Recent Posts
Posts
AnnaE
.Post in PDF Enigma pesterii din Tampa de Ioan Micu volumul 1 si 2 carti aventura clubul temerarilor
Capitolul 1 S.O.S.!   Se îngînă ziua cu noaptea... În cameră e încă întuneric. Paul se săltă în capul oaselor şi întinde mîna după deşteptător. Limbile fos­forescente ale acestuia îl fac să tresară. Apoi, în cea mai perfectă linişte, coboară din pat, îşi ia cămaşa, pantalonii şi pantofii de tenis, deschide uşurel-uşurel fereastra, trece peste pervaz, o închide cu aceeaşi grijă, şi cu paşi de pisică se îndreaptă spre fundul curţii. După scurtă vreme se aude o cucuvea... De la primul etaj al casei vecine răspunde un mior­lăit prelung... — Pst! se arată după aceea un cap zbîrlit pe ba­lustrada terasei. — Pst!... Hai!... Îl cheamă cel de jos. — Acuşica... Numa’ niţică răbdare; că abia plecă bunica. Răcoarea crudă a dimineţii de vară, cu cerul înalt, departe, alburiu, cu ceaţa care se ridică din rouă pre­sărată în puzderie de diamante prin iarbă şi stratu­rile de flori, se strecoară şi în trupul băiatului. Îl în­viorează, dar îl şi înfioară. E destul de obosit, ador­mise tîrziu, măcinat de aceleaşi nelinişti care-l fac să se agite de colo-colo, pregătindu-se să mai lanseze un semnal, însă peste gardul celeilalte curţi sar alţi doi copii, îmbrăcaţi tot în cămăşi albe, scutindu-l să mai repete strigătul păsării aceleia de noapte. — Sînteţi gata? întrebă unul dintre noii veniţi. Paul raportează şoptit: — Gata! Coboară şi Fane. Fetele s-or fi sculat? — Le-am miorlăit de două ori sub fereastră, dar degeaba. A, uite-l pe Fane! — Salut, băieţi! — Salut! — Haideţi! Grupul celor patru cămăşi albe se furişează pe după colţul casei, tiptil-tiptil, şi se opreşte în poartă. Adrian îi domoleşte cu un semn, scoate capul în stradă, cerce­tează atent, cu aer misterios, împrejurimile, scrutează pînă departe în dreapta şi în stînga şi, pentru că nu vede nimic şi pe nimeni, îşi îndeamnă „subordo­naţii” să-l urmeze... Nu merg mult. Se opresc sub balconul unui bloc. — Staţi aici!... Să le mai chem o dată!... În fugă, Adrian traversează şi se adăposteşte cu spatele de o poartă, de parcă s-ar fi apărat de nişte ţintaşi nevăzuţi. Din gâtlej îi porneşte un miorlăit strident. Nici un răspuns. — Miauuuuu!... De această dată semnalul e de o intensitate mai mare, ceea ce face ca la unul din etajele superioare să se deschidă două ferestre. Una, fără să fie simţită, cealaltă cu zgomot. Se aude vocea răguşită a unei femei: — Fi-ţi-ar mîţele de rîs să-ţi fie, madam Popescu! O cutie de conserve, goală, se izbeşte zdrăngănind de trotuar, la numai cîţiva paşi de picioarele băia­tului. Acesta tresare, oftează, fiindcă nu ştie nimeni ce e-n sufletul lui; bagă mîinile în buzunarele panta­lonilor — poartă pantaloni lungi, spre deosebire de restul băieţilor — el e mare, a terminat a opta, dă admiterea — şi se sprijină mai bine cu spatele de poartă. „Ce mă fac cu adormitele astea?” N-apucă să-şi termine gîndul, că se trezeşte pierzîndu-şi echi­librul şi cade, spre mirarea lui, pe spate. — Vai!... Ce-i?... răsună două glasuri speriate. Adrian, buimăcit de căzătură, nu înţelege cum de a ajuns cu obrazul la sandalele fetiţelor. — Şeful! — Adrian! suflă a doua. — A, voi aţi deschis poarta!... se ridică el, scutu-rîndu-şi înciudat pantalonii lungi. Somnoroaselor! — Nu te supăra, am auzit de prima dată semnalul, acum mai bine de o jumătate de ceas, dar era încă acasă mama. — Bine, bine... — Cred că te-ai lovit zdravăn. El le măsoară peste umăr: — Ce, asta-i căzătură? Nici nu mă doare. De loc nu mă doare. Fără să-şi dea seama că se contrazice îşi pipăie mereu spatele. Acum grupul s-a mărit. Toţi şase, departe de casă, deci fără teama de a fi descoperiţi de ai lor, se grăbesc. Adrian, etalîndu-şi ca un adevărat şef pan­talonii lungi, e cînd în frunte, cînd în urmă, privindu-i ocrotitor, cu superioritate, copleşit de faptul că tre­buie să le poarte de grijă acestor „puşti” pe care i-a sculat cu noaptea-n cap. Acolo unde strada Castelului face unghi cu Ciucaşului, în faţa transformatorului electric, şeful îi opreşte. Îşi priveşte ceasul. Deşi părinţii i-l promiseseră numai dacă va lua admiterea, i l-au dat mai înainte, con­vinşi fiind că acesta este cel mai grozav stimulent pentru un băiat dezgheţat ca el. — Ne vedem la punctul de întîlnire peste o ju­mătate de oră. Potriviţi-vă ceasurile! la mine este cinci şi patruzeci şi şapte... Fiecare merge pe unde am stabilit aseară, nimeni nu se abate de la con­semn! Respectaţi traseul. Perfect! Salut! — Salut, Şefule! răspunde ceata. ...Şi la şase şi şaptesprezece minute în faţa miliţiei stau cei şase copii, patru băieţi şi două fete, îndemnîndu-se unul pe altul să intre. — De ce nu intri tu întîi, Adriane, eşti şef?! face Aghiotantul, proptindu-şi picioarele în prima treaptă a scării şi opunînd rezistenţă fratelui său care-l îm­pinge din spate. — De cîte ori să-ţi spun că eu trebuie să rămîn ultimul? Vreau să văd dacă nu ne-a urmărit cineva. Rodica, poreclită şi Nas-în-vînt, îşi scutură codiţele răsucite ca două coarne de berbec în jurul urechilor: — Cine să ne urmărească? Nu cred ca „ei” să ştie de existenţa noastră. Petre nu ne-a trădat. — Ce ştii tu, femeie!? rosteşte hamletian cel cu pantaloni lungi. Şi cu un gest îi arată strada: „Du-te la mînăstire!” — Am văzut şi noi „Hamlet”, răspunde înţepată „femeia” de treisprezece ani. Nu mai gesticula, că era să-i bagi degetu-n ochi lui Fane. Şi nu mai fă atîta caz de şefia ta. — Nu fac nici un caz, dar sînt mai mare. — Bine! se-nfurie Rodica. Am.să-ţi demonstrez că eu sînt mai matură! Dacă ţie ţi-e teamă, intru eu! Adrian, însă, găseşte un pretext prin care să nu i se scadă prestigiul şi autoritatea: — Să salvăm întîi femeile şi copiii!... Bărbaţii rămîn ultimii. Cu un „Ha!” scurt, pe care i-l aruncă sfidător în faţă, Nas-în-vînt împinge poarta... După ce intră în curtea miliţiei, se opresc la cîţiva paşi de ghişeul prin care se vede un ofiţer scriind. Acesta îi priveşte şi cască ochii mirat: — Ce-i cu dumneavoastră aici, tovarăşi pionieri? Cam devreme pentru buletine. Nu răspunde nimeni. Ofiţerul se ridică, ocoleşte masa şi iese în curte. — Ia spuneţi lui nenea miliţianul, ce doriţi? Privirile grupului coboară spre cizmele strălucitoare ale ofiţerului, apoi se întorc spre Adrian, brusc. Acesta se înroşeşte ca un rac fiert, înghite de cîteva ori în sec, după care dă drumul lecţiei învăţate pe dinafară: — Bună dimineaţa, tovarăşe ofiţer! Grupul „Braşovia” are de comunicat o chestiune importantă tova­răşului comandant al miliţiei! Locotenentul major îşi reţine cu greu zîmbetul care-i mijeşte în colţul gurii, ia poziţia de drepţi şi salută: — Bună dimineaţa, tovarăşi din grupul „Braşovia”! Dumneavoastră, tovarăşe — i se adresează lui Adrian — sînt convins că sînteţi comandantul gru­pului. — Da, Şeful! răspunde răspicat şi umflîndu-şi pieptul Adrian. Putem vorbi cu tovarăşul comandant? — Pentru moment, regret, dar nu e aici. Nu-mi puteţi spune mie despre ce este vorba? — Nu! Problema este foarte importantă, de viaţă şi de moarte! — Tovarăşul comandant vine mai tîrziu. Eu n-aş putea să vă ajut cu nimic? insistă ofiţerul. Aghiotantul, care prinsese curaj, văzînd seriozitatea şi amabilitatea locotenentului major, se strecoară în faţa fratelui său: — Nu, tovarăşe, numai cu tovarăşul comandant! Mîna puternică a Şefului îl cheamă la ordine. „Cheamă” e un fel de a spune, pentru că bondocelul, apucat de guler şi smucit cu putere la o parte, se învîrteşte de două ori precum pămîntul în jurul axei sale şi ajunge în braţele lui Fane, zis „Arici”. — Tu nu te băga! — Îmi pare rău, tovarăşi din grupul „Braşovia”, dar, trebuie să-mi spuneţi mie mai întîi despre ce e vorba, pentru ca să-i pot raporta tovarăşului comandant. Şi dacă dumnealui va socoti de cuviinţă, o să vă pri­mească, Pînă atunci, poftiţi şi luaţi loc... Fără să fi fost observat, din prag, un bărbat scund, puţin grăsuţ, cu părul încărunţit, urmăreşte zîmbind conversaţia. Se pare că e acolo de vreo cîteva minute, pentru că întreabă amuzat: — Şi ce-aţi vrea să-i spuneţi tovarăşului coman­dant? Toate capetele se răsucesc spre uşă. Ofiţerul îşi pocneşte călcîiele şi salută milităreşte: — Să trăiţi, tovarăşe colonel! — Ce-i cu copiii? — Vor să vorbească cu dumneavoastră. — Ei, piţigoilor?! priveşte colonelul feţele serioase ale celor şase voinici. — O chestiune de viaţă şi de moarte! repetă miste­rios Adrian. — Pe cuvîntul dumitale? Glasul comandantului are un ton şăgalnic. — Pe cuvîntul nostru de pionieri! răspund toţi în cor, chiar şi Dudi-aghiotantul, cu toate că el nu are încă această calitate, de aceea nici nu poartă cravată. — Dacă e o problemă atît de serioasă, poftiţi la mine în birou... Numai să nu mă ţineţi mult, că am de lucru. Încăperea în care intră e spaţioasă, cu ferestre largi, prin care soarele îşi aruncă oblic razele-i lungi, roşietice, spuzind pereţii. — Să facem cunoştinţă! Eu sînt colonelul Jibleanu. Tovarăşe Şef, prezentaţi-mi grupul! Adrian înghite din nou în sec, ca întotdeauna cînd este pus într-o situaţie ieşită din comun, ia poziţia de drepţi, aşa cum văzuse la ofiţerul de serviciu, şi se conformează: — Eu sînt Adrian!... Rodica, Sanda — fetele fac cîte o plecăciune — Paul, Fane şi Dudi-aghiotantul. Băieţii îşi scot pieptul, încercînd să-l imite pe Şef. — Aveţi şi aghiotant? Sînteţi organizaţi, văd, după cum scrie la carte! Luaţi loc şi povestiţi-mi! Tova­răşe Adrian, ce v-a făcut să veniţi la miliţie, la ora asta mai potrivita pentru somn, cînd soarele nu s-a ridicat bine deasupra munţilor? În ochii băiatului se ivesc lacrimi, dar se stăpîneşte să nu se facă de rîs în faţa „subalternilor”. Răspunde cu glasul sugrumat: — Tovarăşe colonel, bandiţii din coridorul secret l-au răpit pe Petre! Capitolul 2 ENIGMA DIN CORIDORUL SECRET   Venirea lui Fane — tocmai din inima Olteniei, cu jargonul său plin de umor şi cuvinte încă necunoscute pe aici, expresii ca „mă duc într-un fiştigoi”, ceea ce vrea să însemne mă duc într-o fugă, sau „văzuşi, străfigă”, adică ai văzut, a strănutat, ori „mîncai tot cotoiul”, asta traducîndu-se prin expresia că a mîncat o pulpă întreagă de pui — a adus un plus de veselie dar şi de neobişnuit în jocurile copiilor de pe strada Castelului. Neobişnuitul s-a manifestat printr-o subită dragoste pentru alpinism — şi a pornit tocmai de la Fane, fiindcă vărul lui, Andrei Ionete, maestru al sportului, era alpinist — prilej de mîndrie pentru copil, care nu mai contenea cu laudele: „Cînd bătu văru-meu recordul, fusei chiar lîngă el! Io steteam jos, aproape de ăi din juriu. Doamne, Gogule, ce-l mai lăudau!... Mă, să-l fi văzut voi cum se ardica punînd un picior ici, unul colo, cum bătea pioleţii, cum sălta cu coarda după el!... Muică, ce m-aş fi suit şi io! Uite-aşa trăgea coarda, uite-aşa! Şi cînd ajunse sus, îmi făcu semn cu mîna... E grozav, mă, fantastic!” La început ceilalţi copii îl cam luaseră peste pi­cior — ei erau de la munte, ştiau mai bine cum e cu alpinismul — fapt care nu l-a supărat cîtuşi de puţin pe micul „juvete”, aşa cum îl porecliseră mai întîi. După ce se obişnuiseră cu el şi nu-i mai luau în seamă ciudăţeniile limbajului, renunţaseră şi la supranumele de juvete. Sanda a fost aceea care — din pricină că el umbla totdeauna cu părul zbîrlit, deşi purta şi un pieptene în buzunar — îl botezase „Ariciul”. — Să-mi dai un miel! i-ar fi răspuns Fane. — De ce? s-a mirat fata. — Nu-mi schimbaşi numele?! Bineînţeles că Sanda n-a avut de unde să-i dea miel, dar porecla a rămas... Nu mică le-a fost nedumerirea părinţilor cînd, într-o bună zi, s-au trezit fără frînghiile de rufe, fără sîrmele care atîrnau prin poduri sau curţi, fără ciocane, şi cînd i-au văzut pe copii scotocind prin toate unghe­rele, scoţînd din pereţi, din magazii, scoabe, piroane, inele de fier... Cu frînghiile făcute colac pe umeri, cu ghiozda­nele, sacoşele şi rucsacurile ticsite de cuie, ţinte, sîrme, plecau dis-de-dimineaţă spre „Curmătură” — şi pe scările care urcă spinarea Tîmpei ajungeau în vîrf. Desigur, prima oară a fost mai complicat; Fane, care se pretindea atotcunoscător în tainele alpinismu­lui, în realitate era „clei, tămîie”. El nu făcuse altceva decît să înflorească cu imaginaţia lui înflăcărată ceea ce-i povestise vărul său Ionete. Dar cum o idee se cere să fie pusă în practică — cel puţin aşa socotise Adrian — au pornit asaltul unor stînci. Fireşte, nu înainte de a se informa despre regulile şi tehnica acestui sport, din cărţi şi de la cinematograf ori tele­vizor, în special dacă jurnalele de actualităţi cuprin­deau vreo secvenţă cu „căţărături”, cum le zicea Fane. Şi încetul cu încetul frînghiile de rufe s-au transformat în corzi veritabile; piroanele şi scoabele deveniseră pioleţi autentici, iar ciocanele — unele de lemn, care folosiseră la bătutul şniţelelor — erau ciocane alpine. Alpenstockuri încă nu-şi procuraseră, dar nu era timpul pierdut. În fine, în fiecare zi „atacau” un obiectiv tot mai înalt. Aşa au ajuns şi pe colţul acela de stîncă, la vreo cincisprezece metri deasupra locului de pornire, mai sus de serpentina care trece spre Valea Răcădăului. Întîi urcase Adrian; mai greu, mai zdrelindu-şi mîinile — gemînd mut pentru a nu scădea în ochii „puştimii”, deşi aproape îi dăduseră lacrimile — însă, oricum s-a umplut de glorie, adică a-ntins fosta frînghie de rufe pînă sus. După el, mult mai uşor, a urcat Paul. Al treilea a fost Petre. Vrînd să crească în ochii fetelor, în special să cu­cerească admiraţia „Taciturnei”, adică a Sandei, cu toate că avea coarda alături, Petre nu se ţinea de ea, ci la fel ca Adrian se urca agăţîndu-se de pietre, de buruieni groase, de rădăcini, pînă cînd s-a petrecut întâmplarea... Ajunsese dincolo de jumătatea distanţei, cînd un picior i-a alunecat şi a rămas atîrnat în mîini de o rădăcină groasă. — Ţine-te bine! i-a strigat Aghiotantul. — Cad! a răcnit el înspăimîntat. Se desprinde ră-dăcinaaa! Într-adevăr, încet-încet, vîna aceea de lemn de care se prinsese cu toată desperarea începuse să cedeze, o dată cu pămîntul în care era crescută. — Coarda! Apuca-te de coardă! l-a îndemnat Adrian din vîrful stîncii. — N-o mai ajung! — Fane! întinde frînghia şi trage-o spre el!... Mişcă mai repede!... Acum agaţă-te, Petrică!... Fu­giţi de-acolo!... Era şi timpul. Abia reuşise sa prindă cu o mînă funia, că o bucată mare de pămînt s-a desprins cu rădăcină cu tot, năpustindu-se cu zgomot la vale. Petre, uitînd de sperietură, mai întîi s-a mirat, apoi a strigat cît l-au ţinut puterile: — O peşteră!... O peşteră, băieţi, aici e o peşteră! Toţi au fost furaţi imediat de noutate. — S-o vedem şi noi! — E mare? — Nu-mi dau seama!. — Staţi! a strigat Adrian, căruia îi venise o idee. Ariciule, trage coarda pînă ajunge Petrică în dreptul deschizăturii!... Foarte bine!... Spune, Petrache, ce vezi? — O... o hrubă mare! — Bine, cobor la tine... Ai pe ce să stai? — Stau chiar pe gura peşterii... Şi cum se ştie că e mai uşor să cobori decît să urci, din cîteva mişcări acrobatice, ca la circ, Adrian a fost alături de descoperitor. — E grozavă!... Fantastică! — Da, mă, fantastică! — Dacă am avea un chibrit... — Să se ducă cineva! Adrian s-a aplecat spre cei de jos: — Legaţi restul de scule şi satîrul!... Le tragem sus... Aghiotantul, Taciturna şi Nas-în-vînt se de­plasează la domicilii! Aduceţi tot ce găsiţi pentru iluminat: lanterne, luminări, felinare... În zece mi­nute să-mi fiţi aici! Executarea!... Paul, coboară şi tu să ne ajuţi!... — Şi eu ce fac? s-a înspăimîntat Fane Mitache. — După ce coboară Paul, urci şi tu!... Şi dă-i zor cu legatul sculelor!... Frînghia a-nceput să se scuture, şi pe nodurile ei s-a lăsat să alunece Paul. — Într-adevăr, e colosală! O fi adîncă? — Vedem noi numaidecît, i-a răspuns Petre. Aşa, pare destul de adîncă. Şeful a făcut cîţiva paşi în interior. Ceilalţi l-au urmat. — Heheheheiiiii! a chiuit Adrian spre străfundul peşterii, făcîndu-şi mîinile pîlnie. — Hehehei! i-a răspuns ecoul. S-au privit plini de uimire. — Tunelul ăsta duce în partea ailaltă! a exclamat Adrian, după o frîntură de clipă. — Unde în partea ailaltă? De afară s-a auzit glasul speriat al „Ariciului”: — Băieţi! Ce-i cu voi? Cine face aşa de urît?... Dar nu i-a răspuns nimeni. Paul şi Petre se gîndeau la ceea ce le spusese Şeful. Fane a strigat din nou: — Băieţi, de ce nu-mi aruncaţi funia?... Nu m-au-zirăţi, măăăă?... Adrian i-a făcut semn lui Petre să dea drumul frînghiei. Dar nu şi-a desprins privirile din întuneri­cul care începea la numai cîţiva paşi înaintea lui, întuneric care-l atrăgea, îl cutremura, fascinîndu-l în acelaşi timp. În mintea lui îşi făcuseră de acum loc minunile pe care le-ar fi putut descoperi: silexuri, vase de lut umplute cu grîu, papirusuri cu aventuri ale unor cavaleri celebri, iatagane, tuiuri tătărăşti, armuri teutonice... Peste toate însă plutea, împotriva tentaţiei, un craniu cu orbitele căscate, negre de pămînt, care-i rînjea ştirb. Dar el, Adrian, era un temerar!... — Uitaşi de mine. Şefule! s-a iţit la gura deschi­zăturii capul zbîrlit al „Cavalerului Mitache”. Şeful, care se închipuia deja un tînar falnic, semeţ, pe un cal înzăuat, aşa cum văzuse prin filme, i-a făcut semn să tacă. Apoi a aşteptat ca Ariciul sa intre în peşteră, i-a adunat pe toţi în jurul său şi, asemeni unui erudit profesor de istorie, a-nceput să se plimbe prin faţa lor, ţinîndu-şi mîinile la spate şi explicîndu-le: — Sîntem informaţi — fără îndoială sursele nu sînt sigure — că între vechea cetate „Braşovia”, situata pe creasta muntelui Tîmpa, şi Turnul Primăriei, a existat un tunel de legătură... — Cum ziseşi?! A existat o cetate cu numele de „Braşovia”?! a întrerupt, ridicînd sprîncenele, Fane Mitache, zis Arici. „Braşovia”, auzi ce frumos sună! Da’ de unde ştii? — Ei, de unde?! De la istorie. Apoi îşi drese glasul, revenind la tonul de mai înainte: Vă rog să nu mă întrerupeţi... Din această cetate n-a mai rămas nimic... Deodată, Adrian s-a oprit locului, lovindu-se cu palma peste frunte, şi-a adunat toate puterile ca să-şi sugrume emoţia, şi a izbucnit: Băieţi, ce-ar fi să denumim grupul nostru „Braşovia”?! — Grupul „Braşovia”?!... Fantastic!... N-au mai putut continua. De jos s-au auzit cîteva miorlăituri şi strigăte de cucuvea. — Ai noştri!... Veniră!... Cu feştilele!... şi Fane s-a repezit spre ieşire, de era gata-gata să cadă-n cap.. — Era s-o feşteleşti, Ariciule! — Io?! S-o crezi tu! a făcut el pe grozavul. — Hai, hai, aruncă-le frînghia! Aduseseră două felinare — dintre care unul cu sticla crăpată — o lanternă mare, lumînări şi, nu se ştie de unde, o lampă de petrol, pe care Dudi-aghiotantul — oricît a fost de încolţit cu întrebările — n-a vrut în ruptul capului să spună de unde a şterpelit-o, Adrian ştiind că în casa lor nu exista nicăieri un asemenea obiect. — Acum, pentru că nu lipseşte nimeni, s-a întors Şeful către grup, lăsînd baltă „ancheta cu privire la provenienţa lămpii cu petrol”, ascultaţi cu toţii ce am hotărît: Linişte!... Fetelor, lăsaţi chicoteala!... Dudi, scoate degetul din nas!... Atenţiune!... De astăzi înainte — Şeful a devenit marţial — grupul nostru va fi supranumit „Braşovia”!... Grupul „Braşovia”!... — Fantastic! — Colosal! Adrian s-a oţărît: — Ce fantastic, ce colosal?!... Miraculos, poate, a găsit el o nouă expresie care nu făcea parte din vocabularul cetei. — Oh, da, miraculos! a şoptit Taciturna. — Tăcere, Taciturno!... Spuneam mai înainte băie­ţilor că am făcut o descoperire. Cu siguranţă că ne aflăm între ruinele vechii Braşovii. De aici mi-a venit ideea cum să ne numim noi. Ca orice grup însă, care se constituie pentru operaţiuni grave şi serioase, tre­buie să ne legăm prin jurămînt că vom păstra taina acestei ascunzători, că vom ţine secrete acţiunile noastre, acum şi în vecii vecilor!... — Să jurăm! a propus Fane. — Da! Să jurăm pe cuvîntul nostru de pionieri! — Pe cuvîntul nostru de pionieri! au răsunat gla­surile copiilor. Numai că imediat s-a auzit Dudi-aghiotantul smior-căind. Buza de jos i se întinsese şi bărbia îi tremura. — Eu... eu... pe ce să mă jurrrr?... Adrian a devenit dintr-o dată mai tandru, aşa cum nu-l cunoştea nici unul din grup: — Dudi, băieţel, ce-i cu tine? — Hai mă, Dudi, stai mereu! s-a înduioşat şi Fane. Aghiotantul nu şi-a mai putut opri nodul care i se pusese în gît şi a izbucnit în nişte lacrimi mari cît pumnul: — Eu nu sînt... pionier, a bîiguit el printre su­ghiţuri. — Aşa e, uitasem! Şi Şeful, nu degeaba era cel mai mare, a găsit soluţia: Tu juri pe cuvîntul tău de viitor pionier! Printre nourii de pe fruntea băieţelului s-a ivit soarele. Şi-a şters nasul cu dosul palmei, şi-a ridicat cu un gest eroic pantalonii şi, lipindu-şi palmele de coapsele zgîriate, a răcnit: — Pe cuvîntul meu de viitor pionier! — E-n regulă! Acum, la treabă! Adrian a luat în mînă satîrul şi lanterna: Fane, aprinde „mijloacele de iluminat” şi împarte-le!... Pornim în următoarea ordine: fetele la mijloc. Eu în frunte. Dudi lîngă mine. Restul băieţilor formează ariergarda. Gata! — Gata! au răspuns cele şase glasuri, hotărîte să cucerească tainicul coridor. Lumina tremurătoare a lanternei, felinarelor şi lu­mînărilor — lampa o lăsaseră la intrare — descoperea în faţa copiilor un gang care la fiecare pas cotea cînd într-o parte, cînd în cealaltă, mergînd parcă spre centrul muntelui. Bolţile de piatră sclipeau de umezeală. Ici-colo apăreau spaţii goale, din care căzuseră pie­trele. În locul acestora se vedea pămîntul negru. Cîte o rădăcină rătăcita spînzura de tavan, asemeni unor tentacule ale cine ştie cărei caracatiţe. Se cunoştea că tunelul fusese cioplit de o mînă omenească. Acolo unde stîncile se întrerupeau, bolţile erau făcute din bolovani şlefuiţi, lipiţi între ei cu o tencuială solidă care, lovită de satîr, scotea scîntei. Aerul era înecăcios, mirosea a mucegai. Pe măsură ce înaintau se făcea mai rece, iar drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mai multe lespezi, desprinse din pereţi, le astupau calea. Nu vorbea nici unul, deşi toţi ar fi vrut să se întoarcă; în inimi li se cuibărise o teamă nedesluşită, dar n-o rosteau, să nu se facă de rîs unii faţă de alţii. Puneau „feştilele”, cum le numise Fane, deoparte, apucau lespedea care-i împiedica să înainteze şi, opintindu-se din răsputeri, îşi croiau drum liber, să ajungă în partea „cealaltă”, despre care le vorbise Şeful. Apoi tot el, cu satîrul pregătit, înainta în frunte, aşteptînd să apară din în­tuneric vreo pasăre de noapte, ori vreun liliac vampir, cum aflase că există prin asemenea locuri. Dar nimic. Coridorul o lua cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Ajungînd într-un loc mai larg, au constatat o bi-furcaţie mare spre dreapta. — Rămîneţi pe loc! a ordonat Adrian. Voi cerceta singur, n-are rost să ne strecurăm toţi. Dacă dau de ceva, vin şi vă chem. Înainta pas cu pas, tatonînd terenul. Pereţii cori­dorului acestuia erau tencuiţi în întregime. În tavan, o spărtură folosea drept gură de aerisire, dar se pare că fusese astupată. Apoi bifurcaţia s-a lărgit, şi Adrian a intrat într-o cameră spaţioasă, în care o masa şi două scaune stăteau neclintite într-un colţ. Pe masă — două cutii de conserve, goale, mucegăite, fără etichete. În rest, nimic, nici urmă de tuiuri tătărăşti, coifuri sau armuri medievale. S-a întors la grup, dezamăgit. — Ce ai găsit? — Nimic. Să mergem! Un felinar se stinsese demult, după el o lumînare. Celălalt felinar abia mai pîlpîia. Deodată coridorul s-a înfundat brusc. Erau într-un fel de încăpere mai mărişoară, perfect rotundă, care nu avea altă ieşire decît gangul pe care veniseră. Dudi a tuşit aproape sufocat. Nas-în-vînt a îndrăznit să şoptească: — Nu prea e aer... Poate ar fi mai bine să ne în­toarcem... Dar Adrian, ca orice şef, avînd o cultură vastă — citise nu ştiu cîte cărţi cu peşteri şi tunele ale pira­ţilor, haiducilor, „Contele de Monte-Cristo”, „Ultimul mohican” — a poruncit: — Pipăiţi pereţii! Trebuie să existe un mecanism care să deschidă uşa secreta. Dintr-o dată şi-au amintit cu toţii de basmele Şeherazadei, de filme, de cărţile de aventuri citite pe ascuns. Nas-în-vînt obişnuia să pună în manualul de limba franceză romanul pe care nu-l putea lăsa din mînă; Fane se băga sub plapumă şi, la lumina lanternei, parcurgea grăbit filă după fila, sorbind pal­pitantele întîmplări ale lui Winnetou; Taciturna as­cundea ochelarii bunicii şi, pînă cînd să şi-i găsească, fata „învăţa” de zor ce făcuse „Regina Margot” la vremea ei... În sfîrşit, fiecare avea o metodă. De aceea nimeni nu s-a mirat auzind porunca lui Adrian. Ime­diat, în pereţi, au început bocăniturile. Au luat piatră cu piatră, lespede cu lespede, dar uşa tainică nu şi-a trădat existenţa... S-au adunat în mijlocul încăperii. Stăteau pe vine, ca indienii la sfat. Obosiseră, dar ardeau de curiozitate. Şi se închipuiau cu adevărat indieni. Marea căpetenie „Pană de arici” a oftat plin de amărăciune: — N-o găsirăm!... Una dintre „amazoane” şi-a lăsat capul în piept: — Poate nici nu există... Dar „împăratul Adrian” a contrazis-o: — Simţi că e un curent de aer? — Da. — Atunci înseamnă că există o uşă, sau o deschi­zătură pentru ventilaţie. Nu puteau trăi ca şobolanii. — Bine, bine, dar unde e? — Mai stăm puţin, şi o luăm de la capăt. A oftat fiecare în felul lui, şi aşa au făcut. Însă tot degeaba. Pînă cînd Dudi-aghiotantul, care se învîrtea mereu în faţa a două pietre mari, fără a îndrăzni să se apropie prea mult de ele, a strigat, la fel cum făcuse Petre mai înainte: — Cad! S-au bulucit într-acolo. Din nebăgare de seamă, împiedicîndu-se, Dudi a apăsat o lespede, şi aceasta s-a dat în lături. Un val de aer proaspăt a năvălit în încăperea în care se aflau. — Colosal! — Fantastic! — Miraculos! — Staţi! a strigat Şeful. Atenţie mărită!... Să nu fie capcane... Pe aici pot fi o mulţime de „chestii”... Au păşit în noul coridor care semăna leit cu primul, doar că aici era mai mult aer, dar „chestiile” la care se aştepta Adrian nu se iveau de nicăieri. La un moment dat, însă — probabil fiindcă cineva călcase sau atinsese din neatenţie vreun mecanism secret — în faţa lui Adrian a coborît cu o viteză uimitoare un grătar de fier care le-a blocat înaintarea. Apariţia grătarului ca şi zgomotul produs de acesta i-a încremenit. Şi graiul parcă le pierise. Dudi îl ţinea de brăcinar pe Paul, iar Sanda rămăsese cu gura căscată şi ochii holbaţi la drugii aceia ruginiţi care apăruseră ca din pămînt înaintea lor. Au trecut minute lungi, fără să îndrăznească vre­unul să vorbească. Într-un tîrziu, tot Dudi, căruia îi trecuse spaima, a întrebat: — Nu mai mergem? Atunci de-abia s-au dezmeticit cu toţii. Atîta s-au sucit, atîta s-au învîrtit, pînă cînd Paul, care se va dovedi şi mai tîrziu un adevărat viteaz, a dat peste un mîner ascuns într-o cutie metalică, bine camuflată în stîncă. Mînerul acela declanşa mecanismul grătaru­lui, făcîndu-l să urce şi să coboare. Cum călcai pe el, cum se ridicau sau se lăsau gratiile. — Aţi văzut c-am avut dreptate? s-a fălit Adrian. Am spus eu că pe aici sînt curse. Acum trebuie să înaintăm cu şi mai mare băgare de seamă. După un timp, gangul s-a lărgit, era mai puţin distrus. Lanterna băiatului cu pantaloni lungi descria cercuri mari pe pereţi, studiind fiecare crăpătură. Nici umezeala nu ajunsese pînă aici. Aerul era plăcut, rece, dar uscat. Dintr-o dată lanterna n-a mai întîlnit nici un obstacol, şi lumina ei s-a prelungit într-un hău negru. — Ce peşteră mare! Razele lanternei scormoneau pietrişul aşternut la picioarele lor. — Adrian, uite!... În glasul Taciturnei ceilalţi au ghicit o îngrijorare care le-a născut fiori în şira spinării. — Ce-i? — Uite!... Un schelet!... — „Casa morţilor”! — Începe să-mi fie frică! — Nu vă speriaţi!... Sînt numai oase! — Şi mucuri de ţigări!... — Da, şi mucuri de ţigări, concluziona Şeful. Pe aici umblă oameni!...
AnnaE
.Post in PDF Dromichet de Aurel Petrescu carti istorice autori romani
Cartea întîi ODRID 1.  DINCOLO DE ISTRU     Un pîlc de călăreţi cărora vîntul le flutura coamele brune se avînta pe armăsarii învioraţi de trecerea vijeli­oasă-a Istrului. Erau primii sau poate ultimii, căci cine putea şti să îi distingă dintre atîtea triburi care trăiau la nordul apei într-o eternă hăituire cu cei din sud. în fruntea lor un tarabostes purta un steag cu cap de lup şi corpul de dragon prin care vîntul urla asemeni fiarelor flămînde coborîtoare iarna din codrii-ntunecaţi ai munţi­lor. Pulberea nisipoasă lăsa în urma lor un nour alb pînă intrau în văile-nverzite, şi îi făcea pe dată nevăzuţi, pierduţi în neguri. Ajunşi însă în umbra unor cetini pe-un vîrf de deal se văzu primul dintre ei str.unindu-şi armăsarul. Şi la un semn al lui descălecară toţi. Rămase singur el cu ochii-n zare, mai mult gîndind decît privind. Descăleca legîndu-şi calul lîngă o tarla cu iarbă grasă. Apoi pilcul se strînse tăcut şi tainic în jurul tarabostelui, ce le rosti laconic, vorbind parcă cu sine : — Vreau să-l găsesc pe Odrid! — Odrid? Cel care ne-a prădat turmele albe? Spuse cu o mînie reţinută unul din cei în vîrstă. — Nu el! Nu el! accentua tarabostele. — Atuncea moesii, prietenii lor. — Nici ei. Sînt de mult paşnici. îşi fac lucrul pămîntu-lui şi meşteşugul trandafirilor. Au ce le trebuie şi chiar mai mult. Doar aur n-au şi încă nu-i cunosc prea bine gustul. Cu grecii fac un fel de trampă. Dau miere şi ulei de flori. — Hî, hî, se scaldă grecii-n apă parfumată! — Nobilii greci, ce-au luat cu timpul obiceiuri feme­ieşti. Ei nu mai sînt ce-au fost odată Achile şi Ulysse. Despre eroii lor ei înşişi cred că-i o poveste. în schimb, ei au ajuns departe ca oameni paşnici. 6 — Dar bine taraboste, atuncea de ce vin spre noi, de ce ne pradă ca tîlharii? — Nu sînt ei cei care ne pradă, cu toate că de-ar fi pe-aproape ar face-o cînd şi cînd. — Dar furii-aceştia nu sînt greci? Vorbesc piţigăiat ca ci, dacă-ţi aduci aminte, cel prins la oi, vorbea ca noi şi semăna cu chipul Machedonului din tetradrahme. Cuvîntul acesta avu însă menirea să-ntoarcă gîndul tarabostelui spre amintiri. Atunci, mîinile lui cătă de grabă în chimirul înflorat ceva. Era o tetradrahmă în care degete bătătorite cereau să desluşească-un chip. Şi-l desluşi. Deschise-n faţa tuturor palma şi aurul fanatic îşi ridica aripa-n soare. Chipul lui Machedon zîmbea. îl arun­case ele plăcere-n sus în baia de lumină. O clipă luă foc arzînd privirile, şi-n aerul ce tremura trandafiriu pică pe palmele-nălţate. — Oh, ce tînăr e! grăi admirativ şi melancolic, ca pentru sine cel bătrîn. — A murit la 33 de ani. A îndrăznit să moară la această vîrstă pentru-a rămîne mereu tînăr. — Noi nu avut-am fericirea-aceasta! — Şi dacă-ai fi avut-o ai fi rămas un Machedon? îi i eplică cu vocea jumătate unul din pilc. — Aicea nu, răspunse tarabostele cu fruntea sus. Dar dincolo... după ce vom muri luptînd pentru pămînt şi ţară, vom fi ca el... primiţi în nesfîrşitele grădini cu braţele deschise de Zalmo... Şi dealul se cutremură sub ei, iar zările jucau ca valurile-n orizontul mării. Săriră în picioare-nfriguraţi. Aveau cu toţii ochii umezi şi cerul li se apropia privindu-l în curcubeu multicolor. — Zalmoxis! Zalmoxis! strigară-nsufleţiţi şi-apoi primiră ca o veste bună ecoul lui îndepărtat : —...almoxis... oxis. Caii păreau o clipă aşteptînd, ciulind urechile, izbind pămîntul cu copita ritmic. Şi se-aşternea o linişte de rugă­ciuni păgîne, iar vîntul aducea din depărtatele dumbrăvi mireazma paradisului ceresc. Mulţi dintre călăreţi încălecară obişnuiţi cu jurămin­tele războiului şi începutul luptei, dar tarabostele rămase calm şi gînditor, părînd un uriaş în prelungirea umbrei lui. — Aş vrea să mă-ntîlnesc cu Odrid! — Odrid este-un tîlhar, tună un glas răzbunător de-alături. 7 — Toţi sîntem nişte tîlhari! se auzi răspunsul tarabos-telui în murmurul întrebător al călăreţilor. Un anumit oracol a îndemnat pe cei flămînzi la pradă. — Ca lupii? Ca odrizii? — Ca lupii, dar nu asupra oamenilor şi nici asupra lupilor. îngăduit ne este a prăda tainele gliei. — Dar cum? — Oracolul vorbeşte-n pilde. N-au înţeles înţelepciu­nea lui. Noi înşine n-am înţeles prea mult şi ne-am luat ca steag flămînda şi nesătula gură a lupului. — Şi ce-ar fi trebuit să înţelegem, taraboste? — Ştiu eu? Străbunii ne-au lăsat legenda că noi marca familie-nvrăjbită a tracilor ivitu-ne-am pe lume dintr-un lup şi-o principesă. Şi tarabostele tăcu, apoi privi pe cei din jur nedezlipiţi cu gîndul la Zalmoxis şi nu voi ca să-i despartă de-acest gînd. — Vreau să vorbesc cu Odrid! — Odrid este un lup. Nu vei putea vorbi cu el. întregul trib alăturea lui şi-a tălmăcit oracolul. S-au transformat în lupi. — Se poate, dar... sîntem cu toţii traci. Noi, dacii şi ei odrizii. Cu toate acestea sîntem între noi duşmani. Ne batem şi învinge cel mai tare dintre lupi. Numai atunci cînd ne auzim limba, numai atunci ne amintim că vorba ne e aceeaşi, că sîntem una, marea familie a lupilor. — Dar, taraboste, nu numai neamul tracilor e împăr­ţit în lume. Cei care vin din sud, spuse bătrînul, ne aduc veşti că înşişi grecii sînt împărţiţi în patru ţări bătîndu-se-ntre ei. De la războiul Troiei, chiar zeii au intrat în luptă. — Aşa este, bătrîne! Ei însă se unesc în faţa duşmanu­lui comun! Şi tresăriră toţi gîndindu-se la perşi. — Nu este trib să nu dorească supunerea celor din jur, să nu viseze chiar împărăţia împinsă pînă-n cele patru colţuri ale lumii! A face o împărăţie cu un neam, cum este cel al tracilor, înseamnă a uni întîi neamul acesta învrăjbit. Şi Machedon a reuşit-o. Acuma însă împărăţia lui s-a destrămat. Dacă nainte de-a pleca spre Babilon el nu uita că este trac, unindu-ne, imperiul lui ar fi rămas. Dar pentru un erou a fost destul cît a făcut. — Cine-ar putea ca să urmeze acest vis? Cînd încă nu ştim bine de unde pînă unde se întind tracii, care sînt triburile lor, deşi vorbim aceeaşi limbă şi poate credem în acelaşi zeu. Şi-atuncea, taraboste, ne-ntrebăm care-i acel bărbat, care să reuşească unirea tracilor şi să devină rege peste regii tracilor? — Noi, dacii, vajnicii daos, sîntem cei mai puternici, şi cei ce-am înţeles mai mult misterul de-a fi daos. Venim de dincolo de munţi şi-am coborît pe ape pîn-la Istru. — Dar geţii V — Geţii sînt daos ca şi noi. Sînt dacii din cîmpie. Statornicirea lor acolo nu i-a înstrăinat de noi. Avem aceiaşi preoţi ce din altarul lor deschis spre soare privesc în stînga şi în dreapta munţilor. Sîntem, cum ni se spune geto-daci. Iată un început. — Şi totuşi între geţi se mai dau lupte. — Aşa e. Vor înceta cînd peste regi va fi un singur rege. împărăţia noastră neamestecată, ca să rămînem ceea ce sîntem... In timpul acesta unul din arcaşi clipi nedumerit în zare. Apoi îşi puse umbră manile. Voi să strige sugrumat. — Ce e? Se întrebară toţi sărind pe cai, privind într-acolo unde mîna se întinsese mută. — Staţi! Ii opri tarabostele. Intîi să ştim încotro merge şi cine ar putea să fie, cu cît ei numără mai mult ca noi. — Se-ndreaptă către Istru mergînd spre şerpuirea văii. — Nu sînt cumva ai noştri? — Nu! Nu poartă steagurile noastre şi năvălesc lipsiţi de ordine ca nişte lupi. — Dar sînt cu mult mai numeroşi ca noi. Ce ziceţi, ne-avîntăm în luptă? — Pentru ce luptă? întrebă tarabostele. — Niciodată nu s-au întîlnit două oşti fără luptă. De nu vrem noi, o vor ei. — Nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lupta, putem să ne ascundem. — Dar uite, taraboste, ei vor să treacă Istrul. Şi din­colo de apa sfîntă e doar pămîntul nostru. Cum să-i lăsăm? Şi tarabostele căzu o clipă în descumpănire. — Vor să ne prade. Vor să ne prade. Să le ieşim în cale. Se-nfierbîntară toţi. — Da! Vor să ne prade. Au năvălit ca lupii peste oi, îşi spunea singur tarabostele, în timp ce ochii lui priveau la văile ascunse sau la colinele acoperite de păduri, gîndind distanţele şi-nchipuind un plan. Apoi li se rosti în grabă : 9 — Să vă împărţiţi în trei cete şi mergeţi după mine culcaţi pe cai. Vrem neştiuţi să le cădem în spate, chiar în apropierea apei, naintea căreia cu caii osteniţi vor poposi, căci uite-i cum aleargă. într-adevăr, coloana aceea aluneca nebună în văi ca apele din munte. — Îi vom împinge-n Istru şi îi vom săgeta neîntrerupt. Acoperiţi-vă cu scutul, căci ştiu a trage cu arcul înapoi. La primul fluierat ne resfirăm în trei. apoi ne năpustim spre ei. Zalmoxis! rosti ca pe un ordin şi tarabostele cu pilcul lui se mistuiră-n negura din văi. — Nu-i mai vedem! Nu-i mai vedem! Se auziră gla­suri dintre ei. Veni însă îndată pe şoptite vorbă, din om în om, să meargă în tăcere după taraboste. Din măgură trecură-ntr-o pădure şi aşteptară cu sufletul la gură ascunşi să-şi vadă-n vale protivnicii. Trecu un timp şi începură a se-ndoi de planul tarabostelui, cînd din împrejurimi se auzi nechezuri şi-o larmă înspăimîntătoare de urlete şi ţipete. — Ce sînt aceştia, lupi sau oameni? Se întrebau privind uimiţi în vale. — Sînt lupi, sînt lupi ce muşcă din spinarea cailor. — Lupi cu două picioare. Şi temători să nu necheze armăsarii, tarabostele îi abătu cît mai departe. Apoi cînd iureşul trecu, se mistuiră şi ei în văi, păstrîndu-se în margini de păduri şi-n umbră de coline. Se-apropiau acum. Departe se vedeau lucind solzii do diamant ai Istrului. Se subţia pădurea şi-şi spălăcea culorile în colbăitul ce­nuşiu şi-apoi în pulberi albicioase. în capătul acela do pă­dure se strînse întreg pilcul. N-avură încă timp a măsura cu ochiul distanţa pîn-la Istru şi de a hotărî ca să le cadă lupilor în spate pe şesul care cobora-n terase către apă, că şi reapărură lupii în lungi convoaie strîmtoraţi în văi, şi-acuma răsfiraţi în voie. Venind de sus unii se năpusteau în alţii. — Să ieşim din desiş! porunci tarabostele şi să-i urmăm din spate. Cînd vor băga de scamă se vor grăbi spre apă. De nu, vom trece peste ei. Oricum, să fiţi atenţi la fluier. Din stînga şi din dreapta îi vom învălui. Cu toţii vor sări în apă. Şi-acolo se vor pierde. Gata. Plecăm. Norul de praf se înălţa şi se lăţea. Caii zvîcniră într-acolo. Pulberea lipicioasă făcură pe toţi albi. Unii se-amestecară în devălmăşia lupilor şi alergau spre Istru. Se auzi deasupra vălmăşagului semnalul tarabostelui. Abia 10 atunci au presimţit primejdia. Trei stoluri se desprinderi din norul alb. Stolul din mijloc stătu pe loc. Şi ploaia de săgeţi venea din toate părţile. Caii se îndemnau la apă. Arcaşii lupilor voind să se întoarcă primeau refuzul animalelor, care-i zvîrleau în valuri. în locul lor alţii soseau şi cei căzuţi piereau sub ropotul copitelor. Se aruncară toţi cu cai sau fără în şuvoiul Istrului. Ceata din mijloc îi adîncea în apă purtîndu-i către vale, unde îi aştepta arcaşii lovindu-i drept în faţă. Şuvoiul îi purta la vale îneeîndu-i. Cei care reuşeau să-l treacă aveau spinările însîngerate. Unii mai atîrnau pe şei, purtînd săgeţile înfipte-n carnea cu sîngele spălat de valuri în care caii lor simţind zadarnica povară îi azvîrleau, sau dacă reuşeau s-ajungă dincolo în pulberea nălbită, în calea lor ieşeau atuncea disperaţii. Unii mureau sub lovitura de copite, iar ultimii ce mai scăpau din apă fugeau mărunt spre orizontul înşelător al stepei. Soarele era încă sus privind unda senină-a apei. Valul număra clipa şi clipa număra valul. Sprijinit de cal, tarabostele asculta în apa cea sfîntă izvoarele lumii, cuvintele zeilor. în Istru se-ntuneca Hadesul şi strălucea Apollo. în apele Istrului şi în stepa cea mare a geţilor nu se mai zărea nimeni. Caii cătau smocuri de iarbă pe-aproape. Numărul lor era acum mult mai mare. îi adunară pe toţi prinzîndu-i de-ai lor de căpestre. încălecară din nou şi agale porniră spre ţara odrizilor. — Trebuie să-mi duc gîndul la capăt, spuse cel mare. L-am cunoscut pe Odrid. Nu ne-am încrucişat armele. Pare ca toţi dintre noi şi graiu-i la fel. El, poate e singu­rul care cunoaşte istoria lupilor, misterul ce-nvăluie nea­mul acesta. — Şi cu jaful de oi cum rămîne? — Ne vor da caii în loc. Dar mai mult decît asta ne-nvoim să păstrăm prietenie, să ridicăm peste Istru o punte-a frăţiei din monoxile sute şi sute. Noi le vom da oi, fără pradă, iar ei caii, vinul lor dulce şi uleiul lor gras de măsline. Poate vom reuşi să nc-apropiem şi pe moesi. în ultima vreme odrizii şi moesii n-au mai dus lupte. Trecură de-a dreptul spre dealul înalt, mergînd în tăcere. Opriră din nou în poienile mari priponind caii în iarba cea fragedă. Priviră cu teamă pămîntul plin de misterele al odrizilor. Se aşezară-n poiană pe paturi de iarbă şi muşchi privind cerul. Bolta lui Apollo. clopotul cel de azur ce picură-n aer lumina. Petreceau norii cei albi cu privirea de la un capăt la altu-al pămîntului. Lumea şi-o-nchipuiau ca o jumătate de măr sau harbuz. Nu-nţelegeau cum norii ajunşi la zenit se-njumătăţesc şi dispar. Acolo-ncepea marginea lumii, iar totul părea că trece în moarte. Poarta cea mare din Hades stătea totdea­una deschisă. Soare şi cer născînd şi murind în fiece zi. Vezi, îşi ziceau unii, soarele suie şi norii coboară, toate se schimbă, numai zeii rămîn. Şi-atuncea, apropie­rea de zei, pe lîngă clipa frumoasă a vieţii, ce trece, e totul. O zeu, o zeu, închide poarta cea neagră din Hades şi lasă-mi cerul albastru... Şi sub cerul albastru, deasupra pădurilor negre apăru maiestuos acvila munţilor. Mai mulţi dintre daos săriră. Cătară săgeţile-n tolbă, le puseră în arc şi ţintiră. Acvila străpunsă coti larg privind cerul albastru în care murea soarele roşu al sîngelui. — De ce-aţi vînat acvila? înti-ebă tarabostele. — E-un semn către zei. Sacrificiul zilei acestea. Heca­tomba de lupi împrăştie fumul pe-altare în Hades. — O zei, o zei, gîndim la voi în timp de nevoie şi-atunci cînd se-mbată frumoasa alcătuire a mâinilor voastre, îşi spunea tarabostele şoptit, mîngîiat de aromele ierbii pe faţă. Simţea mersul domol şi troscotul plin de lapte în gurile cailor. Pocneau cînd şi cînd cu copita. — Li-e sete la cai! Li-e sete la cai! Se ridicară cu toţii. — Şi nouă ni-e sete şi foame. — Să prînzim ce avem, apă vom găsi la izvoare. Vom căuta drumuri apoi şi loc de popas pentru noapte. Fiecare se duse şi căutară la şei desage de in şi de cînepă. Se strînseră în cerc. Netezeau iarba. întindeau cîte un petec de pînză albită. Şi apoi pe covorul cel verde înflorea galben tortul de mei. Custuri lucitoare tăiau în pătrate caşul de oi şi curăţau ceapa. Niciodată nu li se părură mai bun prînzul acesta. Mulţumiră deci zeilor. Lip­sea însă apa. Se pregătiră de drum. Trimiseră nainte iscoade să descopere urme de om şi s-adulmece prospeţimea izvoarelor. Dar nu primeau nici o veste. Oricum, drumul lor trebuia să ducă de la apa cea sfîntă a Istrului mereu 12 către sud. Ieşeau din umbrare şi se aşezau în loc însorit, lăsînd să le cadă lumina pe mîna cea dreaptă, semn că merg către sud. Parcurgeau dealuri cu fineţe bogate, neintrînd în păduri. Terenul urca şi prin pomi zburau păsări. Sperioase săltau veveriţe privind din vîrf de copaci. Oştenii simţeau din ce în ce nevoia de apă. Caii băteau cu copita în piatră. în faţă aveau dealuri şi spre înălţimile lor plecară din nou călăreţi, care dădură imediat semnale de-alarmă : — Se văd oameni! Se văd oameni! aduseră veste coborînd spre convoi protejaţi de coama de deal. Intra-ră-n desiş şi priviră de-acolo. — Sînt oamenii noştri care vin ca furtuna. Opriţi-vă să primim veşti. De departe mişcarea sporită a cailor iuţi înviora zarea. Petece albe fluturate în vînt anunţau c-au găsit apă. Fluturară şi ei cu pînzele albe de in, iar caii fură lăsaţi slobozi încetinind mersul. Tarabostele grăbi într-acolo, pînă ce armăsarii simţindu-l nechezară cu toţii. — Au găsit apa! Caii ciuliră urechile. Apa izvoarelor din care departe şerpuie rîul. — Mergem pe el, hotărî tarabostele. Acum, la izvoare! Iscoadele-i duse ţinîndu-se-n grabă lîngă păduri şi-n locuri, unde umbra lor naltă rămînea nevăzută. Descăle-cară cu toţii lăsînd caii la apă. Apa cea rece le gîdila nara prăfoasă. Coame-aurii se-nvolburau de plăcere şi-alunecau peste ochii cuminţi revărsîndu-se-n oglinzile apei. Neche­zau mulţumiţi. Urmau oamenii răbdători şi tăcuţi. Luară cu pumnul. Se aşezară-apoi lungi pe lespezi cu muşchi, bînd cu obrajii, cu fruntea, cu ochii. — Bună e apa aici, dar mai bună-i la Babe şi la Muntele Coloanelor. — Din apa aceea îşi fac zeii nectarul. Acolo după ce-o beam ne spălam pe mîini şi pe frunte şi parcă deveneam şi noi zei. Mulţi dintre ei o porniră la vale, cînd cei rămaşi ultimii chiuiră de-şi sparse ecoul în munţi. — Ce este? Ce este? Se întreba fiecare pe caii aple­caţi înainte în coborîşul abrupt. — Urme de cerbi şi de capre. Aici vin şi se-adapă. Un fior şi un freamăt îi cuprinse pe toţi, amintiri din străbuni strecurate în sînge şi suflet. Dar nimenea nu rostea cuvîntul tabu. Toţi gîndeau vînătoarea. Cuvintul 13 rostit ar fi destrămat vraja. Pregătiri se făceau în tăcere. Topoare cădeau despicînd puieţii înalţi. Se ciopleau repede vîrfuri. Urmau ţepele mici de lemn tare. Unii se aşezară pe brînci pleeîndu-se cu faţa în tină, mirosind urma strivită sub copita de cal. Mergeau în patru picioare ca la-nccputuri de lumi, adulmecînd drumul cel tainic al fiarei. Se ridicau cînd şi cînd ameţiţi de-atîtea milenii trecute şi priveau uşuraţi împrejur, spălîndu-şi figura în soare. Văzură apoi pe unde vin caprele. Se învoiră-n tăcere să ducă armăsarii departe. Strînseră cu grijă bălegarul de cai. Ridicară mîinile-n aer să simtă-adierea. Se strecurară printre stînci în partea bătută de vînt. Socotiră distanţele, şi-şi aflară locuri de ţintă. Cele mai multe se opreau la izvor. Altele aşteptau ciuta întoarsă de frică s-o săgeteze în piept. Lăsau gol numai locul prăpastiei. Apoi, cînd paznicii aveau grijă departe de cai, cînd toţi îşi luaseră locul, după-amiaza respira liniştită şi caldă. Nu se rostea nici-o vorbă. Din adîncuri atunci răsuna depărtat o rostogolire de stînci. Norii din vale se izbeau zgomotos. O pulbere neagră bătută de vînt înspre ei începu a cerni ploaie. Norii trecură şi se risipiră în văi înţepaţi de săgeţile dacilor şi zeul luminii apăru din nou zîmbitor pe bolta cerească. Ploaia ştersese urma de oameni şi cai. Ziua cea scurtă, şi după-ntunericul ploii chema bucuria izvorului, setea pă-trunsă-n rărunchi. Îngrijorată de norii răzleţi şi de nopţile ploii, turma de capre suia minată din spate de vîntul din nord. Aerul viu în care nu se-adulmecau urmele omului, răscolea sîngele cald amintind de răcoarea izvoare­lor spre care grăbea zvelta copită a caprei. Vînătorii simţiră în adierea de vînt mirosul de ciută şi respirară adînc pînă ce sîngele lor li se părură sînge de capră. Unii lăsară arc şi săgeţi şi_nebuni năzăreau s-ajungă în turma străbună. Dar ceilalţi îi traseră cu iuţeală înapoi lipindu-i de stînci. Se-apropiau caprele. Intrară-n cărarea îngustă. Se risipiră pe multe şuvoaie. Ascultau vîntul care le tremura în urechi nelinişti de plaiuri şi cînt de zefir. Cerul părea o oglindă albastră, un lac răsturnat izbucnit, în izvoare. Şi-şi aplecau botul sorbind lacom. Atunci cerul de sus se spărgea în mii de oglinzi. Sîngele cald picura pe piatra cea rece, şi moartea-ngheţa ochii deschişi de marea-ntrebare a lumii. Căzură destule. Multe fugiră cu dorul picăturii de apă în sînge. Cele din urmă se aruncară-n prăpăstii. li — Zalmoxis! Zalmoxis! izbucniră ca unul aruncînd arcele-n sus. Doar tarabostele rămase drept strivind sub pleoape o lacrimă. Strînsera caprele, aduseră caii ce le erau de prisos. Puseră pe spatele lor povara cea moale din care licărea sîngele cald. Ieşiră din grohotişul de piatră şi se-aşezară la drum. Dar tarabostele făcu semn să oprească. — Trebuie s-alegem un loc pentru noapte. Aproape de apă, închis între dealuri. Undeva cu vreascuri destule şi unde putem să încingem un rug. Fumul de jertfă să se spulbere-n zare, cît încă soarele-i sus. — Să grăbim atunci, taraboste. — Da, să grăbim. Porniră, din nou alegînd calea spre sud. Văile se-adunau toate spre apă. Dogoarea-ncetase, iar soarele începu să toarne aramă în aur topit. Verdele ierbii devenea arămiu şi stîncile albe căpătau lumini viorii sub cerul adormit în curcubee spălate de vînt. Tarabostele privea locurile şi nu găsea culcuşul dorit pentru noapte. Privea apoi soarele, pasul lui spre zenit. Mergea înainte. Trecură un dîmb ce-acoperea privirea spre zare, cînd la picioarele lor se deschideau plaiuri înalte, de unde vedeau şerpuitele căi ale apei vărsîndu-se-n ceţuri albastre. — Aici, strigă tarabostele. Apa ne este aproape. Adăpost avem dealul din spate. Teama ne vine din partea deschisă. Dar de va fi noapte cu lună, putem bănui pe oricine s-apropie. Păşune destulă. Duceţi din nou caii la apă. Puneţi-vă-n şea cînd veniţi cît mai multe pietroaie. Luaţi şi-un burduf. Descălecară povara vînatului şi coborîră malul abrupt intrînd cu caii în apă. Zvîrliră de pe ei hainele şi s-adînciră în unda cea rece. Spălară-apoi caii, aleseră pietroaie şi veniră la vatră. Unii potriveau temelia să ridice altarul de jertfă, alţii aduceau trunchiuri de pom. Curăţiră terenul. Se aşezară de jur împrejurul altarului cu ochii privind către rug. La rîndu-le alţii înconjurară altarul. Se-aduseră vreascuri. — Nu daţi foc. S-alegem întîi jertfă zeului cele mai mari şi frumoase din capre. Şi aleseră îndată. — Apropiaţi-le de vatră, dar nu le aşezaţi pe rug. Priviţi acum împreună cu mine soarele şi rostiţi fiecare în gînd numele zeului nostru. 15 Priviră spre soare. Soarele poposea în locul în care-ajunsese, răsucindu-şi lumina în mari cercuri de foc. — Ridicaţi braţele sus şi-aduceţi lumina în vatră. Braţele coborîte apucară amnarele scăpărînd foc şi-a- prinzînd vreascurile. Un chiot sălbatic cutremură dealul căci focul se-aprinse în mari vîlvătăi urcînd spre focul din soare. — Răşina... răşina... Aduceţi răşina. Şi tarabostele aruncă în focul cel lacom lipicioasa răşină. Valuri de fum ridicau pîn-la cer balsamul tămîiei. Focul se-ncinse mai tare. Se aruncau trunchiuri şi bîrnele groase-ale rugului încenură-a trozni. Cîte doi, şase oameni aşezară pe ruguri frumoasele capre, care vor bea din izvoarele sfinte în paradisuri zeeşti. Liniştea acoperea munţii, cînd din vatra de foc vulcanul de fum izbucni cu mirosul de corn. Dionis se simţea pe alături ascuns în poiene şi mustind în pofte păgîne. Focul pătrundea carnea cea dulce şi proaspătă suind către ceruri deliciul suprem. Un fel de beţie cuprindea pe oameni şi zei, beţia venită din carnea cea proaspătă în care-a-mboldit primăvara cu mugurii fragezi. Şi focul mistuia în grabă fărîma de viaţă a caprei. Şi primăvara aceea din sînge şi carne stîrnit-a foame de lup, arzînd preaplinul din om. Le sclipesc tuturor ochii de-o foame barbară. In fine, ultimul duh al cărnii ce-a ars se risipise în vînt, şi zeii primeau marea jertfă de sînge scăldînd cerul apusului în culoare de purpură. Veni acum şi rîndul ospăţului. îndemînatele mîini curăţă preţiosul vînat protejînd blana cea nobilă. Trei dintre capre sînt puse deoparte pentru-a fi arse în zori. Urmează ospăţul. Jarul încins a copt sub pieliţa fragedă muşchii păstrîndu-i sevele dulci. Fiecare rupe hartanul pătruns de dogoare şi trage-n şuviţe carnea care musteşte de viaţă. O, zei! Golul din sînge dispare. Furtuna răbdării ce le vîjîia în urechi, cînta acum pe lira zefirului. Cîte mistere nu-nchide carnea vînatului! Viaţa rîvnită de zei. Se bea apoi apa de munte bolocită-n burdufe. Şi ultima foame e potolită cu carne scrumită. De azi pînă azi omul poate fi zeu. Cerul uitat stă deasupra senin. Zeul luminii a ajuns sub baldachinele serii. Călăreţii lungiţi pe pajiştea moale cată-n apus focul zilei cel stins. Vatra mocneşte. Sub spuză trăieşte focul cel sacru. Caii smulg iarba simţin­ 16 du-i dulceţilo. Polonul din ea dă nărilor nărăvite de fumul amar nectarul zeiesc. E scară cu aer molcom. Şuviţe de vînt poartă miroase de brazi. In jur, iarba pocneşte cres-cînd. Se-aduc caii pe-aproape. Sătui, au adormit unii-n picioare, apoi s-au aşternut pe iarba cea moale nechezînd de plăcere. Oamenii s-au strîns în jurul spuzei din vatră vorbind pe-ndelete. Cineva scormoneşte în foc şi peste ochi de lumină aruncă găteje. Stelele strălucesc şi din ierburi se-aude cîntec de greier. — Noptim aici, spuse tarabostele. Şi cine îşi putea închipui? Eu socotisem că-n apus de soare s-ajung la regele Odrid. Dar călăreţii, lupii aceia ne-nfrînaţi, acuma vînătoarea, frumoasa jertfă şi ospăţul nu sînt puţine lucruri pentru-o zi. Şi au sfîrşit cu toate bine. De sus, Zalmoxis ne-a privit. — De-ar trece şi această noapte... se auzi din margini. — Zalmoxis este pretutindeni şi oricînd. Oriunde e rostit în zi şi noapte. E zeul nopţii şi-al luminii. E respec­tat de Proserpina. Hadesul nu l-a putut reţine. A coborît acolo şi a ieşit triumfător cu chipul soarelui. Tot ceea ce-i la noi urmează-ndeaproape firea lui. întîi plăcerea de-a trăi, pe care înainte de-a fi zeu, el, omul a avut-o. Trăind el devenea erou. Erou fiind, a reuşit să pătrundă în mistere. Vedeţi cît e de simplă şi frumoasă povestea lui, căci ea ne spune că-ntre zei şi oameni nu e prăpastie de netrecut. în fiecare dintre noi trăieşte-un zeu şi totul e să îl descoperim. — O, taraboste, zise cel mai bătrîn, Zalmoxis e-o zei­tate nouă. Zeii bătrîni, deşi-s nemuritori, îmbătrînirea lor e ca o moarte. — Dacă-i aşa de ce zeul bătrîn nu osîndeşte pe cel tînăr? — Nu s-a-ntîmplat aşa? Ce-au fost titanii? Nişte zei mai tineri, pe care zeiţe mai în vîrstă i-au răzgîiat! — Ha, ha. Aşa e taraboste? — E-adevărat. Dar tot atît de-adevărat a fost că zeul nostru trac, Zalmoxis, născut în munţii noştri, erou fiind şi apoi zeu, el nu s-a-mpotrivit niciuneia dintre zeităţi. — Atunci, puţini-s oamenii ce pot s-ajungă zei. Căci îmi închipui dacă ar fi mulţi, s-ar confunda cu lumea. — Poate un zeu la un mileniu. 17 2 — Cinstite taraboste, m-am întrebat întruna, ce-i trebuie unui erou ca să devină zeu? — Vrei să fii zeu? Se auzi o voce. — Ha, ha, ha, ha! — Cum am mai spus, el trebuie să fie un erou. Şi-aceasta prin vitejia-i neasemuită ca să devină îndrăgit de zei. — Ş-apoi? — Este acel ceva, ce mie însumi nu-mi este clar. Aş zice că greşesc spunîndu-v-o. E-acea putere de-a pătrunde misterele şi nu numai atît, nu numai simpla lor cunoaştere, ci mînuirea lor. — E vorba deci de o mînuire a secretelor pe care lumea e clădită. — Eu însumi sînt adesea turburat. Şi dacă vreţi chiar existenţa mea aici e rezultatul frămintării-acestui gînd. — Am bănuit-o, taraboste, spuse cel mai bătrîn dintre ei. — Odrid e trac. Şi cred că ar putea avea secrete. Oamenii mei, puţin veţi crede voi că este pentr-un neam un om care s-a ridicat din acel neam? Zeul acela nu îşi uită neamul. Fără Zalmoxis, noi, tracii ne-am fi risipit de mult. E-adevărat că fiecare neam trăieşte un destin. Grecii îi spun acestuia moira. Destinul dat o dată omului şi neamului cu-atîta mai vîrtos, nu poate fi schimbat. — Atunci? — Mulţi rătăcesc în jurul propriului destin, iar alţii sar dincolo de şeaua şi calul lor. în toate este-o cuminţenie a firii. A bănui zeul din noi cu gîndul de-a fi zei e-o nerozie. Cu toţii trebuie să visăm eroul. Şi cînd am devenit aceasta, putem visa la zei. Aş zice că e bine să nu visăm nici chiar atunci. — He, he, he, he! Se auzi un rîs aprobativ. — Dar ce-i cu nemurirea? — Oamenii mei, să ştiţi că eu nu sînt Oracolul din Delfi. — De ce mergem noi acum la Odrid şi nu la Delfi? — Întimplarea face ca Delfi să fie mai la sud de satul lui Odrid. Deci ca s-ajungi la Delfi trebuie să treci prin satul lui Odrid. — He, he, he, he! — Vedeţi, îmi este greu să găsesc vorba ce să întruchi­peze gîndul. A fi erou înseamnă a muri luptînd. Dar nu 18 cum au murit lupii de azi, căci moartea lor n-a Însemnat nimic. De la-nceputul lumii pîn-acum, lumea tot moare. Eroi sînt doar cîţiva. — Şi dacă eu muream nclăsind lupii peste Istru, muream degeaba? — Nu! Mergeai în paradisul lui Zalmoxis. Erai alătu­rea de el erou, dar într-o altă viaţă. în paradisul lui Zal­moxis nu mai poţi merge înainte şi nici înapoi. — Dar un erou aici, cum au fost grecii de la Troia? — E un erou şi dincolo, cu bucuria de-a fi zeu. — Mi-ar fi dc-ajuns să fiu în paradisul lui Zalmoxis! Ai putea fi acolo o floare ce gîndeşte, şi-atît? — Nici măcar om? Nu asta-i important. Zalmoxis al nostru i-a uluit pe greci. El a dat omenirii un adevăr ce râmăsese-ascuns. Mai bine zis, ce nu-l descoperise lumea. — Care? Care? — Nemurirea. — E nemurire-n Hades? — Da, este. — Şi la ce poate să-i folosească omului? — Ca să devină altul. — Mai poate fi erou un condamnat în Hades? — Desigur. In mii şi mii de ani, noi toţi, cu siguranţă vom ajunge zei. — Ha? He, he, he. he. he! — A fi nemuritor înseamnă a muri. — Cum asta? — Aşa cum a făcut-o chiar Zalmoxis, la rîndu-i invăţind din pilda lui Orfeu. Pentru-a da viaţă trebuie să mori. — Grecii stimează morţii. — Şi tracii, nu? Dar asta îmi aduce-aminte că astăzi am uitat ceva. De-ar fi murit din rîndurile noastre cineva, n-am fi uitat să-l îngropăm, să-l ardem. Cu cei căzuţi din rîndul lupilor noi am făcut-o? — Au murit mulţi şi pe uscat nu numa-n apă, dar trupurile lor nu s-au văzut. Eu însumi am crezut că cei ce s-au salvat au luat cu ei şi pe cei morţi. — Vom afla multe la Odrid. Şi la întoarcere ne vom alege acelaşi vad. Atunci vom şti, chiar dacă păsările vor ciuguli din ei. Vor mai rămine oasele. De nu,..
AnnaE
.Post in Pandurul de Bucura Dumbrava carti aventura istorice
Pandurul de Bucura Dumbrava CUVÂNT INTRODUCTIV     Se împlinesc 160 de ani de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. În anul 1821 când ţara era istovită de îndelungata stăpânire fanariotă – s-a desprins din rândurile pandurilor olteni un om, care în numai câteva luni a izbutit să-și constituie marea sa oaste, să răstoarne printr-un efort general administraţia străină turco-fanariotă. Tudor Vladimirescu a reprezentat o mare, neîmplinită speranţă. El a însemnat revoluţia şi, prin ea, „dreptatea şi slobozenia”. A fost nu doar luptătorul şi sufletul răscoalei, ci şi gânditorul ei politic, organizatorul, revoluţionarul şi, în dimensiune absolută, patriotul. Tudor a intrat în nemurire ca personaj de legendă sau de baladă populară. Dar şi ca erou al istoriei. Începând cu Iancu Văcăreseu şi continuând cu Naum Râmniceanu, N. Beldiman, C. Conachi, D. Bolintineanu, C. Boliac, I. Ghica, G. Coşbuc, St. Neniţescu, N. Vulovici, Radu Rosetti, şi continuând cu scriitori ai zilelor noastre Gala Galaction, V. Voiculescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Mihnea Gheorghiu, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Al. Voitin, Eugen Frunză, Gh. Tomozei, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Dan Verona, Nicolae Labiş şi cu mulţi alţi scriitori contemporani, figura vestitului pandur şi eroica mişcare revoluţionară, de la 1821 au fost şi continuă să fie oglindite în versuri, piese de teatru, romane, studii. În creaţia populară, pandurii şi conducătorul lor se deosebesc cu greu de eroii cântecelor haiduceşti propriu-zise. O reconstituire artistică a evenimentelor din 1821 realizează în 1912 şi scriitoarea Bucura Dumbravă cu romanul „Pandurul”, a cărui reeditare este prilejuită de aniversarea a 160 de ani de la revoluţie[1]. Deşi n-a fost româncă de origine, Bucura Dumbravă a ştiut prin opera ei literară, prin dragostea arătată poporului român şi admiraţia ei faţă de priveliştile ţării noastre, să opereze o altoire de mare valoare spirituală. Rodul acestui altoi îl constituie cele trei cărţi, pe care oricând le vom citi ca nişte opere ale noastre: „Haiducul”, „Pandurul” şi „Cartea munţilor”. Bucura Dumbravă este un pseudonim al scriitoarei Fanny Seculici. „Numele însuşi – spunea Emanoil Bucuţa – era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană”[2]. S-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava, în Cehoslovacia. La 4 ani, se afla la Viena, iar peste un an, împreună cu familia, s-a stabilit la Bucureşti. De atunci nu a mai părăsit ţara noastră decât pentru călătorii vremelnice, devenind româncă. Despre Bucura Dumbravă a scris în mai multe rânduri, cu diverse prilejuri, Emanoil Bucuţa care i-a purtat o nemărginită admiraţie şi o statornică prietenie, sentimente ce s-au cimentat în numeroasele lor drumeţii, făcute în Carpaţi, dimpreună cu alţi iubitori ai turismului. Scriind o recenzie la volumul „Cartea munţilor”, el nota: „Fanny Seculici era fără naţionalitate limpede, aşa cum îi plăcea ei; avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni: născută la Bratislava, aşezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană şi cu un tată mai mult slovac-ungur, scriind şi vorbind aproape tot aşa de uşor în limba germană, franceză şi engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă”[3]. Puţine sunt mărturiile rămase despre viaţa scriitoarei. În ţara noastră, ea s-a identificat cu felul de a gândi şi de a simţi al românului, i-a îndrăgit viaţa, obiceiurile, datinile, a îndrăgit mai ales natura Carpaţilor. A vorbit despre ospitalitatea, măsura şi demnitatea oamenilor noştri, despre simţul prevederii şi al răbdării cumpătate care le caracterizează firea. Era ea însăşi o natură optimistă, plină de energie, veşnic surâzătoare… Acelaşi prieten, Emanoil Bucuţa, o descria astfel: „E o femeie al cărei păr e acum încărunţit bine; obrazul îmbujorat a început parcă să-şi înmoaie carnea. Pasul îi e însă plutitor şi tânăr, ochii prietenoşi, gura plină de zâmbet şi de strălucirea dinţilor, braţul cu mişcare uşoară şi bărbătească, toată fiinţa înecată într-o prospeţime de rouă şi într-o siguranţă pe care le-a adus de pe înălţimi.” Ea „e o prietenă a omului, pe care suferinţele lui, mai mult decât o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-l ajute, să ştii că-l pune bine pe picioare şi-l trimite pe drum, ca să-şi caute dreptul. Ea e un ostaş al adevărului; micile minciuni, ca şi marile amăgeli n-o înşală şi, îndrăzneaţă, le spune pe nume, dispreţuind orice potriveli, întâmple-se ce s-ar întâmpla”… „Om întreg şi aşezat pe atât de adânci temelii”, îşi întăreşte Emanoil Bucuţa schiţa de portret, urmând: „Îţi dai seama că urzeala ei e urzeala ta şi că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit cu o mie de poteci străine şi de neguri, dar pleci înviorat. Îndărăt, o laşi pe ea, cu acelaşi zâmbet, care mângâie şi dă încredere că cel puţin câteodată şi în câte un ins suferinţa noastră se sfărâmă în ploaie de stele şi zbuciumul ni se înmlădie într-o înaltă încântare”[4]. Aceleaşi frumoase impresii ni le împărtăşeşte şi Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Mişcările măsurate, vocea ei armonioasă, râsul cristalin şi expresia gravă, în unele momente, dădeau făpturii ei o atracţie deosebită, mai ales că totul era colorat de spiritul ei evoluat şi pătruns de adâncă cultură. Revărsa prospeţime de cuget şi bucurie curată”[5]. Firea optimistă şi interesul manifestat faţă de obiceiurile şi tradiţiile noastre au făcut-o să iniţieze şi să organizeze o serie de activităţi. Astfel, în 1905, ea a înfiinţat societatea „Chindia”, care îşi propunea să cultive gustul pentru jocurile naţionale şi portul popular. „Chindia” a existat până în preajma primului război mondial. Bucura Dumbravă a luat parte în fiecare an la şezătorile organizate în ţară. Documentele menţionează prezenţa ei, în august 1916, la pitoreşlile serbări de la Bumbeşti-Gorj. Tot în acest an, a trimis o „Doină despre Tudor” unei reviste pentru ţărani, „Şezătoarea săteanului”. Peste câţiva ani, în mai-iunie 1921, a plecat dimpreună cu Emanoil Bucuţa la Tg. Jiu, pentru a participa la serbările din Gorj. Aici s-a ocupat şi de „organizarea unui muzeu regional istoric”.[6] O altă preocupare neîntreruptă a scriitoarei a fost cunoaşterea istoriei poporului nostru, elogierea vitejiei fiilor săi. Prima lucrare semnată de Bucura Dumbravă a fost o piesă de teatru în limba germană intitulată: „Mama lui Ştefan cel Mare”, datată 29 decembrie 1899 şi aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R., sub titlul: „Die Mutter Stefan’s des Grossen”. Bucura Dumbravă se numără de asemenea, printre primii autori de romane istorice. „Haiducul”, roman, publicat în 1906, în foiletonul ziarului socialist german „Vorwürts”, apare în limba română în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907. Caragiale a fost entuziasmat de carte şi a scris directorului „Convorbirilor critice” vorbindu-i de marele succes „al amicei mele, domnişoara Fanny Seculici. Mi se pare că Die Zeit din Viena şi Neu Freie Presse... îi fac nişte extraordinare elogii. Tare mi-ar părea bine să se adeverească părerea mea, despre fata asta atât de inimoasă şi spirituală, numai de ar fi scris în româneşte să ne bucurăm şi noi”.[7]   1-În 1969, la Ed.Tineretului a apărut o bună ediţie, cu un cuvânt introductiv semnat de D. Almaş 2-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 78. 3-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 77-78 4-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, (Din carnetul unui drumeţ), Minerva, 1977. 5-Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Boabe de grâu”, anul V, nr.10, 1934, p. 632. 6-Scrisoare inedită a Bucurei Dumbravă către Mihai Haret, B.A.R. Secţia manuscrise. C. Col. sp. mss. 1 166/1961 – citată şi de M. Handoca în „Cuvânt înainte” la „Cartea munţilor” de Bucura Dumbravă, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970, p. 6. 7-Scrisoare datată 16/29 dec. 1907, aflată la Muzeul literaturii române, inventar nr. 11028, publicată de T. Vârgolici în „Gazeta literară”, 1967.  
AnnaE
.Post in PDF Cavalerii ordinului Basarab de Ioan Dan volumul 1 carti aventura istorice
Cavalerii ordinului Basarab de Ioan Dan volumul 1 Capitolul 1     C am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei. Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într‑o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului. Cîmpia blajină, acoperită ici‑colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile,   aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui Dumnezeu. Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de toamnă, arătîndu‑şi sînii verzui‑aurii. Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele coborau pînă la cîmpie. Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei‑sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să‑şi afle multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb‑roză ca petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.   *   Într‑o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de‑a latul şi se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De‑a lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu bărcile către insulă spre a‑şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat. Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini. Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata. „Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s‑au schimbat pe aici!” — Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime. — Să‑l văd pe sfinţia‑sa, egumenul Lazăr. — La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau turcii!” — O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe. — Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului? — Pe cavalerul Negrea. Sfinţia‑ta nu eşti părintele Sima? — Aşa se pare. — Păi, ar trebui să mă recunoşti. — Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă şi depărtaţi‑vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari... Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n‑avea habar de învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor ţuguiate: — Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat‑o cum vă văd şi mă vedeţi”. Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară într‑o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe: — Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen? — Noi patru. Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într‑o pelerină ce‑i ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase, părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz reţinură o clipă atenţia lui Sima. Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn, aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate problemele mai deosebite. La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într‑o rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări tineri, sfioşi, umblau iute de‑a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag. — Pofteşte, sfinţia‑ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile‑voastre, cătă către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sînteţi? Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare. — Fir‑aş al nai... Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp. — Fir‑aş al sfinţilor părinţi! Măria‑sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici... — Nu, sfinţia‑ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot. Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor. — E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adîncă, fiindcă legăturile noastre s‑au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii. Dar şi turcii vă numesc rege. — Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într‑o scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să‑şi îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile Dobrogii. Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan. Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă, ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în colţurile gurii îi dădeau alt aer. „Puţin i‑a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i‑a alungat tinereţea.” Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să‑i răspundă printr‑un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară. — Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria‑ta, propuse Lazăr, în a cărui voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească. Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a‑şi regăsi, peste ani, vechile simţăminte. — Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoşti? Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi faţa dulce ca de prunc. — Nu, nu o cunosc, măria‑ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră? — Da, nu te‑ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape şaisprezece. — E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul. — Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N‑am venit în semn de prietenie, deşi am fi dorit‑o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali‑paşa, fiul lui Hairedim. — Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat ştirea? — Nufărul Alb. Egumenul îşi reţinu o tresărire. — Îl cunoaşteţi? — Nu. Cred că nimeni nu‑l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într‑o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcaşului. — Să fie o glumă? — Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne‑a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atîtea lucruri. — Nufărul Alb, murmură egumenul. El i‑a anunţat pe Lazăr al Serbiei şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik. — Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s‑a încumetat pînă în regiunea Oreahova‑Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul l‑a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de robi creştini au scăpat din mîinile turcilor. — Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s‑au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer. O seamă de bulgari şi‑au părăsit vetrele lor cu ce‑au putut lua şi fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere. — Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii. — Nu, sfinţia‑ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să‑l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma. Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu‑se de ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că‑l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale. — De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a‑i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să‑i fie Irinei frate şi părinte. — Mi‑e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu, comitele Staicu lipseşte de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte şi caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel. — Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l‑am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor fete? Nu‑i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună? Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală. „Frumoasă şi mîndră la fire”, gîndi egumenul. Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm: — Ne pare rău că nu‑l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată corespondenţă. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de două sute de călăreţi prahoveni în cazul unui atac turcesc. — Dar Măria‑sa Mircea? — O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra. — Deci v‑aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti? — Nu. — Atunci, poate că i‑aţi trimis o solie. — Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii Argeşului. — Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria‑ta. — Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul Alb. — Iar Nufărul? — Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi‑i ajută pe creştini în dauna turcilor. Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure, înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten. — Să vă păziţi viaţa, măria‑ta! grăi Lazăr. — Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie să fie veşnică. — Îi puteţi oare bate pe turci? — Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci rămînea în continuare sub arme pentru a‑şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor. Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi. — Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare? — Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna. — Domnul cu voi, măria‑ta! Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.   *   La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel că vreo treizeci‑patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici‑colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să‑şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor locali. Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină cu gazdele. — După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim, grăi Ioan. — Cu o zi înainte, aşa s‑ar fi întîmplat, zîmbi Staicu. — Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra noastră. — Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă. Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea ştiri? — Nufărul Alb. Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit: — Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi se pare, măria‑ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i‑a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce‑şi iau acest nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într‑o luptă oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială. Amintiţi‑vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi. — Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr. — Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat. — Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre. — Ştiu, măria‑ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti. Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc. — I le‑am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi. — Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în două zile. — M‑ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi. — Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai măriei‑sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori. — Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor. — Noi? se miră Staicu. Nu, măria‑ta. E multă vreme de cînd am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice. La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într‑un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale. — Măria‑ta, spuse Margareta, învăluindu‑şi soţul într‑o privire caldă, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul nostru nu‑i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s‑a făcut nunta noastră, comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din şa i‑a făcut mult rău. Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr‑un gest hazliu, chiar dacă mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei dispreţ. — Măria‑ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi. — Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia sa. Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva, Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într‑o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr‑o privire scurtă, dar suficientă. — Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile, zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut! — Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi? — Aproape şaisprezece. — Cu trei ani mai mică decît mine. Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor. — De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi al măriei‑sale Mircea, v‑a fost naş. — Aşa este, aprobă Irina. Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului. — O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina. — Fericită? tresări gazda. — Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într‑un ţinut în care liniştea vă înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă împresoară. Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.
AnnaE
.Post in Cei sase de la Plevna de Mihail Joldea carti aventuri istorice autori romani
CAPITOLUL I ...Şi ai început a învăţa netulburarea care este semnul tuturor fericirilor!...   12 aprilie 1877. Războiul dintre Rusia şi Turcia a început. În Constituţia imperiului otoman, Sultanul considera România ca parte integrantă a acestuia, fapt care îndemnă guvernul român la înarmare şi la semnarea convenţiei cu Rusia. În sfârşit venit-a ceasul ca Ţara să dea cele câteva sute de ani de potop al umilinţei pe stropul unei clipe şi să pună lacăt greu, de nesfărâmat, înaltei Porţi unde fâlfâiau năfra­mele negre ale mazilirii şi fulgerau iataganele lacome de sângele voievozilor valahi şi moldavi. Se va opri odată pentru totdeauna convoiul de robi şi plean ce lua drumul Stambulului fie din trădarea boierilor, fie din spaima domnului cu tronul scos la mezat. Căci în aur se prefăcea sângele poporului acolo, în cămă­rile de basm ale Sultanului, şi în sânge se schimba aurul ţării împrăştiat pe drumul cel fără de întoar­cere al robiei... Cu optsprezece ani în urmă, cele două ţări surori, Moldova şi Valahia, s-au prins într-o îmbrăţişare fierbinte, gata şi la viaţă şi la moarte cu înfrăţire. Domnul, cu barbişon à la Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, cerca prin greul domniei să ză­dărnicească uneltirile unora şi frenetica tulburare a altora. Dar, într-o noapte de fevruar, un complot urzit cu necugetare l-a silit să abdice îndemnându-l să pornească pe greul drum al exilului, după ce a îmbrăţişat santinela română şi după ce, o clipă, şi-a rotit privirea înceţoşată peste ţară. Apoi, urcându-se în rădvan, surugiii au dat bice cailor, perdeluţa de la geam s-a tras, şi Cuza nu a mai zărit decât depăr­tările străine şi reci ca o apă îngheţată. Peste neam s-a aşezat domnia cea nouă a unui prinţ prusac, cu voce metalică şi accent străin. Sub domnia lui, România porni un război aprig, războiul de indepen­denţă naţională. În balanţa justiţiei eterne se cântărea neatârnarea sau pieirea acestei naţiuni. Şi filele istoriei neobosite se întorc, se întorc, se întorc...   * * *   Nu de mult, în lumea bună a Bucureştiului, îşi fă­cuse apariţia o figură ciudată. Un bărbat distins, bo­gat şi fermecător. Iar farmecul şi interesul creşteau cu atât mai mult, cu cât nu se ştia nici de unde venea, nici cine era. Străinul era înalt, cu ochi negri, migdalaţi, cu pomeţii puţin ieşiţi în afară, cu nas vultu­resc, cu gură senzuală şi îndrăzneaţă, cu o bărbuţă neagră şi aspră, smead la faţă şi cu un vag surâs în colţul gurii, ce ar fi putut fi şi ironic, şi batjocoritor, şi compătimitor. Vocea îi era catifelată şi convingătoare. Puţini erau aceia care îi suportau privirile negre şi nu se plecau în faţa lucirilor sale. Se ştia despre el că se numea Serafim şi că, prin misiţi, cumpărase casele bătrânei cămătărese Zulnia Mavrodin la preţ destul de ridicat, vreo patrusprezece mii de galbeni pe acea vreme. Casele Zulniei Mavrodin se dărăpănaseră, stăpâna nemaivoind să inves­tească bani în repararea lor, fie din socoteală, fie din lehamitea bătrâneţii. Serafim tocmi zugravi, ti­nichigii, tâmplari, fierari, grădinari, cărămidari, reuşind să redea caselor strălucirea de odinioară. Se reparară porţile masive de fier şi se nivelă drumul principal, pe unde intrau şi ieşeau trăsurile, vara, şi săniile, iarna. Fură puse felinare la intrarea din faţă, ce aveau să ardă toată noaptea. Grădina uriaşă din spate părăginită, cu vrejuri uscate şi pomi golaşi, se schimbă într-un parc de nerecunoscut, cu boschete şi alei de trandafiri. Tot acolo, în fundul curţii, unde un zid masiv din piatră închidea proprietatea, ascunzând-o vederii trecătorilor, se mai înălţă şi graj­dul pentru cai. Fu ridicat podul casei şi lărgită piv­niţa, căreia i se mai adăugară nişte coridoare întor­tocheate, cu intrări şi ieşiri mascate, pe care nu le cunoştea decât proprietarul casei. O cameră întreagă se sacrifică armelor de tot felul. Pe pereţii îmbră­caţi în tapet de mătase se aşezară covoare de Şiraz, Smirna şi Ferahan, iar peste divanele moi fură aş­ternute covoare de Bukara, Tebriz şi Ispahan. Pe covoarele de pe pereţi, prinse în cui cu colţ, odih­neau arme cu forme ciudate: săbii fine de Damasc cu lamă subţire şi arcuită, care vibra când o loveai cu degetul, pumnale în teci meşterite din argint şi catifea roşie, buzdugane cu lănţug şi ghimpi de oţel, pistoale cu sileaf, obrăzare, coifuri din ţări îndepăr­tate şi necunoscute, cămăşi de zale, scuturi rotunde orientale, un soi de săbii în formă de şarpe, cu teaca din răchită neagră şi mâner de abanos, şi multe altele care dovedeau interesul stăpânului. Uşa camerei tur­ceşti, tăiată şi rotunjită la colţuri, cu vitralii prin care se strecura lumina în diferite culori, dădea într-o sufragerie uriaşă, cu tavan din lemn de tran­dafir şi mobilă din mahon. La capătul ei se afla un coridor lung, care ducea la o scară interioară cu vreo cincisprezece trepte, iar sus era dormitorul. Ce­lelalte odăi, salonul, biroul, sala de jocuri, salonul de muzică şi holul erau mobilate cu acelaşi gust bizar, înclinat înspre culorile sângelui, fie roşu aprins ca jarul focului din corturile ţigăneşti, fie roşu vişiniu. În toată casa locuia numai domnul Serafim. De­parte de a fi încrezut şi mohorât, ca toţi oamenii cu avere mare, era foarte agreabil şi prietenos. Poves­tea frumos întâmplări din viaţa lui, întâmplări ciu­date, care făceau să se strângă pielea ascultătorilor şi ascultătoarelor. Povestea fără să uite nici cel mai mic detaliu despre călătoriile lui în ţări îndepărtate, cu fiinţe neobişnuite şi eresuri, cu vrăji şi descântece de moarte, cu vieţi ce-şi părăseau trupurile pentru a pătrunde în altele, numai spre a le chinui şi dis­truge. Invitaţii îl ascultau fascinaţi, cu gurile uscate de emoţie, şi cu spaimă firească atunci când Sera­fim îşi chema printr-un şuierat aparte şarpele îmblânzit de el, gros ca piciorul de bărbat. Acesta se târa încet, de undeva de la subsol, trecea printre musafirii îngroziţi, fără a le da nicio atenţie, încolăcindu-şi stăpânul şi sâsâind vesel. Privirile şarpelui şi ale omului căutau privirile invitaţilor, încercând să le stăpânească şi să le facă să se zbată ca pasărea care nu mai are nicio scăpare. În vreme ce mângâia şarpele cu solzi reci, Serafim vorbea despre vremea când şezuse în India, despre Egipt, despre Siria, des­pre maharajahul nebun din Lahore, despre Africa tropicală, despre nişte mănăstiri din Himalaya, cu călugări fanatici care ucideau în virtutea unei credinţe demente. Femeile îl ascultau ferme­cate tremurând genele. Bărbaţii, căzuţi pe gânduri, îşi mângâiau uşor bărbuţele. Lui Serafim îi plăceau oamenii, fie civili, fie militari, fie politicieni sau oa­meni de afaceri, într-un cuvânt, orice fiinţă, indife­rent de sex, care „umblă în două picioare”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea mult pe jos, îmbrăcat elegant, cu dunga de la pantaloni impecabilă, cu ja­cheta tăiată după ultimul jurnal, învârtind bastonul cu mâner de aur ca pe o morişcă. Uneori, figura lui avea ceva de copil cuprins de o mare tristeţe, alte­ori, de om în care colcăie veninul înfrângerii, linişte adâncă sau veselie nebună, regrete sau căutări. Ni­meni nu putea şti ce se ascunde îndărătul acelei pri­viri când înfiorătoare şi reci, când mângâietoare, când sălbatecă precum stepa fără de început şi fără de sfârşit. Un inel cu piatră mare, verde, completa frumuse­ţea mâinii cu degete lungi şi nervoase. Tinerii din lumea bună îi căutau prietenia, unii din curiozitatea de a pătrunde în viaţa atât de misterioasă a acestui personaj, alţii atraşi de originalitatea lui, iar alţii, pur şi simplu, din spirit de imitaţie. Aproape toate casele bune îşi deschiseseră uşile pentru a-l primi, mândrindu-se cu vizitele acestui bărbat plăcut, care mirosea a ambră, mosc şi tabac. Însă nenumăratele invitaţii nu-l reţineau să colinde toate mahalalele bucureştene singur, dornic de a descoperi ceva sau de a cunoaşte calea fiecărei uliţe, cu mersul ei ne­sigur şi strâmb. Se oprea în faţa vreunei case, pri­vind-o lung, depărtându-se şi apropiindu-se, de parcă ar fi vrut să-i reţină imaginea în minte pentru veş­nicie... Se întorcea brusc pe călcâie, pierind repede, ca şi cum l-ar fi gonit cineva. Ades, după plecarea musafirilor, rămânea singur în odaia orientală. Chipul lui lua acel aspect de co­pil cuprins deodată de o mare tristeţe. Feciorul aş­tepta nemişcat ordinele stăpânului. „Stinge lumi­nile”, şoptea Serafim. Feciorul îndeplinea treaba, apoi, la un semn, se făcea nevăzut. Rămas singur, ciudatul personaj deschidea uşa coridorului, pe unde se strecura trupul gros al şarpelui. Serafim îl privea cu dragoste. Ridica încet capacul unei chesele de argint, aşeza pe o tăviţă un fel de praf alb căruia îi dădea foc. Fumul se înălţa încet şi amândoi, om şi şarpe, aspirau cu nesaţ. Pupilele se dilatau, pâlpâirea slabă a unicei lumânări lăsate aprinsă luminându-le chipul. Ochii erau ficşi, sticloşi, iar buzele tremurau uşor. Rămânea o vreme într-un soi de visare bui­macă, după care înălţa braţele desenând în aer dife­rite semne, rostind mereu aceleaşi cuvinte neînţe­lese. Se droga, spre a-şi părăsi fiinţa fizică, atunci când simţea nevoia. Mintea toropită de fumul alb se reîntorcea în ţările şarpelui de alături. Femeile îl visau înfiorate, zbătându-se şi apărându-se, de parcă erau chemate de o voce venită din măruntaiele pământului. Se strâmbau, bolboroseau în somn, se trezeau cu mintea tulburată, lac de su­doare, incapabile să-şi mai amintească ceva. Ştiau doar că Serafim le apăruse în vis cu şarpele acela îngrozitor lângă el. Bărbaţii făceau haz, casele unor demnitari ai guvernului îl primeau cu plăcere, dar Serafim căuta altceva... Cu totul altceva...
Load More