân şi în acelaşi timp cel mai de. Nădejde sprijinitor al mazilitului.
Bătrânul îşi tot învârtea în minte vorbele pe care avea să le spună, fără să găsească însă cuvintele potrivite, în cele din urmă, se hotărî:
— După cât îl cunosc eu, măria-sa Alexandru n-o să aibă linişte până n-o căpăta înapoi scaunul domnesc. De va voi, suntem îndatoraţi să-l sprijinim şi să-i fim de ajutor. Ca nea muri, ca prieteni şi creditori…
Se făcu tăcere. Oaspeţii se pândeau unul pe altul, neho-tărâţi:
— Vodă o f i ostenit de atâtea domnii…
— De slavă şi de bogăţie nu osteneşti, se amestecă în vorbă şi hagi Arghiropol. Înălţimea-sa Alexandru a fost mazilit înainte de vreme, prin urzeli şi pâri fără temei. Astea se pot spulbera…
— E lucru cu primejdie, kirie Anastasachi… grăise Gelebi-hogea, armeanul. Sultanul vrea domn tânăr şi aprig în Vala-hia. Hangerliul are prieteni puternici şi ocrotitori ele seamă.
— Şi Ipsilanţilor le lipsesc? Neamul cel mai cu fală din tot Stambulul, înrudit cu Moruzeştii, cu Calimachi…
— Şi cu Hangerliii.
— Hangerliii ne sunt rude de departe. Nişte coate-goale…
— Vizir-agasi mi-a destăinuit că vizirul cel mare abia şi-a pus pecetea pe firman. Hangerli e omul Franciei, şi Poarta se teme de mânia austriecilor.
— Se poate. Se poate, kirie, dsr Hussein Cuciuc e numit seraskier la Dunăre, peste o sută de mii de oştire. O duce îm potriva răzvrătitului Pasvan…
— De unde ştii domnia-ta asemenea lucru de taină?
— Doar eu le vând încălţările, îmbrăcămintea şi praful de puşcă, răspunse liniştit Gelebi. Dragomanul poate să întărească vorbele mele.
Ochii tuturor se îndreptară spre beizadea Constantin, care de la începerea sfatului nu scosese niciun cuvânt.
— Aşa e, precum spune cinstitul Gelebi.
— Domnia-ta, Gelebi, te bucuri de câştig în negoţul cu Hussein şi cu Hangerli.
— Câştigul e câştig. Socotesc, şi cred că nu mă înşel, că Vodă Alexandru nu mai are sorţi de izbândă, un an, doi. Pierdere de vreme şi de bani. Şi bani… câţi oare a strâns în câteva luni de stăpânire? Mai nimica. Valahia e sărăcită şi bântuită de pasvangii.
— Nu-i purta domnia-ta de grijă.
Antonache Callistos, bancherul, se frământa de o vreme neliniştit pe sofa, ca şi cum droturile l-ar fi împuns în carne. Izbucni:
— Măria-sa a iscălit o groază de sineturi şi de poliţe!
— Chezăşuite de banca Mammona, adică de mine, bre Antonache, şi eu sunt bun de plată.
— Eşti bun, Anastasie, eşti bun. Dar fiind şi neam cu măria-sa, dacă pierzi parale, îţi rămâne mulţumirea că ţi-ai ajutat o rudă de sânge. Eu ce mă fac? Nu sunt încă trei luni de. Ciând i-am împrumutat lui Vodă Alexandru cinci sute de pungi bani peşin, cu dobândă cinstită de douăzeci la sută. Răspunzi şi pentru banii ăştia?
Hagi Arghiropol şi Mammona-Mihaloglu schimbară între ei priviri lungi. Voievodul avea datorii pe care ei, oamenii lui de credinţă, nu le cunoşteau.
— De datoria asta noi nu răspundem. O să-ţi plătească vodă.
— Cu ce, iubite prietene? Banii peşin am auzit că şi i-a pus la bună păstrare, la bănci din Viena şi Amsterdam.
Mâhaloglu se încruntă. Rudenia era rudenie, iar afacerile afaceri. Se întoarse spre Constantin beizadea:
— Altfel m-am înţeles cu părintele domniei-tale, Constan tine. Mi-a făgăduit că banii care-i prisosesc îi depune la banca Mammona. Pe temeiul ăsta i-am chezăşuit cu iscălitura mea sineturile şi poliţele.
— Banii de prin străinătăţi nu pot fi popriţi de la Stam-bul, grăi, ou răutate hogea Gelebi.
Era vădit că trecuse de partea duşmanilor. De ce-l mai poftiseră oare?
— La asta nu m-am gândit. Antonache, bancher care abia începea să se ridice, se simţea, cuprins de nelinişte.
— Rău ai făcut, kirie Antonache. Dacă te gândeai, nu mai cereai să-ţi înapoieze părintele meu cele cinci sute de pungi – dobânzi şi capete – de îndată. Eu te-aş ruga să ne mai îngădui cu plata.
Antonache Callistos fierbea. Se vedea singurul păgubaş, dar se înşela.
— Şi domnia-sa Gelebi-hogea o să-l mai păsuiască pe pă rintele meu. După câte am oblicit, Vlastos din Pera are încăl ţări şi postavuri mai bune şi mai ieftine. Chiar acum două ceasuri înălţimea-sa Reşid se plângea că neguţătorii armeni sunt mai răi ca tâlharii ele codru. „Ce să fac, dragomane?” m-a întrebat. „Să ne mai gândim, preaputernice, să ne mai gândim…” i-am răspuns.
— Înţelept răspuns, dragomane. Tare înţelept…
— De e nevoie, şi înalt prea Sfântul Patriarh poate să-l ajute cu bani pe Vodă Alexandru, răsări pe neaşteptate şi Meletie călugăiuil. Sfânta biserică e săracă şi strâmtorată, dar toţi grecii din Fanar sunt fiii ei credincioşi. L-am uns pe Hangerli. Dar n-o să-l lăsăm nici pe Ipsilanti să ajungă lipsit…
Bătrânul Mammona-Mihaloglu şi hagi Arghiropol schimbau mereu priviri. Nu mai conteneau să se mire de isteţimea beizadelei. Aflau că în afara treburilor diplomaticeşti se pricepea şi la afaceri.
Urmară ceasuri de tocmeli. Glasurile acum se amestecau înverşunate, acum -se potoleau. Ceştile cu cafele parfumate, împinse de o parte, lăsaseră loc hârtiilor pe care se înşirau socoteli. Oricum ar fi sucit-o, Gelebi şi Antonache Callistos n-aveau încotro. Până la urmă, înverşunarea lor se potoli de tot:
— O să-l păsuim pe măria-sa Alexandru, cât o să fie ne voie, cinstite Mammona şi cinstite dragomane. N-o să cerem nici plata poliţelor. Cu o singură rugăminte: să-i spui lui Reşid-paşa că Vlastos e un tâlhar şi are marfă proastă şi puţină…
Constantin făgădui. Făgăduielile nu costă parale, şi nici nu trebuie ţinute întotdeauna, – şi adunarea se sparse.
După plecarea musafirilor, Constantin-dragoman rămase singur cu Mammona-Mihaloglu şi cu hagi Arghiropol.
— Am îmbătrânit şi n-am aflat că nu trebuie să te încrezi în nimeni, Constantine. Nici în rude, nici în prieteni, nici în tovarăşi de afaceri. Bine c-am ieşit la capăt. Tare mi-ar fi fost greu să plătesc pe nepusă masă toate poliţele şi sinetu rile de datorie chezăşuite…
— Gelebi şi Callistos sunt nişte ticăloşi mai răi ca Pasvan. Au întors-o dintr-o dată în toate. Până ieri, alaltăieri nu mai conteneau cu dragostea pentru măria-sa Alexandru.
— Tâlhari de codru, preaiubite şi preacinstite neamuri.
— Nădăjduiesc că până la dobândirea altei domnii, vodă o să-şi plătească o parte din datoriile către Banca Mammona.
— Fără îndoială, fără îndoială. Deşi, după câte ştiu…
— După câte ştii? Ce vrei să spui cu asta, Constantine?
— Că părintele meu n-o să-şi poată plăti toate datoriile până când…
— Până când?
— … n-o să se suie pe scaunul vreuneia din Ţările Rumâ- neşti altcineva din neamul Ipsilanti.
— Domnia-ta, poate? Cu învoirea domnului Alexandru? Dragomanul zâmbi subţire.
— Cu ea sau fără ea. Şi oricum cu sprijinul cinstitelor voastre feţe. Numai că asta nu trebuie să i-o spuneţi decât atunci când o veni vremea potrivită…
Mammona-Mihaloglu avusese deplină dreptate: nu te mai puteai încrede în nimeni. Nici măcar în copii.
La început intraseră în strâmtoare triremele, mânate împotriva curentului de încordarea vâslelor. Căutau loc prielnic pentru ridicarea unei noi cetăţi în care să se aşeze mulţimile de săraci, pe care pământul patriei nu ’mai dovedea să-i hrănească.
10
întrebaseră oracolul, şi preoteasa zeului Phoebus, alta şi mereu aceeaşi sub numele ei neschimbat, le răspunsese ca’ întotdeauna cu vorbe având un înţeles ascuns: „Aşezaţi-vă în faţa cetăţii orbilor…” Şi orbi fuseseră cei care trecuseră de zeci şi de sute de ori pe lângă limba de pământ care închidea, cu cornul ei de aur, (Strâmtoarea, stăpânind astfel gura portului Euxin, cel neprimitor. O mare bogată în peşte, ape negre care scăldau ţărmuri sălbatice dar dincolo de care se ’ântindeau ţări cu grâne, cu lemne, cu poduri, pline de prisăci, cu robi frumoşi şi zdraveni, şi mai cu seamă ieftini. Keleustul întâii trireme zări limba de pământ şi îndreptă corabia spre ea, aruncă ancora, şi păşi pe pământul proaspăt şi nou…
Aşa se născuse oraşul Byzantion, care durase o mie de ani, până când un împărat al Romei îl (schimbase în capitală a imperiului, şi-i dăduse numele său: Constantinopolis. Oraşul mai trăise astfel, inimă a unei împărăţii bolnave, crude şi strălucitoare, încă o mie de ani, până când porţile i se prăbuşiseră sub izbiturile topoarelor şi sub loviturile tunurilor, înăuntru se năpustise Asia, cu ostaşii ei, şi oraşul arsese trei zile şi trei nopţi fără încetare, dar nu pierise. Coinstantinopolis se prefăcuse în Stambul, cetate de scaun a unei alte nesfârşite împărăţii, îl împodobeau acum subţirile şi înaltele minarete, cupolele de aur ale geamiilor, olanele smălţuite ale Saraiurilor, bogăţia grădinilor udate de fântâni ţâşnitoare. Îl murdăreau uliţele înguste, prăfoase şi întunecoase, tigvele înfipte în suliţi, haitele de câini rătăcitori şi veşnic flămânzi, robii şi gratiile ferestrelor. Rămânea totuşi locul de întâlnire a două continente: Europa, năzuind spre viitor, şi Asia încă adormită.
Ca an toate zilele săptămânii, Stambulul era ’tot o forfota de oameni. Turci cu faţa uşor pământie şi ochi înguşti, îmbrăcaţi în ilice şi şalvari, înveşmântaţi în largi haine de mătase, arabi subţiratici şi tăcuţi, egipteni cu umeri laţi şi mijloc subţire, cu fesurile lor roşii, curzi în hainele lor negre cu brâie încărcate de arme, greci în anterie, evrei în caftane, armeni în portul lor vechi, apuseni – italieni sau franţuzi – în îmbrăcăminte ciudată şi străină pentru aceste meleaguri.
Prin mulţime se strecurau, strigându-şi marfa, ’salepgii, negustori de cofeturi şi de zaharicale, vânzători de mărunţişuri, alviţari şi rahagii, sacagii aducând apă limpede sau tulbure, după punga cumpărătorului. Pe la colţuri, cerşetori zdrenţuiţi îţi vârau sub nas cioturi de braţe şi picioare, bube hidoase, sau îşi arătau ochii albi şi înţepeniţi. Din vreme în vreme, prin mijlocul acestei mulţimi colorate şi zdrenţăroase, se deschidea drum larg, prin care treceau nepăsători şi trufaşi paznicii şi ostaşii înălţimii-sale sultanului, temeiul stăpânirii, al bogăţiei şi al «lavei.
Mai greu îşi făcea loc un alai alcătuit din vreo douăzeci de arnăuţi şi de slujitori, în fruntea cărora călărea un bărbat trecut şi ostenit de drum, îmbrăcat cu oarecare bogăţie: rnă-ria-sa Alexandru Ipsilanti, fost până de curând domn al Vala-hiei şi paşă cu trei tuiuri. Cei care îl însoţeau erau doar o parte din oamenii cu care se întorcea în Stambul. Cei mai mulţi rămăseseră la o zi de drum depărtare, lângă rădvanul doamnei Ecaterina şi mai ales ’lângă carele îngreunate de avuţia agonisită în cele cincisprezece luni de stăpânire peste atât de răbdătoarea şi darnica Valahie. Vodă era îngândurat. Orice s-ar fi în-tâmplat, nimic bun nu-l aştepta: o casă bogată şi încăpătoare, dar pustie; tihna şi pacea îi păreau la fel de obositoare ca frământările şi primejdiile, şi toate la un loc nesigure. Poate întoarcerea fusese o greşeală şi o nebunie. Padişahul îi scrisese cu rnâna lui, făgăduindu-i dreptul de a se bucura de bătrâneţe. „Sunt într-adevăr bătrân, neputincios şi nefolositor?” Toate erau înşelăciune şi vis. Lesne-crezători, uşor de minţit şi ele dus cu vorba, viteji, trufaşi, dispreţuitori de moarte, stăpânii aceştia ai lui se aprindeau adesea de mânii oirbe, năzărite sau întemeiate. Atunci porunceau schingiuiri, tăieri de capete, sugrumări tainice, îşi ţineau cuvântul dar îl şi călcau, se mulţumeau cu puţin şi se lăcomeau la avuţii şi la dulceaţa vieţii. „Nu-mi erau de ajuns banii de la Amsterdam şi Viena? Pentru ce m-am întors?” se gândea Alexandru. „Hussein Cu-ciuc mi-e duşman, Merzieh mi-a cerut capul. Dacă nu mă apăra vizirul cel mare…” Se întorsese de fapt pentru fiul lui, Constantin-dragoman. Dragostea pe care i-o purta nu se stinsese, cu toate supărările şi necazurile aduse de năbădăioasa lui odraslă. Beizadea Constantin se înstrăinase de mult. „Nici nu mi-a scris, de când e mare dragoman. De ce nu m-a înştiinţat la vreme despre urzeli şi uneltiri? Parcă s-a bucurat că nu mai sunt domn…”
Glasul slugii îl trezi din gânduri.
— Trebuie să descaleci, măria-ta.
Dimpotrivă venea un alai de zece ori mai bogat şi mai numeros. Oşteni cu haine de război şi cu arme, purtând calpace înalte de pâslă albă, rnergând în şiruri stnânse, beşlii pe cai nărăvaşi, agi şi paşale. Înaintea tuturor, doi harapi ţineau înălţate steaguri şi un al treilea o suliţă cu trei tuiuri flutu-rand în vânt.
— Trebuie să descaleci, măria-ta. Suntem la Stambul…
Fostul voievod îşi aminti că nu mai stătea pe niciuna din treptele măririlor. Era un ghiaur ca oricare altul, dator să coboare de pe cal ori de câte ori îi ieşea în cale un demnitar sau un ostaş chiar de rând din oastea sultanului. Sprijinit de slugă, coborî în pulberea alburie a uliţei, şi se trase la o parte. Alaiul trecu pe lângă el într-o lenevie trufaşă. Pe la mijloc, vodă zări un chip cunoscut. Turcul, smolit şi uscat la faţă, era înveşmântat cu măreţie şi risipă de pietre şi mătăsuri. Numai zamfirul de la surgiuc preţuia cât o corabie. Zărindu-l pe mazilitul voievod, paşa rânji şi isouipă a dispreţ în ţărână.
— E Cuciuc Hussein. Porneşte către Dunăre.
Umilirea îl arse ca un fier roşu, şi într-o clipită îi schimbă toate gândurile. Mărirea domniei, puterea, beţia temenelelor cu care se învăţase şi care aveau să-i lipsească îl hotărâră: să mai fie o dată domn. Se va înarma cu răbdare, va aştepta în casa lui de la Therapia ca un bătrân mulţumit cu soarta, până îi va veni iar vremea. Atunci va arăta tuturor, prieteni slabi sau făţarnici şi duşmani, de ce e în stare el, Vodă Alexandra, O dată măcar să mai fie domn, şi pe urmă…
I
S
oarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul îşi frecă ochii şi sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simţea abătut şi cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor şi, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.
În faţa lui se desfăşura priveliştea de care nu s-ar fi despărţit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriaşe. Sub clinele de stâncă, printre lauri şi enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon şi Pan, iar în dreapta, şoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neo- dihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor şi truda cărău- şilor.
Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărţea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morţii lui Pericles[1], care fusese şi acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles.
Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Ke-rameikos, agitatul şi vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor şi strigătul mânios al stăpânilor.
Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură şi răzbătea un vaiet. Aşa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieşeau vestitele vase cu figuri roşii, mândria Atenei.
Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoţ al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator şi negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât şi la filosofie, tânărul conducea el însuşi negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiţi şi mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin şi untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos şi Rhodos; schimba, după împrejurări, piloţii şi echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator şi pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria[2].
În filosofie, Genaios cel tânăr era învăţăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca şi pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere şi schimbare. Zeii nici nu-l înfricoşau, nici nu-i aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase şi statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului şi stârnea clipa adâncă în care alţii aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul şi apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeaşi, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulţumea întrebările fiinţei sale, dar îl şi înfiora. El îl chema în orice împrejurare şi oriunde.
Şi în dimineaţa aceasta însorită, Genaios tânărul, prin încremenirea priveliştelor din faţa sa, simţea cum se scurg neîncetat forţele nevăzute şi schimbătoare ale lumii. Un sim-ţământ de înstrăinare îl stăpânea. Se depărta, parcă, de frumoasa Atena, care devenea tot mai străvezie.
Când s-a trezit din visarea obişnuită firii sale, s-a regăsit cu tot atâta putere în rosturile şi nevoile vieţii, pe care o iubea în aceeaşi măsură şi nu o dispreţuia.
Îşi aminti de toate treburile pe care le avea de descurcat şi porni cu un pas sporit înspre ele.
Lumina albă îl orbea, de aceea el îşi trase pe frunte pelerina uşoară, de culoarea florilor de in. Sub umbra viorie, chipul său prelung, pe care se putea ceti bine originea neamului fenician din care se trăgea, cu barba inelată şi bălaie, dar fără asprimea omului matur, răsfrângea curiozitatea şi bucuria de a trăi.
Oprindu-se din când în când în faţa vaselor puse la vânzare, Genaios şuiera încet, dând câte un bobârnac în vânt, semn că niciunul nu era pe gustul lui. N-a fost mulţumit decât când a ajuns în faţa atelierului prietenului său Duris.
Aici privi îndelung şi cu admiraţie un chiup pentru apă, înalt până la umăr, cu o minunată Leda urmărită de lebădă, în roşu şi negru, pe pereţii vasului.
— Hei, Duris, olar borţos, strigă înveselit Genaios, unde te-ai oglindit de ţi-ai luat pântecele drept model pentru hidria asta?
La strigătele tânărului, un cap cu zulufi roşii ca morcovii şi cu o ţăcălie la fel ieşi de după oale şi cupe. Omul acesta mărunţel şi urât, pântecos şi cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o tunică lungă, de culoarea cărămizii, ca să nu se cunoască pământul uscat şi petele de vopsea, era Duris, cel mai vestit olar din strălucita Atena.
— Te-ai trezit, secătură obraznică de filosof? îi răspunse celălalt, mestecând ceva între dinţii lui rari. Am umflat hidria cât a putut sa ţină, doar s-o mulţumi regişorul tău, stăpân peste şoareci şi broaşte.
Duris pomenea astfel de o comandă pe care încă din toamnă Genaios i-o făcuse cu toată grija pentru cel mai bun muşteriu al tatălui său. Era vorba de Tanusa, regele scit, cu o aşezare de corturi rotundă de pâsla, undeva mai spre miazănoapte, pe un mal înalt al Histrosului[3] dar cu inima şi mintea la Histria, printre greci, unde îşi avea palatul. În fiecare an, toamna, cu ultima corabie ce pleca din Histria, el îi dădea liste lungi de comenzi lui Genaios cel tânăr. Mai ales olăria lui Duris era pe gustul său.
— Totul e gata! Vino să vezi! spuse olarul şi o luă înainte.
În magazia atelierului, pe rafturi de lemn, comanda regelui Tanusa aştepta. Erau cratere, cupe, şi înalte, şi mai joase, vase mari pentru apă şi vin. Niciunul nu era greşit, niciunul nu era trecut din copt, sau pătat. Fondurile negre erau cu ape în ele şi moi, ca o blană de pisica egipteană, iar roşul figurilor dogorea.
Genaios nu se mulţumi să se bucure numai cu ochii. El luă în mână o cupă şi o mângâie. Simţi sub degete un relief uşor şi plăcut, ca şi cum ar fi dezmierdat pe un chip fraged un zâmbet.
Apoi privi cupa mai îndeaproape. Desenul înfăţişa lupta unui hoplit grec cu un stegar persan. Hoplitul îşi ridica scutul şi spada scurtă, iar stegarul, prăbuşit, rupt din mijloc, acoperit de linii şi puncte, părea o omidă uriaşă, strivită.
Genaios zâmbi şi-l privi cu duioşie pe olarul acesta diform, care mai păstra cu tărie în el, din copilărie, de bună seamă, amintirea războiului cu perşii. Grecul nu uitase încă prăpădul îndelung al războiului, poate şi sub îngrijorarea războiului din nou aprins, de data aceasta între fraţi. Căci, deşi Atena îşi ducea mai departe viaţa ei de belşug şi artă, luptele cu Sparta o secătuiau.
Cu ochii lui ageri, verzi şi oblici, Duris ceti pe faţa lui Genaios gândul. Şi strângându-şi trăsăturile feţei lăbărţate într-o seriozitate ce voia să dea adâncime spuselor sale, zise:
— Întâmplările pe care le zugrăvesc, precum vezi, flăcăule, se împart în două: cele mari, mitologice, pe care le pictez pentru că mi se cer, dar nu le desfăşor decât pentru vase cuprinzătoare şi scumpe, bune pentru temple sau parveniţi, ca regişorul tău; şi cele obişnuite, din viaţa de toate zilele, pentru cupe şi vase mijlocii şi pungi asemenea. Spre astea merge inima mea ! Vreau să las după mine ceva, şi asta e mai de seamă decât zeii pe care nu i-a văzut nimeni vreodată. Aici e sufletul meu…
Şi Duris făcu câţiva paşi spre un dulap acoperit cu o perdea verde, o dădu la o parte şi-i arată lui Genaios, bucată cu bucată, cupele la care ţinea mai mult ca la orice.
Subiectele desenelor erau toate din viaţa obişnuită şi dovedeau, prin felul în care erau înfăţişate, inteligenţa şi arta lui Duris. Aici îl vedeai pe un fund de cupă, chel şi frânt, uscat şi răutăcios, pe un dascăl ameninţând pe elevi cu un deget osos, subţiat de bătrâneţe. Dincolo, şcoala întreagă, cu elevi în faţa profesorului de muzică şi iată, în sfârşit, şi interiorul propriului său atelier, pe care Duris se înveselise să-l povestească, pictându-l pe un fund de vas. Nu numai el şi tinerii lucrători, dar şi două lucrătoare, sclave, de bună seamă, erau înfăţişate lucrând de zor. Desenul delicat, culorile potrivite, totul lăsa impresia unei arte de o adâncă pătrundere, de echilibru şi mare eleganţă în compoziţie.
Genaios, care trecea la Atena drept unul din tinerii bogaţi, cu gusturi alese, priceput, bună reclamă deci pentru prietenul său Duris, privi şi preţui. Plutea o clipă moale şi plăcută peste amândoi, o clipă de tăcere, în care unul gusta bucuria izbânzii, iar celălalt al contemplării, când se ivi un flăcău, purtând pe umeri o scândură cu vase, pe care le aducea de la cuptor. În faţa stăpânului, el voi să se plece. Scândura îi alunecă însă de pe umăr şi vasele porniră. El însuşi se împiedică şi se prăbuşi peste dulapul cu perdea verde. Într-o clipă, toate frumoasele cupe admirate nu mai erau decât cioburi.
— Sabactes, Syntrips şi Asbestos, demoni spurcaţi, cât aveţi de gând să mă mai urmăriţi? urlă Duris, cu pumnii strânşi, răsuciţi în vârtelniţă, pentru conjurarea duhurilor necurate, duşmanii olarilor. El nu credea în zei, dar credea, ca om simplu şi ca toţi din tagma lui, în existenţa acestor demoni. Apoi, apropiindu-se de băiat, îşi lăsă pumnii să cadă pe ceafa lui, urlând:
— Piei din ocini mei, Thrax, şi să nu te mai văd!
Duris avea inimă bună, dar mânia repede şi aprinsă. Sclavul îl privi cu ochii lui albaştri, în care licăreau lacrimi, şi apoi se făcu nevăzut.
Dintre cei doi oameni, cel mai cutremurat de întâmplare a fost Genaios. Privea la maldărul de cioburi în tăcere şi aştepta parcă să treacă peste ei furtuna asta nevăzută a adversităţilor.
Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul şi strângea într-un colţ rămăşiţele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, îşi descărcase mânia şi asta fusese de ajuns. Acum, liniştit, încrezător în meşteşugul său şi puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Şi pentru ca să-şi mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri şi-i şopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:
— Să-ţi fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !
Şi amândoi trecură în atelier.
Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uşi deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe şi reci de apă. Patru roţi de olar erau aşezate de-a lungul unui morman de clisă udă şi fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieţi şi două fete, să desăvârşească ceea ce croise meşterul. Un miros dulceag şi reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri şi de uleiuri.
— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris şi se aşeză în faţa unei roţi de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.
Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni şi începu să mişte, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios şi atent cum din butucănosul buls se bombau şi se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subţiri, cu două toarte abia văzute, dar bine aşezate una în faţa celeilalte, aşa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.
Câteva învârtituri de roată încă şi minunatul vas era gata. Subţire ca o petală, întinsă şi adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase şi murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.
Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ţinea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident şi barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spaţiile libere dintre figuri săreau delfini graţioşi, întinşi ca nişte arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă şi cu râtul adus în sus. Liniile ieşeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.
Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung şi a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.
— Vreau să-ţi dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ţi-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială şi cupe, şi vase mari, numai că nu desenează atât de subţire ca mine. Şi Duris respiră adânc şi mulţumit de lauda pe care singur şi-o aducea. Acum însă am să ţi-l îmbrac ca pe Ahile!
Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:
— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?
Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:
— Cântă-ne ceva, Thrax!
Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.
Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.
Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.
Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.
Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.
Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.
— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?
— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.
— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.
— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.
— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !
După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.
— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.
Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.
— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.
Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:
— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!
Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.
Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful
Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.
Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.
După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…
Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.
Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.
Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.
— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.
— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.
Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.
Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.
Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.
1.Pericles – conducător al Atenei, mort la 429 î.e.n.
2.Histria – cetate grecească la Marea Neagră, colonie miletană din veacul al VII-lea î.e.n., situată la 50 km nord de Constanţa de azi.
3. Histros – Dunărea.