Cărți romantice și de dragoste pdf

Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi soarele apusese, desluşeam pe câmpie casele orăşelului Ille, către care mă îndreptam.           — Ştii, îi spusei catalanului care îmi servea drept călăuză din ajun, ştii, nu-i aşa, unde locuieşte domnul de Peyrehorade?           — Ba bine că nu! exclamă el, îi cunosc casa tot aşa cum mi-o cunosc pe a mea şi dacă n-ar fi atât de întuneric, aş putea chiar să v-o arăt. E casa (cea mai frumoasă din Ille. E om bogat domnul de Peyrehorade şi îşi însoară feciorul cu una şi mai avuta ca el.           — Şi când are loc căsătoria? Curând? îl întrebai eu.           — Zilele astea! s-ar putea să fi şi tocmit lăutari pentru nuntă. Astă-seară, poate, mâine, poimâine, ştiu eu? Nunta va avea loc la Puygarrig, căci domnişorul se însoară cu domnişoara de Puygarrig. Ehei, o să fie tare frumos!           Mă recomanda domnului de Peyrehorade un prieten al meu, domnul de P. Îmi spusese că e un anticar foarte instruit şi de-o amabilitate care nu se dezminţise niciodată. Îmi mai spusese că o să-i facă mare plăcere să-mi arate toate ruinele aflate la zece leghe împrejur. Mă gândeam, deci, că o să-mi fie de mare folos să vizitez împrejurimile din Ille, după câte ştiam bogate în monumente antice şi medievale. Această căsătorie, de care abia acum auzeam, îmi dădea peste cap toate planurile.           „O să le stric cheful”, îmi spuneam eu. Dar eram aşteptat; îl vestise domnul de P, trebuia să mă prezint neapărat.           — Pun prinsoare, domnule, îmi spuse călăuza, când sfârşisem de coborât şi ajunsesem în câmpie, pun prinsoare pe-o ţigară că ştiu pe de rost ce anume veţi face la domnul de Peyrehorade.           — Ei, răspunsei eu întinzându-i o ţigară, nici nu e prea greu de ghicit. La ora asta, după ce-ai coborât şase leghe în Canigou, problema numărul unu e să mănânci.           — Da, dar mâine? Iată, pun pariu că veniţi la Ille ca să vedeţi idolul. M-am gândit la asta când v-am văzut desenând sfinţii din Serrabona.           — Idolul! Ce idol? întrebai eu plin de curiozitate.           — Cum, nu v-a povestit nimeni la Perpignan că domnul de Peyrehorade a găsit un idol îngropat în pământ?           — Pesemne o statuie de pământ ars sau argilă?           — Nu, de aramă. Ai putea să faci din el o groază de gologani de aramă. E tot atât de greu cât un clopot de biserică. L-am găsit îngropat în pământ la rădăcina unui măslin.           — Erai deci de faţă când a dat de el?           — Da, domnule. Acum două săptămâni, domnul de Peyrehorade ne-a poruncit, mie şi lui Jean Coli, să scoatem din pământ un măslin bătrân care degerase iarna trecută, iarnă, după cum ştiţi, neobişnuit de aspră. Jean Coli săpa cu râvnă, când deodată sapa se izbeşte de ceva. S-a auzit biuum, ca şi cum ar fi lovit un clopot. „Ce-i asta?” îi spun eu. Săpăm mai departe, săpăm, şi iată că deodată iese la iveală o mână neagră, parcă un mort şi-ar fi scos mâna din groapă. M-au trecut sudorile de spaimă. Mă duc şi-i spun boierului: „Stăpâne, zic, sunt sub măslin şi rămăşiţe omeneşti! Ar trebui să chemăm preotul.” „Ce fel de rămăşiţe omeneşti? zice el. Ia hai să văd.” Când dădu cu ochii de mâna aceea neagră, strigă: „O antichitate! O antichitate!” Ai fi zis că găsise cine ştie ce comoară. Pune mâna pe-o sapă şi începe să sape din răsputeri, mai dihai decât noi doi.           — Şi ce aţi găsit?           — O femeie mare, neagră, goală-goluţă, fie-mi cu iertăciune, domnule, cu totul şi cu totul de aramă; domnul de Peyrehorade ne-a spus că-i un idol de pe vremea păgânilor din timpul lui Carol cel Mare!           — Trebuie să fie vreo Madonă de bronz din cine ştie ce mănăstire nimicită.           — O Madonă! păi cum! Mi-aş fi dat seama cât ai clipi, dacă aş fi fost o Madonă. E un idol, pe cinstea mea: se vede după chip. Are nişte ochi mari, albi, care te ţintuiesc locului. Se uită la tine, de parcă ar vrea să-ţi spună ceva, şi fără vrere, cobori privirea în pământ.           — Zici ca are ochi albi? Sunt fără îndoială încrustaţi în bronz. O fi poate vreo statuie romană.           — Romană! Să ştii că asta e. Domnul de Peyrehorade zice că este o romană. Îmi dau seama că sunteţi tot atât de învăţat ca şi el.           — E întreagă? Nu-i lipseşte nimic?           — Nu-i lipseşte nimic. Nimic. E întreagă şi mai arătoasă decât statuia de ipsos vopsită a lui Ludovic-Filip de la primărie. Cu toate astea, chipul idolului mi s-a părut plin de răutate. Te priveşte de parcă ar vrea să-ţi facă un rău.           — Ce rău? Ţi-a făcut vreun rău?           — Mie nu. Să vă spun cum a fost. Ne-am apucat patru oameni să ridicăm idolul în picioare, cu domnul de Peyrehorade, care şi el trăgea de funie, deşi n-are, bietul om, vlagă nici cât un pui de găină! Cu multă caznă am pus-o în picioare. Luasem o bucată de ţiglă ca s-o proptesc, când buf! a căzut grămadă pe spate. Am strigat: „Păzea”. Dar până să strig eu, i-a şi prins sub ea piciorul lui Jean Coli.           — I l-a strivit cumva?           — Ba i l-a rupt, cum ai rupe în două un arac! Vai de capul lui! M-au apucat furiile, ce să zic. Îmi venea să iau sapa şi să fac bucăţi idolul, dar domnul de Peyrehorade nu m-a lăsat. I-a dat nişte bani lui Jean Coli, care de două săptămâni, de când cu întâmplarea asta nenorocită, nu s-a mai dat jos din pat, şi doctorul zice că, după cât se pare, o să-şi târască piciorul toată viaţa. Mare păcat, zău aşa. Era cel mai bun alergător din împrejurimi, şi cel mai bun aruncător de minge, dacă îl lăsăm deoparte pe domnişorul nostru. Ce amărât a fost domnul Alphonse de Peyrehorade nu vă mai spun, căci Coli era tovarăşul lui de joc. Nu te mai săturai să-i vezi cum îşi aruncau mingea. Paf! paf! nu atingea niciodată pământul.           Vorbind aşa, am intrat în Ille, şi peste puţin timp mă aflam în faţa domnului de Peyrehorade. Era un moşneag mărunţel, dar încă în putere şi vioi, pudrat, cu nasul roşu, cu o înfăţişare jovială şi ironică. Înainte de a deschide scrisoarea domnului de P., m-a poftit să iau loc la masă, o masă copioasă, şi m-a prezentat soţiei, şi fiului său ca pe-un arheolog ilustru, care trebuia să scoată provincia Roussillon din uitarea în care o lăsase indiferenţa savanţilor.           În timp ce mâncam cu poftă, căci aerul tare, de munte, îmi deschisese pofta de mâncare, cercetam cu luare-aminte gazdele. Spusei un cuvânt domnului de Peyrehorade; trebuie să adaug că era neastâmpărul în persoană. Vorbea, mânca, se scula, alerga în bibliotecă, îmi aducea cărţi, mi-arăta stampe, îmi turna să beau; nu sta locului nici măcar două minute. Soţia lui, cam rotofeie, ca mai toate catalanele după vârsta de patruzeci de ani, mi se părea o provincială în toată legea, ocupată doar cu gospodăria şi grijile casei. Deşi ce era pe masă ar fi ajuns la cel puţin şase persoane, ea alergă la bucătărie, puse să se taie câţiva porumbei, porunci mălai copt, deschise nu ştiu câte borcane de dulceaţă. Într-o clipă, pe masă îşi făcură apariţia o sumedenie de farfurii şi sticle încât aş fi murit fără îndoială de indigestie dacă m-aş fi apucat să gust numai din tot ce mi se oferea. Totuşi, la fiecare fel pe care-l refuzam, trebuia să găsesc noi scuze. Se temea că nu mă simt bine în Ille. În provincie nu prea ai de unde alege, şi parizienii sunt atât de dificili!           În timp ce părinţii săi umblau de colo-colo, domnul Alphonse de Peyrehorade nu se clinti din loc, rămânând nemişcat, aidoma unui Term. Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu o figură frumoasă şi regulată, dar lipsită de expresie. Statura şi formele lui atletice justificau reputaţia de neobosit jucător de paume11 de care se bucura în împrejurimi. În seara aceea era îmbrăcat cu eleganţă, exact după fotografiile ultimului număr din Jurnalul Modelor. Dar mi se părea că veşminltele îl stinghereau; sta ţeapăn de parcă înghiţise un băţ, în vestonul său de catifea, şi se întorcea cu tot trupul. Mâinile lui mari şi arse de soare, cu unghiile tăiate scurt, contrastau în mod ciudat cu costumul. Mâini de muncitor ce ieşeau din mânecile unui dandi. De altfel, deşi m-a examinat din cap până-n picioare foarte curios, în calitatea mea de parizian, nu-mi adresă cuvântul decât o singură dată toată seara, şi asta spre a mă întreba de unde am cumpărat lanţul ceasului de buzunar.           — Ah! dragul meu oaspete, îmi spune domnul de Peyrehorade când cina era pe sfârşite, acum eşti în casa mea şi voi pune stăpânire pe dumneata. Nu te slăbesc deoât după ce-am să-ţi arăt tot ce cred eu demn de văzut în munţii noştri. Trebuie să înveţi să cunoşti Rousillonul acesta al nostru şi să-i faci dreptate. Nici nu ştii câte minunăţii se ascund aici. Monumente feniciene, celtice, romane, arabe, bizantine, am să-ţi arăt totul, de-a fir-a-păr. Am să te duc pretutindeni, n-o să te cruţ de loc, am să-ţi arăt până şi ultima cărămidă.           Un acces de tuse îl sili să-şi întrerupă vorba. Am profitat de ocazie ca să-i spun că aş fi dezolat să-l deranjez într-un moment atât de important pentru familia sa. I-am spus că mi-ar fi de ajuns sfaturile lui preţioase în legătură cu excursiile pe oare urmează să le fac, şi că nu e neapărat necesar să se obosească pentru a mă însoţi.           — Ah! vorbeşti de căsătoria fiuluii meu, exclamă el, întrerupându-mă. O nimica toată. Va avea loc poimâine. O să te rog să iei parte la nunta care se va desfăşura de altfel în familie, căci mireasa e în doliu după o mătuşă pe care o moşteneşte. N-o să fie nici petrecere, nici dans. Păcat ai fi avut prilejul să le vezi dansând pe catalanele noastre. Sunt frumoase foc şi poate ţi-ar fi venit pofta să-l imiţi pe Alphonse. Vorba zicalei: O căsătorie aduce după sine alta. După nuntă, adică sâmbătă, sunt liber, şi-o să începem să batem coclaurile. O nuntă, în provincie, nu e decât o plictiseală în plus, mai ales pentru un parizian sătul de petreceri şi încă o nuntă fără dans! Îţi cer iertare! Totuşi, vei vedea o mireasă, o mireasă, o să vorbim noi pe urmă… Dar dumneaita eşti un om serios, nu mai ai ochi pentru femei. Am să-ţi arăt altceva mai interesant. Da, am să-ţi arăt altceva! Îţi rezerv o surpriză grozavă pentru mâine.           — Doamne! îi spusei, e greu să ai o comoară în casă fără ca oamenii să nu afle. Cred că ghicesc surpriza pe oare mi-o pregăteşti. Dar dacă e vorba de statuia dumitale, descrierea pe care mi-a făcut-o călăuza mea n-a avut darul decât să-mi aţâţe curiozitatea şi să-mi trezească dorinţa de-a o admira.           — Ah! ţi-a vorbit de idol, căci astfel au poreclit-o pe frumoasa mea Venus Tur dar nu vreau să mai rostesc un cuvânt. Mâine, la lumina zilei, o vei vedea cum trebuie, şi o să-mi spui dacă am sau nu dreptate s-o consider o capodoperă. Zău! Ai picat tocmai la timp. Sunt inscripţii pe care eu, biet ignorant, le explic în felul meu dar altfel le dezleagă un savant din Paris! O să râzi, poate, de interpretarea mea căci am făcut o dare de seamă eu, acesta care îţi vorbesc, bătrân anticar de provincie, m-am lansat. Vreau să ia foc presa. Dacă vrei s-o citeşti şi să faci unele îndreptări, aş putea spera. De pildă, sunt tare curios să ştiu cum vei traduce inscripţia de pe soclu: CAVE… Dar mi vreau încă să-ţi cer nimic! Pe mâine, pe mâine. Nici un cuvânt mai mult despre Venus.

Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, apărută în 1845 în revista Revue des deux Mondes și, ulterior, publicată de Michel Lévy frères în 1846. Nuvela a devenit foarte populară după ce a fost adaptată sub formă de libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy în 1875 pentru opera Carmen de Georges Bizet. NUVELE CUPRINS:           Prefaţă 4           Tabel cronologic 27           MATEO FALCONE 31           TAMANGO 45           NEÎNŢELEGERI 68           COLOMBA 136           CARMEN 278           ABATELE AUBIN 341                 Prefaţă.           Un nou volum de Mérimée este, fără îndoială, un omagiu adus scriitorului; cu precădere, însă, el constituie un act de cultură, prin care se pun la îndemâna cititorilor capodopere de circulaţie mondială. Cartea de faţă este, din acest punct de vedere, cu atât mai preţioasă cu cât ea cuprinde acele nuvele care – ele în primul rând – i-au deschis autorului portiţa posterităţii.           Selecţia întreprinsă aici a fost facilitată şi de împrejurarea că istoria literară stabileşte în opera lui Prosper Mérimée trei epoci de creaţie, aproape net delimitate. Istoria literară se supune astfel evidenţei şi o constată, iar jaloanele sunt cvasiunanim acceptate nu numai din raţiuni de metodă: punctând etapele unei activităţi literare de aproape cincizeci de ani, fie operează o ierarhie de valori într-o operă destul de variată îi foarte evident inegală.           Dar disocierea operei în componentele ei temporale produce în primul rând revelaţia nuvelelor: în literatura franceză Mérimée este considerat, pe drept cuvânt, creatorul nuvelei realiste moderne; ca nuvelist – ca romancier, în măsura în care, prin dimensiunile şi construcţia lor, unele nuvele se apropie de roman – el a rămas fixat şi în istoria literaturii universale.           Culegerea de faţă este alcătuită din producţiile cele mai reprezentative ca virtuţi artistice, care şi-au dovedit viabilitatea în timp, fiind selecţionate din cea mai fecundă epocă de creaţie a scriitorului, din epoca lui de maturizare şi de maturitate artistică. Ele sunt reprezentative deci pentru creaţia lui Mérimée fără să nege totuşi ansamblul operei sale în care chiar şi imperfecţiunile au o semnificaţie majoră.           Debutul răsunător ca şi sfârşitul mai degrabă modest al unei mari cariere literare oferă nu numai un context acelor viguroase şi substanţiale producţii ale anilor 1829-1846, ci se înscriu în dialectica intimă a întregii opere: debutul prevesteşte, explică şi pregăteşte în bună măsură apogeul; epoca finală explică şi ea, dar mai ales subliniază valorile aceluiaşi apogeu.           Se cuvine deci să ne oprim şi asupra lor.           Evocând funeraliile generalului Foy, care au prilejuit, în plină Restauraţie, o mare demonstraţie republicană, sculptorul d’Angers imortalizează, într-un basorelief executat în anul 1825, printre alţi protagonişti ai demonstraţiei, şi pe tânărul Prosper Mérimée. În acelaşi an, Mérimée îşi face debutul în literatură.           După o încercare, se pare, neizbutită – piesa Cromwell – şi distrusă, în manuscris, chiar de către autor, Mérimée publică Teatrul Clarei Gazul. Volumul cuprinde câteva piese care, în ansamblu, alcătuiesc o critică a clerului şi a nobilimii feudale.           În Caleaşca sfintei împărtăşanii asistăm la domnia arbitrară şi abuzivă – înfăţişată cu o savuroasă tentă de ridicul, fiind vorba de o comedie – a unui vicerege din Peru; în Femeia e un diavol sunt înfăţişate ororile inchiziţiei; în Ocazia, spovedania e reprezentată ca un prilej de convorbiri amoroase, ş.a.m.d.           Asistăm apoi la rechizitoriul prejudecăţilor de clasă ale nobilimii în Inés Mendo sau prejudecata învinsă şi curajul lui Mérimée merge chiar mai departe, exprimând câteva idei, dacă nu foarte originale, măcar destul de riscante pentru epoca reacţionară a Restauraţiei: „Plugarii – spune el – sunt cei care-i fac pe nobili să trăiască”; sau, în altă parte, reia o idee vehiculată încă de literatura medievală: „în cer nu există deosebire de rang” – afirmaţie în care aluzia la realităţi terestre e cât se poate de evidentă.           Nu e vorba, prin, urmare, de idei care să exceleze prin ineditul lor, ci mai ales de curajul de a le reafirma. Şi pornind tocmai de la o asemenea constatare, s-a încercat acreditarea părerii că discreţia, misterul chiar, în care Mérimée îşi învăluie debutul, ar fi o măsură de prudenţă. De fapt, intitulându-şi volumul Teatrul Clarei Gazul şi atribuind piesele unei fictive actriţe spaniole, Mérimée recurge la un artificiu frecvent în literatura romantică. Ceea ce se remarcă însă aici este virtuozitatea mistificării: autorul inventează o biografie a imaginarei actriţe, pretinsa traducere o semnează cu un pseudonim – Joseph L’Estrange – şi, pentru ca totul să pară cât mai autentic, un prieten, pictorul Delécluze, desenează şi portretul Clarei Gazul: e de fapt portretul lui Mérimée, feminizat prin simplu adaus al unei coafuri şi a unor detalii vestimentare.           De altfel, artificiul e reeditat şi când publică Guzla, cu subtitlul insidios: Poezii populare ale ilirilor; de data aceasta chiar cu mai mult succes. Mérimée însoţeşte volumul cu note critice, inventează biografia unui imaginar bard de pe coasta Dalmaţiei, iar culoarea locală e atât de viu surprinsă în versuri, încât mulţi se lasă înşelaţi – printre ei şi Puşkin, care traduce câteva balade în ruseşte sub titlul Cântecele ilirilor.           În aceeaşi epocă a debutului, Mérimée publică drama de inspiraţie istorică La Jacquerie, pe care, în sfârşit, o semnează cu propriul său nume. Evocând răscoala ţărănească din anul 1358, Mérimée reconstituie aici, într-o amplă frescă socială, de un viguros realism, un moment profund dramatic din istoria Franţei medievale. Deşi practic nu s-a jucat, punerea ei în scenă fiind extrem de dificilă, La Jacquerie rămâne cea mai valoroasă creaţie, capodopera dramatică a lui Mérimée. E totodată un act de curaj civic, întrucât, apelând la faptele istorice de mult consumate, el denunţă racilele şi viciile feudalismului într-o epocă în care nobilimea încearcă să folosească Restauraţia spre a recuceri toate privilegiile abolite de Revoluţia burgheză din 1789.           Debutul literar a fost astfel făcut. Şi încă într-un mod strălucit.           Se pare, potrivit unei mărturii citată de André Billy în monografia consacrată lui Mérimée, că Goethe ar fi prezis: „Acest derbedeu care îşi ascunde talentul sub fustele unei actriţe (aluzie la Clara Gazul) va ajunge departe” – aceeaşi idee exprimând-o apoi, mai sobru şi argumentat, într-un articol.           Documentul cel mai grăitor despre debutul lui Mérimée l-a furnizat însă Alexandre Dumas, care în prefaţa la Henric al III-lea şi curtea sa – prima dramă romantică în proză care a văzut lumina scenei – făcea următoarea precizare: „Nu mă voi declara fondatorul unui gen nou pentru că, efectiv, nu am fondat nimic. D-nii Victor Hugo, Mérimée… şi Dittmer l-au întemeiat înaintea mea şi mai bine decât mine; drept care le mulţumesc; ei m-au făcut ceea ce sunt…”           Iată-l aşadar pe tânărul dramaturg citat printre fondatorii şi maeştrii teatrului romantic, imediat după Hugo, care, o dată cu apariţia celebrei sale Prefeţe la Cromwell, e unanim recunoscut ca şef al romanticilor.           În acelaşi an însă, în care Dumas face această elogioasă precizare, Mérimée publică primul său roman – Cronica domniei lui Carol al IX-lea – cu care inaugurează cea mai fecundă epocă din activitatea sa literară. E o operă de tranziţie în care procedeele romantice predominante se grefează pe fondul unei viziuni realiste. Dar divorţul lui Mérimée de romantici nu e totuşi mai puţin net: el va renunţa la efuziunile sentimentale, la grandilocvenţa prolixă şi mai ales la transcrierea în opera de artă a sensibilităţii subiective.           În locul investigaţiilor îndreptate cu precădere înspre universul interior, intim, Mérimée e un observator interesat în primul rând, exclusiv aproape, de lumea obiectivă, exterioară.           Păstrează de la romantici unele procedee literare novatoare şi aspiraţiile lor generoase. Dar disociază eul sensibil de substanţa operei, care traduce astfel nu impresii subiective, ci constatări, înregistrând, fără nici o nuanţă emoţională personală, rezultatele incursiunilor pe care observatorul atent şi mai ales lucid, Mérimée, le face în istorie, în folclor şi la societatea contemporană. Ruptura sa de romantici este definitivă şi ireversibilă.           În capitolul al VIII-lea al Cronicii domniei lui Carol al IX-lea – un imaginar dialog între cititor şi autor – are chiar o mică răfuială literară cu foştii lui prieteni; şi când i se reproşează că nu înfăţişează regi sau alte personaje de mare rang, cu costumele lor descrise până la detaliu, că nu retranscrie cuvintele lor memorabile, frumoase şi pline de eleganţă, când i se reproşează cu alte cuvinte că nu foloseşte recuzita poncifă a romanticilor, Mérimée îşi trimite cititorul la… muzeu. Dincolo de latura amuzantă a acestui răutăcios colocviu, este de reţinut ceea ce reprezintă el, ca profesiune de credinţă literară: fidelitatea faţă de viaţa reală care, oricât ar cere cititorul, autorul nu o va înfrumuseţa şi nici nu îi va face retuşuri care s-o falsifice.           E de fapt premisa artistică majoră a primului său roman şi a viitoarelor nuvele.           Cronica domniei lui Carol al IX-lea e inspirată – ca şi La Jacquerie – din istoria naţională, dintr-o sursă descoperită şi preconizată de romantici; e un roman de dragoste totodată, întrucât evenimentele istorice – războaiele religioase şi cumplita noapte a Sfântului Bartolomeu a anului 1572, când hughenoţii sunt masacraţi – constituie cadrul în care evoluează un cuplu de îndrăgostiţi; dar e şi un roman contemporan, actual prin mesajul său: povestea de dragoste – supusă unor dramatice încercări, fiind vorba de iubirea dintre o catolică şi un hughenot – denunţă şi fanatismul religios şi despotismul.           Sub acest aspect romanul este semnificativ pentru convingerile lui Mérimée, pentru gândirea lui raţionalistă.           Tatăl său, pictor şi profesor la şcoala de belle-arte, cultiva ideile progresiste ale enciclopediştilor şi, voltairian convins, nu şi-a botezat fiul. Ambianţa familială nu lasă nici un echivoc asupra educaţiei lui Mérimée care adesea, vorbind despre el însuşi, spunea: „noi păgânii”. Evident însă că nu era numai un anticlerical. Poziţia sa antifeudală era manifestă, şi nu numai în literatură. Când cunoscuţi influenţi se oferă să-i asigure o foarte râvnită slujbă, sub Bourboni, Mérimée refuză: refuză locul vacant pe care-l lasă Chateaubriand la ambasada franceză din Londra.           Dar Cronica domniei lui Carol al IX-lea este ilustrativă şi pentru alte laturi ale personalităţii şi creaţiei lui Mérimée. Aşa, bunăoară, romancierul nu uită ca de-a lungul firului epic să amintească că este şi istoric; sau mai precis: că este cu precădere istoric.           Romanul de dragoste rămâne indecis şi sfârşitul său e lăsat pe seama fanteziei cititorului: autorul a evocat o împrejurare istorică şi a dus-o până la capăt; restul pare că nu mai are importanţă.           De altfel chiar prefaţa în care Mérimée face ample consideraţiuni de ordin istoric pare mai degrabă un studiu asupra războaielor religioase decât un preambul al unei opere literare. Dar cu atât mai demn de reţinut este punctul de vedere al autorului: comentând evenimentele din noaptea Sfântului Bartolomeu, Mérimée îl scuză oarecum pe Carol al IX-lea întrucât, remarcă el, masacrul a fost în cea mai mare parte produsul exaltării colective. Să fie oare un exces de „obiectivitate” ştiinţifică? Posibil, din moment ce acelaşi Mérimée nu acordă credit integral cronicarului medieval Froissart, atunci când îl consultă pentru La Jacquerie, deoarece, părtinitor, Froissart e în mod evident un apărător al nobilimii feudale, în timp ce Mérimée nu are rezerve în simpatia sa faţă de oprimaţii răsculaţi.           Semnificativ rămâne însă faptul că după ce istoricul îşi spune cuvântul în prefaţă, romancierul, obiectiv şi el, relatează împrejurări care neagă valoarea circumstanţelor atenuante acordate lui Carol al IX-lea. Şi de obicei scriitorul realist Mérimée l-a excedat pe istoricul şi mai ales pe teoreticianul, adesea echivoc, Mérimée. În această autodepăşire trebuie căutată principala sursă a realismului său viguros, sursa vitalităţii operei sale.           Într-o scrisoare intimă el făcea următoarea observaţie cu nuanţă de paradox: „Trebuie să fii puţin stupid pentru a nu face decât un singur lucru; şi în arte nu excelezi decât dăruindu-te în întregime lor”. Mérimée a fost într-adevăr istoric şi arheolog, critic de artă şi filolog. Şi ţinea să se ştie acest lucru, chiar şi atunci când făcea literatură. Carmen de pildă, una din capodoperele sale, nu este, dacă ar fi să-l credem, decât o poveste aflată întâmplător şi transcrisă fără nici o pretenţie de literat. Mérimée ne avertizează la început că întreprinde cercetări istorice; apoi, în finalul care nu mai are nici o legătură cu nuvela, face un tur de erudiţie filologică.           Literatura este pentru el – această impresie încearcă să o lase – o simplă trecere de timp; o spune de altfel el însuşi că nu e suficient de stupid pentru a se ocupa de un singur lucru şi nici nu vrea să se dăruiască artelor. Creaţia este însă un act reconfortant prin ea însăşi şi literaturii nu îi cere mai mult decât ea îi oferă: o elevată delectare spirituală.           În linii mari vorbind, acesta e Mérimée teoreticianul: la un pas de arta gratuită. Cu totul altul însă e Mérimée scriitorul: chiar şi în luciditatea lui fără iluzii, chiar şi în scepticismul lui amar de mai târziu, el descoperă resurse de creaţie. Scriitorul filtrează otrava dezamăgirii acumulată de omul de lume. Observaţia obiectivă, oricât ar fi ea de amară, şi mai ales atunci când e amară, generează opera de artă. Prietenia cu Stendhal – în care s-a descifrat adesea sursa adeziunii sale la romantism, dar mai ales viziunea realistă a operei sale de maturitate – l-a îndepărtat de observarea universului său interior, intim, în favoarea realităţii înconjurătoare. Dar nu numai prietenia cu Stendhal, ci întreaga lui formaţie intelectuală. Şi în egală măsură împrejurările social-istorice în care a trăit; modul în care ele şi-au lăsat amprenta asupra personalităţii sale – modul în care el a reacţionat faţă de evenimente. Pentru că în ultimă instanţă aceste împrejurări şi poziţia faţă de ele îşi găsesc o expresie directă în opera lui Mérimée şi, de-a lungul carierei sale literare, momentele de semnificaţie din istoria zbuciumată a timpului său coincid cu jaloanele fixate de istoria literară care marchează acele distincte epoci de creaţie.           Începând din anul 1825, Mérimée e un creator efervescent, fără intermitenţe. După Cronica domniei lui Carol al IX-lea, în doi ani consecutiv, publică nuvelele: Mateo Falcone, Cucerirea redutei, Tamango şi Federigo, apoi Vasul etrusc, Partida de tric-trac ş.a.           În 1834 – după ce Restauraţia a fost doborâtă şi monarhia din iulie instaurează un regim, la început cel puţin, mai democratic – intră în administraţia de stat ca inspector al monumentelor istorice din Franţa. Timp de optsprezece ani el deţine acest post de înalt funcţionar erudit, colindă ţara în lung şi-n lat, restaurând şi salvând de la distrugere vestigii romane şi gotice. Patru volume de Note de călătorie – rod al îndelungatelor sale călătorii – îl relevează ca pe un remarcabil arheolog.           Călătoreşte mult şi în străinătate, vizitând Spania, Anglia, Germania, Italia, Grecia şi Asia Mică.           Două Academii – Academia Franceză şi Academia de inscripţiuni – îi vor consacra activitatea sa ştiinţifică, încununată în 1841 de două studii asupra unor momente din istoria romanilor: Eseu asupra războiului social şi Conjuraţia lui Catilina.           Totuşi, alegerea lui ca membru al Academiei Franceze iscă incidente. Fără prea mare amploare, dar nu fără semnificaţie. La două zile după ce a fost primit sub cupolă, îi apare nuvela Arsčne Guillot, în care virtuţile mai mult sau mai puţin morale, în orice caz francheţea unei fete mai uşuratice, sunt comparate antitetic cu filantropia ipocrită a unei doamne din protipendadă.           „Când eşti bogat e uşor să fii cinstit – spune Arsčne Guillot. Ţi eu aţ fi fost cinstită dacă aş fi avut mijloace… Am iubit un singur om. Dacă am fi fost bogaţi ne-am fi căsătorit.”           Şi asta o spune numai la două zile după ce Mérimée a fost ales membru ai Academiei! Printre alte reacţii nefavorabile autorului, merită citată aceea a lui Sainte-Aulaire care, într-o scrisoare, făcea aceste reflecţii: „Am făcut, se pare, alegeri destul de rezonabile în Academie; ultima nuvelă a confratelui nostru Mérimée mi-a pricinuit însă un mare regret. Talentul e cam prost folosit. Intre noi fie spus, nu-mi amintesc să fi citit o producţie frivolă mai radical neizbutită.” Alţii afirmau că, dacă nuvelele ar fi apărut cu două zile mai devreme, Mérimée nu ar fi obţinut votul lor.           Când peste un an apare Carmen, Mérimée se dovedeşte a fi rămas acelaşi neconformist, observator critic al moravurilor societăţii în care trăia.           Într-o scrisoare adresată doamnei de Montijo – mama viitoarei soţii a lui Napoleon al III-lea, pe care o cunoscuse mai demult şi cu care legase o afectuoasă prietenie – el face următoarea remarcă: „Am petrecut opt zile închis în casă, scriind… o întâmplare pe care mi-aţi povestit-o acum cincisprezece ani. După Arsčne Guillot, n-am reuţit să ofer altceva mai moral frumoaselor noastre doamne…”           După Carmen, apare Abatele Aubin, apoi un timp – nimic.           Abia în 1850 publică o piesă, Cele două moşteniri, după care intervine din nou o lungă pauză în creaţia originală.           Descoperă însă literatura rusă şi întreprinde o operă nu lipsită de importanţă: prin el publicul francez îl gustă pe Puşkin (din care a tradus Dama de pică, Ţiganii şi Focul de revolver) şi pe Gogol (Revizorul şi fragmente din Suflete moarte). Publică studii consacrate lui Puşkin, Gogol şi Turgheniev, iar ca istoric – lucrări despre Stenka Razin şi Petru cel Mare.           Dar nimic din ceea ce scrie acum – printre altele şi un roman istoric, Falşii Demetriuşi, dramatizat ulterior în colaborare cu Emile Augier – nu mai egalează creaţia anterioară.           Opera sa înregistrează astfel cantitativ, statistic chiar, o schimbare de poziţie care oscilează între panică şi supunere conformistă. Revoluţia din 1848 îl şochează pe Mérimée şi îl sperie; surprins de evenimente în casa unui prieten, el se baricadează acolo peste noapte. Într-o scrisoare adresată aceleiaşi doamne de Montijo, îşi mărturiseşte descumpănirea. În schimb, e poate unicul scriitor care aprobă lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea. Devine un intim al curţii imperiale, fiind şi un vechi prieten al soţiei împăratului – Eugenia, fiica doamnei de Montijo. La insistenţele ei, el acceptă să fie numit, iar Napoleon al III-lea îl numeşte senator. Refuză în schimb şi funcţia de ministru al instrucţiunii şi postul de profesor la Sorbona.           Atitudinea lui – pe care e riscant să o defineşti reacţionară, în ciuda serviciilor aduse, mai ales prin prestigiul său, unui regim reacţionai – nu este totuşi mai puţin contradictorie şi şocantă. În timp ce Hugo, alături de care debutase, reacţionează violent şi ferm faţă de lovitura de stat a lui Napoleon cel Mic, Mérimée, omul fără iluzii, sceptic şi pesimist chiar, face concesii.           La Cannes, bătrân şi bolnav, cu puţin timp înaintea dezastrului de la Sedan, moare senatorul. A fost un senator fără vocaţie, cu un rol destul de şters în vremea celui de al doilea imperiu şi ignorat ca om politic în istoria propriei sale ţări.           Mérimée scriitorul a rămas în posteritate, iar opera lui a intrat în circuitul valorilor universale. O citeşti şi o reciteşti, descoperindu-i la fiecare lectură sensuri şi frumuseţi noi. Revelaţiile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât ele se produc într-un perimetru destul de restrâns: Mérimée a scris puţin.           Într-o epocă în care literatura franceză se ilustrează prin opere monumentale, gigantice ca dimensiuni şi ca ţeluri – Balzac de pildă îşi propune să reconstituie în Comedia umană fizionomia întregii societăţi franceze de după revoluţia burgheză, iar Hugo întreprinde în Legenda Secolelor un vast ciclu de poeme menit să retranscrie în versuri istoria întregii omeniri – într-o asemenea epocă în care chiar şi un scriitor mai puţin profund, ca Alexandre Dumas, devine colosal prin inepuizabila lui fecunditate literară, Mérimée scrie nuvele. Şi încă: numai câteva nuvele. Le scrie cu dezinvoltură, cu aerul degajat al unui amator care îşi propune ţeluri dintre cele mai modeste fără dorinţa de a excela şi fără ambiţia de a concura la gloria literară. Şi totuşi literatura universală l-a trecut în rândurile aleşilor săi. Căci, limitată ca întindere, opera lui Mérimée e densă, bogată în sensuri, viabilă prin profunzimea şi prin perfecţiunea ei. teatru radiofonic da-ti click aici....https://latimp.eu/carmen-scene-de-amor-imposibil-teatru-radiofonic-prosper-merimee/

            CAPITOLUL I.           Locotenentul Dunbar nu era chiar înghiţit. Dar ăsta a fost primul cuvânt care i-a venit în minte.           Totul era imens.           Cerul uriaş, fără pic de nori. Oceanul de iarbă unduind în valuri. Nimic altceva, oriunde îşi arunca privirea. Nici măcar un drum. Nici o urmă de făgaşuri pe care să meargă căruţa masivă. Pur şi simplu spaţiu şi nimic altceva.           Era în voia sorţii. Şi asta îi făcea să-i tresalte inima într-un fel ciudat, tulburător.           Cum şedea pe capră, lăsându-şi trupul să înainteze în voia valurilor preeriei, locotenentul Dunbar se concentră asupra bătăilor înfrigurate ale inimii. Era înfiorat. Şi totuşi sângele nu-i galopa. Pulsul era liniştit. Buimăceala produsă de gândul acesta îi ţinea mintea trează şi-i făcea plăcere. În minte i se răsuceau într-una cuvinte cu care încerca să închege propoziţii, să descrie ce simţea. Era greu de prins în cuvinte.           În cea de a treia zi a lor pe drumuri vocea din mintea lui rosti: „aici e ceva religios” şi propoziţia asta i se păru cea mai bună până la acel moment. Dar locotenentul Dunbar nu fusese în viaţa lui religios aşa că deşi propoziţia părea corectă, nu prea ştia ce să înţeleagă din asta.           Dacă n-ar fi călătorit atât de departe cu gândul, locotenentul Dunbar ar fi găsit, poate, explicaţia, dar în reveria lui, pur şi simplu a sărit peste ea.           Locotenentul Dunbar se îndrăgostise. Se îndrăgostise de ţinuturile astea frumoase şi sălbatice şi de tot ce exista aici. Era dragostea pe care visezi s-o ai pentru un semen de-al tău: generoasă, neumbrită de îndoieli, devotată şi nepieritoare.           Sufletul lui primise un impuls şi inima îi tresălta. Poate că de aceea se gândise indiscutabil la religie chipeşul locotenent de cavalerie.           Cu coada ochiului îl văzu pe Timmons zvâcnind capul într-o parte şi scuipând a mia oară în iarba înaltă până la brâu. Cum se întâmpla adeseori, scuipatul n-a ţâşnit în jet, ceea ce l-a făcut pe căruţaş să se şteargă la gură. Dunbar n-a spus un cuvânt dar faptul că Timmons scuipa mereu îl crispa în sinea lui.           Era un gest inofensiv şi totuşi îl irita, aşa cum te irită cineva pe care trebuie să-l priveşti într-una scobindu-se în nas.           Şezuseră alături unul de celălalt toată dimineaţa Dar numai pentru că vântul bătea din direcţia potrivită. Deşi nu-i despărţea decât vreo doi paşi, uşoara adiere venea cum trebuie şi locotenentul Dunbar nu-i simţea mirosul lui Timmons. Până la treizeci de ani, neîmpliniţi, mirosise din belşug moartea şi nimic nu era atât de cumplit. Numai că moartea era întotdeauna îndepărtată, îngropată sau depăşită, pe când cu Timmons nu puteai face aşa ceva. Când se schimbau curenţii de aer, duhoarea lui îl învăluia pe locotenentul Dunbar ca un nor invizibil, puturos.           Aşa că atunci când briza bătea cum nu trebuie, locotenentul se strecura de pe capră, sus, pe maldărul de provizii îngrămădite pe culcuşul din căruţă. Uneori călătorea acolo sus ore în şir. Alteori sărea jos în iarba înaltă, îl dezlega pe Cisco şi o pornea înainte vreo milă-două.           Aruncă o privire îndărăt la Cisco care înainta cu greu, legat la spatele căruţei, mulţumit, cu botul îngropat în traista cu grăunţe, cu spinarea cafenie lucind în soare. Dunbar zâmbi când îşi zări calul şi, o clipă, dori ca viaţa cailor să ţină cât a oamenilor. Cu puţin noroc, Cisco va mai putea trăi vreo zece-doisprezece ani. Vor mai urma şi alţi cai, dar ăsta era calul vieţii lui. Odată dispărut, nu-l mai putea înlocui.           În timp ce locotenentul Dunbar îl privea, murgul mărunţel îşi ridică brusc ochii de chihlimbar din traistă ca şi cum ar fi vrut să vadă unde este locotenentul şi, mulţumit cu o singură privire, se întoarse la rumegatul grăunţelor lui.           Dunbar îşi îndreptă spatele şi strecură o mână la pieptul tunicii de unde scoase un petec împăturit de hârtie. Îl îngrijora documentul ăsta militar pentru că aici erau scrise ordinele lui.           De când plecase de la Fort Hays, ochii lui negri, parcă fără pupile, priviseră documentul acesta de zeci de ori, dar indiferent cât l-ar fi privit, nu reuşea să se simtă deloc mai uşurat.           Numele lui era ortografiat greşit în două locuri. Maiorul, a cărui suflare răspândea miros de alcool, când îi semnase hârtia, o mânjise neîndemânatic cu mâneca, întinzând cerneala înainte ca să se usuce, încât semnătura oficială era întinsă rău. Ordinul nu fusese datat, aşa că locotenentul Dunbar completase el însuşi data, pe traseu. Dar o scrisese cu creionul şi mina de creion, scrijeliturile în cerneală ale peniţei maiorului şi tiparul şablon al formularului alcătuiau un tot supărător.           Locotenentul Dunbar oftă cu ochii la documentul oficial. Nu arăta a ordin de armată. Arăta a gunoi.           Şi, privindu-l, îşi aminti cum s-au petrecut lucrurile şi se simţi şi mai necăjit. Întrevederea aceea fantastică cu maiorul a cărui respiraţie mirosea a alcool.           În dorinţa lui de a fi trimis la post, se dusese la cartierul general direct de la gară. Maiorul fusese primul şi singurul om cu care vorbise în intervalul dintre sosire şi momentul ulterior, din după-amiaza aceea, când se cocoţase în căruţă să-şi ocupe locul alături de împuţitul de Timmons.           Ochii injectaţi ai maiorului îl ţintuiseră îndelung. Când, în sfârşit, vorbi, tonul era evident sarcastic:           — Luptător indian, ai?           Locotenentul Dunbar nu văzuse în viaţa lui un indian, cu atât mai puţin nu luptase cu vreunul.           — Păi, deocamdată, nu, să trăiţi! Cred că aş putea să devin. Ştiu să lupt.           — Luptător, ai?           La asta, locotenentul Dunbar n-a mai răspuns. Se priviră ţintă, în tăcere, preţ de secunde care-i părură lungi lui Dunbar, înainte ca maiorul să înceapă să scrie. Scria furios, în timp ce sudoarea îi curgea şiroaie pe tâmple. Dunbar putea vedea alte picături uleioase grupate în creştetul capului aproape chel.           Şuviţe unsuroase, aduse spre ceafă, se înşirau bine lipite de ţeastă. Era o frizură care-i amintea de ceva nesănătos.           Maiorul se opri din scârţâit doar odată. Tuşi şi expectoră flegmă în găleata infectă de lângă birou. În clipa aceea locotenentul Dunbar îşi dori ca întrevederea să ia sfârşit. Totul la omul acesta îl făcea să se gândească la boală.           Locotenentul Dunbar o nimerise mai bine decât îşi putea închipui, căci sănătatea maiorului atârnase de un fir extrem de fragil care se rupsese cu vreo zece minute înainte ca locotenentul Dunbar să intre în birou. Aşezat calm la biroul lui, cu mâinile frumos împreunate în faţă, maiorul uitase de viaţa lui de până atunci. Fusese o viaţă de neputinţe, alimentată de jalnice pomeni aşa cum primesc cei ce slujesc ascultători şi nu se remarcă prin nimic. Dar toţi aceşti ani au zburat, toţi anii burlăciei lui, toţi anii de luptă cu alcoolul dispăruseră ca prin farmec. Truda amară a vieţii maiorului Fambrough fusese înlocuită de un eveniment iminent şi minunat. Va fi încoronat rege peste Fort Hays cu puţin înainte de cină.           Maiorul termină de scris şi-i întinse hârtia.           — Te trimit la Fort Sedgewick; raportezi direct căpitanului Cargill.           Locotenentul Dunbar privi uimit la formularul mâzgălit.           — Da, să trăiţi. Cum ajung acolo, să trăiţi?           — N-oi fi crezând că eu ştiu? I-o întoarse maiorul tăios.           — Nu; nu, să trăiţi! Pur şi simplu nu ştiu.           Maiorul se rezemă de spătarul scaunului, îşi trecu amândouă palmele în jos, peste şliţul pantalonilor şi zâmbi încântat.           — Sunt într-o toană de generozitate şi o să-ţi fac favoarea. O căruţă încărcată cu bunuri din regiune pleacă-n curând. Găseşte-l pe ţăranul ce-şi zice Timmons şi mergi cu el.           Apoi, arătând spre hârtia din mâna locotenentului Dunbar:           — Sigiliul meu va garanta siguranţa dumitale pe o sută cincizeci de mile de teritoriu păgân.           De la începutul carierei sale locotenentul Dunbar învăţase să nu se mire de excentricităţile ofiţerilor gradaţi pe câmpul de luptă. Salutase scurt, spusese „Da, să trăiţi!” şi făcuse stânga-n-prejur. Dăduse de Timmons, se repezise îndărăt la tren să-l ia pe Cisco şi, în jumătate de oră, era în drum spre Fort Hays.           Iar acum, când privea lung la ordin, după o sută de mile parcurse, se gândea, presupun, că totul o să meargă bine.           Simţi cum căruţa îşi încetinea mersul. Timmons cerceta atent cu privirea ceva în iarba din imediata apropiere, în timp ce se opriră.           — Ia priviţi colo.           În iarbă, la nici douăzeci de picioare de căruţă, se întindea ceva alb şi cei doi bărbaţi coborâră să vadă despre ce era vorba.           Era un schelet de om, cu oasele orbitor de albe, cu tigva ţintind cerul.           Locotenentul Dunbar îngenunche lângă oase. Printre coaste creştea iarba. Şi vreo duzină şi ceva de săgeţi erau înfipte ca acele într-o pernă. Dunbar smulse una din pământ şi o răsuci în mâini.           Când îşi trecu degetele pe vârful ei, Timmons îi cotcodăci peste umăr:           — Careva p'n răsărit să-ntreabă: pe-n ce n-o fi scriind?           În seara aceea a plouat cu găleata. Dar ploaia a venit în rafale ca în furtunile de vară şi, cumva, umezeala nu părea atât de pătrunzătoare ca în alte dăţi din an, aşa că cei doi călători au dormit adăpostiţi sub căruţa acoperită cu prelată.           Ziua a patra a trecut cam la fel cu celelalte, fără inconveniente. Şi a cincea şi a şasea. Locotenentul Dunbar era dezamăgit că nu vede bizoni. Nu văzuse nici măcar unul. Timmons zicea că marile cirezi dispăreau uneori cu desăvârşire. Şi mai zicea să nu-şi bată capu' cu asta că or să fie ca lăcustele când s-or arăta.           Şi nici nu văzuseră un singur indian măcar, iar pentru asta Timmons nu avea nici o explicaţie. El zicea că dacă ar mai vedea vreun indian, chestia asta s-ar petrece prea curând şi că le era cu mult mai bine nehăituiţi de hoţi şi de milogi.           Dar până în a şaptea zi, Dunbar nu mai asculta decât pe jumătate la ce spunea Timmons.           În timp ce înghiţeau depărtările pe parcursul ultimelor mile, se gândea din ce în ce mai mult cum o să ajungă la postul lui.           Cu degetul în gură şi cu ochii ţintă la tavan, din pricina concentrării, căpitanul Cargill îşi pipăia tacticos dinţii. O lumină de dumirire fu urmată imediat de o încruntare.           — Se mai clatină unu, îşi spuse în gând. Paştele-măsii!           Necăjit, căpitanul îşi aruncă o privire la unul din pereţii mucedului său cartier general făcut din turf, apoi la altul.           N-avea ce vedea. Era ca o celulă.           Cartier general rosti el cu năduf, în gând: Paştele-măsii de cartier general.           De mai bine de o lună toţi foloseau termenul, chiar şi căpitanul.           Îl folosea fără jenă chiar în faţa oamenilor lui. Iar ei, în faţa lui. Şi nu era ceva ce nu se rostea decât în gând, o glumă inofensivă între camarazi. Era o înjurătură în regulă.           Iar timpul nu era favorabil.           Căpitanul Cargill îşi scoase mâna din gură. Şedea singur în întunericul din Paştele-măsii de cartier general şi asculta. Afară era linişte şi liniştea îi frângea inima lui Cargill. În împrejurări normale, curtea ar fi răsunat de zgomotele oamenilor ocupaţi cu treburile lor. Dar de zile în şir aceste treburi se sfârşiseră. Chiar şi agitaţia de la marginea drumului încetase. Iar căpitanul nu putea face nimic. Şi asta îl durea.

Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un unghi aparte, umbrele altor lumi ne joacă în faţa ochilor. în apropiere de Sandy Hook există un loc unde se întrevăd nave cu forme graţioase, dar nefamiliare, trecând dincolo de farul cu două turele. în » Philadelphia, lângă Rittenhouse Square, locu-itorii din Wavely Place pretind că strada e uneori traversată de bărbaţi şi de femei purtând haine elegante, dar extrem de ciudate. în Michigan, automobiliştii ce ies în Livonia prin Six Mile Road povestesc despre străfulgerări în care se zăreşte un şir de oameni abătuţi mărşăluind printr-o ploaie torenţială.           Poate e o festă pe care ne-o joacă lumina, o formă necunoscută de polarizare. Sau poate e un soi de rezonanţă cuantică între lumi învecinate. Când trebuie să explice genul ăsta de viziuni, ştiinţa e neputincioasă; şi abia catadixeşte să le recunoască existenţa. Nu e limpede nici măcar dacă e vorba de proiecţii a ceea ce a fost, a ceea ce va fi, sau a ceea ce ar fi putut să fie. Probabil sunt doar câteva porţiuni în care zidurile dintre universuri adiacente s-au ros, subţiindu-se şi permiţându-le acelor străfulgerări să se strecoare prin armătura rămasă. Dar ăsta e modul detaşat de a privi lucrurile. Ce ştiţi despre lumi învecinate sau despre ziduri între universuri? Sunt doar nişte biete cuvinte. Şi poate că nu mintea desluşeşte străfulgerările, ci sufletul, iar ceea ce desluşeşte sufletul nu are nici o legătură cu fizica.           Într-o zi strălucitoare de aprilie, Ted s-a mutat în Pennyworth House, aducând cu sine două valize burduşite de vise. A, nu, nici valizele nu conţineau vise (deşi adăposteau schiţe şi proiecte arhitectonice), nici zilele de aprilie (deşi se ştie că ele predispun la visare). Vreau să spun că Ted era plin de vise, sau aşa era casa.           Poanta cu Pennyworth House (casa care-şi merită banii) era că nu-şi mai merita numele. Cândva, locul se numise „Aleea milionarilor”, şi, pentru marii magnaţi ai industriei textile, reşedinţele din Plainfield fuseseră casele de la ţară.           Dar acele timpuri sunt de mult apuse. Acum fabricile sunt dincolo de mare şi Plainfield nu mai e o regiune rurală. Nici un milion de dolari nu mai e ce era odată. Dar cei de atunci ştiau cum să construiască, aşa că vremea nu făcuse altceva decât să-şi pună patina pe casa în stil Puritan-Victorian, acel stil american bizar, ex-travagant, dar excesiv de morocănos. Era exact genul de clădire tipic urbană.           Ted şi-a aşezat valizele în încăperea pe care el şi Sharon şi-o aleseseră drept dormitor. Era o cameră frumoasă, cu o zonă ce putea fi folosită drept salon, cu o masă de toaletă, un şifonier şi cu un pat cu baldachin cu patru laturi, de pe care s-a scuturat praful când i-a atins draperiile. Un pat care trebuia scos de acolo. Era puţin cam prea vechi şi puţin cam prea uzat ca să fie potrivit pentru Sharon. Dar Ted trebuia să se mulţumească cu el cât timp sorta mobilierul şi pregătea casa pentru ziua mutării.           Pe masa de toaletă, cu faţa către pat, a aşezat un portret de familie. El însuşi era în spate, cu o privire toantă, nelumească. în prim plan stătea Sharon, cu ochii mari şi proeminenţi şi cu o coroană de păr castaniu. Braţul ei se înfăşură în jurul lui Billy, care încerca (fără succes) să ascundă privirea plictisită a unui copil de şase ani. Poate un băiat să intre în pământ de ruşine în încremenirea unei fotografii? Totuşi, de câte ori Ted se uita la poza aia, puştiul era într-o altă poziţie. Dacă nu l-ar fi ţinut braţul lui Sharon, probabil că ar fi ieşit cu totul din ramă.           Din buzunarul unei valize, Ted a scos car-neţele cu etichete colorate şi listele pe care i le dăduse Sharon. Trebuia să se descotorosească de o mulţime de mobilă veche înainte de sosirea furgonului pentru mutare, şi, cu cât începea mai repede, cu atât era mai bine. Pornind din „salonul” de la primul etaj, Ted s-a apucat să, lipească etichete verzi pe mobilele pe care Sharon hotărâse să le păstreze şi etichete roşii pe cele ce trebuiau donate săracilor. Listele erau amănunţite şi întocmite pentru fiecare cameră în parte; Sharon avea mintea sistema tică a unui avocat. în compensaţie, Ted era sa-vantul, visătorul.           Săracii păreau să aibă o nevoie disperată de vechituri victoriene. Un suport pentru umbrele – exact ce trebuie pentru o gospodărie nevoiaşă! (Nu râdeţi. Poate acoperişurile lor curg.) Uneori, câte o denumire îl punea în încurcătură. Un gazogen? Un portmanteau? l-ar fi trebuit un dicţionar ca să termine treaba asta! Ei, Ted nu era un idiot! Ba chiar avea ceva diplome universitare. Dar unele lucruri erau, pur şi simplu, dincolo de puterea lui de înţelegere. Scaun cu antimacasore… Ce era un anti-macasor? Existau şi promacasore? Erau macasorele ceva faţă de care trebuia să iei o atitudine?           Din când în când, Ted era tentat să schimbe etichetele roşii cu cele verzi. De ce să arunce taburetul, şi să păstreze monstruozitatea aia de scrin? Dar se abţinea. Criteriile lui Sharon,cât se poate de ferme, se bazau pe un fel de turnesol personal care deosebea fără greş un retro distins de un demodat fără speranţe.           În capul scărilor către subsol, Ted a dat peste o lanternă lungă cât antebraţul său agă-ţată în spaţiul dintre uşă şi perete. A observat-o când căuta întrerupătorul. Tot atunci a desco-perit că încă nu fusese conectat curentul electric, aşa că era cât se poate de bine că lanterna atârna acolo, deşi ar fi fost mai bine dacă n-ar fi găsit-o.           Chiar şi pentru dimensiunile ei era surprin-zător de grea, şi el a fost cât pe ce s-o scape din mână. Judecând după praf şi după petele de rugină, a crezut că bateriile erau moarte demult, totuşi, când a apăsat pe buton, lumina orbitoare i-a luat ochii.           Oameni buni, aia da lanternă! Era Mama-tuturor-lanternelor. Ted a trebuit să clipească mult timp ca să nu mai vadă pete strălucitoare. Un spot atât de puternic ar fi putut ilumina întreg subsolul, ba chiar întregul Union County. Dar, când a îndreptat lanterna în jos, a văzut numai culori şterse, parcă diluate; scările, pereţii, grin-zile, totul avea o tentă sepia ternă, ca o foto-grafie veche.           Cu coada ochiului, a prins umbra unei miş-cări la hotarul porţiunii luminate. A încercat s-o urmărească, dar n-a mai văzut nimic. Totuşi, ca să fie în siguranţă, a părăsit subsolul şi a închis uşa, apoi şi-a notat că trebuia să anunţe derati-zarea imediat ce avea să fie cuplat serviciul telefonic. Sharon ar fi făcut o criză de nea'i dacă ar fi aflat că erau şoareci în casă.           Ajunsese la jumătate cu etichetarea mobi-lierului când ferestrele au pălit, apropiindu-se de griul asfinţitului, şi contururile au devenit nesigure. Atunci s-ar fi putut retrage, ghemuindu-se între cuverturile patului cu baldachin. Ar fi putut aştepta dimineaţa ca să-şi termine treburile şi, până în seara următoare, ar fi fost instalată şi lumina electrică. Dar ce haz ar mai fi avut toată povestea? în ioc de asta, a lucrat la lumina lanternei până la căderea deplină a întunericului. Şi, fiindcă tot o luase din subsol, a folosit-o pe acea mamă a lanternelor.           Era deja la etaj, într-una din camerele mici din aripa sudică. O crezuse nemobilată – cu excepţia unei măsuţe recrutate de Sharon pentru Războiul împotriva Sărăciei – dar, urmărind lumina sepia ce mătura interiorul, a constatat că cineva o luase în stăpânire. înăuntru erau un taburet scund, o masă pentru desen şi, lângă fereastră, acolo unde razele soarelui îl putea atinge, un şevalet ce susţinea o pictură netermi-nată. Alături, pe o măsuţă, erau pensule, o pa-letă de culori uscate şi tuburi de vopsea încreţite şi stoarse.           Ei, ce mai era şi asta? Fleacurile alea nu fuseseră acolo când agentul imobiliar îi arătase casa! Îşi instalase cineva un studio de artă? În casa lui? Şi de ce? (Priveliştea era banală, dar poate că, în lumina zilei, apăreau unele efecte deosebite. Şi artiştii sunt indivizi ciudaţi. În unele privinţe, chiar mai ciudaţi decât fizicienii sau decât avocaţii.) Ted şi-a îndreptat lanterna către şevalet.           Oameni buni, ce pictură oribilă! O puteţi numi impresionistă, dar numai dacă ţineţi să faceţi impresie proastă. Chiar şi în lumina aia sepia, arăta înspăimântător de întunecată. Brazde de negru şi de albastru de Prusia se învolburau pe pânză, printre alte dâre în nuanţe sumbre, conturând o gură căscată într-un urlet fără sfârşit. Şi, în negreala din spatele ei, forme fluide. Forme de nenumit, nimeni n-ar fi avut chef să le gă-sească un nume.           Tabloul inspira repulsie în aceeaşi măsură în care intriga. Ted s-a întins după el. Aşa a des-coperit că, de fapt, nu era acolo. Mâna i s-a strâns fără să prindă, nimic şi surpriza l-a făcut să păşească înainte, poticnindu-se.           Credeţi că s-a auzit zgomotul şevaletului răsturnat? Sau pensulele pocnindu-i sub tălpi? Fum şi vise! Liniştea, asta s-a auzit. Nu tu şe-valet, nu tu pensule, nu tu paletă de culori. Linişte, chiar şi atunci când şi-a fluturat braţul prin aer, acolo unde părea să fie tabloul.

Ir62a apasă pe sonerie gategoric şi totuşi cu înfrigurare: să facă bine şi să-i deschidă numaidecât, ar trebui să ştie că stă la uşă având a Ie spâne lucruri deosebit de importante. De astă dată Sabina îşi purtă iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul;           — Bună ziua, coană mare, spuse servil.           Li ajută Rozei să-şi scoată blana, îi luă manşonul, pălăria” şi aşteptă poruncile mormăind şi înălţând când dintr-un umăr, când din celălalt – era limpede că respectul şi un soi de spaimă nervoasă nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronică de a protesta Împotriva caracterului aceleia care tocmai venise.           Roza se dezbrăcă agale, tratând-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfârşit, îşi potrivi părul, îşi privi iute chipul răsfrânt în oglindă şi se îndreptă în direcţia camerei. Ajungând aproape în prag, întrebă de îiică-sa:           — Unde-i doamna? În baie?           Sabina răspunse:           — Coniţa se vede că a uitat că vii dumneata, coană mare. A plecat şi n-a lăsat vorbă.           Primind lovitura, RoLa nici măcar nu tresări, ei făcu în aşa fel încât obrajii şi ochii să-i devină dintr-o dată mai limpezi, mai senini – părea voioasă. Fredonă un orâmpei de melodie şi începu să înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lângă cuierele din vestiar.           — Vremea e frumoasă, aşa că doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dânsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în altă parte. Cum fac cucoanele tinere.           Roza mu catadicsi să se arate în câmpul vizual al Sabinei; îu schimb, din odaia galbenă răzbătu acelaşi glas de mai Înainte, limpede şi răspicat:           — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Când te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grijă de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat că astăzi se duce la şcoală, la Zbyszek, să stea de vorbă cu dirigintele.           Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise' trâritită, nn vuiet străbătu toată casa. Şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se iscă un cântec ţipător, ascuţit. Subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia.” In spatele uşii care da spre bucătărie cântecul pieri, Acum Roza se aşeză şi îngădui chipului să se posomorască. Gura triumfătoare i se înfundă, suptă de obraji, rămânând abia cât o dungă, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un câine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi – tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şt încremeni în această atitudine.           Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc* în fiinţa Rozei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lasă să rămâi liniştită. Cu obrazul întunecat, se sculă şi şe înapoie la uşa de la intrare. Acum – când n-e mai vedea nimeni – intră, pentru a doua oară. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în faţa servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrână şi netrebuincioasă. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon:           — Uite unde şi-a găsit Marta să azvârle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobilă pe care am păstrat-o cu grijă, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia.           Se aplecă şi pipăi cu băgare de seamă picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepo~# ţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar până 1-a rupt. Fiică-sa, Marta, râdea spurund: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie să se joace”.           Roza, întunecată, înainta în apartamentSe opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curând – bombăni cu sarcasm lingă bufetul scund şi lângă tapiseriile din Vilno. In sufragerie, între oglindă şi ceasul de perete, era atârnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epocă. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blană. Şi-1 ascunse sub ele.           Telefonul nu suna, în casă era linişte, doar din stradă urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cântată la radio: Close your eyes1. În engleză, limbă pe care n-o înţelegea, cântecul îi suna fără sens, tânguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în faţa nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întâmplări stânjenitoare, ceva ce trebuia neapărat să se întâmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stârnea cântecul. Roza lăsă capul în jos, mâinile îi atârnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar înf suflet i se zvârcolea tinereţea blestemată. Vie încă, înfigându-şi colţii ca un căţelandru rău şi fără minte.           Roza se apropie de oglindă, îşi tr, ase jacheta cu arabescuri ele un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curând, cam odată cu umbrela micuţă cu minerul ca un cioc de pasăre, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarnă”           Se dusese să-şi cumpere o jachetă de lină, împreună cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discretă o alesese pe cea mai închisă. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunându-i:           — Ia încearc-o, mămico.           Roza o încercă. Jacheta era splendidă, neagră şi parcă stropită cu brumă, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever Ia un singur rând de nasturi. Marta stătea ca uluită în faţa Rozei.           — Minunat, îţi stă minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarnă, sau ca Petronela în plină formă, după prânz, când e cu totul spiritualizată.           Petronela era bătrâna lor pisică de angora.           Atunci Roza simţi ceva mai rău decât moartea. Îşi simţi bătrâneţea, săvârşită definitiv, de neînlăturat, vizibilă pentru oricine. Uneori simţea în preajmă moartea, d&r simţământul l închide ochii (engl.) (n.tr.).           HM. I mi mm. lipsit de farmec. Când în cursul unei crize nerurni Inlr-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau lui/ulii şi o senzaţie apăsătoare, paralizantă, de frig o cuprindea urcând ca un val de la talpa picioarelor, peste coaphc spre inimă – pe lângă chinul fizic, pe lângă scârba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecentă desfătare„ Că se cufundă atât de adânc într-o desăvârşită lipsă de răspundere, că se răzbună şi biruie nepedepsită atâtea servituţi ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, că aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o nouă dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. In schimb, bătrâneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-1 înfiera cu o pecete hâdă, pentru a se însoţi silniccu el şi a-1 târî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarnă. Petronela în cea mai bună formă a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor „sunaseră aceste complimente! Roza întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptând cu ură versiunea privind frumuseţea ei spiritualizată desprinsă de cea trupească.

Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are nici o legătură cu vreun fapt din realitate.                 Din jurnalul lui Elizabeth           28 mai, seara după o zi de şcoală:           Să ştii că în momentele acelea îmi doream să fii intrat în pământ cu tot cu scaun, sau să nu fii venit nici măcar cu gândul până acolo. Te uram cu înverşunare. Nu. Îmi impuneam să te urăsc. Şi totuşi erau momente în care reuşeam. Dar apoi, mă înmuiam din nou, ca un miez de pâine uscată, în apa fierbinte. Şi din nou te priveam fără să vreau, căutându-ţi privirea aceea pătimaşa. Apoi simţeam cum mi se scurge şi ultima fărâmă de control şi zbura cel mai mic grăunte de energie din mine. Pieptul se revolta puternic. Sufletul se răsucea în mine şi dorea să zboare către locul lui de veci. Parcă îl simţeam cum se ridică.           Te vedeam. De fapt… nu! Te observam, te priveam, te contemplam. Da, cu siguranţă. Tu nu ieşeai în evidenţă nici prin postura ta, nici prin haine. Nu! Poate prin faptul că, stresat fiind sau poate din obicei, fumai ţigară după ţigară fără a te opri. De parcă lipsa unui fum te-ar fi durut. Nu te durea. Eşti doar dependent de ele. Dar pe mine m-au durut. Mai multe. Poate durut e un cuvânt prea dezbrăcat pentru a spune ce am simţit. Ruşine, ură, mă simţeam mai rău decât mediocră. Tu mi-ai impus aceste sentimente prin gestul tău necugetat. Nu ştiu ce doreai de fapt. Să mă înjoseşti? Să îmi arăţi că mă simt prea mândră şi că nu am dreptul la fericire?           Ai reuşit!           Mi-ai reamintit că fericirea mea nu e niciodată completă. E adusă în monotonia zilelor mele numai în frânturi. Niciodată în întregime. Doar fâşii. Toate limitate. M-a durut că te distrugeai din proprie dorinţă. M-a sfâşiat clipă cu clipă gândul că doreai să vezi câtă prostie se ascundea sub masca de frumuseţe imperfectă şi pictată. Ai dreptate, nu obişnuiesc să fiu aşa. Chiar nu sunt, de fapt. Eu. Mă pierd în vise, în fantezie şi ficţiune de fiecare dată când ceea ce se numeşte viaţă încercă să mă îndepărteze de ceea ce caut şi doresc să îndeplinesc. Pielea mea albă ca laptele, prea albă pentru locul în care se presupune că trăiesc, se schimbă imediat în roşu aprins, când adrenalina îşi înţeapă graficul, iar obrajii ard mocnit la temperaturi aberante, mâinile reci ca gheata transpirându-mi de fiecare data când încerc să demonstrez ce sunt cu adevărat. Ce caut?           Nu ştiu. Obişnuiam să cred că doresc să devin chirurg. Mi-am schimbat părerea când am observat că de fapt nu aş putea toci atâta biologie niciodată. Apoi mi-am dorit să fiu un avocat. Aceeaşi explicaţie. Următorul lucru a fost să devin renumită pentru calităţile mele în programare (algoritmică şi toate cele). Am renunţat în momentul în care mi-am dat seama că este un job prea materialist, prea interesat de lucrurile vizibile şi simţibile doar pe pământ. Prea robotic pentru mine. Apoi am început să visez chiar şi în realitate. Nu mai doream nimic realist ci numai ceea ce îmi imaginam că m-ar putea face măreaţa şi poate chiar sacră. Gânduri aiurite de adolescentă. Toate mi le amintesc acum. Acum când ar trebui sa mă prefac că nu au existat niciodată pentru a fii suficient de matură pentru tine. Gândul de a deveni scriitor mă îngrozeşte. Nu am încredere în puterile mele. De fapt nu mă cunosc deloc. Mă numesc Elisabeth şi am aproape 16 ani. De asta sunt sigură. Dar apoi nu mai sunt sigură de nimic. Nu mă pot caracteriza pentru că sunt mereu altfel. Niciodată la fel. Maturizată înainte de vreme, nu din cauza greutăţilor ci din cauza încăpăţânării de a suferii cu orice preţ, de a fii eu personajul principal în orice moment. Sunt o schizofrenică ne-nebună. O nebună normală.           Defecte? Probabil, cel mai mare defect este faptul că am o inimă nebună, zbuciumată şi masochistă. Mă îndrăgostesc, nu, nu pot spune ca mă îndrăgostesc. Îmi place să sufăr pentru iubiri imposibile. Tu eşti una.           Ah ce ochi verzi nebuni, obosiţi şi zburdalnici.           Te urăsc Victor pentru că te credeam doar rodul ficţiunii mele şi eram sigură că nu o să exişti niciodată, nici măcar dacă m-aş fii concentrat suficient de puternic şi de mult. Eram sigură că nu te puteam aduce la viaţă. Te urăsc pentru că îţi sunt inferioară şi pentru că nu mă voi putea ridica niciodată le nivelul aşteptărilor tale. Te urăsc pentru că eşti prea învârsta pentru mine. Cel puţin aşa ar spune societatea…           Ah Victor, dacă ai fi rămas tu în cel mai sigur loc din lume şi atât. În interiorul imaginaţiei mele. Poate te-aş fi iubit şi acum, şi te-aş fii căutat până la capătul zilelor mele. Dar faptul că ştiu că exişti, iar tu nici măcar nu iţi mai aminteşti de prezenţa mea în sală, în după amiezile în care stai la biroul tău masiv din lemn de nuc cu soţia ta alături, citind cărţoaie imposibile de filosofie, mă înnebuneşte. Îmi arde inima şi mi se usucă sufletul ca o felie de portocală în valul de căldură al lui iulie.           Cât te urăsc, şi totuşi cu cât mai mult ar trebui să o fac… ah!           Penultima Marţi.           Chiar dacă ştiam ceea ce avea să se întâmple, nici măcar la sfârşitul zilei nu am reuşit să realizez cu exactitate schimbarea ce aveam să o suferim cu toţii.           Când m-am trezit ploua. Ploua deja de câteva zile şi mă simţeam de parcă urma sa ne transformam cu toţii în peşti cu ochii mari şi bulbucaţi, mirosind a mâl pentru totdeauna, în momentul în care mi-am dat seama că va fii o zi ploioasă. Parcă mă şi transpuneam deja în rolul principal, cel al Micii Sirene a lui Andersen. Îl identificam pe Victor cu personajul romanului, cu prinţul, dar erau atâtea diferenţe. Mi se părea că oricât de mult mi-ar fi plăcut de el, nu puteam să fiu la fel de îndrăgostită ca şi Catherine Earnshaw de Heatcliff, de personajul din viaţa mea. Terminasem de citit, absorbită, Alchimistul lui Coelho, aşa că nu oboseam şi nu încetam să nu caut ceva semne pe care să încerc să le interpretez în felul în care aflasem în carte. Chiar încercam să îmi ascult inima. La 9 jumătate am pornit de acasă. Mi-am pus ca de obicei căştile în urechi şi am ieşit în ploaie cu o umbrela albă. Ascultam Chopin, când deodată am simţit cum un fulger îmi străbate întreg corpul şi o puzderie de fluturi se răspândesc în interiorul meu. Era un presentiment. Dar cum trebuia să îl interpretez? M-am hotărât să îmi întreb inima, aşa cum făcea tânărul păstor al lui Coelho, gândindu-mă că acea voce interioară, care îmi va da răspunsul cel mai spontan, avea să fie inima mea, care îmi vorbea.           — Ce este? O să îmi spună în sfârşit Victor că mă iubeşte? O întrebam în gând… însă nu primeam nici un răspuns. Auzeam doar sunetele din exterior. Doar melodia de pe mp3. Câtă dezamăgire.           — Dar avalanşa aceasta ce o simt în mine acum, este o premoniţie a fericirii?           — Nu…           Aveam un răspuns. Dar nu mă mulţumea. Nu îmi plăcea răspunsul aşa că nu l-am considerat, prefăcându-mă că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat cu adevărat. La şcoală în prima pauză a avut loc prima bubuitură. Primul tunet dinaintea furtunii. Victor pleca. Oricât încercam să nu mă gândesc nu reuşeam, aşa că mi-am amintit că cifrele îţi pot distrage atenţia, hotărându-mă să fac sudoku.      Inevitabilul s-a produs o oră mai târziu. Victor a intrat în clasă şi ne-a confirmat în stilul lui: printr-un discurs care semăna orbitor de mult cu unul politic, că avea să plece. Ne lăsa. La două bănci distanţă o fată începuse să plângă. Helene. În spate mai erau câteva cu lacrimi în ochi care se abţineau. Atunci a început chinul. Mai întâi am simţit cum în gâtul meu se formează o gaură imensă prin care parcă bătea un vânt sfâşietor. Inima mea nu mai tremura, nu mai murmura nimic, nici un cântec nici o poveste, sufletul nu mai tresărea, fluturii nu mai zburau. Parca au fost toţi arşi şi îngheţaţi de un val de tristeţe. Lacrimile. Nesăbuitele şi aiuritele lacrimi se zbuciumau în canalele lacrimale, să iasă, dar îmi încleştam nebuneşte maxilarul, dinţii îmi scrâşneau în strânsoare, mâna dreaptă îmi tremura groaznic, respiram din ce în ce mai greu şi simţeam cum îmi amorţeau picioarele. Pielea mi se învineţea şi nu îmi mai simţeam deloc membrele inferioare. Când mă uitam în ochii lui nu puteam să nu observ disperarea cu care îmi căuta privirea, disperarea cu care dorea să îmi spună o întreaga poveste prin priviri şi atunci durerea se dubla, se tripla. Iar apoi nu puteam să îl privesc. Vocea lui mă înnebunea. Credeam că nu voi putea suporta şi că voi izbucni într-un plâns covârşitor şi groaznic. Îmi mutam rapid privirea nelăsându-l să îmi spună nimic prin acel limbaj pe care îl ştim cu toţii. Acel limbaj care nu are nevoie nici de cuvinte nici de exprimări pompoase ci numai de ochi. Îmi aruncam privirea pe orice obiect din sală care să fie într-un colţ opus celui în care se afla el. Nu înţelegeam de unde atâta durere, atâta suferinţă, când eu încă de la început îmi avertizasem inima să nu se îndrăgostească de el, deoarece nu avea decât de suferit dacă ar fii făcut una ca aceasta. Şi după ce că îmi era atât de greu să mă abţin, să înghesui în sufletul meu întreg infernul, el parcă nu dorea să accepte că nu îl puteam privi.

Alarmă la castel       ÎN PAŞNICA NOAPTE CU LUNĂ, castelul dormita încremenit deasupra oraşului Trenčin ca un uriaş de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arşiţa lunii lui cuptor. Cetăţenii oraşului Trenčin dormeau liniştiţi. Nu se temeau de duşman şi nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraş paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor. „Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriaşă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic îşi gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-şi îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe. — La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească. — Uite, ia cartea asta şi să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel şi în oraş! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu ştirea că regele Matei s-a stins din viaţă, la Viena, după o grea suferinţă. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-şi ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar şi să fie de faţă atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol. — Ostaşului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăşi pana şi se aşeză în faţa cronicii castelului. „…doar patru turci au sosit în oraş” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-şi creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă şi ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”? Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine ştie ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se aşezaseră la hanul dintr-un capăt al oraşului, iar alţi doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliţă, turcii se ocoleau şi se uitau urât unii la alţii. Oare aşa ar face cetăţenii oraşului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum. Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieşiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana şi o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-şi găsească un pisar! Închise cartea cu putere şi aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu puşca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulţumirea sa. O negură albastră învăluia oraşul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini şi imediat, ca un ecou, începură să latre şi câinii din Trenčin. Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază. Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos. O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiaţă. Zâmbi. O femeie, iarăşi o femeie… De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmaşi, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept şi să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră îşi făcea apariţia în curte. Adesea chiar două, îmbrăţişându-se. Privi cu atenţie. Aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furişa spre locuinţele oştenilor şi nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificaţiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meşterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată şi ştirbă. Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeaşi clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi şi asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Şi dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificaţie. Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Îşi încinse sabia şi se repezi jos, hotărât să pândească. Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificaţie. Se lipi de zid şi îşi ţinu respiraţia. Răsună un zgomot ciudat. Parcă se căţăra cineva pe zid. Desluşi pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracţie ciudată o mai fi şi asta? Cine şi pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre? Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă şi se trezi într-o clipită la numai doi paşi de turnul alături de care se afla silueta cea neagră. Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte şi făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Şi în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălţat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va căţăra pe zid, va lega frânghia, de sus, şi apoi îşi va da liniştită drumul la vale. Vru să strige, fiindcă îşi dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o şteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă. Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neaşteptat la care era martor, dar când îşi veni în fire şi vru să acţioneze, de după zid răsună un ţipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuşi la pământ ca piatra de mai înainte. Şi ca un fel de ecou la ţipătul sfâşietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere. Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamaţie înăbuşită: — Alah, Alah! Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune paşi dincolo şi mai ales dincoace de ziduri. Ambróz Opatovský îşi dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete şi să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah şi crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la fiinţa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificaţie. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subţire înfăşurată într-o pelerină neagră. — Cine eşti şi ce cauţi aici? o întrebă el. Dar nu primi răspuns. Căpitanul se aplecă şi îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des şi despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi şi luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul şi curtea într-o lumină gălbuie. Un chip palid şi doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.

O poveste adevărată despre senzualitate, seducție, atracție. Emma este proprietara unui club exclusivist, celebru pentru petrecerile sale, mai sălbatice decât în 50 de umbre ale lui Grey... petreceri decadente și hedoniste, ținute în locații secrete. O lume a dorințelor și a lipsei de inhibiții – toate pentru a le oferi plăcere femeilor. Un loc în care, în spatele măștiloe elegante, membrii clubului dau viață celor mai îndrăznețe fantezii... Emma încearcă să se țină departe de acest vârtej de pasiune și erotism nestăvilit. Oare va reuși?     Prolog   Bine aţi venit la Killing Kittens[1]! CELE ZECE PORUNCI ALE LUMII MELE Accesul permis numai membrilor. Femeile stabilesc regulile şi numai femeile au voie să le încalce. Nu înseamnă NU. Bărbaţii nu au voie să abordeze femeile. Ei trebuie să aştepte să fie invitaţi să abordeze o femeie sau să se alăture distracţiei. Dacă în orice moment de pe parcursul serii se întâmplă ceva neplăcut, eu şi echipa mea vrem să fim informaţi. E posibil să apară situaţii când o jumătate a unui cuplu se distrează şi cealaltă nu, dar bărbaţii nu trebuie niciodată să dea impresia că au venit singuri şi să se comporte ca atare şi nici să se dea la vreuna dintre femeile mele fără să fie invitaţi. Avem pretenţia ca membrii grupurilor să vegheze ei înşişi la respectarea regulilor şi vrem ca toată lumea să se distreze excelent. Dacă vă veţi comporta respectând scopul şi intenţiile declarate ale Killing Kittens şi vă veţi asigura că şi cei din jur fac la fel, vom avea cu toţii parte de o experienţă de neuitat. Nu vă uitaţi măştile! Accesul fără mască va fi strict interzis, iar măştile trebuie purtate obligatoriu în primele câteva ore (până vă încingeţi prea tare — şi la propriu, şi la figurat — ca să le mai suportaţi). Accesul în locaţie cu telefoane mobile, aparate foto sau camere video este strict interzis! Ţinuta obligatorie: sexy. Există în locaţie un jacuzzi foarte mare în care să vă jucaţi, aşa că e crucial să fiţi îmbrăcaţi adecvat. Asigurăm prosoape şi vestiare spaţioase. Şi nu uitaţi — sunteţi aici să vă distraţi!   Acum opt ani am decis să pornesc o afacere cu organizare de petreceri. Dar nu evenimente de afaceri sau petreceri corporatiste. N-aveam de gând să organizez ieşiri la pensie, petreceri de firmă, de rămas-bun, zile de naştere sau nunţi. N-aveam chef de corturi, firme de catering sau DJ care moţăie la platane. În loc de toate astea, mi-a venit ideea delicios de păcătoasă de a crea un club privat special, cu membri deschişi la minte şi atmosferă relaxată, prietenoasă şi, cel mai important, de totală eliberare. Nimeni nu are de suferit, nimeni nu e înşelat şi fiecare femeie e respectată. De două ori pe lună, un grup de oameni acceptaţi deja ca membri prin intermediul site-ului meu urmau să se adune în diverse oraşe de pe tot cuprinsul Regatului Unit pentru o seară în care şi-ar putea împlini toate fanteziile şi dorinţele lor. Seratele mele urmau să aibă o atmosferă deschisă, caldă, plină de curiozitate lipsită de orice fel de judecăţi critice. Nimic nu avea să fie reprimat sau interzis. Dacă o femeie o să vrea să danseze prin bar în chiloţi sau chiar goală, va putea s-o facă ştiind sigur că nu va fi nici dată afară, nici agresată sexual. Participanţii vor putea să-şi lase la intrare toate inhibiţiile şi să se simtă liberi să facă orice doresc. Petrecerile mele vor fi pentru oameni care îmbrăţişează sexualitatea, atât pe a lor, cât şi pe a altora, care nu se tem să-şi pună în aplicare fanteziile cu parteneri la fel de dornici ca ei. Participarea nu va fi obligatorie: oamenii vor fi liberi doar să se uite ori să vină la petrecere în calitate de cuplu monogam, ba chiar şi singuri (dacă sunt fete), ca să vadă ce se întâmplă şi poate chiar să-şi exprime propriile dorinţe ascunse, fără să se simtă ruşi­naţi sau judecaţi. Da, da, ştiu că nu e tocmai genul de petrecere pe care ar pune-o la cale majoritatea organizatorilor de evenimente. Aşa că probabil vă întrebaţi de ce o fată obişnuită din Surrey ar alege o carieră atât de imorală. Ei bine, eram hotărâtă să-mi transform viziunea în realitate pentru că într-o noapte care mi-a schimbat viaţa văzusem cu ochii mei eliberarea trăită de mai mulţi oameni din lumea bună când s-au dedat cu bucurie abandonului erotic. Am hotărât că misiunea mea era să ajut şi alţi oameni să guste acele plăceri şi acea libertate. Dar ale mele nu aveau să fie petreceri de joasă speţă în care cuplu­rile schimbă partenerii, nici orgii alimentate de testosteron şi fantezii erotice masculine. Visul meu era să creez un mediu sofisticat în care femeile să deţină controlul şi să se simtă în largul lor. Va fi permis orice, atâta timp cât va fi iniţiat de femei. Petrecerile mele aveau să fie primele orgii dedicate plăcerii femeii şi dorinţelor feminine. Unii dintre invitaţii mei mi-au spus că seratele mele sunt ca nişte vise extrem de intense, în care parcă plutesc în aer. Îmi spun că sunt îmbătătoare, hipnotice, excitante, palpitante, că dau dependenţă şi că sunt cea mai erotică experienţă pe care au trăit-o vreodată. Asta mă face foarte fericită, pentru că e exact ce mi-am dorit şi e principalul motiv pentru care am inventat petrecerile mele Killing Kittens. Iar acum vreau să trăiţi şi voi această experienţă.   [1] Killing Kittens — în traducere „Ucigaşii de pisicuţe“ — e o referire la un „anunţ umanitar“ apărut în publicaţia satirică The Gonzo a Universităţii Georgetown în 1996: „De fiecare dată când te masturbezi, Dumnezeu ucide o pisicuţă. Câte pisicuţe mai trebuie să moară ca să ne oprim?” În 2002, prima parte a textului a fost ataşată unei poze, deve­nind unul dintre primele memeuri care au ajuns virale pe internet. (N.t.)

CAPITOLUL ÎNTÂI Decăderea Casei Manchester       SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina. Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcţie pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală şi pe şoseaua orăşelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor şi stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton. Pentru că James Houghton era un visător şi, oarecum, un poet: să ne înţelegem, un poet al comerţului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] şi fanteziile acestui autor. La rândul lui, James ţesea o fantezie a comerţului. Visa mătăsuri şi poplinuri, moi şi lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa caleşti ale „nobilimii” oprite în faţa vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foşnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui ţesături, pe care numai el şi numai ele le puteau preţui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări şi ţări, până când Alexandra, principesă de Wales, şi Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Şi apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton. N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginaţie. Oricum ar fi, la început, când şi-a adus soţia în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireş nins de museline şi imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri şi stofe bogate. Care soţie nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănţuia în faţa stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în faţa altarului cu tablele legii.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez. [5] George Macdonald (1824-1905), poet şi romancier englez, autorul unor romane fantastice  

Pentru Susan Bowen, care mi-a oferit adăpost chiar şi de la 20 000 de kilometri depărtare „Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.”1           CUPRINS:           Introducere / 7           Italia / 11           India / 129           Indonezia / 231                 INTRODUCERE sau Cum e construită această carte sau A 109-a mărgea.           Când călătoreşti în India – mai ales prin oraşe sfinte şi ashramuri –, întâlneşti o mulţime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poţi vedea şi o mulţime de fotografii cu yoghini goi, slabi şi impunători (sau uneori chiar cu yoghini rotofei, blânzi şi luminoşi), care poartă şi ei mărgele. Aceste şiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de sute de ani de budişti şi de hinduşi pentru a se concentra asupra rugăciunilor. Ţin şiragul într-o mână şi rotesc câte o mărgea pentru fiecare mantra rostită. Când cruciaţii medievali au ajuns în Orient, purtaţi de războiul sfânt în care luptau, i-au văzut pe credincioşii de aici rugându-se cu aceste japa mala, li s-a părut că e o tehnică admirabilă şi au dus-o cu ei înapoi în Europa sub forma rozariului.           O japa mala tradiţională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice ale filosofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre fiind nouă, adică de trei ori trei.           Iar trei, se înţelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem – după cum poate spune oricine care ştie câte ceva despre Sfânta Treime sau care a văzut vreodată un trepied. Şi pentru că această carte este despre strădania mea de a afla echilibrul, am structurat-o asemenea unei japa mala: am împărţit-o în o sută opt povestiri (sau mărgele). Şirul celor o sută opt povestiri a mai suportat o a doua împărţire, în trei secţiuni în care se vorbeşte despre Italia, India şi Indonezia – cele trei ţări pe care le-am vizitat de-a lungul unui an. Astfel am ajuns la trei părţi a câte treizeci şi şase de povestiri fiecare, lucru care mi se pare foarte nimerit, ţinând cont că scriu toate aceste lucruri în cel de-al treizeci şi şaselea an al vieţii mele.           Ca să nu ne lungim nepermis de mult cu consideraţii numerologice, permiteţi-mi să închei mărturisind un al doilea motiv: mi-a plăcut ideea de a înşira aceste povestiri urmând structura unei japa mala tocmai pentru că ea este atât de… structurată. Căutările spirituale autentice sunt şi au fost totdeauna nişte aventuri care presupun disciplină şi metodă. Adevărul nu este la îndemâna oricui, nici chiar în aceste măreţe timpuri în care totul a ajuns să fie la îndemâna oricui. Şi ca scriitoare, şi ca „exploratoare” în cele spirituale, mărgelele japa mala m-au ajutat să nu pierd din vedere ţelul pe care mi l-am propus.           În orice caz, fiecare japa mala are o mărgea specială, cea de-a o sută noua, care iese din cercul perfect echilibrat al celorlalte, asemenea unui pandantiv. Pe vremuri credeam că această mărgea cu numărul o sută nouă era doar una de rezervă, ca un nasture aplicat pe haină sau ca fiul cel mic al unei familii regale. Dar am descoperit că are un scop cu mult mai important. Când te rogi şi degetele tale ajung la ea, trebuie să-ţi întrerupi meditaţia şi să le mulţumeşti învăţătorilor tăi. Aşa că aici, la cea de-a o sută noua mărgică a mea, fac o pauză încă înainte de a fi început. Le mulţumesc învăţătorilor mei, care mi s-au arătat, în acel an, în atât de multe şi de ciudate chipuri.           Dar în primul rând îi mulţumesc gurului meu, care este o adevărată întrupare a compasiunii şi care mi-a arătat atât de multă generozitate lăsându-mă să studiez în ashramul ei cât timp am stat în India. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că am descris experienţele din India strict din punctul meu de vedere, şi nu ca un teolog savant sau ca purtător de cuvânt al altcuiva. Acesta este motivul pentru care nu voi folosi numele gurului meu nicăieri în carte – pentru că nu pot vorbi în numele său. Învăţăturile ei vorbesc de la sine. Nu voi dezvălui nici numele ashramului, nici locul unde se află, scutindu-l astfel de o publicitate pe care nu cred că şi-o doreşte şi căreia nu ştiu dacă i-ar face faţă.           O ultimă formă de a-mi arăta recunoştinţa: deşi nu am schimbat întotdeauna numele oamenilor despre care scriu aici, am preferat să schimb numele tuturor acelora pe care i-am cunoscut la ashramul din India, fie ei indieni sau occidentali, pentru că majoritatea celor care pornesc într-un pelerinaj spiritual nu fac acest lucru din dorinţa de a apărea mai apoi ca personaje într-o carte (cu excepţia mea, bineînţeles). Există o singură abatere de la acest autoimpus pact al anonimatului. Numele lui Richard din Texas chiar e Richard şi chiar este din Texas. Am dorit să-i folosesc numele real, pentru că a avut un rol foarte important în viaţa mea cât timp am stat în India.           Încă ceva – când l-am întrebat pe Richard dacă pot să scriu că a fost alcoolic şi dependent de droguri, mi-a spus că din punctul lui de vedere nu există nici o problemă.           — Oricum voiam să dau sfoară în ţară despre chestia asta şi nu ştiam cum – mi-a spus el.           Dar să începem cu începutul: Italia…           ITALIA sau vorbeşte cum mănânci sau 36 de povestiri despre căutarea plăcerii.           Aş vrea ca Giovanni să mă sărute.           Of, dar sunt atâtea motive pentru care n-ar trebui să se întâmple aşa ceva… În primul rând, Giovanni e cu zece ani mai tânăr decât mine şi, ca mai toţi italienii de douăzeci şi ceva de ani, încă locuieşte cu maică-sa – un partener romantic foarte nepotrivit pentru mine, având în vedere că sunt o femeie de carieră, trecută de treizeci de ani, abia ieşită dintr-o căsnicie ratată şi dintr-un groaznic şi interminabil divorţ, urmat de o aventură amoroasă încheiată cum nu se poate mai prost. Cascada asta de eşecuri m-a transformat într-o femeie vulnerabilă, tristă şi cu vreo şapte mii de ani mai bătrână. Nu aş vrea ca dragul de Giovanni să aibă de-a face cu muntele de autocompătimire care sunt acum. Ca să nu mai spun că am ajuns şi la vârsta la care o femeie începe să se întrebe dacă e cu adevărat o idee bună să încerce să-şi revină, după pierderea unui superb posesor de ochi căprui, aducând rapid un alt asemenea exemplar în patul ei. Din cauza asta sunt singură de luni bune. Din cauza asta, de fapt, mi-am propus să nu mă implic în nici o relaţie tot anul.           Oricine m-ar putea întreba, şi pe bună dreptate: „Atunci ce cauţi tocmai în Italia?”           N-am un răspuns – nu acum, când mă uit peste masă la arătosul Giovanni –, nu pot decât să spun: „Bună întrebare.”           Giovanni e partenerul meu de Schimb Lingvistic în Tandem. Sună ca o aluzie, dar din nefericire nu e. De fapt, înseamnă că ne întâlnim aici, la Roma, câteva seri pe săptămână, ca să exerseze fiecare conversaţia în limba celuilalt. Întâi vorbim în italiană, iar el e foarte răbdător cu mine; apoi vorbim în engleză, iar eu sunt foarte răbdătoare cu el. L-am descoperit pe Giovanni la câteva săptămâni după ce am ajuns la Roma, graţie unui internet café mare din Piaţa Barbarini, peste drum de fântâna cu un triton sexy care suflă într-o cochilie. Pusese (Giovanni, nu tritonul) un anunţ la avizier, în care scria: „Vorbitor nativ de italiană caută vorbitor nativ de engleză pentru conversaţie.” Chiar lângă anunţul lui era altul, cu acelaşi conţinut, identic până la corpul de literă cu care fusese scris. Singura diferenţă apărea la datele de contact. Pe unul dintre anunţuri apărea adresa de e-mail a cuiva pe nume Giovanni, pe celălalt era trecut numele Dario. Dar chiar şi numărul de telefon de-acasă era acelaşi.           Făcând uz de excelenta mea intuiţie, le-am scris amândurora un e-mail în care îi întrebam, în italiană: „Sunteţi fraţi, cumva?”           Giovanni mi-a trimis un mesaj foarte provocativo: „Mai mult: suntem gemeni.”           Da – mult mai mult, după cum am putut vedea. Înalţi, bruneţi, frumoşi, douăzeci şi cinci de ani, cu nişte ochi căprui enormi, genul tipic italienesc, ca de catifea, care mă dau gata oricând. După ce i-am întâlnit, am început să mă întreb dacă n-ar fi cazul să-mi revizuiesc regula privind celibatul autoimpus. De exemplu, aş putea fi singură, atâta doar că voi avea doi gemeni italieni de douăzeci şi cinci de ani, absolut superbi, ca amanţi. Gândul ăsta mi-a adus vag aminte de un prieten care este vegetarian, atâta doar că mănâncă şuncă… Deja îmi închipuiam cum ar suna începutul unei scrisori către revista Penthouse: „În lumina pâlpâindă a lumânărilor din cafeneaua romană, nu-mi puteam da seama ale cui mâini mă mâng…”           Dar nu. Nu, nu şi nu!           Mi-am oprit fanteziile la jumătatea cuvântului. Chiar nu era momentul să caut escapade amoroase şi (la fel de sigur pe cât e că zilei îi urmează noaptea) să-mi complic deja mult prea încâlcita mea viaţă. Era momentul să caut acea vindecare şi acea pace, care doar în singurătate pot fi găsite.