Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
1
Întîi, vîntul se înteţise şuierînd prin stejarii şi arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărişul de la margine şi stîrnise păsările care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri.
Cu încetul norii cenuşii se prelinseră pe faţa cerului, umbrind soarele şi punînd o pîclă peste şesul pe care se ridica împrejmuirea largă de piatră ce adăpostea acareturile şi cula de la Maldăr.
Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereţi groşi şi ferestre înguste, apărată de o uşă din blăni de stejar ţintuită în piroane mari de fier, se profila albă şi dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, faţă de care era mult mai apropiată.
Dacă nu s-ar fi ştiut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munţii Cernei, unde-şi avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate şi neînţelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani şi iuţi.
Se mai zvonise că acolo, în munţii cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncaţi păgînii prinşi pe valea Cernei, că bărbaţii locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean şi nici unui alt străin să le calce ţinuturile... dar se mai poate şti cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului şi le aleseseră ochioase şi harnice, rodnice a da prunci mulţi. Totodată, în dorul munţilor, înălţaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-şi păşteau turmele de oi şi hergheliile de cai, aşa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ţinea latura pădurii, cît şi pe cel urcînd de la Dunăre.
Biserica durată de ei era micuţă şi se afla în marginea satului, aproape de culă.
Dintre bărbaţii neamului, mulţi pieriseră în lupte şi foarte puţini de bătrîneţe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viaţă, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei şi Şerpăteşti, acolo, departe de acel mal al Oltului şi mai departe încă de cetatea de scaun a Bucureştiului, spre Dunăre.
Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostaşi, plecaţi odată cu el ; dintre ei se desprinse unul şi veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmăşag îi despărţise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu şi apoi alt buluc de tătărime năvălise, îl pierduse din vedere, şi la sfîrşitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morţi.
Mustăţile oşteanului erau pleoştite de năduşeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrăţele roşii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Îşi dădu cuşma mai pe frunte şi îşi şterse sudoarea.
Atunci bubui lung, şi norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci.
Îndemnă calul dincolo de adăpostul copacilor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăposteşte un cimitir...
— Părinte stareţ, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăşti pînă aici. Cale lungă şi grea. N-am ţinut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieşi în drum, nici de sălbăticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post şi rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui.
— După cum înţeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ţi-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare şi mulţi căpitani ai lui Vodă s-au pierdut.
— Mulţi, prea sfinte, mulţi, că mare-i îndrăzneala tătarilor şi lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viaţă şi nu se poate ca şi pe-acela să mi-l ia.
— Ce se poate şi ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră s-o ştim.
— De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur şi scrijeleşte la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului şi el goneşte încotrova, şi nu-i mai văd faţa, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt şi nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun şi am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva duşmanilor.
Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lupul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd îşi dăduse o parte din avuţie pentru întărirea şi înfrumuseţarea mînăstirii Tismana — îşi înclină capul acoperit de comanac. O cunoştea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinţi, şi a lui Popa Stan ot Cerneţi, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor şi a vasalilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părţile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era văduva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese frumoasă femeie, dar din frumuseţea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime şi hotărîre. Nasul, uşor încovoiat, se ascuţise de griji, şi buzele subţiri le ţinea strînse, ca şi cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumnezeu, decît se smerea în faţa soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subţire şi sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la treburi şi vînători şi îşi crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viaţă, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor.
Monahul Liontie îi cunoştea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găseşte vreo urmă a feciorului. Îndrăzneaţă încercare şi fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată.
Faţa îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară.
— Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri.
— Nu totdeauna. Tata spunea că şi sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd şi unde trebuie să înalţe mînăstirea.
— Acela era sfînt, jupîneasă.
— Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că trebuie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpşanul creşte peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat.
— Asta aşa-i. Dar el a înălţat un lăcaş de închinare Domnului.
— Am să înalţ şi eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poţi da. Ai mintea mai luminată decît a mea.
— Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult şi nu-i cere lucruri peste fire.
— Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinereţea şi bucuria vieţii mele. Nu-i destul oare ?
— Nimic nu-i destul, niciodată.
— Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte.
— Nu huli.
— Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în faţa sfinţiei tale, cui să spun ?
Gura fină a monahului Liontie surîse în desişul mustăţii.
— Aşa e, jupîneasă. Descarcă-ţi sufletul.
— Şi sufletul şi punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia ţiganca, cu Rope şi Reaba, să fie roabe mînăstirii, şi trei ţigani meşteşugari : Ciorică, Jugălie şi Bobe. Toţi trei ştiu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învăţat florăritul. Să vă înveselească grădinile şi cimitirul, să doarmă sfinţii ieromonahi sub lumina şi mireasma florilor. Şi apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie şi prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu peceţile domneşti puse.
— Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?
Pribeagul de Lola Chiracu
1
Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban.
Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, înconjurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egiptului, al Persiei, al Arabiei şi al mării.
În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, locuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii.
Acuma, lancea înţepenită ruginise.
Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării.
Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari cantităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scandinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară.
Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în venită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe siriene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătăsuri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia.
Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovărăşiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre desfătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea otomană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire.
Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpului, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om.
Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, turcii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea neclintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit.
Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscăunarea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă.
Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; cetate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie.
Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veştile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară.
Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o nevastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului.
I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul
* Scraschir - comandant (lurc ).
Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare şi rece. La porţile oraşului, străjile picotesc aşteptînd schimburile. Oamenii, ca şi ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poţi culca la pămînt oşteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniştea fără cusur. Îţi asculţi şi gîndurile. Ca să nu cazi în braţele lui Morpheus stai şi te gîndeşti la cîte toate. Iar dacă nu te gîndeşti la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei paşi într‑o parte, alţi doi‑trei în cealaltă parte, îţi umpli pieptul cu aerul rece şi te uiţi în lungul drumului, doar vei zări şirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – şi gallinarii – vînzătorii de pasări – şi fructuarii – vînzătorii de fructe – şi vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraş cu mărfurile.
Căruţele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piaţa cu tarabele înşirate una după alta, la care fiecare îşi strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfăşurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp şi aici, la poarta oraşului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul oraşului, e luată cu străşnicie de funcţionari mereu încruntaţi. E adevărat că, dacă eşti negustor cunoscut, te mai înţelegi cu ei şi închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte şi să‑i laşi în palmă o parte din plata scutită.
Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii îşi încarcă marfa în căruţe înainte de miezul nopţii, înhamă catîrii sau măgarii şi pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alţi negustori şi pornesc în grup spre Aquileia.
Deşi duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraş, dacă te încumetai să străbaţi pădurile de unul singur. Şi, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, şi pînă în oraş, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înţelegeau mai mulţi să străbată drumul împreună, veneau spre oraş ziua‑n amiaza mare şi stăteau la porţi pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată oraşul cu căruţele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ţinea tîrgul de a noua zi – nundinae – şi muşteriii apăreau în zori.
Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruţe cu două roţi îşi îndemna de zor măgarul, cam leneş. Din cînd în cînd sărea jos, să uşureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptişă.
Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci şi castraveţi, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus şi, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraş. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desişul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face şi l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîţiva ani şi hoţii s‑ar fi mulţumit cu vreo cîţiva castraveţi şi doi trei napi, ca să aibă ce ronţăi, cît aşteptau un altul. Tîlharii – cam înmulţiţi prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeş şi bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor şi pe care să‑l ia pe neaşteptate, să‑i alunge soldaţii din escortă şi să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, şaretă uşoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roşcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore şi obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumăraţi – şi le vindeau la preţ mare bărboşilor daci pentru aur şi argint. El, deşi se statornicise prin partea locului de curînd, ştia că dincolo de apa largă a Danuviusului se găseşte aur mult, pe care îl capeţi uşor şi pe te miri ce, pentru că dacii nu ştiu preţul podoabelor din sticlă şi plătesc cît nu face. Iar dacă eşti curajos şi te avînţi pînă în inima cetăţilor lor cu cîteva cuţite bune, sau mărgele frumoase, capeţi aur pe care iei denari mai mulţi decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi.
Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboşi? El, unul, socoteşte că e mai bine să stea liniştit şi să cultive linte, şi bob, şi dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preţ cît mai bun şi să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason şi mărar. Cu toate că orăşenii zgîrcesc nasul – orăşenii nu mai pot acum de lux şi subţirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la ţară şi o mănîncă cu poftă.
— Salve, ţăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihneşte.
— Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neaşteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumeţule?
— Ia, pînă aici, la Aquileia.
— Şi de ce ai pornit pe jos?
— Dacă n‑am şi eu catîrul meu.
— Nu eşti cumva fugit de la stăpîn? întrebă ţăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea.
— Sînt om liber.
— De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii îşi părăsesc stăpînii şi fug să‑şi capete libertatea. Unde o să ajungem?
— Tu ai fost sclav?
— Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Şi dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu ştiu cum i‑am strîns.
— Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate.
— Urcă‑te lîngă mine!
Au mers multă vreme în tăcere, ţăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămaşa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă braţele. Ceafa şi braţele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creştea mare şi deasă. Măgăruşul abia urni din loc căruţa, deodată îngreunată.
Se încrucişară cu un grup de pedestraşi care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă.
— Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse ţăranul privind după pîlcul de soldaţi. Şi‑au încărcat avutul într‑o căruţă şi pe‑aici ţi‑e drumul!
— Ce să facă acolo, că doar nu‑i aşteaptă cu plăcintă de lăptuci şi pui în proţap.
— S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuţi. Pe unul dintre fugari îl cunosc şi eu. A fost în Legiunea III‑a şi era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muştruluieşte cîţiva tineri şi primeşte denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari şi să semeni.
Ţăranul nu‑şi dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă şi el. Mai mult ca să‑şi facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci şi le sfarîmă în palmă. Îi întinse şi lui două, spunîndu‑i:
— Am ieşit la drumul mare.
Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia.
Întîlniră şi alţi negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta oraşului.
Ţăranul era un om şiret, care cunoştea bine obiceiurile locului. Cînd funcţionarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîţiva sesterţi[6] de aramă în palmă şi îmboldi măgarul.
— Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care îşi făcuse de treabă, potrivind marfa.
Nu‑şi dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraş, se despărţiră, tînărul urîndu‑i să‑şi vîndă marfa cu preţ cît mai bun.
Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul şi culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieşit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezişul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereţilor, mese şi scaune vechi şi murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaş al proprietarului. La ora aceea muşteriii încă nu sosiseră.
După ce salută, tînărul îşi luă o cană din stativul de lîngă tejghea şi trecu în cea de a doua încăpere, despărţită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereţi, erau bănci şi mese lungi.
— Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colţ, încercînd să înteţească focul.
— E chiar rece?
— Abia s‑a dezmorţit.
— Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă şi bine îndulcită.
Stăpînul apăru şi‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe muşteriu ce vrea să bea.
— Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere.
După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa şi se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieşea apos.
Stăpînul era un om orgolios, aşa că precizarea muşteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea:
— Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găseşti vin pentru sclavi. Dacă vrei, îţi dau şi vin de Falern şi de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Şi mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el.
Negustorul minţea şi tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioşi.
În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colţul încăperii şi scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă:
— Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simţi de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Aşa e?
Între timp sclavul încinsese focul şi apa se încălzise, aşa că muşteriul îşi amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn:
— Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta.
— De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălţămintea colbuită a muşteriului.
[1] Drum public secundar roman, cu calea consolidată printr‑un strat de piatră spartă.
[2] Mila romană era împărţită în 1000 paşi, măsurînd cea 1,5 km.
[3] Monedă de valoare mică.
[4] Bijutier
[5] Dunărea
[6] Sesterţ = monedă care valora 2,5 aşi, 4 sesterţi făceau un denar.
[7] Vin dulce obţinut prin adaos de miere, socotit de cea mai bună calitate
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostrov, dar în afara cetăţii, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Ruşava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simţeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneţi, galopul cailor iuţi de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Iloviţa, Podeni, Prejna şi Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămaşi fără slugerul Theodor — de care nu se mai ştie unde este, încotro a pornit, dacă mai trăieşte sau nu, nelămuriri avute de toată lumea şi mai ales de Abdurrahim paşa din insula Ada Kebir, după alţii numită Ada Kaleh.
Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boşneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir paşa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 şi a plecat cu toţi ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boşneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celălalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns paşă şi guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boşneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povesteşte în nopţile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoţii de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă şi l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu paşa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieşirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Sviniţa şi Tahtalia.
Am închis uşa în urma mea, lin, nu mai scârţâia, poate şi obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moştenită de la Regep paşa, tatăl meu. Am intrat şi m-a potopit liniştea. De câţiva ani trăiam în casa lui Ismail Boşneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, şi cu Mahmud dormind într-o cămăruţă lângă cerdac. De şapte ani s-a prăpădit Regep paşa, undeva departe prin părţile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morţii lui Ismail Boşneag, sfârtecat de duşmani necunoscuţi, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se ştie unde îngropat, în cearşafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a ştiut care i-a fost sfârşitul, fraţii lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic şi cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi fraţii s-au prăpădit în răzmeriţa lor împotriva sultanului, au fost învinşi după un lung asediu de Veli paşa şi taina a rămas nedezlegată.
Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârşitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toţi adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungaţi de raitării[4] austrieci, Boşneag a adus meşteri pietrari din Ruşava, bine plătiţi. Nu ştiu la ce s-a gândit de nu şi-a aşezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliţă, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca paşă. De ce s-a ferit să locuiască între oşteni şi negustori, între case şi dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice şi tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă ţărm, să se strecoare neştiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească veşti de la olăcarii trimişi prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurăţenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furişează prin deschizătura uşii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Şi au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameş în Ruşava, oraş de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boşneag ţinea un han mare la Nucul Puşcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieşirea din Ruşava pe drumul Cerneţiului. Când Ruşava a fost furată la capătul unei nopţi fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câţi generali au fost pe lume, s-au îmbrăţişat lăcrimând, durerea unuia era şi a altuia. Din Vidin, unde au fugit toţi adalâii cu Tahir paşa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăţ, s-au întors împreună. Ba, s-au şi încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă şi pe fata lui Boşneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva paşei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate şi un orăşel şi satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boşneag. A fost un război greu, purtat cu trudă şi sânge, s-au umplut de spaime şi Dunărea şi munţii din jur, din părţile Grebenului şi ale Sviniţei. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sărăcia se iţea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă şi o furtună de nisip, a ucis verdeaţa, a încărcat de colb lipicios frunzele smochinilor. Nevestele nu-şi mai dezlipeau pruncii de la ţâţă ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir paşa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile şi braţele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viaţă. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleşteze mai trainic cu paşa din Belgrad, Ismail Boşneag l-a oprit. L-au aşteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa paşă, dar aveau şi ei vieţi şi averi de apărat şi l-au silit să-şi pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padişahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetăţii, să ne dea foc, să ne pedepsească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boşneag era în fruntea lor, avea puterea la îndemână, avea şi chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înţelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearşaf şi de o groapă în pământ.”
[1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se foloseşte în special referitor la locuitorii turci.
[2] Funcţionar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării.
[3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, şlep.
[4] Călăreţ.
[5] Soldat din vechea armată turcă.
[6] Hoţ, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).
Taina cetatii de Corneliu Beda
În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.
Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]
la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.
Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.
Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să scrie.
Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.
Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!
Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.
Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.
Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].
Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.
Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.
Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.
În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.
Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.
Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.
Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.
Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.
În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.
Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.
Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:
— Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!
Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.
— Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?
— Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!
— Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?
— Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.
— Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.
Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.
Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.
— Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.
— Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!
— Spune, mărite tată!
— Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.
Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.
Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.
Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.
Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.
Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.
Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.
În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.
Din spate, Harpalos îi strigă:
— Păzeşte-te, rege!
Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.
Ostaşii începură să strige:
— Ne atacă tribalii!
De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.
Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.
Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.
Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.
Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.
— Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!
Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.
Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.
Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.
Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.
Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.
Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.
Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.
Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.
Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.
Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.
Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.
Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.
— Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.
Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.
Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.
Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.
Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.
După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!
Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.
Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.
Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.
Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.
Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.
Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!
Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:
— Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.
Cum s-a sfîrşit bătălia?
— Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.
Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.
Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.
Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.
— Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.
— Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un
morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.
— Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.
— N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?
— Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.
Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.
— Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:
— Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.
Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.
Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.
Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?
— Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.
— Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.
Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.
Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.
În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.
— Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.
Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.
Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.
— Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.
Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.
Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.
Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?
...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.
Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.
Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.
Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.
„Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.
Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.
Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.
După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.
Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.
Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.
Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.
Pe cap grecul avea un pilos[12].
Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.
Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi
cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.
Îşi amintea totul...
...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.
În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.
Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.
Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?
Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.
— Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.
— Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?
— Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?
— Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.
— Ce te face să crezi acest lucru?
— Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.
Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.
Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.
Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.
— E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.
— Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.
— Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.
— Ce doreşti, grecule, de la mine?
— Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?
Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?
Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.
— Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.
— Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.
Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.
Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.
— Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?
— Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.
După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.
Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.
Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.
Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.
Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.
Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.
Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.
Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.
De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.
La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.
— Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.
Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.
Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.
— Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.
— Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?
— Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.
— Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?
— Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.
— Au oaste multă geţii?
— Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.
— Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?
— De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.
— Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?
— Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.
— Cine e Syraxos?
— Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.
În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.
Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.
Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.
Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?
— Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.
[1] Hemus – denumire antică a munţilor Balcani.
[2] Hebros – rîul Mariţa din R. P. Bulgaria.
[3] Evenimentele au avut loc în anul 335 î.e.n.
[4] Maunychion – aprilie-mai, după calendarul grecesc antic.
[5] Istros – denumirea veche a fluviului Dunărea, numit local Donaris.
[6] Savus – rîul Sava din R.S.F. Iugoslavia, afluent al Dunării.
[7] Parasangă − unitate de lungime în Grecia antică, echivalentă cu 5322 m.
[8] Un cot − 1,50 picioare sau 0,4436 m. Suliţele macedonene măsurau de obicei intre 5-6,25 m. lungime.
[9] Asamus − rîu în R. P. Bulgaria, numit azi Osăm. Se varsă în Dunăre, în dreptul oraşului Nikopol pregăteau de ospăţ. Curînd, după
[10] Fibulă – agrafă.
[11] Obolul era cea mai mică unitate monetară la greci, avînd o greutate de 0,72 g. O drahmă avea 6 oboli.
[12] Pilos – pălăriuţă de pîslă, cu boruri foarte mici sau fără boruri.