Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI
Civilizaţia dacică
Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.
sursa foto:DCnews
Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.
Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.
Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:
Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.
Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).
Expansiunea romană la Dunărea de Jos
În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.
După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie grecobastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.
Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.
Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.
Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninaţi de munţi” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării.
“Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al geţilor“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus.
Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus va demara politica “spaţiului de siguranţă” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră exagerată de izvoare).
În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei.
Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeţii atacând în permanenţă teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în Câmpia Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.
Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, aducându-le în faza finală.
Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă.
Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domiţian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la împăratul roman promiţând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domiţian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari nenorociri.
Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma.
În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea.
Învins de către marcomani, Domiţian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi multe alte avantaje. În schimb, Domiţian s-a considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal şi o preţioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunţa senatului triumful său asupra dacilor.
Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s-a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu Domiţian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii.
Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei
Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia
Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate.
Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII.
Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.
Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii.
Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.
Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor.
Cauzele războaielor daco-romane
Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse:
Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani.
Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari.
Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului.
Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu.
Ambiţiile militare personale ale lui Traian.
Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domiţian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către Traian.
În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei.
Primul război dacic din anul 101/102
Personalitate lui Traian
Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul şi guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice şi sociale care au redresat statul roman.
A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi parţilor.
A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediţia împotriva parţilor.
Pregătirile de război
După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri:
Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni (Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localităţile actuale Šip şi Carataš (Serbia);
Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.
În total au fost mobilizaţi cca. 150.000 de oameni;
Unităţile militare au fost puse sub comanda unor generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus.
La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei.
Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi cu regatul part, trimiţând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II.
Desfăşurarea conflictului
Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.
Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.
După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus.
În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse.
Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.
În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă.
După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.
Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător.
În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.
La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit.
Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană.
Al doilea război dacic (105-106)
La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.
Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate.
Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor “lungi şi grele strădanii “.
Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.
Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.
Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări.
Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.
Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.
Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.
descarcati cartea de aici....
Cuvânt înainte
Studierea istoriei Daciei romane – un domeniu „clasic” al istoriografiei româneşti – a cunoscut, în secolul de curând încheiat, perioade de un deosebit interes ilustrate de rezultate ştiinţifice de valoare. Dincolo de modă şi circumstanţe, cercetarea romanităţii Daciei a rămas o constantă a istoriografiei româneşti. Domeniul a fost ilustrat de profesori de statura unui Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, Dumitru Tudor, de savanţi precum Mihail Macrea, Ion I. Russu, Bodor Andras, Nicolae Gostar, de cercetărori inzestraţi ca Buday Arpád, Vasile Christescu, Grigore Florescu, Emil Panaitescu, Octavian Floca, Ion Berciu, Kurt Horedt, Gh. Popilian – pentru a menţiona doar câţiva dintre cei trecuţi în nefiinţă. În acest context sunt de remarcat importantele contribuţii ştiinţifice ale unor prestigioşi istorici străini ca A. Alföldi, E. Ritterling, A. Stein, J. Szilágyi, G. Forni, R. Syme, B. Gerov, A. Dobó, J. Fitz, W. Eck, H. Wolff, K. Strobel.
Anii comunismului naţionalist românesc –când istoriografia a fost controlată şi instrumentalizată[1]– au lăsat urme funeste şi asupra istoriei şi arheologiei Daciei romane, cu deosebire din punct de vedere instituţional prin desfiinţarea învăţământului superior de studii clasice după 1948 şi printr-o anume „politică a cercetării”. Contactele cu lumea savantă din Europa şi cu noutăţile în materie au fost sporadice. În pofida tendinţei de minimalizare a romanităţii (consecinţă directă a ideologiei oficiale care accentua thraco– dacismul românilor) în această perioadă funestă au apărut lucrări de referinţă privitoare la Dacia romană. Sintezele de istorie a Daciei romane – în evident progres de la o generaţie la alta2 – reflectă, deopotrivă, nivelul documentaţiei şi preocupările autorilor, dar şi o anume „politică a cercetării”. Aceste valoroase sinteze, cu concluzii corecte în ansamblul lor, au pus în lumină procesele istorice majore – asimilare, integrare, romanizare – şi au încercat să evidenţieze particularităţile unicei provincii nord–dunărene a Imperiului Roman. Sintezele asupra Daciei romane au constituit puncte de plecare de reală utilitate pentru cercetările ulterioare, jalonând de fapt liniile directoare ale noilor interpretări.
Evident, în cercetarea unor provincii romane există accente diferite. În Dacia bunăoară, cu probleme specifice – adesea condiţionate ideologic–, primul Onomasticon Daciae (1944) a lui I.I. Russu era, de fapt, o replică la studiul lui A. Kerényi (1941). Stadiul actual al cercetării corespunde unei situaţii mai generale a istoriei şi arheologiei Daciei romane, sensibil rămasă în urmă – în investigarea anumitor domenii la nivelul standardelor actuale (populaţie, structuri economice) – faţă de cea a altor provincii europene ale Imperiului.
După revoluţia din 1989 mulţi dintre istoricii preocupaţi de cercetarea Daciei romane s-au adaptat –fără probleme şi fără complexe– la noul climat istoriografic, după cum noua generaţie de tineri istorici care s-au ilustrat prin contribuţii valoroase au fortificat sentimentul benefic de şcoală istorică.
În ultimul deceniu cercetarea Daciei romane s-a racordat la fenomenul de renovare istoriografică. În plan
2 V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti,
1937; C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’ Antiquité, Bucarest, 1945, p. 75-187; M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 345-476; M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969; D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995; idem, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti, 2000, p. 105-324; M. Bărbulescu, Dacia Felix, în Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 50-134; A. Bejan, Dacia Felix. Istoria Daciei Romane, Timişoara, 1998; D. Protase (coord.), Dacia romană, în Istoria Românilor. II. Daco–romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 35-287.
instituţional un fapt notabil este înfiinţarea Institutului de Studii Clasice (1997) –un centru de cercetare al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş–Bolyai din Cluj– al cărui domeniu principal de cercetare este istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere istoria şi arheologia militară, arheologia funerară, populaţia şi societatea, spiritualiatea antică, fenomenul romanizării din perspectivă comparată3.
După 1989, doctoratul a redevenit activitatea ştiinţifică cea mai creativă. O serie de teze de doctorat abordând problematici novatoare au utilizat noi instrumente şi noi metode de investigare, care au adus rezultate notabile4.
Noile cercetări au căutat să identifice trăsăturile care deosebesc o provincie romană de alta –unele fiind determinate de istoria preprovincială, altele datorându-se faptului că nişte comunităţi asemănătoare încep cu timpul a se manifesta diferit în spaţii diferite. Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici – ca urmare a tipului dur de cucerire a Daciei, sensibil diferit de anexarea relativ facilă a altor provincii – structurile economice, sociale şi politice ale Romei imperiale au fost introduse „aproape peste noapte” (I. Piso), iar intrumentul principal a fost colonizarea masivă.
Cel de al XVII-lea Congres Internaţional pentru studiul Frontierelor Imperiului Roman (Zalău, 1-10 septembrie 1997)
Buletinul Institutului de Studii Clasice 1, aprilie 2001.
Multe dintre aceste teze de doctorat – publicate ori aflate în curs de publicare – reprezintă contribuţii istoriografice remarcabile: R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998; C.H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998; Adela Paki, Populaţia din Dacia de nord în lumina izvoarelor epigrafice, Diss., Cluj, 1998; Al. Diaconescu, Statut social şi reprezentare artistică în Dacia romană. Contribuţii la istoria elitelor provinciale, Diss., Cluj, 1998; A.
Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj, 1999; P. Hügel,
Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus
Decius–Aurelianus), Diss., Cluj, 1999; A. Ruscu, Provincia
Dacia în istoriografia antică, Diss. Cluj, 2001; C. Găzdac, Circulaţia monetară în Dacia şi în provinciile învecinate de la Traian la Constantin, Cluj, 2002.
a constituit un moment de referinţă pentru evaluarea nivelului atins de istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere de cercetările referitoare la limes şi armata romană[2].
Aşadar, cercetarea istoriei Daciei romane rămâne, la începutul acestui nou mileniu, un domeniu „clasic” (din păcate nu şi prioritar, datorită mai ales precarităţii resurselor financiare alocate cercetărilor arheologice) al istoriografiei româneşti, pe măsura unei epoci de excepţie – epoca romană reprezentând în cadrul istoriei României un moment de maximă deschidere spre istoria universală. Prin implantarea unei civilizaţii şi culturi superioare, prin sinteza etnică realizată, epoca romană constituie un moment–cheie care a avut cele mai însemnate consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară a spaţiului carpato–dunărean.
Capitolul 1
DACIA AVGVSTI PROVINCIA
1.1 Constituirea provinciei Dacia
La scurtă vreme după sfârşitul celui de-al doilea război daco-roman[3] –fiind universa Dacia devicta[4]- s-a constituit provincia Dacia8. Unica provincie transdanubiană a Imperiului Roman, Dacia -veritabil [5]propugnaculum Imperii- avea rolul strategic de a separa masele barbare norddunărene; Dacia avea menirea de asigura protecţia teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului, în primul rând prin izolarea celor două neamuri sarmatice ale iazygilor şi roxolanilor[6].
Dacia a fost ultima dintre provinciile europene întemeiate de romani în urma cuceririi unei regiuni din Barbaricum. Nici o altă provincie europeană a Imperiului Roman n-a avut o frontieră atât de lungă cu lumea barbară, ceea ce explică unele particularităţi ale Daciei romane, în primul rând ponderea elementului militar în viaţa Provinciei. Prin urmare, analogiile potrivite specificului Daciei trebuie căutate în provinciile de pe limesul european, care se apropie de Dacia prin prezenţa masivă a armatei, structură socială şi nivel de civilizaţie.
Cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană, au fost concepute a dura şi nu exclusiv datorită măsurilor militare, ci mai cu seamă celor privind asigurarea vieţii şi prosperităţii Provinciei[7].
În urma primului război dintre Traian şi Decebal, prin pacea din anul 102 unele teritorii locuite de daco-geţi intră sub stăpânirea Romei: Muntenia, sudul Moldovei, estul Olteniei şi sudestul Transilvaniei până la Olt sunt anexate Moesiei Inferior[8], din care vor face parte până la sfârşitul epocii traiane[9].
Tot în anul 102 Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei (la sud de Mureşul mijlociu) – ocupate ferm de către romani, care au construit castre şi drumuri- constituiau un district militar roman, sub conducerea consularului Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus[10], aflat în fruntea armatei de ocupaţie. Cassius Dio afirmă că, după încheierea primului război dacic, Traian “lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând garnizoane şi în restul ţării”[11], iar vestigiile arheologice confirmă prezenţa unei garnizoane romane –formată din vexilaţii apartinând legiunilor IIII Flavia Felix, I Adiutrix, II Adiutrix şi VI Ferrata- în capitala regală a lui Decebal[12]. Într-un recent studiu, I. Piso este de părere că vexilaţiile legionare sunt atestate la Sarmizegetusa numai începând din 106 p. Chr.[13].
Cele aparţinând legiunilor II Adiutrix şi VI Ferrata ar fi rămas câteva luni sau câţiva ani, în timp ce vexilaţia legiunii IIII Flavia Felix a staţionat la Sarmizegetusa Regia probabil până la sfârşitul domniei lui Traian[14]. După aceea, zona fostei capitale dacice a continuat să fie supravegheată de trupa din castrul de la Orăştioara de Sus[15].
Dacă însă garnizoana formată din vexilaţiile legionare a fost instalată la Sarmizegetusa Regia la sfârşitul primului război dacic, atunci este de presupus că regele dac -lăsat să domnească peste restul Daciei necucerite-, trebuie să fi rezidat din acest moment undeva la nord de Mureşul mijlociu, poate în cetatea de la Piatra Craivii[16].
Oricum, pacea din anul 102 consfinţea ocuparea unor teritorii ale Regatului dac şi, dacă avem în vedere intervalul scurt până la transformarea sa integrală în provincie romană, conferirea statutului de rex amicus[17] lui Decebal trebuie să fi avut în perspectivă o viitoare anexare la Imperiu. De altfel, alte două fapte –luarea titlului triumfal de Dacicus de către Traian, după întoarcerea sa la Roma, în decembrie 102, şi construirea, între cele două războaie, a grandiosului pod peste Dunăre, la Drobeta- au semnificaţia incontestabilă că marea majoritate a dificultăţilor de cucerire a Daciei au fost învinse în primul război, că împăratul Traian considera Dacia lui Decebal mult slăbită militar, aproape de înfrângerea finală. Podul de la Drobeta, capodoperă a tehnicii antice, nu putea fi conceput şi realizat decât în ideea că Dacia era ca şi cucerită şi că va deveni provincie a Imperiului Roman, lucru
oarecum prefigurat de victoriile decisive din primul război daco-roman.
În aceste împrejurări, pare mai firesc să considerăm că începuturile procesului de organizare a provinciei Dacia datează din anii 102105 chiar dacă, în stadiul actual al cercetării persistă o anume imprecizie în terminologie[18]. Potrivit interpretării Prof. I. Piso, ca vir consularis,
Pompeius Longinus era legatus Augusti pro praetore al provinciei Dacia, dar prin provincie nu trebuie să înţelegem provincia constituită –in formam provinciae redigere- ci mai degrabă domeniul de competenţă al consularului, zona în care acesta îşi exercita imperium-ul22. Capturarea lui Pompeius Longinus de către Decebal şi evenimentele celui de-al doilea război daco-roman au stopat, temporar, această evoluţie.
Spre deosebire de primul război daco-roman -în care armatele Moesiei Superior şi Inferior au jucat rolul principal-, în cel de-al doilea (având ca scop cucerirea Daciei de la nord de Mureşul mijlociu), ponderea armatei Pannoniei în desfăşurarea operaţiunilor militare trebuie să fi fost mai mare[19].
În vara anului 106 războiul era încheiat, iar Regatul dac îşi înceta existenţa. Astfel, după ce anexase Dobrogea, Imperiul Roman îngloba acum şi Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul şi Transilvania. Totodată, o prezenţă militară romană sigură sub Traian e semnalată în sudul Basarabiei, de la Orlovka până la Tyras, la gurile Nistrului24.
Cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul şi vestul Olteniei vor forma, în anul 106, provincia Dacia constituită, cum s-a văzut, prin anexarea teritoriului unui stat barbar. Teritoriile norddunărene cucerite la 102 p. Chr. –estul Olteniei, Muntenia, sud-estul Transilvaniei, sudul Moldovei- au fost alipite Moesiei Inferior. Celelalte teritorii nord-dunărene cucerite –Crişana, Maramureş, centrul şi nordul Moldovei- nu vor fi anexate Imperiului Roman, rămânând în stăpânirea dacilor liberi.
Cu privire la întinderea Daciei traiane25, se poate preciza că frontierele sudice şi sud-estice ale noii provincii se învecinau cu Moesia Superior şi Inferior, în timp ce graniţa estică era fixată la poalele Carpaţilor Orientali, dincolo de care se întindea Barbaricum-ul. Mai puţin clară este situaţia frontierei vestice. În stadiul actual al cercetării se consideră că Dacia traiană era mai
römischen Heeres in den dakischen Provinzen (ActaMN 34/1,
1997, Sondererscheinung), p. 22-31.
N. Gostar, Aliobrix, în Latomus 26, 1967, p. 987-999; E. Diehl, în RE XIV 1 (1942), col. 1862, s.v. Tyras.
C.C. Petolescu, op. cit., p. 49; Piso 1993, p. 7, fig. 1; D. Protase, Les frontières de la province de la Dacie au temps de l’empereur Trajan, în Omaggio a Dinu Adameşteanu (ed. M. Porumb), Cluj, 1996, p. 135-138, fig. 1; idem, în IstRomânilor II, p. 38-41.
extinsă spre vest decât Dacia Superior şi
Porolissensis de după 118-119 p. Chr[20].
Rezumând, teritoriile dacice cucerite de Traian au fost împărţite între noua provincie Dacia (Banatul, Oltenia de vest, Transilvania) şi Moesia Inferior (restul Olteniei, Muntenia, Transilvania de sud-est, Moldova de sud). Împăratul cuceritor a întemeiat în Dacia un singur oraş colonia Sarmizegetusa[21], dar a întreprins o amplă colonizare cu supuşi ai Imperiului.
În anii 118-119 împăratul Hadrian
procedează la o reorganizare a teritoriilor norddunărene[22]. Anumite zone vor fi abandonate (Moldova de sud, Muntenia estică şi centrală, poate şi alte teritorii), dar vor rămâne strict supravegheate de Imperiu[23]. Ce a mai rămas în stăpânirea Romei din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior va forma o nouă provincie, Dacia Inferior. Această provincie a cuprins în principal valea Oltului. Teritoriul din nordul Transilvaniei intracarpatice, până pe cursul râurilor Mureş şi Arieş, a constituit o nouă provincie, Dacia Porolissensis. Restul teritoriului dacic (Transilvania centrală, Banatul şi vestul Olteniei) devenea provincia Dacia Superior. Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat până în vremea împăratului Gallienus. Singura modificare, introdusă de Marcus Aurelius la 169 p. Chr., va fi instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (Tres Daciae), care vor forma de-acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.
Organizarea Daciei ca provincie romană s-a făcut îndată după cucerire[24]. Ca terminus ante quem poate fi acceptat în principiu anul 110 când apare legenda monetară DACIA AVGVST(i)
PROVINCIA[25]. Organizarea noii provincii a fost un proces complex în care conceperea reţelei de drumuri şi stabilirea garnizoanei trupelor reprezintă elementele esenţiale. În stadiul actual al cercetării se consideră că în anul 110 sistemul defensiv al Daciei era deja constituit şi că fortificaţiile (faza cu val de pământ a castrelor) funcţionau deja[26].
În lumina diplomei de la Ranovać din 14 octombrie 109[27], cel dintâi guvernator al Daciei pare a fi Iulius Sabinus (106/107 – 109)34, dacă îl excludem pe Pompeius Longinus şi acţiunea sa de a organiza o provincie Dacia ante litteram.
Principala realizare a lui Iulius Sabinus a constat probabil în organizarea rapidă şi energică a teritoriului cucerit şi a infrastructurii sale ca provincie romană, ca şi în planificarea colonizării şi a construirii sistemului defensiv al Daciei romane. Succesorul său, D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110 ?)[28], a executat demobilizarea masivă a armatei de campanie[29] şi a întemeiat, în numele împăratului cuceritor, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa[30].
Primul deceniu al epocii romane în Dacia a stat sub semnul autorităţii şi măsurilor luate de optimus princeps – Traian, care realizează organizarea Provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului. Dacă în provinciile occidentale Roma a colaborat cu aristocraţia locală permiţând existenţa unor comunităţi cu autoadministrare (civitates)[31], în Dacia cadrele sociale tradiţionale au fost sparte, ceea ce a dus la evicţiunea aristocraţiei dace. În comparaţie cu alte provincii romane, Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (I. Piso), iar instrumentul principal a fost colonizarea masivă. Aşa se explică, de altfel, rapiditatea romanizării Daciei (un deceniu !).
În anul 110 p. Chr. legenda monedelor imperiale DAC(ia) CAP(ta) devine, semnificativ, DACIA AVGVST(i) PROVINCIA[32]. Noul tip ilustrează evoluţia realizată de provincia nord-dunăreană în sensul adaptării ei la ritmul vieţii romane; aşadar această legendă monetară exprimă, deopotrivă, integrarea Daciei în vastul angrenaj al Imperiului şi pacificarea deplină / stabilitatea provinciei traiane.
1.2 Administraţia Daciei romane
Ca urmare a cuceririi sau a încorporării paşnice în Imperiu, teritoriul unei provincii devenea ager publicus; astfel trebuie înţeles cunoscutul text al juristului Gaius (II, 7): in eo (provinciali) solo dominium populi Romani est vel Caesaris[33]. Prin urmare, dominium Caesaris nu semnifică domeniul imperial ci ager publicus din provinciile imperiale, pe care împăratul îl administrează potrivit teoriei constituţionale a Principatului, în numele poporului roman.
Funcţia unei provincii romane era aceea de a asigura securitatea frontierelor, liniştea internă şi perceperea impozitelor[34]. Esenţială era implantarea unor structuri economice care să susţină trupele de ocupaţie[35].
Dacia Augusti provincia a fost constituită printr-un decret-lege imperial (lex provinciae)43 promulgat de Traian, înainte de înapoierea sa la Roma. Lex provinciae conţinea, foarte probabil, statutul, principiile de organizare şi conducere ale provinciei, prevedea impozitele către fiscul imperial, fixa frontierele şi unităţile militare însărcinate cu paza teritoriului provincial. Întreaga organizare militară, civilă-administrativă, economică şi fiscală a Provinciei nord-dunărene a fost făcută după legile generale din Imperiu, de drept public şi privat, prin implementarea instituţiilor de guvernare şi administrare specifice epocii Principatului[36]. Integrarea Daciei traiane în Imperiul Roman s-a realizat prin instituţii specifice, exemplar organizate: administraţia provinciei, armata şi fiscul imperial[37].
Într-o provincie de frontieră ca Dacia, cu un rost special în strategia imperială, rolul factorului militar în desfăşurarea vieţii romane a fost, fără îndoială, copleşitor. Însă de aici nu se poate trage concluzia că Dacia avea o organizare teritorialadministrativă de caracter militar46. De altfel, în epoca Principatului prezenţa unei asemenea excepţii în organizarea unei întregi provincii nu este cunoscută.
Traian a organizat Dacia ca provincie imperială47, condusă de un delegat/locţiitor al împăratului – legatus Augusti pro praetore. Acesta aparţinea ordinului senatorial şi era vir consularis, adică îndeplinise anterior cea mai înaltă magistratură la Roma, consulatul ordinar sau suffect. Apartenenţa acestui legatus la ordinul senatorial este indicată şi prin formula pro praetore, care îl designează ca mandatar al împăratului investit cum imperio. Asemenea tuturor membrilor ordinului senatorial, legatul consular poartă titlul de vir clarissimus.
Guvernatorul (legatus Augusti pro praetore) Daciei era reprezentantul împăratului în dubla calitate de comandant al armatei şi şef-suprem al aparatului administrativ al provinciei. Investit cu imperium, guvernatorul avea o autoritate absolută în domeniul militar, precum şi în cel administrativjuridic (jurisdicţia asupra tuturor provincialilor,
romain, Paris, 1998.
Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi statutul acestora în Dacia romană, în EphemNap 3, 1993, p. 222-225; D.
Protase, în IstRomânilor II, p. 52-55.
Cu privire la administraţia Daciei romane, a se vedea Petolescu, AdmDR, p. 880-882; Piso 1993, p. 6-9; Bărbulescu 1998, p. 52 sqq, 64 sq.
militari şi civili, cetăţeni şi necetăţeni)[38]. În perioada Principatului, guvernoratul civil era în funcţie de comandamentul militar, inseparabil de acesta[39]. Durata mandatului unui guvernator era variabilă, după Cassius Dio (Hist. Rom. 52, 23, 2) limita obişnuită fiind de cel puţin 3 ani şi de cel mult 5 ani.
La intrarea în funcţie guvernatorul primea din partea împăratului mandata principis, instrucţiuni generale şi de principiu privind administraţia provinciei, unde el guverna în virtutea acestui mandat, având autoritatea şi competenţele incluse în imperium. La nivel provincial, imperium înseamnă comanda şi jurisdicţia supremă[40].
Pentru exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau în cadrul magistraturii civile în provincia sa, guvernatorul avea la dispoziţie un officium care trebuia să asigure desfăşurarea normală a vieţii provinciale. În realitate acest officium restrâns şi exclusiv militar era impropriu pentru administrarea unei provincii. Integrarea era asigurată de fapt prin structurile economico-sociale romane şi prin principiul timocratic, care se afla la baza structurii politice[41].
Guvernatorul deţinea şi autoritatea judiciară, iar ca magistrat suprem, în momentul intrării în funcţie, el dădea -în baza lui ius edincendi, ca praetorul la Roma- un edict (edictum provinciale)[42] în care se preciza “programul” său “de guvernare” şi care era o importantă sursă de drept public. La Apulum, la est de castrul legiunii XIII Gemina, a fost identificat praetorium consularis, sediul guvernatorului consular al celor Trei Dacii şi al administraţiei provinciale[43]. În concluzie, guvernatorul era omul care deţinea, practic, frâiele puterii în Dacia.
Se presupune că guvernatorul consular era secondat de un procurator Augusti de rang ducenar[44] cu atribuţii financiare[45]. Reprezentant al Fiscului imperial[46], procuratorul financiar răspundea de administrarea finanţelor (perceperea impozitelor cuvenite fiscului imperial, plata soldelor, evidenţa cheltuielilor necesare aparatului administrativ al provinciei). Procuratorii financiari (procuratores Augusti) aparţineau ordinului ecvestru şi purtau titlul de vir egregius. La Sarmizegetusa a fost identificat şi cercetat arheologic sediul
procuratorului financiar al celor Trei Dacii –domus procuratoris[47].
Reprezentanţii puterii centrale se aflau în provincia Dacia în exerciţiul unei funcţii publice care, pentru ei, reprezenta o etapă în carieră (cursus honorum). De loialitatea şi profesionalismul cu care îşi îndeplineau misiunea încredinţată, depindea evoluţia ulterioară a carierei lor.
Pentru a putea fi administrat teritoriul Daciei romane a fost divizat în civitates şi territoria. Organizarea teritoriului în Dacia este puţin cunoscută[48]. În stadiul actual al cercetării nu se poate preciza divizarea teritoriului Daciei în civitates[49]. Oraşele de drept roman (municipii şi colonii) îşi delimitau teritoriile. Legiunile posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel ca şi unităţile auxiliare. Regiones par a fi teritorii aflate sub control militar, cum se întâmplă în Dacia Porolissensis, pe Someş, unde sub Gordian al III este atestată regio Ans(amensium), un district militar de graniţă[50]; situată în zona de frontieră, această regio se afla sub jurisdicţia unui beneficiar (subofiţer cu atribuţii administrative) al guvernatorului Provinciei –agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium)[51]. O serie de territoria au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), beneficiile exploatării lor revenind fiscului imperial[52]. În sfârşit, s-au constituit şi teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-l Sucidava, care era, în secolul III, centrul unui asemenea teritoriu (territorium
Sucidavense)[53].
1.3 Organizarea Daciei sub Traian
Împăratul cuceritor reuşeşte organizarea Provinciei chiar din primul an de stăpânire romană[54], iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului Roman. Traian a organizat teritoriul Daciei în vederea obţinerii unei formule de asigurare a ordinii interne şi a prosperităţii necesare stabilităţii Provinciei[55].
Spre deosebire de ceea ce cunoaştem în alte provincii romane, în Dacia structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (Prof. I. Piso), iar instrumentul principal al fost colonizarea masivă[56]. Numărul noilor veniţi era deja însemnat sub Traian şi, ceea ce este important, mulţi erau cetăţeni romani[57]. De altfel, pacificarea Daciei a fost urmată de demobilizarea masivă a armatei de campanie. Prin aceste masive lăsări la vatră, la numărul mare al coloniştilor civili, s-au adăugat şi veteranii.
Evident, atunci când discutăm despre colonizarea iniţială din epoca traianică avem în vedere Dacia intracarpatică (împreună cu Banatul şi vestul Olteniei); aceasta este provincia pe care o colonizează Traian, iar nu sudul Daciei care atunci nu era provincia Dacia. De altfel, nici alte teritorii dacice aflate sub stăpânire romană în epoca traiană -Muntenia, anexată Moesiei Inferior, şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa, intra provinciam ca statut juridic, adică aparţinând Daciei traiane- n-au fost colonizate de Traian.
În epoca traiană noua Provincie constituia un organism militar şi administrativ unitar. Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat încă de Traian, fiind ulterior completat şi amplificat de împăraţii următori, până în secolul al III-lea. O dată cu fondarea coloniae Ulpiae Traianae Augustae Dacicae Sarmizegetusae trebuie să se fi fixat şi celelalte unităţi teritoriale, a căror condiţie juridică era stabilită de lex provinciae. Provincia norddunăreană creată de Traian s-a aflat pe timpul acestui împărat sub autoritatea unui legatus Augusti pro praetore de rang consular (vir consularis). Dacia traiană era aşadar o provincie imperială de rang consular. Rangul consular al guvernatorului era impus -potrivit regulilor după care o provincie a cărei armată avea mai mult de o legiune nu putea fi condusă decât de un legatus consular[58]- de faptul că în provincia traiană, alături de numeroase auxilia, staţionau două legiuni[59]: XIII Gemina şi IIII Flavia Felix.
Centrul de comandă al guvernatorului consular al Daciei traiane se afla în primul rând la Ulpia Traiana Sarmizegetusa[60], datorită faptului că oraşul era situat la mijlocul distanţei dintre cele două castre legionare, Berzobis şi Apulum.
Descoperirea diplomei militare de la Ranovać[61][62], în 1986, a modificat cronologia guvernatorilor Daciei în timpul lui Traian. Din noua diplomă, care datează din 14 octombrie 109, aflăm despre 19 auxilia (3 alae şi 16 cohortes) că sunt in Dacia sub D. Terentio Scaurianus. Noutatea constă în menţiunea dimissis honesta missione a Iulio Sabino. Aşadar, soldaţii fuseseră lăsaţi la vatră de Iulius Sabinus, dar decretul imperial (constitutio) de acordare a cetăţeniei a întârziat până la 14 octombrie 109, când guvernator al Daciei era D. Terentius Scaurianus. Acest caz este analog cu cel al diplomei de la Gherla din 10 august 123, acordată veteranilor unor unităţi quae sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo, dar dimissis honesta missione per Marcium Turbonem[63]. Prin urmare, în lumina diplomei de la Ranovać, Iulius Sabinus –abia acum cunoscut în prosopografia Imperiului- apare ca primul guvernator al Daciei traiane, de prin anii 106-107 până în 109[64].
Ceilalţi legati consulari ai Daciei cunoscuţi în timpul lui Traian sunt D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110/?)[65], urmat de C. Avidius Nigrinus (110/112 - ?115)[66], contracandidatul lui Hadrian la tronul imperial, şi C. Iulius Quadratus Bassus (117)[67], mort cu ocazia tulburărilor provocate de sarmaţii iazygi în anii 117-118. Importanţa strategică a provinciei şi complexitatea problemelor de aici explică faptul că Traian a acordat guvernoratul Daciei numai consularilor cu experienţă care participaseră, ca generali, la războaiele dacice[68].
1.4. Reorganizarea Daciei sub Hadrian
În epoca inaugurată de urcarea pe tron a lui Hadrian (117-138), strategia Imperiului roman cunoaşte o serie de transformări menite s-o adapteze noii orientări a politicii externe imperiale[69]. După epoca de cuceriri şi maximă expansiune a Imperiului sub Traian, Hadrian intenţionează să revină la politica strategică postulată de Augustus[70].
Imediat după preluarea puterii, Hadrian ordonă retragerea armatei din provinciile de dincolo de Eufrat –Mesopotamia, Assyria şi Armenia Mare. Chiar dacă –potrivit unei recente interpretări- aceste provincii fuseseră, se pare, abandonate încă de Traian[71], ca urmare a revoltelor izbucnite în Orient încă înainte de moartea sa, noul împărat se vede nevoit să tragă concluziile campaniei orientale a predecesorului său, renunţând la cuceririle acestuia[72].
Fortificarea unor zone ale limes-ului
(ridicarea valului din Britannia, întărirea limes-ului
Germaniei Superior, constituirea apărării liniei Oltului în Dacia) constituie semnul renunţării la expansiune82. În acelaşi timp, Hadrian va începe consolidarea Imperiului în frontierele existente. Acţiunile sale de fortificare a graniţelor, inspecţiile trupelor dovedesc preocuparea pentru a organiza o defensivă de maximă eficienţă[73]. În contextul acestei noi orientări politice, strategia Imperiului roman devine una defensivă prin excelenţă, în care se încearcă evitarea conflictelor, iar războaiele sunt duse cu scopul declarat al menţinerii păcii[74].
Pax Romana, pe care Traian încercase să o impună lumii barbare prin crearea unei provincii nord-dunărene, s-a dovedit curând precară. Chiar înainte moartea lui Traian (11 august 117), au avut loc la Dunărea de Mijloc şi de Jos evenimente grave[75] provocate de sarmaţii-iazygi din pusta panonică şi de sarmaţii-roxolani din zonele nordpontice[76]. Triburile sarmatice din vest şi din est, nemulţumite de noua lor situaţie în urma războaielor lui Traian şi a întemeierii provinciei Dacia, atacă acum frontierele Imperiului, profitând de slăbirea defensivei romane în urma dislocării unor contingente importante pe frontul parthic87.
Sarmaţii atacă Dacia încă înainte de moartea lui Traian, după cum indică trimiterea la Dunăre în vara anului 117 p. Chr. a experimentatului guvernator al Syriei, C. Iulius Qudratus Bassus, în fruntea unui corp expediţionar[77].
După cum sunt relatate evenimentele în Historia Augusta[78] atacul iazygilor pare a începe concomitent sau la scurt timp după cel al roxolanilor. Gravitatea pericolului este indicată şi de faptul că guvernatorul C. Iulius Quadratus Bassus şi-a aflat sfârşitul în aceste lupte.
Noul împărat P. Aelius Hadrianus, aflat deja în drum spre Roma, se grăbeşte spre frontul dunărean pentru a restabili situaţia. Împăratul soseşte la Dunărea de Jos către sfârşitul anului 117[79].
Potrivit istoriografiei antice, venind la Dunăre, Hadrian a stat chiar un moment în cumpănă dacă să menţină provincia transdanubiană sau s-o abandoneze[80].
Semnificativă apare în acest context măsura luată de comandamentul roman de a se demonta suprastructura de lemn a podului peste Dunăre dintre Pontes şi Drobeta[81].
În cele din urmă însă împăratul decide să facă faţă situaţiei[82]. Pacificarea roxolanilor, care se revoltaseră datorită reducerii stipendiilor, după cum relatează Historia Augusta[83], se realizează prin tratative duse cu regele lor[84]. Potrivit unei alte interpretări[85], după ce pacea fusese încheiată prin acest tratat, roxolanii ar fi luat din nou armele şi ar fi atacat o serie de castre din Muntenia; un indiciu în acest sens fiind exilul politic al regelui Rasparaganus. C. Opreanu pune înfrângerea acestei a doua revolte a roxolanilor pe seama lui Q. Marcius Turbo. Cu privire la această ipoteză, greu de acceptat, este de observat că comanda lui Q. Marcius Turbo se plasează în Dacia şi în Pannonia Inferior, adică are ca domeniu de competenţă zona de la vestul Daciei; mai mult, pentru un al doilea conflict cu roxolanii lipseşte orice indiciu.
O consecinţă directă a tulburărilor provocate de roxolani este abandonarea Munteniei şi sudului Moldovei, care fuseseră încorporate de Traian Moesiei Inferior şi organizarea frontierei de sud-est a Daciei pe Olt[86]. Este posibil ca roxolanilor să li se fi permis aşezarea în aceste teritorii abandonate.
Mult mai periculos a fost atacul sarmaţilor iazygi din pusta pannonică. Iazygii reprezentaseră un focar de turbulenţe încă din perioada imediat următoare cuceririi Daciei când, nemulţumiţi de faptul că Traian nu le retrocedase un teritoriu care le fusese luat de Decebal[87], atacă frontierele Pannoniei Inferior în 106-107 p. Chr.[88], fiind înfrânţi de Hadrian, pe atunci guvernator al acestei provincii[89]. După moartea lui Traian, profitând de faptul că defensiva romană de pe Dunăre fusese slăbită prin plecarea unor unităţi pe frontul parthic, iazygii atacă Dacia şi Pannonia Inferior.
În aceste împrejurări, Hadrian decide o reorganizare a Daciei[90] iniţial în două, apoi în trei provincii mai mici, dar mai eficient de apărat[91]. Între timp ajung pe frontul dunărean ştirile despre tulburările iscate la Roma de complotul consularilor103. Printr-o acţiune rapidă a lui Attianus complotul a fost anhilat, dar execuţia a patru dintre cei mai prestigioşi generali ai lui Traian[92] a afectat şi mai mult poziţia noului împărat. În consecinţă, Hadrian trebuie să părăsească zona frontului şi să se îndrepte rapid către Roma unde dreptul său la succesiune era pus la îndoială.
Nevoit să plece spre Roma, Hadrian lasă comanda armatei, adică a trupelor din Pannonia Inferior şi din Dacia, în mâinile unui general experimentat –Q. Marcius Turbo (om de încredere care îşi demonstrase calităţile în Egipt, Cirenaica şi Mauretania), care însă nu era senator.
Aşadar, conducerea operaţiilor militare a fost încredinţată unui general înzestrat, Q. Marcius Turbo, “specializat” în deprimendum tumultum (tocmai reprimase revolta din Mauretania)105. Acestui personaj de rang ecvestru i se acordă o comandă excepţională încredinţându-i-se provizoriu (ad tempus) guvernarea Daciei şi a Pannoniei Inferior, provincii care până atunci fuseseră guvernate de legati de rang senatorial.
În ceea ce priveşte funcţia acordată de Hadrian generalului său pentru a putea îndeplini această sarcină, opiniile istoricilor sunt încă împărţite[93]. În esenţă, avem de-a face cu două teze.
Unii istorici consideră că se pot distinge două etape în comanda lui Turbo: una cu competenţe limitate în timpul cât Hadrian s-a aflat pe frontul dunărean şi alta, cu competenţe sporite, după plecarea împăratului spre Roma. Potrivit acestei interpretări, titlul cu care Q. Marcius Turbo -având sub comanda sa două legiuni- a guvernat temporar cele două provincii ar fi fost cel de praefectus[94]. Iazygii sunt prinşi astfel într-un cleşte şi înfrânţi. Turbo a deţinut comanda excepţională până prin iunie 118 când i s-ar fi încredinţat o altă misiune ca guvernator al Daciei, având titlul de praefectus Aegypti[95]. Aşadar, înainte de a se reîntoarce la Roma –unde ajunge la 9 iulie 118- Hadrian l-ar fi investit pe Turbo cu un titlu echivalent cu cel de prefect al Egiptului, singurul funcţionar de rang ecvestru care era investit cu imperium şi putea comanda legiuni.
D. Ruscu consideră însă că în pasajele 6,7 şi 7,3 din Historia Augusta avem de-a face cu un dublet şi, prin urmare, Q. Marcius Turbo nu a deţinut în Dacia şi Pannonia două funcţii separate, ci doar o singură comandă, cu titlul onorific de praefectus Aegypti[96]. În sprijinul acestei ipoteze cercetătorul clujean invocă faptul că titulatura de praefectus Aegypti se potrivea cel mai bine situaţiei, din punct de vedere juridic, constatând pe bună dreptate că Turbo a avut sub comanda sa cele două provincii (Pannonia Inferior şi Dacia), nu numai armatele lor şi că acelaşi personaj de rang ecvestru este însărcinat cu definitivarea reorganizării Daciei, iniţiată de Hadrian, ceea ce presupune acordarea unui imperium pro praetore, egal cu cel al unui guvernator provincial de rang senatorial, a cărui funcţie o îndeplinea. Punând un cavaler în fruntea a două provincii de rang senatorial Hadrian a încălcat regulile, însă această încălcare s-a petrecut sub o faţadă constituţională acordându-i-se lui Turbo titlul onorific de praefectus Aegypti singurul funcţionar de rang ecvestru care dispunea de un imperium identic cu cel al guvernatorilor de rang senatorial[97].
Contextul de nesiguranţă de la începutul domniei îl determină pe Hadrian să abandoneze Muntenia, sudul Moldovei şi, probabil, vestul
Banatului, ca şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa. Fără să fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi în continuare strict supravegheate de romani. Imperiul menţine pe mai departe capetele de pod de la Barboşi[98] şi Orlovka[99], ca puncte strategice de interes.
Regiunile abandonate din provinciile Moesia Inferior şi Dacia reprezentau foarte puţin în comparaţie cu vastele teritorii cucerite de Traian în Orient şi la care Hadrian renunţa acum, readucând frontiera estică a Imperiului pe Eufrat.
Principala consecinţă a crizei de la Dunărea de Jos a constat în reorganizarea teritoriilor norddunărene ale Daciei şi Moesiei Inferior. Planul de reorganizare a fost elaborat de către Hadrian şi anturajul său[100], şi trebuie să fi fost transmis prin mandatum lui Q. Marcius Turbo, guvernatorul Daciei. După cum constata pe bună dreptate I. Piso, această reorganizare trebuia să fie realizată, sau măcar iniţiată, în prezenţa împăratului[101]. După victoria asupra iazygilor, pentru a definitiva reorganizarea Daciei, iniţiată de Hadrian, Q. Marcius Turbo mai rămâne un timp în Dacia, după care pleacă la Roma fiind numit praefecus praetorio.
Pentru a putea asigura securitatea zonei intracarpatice –nucleul Daciei- şi pentru a menţine divizarea lumii barbare, Imperiul roman a trebuit să accepte o serie de sacrificii, concretizate prin cedarea unor teritorii şi reorganizarea celor rămase sub stăpânire romană.
Sub guvernoratul excepţional al lui Q. Marcius Turbo se realizează, încă din 118, reorganizarea administrativă a teritoriilor norddunărene[102]. După trecerea stării excepţionale, Dacia romană apare cu o nouă organizare şi cu structuri politico-administrative diferite. Hadrian a reorganizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii.
Dacia Superior moştenea cea mai mare parte a provinciei traiane Dacia (Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei) şi avea în frunte un legatus Augusti pro praetore, dar de data aceasta numai de rang pretorian (deoarece, după transferarea legiunii a IV-a Flavia Felix la Singidunum, în provincie se afla acum o singură legiune, a XIII-a Gemina). Apartenenţa colţului sud-estic al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este controversată[103]. Legatul pretorian al Daciei Superior îşi avea sediul în praetorium-ul de la Apulum, fiind totodată legat al legiunii XIII Gemina. În fruntea administraţiei financiare a provinciei se afla un procurator finaciar (procurator Augusti) care rezida la Sarmizegetusa[104]. Provincia Dacia Superior este atestată întâia oară în diplomele militare de la Căşei şi Porolissum, ambele din 29 iunie 120[105]. Cel dintâi guvernator al Daciei Superior al cărui nume îl cunoaştem este Sex. Iulius Severus (119/120 – 127)[106] atestat în cele două diplome din 29 iunie 120. Asemenea lui Sex. Iulius Severus -care înainte de a fi numit în Dacia, a avut comanda legiunii XIV Gemina la Carnuntum, în Pannonia Superior- de obicei, guvernatorii pretorieni ai Daciei Superior erau aleşi dintre legati legionis din provinciile dunărene. Experienţa acumulată în Dacia îi recomanda, adesea, pentru a fi numiţi apoi guvernatori în provincii precum cele două Moesii şi Britannia[107].
Ce a mai rămas în stăpânire romană din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior (estul Olteniei şi, probabil, sud-estul
Transilvaniei) va forma o nouă provincie, Dacia Inferior[108]; ea a cuprins în principal valea Oltului[109] şi avea în frunte un guvernator de rang ecvestru, procurator Augusti. Dispunând numai de trupe auxiliare, provincia procuratoriană Dacia Inferior era guvernată de un procurator presidial de rang ducenar[110] care îşi avea reşedinţa la Romula (azi Reşca, jud. Olt). Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare şi militare, nefiind în vreun fel subordornat legatului pro praetore de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar[111].
Deşi atestarea expresă a Daciei Inferior este numai din a. 129 (diploma de la Grojdibod)[112], existenţa ei este sigură începând din 118/119 p. Chr., când apare “corespondenta” ei, Dacia Superior. Acţiunea lui Hadrian a dus la o mai eficientă apărare a teritoriilor fostei Dacii traiane, prin crearea provinciei de frontieră Dacia Inferior; ea apare ca o provincie tampon între Dacia
Superior şi Barbaricum. Spaţiul cuprins între Olt şi aşa-zisul limes translutanus el trebuie să fi existat încă de la reorganizarea operată de Hadrian, chiar dacă fortificaţiile transalutane au fost înălţate abia ulterior[113]; e vorba, ca şi pe valea Oltului transilvan, de o zonă de siguranţă, nepopulată sau slab populată, menită să protejeze frontiera Daciei Inferior încă de la constituirea ei.
O a treia provincie, Dacia Porolissensis, desprinsă din nordul Daciei traiane (teritoriul aflat la nord de râurile Mureş şi Arieş), a fost creată probabil tot în anul 118 p. Chr., concomitent cu celelalte două provincii dacice –Superior şi
Inferior[114]. Prima atestare epigrafică a noii provincii procuratoriene datează din 10 august 123 – diploma de la Gherla: sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo[115]. Dacia Porolissensis era guvernată de un procurator Augusti care îşi avea reşedinţa la Napoca ori la Porolissum[116]. Asemenea omologului său din Dacia Inferior, procuratorul presidial, de rang ecvestru, al Daciei Porolissensis cumula toate atribuţiile administrative, judecătoreşti şi financiare, fiind în acelaşi timp comandantul trupelor din Dacia Porolissensis.
Evenimentele din anii 117-118 p. Chr. demonstrează că platoul transilvan nu putea fi apărat doar prin blocarea şi supravegherea punctelor strategice de pe principalele căi de acces spre el. Distrugerea castrelor din zona subcarpatică arătase că apărarea Daciei traiane dinspre sud-est, prin avanposturile armatei Moesiei Inferior, nu era eficientă. Planul care a dus la înfiinţarea provinciilor Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra câmpiei vestice. Soluţia aleasă de Hadrian, replierea şi consolidarea apărării, s-a dovedit viabilă. Principala urmare a fixării frontierei vestice în spatele Carpaţilor Occidentali, precum şi a constituirii Daciei Porolissensis, a fost încetarea vecinătăţii directe între Dacia şi iazygi. Din acest moment, raporturile Imperiului roman cu iazygii vor fi reglementate mai ales prin intermediul Pannoniei Inferior, cu care se învecinau direct[117].
Dacia traiană fusese menită să facă faţă, împreună cu Pannonia Inferior, ameninţărilor dinspre vest şi nord-vest, iazygii şi neamurile suebe fiind principalii adversari. Atacul iazygilor din 117118 p. Chr., şi cel al roxolanilor, au demonstrat că barbarii realizaseră care era rostul strategic al Daciei. Reorganizarea sa militară şi administrativă, efectuate de către Hadrian, au făcut viabilă politica romană faţă de lumea barbară ce se întindea de la nordul Dunării Mijlocii până la nordul Mării Negre. Cele trei Dacii create de Hadrian contribuiau substanţial la menţinerea securităţii frontierei Dunării de Jos131.
Pentru a înţelege principiul strategic al defensivei hadrianice, este de observat faptul că avem de-a face cu o apărare activă care presupune atacarea şi respingerea barbarilor în afara teritoriului Imperiului şi nu defensiva pe o linie statică, oricât de întărită ar fie ea. În acest context, un rol strategic deosebit era rezervat Daciei Porolissensis, care constituia un scut pentru întregul sistem al defensivei dunărene132.
Prin adoptarea unor măsuri elastice de acordare de privilegii şi impunere de obligaţii, Hadrian a reuşit să obţină nu numai pacificarea dacilor, ci şi cooperarea lor la apărarea Imperiului. Liniile generale definite de Hadrian pentru sistemul defensiv al Daciei, chiar pus la încercare de războaiele marcomannice, vor rămâne
barbară, în EphemNap 8, 1998, p. 61-80.
Ibidem, p. 65 sq.
Luttwak 1976 , p. 101.
neschimbate, fiind doar adaptate la situaţiile nou apărute, până la abandonarea Provinciei[118].
*
În comparaţie cu cele trei provincii constituite de către Hadrian, Dacia unitară din timpul lui Traian fusese mai extinsă spre vest şi fusese îndreptată „cu faţa” spre vest şi nord-vest. Reorganizarea lui Hadrian a divizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii, care continuau să constituie un ansamblu. Suprafaţa acestuia comparată cu Dacia lui Traian este retrasă în partea de vest şi a avansat înspre sud-est, preluând o parte din fostele teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior. Această „centrare” pe axa estvest a Daciilor lui Hadrian a fost realizată în raport cu două seminţii barbare care jucaseră rolul primordial în cadrul crizei din anii 117-119 p. Chr., iazygii şi roxolanii[119]. Frontiera vestică a Daciei romane a fost retrasă, încetând vecinătatea directă cu iazygii. În sud-est, Dacia Inferior, ca moştenitoare parţială a Moesiei Inferior „norddunărene” avea frontiera estică mult repliată din apropierea zonei de locuire a roxolanilor. A fost, în schimb, extins teritoriul şi controlul Moesiei Inferior în regiunea de la nordul Mării Negre[120].
În noua concepţie strategică defensivă a lui Hadrian, în faţa celor două fronturi principale spre Barbaricum, cel vestic al Daciei Porolissensis, spre iazygi şi cel sud-estic, al Daciei Inferior, spre roxolani, se întindeau zone de câmpie nelocuite intens şi sistematic. Astfel, cele trei Dacii, readaptate la situaţia momentului istoric, au continuat să-şi îndeplinească cu succes rolul de propugnaculum Imperii, înfipt în mijlocul lumii barbare[121].
*
Aşadar, de la reorganizarea de către Hadrian a teritoriilor nord-dunărene cele trei Dacii au rămas până în timpul lui Marcus Aurelius provincii independente/separate. Dacia Superior era guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian[122], iar Dacia Inferior şi Dacia Porolisesnsis de câte un procurator praesidial de rang ducenar[123].
Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat. Singura modificare introdusă de Marcus Aurelius pe la 169 p. Chr., va instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (tres Daciae), care vor forma de acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.
După modificările teritoriale de la 118-119 p. Chr. frontierele Daciei vor rămâne, în linii mari, neschimbate până în vremea împăratului Gallienus (260-268)[124]. Despre lungimea frontierelor provinciei nord-dunărene relatează Eutropius (VI, 2, 2) şi Rufius Festus (VIII, 2), care afirmă că perimetrul Daciei măsura 1 000 mile romane sau 1 000 000 de paşi, adică 1 479 km.
Cu timpul, organizarea dată de Hadrian provinciilor Daciei şi-a vădit neajunsurile. Pe de o parte, faptul că procuratorii praesidiali nu aveau imperium îi împiedica să acţioneze cu promptitudine în caz de pericol. Pe de alta, legatul pretorian al Daciei Superior nu avea dreptul să intervină într-una din provinciile vecine (Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis) fără un mandat special. Partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o soluţie acceptabilă[125]. Evenimentele grave din timpul războaielor marcomannice vor impune o nouă reorganizare a Daciei.
1.5 Noua organizare a Daciei sub Marcus Aurelius
La o jumătate de secol după reorganizarea administrativă înfăptuită de Hadrian, se constată că şi această concepţie strategică este depăşită. Cu anul 166 p. Chr. se deschide o perioadă dificilă pentru Imperiul roman căci „au conspirat toate neamurile, de la graniţa Illyricului până în Gallia”[126], începând astfel războaiele marcommanice (166-180)[127] la care au luat parte şi quazii, iazygii, lacringii, burii, suevii, vandalii, roxolanii, costobocii şi alţii.
După mai bine de două generaţii de relativă linişte de-a lungul frontierei nordice, situaţia a ieşit de sub control în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, sub presiunea primului mare val al migraţiei popoarelor. Toate provinciile dunărene au suferit, ca şi nordul Italiei şi Grecia. Pax Romana se dovedise a nu fi veşnică, iar echilibrul lumii romane a fost bulversat. Sistemul defensiv roman s-a vădit a fi vulnerabil în faţa atacurilor simultane din mai multe părţi, romanii fiind în curând obligaţi să recurgă la sistemul apărării în adâncime.
Dacia, prin situarea sa geografică –dincolo de linia defensivă a Dunării- a fost confruntată timp de mai mulţi ani cu asalturile sarmaţilor, vandalilor şi burilor, care se învecinau cu
Provincia[128]. Întinse teritorii sunt devastate, atât în Dacia Pororlissensis, cât şi în regiunile centrale şi sud-transilvănene. „Cheia de boltă” a apărării nordice a Provinciei –Porolissum- nu reuşeşte să oprească invazia. După trecerea acestui obstacol, barbarii se îndreaptă spre zona auriferă, unde au pătruns, poate, şi pe valea Mureşului dinspre Tisa. Cuprinsă de panică, populaţia de la Alburnus Maior (Roşia Montană, jud. Alba) îşi ascunde actele – tăbliţele cerate- în galeriile minelor de aur: data ultimei tăbliţe este 29 mai 167[129]. Distrugeri cauzate de invazie se constată la Apulum şi, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel puţin în zona extramurană[130]. În sfârşit, mai multe tezaure monetare sunt ascunse în diferite locuri din Provincie, ilustrând starea de nesiguranţă. Succesul atacurilor barbare asupra Daciei vădeau neajunsurile militare şi organizatorice ale Provinciei: o singură legiune cantonată în Dacia s-a dovedit insuficientă, iar partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu mai constituia o soluţie acceptabilă.
În contextul acestor evenimente politicomilitare, Marcus Aurelius (161-180) a decis reorganizarea militară şi administrativă a Daciei[131]. Ca odinioară, la începutul domniei lui Hadrian, şi acum, prin anii 168-169 p. Chr., i se acordă unui alt mare general, M. Claudius Fronto[132], o succesiune de comenzi extraordinare, în fruntea Moesiei Superior, a Daciei, sau a ambelor provincii simultan. La începutul anului 169 M. Claudius Fronto devine primul guvernator consular al celor trei Dacii.
Reforma lui Marcus Aurelius a constat în primul rând în aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa şi în subordonarea întregii armate a Daciei autorităţii unui singur guvernator, care avea de data aceasta rang consular. Prin această reorganizare, atribuţiile legatului fostei provincii Dacia Superior –suma acestor competenţe era desemnată cu termenul de imperium, deopotrivă civil şi militar- se extindeau şi asupra celorlalte două provincii ale Daciei. Aşadar, prin această reformă împăratul realiza unificarea Daciilor –până atunci separate- într-un organism militar şi administrativ unitar (provincia consulară Dacia, numită şi tres Daciae).
Inscripţia de la Roma[133] cuprinzând cariera (cursus honorum) lui M. Claudius Fronto pare a înfăţişa, pas cu pas, reorganizarea Daciilor din anii 168-169 p. Chr. Din aceeaşi inscripţie aflăm şi împrejurările în care a avut loc reorganizarea provinciilor nord-dunărene.
Evenimentele de la Dunărea de Jos din timpul domniei comune a împăraţilor Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Verus (161-169) îl găsesc pe M. Claudius Fronto, în 168 p. Chr., în calitate de legatus Augustorum duorum pro praetore provinciae Moesiae Superioris. Curând după aceasta, personajul îndeplineşte un comandament cumulat: legatus Augustorum duorum pro praetore Moesiae Superioris et Daciae Apule(n)sis simul (168-februarie 169).
O coordonare a supravegherii frontului
(apărarea pe spaţii largi) devenise necesară şi, în
168, un alt comandament special –praetentura Italiae et Alpium- [134] era încredinţat lui Q. Antistius Adventus.
Unificarea comandamentelor militare ale celor două provincii învecinate (Dacia Superior şi Moesia Superior) nu are nimic a face cu o primă fază a reorganizării Daciilor. Calitatea de consular a lui Fronto nu era în raport cu reorganizarea Daciei Superior, ci cu faptul că el avea sub comandă trei legiuni (două din Moesia Superior şi una din Dacia).
În anul 168, cu prilejul expediţiei celor doi împăraţi în nordul Alpilor[135], Raetiei i s-a atribuit legiunea III Italica, provinciei Noricum legiunea II Italica, iar Daciei legiunea V Macedonica.
După alungarea barbarilor din nordul Italiei şi o temporară acalmie pe frontul dunărean, cei doi împăraţi s-au îndreptat spre Roma. Lucrurile se liniştiseră şi pe frontul cu iazygii, de vreme ce s-a renunţat la comandamentul unificat al Moesiei Superior şi Daciei Apulensis (Superior), iar Fronto apare purtând titlul de legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum (169-170). Această funcţie o îndeplineşte în numele unui singur Augustus, deci după moartea lui Lucius Verus, survenită la Altinum, în februarie 169. Aşadar, din acest moment, provinciile Daciei au fost puse sub comanda-guvernorat suprem a unui legatus Augusti de rang consular. Faptul că în fruntea Daciilor se află iarăşi un guvernator de rang consular arată că încă din primele luni ale anului 169 p. Chr. sosise în Dacia legiunea V Macedonica, a cărei garnizoană a fost stabilită de la început la Potaissa. Sigur este aşadar faptul că după februarie 169, M. Claudius Fronto, acum leg. Aug. pr. pr. provinciarum Daciarum comanda armata Daciilor din care făcea parte şi legiunea V Macedonica.
Între timp, împăratul Marcus Aurelius, care îşi stabilise cartierul general la Sirmium, declanşează o nouă ofensivă, în toamna anului 169 p. Chr., împotriva marcomanilor, iazygilor şi aliaţilor lor[136]. Continuarea ostilităţilor cu iazygii –care vor depune armele ultimii, în anul 175- a determinat iarăşi unificarea comandamentelor Daciilor şi Moesiei Superior. Acest comandament cumulat ar fi cea de-a patra comandă din cariera dunăreană a lui Fronto: legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum et Moesiae Superioris simul sau, după cum ne informează o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris[137]; cu această ocazie, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi dedică o inscripţie – patrono, fortissimo duci, amplissimo praesidi.
În fruntea armatelor din Dacia şi din Moesia Superior M. Claudius Fronto luptă împotriva germanilor şi iazygilor, reuşind să oprească invazia, dar moare pe câmpul de luptă, după cum ne informează inscripţia de la Roma: quod post aliquot secunda proelia adversum Germanos et Iazyges ad postremum pro re publica fortiter pugnans ceciderit[138]. Moartea consularului a survenit cel mai târziu în 170 p. Chr., căci din acest an datează inscripţia veteranului T. Valerius Marcianus din Troesmis, beneficiarius consularis în legiunea V Macedonica, lăsat la vatră de noul guvernator al Daciei: missus honesta missione in Dacia... sub Cornelio Clemente clarissimo viro[139]. Într-o inscripţie din Caesarea Mauretaniae, Sex. Cornelius Clemens (170-?172)[140] apare cu titlul de consularis et dux trium Daciarum[141].
Tres Daciae alcătuiau prin urmare o singură provincie din punctul de vedere al comandei militare şi al jurisdicţiei. Prin tres Daciae de după
168/169 p. Chr. se înţelegea –până la descoperirea, în 1980, a diplomei militare de la Drobeta[142]- Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior),
Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) şi Dacia Porolissensis (care îşi păstrează vechiul nume şi veche întindere teritorială). Acestea trebuie considerate acum simple circumscripţii teritoriale. Din diploma de la Drobeta –datând din 1 aprilie
179 (et sunt in Dacia Superiore sub Helvio
Pertinace legato)[143]- reiese că trupele auxiliare au fost şi mai departe enumerate după vechile provincii militare. Ceea ce înseamnă că prin tres Daciae guvernate după 168/169 p. Chr. de un consular (consularis trium Daciarum, legatus Augusti pro praetore III Daciarum sau praeses) nu trebuie să înţelegem ca până acum circumscripţiile financiare Dacia Apulensis (Transilvania şi Banatul), Dacia Malvensis (întreaga Oltenie şi vestul Munteniei)[144][145] şi Dacia Porolissensis (în vechile limite), ci vechile provincii/districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Guvernatorul consular care îşi avea reşedinţa în praetorium-ul de la Apulum dispunea de toate trupele (are comanda unică a armatelor din provincie; lui i se subordonează comandanţii celor două legiuni) şi îşi exercita jurisdicţia asupra întregului teritoriu al Daciei romane.
Esenţa reorganizării Daciei întreprinsă sub Marcus Aurelius constă în refacerea, din punct de vedere militar, administrativ şi juridic a unui organism instituţional unitar –provincia Dacia (numită şi tres Daciae). Aşadar, prin reforma lui Marcus Aurelius, cele trei Dacii au fost puse sub autoritatea unui guvernator unic, vir consularis (deoarece acum se aflau în Dacia două legiuni, XIII Gemina şi V Macedonica) situaţie ce a rămas neschimbată, în esenţa ei, până la abandonarea provinciei de către Aurelian.
Trupele celor trei Dacii formează în continuare, după cât se pare, armate (exercitus) separate, cum ar rezulta din diploma militară de la Drobeta din 1 aprilie 179 p. Chr. (în care apar numai trupele auxiliare ale Daciei Superior). Menţinerea identităţii fiecărei provincii se observă şi din faptul că legaţia guvernatorului consular conţine totdeauna referirea la tres Daciae sau provinciae Daciarum (deci la plural). De asemenea, problemele financiare erau girate –ca şi mai înainte, separat pentru fiecare provincie- de către un procurator August.
Criza politico-militară declanşată de războaiele marcomanice şi agravată de consecinţele devastatoare ale unei molime (ciumă ?), va duce la creşterea militarizării societăţii romane. În aceste împrejurări au loc schimbări şi în politica de recrutare a elitei militare –viri militares.
Începând din perioada războaielor marcomannice pare a se contura o anume specializare. În aproape toate cazurile în care cunoaştem întreaga carieră există dovezi că, înainte de a fi numit în Dacia, senatorul se familiarizase cu frontul dunărean, ca tribunus laticlavius (în cazul carierelor mixte, prin exercitarea aşa-numitelor militiae equestres), ca legatus legionis sau, adeseori, ca guvernator al uneia din cele două Moesii. Această „specializare” era impusă nu atât prin reguli explicite cât prin precedentele create. În legătură cu locul Daciei în carierele senatoriale s-a putut preciza că provincia nord-dunăreană (tres Daciae) ocupa o poziţie intermediară între provinciile consulare de la începutul carierei şi cele considerate a fi cele mai importante (Syria, Britannia sau Pannonia Superior). D. Simonius Proculus Iulianus este ultimul consular cunoscut al Provinciei. Misiunea sa în Dacia este datată la finele domniei lui Gordianus III, prin anii 241-243.
În timpul lui Septimius Severus (193-211) şi Caracalla (211-217) constatăm că procuratorul financiar al Daciei Apulensis este însărcinat să asigure interimatul guvernării Daciei cu titlul de agens vice praesidis. Inovaţia se repetă de mai multe ori sub împăraţii ce au urmat, ultima menţiune fiind din timpul domniei comune a împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus (251253). Procuratorul financiar al Daciei Apulensis era vicarul consularului în momentul în care acesta, în fruntea armatei Provinciei, îşi părăsea reşedinţa în caz de război. În condiţiile în care Philippus (244-249) a pus în aplicare un nou concept strategic de apărare a provinciilor de la Dunărea de Mijloc şi de Jos –prin crearea unui corp de armată cuprinzând vexilaţii detaşate din armatele Pannoniilor, Moesiilor şi Daciilor-, către mijlocul secolului III p. Chr., practica interimatului guvernării pare să se fi permanentizat în Dacia. Misiunea lui M. Aurelius Marcus –procurator al Daciei Apulensis-, care exercita interimatul guvernării (agens vice praesidis) în timpul lui Decius, pare să se fi perpetuat sub Trebonianus Gallus, cum putem deduce din inscripţia înălţată de vicar chiar în pretoriul guvernatorului de la Apulum. Teama împăraţilor de uzurpările tot mai frecvente, favorizate de existenţa unor mari comandamente militare, va fi prevalat faţă de interesele unei apărări eficiente a frontierelor provinciale.
1.6 Organizarea fiscală şi sistemul vamal
Paralel cu organizarea provinciei Dacia a fost introdusă organizarea fiscală: administrarea finanţelor şi perceperea impozitelor cuvenite Fiscului imperial (Fiscus Caesaris), adunate la nivelul Provinciei –mai apoi, a fiecărui district financiar- de către un procurator Augusti. Procuratorii financiari nu depindeau de guvernator, ci erau direct subordonaţi Fiscului imperial („ministerului de finanţe” – a rationibus).
Reşedinţa (praetorium procuratoris) procuratorului financiar al Daciei
(Superior/Apulensis) a fost identificată şi cercetată arheologic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Grohotea Tornească. Procuratorii financiari ai Daciei Porolissensis îşi aveau reşedinţa la
Napoca.
De impozitele directe (impozitul personal – tributum capitis şi impozitul pe pământ – tributum soli) erau scutiţi cetăţenii romani ai oraşelor care se bucurau de dreptul italic (ius Italicum). Ius Italicum semnifica aproape exclusiv immunitas şi un deosebit prestigiu. Dreptul italic era cel mai înalt privilegiu la care putea aspira o colonia din afara Italiei, însemnând, în realitate, asimilarea cetăţenilor din oraşele care beneficiau de ius Italicum cu cetăţenii din Italia în materie de drept civil şi fiscalitate. Potrivit lui Ulpianus (de censibus în Digesta L, 15, 1, 8-9) colonii de drept italic în Dacia erau: Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa.
Organizarea vamală în epoca Principatului este importantă nu numai pentru istoria economică a provinciilor. Din organizarea sistemului vamal se pot deduce date importante de natură administrativ organizatorică care completează imaginea organizării unei provincii.
Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Cuvântul portorium (=vamă) înseamnă de fapt taxă de trecere, impozit pe circulaţia mărfurilor. Termenul portorium acoperă nu numai noţiunea de vamă propriu-zisă, respectiv taxă de frontieră, ci şi taxe care se plăteau la frontierele dintre provincii, la hotarele dintre circumscripţiile vamale, la poduri, la trecători, la intrările în oraşe. Aşadar, termenul portorium includea trei impozite: vama propriu-zisă, taxa de intrare, taxa de trecere. Taxele plătite în interiorul statului roman erau numite şi telonium sau telonem. În Imperiul Roman taxa vamală făcea parte din impozitele indirecte (vectigalias). Scopul taxei era pur fiscal. Totuşi, comerţul exterior era taxat mai mult cu vădita intenţie de a împiedica exodul monedei romane (şi a metalelor preţioase) în afara Imperiului.
Taxele de la frontierele de stat, de la limitele dintre provincii sau dintre circumscripţiile vamale erau încasate de stat. Taxele de la intrările în oraşe erau încasate de administraţiile financiare ale municipalităţilor respective.
Circumscripţiile vamale ale Imperiului Roman s-au constituit în epoca augustană. Procesul de delimitare a lor s-a încheiat către mijlocul secolului I p. Chr., în timpul lui Claudius. În timpul domniei lui Hadrian a avut loc o reorganizare a circumscripţiilor vamale, unele dintre ele fuzionând: Galliile cu Germaniile, Asia cu Bithynia, Illyricum cu Thracia etc. Această reorganizare a dat forma definitivă a sistemului vamal roman din epoca Principatului.
Circumscripţiile vamale erau numite după tipul taxei pe care o încasau: 1. portus Siciliae; 2. quadragesima Galliarum (Galliile, Germaniile, Britannia şi Raetia); 3. publicum portorium Illyrici (Noricum, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Dalmatia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Porolissensis, Thracia); 4. quattor publica Africae; 5. quadragesima Hispaniarum; 6. quadragesima portum Asiae; 7. Syria et Iudaea; 8.
Aegyptus.
Începând din epoca traiană exploatarea vămilor a fost încredinţată unor funcţionari publici dar în sistemul în regie. Aceşti funcţionari de stat
–numiţi conductores în partea europeană a
Imperiului şi promagistri în Egipt şi în Sicilia- erau plătiţi după încasări. Conductores erau aleşi dintre oamenii foarte bogaţi. Fiecare conductor dispunea de un birou (tabularium) în circumscripţia vamală pe care o conducea; în fruntea acestor birouri erau numiţi procuratores, fie dintre liberţii imperiali, fie dintre cavaleri. Un asemenea procurator era sexagenarius (ca retribuţie), iar postul său constituia o treaptă inferioară în cariera ecvestră.
Vămile (stationes) erau încadrate cu sclavi şi liberţi care îndeplineau funcţii diverse. Schema unui punct vamal (statio) cuprindea următoarele funcţii: villicus –responsabil; arcarius –casier; actor –organizator; dispensator –contabil; contrascriptor –verificator de conturi; scrutator – verificator al declaraţiilor vamale; tabularius – însărcinat cu înscrierea mărfurilor şi obiectelor vămuite. Personalul unei statio cuprindea 10-12 mici funcţionari care formau o familia numită vectigalis. Uneori în fruntea acestei familia erau numiţi liberţi care purtau titlul de praepositus sau praefectus stationis.
În a doua jumătate a secolului II p. Chr., sub Marcus Aurelius ori poate abia sub Commodus, a avut loc o nouă reorganizare a sistemului vamal. În fruntea circumscripţiilor vamale au fost numiţi funcţionari imperiali -procuratores din rândul cavalerilor; aceşti procuratores aveau „încadrare” de ducenarii.
In epoca traiană Dacia a fost inclusă, alături de alte provincii dunărene, în circumscripţia Dunării Mijlocii –publicum portorium Illyrici- , iar de la Hadrian în circumscripţia nou creată publicum portorium Illyrici utriusque et ripae Thraciae. Circumscripţia vamală a Illyricului cuprindea 3 districte, fiecare având în frunte câte un procurator de rang centenarius; unul dintre aceste districte grupa Moesia Inferior şi cele Trei Dacii (procuratores Illyrici per Moesiam Inferiorem et Dacias tres).
Se consideră că vămile arendate se numeau publicum portorium Illyrici pe când cele administrate direct de stat purtau numele de publicum portorium vectigalis Illyrici; schimbarea sar fi produs în timpul domniei lui Marcus Aurelius când conducerea circumscripţiei vamale Illyricum a fost încredinţată unui funcţionar imperial de rang ecvestru, procurator; Illyricum pare să fi fost prima circumscripţie vamală admininstrată în regie proprie de către împăraţi. Cuantumul taxelor vamale era de 2,5 % din valoarea mărfii (quadragesima). Pentru încasarea acestor taxe, funcţionau birouri (stationes portorii), deservite de câte doi sclavi imperiali (servi villici).
La început, strângerea vămilor era încredinţată unor arendaşi (conductores) care, de obicei, se asociau, formând o societas.
Circumscripţia Illyricului avea în frunte doi sau trei asemenea conductores. Inscripţiile menţionează câţiva asemenea conductores în epoca lui Antoninus Pius. O inscripţie recent publicată menţionează un nou birou (statio Apulensis) al unui conductor publici portorii Illyrici –T. Iulius Saturninus 147/157 p. Chr.- la Apulum189; monumentul este înălţat de Maximianus, servus villicus ex privatis stationis Apulensis. În timpul lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus sunt cunoscuţi trei fraţi Iulii: Ianuarius, Capito şi Epaphroditus; dintro inscripţie de la Oescus aflăm că T. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae, personaj bogat şi influent, primeşte o serie de onoruri din partea unor oraşe din Pannonia, Moesia şi Dacia –Traiana Sarmizegetusensium ex Dacia Superiore şi municipium Romulensium.
Documentaţia epigrafică atestă funcţionarea serviciilor vamale în provincia Dacia. Astfel, o inscripţie de la Băile Herculane menţionează o statio Tzirnensis (probabil la Dierna); o alta, de la Micia menţionează un sclav imperial avansat de la Micia (unde fusese adjunct al biroului: promotus ex statione Micia ex vikario) la Pons Augusti (Marga) ca servus villicus. Alte staţii vamale
(stationes) funcţionau la Partiscum (Szeged), Drobeta şi Sucidava. La Porolissum, construcţia în care funcţiona oficiul vamal (statio portorii) a fost cercetată arheologic; două altare epigrafice din timpul lui Commodus –gratificat cu epitetul restitutor commerciorum- menţionează doi procuratores, Pompeius Longu, procurator Augusti nostri şi Ti.Claudius Xenophon, procurator Illyrici per Moesiam Inferioris et Dacias tres, însoţiţi fiecare de doi servi villici –Felix şi Lucius, respectiv Marcius şi Pollio; în ambele dedicaţii descoperite în vama de frontieră statio porolissesnsis numele împăratului este asociat cu cel al zeităţilor protectoare a vămilor –genius publici portorii, genius publici portorii vectgalis. Tot în timpul lui Commodus este atestat şi Avianius Bellicus, publici portorii procurator... vectigalis
Illyrici (în a. 182 p. Chr.). În sfârşit, în epoca lui Caracalla, un alt procurator, C. Iulius Paternus, este cunoscut dintr-o inscripţie de la Băile Herculane
cartea o descarcati de aici....
Dacia Țara zeilor de Nicolae Miulescu
INTRODUCERE
Ştiinţa nu face mereu descoperiri spectaculoase. Progresul în ştiinţă este realizat încetul cu încetul, pas cu pas şi ceea ce uneori pare a fi o „revoluţie” se vede, la o examinare mai atentă, că reprezintă doar rezultatul aşteptat în urma unei lungi şi răbdătoare pregătiri. În ştiinţă doar greşelile sunt explozive, doar de ele trebuie să ne temem.
În istorie, disciplina constituie un imperativ în cel mai adevărat sens al cuvântului, poate chiar mai mult decât în multe alte domenii. Afirmaţiile istoricilor pot fi folosite pentru a construi argumente justificatoare în scopul stabilirii cererii sau negării drepturilor. Nu e mult de când „drepturile istoriei” se aflau în mâinile unor politicieni interesaţi, constituind o armă pe care aceştia o mânuiau uneori cu o subtilitate perfidă, iar alteori cu maximă brutalitate.
Întrucât nu e bine niciodată să ne plasăm pe poziţii extreme, nu este indicat nici să ne limităm la o disciplină foarte restrânsă. Aceasta deoarece este destul de dificil pentru lumina care ne ghidează ca ea să penetreze adânc într-un domeniu deja limitat, astfel încât să se evite tatonările sau presupunerile fără o bază sigură.
Istoria Europei a suferit timp îndelungat efectele acestei lipse de perspectivă interioară şi rezultatul este acela că istoricii acelor zone luptă încă într-un cerc restrâns, ceea ce le limitează cunoaşterea.
J. J. Ampere susţinea că atunci când lipsesc documente demne de încredere, istoricul trebuie să utilizeze orice alt mijloc de investigaţie:
„…Conjunctura, iată ce este cu adevărat important. Istoria Romei, în timpurile de demult, este conjuncturală şi nu se poate construi istoria unor evenimente decât pe baza conjuncturilor de atunci. Dacă putem accepta faptul că aceasta nu este o absurditate, mergând până acolo încât judecata şi raţionamentul să fie plauzibil, atunci nu mai este nevoie de nici un alt ajutor exterior”.
Într-adevăr, este oare posibil să susţinem că orice istorie poate fi bazată vreodată pe altceva decât pe opinii? Ceea ce diferă în istoria scrisă de diverşi autori este doar sursa de informaţie: dincolo de aceasta, totul este numai opinie, căci în ceea ce priveşte informaţiile extrase din documentele scrise, se ştie că ele pot fi interpretate şi expuse prin filtrul diferitelor opinii.
Nu a trecut prea mult timp de când se obişnuia să se considere doar partea vieţii umane ca fiind cea care a creat adevăratele evenimente ale istoriei.
Astăzi, ştiinţa şi-a extins câmpul de cercetare astfel încât să acopere toate aspectele vieţii omului ca fiinţă socială. F. Engels, un pionier al socialismului ştiinţific, a stabilit scopurile ştiinţelor istorice şi a arătat calea ce duce la o interpretare corectă şi sigură a evenimentelor şi faptelor trecute.
Actualmente, documentul nu mai reprezintă singurul instrument la dispoziţie pentru a îndepărta ceaţa ce înconjoară trecutul omenirii. Subiect al legilor inevitabile, evoluţia societăţii se conformează unei logici inexorabile. Tocmai această logică şi rolul pe care-l joacă în viaţa societăţii este cea care reprezintă contribuţia esenţială la dezvoltarea istoriei, o ştiinţă ce acoperă astăzi una dintre cele mai largi arii ale setei de cunoaştere a omului. Astfel, a devenit posibil să vorbim de o istorie raţională, dar mai mult decât atât, de o istorie logică, adică două realităţi pe care nu le mai putem subestima şi, cu atât mai puţin, desconsidera.
„…Herodot din Halicarnassus expuse aici fructele investigaţiilor sale, pentru ca faptele oamenilor, odată cu trecerea timpului, să nu facă uitată frumuseţea măreaţă şi minunată a grecilor şi berberilor”.
Acestea sunt cuvintele cu care părintele istoriei îşi începe minunata sa istorie fără de care cunoaşterea trecutului îndepărtat ar lipsi în punctele sale cele mai importante.
Astăzi, câmpul limitat al istoriei lui Herodot a fost mult lărgit şi noi nu mai vedem în istorie doar satisfacerea dorinţei noastre de cunoaştere, ci şi învăţămintele care pot fi trase din „ceea ce a fost cândva”.
În afara arheologiei, care se recomandă pe sine din ce în ce mai mult ca fiind una dintre căile cele mai sigure de obţinere a informaţiilor despre trecut, vechile credinţe, folclorul, magia şi incantaţiile, leacurile bătrânilor şi multe alte surse sunt, în zilele noastre, tot mai mult abordate pentru a creşte numărul de fapte elucidate din vremurile trecute.
De asemenea, există câteva ciudăţenii inexplicabile cum ar fi, de pildă opinia unor oameni de ştiinţă în privinţa anumitor scrieri din vechime. „Iliada”, pentru a da numai un exemplu, era considerată un poem eroico-fantastic până când a fost reabilitată ca document istoric de către un „visător”, pe nume Schileman; oricine ar fi încercat, înainte, să scoată din conţinutul ei cel mai slab argument istoric, risca să-i fie atribuit stigmatul unei imaginaţii morbide, iar afirmaţiile sale să fie declarate „non” sau chiar „antiştiinţifice”.
Chiar şi acum, o mulţime de lucrări similare, probabil chiar mai bogate în conţinut informativ, sunt ţinute la index şi „oameni plini de imaginaţie” care le cercetează amănunţit sunt etichetaţi cu cele mai aspre epitete, „neştiinţifici” fiind cel mai blând dintre acestea.
Multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedică-sanskrită, adică din conţinutul literaturii eroice a lumii vedice.
Mai există un domeniu, cel mai extins şi, poate, cel mai important, care nu a fost încă pe deplin studiat în beneficiul istoriei, anume: cel al limbii.
Oamenii de ştiinţă care se specializează în studiul fenomenelor lingvistice încearcă să transforme această specialitate într-o formă de disciplină independentă. Şi, probabil, chiar aşa ar trebui să fie.
Fără îndoială, istoria tinde să utilizeze pentru propriile sale scopuri indicaţiile furnizate de fenomenele limbii şi aceasta din ce în ce mai mult. Întrucât multe rezultate valoroase au fost obţinute pe această cale, ar fi foarte bine dacă s-ar reuşi să se izoleze din întreaga disciplină a ştiinţei limbilor o ramură aflată exclusiv la dispoziţia istoriei. Lingvistica istorică ar trebui să aibă un statut propriu fie încadrat în lingvistică, fie în istorie. Aceasta pentru că evoluţia naţiunilor din întreaga lume este oglindită în limbile vorbite.
„Limba este criteriul culturii”. Aşa obişnuia să spună un profesor elevilor săi, ceea ce înseamnă că „cultura unei societăţi este oglindită în şi măsurată de calitatea limbii vorbite de membrii acelei societăţi”, sau că „omul de cultură este judecat de cunoştinţele pe care dovedeşte că le are asupra limbii pe care o vorbeşte şi de corectitudinea pe care o arată în folosirea ei”.
Deci, atât limba, cât şi cultura sunt fenomene istorice, o cultură definind o perioadă specifică în evoluţia unei societăţi, care şi-ar putea găsi locul potrivit pe scara evoluţiei ca un simplu eveniment. Căci, ce altceva poate semnifica mai mult decât un eveniment scurta perioadă de înaltă spiritualitate la care au ajuns vechii greci, în evoluţia neîncetată a societăţii carpato-istriană din care făceau parte şi aceştia?
În cercetările pe care le-am întreprins cu privire la începutul popoarelor Europei, adevărul pe care l-am adus la lumină şi-a găsit confirmarea doar atunci când a fost îmbinat categoric cu studiul limbii. Când vom ajunge să demonstrăm prin exemple natura structurii limbilor născute din fondul european primordial, mai ales al limbilor care se desprind din subfondul carpato-istrian, vom putea să înţelegem logica şi înţelepciunea aplicate procesului de către cei care au format această limbă, care au controlat şi, direcţionat evoluţia ei.
Se va vedea, în acelaşi timp – şi aceasta este de cea mai mare importanţă pentru cei care trăiesc în zona noastră – cum aceste structuri specifice ale limbii carpato-istriene au fost create şi răspândite în mod deliberat chiar de la început în întregul bazin hidrografic al vechiului Istru şi Danubius, care este Dunărea de astăzi, incluzând astfel şi cele trei fonduri cunoscute ca latin (sau mai târziu proto-latin), trac şi ilarian.
Încă din secolul trecut câţiva oameni de ştiinţă au demonstrat că locul de naştere al celor pe care obişnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării, în ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kiessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toţi cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene îşi au originea în zona mai sus menţionată. Printre ei, ne vom ocupa în câteva cuvinte de P. Kretschmer, care s-a străduit foarte mult să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care el îl numea Zamolxis, o schimbare nejustificată a numelui făcută de Herodot, schimbare care a fost preluată de aproape toţi cei care i-au studiat pe geţi. Într-o altă lucrare despre acest subiect, una dintre cele mai importate în ceea ce priveşte istoria naţiunii noastre, în ciuda opiniilor diferite am arătat etimologia adevărată a numelui lui Zalmoxis. Vreau doar să adaug că descoperirea la Histria, în 1959, a unei inscripţii menţionând un Zalmodegacon, o căpetenie getă. anulează definitiv etimologia deformată a lui Kretschmer, susţinută aici de profesorul Iosif Rusu.
Nu ar mai trebui adăugat, practic, nimic cu privire la acest subiect (detaliile pot fi găsite în raportul asupra excavaţiilor de la Histria sau în cartea lui D. M. Pippidi, Ed. Ştiinţifică 1967, Bucureşti).
În ceea ce priveşte localizarea în această parte a Europei a originii poporului carpato-istrian, care a creat limba moştenită de mai mult de jumătate din populaţia actuală a Europei şi, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscute ca Sanskrită, fiind reală, dar încă insuficient dovedită, să vedem ce argumente mai pot fi aduse în favoarea ei şi din cel fel de surse pot fi ele extrase. Acesta este, în parte, scopul lucrării, contribuind astfel la necesitatea folosirii tuturor argumentelor valabile astăzi.
Cele mai multe chei în favoarea concluziilor cercetătorilor mai sus menţionaţi (şi ai multor altora ale căror nume ar lungi lista celor cu păreri identice) vor fi scoase din conţinutul literaturii sanskrite şi din poemele Ramayana şi Mahabharata. Vom începe prin a da mai multe explicaţii, tocmai pentru a evita repetările plictisitoare de mai târziu.
În lucrarea de faţă vom oferi doar cheile conţinute în Manava-Dharma-Shastra (legile lui Manu), Chandogya-Upanishad, Kanshi Taki-Upanishad şi Brihad Aranyaka-Upanishad, considerate a fi printre cele mai vechi texte din perioada upanishadelor. Alte asemenea texte vor fi luate din Ramayana şi Mahabharata (episoadele războiului dintre cele două caste, erezia lui Krishna etc). M-am folosit, în general, de câteva traduceri pe care le-am analizat comparativ, considerându-le pe cele din secolul trecut ca fiind mai demne de încredere din motive care se vor înţelege în paragrafele ce vor urma.
PARTEA ÎNTÎI
Populaţia Europei în timpul erei glaciare
Puţine lucruri se mai pot spune despre existenţa şi modul de viaţă al omului din Europa erei glaciare faţă de ceea ce este deja cunoscut şi explicat de către geologie şi istorie.
Informaţiile disponibile, în plus faţă de cele câteva consideraţii privind posibilele trăsături esenţiale ale vieţii vânătorilor de atunci, mod de viaţă ce constituia, de fapt, însăşi traiul europeanului din acea vreme, sunt foarte puţine. Totuşi aceste informaţii care se află la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, atunci când sunt bine folosite, pot da rezultate dintre cele mai interesante.
Nu există îndoieli asupra faptului că omul erei glaciare se ocupa aproape exclusiv cu vânătoarea. Se ştie, de asemenea, că el îşi completa hrana – obţinută prin uciderea animalelor – cu fructele şi ciupercile adunate în timp ce hăituia animalele sălbatice şi cu peştele pe care îl putea prinde în anotimpurile favorabile. Cunoaştem, în plus, şi ce fel de animale obişnuia el să vâneze.
Considerând că acestea erau principalele sale rezerve de hrană, vom încerca să extragem din aceste informaţii tot ce poate fi dedus în virtutea constatărilor şi prin deducţie logică.
Animalele vânate sunt, în general, cunoscute. Varietatea lor considerabilă în perioadele interglaciare şi capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel în perioadele când pământul era acoperit cu zăpadă şi gheaţă, căci atunci atât numărul animalelor era mai mic cât şi diversitatea lor ca specii, mai redusă. De asemenea, se ştie faptul că omul, în perioada glaciară, ajunsese să cunoască şi să stăpânească binefacerile focului.
Cam atât despre ceea ce s-ar numi aspectul material al vieţii.
Cât despre aspectul spiritual, ştiinţa are dovezi că omul erei glaciare învăţase să comunice prin vorbirea articulată, deşi nu se poate şti sigur dacă stăpânea sau nu cu adevărat o „limbă”.
Ceea ce cunoaştem cu privire la mediul în care trăia omul acelor timpuri, modul în care îşi dobândea (deşi termenul s-ar putea să nu fie dintre cei mai potriviţi) hrana şi felul în care putea să-şi folosească invenţiile sale, ar trebui să ne ajute să ne facem o imagine mai clară despre stadiul la care reuşise să ajungă în ceea ce priveşte scara valorilor umane. Şi, deoarece limba reprezintă oglinda cea mai bună a nivelului spiritual la care a ajuns o societate în procesul dezvoltării sale. Vom încerca să aflăm care anume era acea limbă şi la ce stadiu de evoluţie ajunsese ea.
Vom defini, astfel, limba ca mijloc de comunicare voluntară şi deliberată – prin vorbire articulată – a unor cunoştinţe deja dobândite, fără a lua în consideraţie într-adevăr un limbaj. Dar ce anume constituia şi cât de bogat era el, va trebuie să aflăm din legăturile pe care le putem stabili între acest trecut, demult apus, şi momentul prezent.
Este sigur că oamenii acelor vremuri, mai precis „oamenii care ieşeau de sub zăpadă” odată cu ultima încălzire a climei, foloseau un limbaj adecvat la număr de termeni corespunzători celor câtorva noţiuni pe care le aveau. Este la fel de sigur că pe atunci exista un astfel de limbaj, deşi e posibil ca doi sau mai mulţi termeni să fi reprezentat aceeaşi noţiune. Această afirmaţie este justificată de faptul că modul lor de viaţă era cel al unor vânători. Terenurile de vânătoare ale europenilor din perioada glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vânau şi a naturii terenului.
Se poate presupune, de asemenea, că terenul era acoperit timp îndelungat – probabil mai mult de trei sferturi din an – cu zăpadă proaspătă peste alte rămăşiţe de gheaţă. Deoarece procesul de topire era mai intens la suprafaţă, rezultă că fundul văilor era acoperit cu gheaţă aproape tot timpul. Astfel, relieful devenea aplatizat, făcând mai uşoară trecerea peste văi şi vârfuri.
Animalele vânate erau mari. Mamuţii, urşii, bivolii, renii şi bizonii nu erau uşor de vânat, deoarece era necesară o deosebită forţă de îndemânare pentru a lupta cu ele; oamenii de atunci căutau să înlocuiască toate acestea prin numărul lor mare care pornea să vâneze.
Vânătoarea se făcea mai ales prin urmărirea cu mare zarvă a animalelor, numărul necesar de urmăritori şi luptători fiind realizat de membrii familiei sau, în caz de nevoie, de grupuri ocazionale care se alăturau vânătorii pe o durată scurtă. Adăposturile erau mai mult decât temporare şi un grup de vânători stătea într-un loc doar până se epuiza hrana pe care le-o putea furniza zona respectivă. Când animalele dintr-o turmă care fusese înfricoşată, îşi schimbau locul de păscut, oamenii urmăreau potecile, fiind mereu în mişcare şi neştiind niciodată unde îi puteau duce acestea. Când terenurile erau prea întinse, asocierea mai multor indivizi era neapărat necesară. Astfel de grupări erau, totuşi, ocazionale şi durau numai atât timp cât animalul era ucis în colaborare; apoi, acesta era mâncat pe loc, fript la focuri separate, dar învecinate. Astfel de dovezi ne-au rămas, clar întipărite, tocmai din acele timpuri. Când hrana se termina, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare în felul ei specific.
În aceste asocieri temporare şi întâmplătoare, comunicarea orală era prilejuita mai întâi de schimbul de informaţii şi de înţelegerile în ceea ce priveşte „tactica” de vânătoare… O altă discuţie avea loc în jurul focului unde carnea era friptă în frigărui mari, la lumina flăcărilor.
E logic, deci, ca termenii acelor intercomunicări să fi fost astfel construiţi, încât ei să facă posibilă înţelegerea pentru toţi. De aceea, limba se afla într-un proces continuu de „rodaj”, de asimilare. Astfel, zi după zi, an după an, epocă după epocă, oamenii au ajuns să dobândească un limbaj unic, chiar dacă, uneori, ei foloseau doi, trei, sau mai mulţi termeni pentru aceeaşi noţiune.
Tocmai acest lucru explică bogăţia termenilor sinonimi din limbile europene. Aceasta este şi explicaţia apariţiei termenilor comuni din limbile popoarelor ce se numeau indo-europene. indo-ariene sau indo-germanice, ele fiind apelative nejustificate, aşa după cum vom arăta puţin mai târziu.
Am reuşit să selectez un număr de astfel de termeni şi am realizat astfel un mic vocabular „paleo-european” care, deşi nesemnificativ în acest moment, va fi îmbogăţit de eforturile celor ce se vor ocupa de subiectul respectiv în viitor. Vom găsi aici doar un mănunchi de termeni paleo-europeni, pe a cărui existenţă totuşi se vor baza argumentele ce justifică afirmaţiile noastre (vezi anexa la sfârşit).
Filologia va găsi şi ea, de asemenea, alte caracteristici specifice drept dovezi ale originii primare, comune, a limbilor europene. Omogenizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse reprezintă doar o parte din ceea ce poate stabili natura specifică a unei limbi ale cărei origini se pierd în negura timpului.
Studiul investigaţiilor şi cercetărilor efectuate asupra vieţii europeanului de-a lungul unei perioade atât de lungi nu face parte şi nu reprezintă acum scopul acestei lucrări. Vom aminti doar câteva aspecte ale vieţii omului din acele timpuri. Începând cu cel care ne-a lăsat uneltele din valea Dârjovului şi până la cel de la sfârşitul ultimei glaciaţii.
Perioadele succesive de glaciaţie şi topire a gheţii, care au trecut peste Europa, au afectat profund viaţa oamenilor din aceste locuri. Crescând ca număr în timpuri de prosperitate şi scăzând în perioadele nefavorabile, europenii au ajuns să fie produsul unei aspre selecţii naturale. Acest proces drastic a dus la o îmbunătăţire nu numai fizică, dar şi spirituală. Picturile descoperite în diferitele peşteri, mai ales cele din Pirinei, atestă remarcabila cizelare a spiritului celor care le-au făcut.
Astfel, sfârşitul ultimei glaciaţii i-a găsit pe europeni mult mai reduşi ca număr, cutreierând de-a lungul teritoriului unde puteau să vâneze, puternici la trup şi cu un spirit aflat la un nivel avansat de evoluţie. Cine ar putea spune pe ce trepte ale spiritualităţii se ridicase omul prin această cizelare? Sunt puţine lucruri care se pot afirma, în acest sens, pe baza celor câteva dovezi valabile. Puţinele informaţii aflate la îndemâna noastră şi pe care ne putem bizui acum ne determină să nu fim prea surprinşi de unele descoperiri viitoare, cum ar fi, de pildă, omul care a pictat atât de frumos pereţii peşterii de la Altamire. Astfel de noi informaţii ar impulsiona, poate, dorinţa de a afla lucruri inedite pentru cei cu o imaginaţie mai bogată şi pentru cei cu spirit practic.
În concluzie, omul erei glaciare vorbea; europenii aveau o limbă unică.
Investigaţia noastră porneşte tocmai de la acest stadiu, bine stabilit, al condiţiei omului de atunci.
Cel mai important efect al încălzirii climei asupra populaţiei Europei, la început nediferenţiată, a fost sfârşitul unităţii sale, puternica ei fragmentare datorându-se retragerii păturii de gheaţă. Cum încălzirea treptată începuse să influenţeze tot ce era viu, condiţiile de viaţă s-au schimbat în mod corespunzător, iar în locurile mai joase s-au format lacuri imense, adevărate mări. Peisajul, deci, nu mai era acelaşi peste tot. Cea mai importantă schimbare însă, a constat în bogăţia fructelor, a ciupercilor şi a peştelui, care au început să fie consumate în locul cărnii atunci când urmărirea animalelor eşua şi când vânătoarea, incapabilă să se ajusteze noilor condiţii, nu mai oferea rezultatul scontat.
Pentru om, toate acestea au constituit un imbold de stabilire într-un singur loc, însoţit de o dorinţă de „întovărăşire” care a dus la formarea unui nou nucleu social, ce se extindea cu mult dincolo de cel familial. Oamenii şi-au săpat adăposturi în pământ, şi-au construit colibe pe terasele însorite sau şi-au ridicat locuinţe din bârne pe malurile lacurilor. Unitatea europeană, descrisă mai sus şi pe care am încercat să o pun în evidenţă, urma să primească însă o lovitură mult mai puternică, datorată altor efecte ale topirii.
Vârfurile munţilor, la început acoperite cu pătura de gheaţă ce se întindea pe versanţi până pe fundul văilor începură, treptat, să apară de sub gheaţă. Aspectul lor era accidentat. Piscurile care păreau să fi căzut din cer se ridicau vertical, stânci golaşe cu crăpături imense umplute cu gheaţă şi pietriş, grămezi de piatră spartă pe care gheţarii le-au cărat la vale; cam acesta era aspectul montan din acele vremuri. Ici colo, gheţarii lăsau o parte din încărcătura lor de piatră şi noroi. Unele râuri se măreau peste măsură devenind fluvii pe măsură ce adunau în calea lor apele altor râuri. Prin forţa lor teribilă şi oarbă distrugeau tot ce le stătea în cale şi săpau văi adânci ce constituiau tot atâtea cursuri ale unor torenţi sălbatici. Acesta era noul aspect al Europei în zilele când pătura de gheaţă începuse să se retragă şi să aducă la lumină şi căldură pământul care fusese ascuns sub ea.
Golaşe la început, crestele au început treptat să se îmbrace cu petice de muşchi; ceva mai jos, ienupărul creştea pe solul adus şi format de vânturi. Rădăcinile mici, perseverând pe furiş, dezintegrau roca din care se hrăneau. Cine ar putea spune câte ere, câte milenii au trecut până ce dealurile mai joase s-au acoperit cu păduri? Fără îndoială, încetul cu încetul, pădurea prinse din nou viaţă, iarba prinse rădăcini, fiinţe care nu au părăsit niciodată solul începură să caute acum frunze uscate, insecte şi viermi ce mişunau dedesubt. Toate fiinţele vii se bucurau în noile condiţii de o viaţă mai uşoară, încălzindu-se la soare, trăind şi înmulţindu-se.
Oamenii, care până atunci trăiseră în peşteri sau sub adăpostul blocurilor de gheaţă vor fi şi ei prinşi în noul ritm al vieţii. Noul aspect al naturii îi ademenea şi, oferindu-le cu generozitate premisele necesare dezvoltării vieţii. Îi va îndemna să se stabilească şi să abordeze un mod de viaţă mai ataşat de pământul care îi hrănea acum cu dărnicie. În acel moment, crestele golaşe nu mai prezentau un aşa mare interes pentru oamenii care începuseră să trăiască din plin în sânul naturii. Goliciunea înălţimilor stâncoase le făcea lipsite de interes, dificultăţile pe care le prezentau când erau străbătute şi inutilitatea acestor eforturi, făcură din ele adevărate zone interzise, linia trasată de înlănţuirile muntoase devenind astfel o linie de separaţie pentru oamenii ce formau deja grupuri mari, intrate pe drumul noului mod de viaţă.
Zona europeană aflată în discuţie este străbătută de la est la vest, aproape central, de lanţul carpato-hercinic, care se continuă cu lanţul tuningian. Crestele acestor munţi formează o linie de separaţie între două arii geografice bine definite, care, pornind de la acesta delimitare se desfăşoară de-a lungul a două direcţii diametral opuse şi evidenţiate prin scurgerea râurilor, o parte spre nord, iar cealaltă parte spre sud. Elba, Odra, Vistula şi Neman cuprind, în bazinele lor hidrogeografice, o lume ce are un punct comun de contact în zona mlaştinilor Pripetului. Dunărea (Danubius – Istru pentru romani) adună aproape toate apele care curg din aceste creste spre sud, formând astfel cel mai întins bazin hidrografic al Europei. Aceste două arii geografice separate vor constitui locul de formare a două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciale, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numit baltico-mazuriană, mai târziu despărţită în alte două subdiviziuni şi anume: popoarele germanice şi cele slave – fiecare cu o caracteristică distinctă, dar şi cu un număr de trăsături comune, dovedind originea lor comună. O unitate care nu-şi are originea, aşa cum se credea şi se spunea, în „indo-germanism”, „indo-europenism” etc., ci într-un „europenism autohton, la fel de vechi de când lumea”.
Cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi: carpato-dunăreni (carpato-istrieni), singurul nume care, din motivele ce vor fi expuse în continuare, se bazează pe fapte reale, el există din timpuri imemoriale şi este singurul care satisface orice pretenţie a logicii.
Deşi, după marea separare, cele două familii europene avea să meargă pe drumuri diferite, ele au păstrat totuşi pentru totdeauna, ca o trăsătură distinctă, moştenirea comună pe care o aveau de la început: limba – acea limbă unică, dar nu identică, creată de strămoşii lor comuni, europenii epocii glaciare.
În paragraful următor ne vom ocupa mai ales de grupul carpato-dunărean care ne interesează în acest studiu; cercetările noastre au intenţia de a investiga şi a demonstra cu precizie unde a fost locul de naştere al popoarelor în mijlocul cărora s-au derulat evenimentele atribuite de savanţi aşa numitelor popoare ariene, evenimente ce au dat naştere spiritualităţii din noi, transformându-se în ceea ce se numeşte spiritualitatea vedică.
Ca rezultat al muncii de cercetare pe care am efectuat-o, am ajuns la concluzia că există două arii europene ce pot fi considerate drept loc de baştină al popoarelor care au creat numita „spiritualitate vedică”.
Prima arie, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului (sau al Dunării Inferioare) o numim: „spaţiul carpatic”, iar a doua arie este zona închisă de cumpăna de ape a celor două mari râuri din sudul Franţei – Rhone şi Loara şi pe care o vom numi (pentru a fi consecvenţi) – „spaţiul gascon”.
Motivele care ne-au făcut să ne limităm la aceste două arii şi nu la altele, îndreptăţite să pretindă dreptul de „paternitate” la fel ca şi lumea Europei de Sud, sunt aceleaşi pentru ambele: toponimia şi limba.
Spaţiul carpatic
Grupul carpato-istrian, care a rămas în partea de sud a Europei când continentul a fost împărţit aşa după cum am arătat, îşi începe existenţa în condiţii mai favorabile decât grupul din nord. Un climat mai blând, mai bogat şi mai diversificat, o faună care a devenit mai variată datorită influenţelor din zona de sud, mai caldă, toate acestea au contribuit la formarea unor condiţii mai uşoare, la posibilităţi mai bune pentru adăpost şi trai.
Schimbarea, sau poate chiar intuiţia unor oameni mai dotaţi, a făcut ca o anumită parte din animalele de obicei ucise şi consumate, să fie domesticite. Poate câteva dintre animale erau deja îmblânzite din perioadele interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire şi nu înseamnă, de asemenea, că omul ţinuse animalele pe lângă casă încă din perioadele interglaciare pentru a le folosi în alte scopuri şi pe perioade mai lungi. Dacă nordicii ţineau animalele oarecum îmblânzite pentru a le ucide şi a le mânca în perioadele mai grele, adică atunci când vânătoarea eşua, acest lucru nu însemna că ei „domesticiseră” deja animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asemenea animale constituiau doar „carnea vie” ce urma să fie consumată ca orice alt vânat. Pe de altă parte, animalele „domesticite” aduceau şi alte avantaje, fiind ţinute şi crescute pentru lâna lor (în cazul oilor), pentru lapte, care urma să devină în mod treptat (împreună cu produsele lactate) principala sursă de hrană pentru întregul clan, şi pentru carnea animalelor tinere sacrificate.
Mulsul animalelor domesticite şi utilizarea laptelui ca aliment de bază au reprezentat momentul crucial în diferenţierea modurilor de viaţă ale celor două grupuri europene de mari proporţii, de la nordul şi de la sudul liniei despărţitoare, cunoscută acum de noi.
Vânător, aflat mereu pe drumuri, nordicul nu avea timp să aştepte înmulţirea animalelor „îmblânzite” şi cărate cu el pe drumuri, după cum am arătat. În zona nordică animalele nu se înmulţeau prea repede, datorită temperaturilor scăzute; ele contribuiau însă la bunăstarea celor care le deţineau prin calitatea cărnii lor, care era repede consumată.
Animalele domestice au început să se înmulţească, aducând o schimbare cu efecte îndelungate în viaţa oamenilor. În gospodării ele îşi sporiră treptat numărul, de la câteva vite la o întreagă cireadă. Dar o cireada avea nevoie de spaţiu, de oameni care să o îngrijească, să strângă şi să prepare produsele, având în vedere necesităţile din timpul iernii. La un anumit stadiu, omul şi cireada se ajutau în mod reciproc, cum s-ar spune. Cireada avea nevoie de oameni; oamenii, pentru a fi siguri că nu vor fi flămânzi, aveau nevoie de cirezi de vite. Iar o rezervă sigură de hrană ducea la mai multă bucure şi frumuseţe în viaţă.
Îmbrăcămintea s-a diversificat şi ea foarte mult, căci lâna tunsă din abundenţă în fiecare an permitea acest lucru, atât din punct de vedere a cantităţii, cât şi al calităţii. S-ar putea foarte bine ca acesta să fi fost începutul vieţii spirituale care a făcut din lumea pastorală clasică un obiect de admiraţie…
Datorită acestor avantaje, din care doar o mică parte au fost descrise aici, europeanul din zona sudică a pornit pe drumul unei dezvoltări uluitoare. Din momentul în care numărul animalelor a ajuns la proporţiile unei cirezi, viaţa omului din zona carpato-istriană s-a schimbat radical; viaţa lui a devenit total diferită de ceea ce a fost înainte, în momentul în care el a devenit păstor. Efectele schimbării aveau să fie dintre cele mai neaşteptate.
Sub conducerea celor bătrâni, conducere ce devenea din ce în ce mai autoritară, fertilitatea păstorilor carpato-dunăreni a ajuns la proporţii fără precedent. Un om care nu avea copii era dispreţuit: ruşinea de a nu avea copii deveni insuportabilă pentru cei ce nu aveau urmaşi. În lumina legilor sacre, nescrise, dar îndeplinite mai bine, poate, ca nici o altă lege din lume, creşterea numărului de copii ai păstorilor a devenit impresionantă.
Spaţiul în care, înainte, turmele rătăceau libere, acum devenise insuficient şi aglomerat. Primele ieşiri în afara limitelor sale au marcat începutul aventurilor îndepărtate. Din acest moment, locul de unde turma pleca şi unde revenea – după o perioadă de timp mai scurtă la început, apoi din ce în ce mai lungă – deveni „casă”. Aici, păşunile erau transformate în câmpuri cu fân, iarba era tăiată pentru iarnă, în timp ce locurile mai îndepărtate erau căutate pentru păşunat; ele deveneau astfel tot mai îndepărtate de locurile la care cei care aveau turme de vite se întorceau tot mai rar.
Cu timpul, păstorii s-au obişnuit cu distanţele mari. Procesul a continuat până când turmele au început să rămână departe de casă, din primăvară până toamna.
Astfel, a apărut necesitatea unei şederi temporare atât pentru oameni, cât şi pentru animale, şi a unui adăpost în care produsele obţinute zilnic să fie preparate pentru conservare. Cei pricepuţi la prepararea produselor stăteau cu turmele. Astfel treptat, au început să apară: stăpânul turmei, stânele, adăposturile sezoniere săpate în pământ şi aşezările temporare. Produsele era depozitate şi acumulate. Atât timp cât aceste aşezări temporare nu erau prea îndepărtate de casă, măgarul era folosit cel mai mult ca animal de transport. Mai târziu, calul înhămat avea să facă această treabă mult mai bine.
Curând, produsele s-au acumulat în cantităţi mari. Apoi, „vecinii”, colindând ţinutul în căutarea vânatului, au înţeles că aceste „achiziţii” ale altora îi scutesc de truda căutării şi de nesiguranţa succesului. Şi primul jaf, prima pierdere a bunurilor duse acasă au marcat începutul nevoii de apărare, ducând la formarea primului grup organizat în acest scop. Iată momentul în care, fără îndoială, s-a născut prima castă, aceea a luptătorilor care urma să devină casta apărătorilor ţării „Kshtriya” (Ksha-atriya).
Pentru cei care plecau primăvara pentru a se întoarce toamna acasă, spaţiul carpatic – cu tot ceea ce cuprindea el, începuse să aibă un caracter sacru; întoarcerea la mult doritele locuri constituia tot mai des o mare ocazie pentru sărbători. Astfel se prezenta situaţia în urmă cu mii de ani. Dar cât de departe se întindea acel teritoriu de unde păstorii ce colindau stepa de nord veneau acasă în fiecare toamnă?
Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu „în ţara din jurul munţilor”, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunărea (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale. Plusul de populaţie a început să se răspândească pe noi arii în jurul acestor locuri; această dezvoltare „aproape de poporul meu” a aşezărilor formate de cuplurile tinere de-a lungul râurilor avea loc mereu „în vale”, dar niciodată rupând legăturile cu munţii care fuseseră locul de închinăciune al străbunilor lor. Astfel, cei care au coborât pe Tisa (Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului (Tiros) s-au întâlnit şi s-au grupat pe malurile marelui fluviu care purta numele zeiţei Danu – mama ploii şi a pajiştilor bogate.
Bazinul hidrografic al oricărui râu, chiar şi a celor mai puţin importante, urma să fie păstrătorul unor urme specifice care îi dădeau o notă de originalitate într-un complex unitar. O astfel de notă de originalitate poate fi surprinsă în limba, în obiceiurile, în tradiţiile „locale” aparent lipsite de importanţă, având un caracter „specific”, dar niciodată complet diferit de complexul din care ele constituiau o parte, complex ce provenea din străfundurile istoriei.
Această moştenire, pe care cei care au plecat din spaţiul carpatic au purtat-o cu ei peste tot, reprezintă caracteristica principală pe care toate ramurile carpato-istriene au manifestat-o oriunde s-au stabilit, unele dintre acestea, pentru totdeauna.
După cum am arătat, zona carpatică era saturată de oameni şi animale; surplusul a fost împins în afară, spre zone mai puţin aglomerate, pentru a putea transforma păşunile „de acasă” în fâneţe. Emigrarea din această zonă a luat toate direcţiile posibile. Estul era, fără îndoială, mai atrăgător, fiind mai deschis şi mai bogat în pajişti virgine. Cât timp păşunile extracarpatice nu se aflau prea departe de casă, păstorii reveneau la casele lor, aducând produsele animaliere. Dar, întrucât aceste terenuri pentru păşunat începuseră să se întindă la distanţe tot mai mari, reîntoarcerile deveneau şi ele tot mai rare. Dorul de casă creştea şi, odată cu el, cantitatea de produse acumulate.
Nu este prea greu să evaluăm distanţa parcursă de turmele de animale în căutarea a ceea ce pământul de acasă nu mai putea să producă în cantităţi suficiente. Considerând distanţa parcursă într-o zi în timpul păşunatului la aproximativ 15 km, ne putem da seama că în iulie, când ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă pentru iarnă, turmele ajungeau într-o zonă situată cam la nord de Munţii Caucaz, în stepele protejate de înălţimile veşnic acoperite cu zăpezi ale celor mai înalţi munţi din Europa. De asemenea, se întâmpla uneori ca, la intervale de câteva decenii, vremea capricioasă să-i prindă pe neaşteptate pe cei care urmau să se întoarcă la locurile lor de iernat. Prudenţa născută din experienţă i-a învăţat pe cei obişnuiţi cu locurile îndepărtate să-şi construiască adăposturi pentru orice eventualitate; în cele din urmă, repetarea evenimentelor a fost considerată mai puţin supărătoare şi iernarea departe de casă a devenit nu numai o obişnuită, dar chiar şi o necesitate.
O dovadă că păstorii carpato-dunăreni au trecut – în expansiunea lor spre est – prin acest stadiul de stabilizare în piemontul Caucazian, se găseşte în binecunoscutul „Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriaşe, fixe, menţionat de Kaushi Taki în Upanishada ce îi poară numele (Cartea I,3); relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar, Herodot, Ovidiu, el a fost descris şi de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menţionat din nou de Haşdeu şi abordat de marele savant în domeniul istoriei României, Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”. Cheile Bicului, cum este denumit lungul şir de pietre fixate în pământ, de la Prut la Marea Azov, de către oamenii acelor locuri, reprezintă aşadar semnele indicatoare aşezate de către păstori de-a lungul drumului pentru a-i conduce acasă iarna cu sau fără turmă.
Nu este greu să ne imaginăm că aceşti păstori au ajuns să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care urmaşii aveau s-o finalizeze pe deplin.
În timpul migraţiilor lor pe tărâmuri îndepărtate şi când lăsaseră mult în urmă stepa nord-caucaziană, păstorii carpato-dunăreni au avut ocazia să afle de existenţa unei ţări asemănătoare zonei montane din partea de nord a ţinutului cuprins între Tyros şi Tisa. Relieful, pădurile şi întregul sistem hidrografic al celor două zone sunt în mod remarcabil asemănătoare, deşi se află atât de departe una de cealaltă.
Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem imagina tentaţia exercitată de bogăţiile care, în mod sigur, se aflau într-o asemenea zonă. Este aproape lipsit de însemnătate să spunem care dintre cele două aspecte ale lumii indiene i-au determinat pe păstorii care veneau din vest să încerce să cunoască India. Ceea ce contează este faptul că după o lungă şedere în zona caucaziană, păstorii carpato-dunăreni şi-au continuat drumul lor spre est.
A sosit o vreme când surplusul de produse a început să fie comercializat. Este greu de crezut că mulţimea turmelor ce străbăteau stepa nord-pontică nu ar fi atras atenţia populaţiilor mai îndepărtate, situate la est şi sud. În lumea cu care carpato-dunărenii aveau tot mai multe contacte, carnea, lâna şi laptele oilor reprezentau posibilităţi de schimb în natură cu produsele din sud şi est.
Lumea sumeriană, cu centrele sale supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Şi cine ne poate spune ce au fost predecesorii lor şi dacă ei nu reprezentau pentru oamenii din Asia Mică un exemplu demn de urmat? Cercetarea acestui proces ne-ar conduce însă prea departe de subiectul lucrării de faţă, aşa că ne vom mulţumi doar cu menţionarea acestei posibilităţi de atracţie sporită a carpato-dunărenilor spre tărâmurile din est.
Tot ce s-a spus până aici reprezintă mai degrabă o reconstituire logică după cele câteva dovezi şi referiri extrase din puţinul pe care îl ştim astăzi. Ne rămâne să ilustrăm ce alte dovezi pot fi aduse la puţinul pe care-l cunoaştem deja şi, în special, să arătăm că afirmaţiile bazate pe logica desfăşurării proceselor istorice sunt fapte care pot fi dovedite cu temeinicie.
Dovezile vor fi căutate în literatura vedică şi în toponimia ariei de influenţă a Dunării – atât pe cursul inferior cât şi pe cel superior – şi, în special, în limba literaturii vechi din India, care provine din familia de limbi carpato-dunărene.
Evident, nu vom epuiza într-o lucrare scurtă, ca aceasta, toate dovezile ce pot fi adunate, ci ne vom mulţumi doar cu câteva exemple, poate nu întrutotul convingătoare dar, fără îndoială, în stare să încurajeze reflecţia şi investigaţiile celor interesaţi.
cartea o descarcati de aici.....
Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric
CUVÂNT ÎNAINTE
Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuşi, o excepţie este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulţi ani rosteşte şi scrie cu elan ceea ce au mai scris şi alţii, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiaşi mentalităţi publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Aşadar, consider că experienţa merită a fi făcută…
În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric.
Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste.
În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului.
1) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea.
2) Câmpia Mierlei. Neputând şi neintenţionând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente şi personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Aşadar, prezenţa la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licenţă artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului şi anume că în faţa puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creştinătatea” mulţumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice.
3) În acelaşi sens am contopit, ca personaje, pe Ştefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înţelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politiceşte, turcilor.
4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulţi Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat şi alte libertăţi, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.).
ISCOADA
1417. Înserare…
Prin codri neumblaţi, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe şleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreţ al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de şiac, pieptar de zale, jumătate oştean de rând, jumătate ţăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoţitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeţi saltă în galopul calului.
Într-un luminiş, unde s-au oprit, se iveşte – nu se ştie de unde – un oştean cu un cal de schimb. Călăreţul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă şi spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfăţişat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire îngheţată. Însoţitorul se ţine deoparte, în umbră, tăcut.
— Cum e? întreabă oşteanul.
— Rău! zice scurt bătrânul.
Oşteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învăţaţi”…
Bătrânul, îl priveşte lung, enigmatic şi sub această privire, puţin depărtată, puţin tristă, oşteanul se tulbură: îşi trage cu un gest scurt, stângaci cuşma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…”
Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oşteanul încă speriat, însoţitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…”
— Se ţine bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiş un arcaş care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc păşind fără zgomot, ca vietăţile pădurii şi alţii.
— Slavă Domnului! răspunde primul oştean.
O rază de lună străbate frunzişurile. În clipa aceea toţi, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuţi… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii.
Călăreţul urcă un dâmb…
…şi deodată, în faţa lui se iveşte Dunărea, strălucind de mulţimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – şi mai departe, ca şi cum o puzderie de stele roşii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turceşti, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neaşteptate – parcă retezat – şi clipa aceasta de linişte e înfiorătoare; apoi ascuţit, sfredelind noaptea se înalţă glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar…
Bătrânul îşi dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici.
Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se iveşte lângă el: e un bărbat tânăr, cu faţa năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ţinută uşoară de luptă: cămaşă de zale, jambiere şi genunchiere de oţel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mişcare sprintenă pune un genunchi în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii.
Mircea îl priveşte cu o asprime sub care îşi ascunde iubirea de tată.
— Cum te lauzi, Vlade?
— Bine, Măria ta.
— Oastea?
— Gata.
— Căpeteniile?
— Cu credinţă până la moarte…
— Sunteţi tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliţi prin pustiurile astea…
— Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-şi totuşi privirea…
— Aşa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile…
Şi ca şi cum s-ar supăra pe el însuşi pentru această trecătoare înduioşare:
— Ai dat de ştire lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape şoptită, ca şi cum ar şti că toţi trebuie să-şi încordeze auzul ca să prindă înţelesul cuvintelor.
Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat:
— Măria Ta, slăvite tăicuţă… nu e bine…
Bătrânul îl priveşte mirat. Vlad se tulbură, se înclină:
— Binevoieşte şi iartă.. Toate-s cum ai poruncit.
Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiş de sălcii strâmbe, negre, şi de stuf fără de sfârşit. De undeva, iarăşi parcă de nicăieri, apare, un oştean bărbos:
— Pe aici, după mine, ţineţi aproape…
Dar însoţitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros:
— Vezi-ţi tu de treaba ta…
— Acasă toate-s bune… spune Mircea, şi adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumeşti, care – de obicei – îi descumpăneşte pe cei cărora le vorbeşte. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri…
Vlad trasare ca lovit în piept.
— Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi!
Mircea îl priveşte, cu capul uşor plecat pe umăr.
— Crede şi nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău creşte. Îmi place de el.
O undă de nelinişte umbreşte faţa lui Vlad Dracul.
— E născut, Doamne, să slujească poruncilor ţării, spune cu vocea uşor tremurând.
Bătrânul îşi apropie faţa de a lui:
— De nevastă nu mă întrebi?
— Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat.
— Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se ştie de ce.
Cu un clipocit înfundat, oşteanul-veşnic însoţitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit.
— Ştii şi vâslitul? Când vorbeşte cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca şi cum ar vorbi unui copil.
— Lângă Măria-ta trebuie să ştii de toate, mormăie însoţitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol şi să te îneci…
— Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său.
Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În faţă, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se opreşte brusc – şi enormul zgomot al taberei se porneşte din nou, ca un vuiet de ape…
Din tufărişurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-şi sub suman toporişca scurtă, de luptă, se ia după el, păşind sigur, ca şi cum ar vedea noaptea, cum şi vede.
*
La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi şi cu mese şi paturi sfărâmate, cu icoane şi bucăţi de paraclise, – resturile gospodăriilor şi bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, aşa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguţători, de curve, de dervişi, de robi şi roabe cu straiele sfâşiate şi goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopţii; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă şi de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăşi muiereşti de borangic, odoare bisericeşti pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoşaţi pe jumătate goi şi pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzuraţi câţiva soldaţi şi un yüzbaşi cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulţime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duşi la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecaţi şi impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-şi ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai preţioşi decât oamenii şi care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint…
… Un fel de „ţară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viaţă sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuţi, fanatici, îmbrăcaţi în caftane lungi, albastre, şi cucă albă cu pene de struţ pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, străluceşte cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepţi, tăcuţi, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepţi, ca şi lăncile lor.
Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea priveşte îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemişcat ca şi ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri.
Un fâşâit de paşi prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în faţă… Se aude un râs ca un chiţcăit, apoi în lumina părelnică, jucăuşă, se iveşte un bey mărunţel, în ţinută de luptă, cu chivăra cu ţugui ce-i acoperă jumătate de faţă, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea şi Mezea se mistuie în întuneric.
— Ai venit totuşi! se miră beyul, pocnindu-şi fără zgomot palmele.
— Nu ne înţeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu acelaşi calm, oarecum nefiresc, Mircea şi adaugă, parcă în treacăt: Sunteţi mulţi…
— Foarte mulţi, Emirdji. De data asta foarte mulţi…
— Atunci de ce nu treceţi Dunărea?
S-au aşezat între nişte scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănţuie ca nişte diavoli roşii, tot peisajul e straniu, nedefinit, ameninţător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca nişte şerpi. Cei doi sunt cam de aceeaşi vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când îşi pune degetul pe buze, se frământă, îşi pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniştea lui.
— De ce nu treceţi Dunărea? şi o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheaţă.
Frământându-şi degetele subţiri, arămii, Izeddin vorbeşte în şoaptă, pătimaş, oarecum furios pe el însuşi că nu izbuteşte să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbuteşte să înţeleagă) a celuilalt.
— Pentru că… pentru că aşteaptă ca tu să înţelegi…
— Ce?
— Că nu te mai poţi împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ţi-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu…
Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate şti.
— Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanţuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte…
— De ce nu treceţi Dunărea?
Fără voia lui, Izeddin mărturiseşte:
— La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoşat atât de tare, încât n-a uitat…
Un surâs fugar pe faţa frumoasă a bătrânului Mircea.
— Şi ce aşteaptă? Să mor eu?
Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca şi cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire:
— Veneţieni, genovezi, creştini de-ai tăi sunt la el în cort şi-l linguşesc… De ce nu vrei să înţelegi? Ai rămas singur!
— Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul.
— Ascultă bine… dacă mai eşti în stare să asculţi… Genova, Veneţia, Bizanţul au iscălit înţelegeri…
— Eu nu sunt neguţător, să-mi scot paguba pe spinarea ţării…
— Ştiu. Eşti oştean. Cel mai bun al creştinătăţii. Dar dacă vei fi biruit acum… şi vei fi. O ştii. Atunci împrejurările vor fi altele… şi poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpăţânarea ta… Mulţi dintre boierii tăi, cei mai apropiaţi, gândesc că a sosit vremea să…
— Ştiu!
— Sigismund al Ungariei nu-ţi va sări nici acum într-ajutor…
— Ştiu!
— La Curtea de Argeş pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creştini de-ai voştri…
— Ştiu şi asta… Şi, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ţi-e tare frică, prietene Izeddin…
Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat:
— Aşa este. Pentru că ţi-am fost prieten. Ţi-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în faţa lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… şi să-mi tragă în ţeapă copiii dacă nu izbuteşte solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia şi să-mi dea şefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu ştii ce-ţi aduce clipa următoare…
— De aceea veţi pieri. Cândva. Nu se ştie când, dar veţi pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie…
Cu mişcări nervoase Izeddin îşi descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Îşi scoate coiful cu ţugui şi obrăzar de zale şi i-l întinde.
— Vino…
— Vin.
Cu pasul lui apăsat, liniştit, Mircea îl urmează. Pe neaşteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios:
— Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că… spre deosebire de fraţii mei creştini, voi aveţi cuvânt. Şi-l ţineţi. Deocamdată.
— Atunci de ce nu vrei să te închini?
— Pentru că nu-mi place vorba asta. Şi mai ales ce e în spatele ei.
*
Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleşitoare, totuşi având un aer forţat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi şi negri pândesc înfricoşaţi, să ghicească cea mai mică dorinţă a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoşi cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbuşlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădeşte mai moale, mai perfid, mai ascuns.
Un sol plin de praf, se aruncă cu faţa la pământ:
— Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie…
— Să se apropie dar…râde Sultanul şi se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumuseţe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un şeic arab, negricios, uscat, ager ca un şoim.
Sultanul e numai lapte şi miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă şi în acel spaţiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol.
— Mărturisiţi, nobile comite Jean de Nemours, că nu aţi regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul şi sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oştilor apusene…
— Mărturisesc! CONFITEOR! mugeşte contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriaşă pe care o goleşte direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit…
Replica sultanului a fost recepţionată de cei cărora – indirect – li se adresa.
— Şi eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului şău, un veneţian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniţi, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în faţa Antihristului, mă îngreţoşează…
— Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Veneţiene, aflând că Genova… pe care o reprezentaţi cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiaşi Antihrist…
Sultanul i-a urmărit cu atenţie, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulţumeşte să le frământe între degete şi să le dea unei maimuţici, pe care un pitic o ţine de un lănţug de aur.
— S-ar părea, Messeri, că urziţi un complot împotriva noastră…
Amândoi neguţătorii se înclină profund:
— Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili…
— Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguţători îmi întorc maţele pe dos, spune cu vocea-i de bas şi ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioşilor.
Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Şef al protocolului” bizantin, care şi-a pus în slujba – otomanilor, încă fruşti, cunoştinţele şi subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică.
— Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului şi căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuşi numească prieten şi aliat credincios, cere cu umilinţă favoarea de a-şi prosterna fruntea în ţărână, neputând suporta strălucirea sublimă…
(În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Veneţiene şi Genoveze – şuşotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca şi pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învăţat de la incomparabila şcoală a Veneţiei”… etc. etc. etc.)
Doi kitoniţi în costume strălucitoare menite şi ele să dea o înaltă idee despre măreţia curţii bizantine, intră şi intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmaţi de patru oşteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăişuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele ţintuit în aur şi o spadă uriaşă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru şi ochii daţi cu henné, care înaintează şi depun în faţa Sultanului darurile tradiţionale: arme strălucind de pietre preţioase, şoimi, vase de aur; – în fine se îveşte şi înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu faţa obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ţinută de gală…
— Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo.
Sevastocratul se pierde o clipă, schiţează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează şi cu un zâmbet obsecvios îl ia de braţ pe demnitarul bizantin.
— Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternaţi cu fruntea în ţărână…
Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, şoptind din colţul buzei, spre dragoman:
— Porcule…
— Invidiosule… susură acesta, suav.
— Primim bucuroşi aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din faţă. „Vedem în ele chezăşia unei prietenii sincere”.
— Cine cucereşte pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceştia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… şopteşte, virtuos, messer Bartolomeo.
Sultanul a ridicat vocea; toţi ascultă încremeniţi.
— Căci dacă ţelul părinţilor noştri, în iureşul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezăşia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oştile noastre la Dunăre.
Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulţime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe faţa cărora sclipeşte un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin…
Cu un gest elegant, în timp ce kitoniţii intonează din trompetele lor de aur sunete marţiale şi vag religioase, Sevastocratul răspunde:
— Dorinţa cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator…
(Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunţe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul şi de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduţi” etc.)
— …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se aşează smerite sub părinteasca oblăduire…
— Dar nu se aşează! plezneşte, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului.
S-a îmbujorat la faţă. Toţi îl ascultă, ţinându-şi răsuflările.
— Cel ce ne pândeşte din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învăţătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine…
(În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni şi messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” îşi şoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”).
— Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenţei şi a trufiei lor…
Sultanul continuă, aţâţându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor…
— A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa…
Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanţă care) zice cu o strâmbătură: .
— Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental…
După ce a rămas niţel pe gânduri, Sultanul devine „curios”:
— Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Faţa ambasadorului căruia îi este destinată această demonstraţie, e impasibilă.
După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează:
— O duce numai în huzur… şi-n fiece clipă buzele lui înalţă mulţumiri înlăcrimate către fratele său milostiv…
— Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul.
În clipa următoare, zornăind din lanţuri, o momâie păroasă, în zdrenţe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase şi cu ochii rătăciţi, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoşi, impasibili.
— Iertare… iertare… frate scump şi Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinţi…
— Aud că ai de toate… Ce-ţi mai doreşti bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate.
— Moartea… şopteşte Musa.
În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealaţi unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un şnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur…
— Cuvine-se să nedreptăţim un frate scump şi credincios neîndeplinindu-i dorinţa? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ţine, cu solemnitate, şnurul. Acesta, cu o mişcare abilă îi înfăşoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aştepta aplauze.
— Bine, spune Mehmet apoi, graţios, Sevastocratului: Cred că prietenul şi aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulţumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subţire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire ţintesc spre Constantinopol…
Sevastocratul spune, cu studiată neglijenţă:
— Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpân al cetăţii Dârstor.”… l-am sfătuit să-şi vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul.
Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înşiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele:
— Atunci sfătuiţi-l… pentru ultima oară! Mergeţi în satul său, la Curtea de Argeş unde-şi creşte porcii şi oile… şi sfătuiţi-l!
— Dorinţa Majestăţi voastre e poruncă pentru mine…
Sultanul continuă:
— …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de faţă îşi ţin respiraţia întrucât nu ştiu nici ce se pregăteşte, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e şi inţelept. Dar oare mai trăieşte? Nu l-am văzut de mult… Ne ocoleşte. Nu ştie cât îl iubim…
Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din faţa Sultanului.
— Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioşilor, sprijin al celor slabi…
— Tot aşa îi spuneai şi acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său.
Gata să intervină, căci nu se ştie ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealaţi îl încadrează pe Izeddin…
— Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-şi va îndeplini solia… Căci îi încredinţăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic şi să-l zdrobim… dar că vrem pace…
— Am înţeles, Stăpâne…
— Şi acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii şi ostaşii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră graţioase, fâlfâind mătăsurile subţiri ce le acoperă trupurile tinere şi goale.
Jean de Nemours mugeşte:
— De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul!
Frumosul paj, cu ochii plecaţi, îi toarnă vin.
Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin faţa celor doi italieni.
— Aţi avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele şi cu ajutorul nostru…
În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceaţa dimineţii, Mircea e cufundat în gânduri…
CAPITOLUL I
1
Cu mult înaintea celui dintâi război mondial Lunca nu era decât o îngrămădire de case, adunate la întâmplare pe malul Teuzului, în mijlocul unei păduri sălbatice, la marginea căreia şerpuia drumul de ţară.
Luncanii creşteau vite şi se îndeletniceau cu jaful la drumul mare: de aici s-au ridicat câţiva tâlhari vestiţi, dintre care umil a ajuns om de încredere al lui Sobri loska şi l-a spânzurat la Szegedin însuşi Bogâr Imre, cunoscutul călău; vreo doi bătrâni îşi mai aduc aminte şi astăzi de popa Aavram, care umblă cu pistol şi sabie Ia brâul reverendei, când era asupra băuturii.
Prin 1870 pădurea a început să se taie, făcând de azi pe mâine mult loc pământurilor; pe şosea au început să umble jandarmi — cu pene de cocoş la „ceacău“ — iar luncanii s-au potolit, devenind oameni de pustă, blegiţi de malarie. Cât a rămas din pădure a ajuns terenul de vânătoare, împănat cu paznici, al unui herţeg. Într-un luminiş s-a clădit o bisericuţă, în amintirea unei vânători, încheiată cu moarte de om. Azi nu mai stă în picioare decât un singur zid, îmbrăcat în muşchi, şi o cruce ciuntită de timezeală. Pe care scrie doar atât:
IOHANN
1883 1884
Acest Iohann era fiul mai mare al herţegului şi se împuşcase singur la o vânătoare de mistreţi. Oamenii care au fost hăitaşi au povestit, multă vreme după aceea, că herţegul l-ar îi puşcat pe fecior, deoarece acesta îi furase ibovnica, o vestită cântăreaţă într-o cafenea din Budapesta. S-ar putea să fi fost adevărat, fiindcă de atunci herţegul n-a mai venit la vânătoare. Abia la mulţi ani după întâmplarea aceea s-a zvonit că „ar binevoi să vie“, şi primarul de atunci, Cloambeş zis Lădoc, a scos oamenii la marginea drumului. A ieşit şi popa cu praporii, dar trăsurile au trecut atât de repede, încât oamenii abia au zărit obrazul alb al herţegului şi pălăria înaltă a fişpanului. Părintele a slobozit cu glas de bivol: „Pre stăpânul şi arhiereul nostru“, copiii de la şcoală au ţipat:
„Doamne, ţine şi protege“, iar primarul, aplecat până la pământ, bâiguia în neştire, pe ungureşte: „Să ne miluiască
Alteţia-Sa cu înalta sa mărinimie"…
Au rămas, pe jumătate uitate, unele cântece din vremurile acelea:
„Ardelean cu şuba sură
Ziua bea şi noaptea fură,
Ziua bate cărţile,
Noaptea fură fetele…11
Ori altul, tărăgănat şi amar 5
„Pe dealul Feleacului
Trec carăle Iancului…
Dar nu trec cum trec carăle,
Ce lucesc ca soarele…
Trece Iancu supărat
Pre-acel hoţ de împărat…
precum şi o colindă despre trei tovarăşi păstori, unul cinstit şi bun, ceilalţi doi păcătoşi, care l-au şi omorât pe urmă, să-i ia oile:
„D-aude s-aude, d-aude s-aude
Un gomon de om,
Nu-i gomon de om,
Ce-i Ion la oi…“
Nu numai tinerii, ci şi bătrânii le-au uitat. Şed pe laviţă
În faţa porţii, pâcâie din pipele de cireş cu camiş lung şi seamănă cu morţii. Numai când se întunecă şi lămpaşele eu petroleu încep să-şi pâlpâie lumina lor gălbuie, tulbure şi tremurătoare, încep să-şi aducă aminte, fiindcă noaotea vremea nu mai are chip,
2
Şi Ana Moţ îşi reaminteşte totul, adică ce vrea să-şi amintească. Îşi pune încet pe masa mare din bucătărie mâinile mici, cu pielea galbenă, uscată şi încreţită şi stă aşa, privind undeva. De ani de zile, nici nu mai ţine minte de când, toate amintirile se ivesc în acelaşi fel, într-unul singur.
Întâi cum a fost la Czernowitz în 1890, prin martie, să-şi vadă bărbatul care era husar: avea nădragi roşii, dolman vânăt, cu tot felul de ciucuri negri, pinteni şi sabie.
Mihai era ordonanţă la un locotenent, om bun, mare beţiv şi jucător de cărţi, gata să se taie în săbii cu oricine, dintr-o vorbă, sau dintr-o căutătură piezişă. Ca să-şi „facă mână“, spunea el, îl scotea pe Mihai în curte în fiecare dimineaţă şi, în joacă, se băteau cu nişte săbii fără vârf şi tăiş. Ofiţerul sărea ca zvârluga în jurul lui Mihai, spunând tot la a doua vorbă, dracu ştie de ce: „În gard! În gard! l
Pe urmă Ana vede căsuţa lor de pe marginea Teuzului, ograda cu maci, cucuruz, castraveţi şi cartofi, gardul de nuiele şi, dincolo de gard, un cer depărtat şi bun.
Pe vremea când a început şi ea să iasă la horă, Moţ
Mihai era înalt, cu ochi verzi, păr negru şi o mustaţă mică, uşor răsucită. Era semeţ şi nepăsător, dar ea a ghicit dintr-o dată că e neajutorat. Oamenii din sat îl socoteau lucraş de mâna întâia, iar fetelor li se scurgeau ochii după el. Lăboşoaia cea bătrână îl ispitea, gândindu-se că nu i-ar strica un astfel de ginere, dar lui i-a plăcut
Ana şi s-au luat. Atunci câţiva au început să-i ia în bătaie de joc, bârfindu-i că şi-ar fi găsit sacul petecul; dar n-au râs multă vreme. Mihai, aşa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului, cu capul spart. Nimeni n-a avut ce zice: toţi erau martori că Imbre, cam afumat, şi-a bătut joc de Mihai şi de muiere, aşa că a primit ce şi-a căutat.
După un an de la cununie, Mihai s-a dus cătană.
Acum, Anei i se pare că vremea aceea a trecut repede, ca o clipă, dar atunci se zvârcolea nopţi întregi în aşternutul fierbinte, parcă plin de urzici, umbla năucă şi tremura ca varga ori de câte ori feciorii de o seamă cu ea, rămaşi neînsuraţi, căutau să-i taie calea. N-avea de unde să ştie că la cârciumă s-a făcut un rămăşag: pe cine anume va primi cel dintâi în pat, într-o noapte de iarnă, încălziţi de palincă, feciorii se întreeuseră care de care
cu laudeie, numai Miklos, intezăul domniei, şedea pe o margine de laviţă, îşi răsucea mustaţa lungă, subţire, şi surâdea rece, privindu-i de sus cu milă şi scârbă.
După ce s-a întors de la Czernowitz, i-a venit şi mai greu să aştepte; slăbise, avea cearcăne la ochi şi nici mersul nu-i mai era atât de sprinten ca înainte. De la o vreme începu să simtă privirile grele şi zâmbetul de gheaţă al lui Miklos; o spaimă oarbă puse stăpânire pe ea. Intezăul era un fost strajă-meşter la husari, unde-i mersese vestea că se purta ca o fiară. Umbla într-un laibăr negru, cu nasturi de argint, avea chimir lat, bătut în ţinte, cizme cu tureac lung şi pinteni mari, că era mai mult călare decât pedestru. Îi plăcea grozav să sperie muierile, atunci când le întâlnea, ridicând în două picioare armăsarul negru pintenog. Domnia îl preţuia fiindcă-şi făcea slujba cu tragere de inimă şi nu era hoţ. Îi plăcea numai să bea, ungureşte, în fiecare noapte, iar spre dimineaţă se înnegura; atunci dădea de pământ cu paharele şi sticlele, îşi cuprindea în palme fruntea îngustă şi plângea, cântând cu glas subţire, ca de scopit, despre o mândră din a cărei dragoste o să i se tragă lui moartea. Duminica venea la horă şi pişcă fetele de pulpe. Feciorii strângeau dinţii, pipăindu-şi cuţitele la brâu. Unii binevoitori, lingăii stăpânirii, îl preveneau să se păzească, dar Miklos râdea subţire şi strâmb.
— Fugi de aici, mă î Tâmpit eşti! Nu-mi purta grija!
Singurătatea Anei îl aţâţa; n-avea părinţi, n-avea pe nimeni. Se gândea că până i-o veni bărbatul — şi nu mai era mult până atunci — ar putea merge la ea în fiecare noapte, să rămână acolo în patul ei, şi ar avea şi el, om pribeag şi fără bucurii, un fel de casă. Nevasta îl lăsase încă din vremea când ostăşea în armata chezaro-crăiască;
fugise cu un ofiţeraş austriac. O şi uitase; numai un singur lucru mai ţinea minte: ce bine era să nu te trezeşti singur într-un pat, mai ales toamna, când bat ploile putrede.
începu să-i dea târcoale Anei. Venise vremea culesului porumbului şi pământurile erau pline de muieri; se afundau tot mai mult în porumbişte, ca într-o pădure»
Peste pustă plutea arama şi vântul de amărăciune al toamnelor. Miklos descălecase, îşi legase armăsarul de o tufă;
o văzu pe Ana printre tuleii gălbui. Porni spre ea, fluierând.
— Cum merge treaba, nevăstuţă?
— Bine… îl privea pieziş, fricoasă.
— No, nu mai zice, şopti el înecat. Nu ştia ce să-i mai spună şi se apropie de ea, suflând pripit. Auzi tu…
Ană… nevastă…
Ea se întoarse încruntată:
— Du-te de aici, că strig pe bacea Irimie… Ce-ţi trebuieşte?,.
— No, că nu ştii? râse Miklos, trăgând cu ochiul.-
— Du-te-n drumu-ţi! ridică Ana glasul, s-o audă cei ce lucrau prin apropiere.
— Să ştii că eşti proastă…
— Aşa ni-s noi… Du-te fă bine cu binele…
El o privi scurt, cu o neaşteptată tristeţe.
După ce isprăveau lucrul şi vătăjelui le scria în catastif fiecăruia cât lucrase, se îndreptau spre casă. Ana nu mergea niciodată pe drumul de ţară, cu ceilalţi. O
tăia drept, prin porumbişte, pe un duleu ce şerpuia pieziş şi o scotea drept pe malul Teuzului. Îi plăcea să fie singură: cu alţii ar fi trebuit să vorbească, să râdă şi nu putea. Pe aici putea merge şi cu ochii ânchişi, ascultând susurul frunzelor de cucuruz şi plânsul vântului. Se gândea, umblând, că Mihai are să fie acasă, se vor pune pe lucru, o să adune bani… într-un an îşi cumpără un iugăr de la domnie, în celălalt altul, apoi îşi fac casă de piatră cu tărnaţul vopsit albastru, cu o curte mare, unde cresc pomi şi e loc şi pentru vite, să le duci la adăpat.
Auzi deodată, în urma ei, tropăitul focos al unui cal.
Grăbi pasul, fără să se întoarcă, voind să iasă din porumbişte. Desluşi sforăitul calului şi clincănitul clopoţelului de argint de la zăbală. Miklos, cu mâna încleştată pe frâu, împinse calul alături de ea, şi Ana simţi cu umărul crupa lucioasă, tare.
— No, uite că… mormăi Miklos şi se pregăti să coboare.
Când rămase numai cu un picior în scară, Ana lovi cu pumnul în burta calului, din toate puterile. Armăsarul se ridică în două picioare şi Miklos căzu, rostogolindu-se în praf. /
— Dumnezeii fântânilor şi găleţilor care te-au adăpat ân burta mă-ti, trestia pe care o taie unul Dumnezeu încălţat, în papucii negri ai sfântului Antoniu de Padova!
zbiera Miklos, ştergându-şi cu mâneca sângele care-i şiroia din tâmplă. Pun eu mâna pe tine, căcăcioasă!
Şi te…
Ana fugi ân neştire, până ajunse destul de departe.
în seara aceea îi scrise lui Mihai) yhaidq acusa, co (
u nu mai pot singură „ y
Nu mai avu linişte. Noaptea, Miklos Yexjea la c-a beat şi-l auzea cum se opinteşte să spargă uşa. Îşi puse toporul lângă pat; dacă Miklos ar fi intrat, era Jiotărâtă să-i crape capul. Cu cât se apropia vremea eliberării lui Mihai,
Miklos îşi pierdea cumpătul şi se lega de ea pe faţă, fărî să-i mai pese de oameni. Când se gândea la Ana, îi venea
Sa aprindă satul; şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai s-o poată ruşina în mijlocul uliţei, cu’ «lumea strânsă roată în jurul lor-
3
A doua zi după întoarcerea lui Mihai, înir-fr. Duminică,
Miklos veni la biserică, numai ca să-i vadă. Tot timpul slujbei nu avu linişte. Ana se lipea ruşinată de umărul lui Mihai’ şi-i şoptea ceva, fără încetare. El se ţinea drept, milităreşte, şi, din. Pricina sfielii, îşi făcea cruci mari, una după alta.
i. După sfinte slujbă, aşa cum era datina, s-a dus la circiuma cu prietenii din copilărie, să le povestească istorii de prin locurile pe unde umblase. A venit şi părintele, a închinat şase pahare de pălincă, apoi s-a dus unde avea treabă. Dintr-o vorbă într-alta, oamenii i-au povestit lui
Mihai cum umbla intezăul după nevastă-sa. El n-a măi zis nimic din. Clipa aceea şi a început sa golească paharele, de parcă ar fi fost. Pline cu apă.
— Bată-l unul Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, se pocni peste buze moş Pătru, un unchi de-al treilea. Nu-şî. Mai încape în piele, gândeşti ca el e înălţimea-sa fişpanul.
— Dacă nu sunteţi oameni! a răcnit Mihai, muşcându-şi buzele.
— Ce vrei să faci? El îi mai mare aici… Ori vrei să te scoată din sat?
— Om mai vedea noi!
; — Şezi blând, Mihai… I-o plăcut muierea ta şi gata. *.
Ea n-o vrut, ba odată l-o şi ţipat jos de pe cal…
— Bine am ajuns, dacă muierile îs mai oameni ca noi, s-a posomorit Mihai.
Atunci a intrat în crâşmă Miklos. S-a uitat de jur împrejur, s-a încruntat şi, după ce şi-a răsucit o ţigară, s-a aşezat pe o margine de laviţă. Lăboşoiul cel bătrân i-a adus o sticlă şi l-a întrebat ce alta mai pofteşte,
— Să te duci dracului…
— Mai încet, domnule Miklos! s-a burzuluit bătrânul.
Mai încet, că te afli în Crâşma mea şi eu nu-s chiară cel mai de pre urmă.
Miklos a băut c-ît a băut, apoi s-a dus la masa lui
Mihai.
— Venit-ai, mă? Am auzit că ai fost husar I Ce?
Amu-i bagă la husari pe toţi boii şi bivolii?
— Vezi-ţi de treabă, a scrâşnit Mihai. Ai de grije să nu mă. Scol de aici…
— Ce-e-e? a behăit Miklos, făcând o roată mare cu braţele, parcă ar fi poruncit tuturor din jur să tacă, fiindcă are el ceva înseninat de spus.
g. Şi l-a suduit pe Mihai de mama, scurt, rar, apăsat.
Atunci Mihai s-a sculat încet de pe laviţă, a dat-o ca grijă deoparte şi l-a trăsnit cu pumnul între ochi.
Miklos s-a rostogolit de-a berbeleacul prin, crâşmă, murdărindu-şi cărnaăa albă, s-a ridicat repede, seulpind, şi a început să se Caute după pistol. Într-o clipă prietenii lui Mihai au fost deasupra lui şi i-au cărat la pumni până l-au umplut de sânge.
— Măi oamenilor! zbiera Lăboşoiul, fringindu-şi mâinile. Tulvai, doamne, că faceţi moarte de om I
După ce l-au snopit, l-au luat de mâini şi de picioare,
I-au dus în ocol şi l-au tăvălit în vălăul porcilor, lăsându-l
acolo leşinat. Dacă nu venea repede bârăul, poate-l omorau.
Pe urmă, plini de sângele lui Miklos pe mâini, au petrecut, fără veselie, până-n zori.
Ana nu i-a întrebat nimic pe Mihai, care venise acasă beat, înnegurat şi posomorit. L-a spălat, i-a tras cizmele din picioare şi l-a ajutat să se culce. El mormăia cu răutate î
— L-am bătut… No, poate-ţi pare rău, Ană… Că şi ţie, dacă-mi vine mie, odată-ţi crăp capul…
— Taci şi dormi! s-a răstit ea. Ce-ţi umblă prin cap, tu, bolundule?
Şi după ce el a început să sforăie, cu faţa urâţită şi răsuflarea puturoasă, a ieşit în ocolul îngust, s-a rezemat cu fruntea de un prun şi a plâns multă vreme, cu inima grea, fără să ştie de ce. Mihai s-a trezit a doua zi pe la prânz, cu capul greu şi limba încleioşată, A robotit prin curte, potrivind nişte Jeţuri în gard, a tăiat câteva crengi uscate din pomi. Nu îndrăznea să se uite în ochii Anei, dar bănuiala rodea încă în el. Dar dacă… La armată tot despre asta vorbea fiecare: „Ei, noi ne uscăm pe aici, iară acasă, cine ştie cine ne călăreşte nevestele.
O vreme a plutit între ei o stinghereală prostească,
Mihai aratându-Se supărat, ca nu cumva să-şi dea seama
Ana cât îi e de ruşine de bănuielile lui. Ea era mândră din fire şi nu voia să arate că o doare. Îi făcea de mâncare, îl îngrijea, iar noaptea, când el o mângâia înfocat, strângea dinţii şi stătea ca stana, stăpânindu-se.
Miklos a bolit o săptămână, învelit în prişniţe, apoi s-a sculat şi a ieşit pe câmpuri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
în primăvară, când au început muncile la hodăi şi
Mihai a venit cu Ana, Miklos a surâs rece:
Ai venit şi tu?
— Dupre cum vezi, i-a răspuns liniştit Mihaî.
— Bine…
La câteva zile, Ana a aflat, după semnele cunoscute femeilor, că era însărcinată. În noaptea aceea n-a putut închide ochii. Mihai răsufla uşor, liniştit, alături de ea.
„Doarme44, se gândi şi începu să plângă încet, fără suspinuri.
şi sughiţuri; numai lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrazului, pe pernă.
— Dar tu de ce plângi, Ană? răsună în întuneric glasul speriat al lui Mihai. Cine ţi-o avut baiul?
Ea se strânse lângă el şi spuse:
— Mi se pare că am rămas grea…
4
La o săptămână după aceea, carul cu care Mihai căra gunoi se rupse din senin, în mijlocul drumului. El rămase prostit, cu biciul atârnând deasupra cailor pare sforăiau speriaţi. Tocmai atunci trecu Miklos călare. Când văzu paguba se opri, îşi săltă trăpaşul şi azvârli, privind în altă parte:
— De ce nu eşti cu băgare de seamă? Amu ai ce plăti, feldi. Cocie bună, luată anul trecut din târg de la
Dobriţân. Ce-ai ştiut face cu ea, aci pe drum neted, că s-a rupt?
Asta s-a întâmplat odată; Mihai bănuia că ar putea fi mâna lui Miklos la mijloc, dar n-avea dovezi. Pe urmă jandarmul l-a prins pescuind în Teuz, pe un mal care trecea prin pământurile domniei. Toţi luncanii pescuiau cât voiau, dar pe el îl puseră să plătească amendă şi cum n-avea bani, chişbărăul veni să-l poprească. Mihai nu pricepea ce se întâmplă cu el, dar parcă, de când se întorsese din armată, căleş mereu cu stângul. Ana nu mai ieşea la lucru. Se apropia vremea să nască. Se urâţţşe, faţa i se acoperise de pete gălbui. Călca greoi, legănându-se, şi pe Mihai îl durea inima când se uita la ea. Pe urmă-şi spuse că asta-i soarta muierii, hărăzită de cel de sus;
în dureri să-şi nască pruncii. Avea el alte griji pe cap, decât să se mai necăjească şi din pricina ei. Într-o zi de târg, s-a întors de la Arad îngândurat.
Toată seara s-a foit prin curte fără să-şi afle locul, iar noaptea i-a spus Anei pe neaşteptate:
— Muiere, ce-ai zice tu dacă ne-am duce la America?
— Unde? a ţipat Ana îngrozită. Doamne apără şi păzeşte, Mihăieş, dă ce-i cu tine?
— Am vorbit la Arad cu nişte oameni… Zice că-ţi plăteşte drumul până acolo, iară dacă ai ajuns, poţi lua cât pământ îţi trebuieşte, numai să-l poţi birui…
— Cum să ne lăsăm satul? întrebă Ana, aspră; Să mergem la capătul pământului?
— Mulţi s-or dus…
— Treaba lor…
Mihai n-a mai vorbit de plecare, dar era din ce în ce mai îngândurat. Îşi făcea socoteli: jumătate din munca lui din anul acela se ducea dracului, pe carul stricat, pe amenda cu pescuitul; pe urmă Miklos pusese vina pe el că ar fi betegit un armăsar de prăsilă, pe care l-a lovit cu coada furcii în picior, fiindcă era nărăvaş din caleafară. Mihai vedea cum oamenii, care altădată îl preţuiseră, îi vorbeau ca din spatele calului; la crâşmă, când se aşeza la masa lor, tăceau, dându-i să priceapă că-i stânjeneşte.
Ajunsese în rând cu Crăcea, cu Picuţu, cu urmele satului.
Pe la începutul lui mai Ana născu un băiat pe care-l botezară Todor. N-avea pe seama cui să-l lase, aşa că stătea în casă şi nu mai ieşea la lucru. Nemaiştiind ce să facă, Mihai se apucă şi-i scrise fratelui său, care era neguţător în Ungaria, şi-i spuse că, dacă nu-l ajută cumva, îşi pune ştreangul de gât. Nădăjduia că Iosiv are să-l
împrumute cu nişte bani, ca să-şi. Poată cumpăra un iugăr-două. Peste câteva luni primi carte. Frate-său îi scria să vie la Tisa, să se bage slugi la o moşie a grofului Bornemisza Aladâr, Mihai şi Ana citiră scrisoarea, până o învăţară amândoi pe dinafară. Li se rupea inima, dar îşi dădeau seama că nu le rămâne altceva de făcui.
Ana era din nou însărcinată şi Mihai voia s-o aştepte până va naşte, dar ea se împotrivi»
— Nu mai stăm… Dacă-i să fim slugi, apoi mai bine în străini. Acolo barem nu te râde nime.
Ana vedea limpede că pe Mihai îl cuprinsese o groază, ca de moarte, cu cât se apropia vremea ca să ia o hotărâre.
Căuta să-l îmbărbăteze şi numai ea ştia cât îi venea de greu:
— N-om rămâne acolo, Mihăieş… Om veni înapoi cu bani mulţi… Ungaria nu-i America. Scriei-i lui Iosiv că venim… Auzi tu, nu zăbovi, omule!
El o privea mirat. N-o mai cunoştea, aşa se făcuse de rea. Ochii negri îi străluceau arareori şi atunci numai de tnânie:
— Nu-i bai! Le-om arăta noi cine suntem, dumnezeul mamii lor, la toţi!
Mihai nu ştia că acum câteva zile, întorcându-se de la fântână, Ana se întâlnise cu Miklos. Acesta se ţinea tot semeţ, deşi îmibătrânise. Pleşuvise şi mustaţa îi atârna
«sub nări ca un fuior nescărmănat. Miklos s-a oprit, şi-a pus mâinile în şolduri şi a râs, arătându-şi dinţii stricaţi, mâncaţi de carii şi de tutun.
— Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca 6
scoabă. Iară eşti grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă…
Ana l-a înjurat de mamă şi l-a ameninţat că-i sparge olul în creştet s.
— Orăcăi ca o broască, bată-te Dumnezeu!
Dar acasă, după ce l-a pus în pat pe Ţodor, a ktaî o oglindă, s-a dus la fereastră şi şi-a privit obrazul tăbăcit de vânt, cele două creţuri timpurii ce se săpaseră la rădă--
cina sprâncenelor. Parcă s-a rupt ceva înăuntrul ei. Fusese o fătuţă nebună şi fără griji, jucase la horă simţind că pluteşte, şi acum, deodată, fără să fi avut nicio bucurie, s-a trezit zbârcită, urâtă şi bătrână. În clipa aceea i-a urât şi i-a blestemat (pe Mihai, pe Todoruţ şi pe cel ce urma să vie şi-i îngreuna pântecele.
îndată, speriată, a căzut în genunchi pe locul unde se afla şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte. Mihai era în pădure să fure lemne şi până s-a întors acasă, Ana nu şi-a aflat liniştea. Doamne, da dacă-l prinde cumva? Sau dacă dosul are să puşte după el? Când l-a văzut intrând pe poartă, a fugit înaintea lui, ca odinioară. Mihai era aşa de obosit, că abia se mai ţinea pe picioare.
— Nu te-a prins? întrebă ea.
; — Prins pe muma lor… Lemnele le-am lăsat la Bitu-
Şiţa, la marginea satului… Mâne noapte mă duc să le iau.
Ana nu ştia cum să-i intre în voie şi până la urmă,
— Păldndu-ş’i pe inimă, a prins cocoşul de sămânţă, l-a tăiat şi i-a pregătit zeamă grasă. S-a dus la cârciuma cu trei ouă în batistă şi s-a’ântors cu un pac de tutun şi o sticlă de pălincă, pe datorie. S-a aşezat lângă el şi l-a privit cum mănâncă, aşa de hămesit că nu putea scoate o vorbă. Se gândea: „Om în toată firea şi noi mai că nu murim de foame“. Tuşi şi-i spuse poruncitoare:
— Măi omule, pune-te şi scrie-i lui Iosiv. Merem.
— Bine, bine, s-a posomorit el. După ce-i naşte tu…
Mie nu-mi purta grije… Ştii ce? Mai bine îi scriu eu. (Ana învăţase bine la şcoală. Ştia să scrie, să citească şi să cânte cele opt glasuri. Îi plăcea câteodată să se aşeze în faţa hârtiei, să ascuţească o pană de gâscă şi să-şi scrie numele de fată: Ardelean Ana… pe urmă pe cel de muiere măritată: Moţ Ana.)-
Peste câteva săptămâni, când Ana era în luna a şaptea le veni vestea că Iosiv le găsise loc pe moşia acelui grof Bomemisza, în judeţul Szolnok, lângă Tisa. Deocamdată Mihai putea fi numit doar sămădău mic, până ce avea să se dovedească ce fel de om este.
„Meltoşagoş groful este pita lui Dumnezeu, scria Iosiv.
Pe cine iubeşte acela are de la el multă milă vaţ cujetat bine şi io vreau sămăntorc înapoi în sat peste un An doi.
Scrieţi când veniţi să ştiu că io luna vietoare mă duc la Solnoc şi iară vorbesc de voi. Al vost iubitor frate şi cumnat Moc Iozsef.“
începură să vândă puţinele lucruri, gândindu-se că
Iosiv are să-i ajute la început, Mihai a scos scândurile din pod şi a meşterit două lăzi mari, în care şi-a îngrămădit toate boarfele. În fiecare seară casa le era plină de vecinii
Care veneau să-şi ia rămas bun şi să se mire ce curaj le-a
Venit de-şi lasă şi satul lor, şi sărăcia lor, şi se duc. Într-o seară a venit şi Miklos. Era afumat şi lăcrimos *.
— Şi aşa… Mereţi în anyaorszăg… Ehei, eu cine ştie… Mie aici în Lunca asta, bat-o voia lui Dumnezeu, îmi putrezesc oasele…
Băgând de seamă că Mihai îl priveşte pieziş, s-a apropiat de el, clătinându-se:
— Nil fi mânios, mă. Ce dracu… Ce-o fost o trecut…-
Bată-l Dumnezeu pe cine se mai gândeşte… Uite aici…
Ţi-am adus ceva… Nu poţi merge în Ungaria aşa golişel cum te afli. Na, nişte haine de-ale mele… Ţi-or Veni cam mici, da nu-i bai. Să nu fii zdrenţuros… Na, mă…
Azvârli pe masă un pachet învelit în foaie de ziar.
Mihai văzu roşu înaintea ochilor. Îşi strânse pumnii, dar tocmai când voia să-l trimită la toţi dracii, Ana surâse, se ploconi atâta cât îi îngăduia sarcina şi spuse:
— Mulţămim, domnule Milkos, mulţămim frumos…
— Ei, ho… Miklos oftă. Aveţi să vedeţi şi voi amu cât îi de uşoară viaţa de slugă peste slugi… Aşa am socotit şi eu când am venit încoace. O să-mi fac bani, o să mă întorc acasă şi mi-oi lua pământ… Iacă, făcu el, ridicând mâna de care spânzura harapnicul, asta mi-o mai rămas. Asta şi duşmănia oamenilor. Într-o zi m-or tăia…
No, drum bun şi Dumnezeu să vă ajute…
După plecarea lui, Mihai stătu multă vreme în mijlocul odăii, cu bărbia în piept. Deodată se făcu roşu, se duse la Ana şi fără nicio vorbă îi trase o palmă. Ea se rezemă de perete şi se uită la el cu ochi mari. Mihai mai dădu o dată. Atunci ea se repezi la el şi, prinzându-l
de piept, cu o putere neobişnuită, îl împinse cât colo.
— Să nu rădici mâna asupra mea, auzitu-m-ai? Că-ţi crăp capul! Te ţii domn? Pară-ţî bine că o fost beat, şi ţi-o adus haine, să ai ce pune pe tine…
— Muiere!
— Nicio muiere! Şi… să nu mai dai în mine niciodată! auzi? Niciodată, cât îi trăi.
Toderuţ, trezit din somn, începu să ţipe speriat.
— Taci şi tu, că iau zbiciul de după uşe. Culcaţi-vă şi dormiţi!
Amuţit, Mihai se vârî în pat. Într-un târziu, când Ana yeni şi ea, îi spuse, privind în meşter-grindă:
— Nu fi mânioasă, măi muiere…
— De ce? se miră ea, oftând.
Că te-am lovit…
— Dormi. Nu-i bai.
Plecară peste o săptămână, petrecuţi de întreg satul care-i căina.
Când au trecut prin faţa bisericii, au oprit căruţa, s-au dat jos şi s-au pus în genunchi în colbul drumului.
Mihai înghiţea cu greu un nod ce i se pusese de-a. Curmezişul gâţlejului şi trăgea cu ochii la Ana. Dar faţa ei era împietrită şi buzele uscate şopteau fără glas:
— „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri..
După ce satul a rămas în urmă, Mihai nu s-a mai putut Stăpâni. A sărit din căruţă, făcând semn cumnatului să mine mai departe, s-a trântit în şanţ şi a început să plângă. De la un timp, zdroncănitul căruţei nu se mai auzi. Atunci s-a sculat şi a pornit cu paşi târşiţi în urma ei
5
Drumul a durat vreo patru zile. Todoruţ plângea mereu şi nu putea dormi de fumul de pipă, de mirosurile greţoase care o făceau pe Ana să verse icnind. Mihai se ruga mereu de călători:
— Nu vă supăraţi, faceţi bine… îi grea… îi într-î şaptea lună…
Până când o unguroaică grasă îi repezi:
— Lasă, omule, ce? Noi nu pricepem?
— A icineea zi de dimineaţă au ajuns. Iosiv, îmbrăcat orăşeneşte, eu o scurtă neagră şi cizme lucioase, îi aştepta la gară. Niciunul nu ştia cum să înceapă vorba, după ce se sărutară, până ciând Iosiv zise:
— Haideţi… Am venit cu o eoeie de la domnie…
Aşa a început noua lor viaţă-. Copilul, care s-a născut a murit la câteva luni şi l-au îngropat pe marginea Tisei, într-un cimitir mic. În anul următor, Mihai a ajuns sămădău, în locul unuia Sândor, care fura prea din cale-afară.
Locuiau într-o căsuţă albă, foarte curată, cu două odăi mici. Domnul căpitan ân rezervă Bornemisza Aladâr începu să ţină la Mihai. Era holtei şi trăia cu o slujnică frumoasă, lucru pentru care îl dăduseră afară din armată.
Se plimba rar pe moşie, mai mult stătea la Budapesta.
Crescătoria de porci, peste care Mihai era sămădău, număra la patru mii de capete şi avea o sumedenie de slugi. Mihai era plătit bine şi foarte curând începu să se descurce în afaceri. Cupeţii care veneau de la oraş, cu el trebuiau să pună la cale cumpărăturile, pentru că înăl-
ţimea-sa au stătea de vorbă: cu negustorii din pricina cărora sărăcea nobilimea. Din fiecare vânzare, Mihai avea parte, pentru bunăvoinţa lui şi, pe deasupra, putea lua oricând cin ci-şase godaci, că nu se cunoştea din grămada cea mare, îşi cumpără două vaci de lapte, haine şi lucruri de casă» Ana redeveni frumoasă, ca în tinereţe. Numai ochii Îşi pierduseră pentru totdeauna strălucirea, devenind aspri ca oţelul. Prin 1901 li se născu o fată pe care o botezară Ana, apoi un băiat îraian, care muri la cinci ani; mai târziu o altă fată Emilia, şi încă vreo trei copii, cărora nu le-a fost dat să’ trăiască. Todor n-avea nicio grijî. Se juca toată ziua prin pustă, cu alţii de seama lui.
şi abia de mai ştia româneşte. Era un copil ciudat. Închis şi scump la vorbă,
6
Peste trei ani de la venire uitară sărăcia ruşinoasă din trecut. Pe moşie intezăii, vătafii şi sămădăii furau cât puteau. Numai pălmaşii o duceau greu. Dar asta n-o privea pe Ana, era treaba lor. Dacă erau proşti. Ea voia să adune cât mai mulţi bani, să se întoarcă în sat şi să cumpere pământ. Avea o ladă mare, de gorun, căreia Îi făcuseră fund dublu. Acolo ţineau teancurile de bani şi ftşicurâie de aur, împreună cu un pistol mare, iar deasupra haine şi tot felul de boarfe. Seara, după ce Mihai se întorcea de la treburi, se încuiau amândoi în odaia din fund şi numărau…
— Asta face nouă jugăre jumătate de pământ prima, de la Grinduri, spunea Ana, încruntată.
— Da, Ană…
Mihai era mulţumit, umbla îmbrăcat bine, purta veston negru, chimir cu nasturi de argint, cizme înalte, moi şi cămaşă ca zăpada. Numai harapnic n-a voit să-şi ia;
când se ducea să vadă turmele, împrumuta unul de la un sămădău mai mic. Veneau des pe la ei intezăul, un om
. Gras, rotund şi fără barbă, numai cu câteva fire de mustaţă ţepene ca la un cotoi, şi papa protestant. O dată la trei.
luni, Mihai mergea la castel să dea socoteală. Căpitanului
Bornemisza îi plăcea firea lui dârză şi-l înţepa adeseori cu vorba, să-l vadă cum răspunde. („Este. În el, draga mea, o anumită eleganţă, ceva fin, spunea el surorii sale, o fată bătrână, care trăia în cultul unui logodnic mort
’acum cincisprezece ani în urma unei căzături de pe cal, la o manevră imperială. Rasă bună, valahii…")
— De ce să vă mai duceţi acasă? se mira pastorul protestant. Nu staţi bine aici? N-aveţi un rost?
— Noi suntem români î răspundea Mihai aspru.
— A, da, da… Sângele apă nu se face, mormăia jenat pastorul.
Uneori seara, Ana începea să râdă din senin, nevenindu-i să creadă că nu mai sunt săraci. Îi spunea bărbatului:
— Vezi, dacă nu veneam?
— ~ Am avut noroc cu Iosiv, răspundea el supărat din pricina acestei veselii neruşinate, care ar fi putut aduce şi ceasul rău. Ce? Crezi că toată lumea putea ajunge ca noi? Înălţimea-sa e plin de datorii la neguţătorul pe care-l slujeşte Iosiv… De aceea ne-a primit, ca să-i
Iacă pe plac neguţătorului…
— Da de unde! dădea din mână Ana, supărată. Oamenii harnici îşi fac stare orişiunde… Numai puturosul piere.
— Hm, mormăia Mihai şi tăcea. Nu-i plăcea să se pună împotriva ei, că n-ar mai fi scos-o la capăt. Ea se schimbase, de n-o mai cunoştea de multe ori. Cu toate că nu mai era ofilită, îmbătrânea. În schimb Mihai arăta foarte bine. Înalt, cu ochii verzi, mustaţa tunsă orăşeneşte, umerii laţi şi spatele drept ca scândura. De câteva ori, văzmdu-l călare, domnişoara Bornemisza se gândi, fără să-şi dea seama că făptuieşte un sacrilegiu, că exact aşa se ţinea în şea şi domnul Vitez ghici assakilrthi es ublonezkurthi Ghyczy Lehel, logodnicul ei, căruia îi fusese
’hărăzită moarte de erou. Şi Ana vedea cum femeile, nevasta popii, fata cea mare a intezăului, dau ochii peste cap când il văd pe Mihai, dar nu-i păsa. În ladă se adunau tot mai mulţi bani. Într-o zi Ana spuse:
— Măi Mihai, eu zic să băgăm banii la bancă… întreabă pe oarecine de o bancă bună…
Nu-i plăcea să ştie banii afară din casă, şi carnetul pe care-l primiră de la Atlami Bank i se părea Anei fără niciun preţ, dar auzise de ani ea omoruri şi jafuriîntâmpl aite, pe pustă, încât o apucă teama ca nu cumva să se piardă truda atâtor ani. Fetele erau mărişoare: Anuţa uiiibla lî şcoală, în clasa a IV-a, Emilia într-a I-a, aşa că
Ana avea ajutor la treburile casei. Le lăsa pe de să facă de toate, iar ea începu să îngraşe gâşte, curcani şi să ţină patru vaci. Trimiteau laptele la oraş, odată cu proclusul moşiei. Ana purta haine dintr-uri material foarte tare, să nu se rupă. Fiecare filer era chivernisit, singurul loc unde „domneau” era masa; mâncau mult şi ea, şi Mihai, iar la prânz copiii n-aveau voie să scoată o vorbă, fiindcă îi plesnea îndată cu dosul lingurii peste gură. În fiecare an îşi făceau socoteala că la primăvară vor porni spre casă, dar nu se îndurau să se despartă de bine, cu toate că abia aşteptau să se vadă stăpâni cu adevărat pe avutul lor. Mihai o lăsa pe ea să hotărască totul; numai, din când în când îl cuprindea un dor bolnav de casă. Ana ştia să nu zică nimic, atunci când el venea acasă mort de beat, pus pe ceartă. Îl lăsa să bodogănească în voie, apoi Mihai se ducea pe marginea Tisei, unde se aşeza pe o movilă lătăreaţă, privea curgerea molcomă a apei şi îngâna printre lacrimi:
„Foaie verde, foi de prun,
Drag mi-i să pornesc la drun.
S-aud calu tropotind
Şi căruţa zdroncănind…"
Dormea afară, în antreu, iar a doua zi se scula cu dureri de cap, morocănos şi-i spunea Anei:
— Muierea lui Dumnezeu! lî vremea să merem acasă!
Doară nu vrei să ne îngropăm aici…
Copiii creşteau. Pe Todor îl prinsese odată maică-sa în grajd cu o slujnicuţă sub el, şi-l bătuse cu biciul.
Anuţa, fata cea mare, era destul de urâţică, tăcută şi muncitoare; în schimb Emilia avea năravuri de domnişoară, bătea din picior, mai ales în faţa lui Mihai, care nu ştia cum să-i mai intre în voie.
— Taci, Miliuţa tatii, taci, să nu te audă mă-ta… Îţi aduc eu ce vrei tu de la Peşta, săptămână vietoare.
— Nu Peşta! Budapest! îl îndrepta ea. Nu vă mai subţiaţi oleacă!
în 1912 Ana rămase iarăşi însărcinată. Pentru prima oară în viaţa ei se simţea mamă cu adevărat. Mihai, ruşinat, socoti că e cam necuviincios să faci copii la vârsta asta şi-i veni să intre în pământ când căpitanul
Bornemisza îl felicită. Băgă de seamă că nici ceilalţi copii nu se simţeau tocmai în largul lor. Todor veni odată acasă cu un ochi vânăt şi cu un dinte lipsă.
— Ce-i cu tine? îl întrebă mamă-sa.
El nu voi să-i spună nimic, dar când o văzu că începe să se înfurie, îi povesti plângând cum Ioşca, un argat de la grajduri, om de vreo patruzeci de ani, strigase în urma lui: „Mă, că bine vă înmulţiţi… Se vede că vă prieşte aici la noi! “
Todor sărise la el, dar bineînţeles fusese bătut.
— Aşa? râse rece Ana, legându-şi broboada şi încingând un brâu de lână peste mijloc. No, nu-i bai!
— Unde te duci, măicuţă? întrebaseră fetele speriate.
— Tăceţi din gură şi şedeţi acasă, să nu vie careva şi să fure.
Se duse drept la grajduri şi-l chemă pe Ioşca afară.
Acesta veni curios, dar nu se dezmetici bine şi Ana îi cârpi o palmă răsunătoare, apoi încă una şi la urmă un pumn în piept, de-l rostogoli pe jos. Tocmai atunci se deschise poarta şi căpitanul Bornemisza intră cu droşca.
Ioşca fugi la el şi, rezemându-se de scară, i se plânse.
— Du-te dracului, idiotule! râse căpitanul şi ridică biciuşca. Dacă şi o femeie te poate bate, mare folos o să am de tine!
De atunci oamenii curţii începură să se teamă de Ana şi chiar Mihai se simţi sfios faţă de ea, multă vreme.
Pe copilul care se născu, blond, cu ochii albaştri-deschişi, îl botezară Pavel, dar ea începu să-l alinte pe ungureşte,
Palii. Ceilalţi încetară să existe pentru ea şi nu zise nimic când auzi că Todor s-a înhăitat cu o codană. Lui
Palii îi cumpăra de la oraş cele mai frumoase lucruri şi. Nu-şi încăpea în piele de bucurie şi mândrie icând o auzea pe nevasta intezăului:
— Îi ca un copil de grof… doamne, ţine-l, doamne…
Pe fete le trimisese la Budapesta: pe Anuţa într-o şcoală de menaj, iar pe Emilia într-un institut de călugăriţe unde erau primite fetele negustorilor rurali şi ale ţăranilor bogaţi. Mihai devenise omul de încredere al căpitanului, care voia chiar să-l numească administrator, îndată ce va găsi un motiv ca să se descotorosească de cel vechi, fratele amantei lui, de la care avea acum vreo trei copii. De aceea Mihai umbla tot mai des pe la
Budapesta şi odată, câţiva cupeţi îl duseră, după un chef, într-o casă mare, plină de oglinzi şi covoare, şi de muieri îmbrăcate în cămăşi scurte, de mătase. Intrase în odaia uneia, Iulişka, şi aceasta. Îl iubise aşa cum; Mihai nu-şi putea închipui că se poate. Iubi. Păcatul îl cam apăsa, dar n-avea cui să se spovedească, nefiind în tot judeţul ţin popă ortodox, iar cu papistaşii şi reformata nu voia să aibă de-a face.