Cărți romantice și de dragoste pdf

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Capitolul 1   SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.                                    — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă — drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou – ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei – lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată – un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită – şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.  Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem – noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare

  – O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne...! murmură ea, pornind grăbită către uşă. Ross ajunse la uşă înaintea ei. – Nu, i se rostogoli gros glasul, din adâncul pieptului. Înghiţind în sec, Lily îşi strânse la gât cămaşa de flanelă. – Dă-te la o parte. – Nu, repetă el. Al dracului să fiu dacă ştiu ce se petrece între noi, dar ceva se întâmplă. Încă de la început a fost, şi-o ştim amândoi. În cameră era frig; Lily începu să tremure. – Nu înţeleg despre ce vorbeşti, răspunse ea, încercând să nu clănţăne. – Nu? Ross dibui după mâna ei şi i-o desprinse de la gât. – Poftim, spuse el, cu glasul doar puţin mai sonor decât o şoaptă. Atinge-mă, şi pe urmă spune-mi dacă greşesc sau nu. Mâna ei i se întinse pe piept, simţind părul sârmos în palma sensibilă. Lily încercă să şi-o retragă, dar Ross i-o ţinea strâns. Fără voia ei, dorinţa începu să-i pulseze prin trup şi simţi cum i se înmuiau genunchii. Ross îi mişcă mâna peste muşchii tari de pe pieptul lui, iar când Lily nu se mai împotrivi, i-o luă şi pe cealaltă şi i le trase pe amândouă mai jos, peste ombilic, apoi şi mai jos. Lily îi auzi respiraţia căznită şi-şi dădu seama că şi ea abia putea să respire. Când degetele ei îi atinseră rădăcina groasă şi tare, simţi că i se tăiau picioarele, iar locul dintre coapse, locul care dormise de când descoperise curvăsăria lui Jake, în urmă cu trei ani, se însufleţi ca o leoaică deşteptată din somn, aţâţată de o foame teribilă. Trăgând-o spre el, Ross o ridică în braţe şi o duse la pat. După ce ajunseră sub pături, se încleştară unul de altul, strâns. Lily simţea nevoia să ajungă şi mai aproape, iar când Ross îşi mişcă mâna în susul coapsei ei, ridicându-i şi cămaşa, îl încurajă, săltându-şi şoldurile de pe saltea şi ajutându-l să înlăture veşmântul stânjenitor. Ameţită de dorinţă, se desfătă cu senzaţia trupului lui lipit de al ei, frecându-şi sfârcurile de părul lui de pe piept, arucându-şi un picior peste coapsele lui ca să-l aducă şi mai aproape. Mâna lui se strecură între cele două trupuri, coborând spre delta ei chinuită de dorinţă, şi o atinse acolo doar o clipă, azvârlind-o vertiginos spre un orgasm care-i făcu dinţii să clănţăne. Lily rămase lângă el, buimăcită de ceea ce se întâmplase. Îşi găsise împlinirea – dar cu ce preţ? Se simţea ca o stricată. Întorcându-şi capul, simţi lacrimile care i se prelingeau peste şaua nasului şi pe obraz, până în păr. Ross îi lipi umerii de cearşaf şi începu să-i sărute şi să-i dezmierde sânii. Excitaţia ameninţa s-o cuprindă din nou, iar Lily îşi prinse buza de jos între dinţi ca să nu ţipe. Era scârbită de sine pentru că avea atâta nevoie de el, se dispreţuia pentru că-l dorea. Îl simţea rigid şi dur lângă coapsa ei, dar îşi înfruntă imboldul de a-l atinge. O parte ascunsă din adâncul făpturii ei încă se mai ruşina de felul cum îi reacţiona trupul. – Ah, Lily, Lily... murmură el printre sărutări. Pasiunea ta îmi taie respiraţia... Se apropie de gura ei, iar Lily şi-o deschise, primindu-i sărutul, răspunzându-i cu o surescitare crescândă care-i mistuia ultimele fărâme de gândire raţională. Barba lui Ross era moale; niciodată nu mai sărutase un bărbat cu barbă. Nu era sigură că-i plăcea, dar îi plăcea senzaţia buzelor lui peste ale ei, a limbii lui împreunându-se cu a ei. Excitaţia îi creştea, şi-i atinse braţele, pieptul, abdomenul, îngăduindu-şi să coboare şi mai mult pentru a-i mângâia bărbăţia masivă, mişcându-i pielea înainte şi-napoi până când Ross începu să tremure şi să se zguduie lângă ea. – Destul!     Tuturor rudelor mele minunate şi îndatoritoare, care locuiesc în Midwest şi, până acum, au cutreierat zadarnic magazinele Wal-Mart, căutându-mi cărţile. Asta-i pentru voi, fraţilor.         PROLOG   -------------------   Twin Hearts, California, Ajunul Anului Nou, 1879     Trăgându-se nemilos de gulerul ţeapăn, Ross scuipă o înjurătură spurcată, după care-şi înghiţi cheful de a înjura din nou. Nu suporta să fie legat fedeleş ca un curcan la cuptor. Cu juvăţul ăla de gât, putea să se spânzure naibii de cel mai apropiat copac. Îl sugruma la fel de tare. Trase aerul rece în plămâni, savurându-l. Savurând şi scurtul răgaz de linişte. Mai puţin bubuiturile îndepărtate ale valurilor pe stânci, nu se auzea nici un sunet. Lăsă zgomotele oceanului să-l liniştească, în timp ce încerca să-şi alunge din auz hărmălaia care răzbătea din casa surorii şi a cumnatului său. Cu ochii închişi, Ross se rezemă de balustrada verandei, îngăduindu-şi să se gândească la Trudy şi la dorinţa negrăită de a se strecura în patul ei cald şi între coapsele sale pofticioase. Înjură din nou. Numai gândul la ea îl făcea să se întărească precum piatra. Trase din ţigară lung şi cu furie, în timp ce stătea în peumbră, ascultând râsetele vesele ale petrecăreţilor dinăuntru care aşteptau Anul Nou. Se socotea cel mai mare nătărău din lume, pentru că o lăsase pe Samantha să-l atragă iar la unul dintre chefurile ei. Din păcate, sora lui mai mică îl avea la degeul cel mic, iar Ross o ştia. Uşa din spate se deschise, lăsând un şuvoi de lumină să se reverse în verandă. – Ross Benedict, aici te-ai ascuns? întrebă o voce înciudată. – Ştii al naibii de bine că m-am ascuns aici, Sam. Ross aruncă ţigara pe care o fumase, al cărei jar se stinse în clipa când căzu pe iarbă. Samantha închise uşa în urma ei şi-şi strânse şalul în jurul umerilor. – Aletha Carmody te caută peste tot. Lui Ross nu-i plăcea tonul tachinător din vocea ei. – Aletha Carmody are o mutră care-ar face un ceas să se oprească-n loc, şi un glas ca al unui câine care schelălăie. Sam scoase un bolborosit exasperat. – Of, şi ea credeam că ar fi ideală pentru tine, zău aşa. Vârând mâna în buzunar, Ross scoase punga de tutun şi o hârtie. În timp ce-şi răsucea încă o ţigară, replică: – La fel cum ai crezut şi că Olive Hornsby ar fi perfectă pentru mine, anul trecut? Şi Hortense Cobb, în anul dinainte? Samantha oftă. – Olive Hornsby s-a măritat cu Elias Rhodes în mai, Ross. Aşteaptă un copil, la începutul anului. Ar fi putut să fie copilul tău. Ross îşi aprinse ţigara, cutremurndu-se vizibil la gândul de a împărţi patul cu slăbănoaga aia palidă de Olive Hornsby. – Ei bine, slavă Cerului că nu-i al meu. Trase din ţigară, apoi o strivi sub gheată – poate mai tare decât era necesar. Simţea ochii lui Sam sfredelindu-l prin întuneric. – Nu vreau decât să fii la fel de fericit ca mine. În vocea ei se simţea o nostalgie pe care Ross se strădui să n-o ia în seamă. Nu era... firesc ca un bărbat să se lege de o femeie. Nu înţelegea cum puteau alţii s-o facă. Fireşte, dacă ar fi descoperit vreodată că Derek, cumnatul lui, o înşela pe Sam, i-ar fi smuls fuduliile cu mâna lui, vârâindu-i-le apoi pe gât. – Şi singura cale-n care pot nădăjdui să fiu fericit e însurătoarea? Nu-i venea să creadă. După atâţia ani, Samantha tot nu pricepuse. Lui Ross îi plăcea viaţa de burlac. – Sigur că da. În vocea ei răsuna o notă de falsă inocenţă. Arătă cu capul spre uşă. – Probabil că Aletha se-ntreabă dacă nu cumva ai şters-o înapoi la cabana ta din pădure. Ross pufni. – Dacă aşa se gândeşte, e mai deşteaptă decât credeam. Şi, Sam, dacă tot veni vorba de cabană, când ai de gând să mi-o vinzi? Samantha îi atinse umărul cu mâna. – Nu prea curând. Şi refuz să discut afaceri în noaptea de Anul Nou. După ce-ţi vând partea mea de moştenire, n-o să-mi mai rămână nimic de la mama şi tata. Ross zâmbi în întuneric, simţindu-i tristeţea. Deşi era măritată, Samantha rămăsese surioara lui mai mică dintotdeauna. – Nu-i ca şi cum acolo ar locui nişte necunoscuţi, Sam. – Ştiu, ştiu... Of, se tângui ea încet, nu-mi mai aminti de ei, Ross. Mă întristează, şi-n noaptea asta nu vreau să fiu tristă. Dăm o petrecere. Vino. Îl trase de braţ. – Aletha te aşteaptă. Ross înjură din nou, împotrivindu-se. – Toată seara a stat agătaţă de braţul meu, turuind şi chicotind ca o copilă bătută-n cap. Cum Dumnezeu te-aştepţi să îndur aşa ceva? Şi toate întrebările alea! La naiba, Sam, m-a bombardat cu întrebări ca armata Generalului Lee. "Îţi plac, copiii, Ross? Ai fi un tată atât de minunat!", o imită el, cu o voce smiorcăită. "Îţi plac tartele cu cireşe, Ross? }i-aş face cele mai bune tarte din Twin Hearts!" Şi mă tot strângea de braţ, zicând: "Vai de mine, da' ce puternic eşti! Pun prinsoare c-ai putea să mă ridici numai cu-o mână, mititica de mine! Oooo, şi ce barbă ai...!" }istui din limbă. "Nu te deranjează atâta păr pe faţă, Ross?" Şi pe urmă, dă-i cu chicotelile alea nesuferite! Mă zgârie pe creieri ca un fierăstrău pe nicovală. Şi-n plus, încheie el mârâind, îmi place barba mea – ce, n-am voie? Alături, Samantha râse încet. – Vrei să spui că nu ţi-ai rade mustaţa şi barba pentru o femeie cu totul deosebită? – Ar îngheţa iadul înainte să mi le rad. Ross se obişnuise cu barba, iar fără ea s-ar fi simţit gol. Deodată, simţi ochii surorii lui privindu-l întrebător prin întuneric. – Ce e? – Ce-ai zice de-un mic rămăşag prietenesc, frate dragă? – Ca de pildă? întrebă el, sceptic. – Pun pariu că, dacă apare femeia potrivită şi-ţi cere să te bărbiereşti, ai s-o faci. Lui Ross nu-i plăcea deloc cum suna. – Prinsorile nu-s o ocupaţie potrivită pentru doamne, Sam. – Te temi că ai pierde? Ross îi simţi zâmetul ţanţoş, sigur pe sine. – Pe dracu', nu mă tem de nimic şi-am să ţi-o dovedesc! Pe ce pariem? – Pariez pe... Samantha se opri, trăgându-l de barbă. – Pariez că, de-acum într-un an, n-o să mai ai nici barbă, nici mustaţă, şi că va fi din pricina unei femei. Vocea îi suna ridicol de triumfătoare. – Şi dacă nu se împlineşte? – Ei bine, atunci îţi jur pe-un teanc de Biblii că nu voi mai încerca niciodată să te însor. Ross pufni, neputind să se stăpânească. – N-ai înceta să te mai amesteci în viaţa mea nici dacă a ta ar depinde de asta. – Vorbesc serios, Ross. Jur cu mâna pe inimă. – Mda, ştiu. Îţi ţii o mână pe mână pe inimă, iar pe cealaltă o ai la spate, cu degetele încrucişate. – Of, nu mai fi şi tu aşa de bleg, mălai mare ce eşti! Avem o învoială sau nu? Persistenţa ei îl făcu să chicotească. – Sigur. La naiba, de ce nu? Uşa se deschise şi Derek ieşi pe verandă. – Ce faceţi aici? Ross, Aletha Carmody te caută peste tot. Şi, Samantha, adăugă el, cuprinzându-şi soţia în braţe, e aproape miezul nopţii. Braţele mele sunt goale fără tine. Nu vreau să pierd sărutarea de Anul Nou. – O, inimioara mea, răspunse Samantha cu o voce drăgăstoasă, mă poţi săruta oriunde şi oricând. – Dar noi ne-am sărutat prima dată în noaptea de Anul Nou, guriţă dulce, şi am de gând să te sărut în noaptea asta câte zile om avea. Dacă n-ar fi fost cumnatul lui, Ross i-ar fi îndesat un căluş în gură. Christoase! Chiar erau în stare bărbaţii să vorbească aşa cu femeile? – Of, bine, cocoşel prost ce eşti. Oricum, şi mie mi-a fost dor de tine, şi mi-e frig. Samantha se cuibări la pieptul lui, aşteptându-l să deschidă uşa. – Vino, frate dragă, îl chemă ea pe Ross, peste umăr. Aletha te aşteaptă. În voce i se simţea o batjocură glumeaţă. Ross mormăi. Fără tragere de inimă, se întoarse s-o urmeze în casă, simţindu-se ca un miel dus la tăiere. Niciodată, fir-ar să fie, niciodată! Era ultima oară când o mai lăsa pe Samantha să-l prindă într-o asemenea cursă. La naiba, îi plăcea viaţa lui aşa cum era. Nu avea de dat socoteală în faţa nimănui. Nici nu voia, nici nu avea nevoie de o femeie afurisită care să-ncerce să se îndese în mica lui lume personală. Să-i ocupe spaţiul. Să deretice încontinuu şi să se frăsuiască prin cabană. Simplul gând îl făcea să se cutremure. În anul următor avea să fie altfel. Mica petrecere de Anul Nou a lui Sam se putea ţine şi fără el. Dacă încerca să-şi calce cuvântul dea nu se mai amesteca niciodată, Ross urma s-o ignore, şi pe ea, şi pe toate femeile pe care i le împingea în braţe. Era hotărât să n-o lase să-şi mai bage niciodată nasul în viaţa lui. Turuiala lui Aletha Carmody îi scrâşni brusc în urechi, făcându-l să tresară. Înghiţindu-şi încă o sudalmă, Ross trase aer în piept, adânc, resemnat, şi-şi târî picioarele în casă.       Capitolul 1   Octombrie, 1880     Ploua cu găleata. Furcile orbitoare ale fulgerelor străpungeau cerul, urmate de tunete bubuitoare. Lily îi mulţumi vizitiului pentru drum, apoi coborî din căruţă, trăgându-şi geamantanul sub manta ca să nu se ude. Privi cum căruţa pleca mai departe hodorogindu-se, şi se întrebă cum puteau bieţii cai să răzbească prin noroiul acela. Era recunoscătoare pentru că o adusese până acolo, deşi sperase să ajungă mai departe. Durase aproape o săptămână până să ajungă din San Francisco în acest loc, unde-o fi fost şi cum s-o fi numit. Auzea adesea vuietele valurilor lovindu-se de stânci, iar prin aer, deşi clătit de ploaie, încă se simţea mirosul sărat al mării. Un fulger lumină din nou împrejurimile, îngăduindu-i să citească pancarta de la marginea oraşului. TWIN HEARTS. Cu un gest zadarnic, Lily îşi ridică poalele pline de noroi ale rochiei ude şi porni prin mocirlă, sperând să găsească un loc unde să se adăpostească de furtună.   * * *   Pe sub manta, Lily era îngheţată până-n măduva oaselor. Se refugiase sub un umbrar şubred de la marginea oraşului. Ploaia încetase, dar cerul era încă pulmburiu şi întunecat, iar văzduhul era umed. Lily cunoştea destul de bine vremea din California ca să ştie că răgazul de linişte era scurt. Îşi scoase mantau şi o scutură, împrăştiind stropi de apă în aerul umed. De la genunchi în jos, rochia şi jupoanele îi erau ude-leoarcă şi mânjite de noroi. În pantofi, degetele îi clefăiau pe tălpile umede. Îşi atinse părul şi se crispă; buclele mărunte îi stăteau lipite de cap. Trăgând adânc aer în piept, se îndreptă şi privi în jur. Poate că, la câteva sute de iarzi în spatele ei, se afla strada principală din Twin Hearts. Acolo avea să-şi caute de lucru. Fermierul care o adusese cu căruţa până aici îi spusese că lângă oraş se afla o cherestegerie. Spera că aveau nevoie de o bucătăreasă. Îşi privi hainele şi i se strânse inima. Cum să-şi găsească o slujbă, când arăta ca o vagaboandă murdară şi plouată? În nori se produse pentru câteva minute o spărtură, lăsând lumina soarelui să se infiltreze prin văzduhul apos. Un curcubeu se profilă viu deasupra colinelor spuzite cu verde. Priveliştea era atât de frumoasă, încât lui Lily i se opri respiraţia. Auzi în spatele ei scârţâitul unei trăsuri. Întoarse capul s-o privească. Venea spre ea legănându-se, iar Lily fu surprinsă şi puţin cam temătoare când trăsurica se opri alături. O femeie tânără, cu o bonetă tivită cu blană, scoase capul pe fereastra cupeului. – Bună dimineaţa! Avea unul dintre acele zâmbete prietenoase rare, care-i lumina faţa cu trăsături plăcute. Lily înghiţi în sec, ştergându-şi nervoasă mâinile de rochie. – Bună dimineaţa, răsşunse ea. – Eşti nouă pe-aici, nu-i aşa? Lily aproape că izbucni în râs. – Azi-noapte am sosit. Mai cu-o diligenţă, mai cu-o căruţă, când călare când pe jos şi dormind pe sub copaci, adăugă ea în gând, dar n-o spuse. Spre norocul ei, avea un instinct de conservare destul de dezvoltat şi n-ar fi primit niciodată să fie luată la drum de un bărbat singur, oricât de inofensiv ar fi arătat. Omul care o adusese cu căruţa până la Twin Hearts era însoţit de doi copii. Când dormea în hambare, pleca înainte de crăpatul zorilor. Una peste alta, călătoria ei de la San Francisco fusese o adevărată aventură, dar din fericire se sfârşise cu bine. – De unde eşti? – Din San Francisco, răspunse simplu Lily. Femeia îşi roase buza de jos, apoi o privi pe Lily cu ochi îngustaţi. – Cred că te-au pătruns frigul şi umezeala. – Ba bine că nu. Lily nu făcuse niciodată risipă de cuvinte. Tânăra din trăsură continua s-o privească. – I-am cerut vizitiului să oprească fiindcă aproape că m-a orbit strălucirea minunată a părului tău arămiu. Reflectă razele soarelui ca un gologan nou-nouţ. De astă dată, Lily râse. – Ce poetic! E un mod amabil de a spune că părul meu străluceşte atât de tare încât aş putea conduce minerii prin galerii fără lampă. Femeia nu făcu decât să zâmbească. Un surâs straniu, tainic. – Mă numesc Samantha Browne. Era o situaţie de-a dreptul ridicolă. Două femei conversând ca şi cum tocmai ar fi făcut cunoştinţă la o mică serată în San Francisco, ronţăind sandvişuri cât unghia şi bând ceai din ceşcuţe de porţelan. – Lily Sawyer. – Încântată de cunoştinţă, Lily Sawyer. Ia-ţi lucrurile şi vino cu mine. Invitaţia o luă pe Lily prin surprindere. Făcu un pas înapoi. – Mă scuzi? – Cu siguranţă, ai dori să te zvânţi puţin. Lily îşi stăpâni o replică tăioasă. Probabil că femeia era de la casa locală de toleranţă. Căzu pe gânduri. O chinuia dorinţa de a se usca. Poate chiar să facă şi o baie. Şi să mănânce o masă caldă. La gândul mâncării, limba începu să i se scalde în salivă. Casă deochiată sau nu, nu-i putea refuza invitaţia. – Samantha Browne, începu Lily, cred că eşti îngerul meu păzitor. Punându-şi mantaua pe braţ, îşi luă geamantanul ud şi porni prin noroiu, spre cupeu.   * * *   Casa era fermecătoare. Şi nu era deşucheată, ci era căminul Samanthei Browne şi al soţului ei, Derek, care conducea firma de cherestegerie din capătul opus al orăşelului Twin Hearts. Lilyţ stătea aşezată lângă foc, înfăşurată într-un halat cald şi moale de pluş, al Samanthei. Îşi răsfiră părul cu degetele, pentru a şi-l usca mai repede. Se simţea ca o prinţesă; niciodată în viaţa ei nu mai fusese tratată atât de bine. Samantha intră în cameră din bucătărie, aducând o tavă cu cafea şi cornuri calde, proaspăt scoase din cuptor. Puse tava pe o masă mare şi rotundă, în faţa canapelei, apoi îi aruncă o privire lui Lily, simţind că o urmărea din ochi. – Te întrebi de ce te-am adus aici. Lily chicoti. – Asta-i cam puţin spus. Samantha Browne aranjă un corn pe o farfurie şi o puse în faţa lui Lily. Acesteia începu să-i lase gura apă şi să-i ghiorăie stomacul, dar făcu un efort să nu uite de bunele maniere. – După cum spune... familia mea, am o inimă bună de pus la rană. Soţul meu susţine că nu suport să văd pe nimeni suferind. Din gura ei de o formă perfectă scăpă un mic hohot de râs. – Cred că ar fi mai potrivit să spun că-mi bag încontinuu nasul unde nu-mi fierbe oala. Puse o ceaşcă de cafea în faţa lui Lily, apoi făcu un gest spre micul bol delicat cu frişcă. – Dar, când văd o femeie tânără şi frumoasă stând singură într-un loc pustiu, udă până la oase, mă răpune imaginaţia. Nu pot concepe nici o poveste care să te fi adus acolo. Aşa că, vezi dumneata, domnişoară Sawyer, adăugă ea cu un zâmbet, trebuie să aflu. Iar dacă-ţi pot oferi ceva de mâncare şi o baie caldă cât timp te afli aici, cu atât mai bine. Lily îşi turnă puţină frişcă în cafea, apoi o amestecă. – Sunt doamnă, dar te rog să-mi spui Lily. Capul Samanthei se ridică brusc. – Eşti măritată? – Văduvă, de fapt, răspunse Lily, luând ceaşca şi cuprinzând porţelanul cald cu degetele. Ar fi putut să evide toată acea călătorie, dacă accepta cererea în căsătorie a lui Donald South. Dar, oricât ar fi fost de bun şi blând ca om, nu era bărbatul potrivit pentru ea. Şi, oricum, nu avea de gând să se recăsătorească. Samantha întoarse repede capul. – A, îmi... pare foarte rău... Nu... n-am vrut să mă amestec în problemele tale. Lily avu un sentiment de recunoştinţă. – Nu face nimic. Au trecut doi ani de-atunci. Pare să fi fost o viaţă de om. Rămaseră într-o tăcere plăcută, până când Lily se simţi datoare s-o risipească. – După fiecare furtună porneşti cu trăsura ca să salvezi şobolani înecaţi? În chip destul de ciudat, Samantha Browne roşi. – Fireşte că nu. De fapt, adăugă ea, aşezându-se lângă Lily pe canapea, tocmai veneam de la cabana mea. Acolo... Se întrerupse brusc, ducându-şi mâna la gură, apoi continuă: – Părinţii mei au avut o cabană mică în munţi şi, după ce au murit, nu m-a lăsat inima s-o vând. Mă duc până acolo din când în când, ca să mă asigur că totul e-n ordine. Lily zâmbi evaziv, apoi se întoarse cu privirea spre foc. – Caut de lucru. – Aşa? Cu ce te ocupi? – De la moartea soţului meu, am lucrat ca bucătăreasă. Nu era nevoie să dezgroape trecutul; nici pentru ea, nici pentru altcineva. – Am gătit într-o pensiune din San Francisco. Până când a ars. Un moment, îşi aminti durerea de pe chipul lui Donald South, când îşi văzuse clădirea mistuindu-se în flăcări. Samantha se lumină la faţă: – Eşti bucătăreasă? Lily ridică din umeri, cu o expresie obosită şi sardonică. – Ei, să nu-mi spui că tocmai căutai una. Aplecându-se înainte, Samantha răspunse: – Ei, nu eu, personal, dar cherestegiii caută mereu bucătari. Bine, dar e minunat! Deci, aveai nevoie de o slujbă? Dădu din cap cu un gest categoric. – Ai găsit-o. Lily simţi că începea să i se risipească oboseala. – Dacă-mi găseşti şi o cameră, batem palma! – A, dar pot face mai mult decât atât! se entuziasmă Samantha. Ce... ce-ai zice să ai propria ta căsuţă? Lily o privi în faţă, şi mai însufleţită. – Cabana ta? Eşti sigură? – Categoric. De-acolo până la tabăra tăietorilor de lemne nu e nici o milă. Bucătăria e echipată pentru a găti cantităţi mari de mâncare. Cineva de la tabără va veni zilnic să ia mâncarea. Alături mai este şi o cabană mai mică. Acolo locuieşte Maudie Tupper, fosta bucătăreasă a taberei. Nu stă bine cu sănătatea. Se bătu cu palma peste piept. – E bolnavă de plămâni. A trebuit să se lase de gătit, când a-nceput să scuipe sânge... O! exclamă ea, ridicându-şi mâna la gură. Sper că nu te deranjează.

A ta până în zori de Teresa Medeiros „Cine a iubit vreodată, cu o dragoste care să nu fie la prima vedere?”   Capitolul 1   Anglia, 1806   Draga mea domnişoară Mardi, sper că mă veţi ierta pentru că am fost destul de trufaş încât să mă adresez dumneavoastră într-o asemenea manieră neconvenţională…   — Aşadar, spuneţi-mi, vă rog, domnişoară Wickersham, aveţi experienţă? De undeva dintr-un colţ îndepărtat al somptuosului conac în stil iacobin răzbătu un trosnet înspăimântător. Chiar dacă majordomul corpolent care conducea interviul tresări vizibil, iar menajera care stătea cu o atenţie încordată lângă măsuţa pentru ceai scoase un ţipăt ascuţit, Samantha refuză să-şi permită măcar să clipească. În schimb, scoase un teanc îngrijit de hârtii din buzunarul lateral al valizei din piele tăbăcită care se afla la picioarele ei şi i le întinse. — Sunt sigură că veţi găsi potrivite scrisorile mele de recomandare, domnule Beckwith. Deşi era ora prânzului, lumina din modestul salon pentru micul dejun era difuză. Razele soarelui pătrundeau printre crăpăturile dintre draperiile grele de catifea, împletindu-se în ţesătura bogată, de un roşu rubiniu, a covorului turcesc. Lumânările de ceară împrăştiate pe câteva mese făceau să danseze umbre tremurătoare pe la colţuri. În încăpere se simţea un miros de mucegai şi de aer închis, de parcă nu mai fusese aerisită de ani întregi. Dacă nu ar fi lipsit ornamentele negre mortuare de la ferestre şi de pe oglinzi, Samantha ar fi jurat că un membru foarte drag al familiei murise de curând. Majordomul luă hârtiile din mâna ei acoperită de o mănuşă albă şi le desfăcu. Cum menajera îşi întinse gâtul lung pentru a privi peste umărul lui, Samantha nu putu decât să se roage ca lumina slabă să îi vină în ajutor, împiedicându-i să cerceteze prea amănunţit semnăturile mâzgălite. Doamna Philpot era o femeie frumoasă, a cărei vârstă nu o putea stabili, pe atât de slabă şi de subţire, pe cât de pântecos era majordomul. Cu toate că niciun rid nu îi străbătea chipul, şuviţe argintii îi brăzdau cocul negru strâns la ceafă. — După cum puteţi vedea, am lucrat doi ani ca guvernantă pentru Lord şi Lady Carstairs, îl informă Samantha pe domnul Beckwith, pe măsură ce acesta răsfoia pripit hârtiile. Odată ce războiul a reînceput, m-am alăturat altor câtorva guvernante care s-au oferit voluntare pentru a-i îngriji pe marinarii şi pe soldaţii care se întorceau de pe mare sau de pe front cu răni ce îi făceau neputincioşi. Menajera nu reuşi să ascundă prea bine uşoara strângere din buze. Samantha ştia că încă mai existau persoane în societate care considerau că femeile care îi îngrijeau pe soldaţi erau puţin mai mult decât nişte însoţitoare de trupe, creaturi lipsite de modestie, care nici măcar nu ar fi roşit dacă ar fi privit goliciunea unui bărbat străin. Simţind cum fierbinţeala îi cuprindea obrajii, Samantha îşi înălţă mai mult bărbia. Domnul Beckwith o privi cu atenţie pe deasupra ochelarilor lui cu rame din sârmă. — Trebuie să recunosc, domnişoară Wickersham, că sunteţi puţin cam… tânără faţă de ceea ce căutam noi. O îndatorire atât de obositoare ar putea solicita prezenţa unei femei mai… mature. Poate că una dintre celelalte candidate… Îşi întrerupse cuvintele imediat ce Samantha îşi arcui sprâncenele. — Nu văd nicio altă candidată, domnule Beckwith, sublinie ea, ridicându-şi pe nas, cu un deget, propriii ochelari, care nu i se potriveau deloc. Dat fiind salariul generos, ba chiar extravagant, pe care îl menţionaţi în anunţul dumneavoastră, mă aşteptam să le găsesc aliniate în faţa porţilor. Se auzi încă un trosnet, de această dată mai aproape decât celălalt. Era ca şi cum un fel de bestie uriaşă îşi croia cu greu drum spre culcuşul ei. Doamna Philpot ocoli grăbită scaunul, într-un foşnet de jupoane scrobite. — Mai vrei puţin ceai, draga mea? În timp ce turna din ceainicul de porţelan, mâna începu să îi tremure atât de tare, încât ceaiul se vărsă peste marginea farfurioarei, direct în poala Samanthei. — Mulţumesc, şopti Samantha, tamponând discret, cu mănuşa, pata care se tot întindea. Podeaua de sub picioarele lor tremură în mod vădit – aşa cum se întâmplă şi cu doamna Philpot. Răgetul înfundat care urmă fu presărat cu un şir de blesteme, din fericire de neînţeles. Nu se mai putea nega ceea ce era evident. Cineva – sau ceva – se apropia. Aruncând o privire îngrozită spre uşa dublă, aurită, care ducea spre încăperea alăturată, domnul Beckwith se ridică şovăind, fruntea bombată strălucindu-i din cauza picăturilor de sudoare. — Probabil că nu este cel mai potrivit moment… În timp ce el îi înapoia precipitat scrisorile de recomandare Samanthei, doamna Philpot îi smulse ceaşca şi farfurioara din cealaltă mână şi le aşeză la loc pe tavă, cu un zăngănit sonor. — Beckwith are dreptate, draga mea. Va trebui să ne ierţi. Poate că ne-am grăbit prea mult… Femeia o ridică pe Samantha în picioare şi începu să o tragă departe de uşă, în direcţia ferestrelor în stil francez, acoperite cu draperii grele, care dădeau spre terasă. — Dar, bagajul meu! se împotrivi Samantha, aruncând valizei o privire deznădăjduită, peste umăr. — Nu-ţi face griji, copilă, o asigură doamna Philpot, dezvelindu-şi dinţii într-un zâmbet binevoitor. Îl vom trimite pe unul dintre valeţi să ţi-o aducă la trăsura pe care ai închiriat-o. Cum trosnetele răsunătoare şi blestemele se înteţeau, femeia îşi înfipse unghiile în lâna aspră, cafenie, a mânecii Samanthei şi o obligă să se mişte. Domnul Beckwith se năpusti pe lângă ele şi deschise brusc una dintre ferestrele înalte până la tavan, alungând întunecimea cu razele strălucitoare ale soarelui de aprilie. Însă înainte ca doamna Philpot să o poată grăbi pe Samantha peste prag, larma misterioasă încetă. Cei trei se întoarseră în acelaşi timp să se uite la uşile aurite din partea opusă a camerei. Preţ de o clipă, nu se mai auzi absolut niciun sunet, în afară de ticăitul delicat al ceasului francez aurit de pe şemineu. Apoi se distinse un zgomot foarte ciudat, ca şi când cineva ar fi bâjbâit, sau chiar ar fi zgâriat, uşile. Ceva mare. Şi furios. Fără să îşi dea seama, Samantha făcu un pas înapoi; menajera şi majordomul schimbară o privire plină de înţelesuri. Uşile zburară în lături, lovindu-se de pereţi cu o bufnitură asurzitoare. În cadrul lor nu stătea o bestie, ci un bărbat – sau ceea ce mai rămăsese dintr-unul, după ce toată poleiala eleganţei sociale fusese îndepărtată. Părul lui cu nuanţe arămii, aspru din cauza neglijării, îi cădea mult peste umeri. Umeri care aproape acopereau lăţimea pragului. O pereche de pantaloni din piele de căprioară i se strângeau pe şoldurile înguste şi îi îmbrăţişau fiecare curbă a picioarelor lungi şi a coapselor. Bărbia îi era umbrită de o barbă nerasă de câteva zile, oferindu-i chipului său un aspect de pirat. Dacă ar fi ţinut un pumnal strâns între dinţii dezgoliţi, Samantha ar fi fost tentată să o ia la goană din casă, temându-se pentru virtutea ei. Purta ciorapi, dar nu şi cizme. O lavalieră şifonată îi atârna lejer la gât, ca şi cum cineva ar fi încercat de câteva ori să îi facă nod şi apoi renunţase, frustrat. Cămaşa de un verde pal nu era închisă şi avea jumătate dintre nasturi lipsă, lăsând la vedere o porţiune din pieptul tulburător de musculos, acoperit cu o pulbere fină de păr auriu. Încremenit acolo, în umbra pragului, îşi înclină capul într-un unghi nefiresc, ca şi când ar fi ascultat ceva ce numai el putea auzi. Nările lui aristocratice fremătară. Samanthei i se zburli părul pe ceafă. Nu putea să îşi alunge senzaţia că mirosul ei îl căuta, că pe ea o urmărea. Aproape reuşise să se convingă că era ridicolă, când el începu să păşească înainte cu graţia unui prădător înnăscut, îndreptându-se direct spre ea. Dar un divan tapiţat îi stătu în cale. Chiar în momentul în care ea îşi înăbuşi un strigăt de avertizare, el se împiedică de divan şi se prăbuşi pe podea. Mult mai rea decât căzătura în sine era felul în care zăcea, pur şi simplu, acolo, ca şi când nu ar fi avut niciun rost să se ridice. Niciodată. Samantha nu izbuti să facă nicio mişcare, iar Beckwith alergă lângă el. — Milord! Şi noi care credeam că vă făceaţi siesta de după-amiază! — Îmi pare rău că vă dezamăgesc, răspunse afectat contele de Sheffield, cu vocea înăbuşită în covor. Cineva trebuie să fi uitat să mă învelească în pătuţ. În timp ce respingea ajutorul servitorului său şi se ridica, nesigur pe picioare, razele de soare care se strecurau prin uşa deschisă îi luminară din plin chipul. Samantha suspină. O cicatrice proaspătă, încă roşie şi inflamată, îi pornea din colţul ochiului stâng şi îi cobora de-a lungul obrazului, într-o linie şerpuitoare şi crestată care îi întindea pielea din jur. Acela fusese cândva chipul unui înger, având acea frumuseţe masculină specifică numai prinţilor şi serafimilor. Însă de-acum înainte avea să poarte pentru totdeauna însemnul diavolului. Poate că nu fusese diavolul, îşi spuse Samantha, ci Dumnezeu însuşi, care devenise gelos că o simplă fiinţă umană putea aspira la o asemenea perfecţiune. Ştia că ar fi trebuit să simtă repulsie, dar nu îşi putea feri privirea. Frumuseţea lui pierdută era cumva mai atrăgătoare decât ar fi putut fi vreodată perfecţiunea. El îşi purta desfigurarea ca pe o mască, ascunzându-şi orice urmă de vulnerabilitate în spatele ei. Însă nu ar fi putut face nimic pentru a-şi tăinui uimirea stăruitoare din ochii verzi ca spuma mării, ochi care nu o priveau pe Samantha, ci priveau prin ea. Nările îi fremătară din nou. — Este o femeie aici, afirmă el cu o convingere de nestrămutat. — Bineînţeles că este, milord, răspunse vioi doamna Philpot. Eu şi Beckwith tocmai ne bucuram de ceaiul de după-amiază. Menajera trase iarăşi de braţul Samanthei, implorând-o în tăcere să se retragă. Numai că privirea lipsită de vedere a lui Gabriel Fairchild o ţintuise pe aceasta de podea. El începu să se apropie de ea, mai încet, dar nu cu mai puţină hotărâre decât înainte. Samantha îşi dădu seama în acel moment că ar fi fost o proastă să confunde prudenţa lui cu slăbiciunea. Disperarea îl făcea şi mai periculos. În special pentru ea. Înaintă spre ea cu o asemenea fermitate, încât până şi doamna  Philpot se dădu înapoi şi se contopi cu umbrele, lăsând-o pe Samantha să îl înfrunte de una singură. Cu toate că primul ei impuls fu să se dea la o parte din calea lui, îşi impuse să rămână locului, neclintită. Teama ei de la început, că ar fi putut da peste ea – sau chiar că ar fi putut trece peste ea –, era nefondată. Cu o intuiţie ieşită din comun, el se opri la un pas de ea şi adulmecă aerul cu băgare de seamă. Samanthei nu i-ar fi trecut prin cap că parfumul revigorant, proaspăt, de lămâie şi verbină, pe care şi-l aplicase în spatele urechilor, putea fi atât de ispititor pentru un bărbat. Însă expresia de pe faţa lui în timp ce îşi umplea plămânii cu mirosul ei o făcu să se simtă ca o cadână sumar îmbrăcată dintr-un harem, supusă dorinţelor sultanului. Numai la acest gând simţi furnicături pe piele. Era ca şi cum ar fi atins-o peste tot în acelaşi timp, fără să ridice măcar un deget. Când începu să o înconjoare, se întoarse odată cu el, dintr-un anume instinct primar neputând să se încreadă în el atât timp cât se afla în spatele ei. În sfârşit, se opri atât de aproape de ea, încât îi putea simţi căldura animalică emanându-i din piele şi îi putea număra fiecare fir din genele lungi şi aurii care îi încadrau acei ochi extraordinari. — Cine este ea? tună el, pironindu-şi privirea exact deasupra umărului ei stâng. Şi ce doreşte? Înainte ca vreunul dintre cei doi servitori să apuce să îngaime un răspuns, Samantha zise fără şovăire: — Ea, milord, este domnişoara Samantha Wickersham şi ea a venit să candideze pentru postul de infirmieră a dumneavoastră. Contele îşi îndreptă privirea goală în jos, încreţindu-şi buzele de parcă ar fi fost amuzat să constate că prada lui era atât de mică. Lăsă să îi scape un mormăit. — Îngrijitoare, vrei să spui? Cineva care să îmi cânte la ora de culcare pentru a mă adormi, care să-mi bage în gură terci de ovăz cu lingura şi care să îmi şteargă – se opri suficient de mult pentru a-i face pe ambii servitori să se chircească de groază – bărbia, dacă îmi curg balele? — Nu am voce pentru cântece de leagăn şi sunt sigură că sunteţi mai mult decât capabil să vă ştergeţi singur pe… bărbie, îi replică Samantha cu calm. Sarcina mea ar fi să vă ajut să vă obişnuiţi cu noile împrejurări. El se aplecă mai mult spre ea. — Şi dacă nu vreau să mă obişnuiesc? Dacă nu vreau decât să fiu lăsat naibii în pace, ca să putrezesc aici în linişte? Doamna Philpot gemu, dar Samantha nu se lăsă intimidată de blasfemia rostită cu nepăsare. — Nu trebuie să roşiţi pentru mine, doamnă Philpot. Vă pot asigura că sunt obişnuită să mă confrunt cu răbufniri copilăreşti. În timp ce îmi făceam datoria de guvernantă, tinerii mei protejaţi se distrau deseori testându-mi limitele răbdării, recurgând la accese de furie când nu le făceam pe plac. Când se pomeni comparat cu un copil încăpăţânat de vreo trei ani, contele îşi îmblânzi tonul vocii până ajunse la un mârâit ameninţător. — Şi bănuiesc că i-ai vindecat de acel obicei? — În timp. Şi cu răbdare. Se pare că, pentru moment,dumneavoastră  sunteţi binecuvântat cu unul dintre avantaje, iar eu – cu celălalt. O surprinse când se întoarse în direcţia domnului Beckwith şi a doamnei Philpot. — Ce te face să crezi că aceasta va fi diferită de celelalte? — Celelalte? repetă Samantha, ridicând o sprânceană. Majordomul şi menajera schimbară o privire vinovată. Contele se roti la loc pe călcâie. — Presupun că au neglijat să-ţi povestească despre predecesoarele dumitale. Să vedem, mai întâi a fost bătrâna Cora Gringott. Era aproape la fel de surdă pe cât sunt eu de orb. Am făcut o pereche nemaipomenită, într-adevăr. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului bâjbâind după pâlnia ei pentru ureche, ca să pot urla în ea. Dacă memoria nu mă înşală, cred că a rezistat mai puţin de două săptămâni. Începu să se plimbe înainte şi înapoi prin faţa Samanthei – picioarele lui lungi purtându-l exact patru paşi înainte, patru paşi înapoi. Îi era foarte uşor să şi-l închipuie păşind pe puntea unei corăbii, comandând cu perfectă lejeritate, cu părul auriu răvăşit de vânt, cu privirea pătrunzătoare fixată undeva la linia orizontului. — Apoi a urmat acea tinerică din Lancashire. Încă de la început s-a dovedit a fi o creatură destul de timidă. Tonul vocii ei de-abia se ridica mai sus de un murmur. Nu s-a deranjat nici măcar să îşi ia salariul datorat sau să îşi facă bagajele când a plecat. A rupt-o la fugă în noapte, pur şi simplu, strigând de parcă un nebun s-ar fi ţinut după ea. — Ca să vezi, şopti Samantha. El se opri pentru scurt timp, apoi continuă să se plimbe. — Şi de-abia săptămâna trecută am pierdut-o pe draga văduvă Hawkins. Părea să aibă o constituţie mai robustă şi un spirit mai ager decât celelalte. Înainte să plece de aici ofensată, a sugerat ca Beckwith să angajeze nu o infirmieră, ci o îngrijitoare de la grădina zoologică, din moment ce locul stăpânului lui era, evident, într-o cuşcă. Samantha aproape se bucură că el nu putea vedea cum i se ridicau colţurile buzelor. — Aşadar, vezi bine, domnişoară Wickersham, că nu pot fi ajutat, mai ales de dumneata. Aşa că ai putea foarte bine să te întorci degrabă la şcoală sau la infirmerie, sau în oricare alt loc de unde ai venit. Nu este nevoie să-ţi iroseşti şi mai mult din timpul dumitale preţios. Ori din al meu. — Zău aşa, milord! protestă Beckwith. Nu este deloc necesar să fiţi necuviincios cu domnişoara. — Domnişoară? Ha! Contele ridică o mână, aproape decapitând un ficus dintr-un ghiveci, care arăta de parcă nu ar mai fi fost udat de peste zece ani. Pot să afirm, luându-mă numai după vocea ei, că este o creatură nemiloasă, acră, fără un dram de blândeţe feminină în ea. Dacă aveaţi de gând să angajaţi o altă femeie pentru mine, mai bine aţi fi găsit una de pe Fleet Street[2], care mi s-ar fi potrivit mult mai bine. Nu am nevoie de o infirmieră! Am nevoie în schimb de o bună… — Milord! ţipă doamna Philpot. Poate că stăpânul ei era orb, dar nu era surd. Obiecţia scandalizată a femeii îl reduse la tăcere mai eficient decât o lovitură. Cu o vagă urmă din farmecul care odinioară trebuie că fusese ca a doua natură pentru el, se răsuci pe un călcâi şi se înclină către fotoliul din stânga locului în care se afla Samantha. — Sper că-mi vei ierta răbufnirea copilărească, domnişoară. Îţi doresc o zi bună! Şi o viaţă bună. Reorientându-se în direcţia uşilor salonului, o porni înainte, refuzând să meargă cu paşi mai mici sau să îşi găsească drumul pe pipăite. Şi probabil că ar fi ajuns la destinaţie dacă nu s-ar fi lovit cu genunchiul de colţul unei mese joase din mahon, cu destulă putere încât să o determine pe Samantha să se crispeze, compătimindu-l. Bombănind o înjurătură, lovi masa cu sălbăticie, izbind-o de peretele opus. Găsi clanţa de culoarea fildeşului după trei încercări, însă reuşi, în final, să trântească uşile în urma lui, cu un bubuit impresionant. Pe măsură ce se îndepărta în casă, trosnetele şi blestemele întâmplătoare se topiră până la urmă în linişte. Doamna Philpot închise uşor fereastra în stil francez, apoi se întoarse la tavă şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Se aşeză pe marginea canapelei ca şi cum ea însăşi ar fi fost un oaspete, ceaşca ei zornăind cu putere pe farfurioară. Domnul Beckwith se lăsă să cadă lângă ea, cu greutate. Scoţând o batistă scrobită din buzunarul vestei, îşi şterse fruntea transpirată înainte de a-i arunca Samanthei o privire plină de remuşcare. — Mă tem că vă datorăm nişte scuze, domnişoară Wickersham. N-am fost pe de-a-ntregul sinceri. Samantha se aşeză pe fotoliu şi îşi împreună mâinile acoperite de mănuşi în poală, surprinsă să descopere că şi ea tremura. Simţindu-se recunoscătoare pentru refugiul pe care i-l ofereau umbrele, spuse: — Ei bine, contele nu este chiar invalidul blând pe care l-aţi descris în anunţ. — Nu a mai fost el însuşi de când s-a întors din nenorocita aceea de bătălie. Dacă aţi fi putut să-l cunoaşteţi pe dragul nostru flăcău înainte… Doamna Philpot înghiţi cu greutate, ochii ei cenuşii scânteind din cauza lacrimilor. Beckwith îi întinse batista lui. — Lavinia are dreptate. Era un gentilom făcut din aluatul cel mai fin, un adevărat prinţ printre bărbaţi. Câteodată mă tem că lovitura care l-a orbit să nu-i fi afectat şi judecata. — Sau, cel puţin, purtarea, comentă Samantha sec. Mi se pare că spiritul lui nu a avut de suferit prea mult. Menajera îşi tamponă uşor nasul ascuţit. — A fost întotdeauna un băiat atât de isteţ! Era mereu pregătit să răspundă cu o vorbă de duh sau să facă un calcul complicat. Rareori l-am văzut fără o carte la subraţ. Când era mic, eram nevoită destul de des să îi iau lumânarea la ora de culcare, de teamă să nu ascundă vreo carte prin pat şi să nu îşi dea foc la aşternuturi. Samantha se cutremură dându-şi seama că îi fusese răpită până şi acea plăcere. Era dificil să îşi imagineze o viaţă lipsită de mângâierea pe care o puteau oferi cărţile. Beckwith încuviinţă din cap cu dragoste, cu ochii sclipind la amintirea vremurilor mai bune. — A fost dintotdeauna mândria şi bucuria părinţilor lui. Când a luat acea hotărâre absurdă de a se înrola în Flota Regală, mama şi surorile lui au devenit isterice şi l-au implorat să nu plece, iar tatăl lui, marchizul, l-a ameninţat cu dezmoştenirea. Însă când a sosit momentul să se îmbarce, s-au strâns cu toţii pe chei pentru a-i striga binecuvântări şi pentru a-i face semne de rămas-bun cu batistele.. Samantha îşi ciupi dosul mănuşilor. — Este destul de neobişnuit pentru un nobil, mai ales pentru fiul cel dintâi născut, să încerce să îşi clădească o carieră în marină, nu-i aşa? Eu credeam că armata îi atrage pe cei bogaţi care şi deţin un titlu nobiliar, în timp ce Flota Regală reprezintă refugiul celor săraci şi ambiţioşi. — Nu a vrut să-şi explice decizia, interveni doamna Philpot. Atunci a spus numai că trebuia să-şi urmeze inima, oriunde l-ar fi dus aceasta. A refuzat să îşi cumpere numirea în grade mai înalte, aşa cum făceau majoritatea bărbaţilor, şi a insistat să ajungă la ele prin meritele proprii. Când au primit vestea că fusese promovat la gradul de locotenent la bordul navei Victoria, mama lui a vărsat lacrimi de bucurie, iar tatăl lui s-a umflat în pene de fericire atât de mult, încât aproape că i-au sărit nasturii de la vestă. — Victoria, murmură Samantha. Numele navei se dovedise a fi profetic. Cu ajutorul corăbiilor surori, pusese pe fugă flota lui Napoleon la Trafalgar, distrugând visul împăratului de a guverna mările. Dar preţul victoriei fusese mare. Amiralul Nelson câştigase bătălia, însă îşi pierduse viaţa, împreună cu mulţi dintre tinerii care luptaseră cu atâta curaj alături de el. Ei îşi achitaseră complet datoria, dar Gabriel Fairchild avea să plătească pentru tot restul vieţii. Simţi cum o cuprindea mânia. — Dacă familia îi este atât de devotată, unde se află acum membrii acesteia? — Călătoresc peste hotare. — Stau la reşedinţa lor din Londra. Servitorii îşi rostiră răspunsurile în acelaşi timp, apoi schimbară priviri ruşinate. Doamna Philpot oftă. — Contele şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii la Fairchild Park. Dintre toate proprietăţile tatălui său, a fost dintotdeauna preferata lui. Are propria lui casă în Londra, desigur, însă, dată fiind natura severă a rănilor sale, familia s-a gândit că i-ar fi mai uşor să se refacă în casa copilăriei lui, departe de ochii scrutători ai societăţii. — Mai uşor pentru cine? Pentru el? Sau pentru ei? Beckwith îşi feri privirea. — În apărarea lor pot spune că, ultima dată când au venit în vizită, puţin a lipsit să nu-i izgonească de pe domeniu. Atunci, preţ de o clipă, mi-a fost teamă că avea să îi ordone pădurarului-şef să asmută câinii asupra lor. — Mă îndoiesc că au fost chiar atât de greu de descurajat. Samantha închise pentru scurt timp ochii, luptându-se să-şi păstreze calmul. Nu era ca şi cum avea vreun drept să îi judece pe membrii familiei lui pentru lipsa lor de loialitate. Au trecut mai bine de cinci luni de când a fost rănit. Medicul său v-a oferit vreo speranţă că şi-ar putea recăpăta vederea într-o bună zi? Majordomul clătină din cap cu tristeţe. — Foarte slabă. S-au înregistrat numai unul sau două cazuri documentate, în care o astfel de pierdere s-a dovedit a fi reversibilă. Samantha îşi plecă fruntea. Domnul Beckwith se ridică, obrajii lui cărnoşi şi trăsăturile căzute făcându-l să semene cu un buldog melancolic. — Sper din tot sufletul că ne veţi ierta pentru că v-am făcut să vă pierdeţi timpul, domnişoară Wickersham. Îmi dau seama că a trebuit să închiriaţi o trăsură care să vă aducă până aici. Aş fi mai mult decât fericit să vă plătesc drumul de întoarcere în oraş din buzunarul meu. Samantha se ridică. — Nu va fi nevoie, domnule Beckwith. Deocamdată nu mă voi întoarce în Londra. Majordomul se uită năucit la doamna Philpot. — Mă scuzaţi? Samantha se duse lângă scaunul pe care stătuse la început şi îşi culese valiza de pe jos. — Voi rămâne chiar aici. Accept postul de infirmieră a contelui. Acum, dacă veţi fi atât de amabil încât să-l trimiteţi pe unul dintre valeţi să-mi ia cufărul de la trăsură şi să mă conducă în camera mea, mă voi pregăti pentru a-mi îndeplini sarcinile.   Încă îi putea simţi aroma. Ca pentru a-l tachina, amintindu-i de ceea ce pierduse, mirosul lui Gabriel devenise mai ascuţit în ultimele câteva luni. Ori de câte ori rătăcea pe lângă bucătării, putea spune, după ce adulmeca o singură dată, dacă Etienne, bucătarul francez, pregătea friptură de viţel sau un sos bechamel cremos pentru a-i stârni pofta de mâncare. Cea mai slabă adiere de fum de lemn ars îi indica dacă focul din biblioteca părăsită fusese aţâţat de curând sau dacă se stingea, transformându-se în tăciuni. Prăbuşindu-se pe patul din camera care îi devenise mai degrabă bârlog decât dormitor, fu copleşit de mirosul stătut al propriei transpiraţii, răspândit de cearşafurile şifonate. Aici se întorsese pentru a-şi vindeca rănile şi cicatricile, aici îşi petrecea nopţile, care se deosebeau de zile numai prin tăcerea lor sufocantă. În orele liniştite dintre amurg şi zori, i se părea uneori că el rămăsese singurul suflet viu din acea lume. Gabriel îşi trecu dosul palmei peste frunte, închizând, din obişnuinţă, ochii. Când năvălise în salon, identificase imediat apa de lavandă preferată de către doamna Philpot şi pomada de mosc pentru păr, pe care Beckwith o risipea pe cele câteva şuviţe care îi mai rămăseseră. Însă nu recunoscuse esenţa proaspătă, înviorătoare, de lămâie, care persista în aer. Era un parfum totodată dulce şi acrişor, delicat şi îndrăzneţ. Cu siguranţă domnişoara Wickersham nu mirosea ca o infirmieră. Bătrâna Cora Gringott mirosea a naftalină, văduva Hawkins a parfum înţepător de migdale, în care îi plăcea teribil de mult să se învăluiască. Domnişoara Wickersham nu mirosea nici ca fata bătrână şi uscăţivă pe care şi-o imaginase când ea vorbea. Dacă s-ar fi luat după indiciile oferite de tonul ei mohorât, porii ei ar fi trebuit să degaje o ceaţă otrăvitoare cu iz de varză stătută şi praf de pe mormânt. Când se apropiase mai mult de ea, făcuse o descoperire şi mai uluitoare. Ascunsă sub acel miros purificator de citrice, era o mireasmă care îl înnebunise, care îi întunecase puţinul care îi mai rămăsese alert din simţuri şi din bunul-simţ. Mirosea ca o femeie. Gabriel mormăi printre dinţii încleştaţi. Nu mai simţise niciun fior de dorinţă de când se trezise în acel spital din Londra şi realizase că lumea lui devenise cu totul neagră. Totuşi, aroma caldă, dulce, a pielii domnişoarei Wickersham îi trezise un vârtej ameţitor de amintiri, unele vii, altele înceţoşate – săruturi furate într-o grădină luminată de razele lunii, şoapte răguşite, pielea încinsă, ca de satin, a unei femei sub buzele lui. Toate plăcerile pe care niciodată nu avea să le mai cunoască. Îşi deschise ochii numai pentru a descoperi o lume încă năpădită de umbre. Poate că vorbele pe care i le aruncase lui Beckwith erau adevărate. Poate că trebuia să solicite serviciile unui cu totul alt gen de femeie. Dacă ar fi plătit-o suficient de bine, poate că ar fi fost în stare până şi să se uite la faţa lui distrusă fără să simtă scârbă. Dar ce ar fi contat, dacă ar fi făcut-o? se întrebă Gabriel, lăsând să îi scape un hohot de râs aspru, ca un lătrat. Nu avea să afle niciodată. Poate că, în timp ce ea şi-ar fi închis bine ochii şi ar fi pretins că el era gentilomul visurilor ei, el s-ar fi putut preface că ea era genul de femeie care i-ar fi rostit numele printre suspine şi i-ar fi şoptit jurăminte de devotament etern. Jurăminte pe care nu avea nici cea mai mică intenţie de a le onora. Gabriel sări de pe pat ca ars. Naiba să o ia pe acea femeie Wickersham! Nu avea niciun drept să îl ia peste picior într-un mod atât de înverşunat şi, cu toate acestea, să miroasă atât de dulce. Din fericire, îi ordonase lui Beckwith să o trimită de acolo, în ceea ce îl privea, ea nu avea să îl mai deranjeze vreodată.   [1] Versul face parte din poemul „Hero şi Leandru" (Hero and Leander - 1593), început de către Christopher Marlowe (1564-1593) şi continuat de către George Chapman (1559-1634). Traducere de Lucian Blaga, Din lirica engleză, Bucureşti, 1970. (n.tr.) [2] Stradă foarte cunoscută din Londra, care, în secolul al XIX-lea, era renumită, printre altele, pentru taverne şi dame de companie. (n.tr.)

            CAPITOLUL I.           Locotenentul Dunbar nu era chiar înghiţit. Dar ăsta a fost primul cuvânt care i-a venit în minte.           Totul era imens.           Cerul uriaş, fără pic de nori. Oceanul de iarbă unduind în valuri. Nimic altceva, oriunde îşi arunca privirea. Nici măcar un drum. Nici o urmă de făgaşuri pe care să meargă căruţa masivă. Pur şi simplu spaţiu şi nimic altceva.           Era în voia sorţii. Şi asta îi făcea să-i tresalte inima într-un fel ciudat, tulburător.           Cum şedea pe capră, lăsându-şi trupul să înainteze în voia valurilor preeriei, locotenentul Dunbar se concentră asupra bătăilor înfrigurate ale inimii. Era înfiorat. Şi totuşi sângele nu-i galopa. Pulsul era liniştit. Buimăceala produsă de gândul acesta îi ţinea mintea trează şi-i făcea plăcere. În minte i se răsuceau într-una cuvinte cu care încerca să închege propoziţii, să descrie ce simţea. Era greu de prins în cuvinte.           În cea de a treia zi a lor pe drumuri vocea din mintea lui rosti: „aici e ceva religios” şi propoziţia asta i se păru cea mai bună până la acel moment. Dar locotenentul Dunbar nu fusese în viaţa lui religios aşa că deşi propoziţia părea corectă, nu prea ştia ce să înţeleagă din asta.           Dacă n-ar fi călătorit atât de departe cu gândul, locotenentul Dunbar ar fi găsit, poate, explicaţia, dar în reveria lui, pur şi simplu a sărit peste ea.           Locotenentul Dunbar se îndrăgostise. Se îndrăgostise de ţinuturile astea frumoase şi sălbatice şi de tot ce exista aici. Era dragostea pe care visezi s-o ai pentru un semen de-al tău: generoasă, neumbrită de îndoieli, devotată şi nepieritoare.           Sufletul lui primise un impuls şi inima îi tresălta. Poate că de aceea se gândise indiscutabil la religie chipeşul locotenent de cavalerie.           Cu coada ochiului îl văzu pe Timmons zvâcnind capul într-o parte şi scuipând a mia oară în iarba înaltă până la brâu. Cum se întâmpla adeseori, scuipatul n-a ţâşnit în jet, ceea ce l-a făcut pe căruţaş să se şteargă la gură. Dunbar n-a spus un cuvânt dar faptul că Timmons scuipa mereu îl crispa în sinea lui.           Era un gest inofensiv şi totuşi îl irita, aşa cum te irită cineva pe care trebuie să-l priveşti într-una scobindu-se în nas.           Şezuseră alături unul de celălalt toată dimineaţa Dar numai pentru că vântul bătea din direcţia potrivită. Deşi nu-i despărţea decât vreo doi paşi, uşoara adiere venea cum trebuie şi locotenentul Dunbar nu-i simţea mirosul lui Timmons. Până la treizeci de ani, neîmpliniţi, mirosise din belşug moartea şi nimic nu era atât de cumplit. Numai că moartea era întotdeauna îndepărtată, îngropată sau depăşită, pe când cu Timmons nu puteai face aşa ceva. Când se schimbau curenţii de aer, duhoarea lui îl învăluia pe locotenentul Dunbar ca un nor invizibil, puturos.           Aşa că atunci când briza bătea cum nu trebuie, locotenentul se strecura de pe capră, sus, pe maldărul de provizii îngrămădite pe culcuşul din căruţă. Uneori călătorea acolo sus ore în şir. Alteori sărea jos în iarba înaltă, îl dezlega pe Cisco şi o pornea înainte vreo milă-două.           Aruncă o privire îndărăt la Cisco care înainta cu greu, legat la spatele căruţei, mulţumit, cu botul îngropat în traista cu grăunţe, cu spinarea cafenie lucind în soare. Dunbar zâmbi când îşi zări calul şi, o clipă, dori ca viaţa cailor să ţină cât a oamenilor. Cu puţin noroc, Cisco va mai putea trăi vreo zece-doisprezece ani. Vor mai urma şi alţi cai, dar ăsta era calul vieţii lui. Odată dispărut, nu-l mai putea înlocui.           În timp ce locotenentul Dunbar îl privea, murgul mărunţel îşi ridică brusc ochii de chihlimbar din traistă ca şi cum ar fi vrut să vadă unde este locotenentul şi, mulţumit cu o singură privire, se întoarse la rumegatul grăunţelor lui.           Dunbar îşi îndreptă spatele şi strecură o mână la pieptul tunicii de unde scoase un petec împăturit de hârtie. Îl îngrijora documentul ăsta militar pentru că aici erau scrise ordinele lui.           De când plecase de la Fort Hays, ochii lui negri, parcă fără pupile, priviseră documentul acesta de zeci de ori, dar indiferent cât l-ar fi privit, nu reuşea să se simtă deloc mai uşurat.           Numele lui era ortografiat greşit în două locuri. Maiorul, a cărui suflare răspândea miros de alcool, când îi semnase hârtia, o mânjise neîndemânatic cu mâneca, întinzând cerneala înainte ca să se usuce, încât semnătura oficială era întinsă rău. Ordinul nu fusese datat, aşa că locotenentul Dunbar completase el însuşi data, pe traseu. Dar o scrisese cu creionul şi mina de creion, scrijeliturile în cerneală ale peniţei maiorului şi tiparul şablon al formularului alcătuiau un tot supărător.           Locotenentul Dunbar oftă cu ochii la documentul oficial. Nu arăta a ordin de armată. Arăta a gunoi.           Şi, privindu-l, îşi aminti cum s-au petrecut lucrurile şi se simţi şi mai necăjit. Întrevederea aceea fantastică cu maiorul a cărui respiraţie mirosea a alcool.           În dorinţa lui de a fi trimis la post, se dusese la cartierul general direct de la gară. Maiorul fusese primul şi singurul om cu care vorbise în intervalul dintre sosire şi momentul ulterior, din după-amiaza aceea, când se cocoţase în căruţă să-şi ocupe locul alături de împuţitul de Timmons.           Ochii injectaţi ai maiorului îl ţintuiseră îndelung. Când, în sfârşit, vorbi, tonul era evident sarcastic:           — Luptător indian, ai?           Locotenentul Dunbar nu văzuse în viaţa lui un indian, cu atât mai puţin nu luptase cu vreunul.           — Păi, deocamdată, nu, să trăiţi! Cred că aş putea să devin. Ştiu să lupt.           — Luptător, ai?           La asta, locotenentul Dunbar n-a mai răspuns. Se priviră ţintă, în tăcere, preţ de secunde care-i părură lungi lui Dunbar, înainte ca maiorul să înceapă să scrie. Scria furios, în timp ce sudoarea îi curgea şiroaie pe tâmple. Dunbar putea vedea alte picături uleioase grupate în creştetul capului aproape chel.           Şuviţe unsuroase, aduse spre ceafă, se înşirau bine lipite de ţeastă. Era o frizură care-i amintea de ceva nesănătos.           Maiorul se opri din scârţâit doar odată. Tuşi şi expectoră flegmă în găleata infectă de lângă birou. În clipa aceea locotenentul Dunbar îşi dori ca întrevederea să ia sfârşit. Totul la omul acesta îl făcea să se gândească la boală.           Locotenentul Dunbar o nimerise mai bine decât îşi putea închipui, căci sănătatea maiorului atârnase de un fir extrem de fragil care se rupsese cu vreo zece minute înainte ca locotenentul Dunbar să intre în birou. Aşezat calm la biroul lui, cu mâinile frumos împreunate în faţă, maiorul uitase de viaţa lui de până atunci. Fusese o viaţă de neputinţe, alimentată de jalnice pomeni aşa cum primesc cei ce slujesc ascultători şi nu se remarcă prin nimic. Dar toţi aceşti ani au zburat, toţi anii burlăciei lui, toţi anii de luptă cu alcoolul dispăruseră ca prin farmec. Truda amară a vieţii maiorului Fambrough fusese înlocuită de un eveniment iminent şi minunat. Va fi încoronat rege peste Fort Hays cu puţin înainte de cină.           Maiorul termină de scris şi-i întinse hârtia.           — Te trimit la Fort Sedgewick; raportezi direct căpitanului Cargill.           Locotenentul Dunbar privi uimit la formularul mâzgălit.           — Da, să trăiţi. Cum ajung acolo, să trăiţi?           — N-oi fi crezând că eu ştiu? I-o întoarse maiorul tăios.           — Nu; nu, să trăiţi! Pur şi simplu nu ştiu.           Maiorul se rezemă de spătarul scaunului, îşi trecu amândouă palmele în jos, peste şliţul pantalonilor şi zâmbi încântat.           — Sunt într-o toană de generozitate şi o să-ţi fac favoarea. O căruţă încărcată cu bunuri din regiune pleacă-n curând. Găseşte-l pe ţăranul ce-şi zice Timmons şi mergi cu el.           Apoi, arătând spre hârtia din mâna locotenentului Dunbar:           — Sigiliul meu va garanta siguranţa dumitale pe o sută cincizeci de mile de teritoriu păgân.           De la începutul carierei sale locotenentul Dunbar învăţase să nu se mire de excentricităţile ofiţerilor gradaţi pe câmpul de luptă. Salutase scurt, spusese „Da, să trăiţi!” şi făcuse stânga-n-prejur. Dăduse de Timmons, se repezise îndărăt la tren să-l ia pe Cisco şi, în jumătate de oră, era în drum spre Fort Hays.           Iar acum, când privea lung la ordin, după o sută de mile parcurse, se gândea, presupun, că totul o să meargă bine.           Simţi cum căruţa îşi încetinea mersul. Timmons cerceta atent cu privirea ceva în iarba din imediata apropiere, în timp ce se opriră.           — Ia priviţi colo.           În iarbă, la nici douăzeci de picioare de căruţă, se întindea ceva alb şi cei doi bărbaţi coborâră să vadă despre ce era vorba.           Era un schelet de om, cu oasele orbitor de albe, cu tigva ţintind cerul.           Locotenentul Dunbar îngenunche lângă oase. Printre coaste creştea iarba. Şi vreo duzină şi ceva de săgeţi erau înfipte ca acele într-o pernă. Dunbar smulse una din pământ şi o răsuci în mâini.           Când îşi trecu degetele pe vârful ei, Timmons îi cotcodăci peste umăr:           — Careva p'n răsărit să-ntreabă: pe-n ce n-o fi scriind?           În seara aceea a plouat cu găleata. Dar ploaia a venit în rafale ca în furtunile de vară şi, cumva, umezeala nu părea atât de pătrunzătoare ca în alte dăţi din an, aşa că cei doi călători au dormit adăpostiţi sub căruţa acoperită cu prelată.           Ziua a patra a trecut cam la fel cu celelalte, fără inconveniente. Şi a cincea şi a şasea. Locotenentul Dunbar era dezamăgit că nu vede bizoni. Nu văzuse nici măcar unul. Timmons zicea că marile cirezi dispăreau uneori cu desăvârşire. Şi mai zicea să nu-şi bată capu' cu asta că or să fie ca lăcustele când s-or arăta.           Şi nici nu văzuseră un singur indian măcar, iar pentru asta Timmons nu avea nici o explicaţie. El zicea că dacă ar mai vedea vreun indian, chestia asta s-ar petrece prea curând şi că le era cu mult mai bine nehăituiţi de hoţi şi de milogi.           Dar până în a şaptea zi, Dunbar nu mai asculta decât pe jumătate la ce spunea Timmons.           În timp ce înghiţeau depărtările pe parcursul ultimelor mile, se gândea din ce în ce mai mult cum o să ajungă la postul lui.           Cu degetul în gură şi cu ochii ţintă la tavan, din pricina concentrării, căpitanul Cargill îşi pipăia tacticos dinţii. O lumină de dumirire fu urmată imediat de o încruntare.           — Se mai clatină unu, îşi spuse în gând. Paştele-măsii!           Necăjit, căpitanul îşi aruncă o privire la unul din pereţii mucedului său cartier general făcut din turf, apoi la altul.           N-avea ce vedea. Era ca o celulă.           Cartier general rosti el cu năduf, în gând: Paştele-măsii de cartier general.           De mai bine de o lună toţi foloseau termenul, chiar şi căpitanul.           Îl folosea fără jenă chiar în faţa oamenilor lui. Iar ei, în faţa lui. Şi nu era ceva ce nu se rostea decât în gând, o glumă inofensivă între camarazi. Era o înjurătură în regulă.           Iar timpul nu era favorabil.           Căpitanul Cargill îşi scoase mâna din gură. Şedea singur în întunericul din Paştele-măsii de cartier general şi asculta. Afară era linişte şi liniştea îi frângea inima lui Cargill. În împrejurări normale, curtea ar fi răsunat de zgomotele oamenilor ocupaţi cu treburile lor. Dar de zile în şir aceste treburi se sfârşiseră. Chiar şi agitaţia de la marginea drumului încetase. Iar căpitanul nu putea face nimic. Şi asta îl durea.

Adapost periculos de Patricia Wilson CAPITOLUL I — Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte. Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase. De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă. — Sper… să te simți bine acolo. Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna. — Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc! Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie. În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită. De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda. Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată. Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente. — Când o să sosească ? Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele. — Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal. Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf. — Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze. — Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef. Avea o privire jalnică. — Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă. O privi din cap până în picioare. — Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată. — Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească. — Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul. Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri. — Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi. — Nu sunt supărată, îl asigură ea repede. — Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele. Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală. — Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum. — Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare. Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns… Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri. Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu. Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea. O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă. — Am sosit! Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față. — Salut, șefule! Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență. — Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor. Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate. — Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră. Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate. — Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor. — Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie. — Necazuri? — S-ar putea. Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe. — Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar. — Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean? Pe chipul Tinei se putea citi uimirea. — Fiul și moștenitorul în persoană. Helen ridică din sprâncene. — Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului. — Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă. — Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare. — Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor. — Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă. — Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei. Helen se uită la ceas. — Du-te. Mâncăm când ești deja gata. — O.K. Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei. — Ce-ai făcut azi, draga mea? — De toate! Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea. — Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească. — Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam. — Atunci pot să mai stau puțin? — Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită. O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei. — Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal? — Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine. — Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri. — Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul. — Helen. N-am putea…? — N-ai plecat? Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă. — Da, șefule! Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine. Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare. Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei! Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful! Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu. Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui. În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane. Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte. * * * Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax. — Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză? — Sunt numai… — Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui. — Dar are o mamă? Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă. — Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva. Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul. Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar. Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată. Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie. Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică. — Domnișoara Andrews? S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână. — Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător. Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim. — Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe. Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire. — El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l. — Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo. Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea. — Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia. — Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe. Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție. — Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean. Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați! — Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă. — O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea. — Foarte bine, domnule Maclean. Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic. — Pot s-o pun la dosar? — În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament. Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei! Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles. Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit. — Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ? Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală. — Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean? — Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală. — Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam. Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet. — Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață? Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată. — Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci. — Trebuie? Asta face parte din tratament? — Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată. Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea. — Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci? — Dacă este miercuri, este perfect. Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea. — Vom vedea. Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară. — Plec, domnule Maclean. Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi. — Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună. Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta. El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească. — Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată. Helen se strâmbă. — Groaznic. Este îngrozitor. Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători. — Cum arată? vru Tina să știe. Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar. — Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă. — Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut! — Știu, aprobă Helen, prudentă. — Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat. — Slavă Domnului. Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu. — Sunt stoarsă. — Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare. — Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu. Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare. Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America. O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut.

 Lasa-mi o sansa de Angela Alexie Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

                                          Partener de afaceri de Jane Ashton Capitolul 1 Ploaia cădea fără încetare din cerul cenuşiu şi ştergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăţa parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie şi nu se vedea niciun semn că potopul se va linişti. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârşit şi care, aparent, nu ducea nicăieri. La un moment dat, Caroline realiză că o luase greşit după ce părăsise Matjiesfontein şi, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse maşina pe un drum îngust şi o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid şi Caroline îşi dădu seama că singurul lucru de bun‑simţ pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situaţie neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑şi neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma nişte indicaţii simple, dar trebuia să înfrunte această situaţie. Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa şi pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alţii îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere şi descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calităţi îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, şi poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis. Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne şi tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinţilor lui, bărbatul o invitase la cină şi o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑şi informeze părinţii despre decizia luată şi să anunţe oficial logodna, oferind viitoare sale soţii un frumos inel cu diamant. Totul era pregătit pentru această seară, îşi repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, şi apăsă rapid frânele. În faţa ei, luminat de farurile maşinii, se afla un podeţ pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră şi care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconştient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, aşa că începu să meargă înapoi. Spatele maşinii păru să se ridice cu mare efort, iar roţile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi. Caroline se panică şi încercă din nou, dar maşina refuză să se mişte măcar un centimetru. Frustrată şi epuizată, tânăra îşi lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului şi dacă ar fi ştiut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi. Disperată să ajungă la destinaţie, mai încercă o dată să elibereze maşina din noroi, dar Austinul nu se mişcă, de parcă roţile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, îşi încheie puloverul gros din lână şi‑şi vârî părul lung şi blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece şi umed. La lumina lanternei, văzu că roţile se afundaseră mult în noroi şi realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna şi se sprijini de maşină, încercând să decidă ce avea de făcut. Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, şi inima îi tresări cu speranţă. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului şi porni spre lumină. Ploaia şi vântul băteau cu putere în trupul ei subţire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în faţa ei se afla o căsuţă la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură şi confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie şi se uită curioasă pe fereastră. Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată şi un fotoliu, ambele aranjate neglijent în faţa unui şemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om. Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup şi cu pantofii plini de noroi, îngheţată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reţinea în loc. Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe acelaşi drum. În clipa aceea, o mână brutală i se aşeză pe umăr, şi lanterna îi scăpă din degetele amorţite, fu lipită de zidul rece cu o forţă care‑i tăie respiraţia. Privi cu ochi speriaţi umbra imensă care se aplecase asupra ei. —   Cine eşti şi ce vrei? o întrebă o voce profundă şi gravă. De teamă, Caroline nu reuşi să facă altceva decât să privească silueta uriaşă a bărbatului care se apleca spre ea ameninţător, încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet de pe buzele îngheţate. Începu să tremure. —   Răspunde! ţipă bărbatul. Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă. Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândeţe şi se îndreptă către casă. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se aşeze pe scaunul aflat în colţul camerei. El îşi scoase cu gesturi nervoase haina şi pălăria şi le agăţă în cuierul de lângă uşă, apoi îşi întoarse faţa către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu şi cădea în şuviţe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână şi barba crescută îi dădea un aer crud şi ameninţător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici şi nişte blugi ponosiţi îi atârnau pe şoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril şi, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranţă admirativ. Pe perete se afla o puşcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situaţia ar fi cerut‑o. Stătea în faţa ei, cu picioarele depărtate şi cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor. Ochii fetei se îndreptară către uşă, dar ştia că n‑avea sens să încerce să fugă. —   Crezi că mă poţi ajuta să‑mi scot maşina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aş vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein. — Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranţele. Mai e un pod de trecut până acolo, şi nici el nu este practicabil. —Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată. — Cam aşa ceva. — Şi ce voi face? — Va trebui să stai aici, răspunse el nervos. — Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑şi să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar. — N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în maşină în următoarele două nopţi. — Ai telefon? întrebă ea, agăţându‑se de această speranţă ca înecatul de un pai. — Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat. Caroline nu aşteptă să fie invitată de două ori şi se aşeză în genunchi în faţa flăcărilor, aşteptând căldura să‑i inunde trupul. Paşi grei se auziră pe podeaua de lemn şi bărbatul se apropie de ea cu o pătură în braţe. El întinse pătura ca un paravan între ei şi zise, poruncitor: —   Scoate‑ţi hainele! —   Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală. —  Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aş vedea un trup de femeie, zise el tăios. Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic. Cu obrajii înroşiţi de jenă, tânăra îşi scoase pantofii şi hainele ude, apoi bărbatul îi înfăşură pătura în jurul trupului. Şi‑ar fi dorit ca străinul să plece şi s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în faţa focului. Cheile maşinii căzură din buzunarul pantalonilor ei şi, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos şi ieşi pe uşă, trăgând grăbit haina pe el. Înfăşurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, şi încercă să analizeze cu calm situaţia în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aştepta zadarnic sosirea. Aşteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis şi părinţii lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieşite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑şi plătească datoriile. Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă şi cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obişnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie? Uimită şi intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme şi, fără să‑şi dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre şi sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniştitoare. Nu ştia cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buştean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, şi temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat şi de când stătea aici, observând‑o? — Ţi‑am tractat maşina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie. Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu: — Mi‑am permis să‑ţi aduc valiza aici, şi‑ţi sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Ea îi mulţumi şi se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi şi un pulover călduros. Încercase să‑şi pieptene cu mâinile părul jilav şi să‑l prindă într‑o coadă la spate. — Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în faţa ei un bol cu supă şi câteva felii de pâine unse cu unt. — Mulţumesc, şopti ea. Şi mulţumesc şi pentru că mi‑ai adus maşina. El păru să nu‑i audă mulţumirile, şi se aşeză pe canapea, aprinzându‑şi pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezenţa. Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă şi săţioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulţumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepţia unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simţea în sfârşit sătulă. De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustaţi. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, aşa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe: — Trăieşti singur aici? —   Da, confirmă el sec, fără alte detalii. Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viaţa sa personală, aşa că se cufundă într‑o tăcere jenată. Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversaţia: — Eşti în vacanţă? — Cam aşa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi. Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată şi care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorităţi. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era faţa unui criminal, dar niciodată nu poţi fi sigur. — Nu eşti foarte vorbăreaţă, nu‑i aşa? îi întrerupse el gândurile. — Nu ştiu ce să spun... răspunse tânăra, uimită. — Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ţi place sau nu, vom fi amândoi blocaţi aici până când drumurile vor fi curăţate, aşa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă. Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intenţiile bărbatului, remarca lui era logică, aşa că aprobă încet din cap. — Presupun că ai dreptate. Bărbatul îşi scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt şi o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârşit, el reluă mulţumit: — Cum adică eşti într‑un fel de vacanţă? — De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑şi potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis şi acum caut alt loc de muncă, dar... — Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înţelegere a situaţiei. —   Nu prea multe, da, admise ea cu regret. — Unde te duceai, la ora asta târzie? — Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinţii logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greşit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă aşteptam. Bărbatul avea nişte ochi ciudaţi, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei. — Nu porţi niciun inel, comentă el. Fără să înţeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i: — Aveam de gând să anunţăm oficial logodna în acest weekend. —   Şi acum eşti nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el şi, deşi nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povesteşte‑mi despre părinţii tăi. Era un ordin, şi ea îl ascultă instinctiv. —   Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, şi el a murit în urmă cu un an. —   Nu mai ai pe nimeni? —   Nu, cu excepţia lui Dennis, răspunse ea. —   Dennis este, bănuiesc, logodnicul. Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuşi:        —   Da, aşa este. Ochii lui îngustaţi şi gânditori o observară atent. Caroline îşi întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoţiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simţea ameninţarea pericolului. În ciuda înfăţişării sale, felul cum vorbea şi cum se mişca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta şi nu i se părea deloc liniştitor, aşa că îşi reproşă din nou că nu ascultase mai atent indicaţiile lui Dennis. —   Câţi ani ai? Întrebarea o smulse din gândurile ei şi tânăra răspunse aproape automat: — Douăzeci! — Dumnezeule, eşti încă o copilă! zise el mirat, scoţând pipa din gură şi privind‑o de parcă nu ştia cum a ajuns la el în mână. — Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată. Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistenţă care îi lăsă senzaţia alarmantă că este dezbrăcată din priviri. — Bine, atunci eşti o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simţi mai bine? Înţelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă: Cât crezi că va mai dura ploaia? O zi‑două, cine ştie? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferenţă şi strângând din nou pipa între dinţii albi. — Dar nu m‑aş putea duce în altă parte? — Dacă eşti pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de ţară şi pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav. —Nu mă poţi condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deşi era conştientă că nu‑şi putea ascunde temerile. El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică şi se îndreptă către peretele pe care se afla puşca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma şi o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse puşca în braţe. — Asta te face să te simţi mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, şi tot ce trebuie să faci este să apeşi pe trăgaci. Ea îşi plecă ochii spre arma din braţele ei, neştiind ce să facă, apoi clătină din cap şi i‑o întinse. — N‑aş şti cum s‑o folosesc. — Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând puşca la loc pe perete. Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieşi din cameră, şi Caroline rămase singură în faţa focului, cu senzaţia inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură şi privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, şi, deşi era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub acelaşi acoperiş cu el. Gândurile i se îndreptară către Dennis. Şi‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar ştia că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situaţie fără ieşire, şi trebuia să se descurce cum putea. — Vrei cafea? Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi şi văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o şoaptă de mulţumire şi nu se putu împiedica să observe că barba lui roşcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape ameninţătoare. — Cu ce te ocupi? continuă el şirul întrebărilor, punând un scaun în faţa focului şi întinzându‑şi picioarele pe el. — Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce uşor neliniştită şi temătoare. — Eşti bună la ceea ce faci? — Angajatorii mei aşa spuneau, replică ea cu simplitate, încleştându‑şi degetele pe cană şi ducând‑o la gură. Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abţinu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el. Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele şi‑i făcu ochii să se închidă. —   Eşti obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei. O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă şi un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă şi toate erau foarte uzate. —   Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simţindu‑se stânjenită. N‑aş putea... —   Taci şi fă ce ţi se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simţi foarte bine pe canapea. Şi apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ţi mai faci griji pentru această noapte petrecută sub acelaşi acoperiş cu mine. —   Eşti foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta? —  Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în uşă. După plecarea lui, Caroline răsuflă uşurată şi realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea. Se gândi o clipă, amintindu‑şi avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase maşina, îi adusese hainele... Aşadar nu încuia uşa. Prea obosită pentru a‑şi face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa şi se vârî în pat. Dormi adânc, fără să ştie că gazda ei îşi petrecuse noaptea fumând din pipă şi privind focul din cămin. Casa nu era atât de primitivă pe cât îşi imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineaţă, când intră în baie. Un boiler încălzea apa şi încăperea avea cabină de duş. După baie, tânăra se îmbrăcă şi făcu patul, apoi se apropie de fereastră şi privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenuşiu şi visul ei de a pleca dis‑de‑dimineaţă se risipi. Ieşi din cameră şi începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obişnuit cu prezenţa ei. — Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute. Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziţie. — Găseşti farfurii şi tot ce‑ţi trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el. Caroline îl ascultă, reacţionând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa şi, câteva minute mai târziu, împărţeau în tăcere micul dejun. Caroline îl urmări în timp ce mânca şi se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime. Neaşteptata lui privire, ciudată şi cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul şi nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conştientă de prezenţa lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viaţa ei, simţi că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuşi să‑şi ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceaşcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau. — Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.       — Desigur că e, replică ea îndată. Şi va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea. — Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna? — Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicaţiile lui au fost foarte simple. Până şi un copil le‑ar fi putut urma fără probleme. — Atunci, nu crezi că te va căuta? — Nu prea ştiu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul. — Nu‑ţi place să vorbeşti despre logodnicul tău, nu‑i aşa? constată el, strângând farfuriile de pe masă. — Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu eşti cel care îmi evită mereu întrebările. — Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, şi nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieţii mele. Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact aşa cum părea, un fermier care se zbătea să supravieţuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate şi tăiate. —   Spală farfuriile, eu le voi şterge, zise el după o vreme. Caroline renunţă să‑şi mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc uşor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.

Nunta de Nicholas Sparks PROLOG Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul şi obişnuinţa trasează în viaţa noastră nişte limite de nedepăşit? E mijlocul lunii octombrie 2003 şi îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbeşte în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soţia mea, doarme la etaj şi nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopţii a venit şi a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac şi, deşi mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ţine de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare. Deasupra mea, stelele sunt tuşe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelaţia Orion şi Pleiadele, Ursa Mare şi Corona Borealis şi descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Aşa cum lumina stelelor traversează mii şi mii de ani, aştept şi eu să apară ceva, poate nişte cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieţii. Dar nu se iveşte nimic. Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental şi, dacă o întrebaţi pe soţia mea, sunt sigur că va fi de aceeaşi părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător şi, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte şi presupun că oricine ar putea să spună că viaţa mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată şi, până la sfârşitul povestirii mele, sper că veţi privi aceasta ciudăţenie a caracterului meu cu un ochi indulgent. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil şi există momente când sunt copleşit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoţionante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să priveşti cum se sparg de ţărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăştiind stropi săraţi în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt şi alte lucruri: uneori pot să pierd noţiunea timpului rămânând cu ochii aţintiţi spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt şi când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleşit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deşi mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipseşte în viaţă. Mă numesc Wilson Lewis şi aceasta este povestea unei nunţi. Este, de asemenea, şi povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane şi cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alţii ştiu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpăţânat şi tot atât de neştiutor ca un peştişor din acvariu. Şi mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuşi, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva aşa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soţia în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menţionată, trebuie să ştiţi că a fost o vreme când eram convins că soţia mea nu are aceleaşi sentimente pentru mine. Desigur, toate căsniciile au suişuri şi coborâşuri şi eu cred că acest lucru e o consecinţă naturală a convieţuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu şi soţia mea am trecut prin tragedia morţii părinţilor mei şi a unuia dintre ai ei, precum şi prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuinţa de patru ori şi, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situaţia actuală. Avem trei copii şi, deşi niciunul din noi n-ar da experienţa de a fi părinte pe toate bogăţiile lui Tutankhamon, nopţile fără somn şi frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi şi deseori depăşiţi. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescenţă au fost o experienţă pe care n-aş mai vrea să o retrăiesc. Toate aceste evenimente creează o stare de stres şi, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât şi un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieţii de zi cu zi şi un blestem fiindcă, de fapt, îţi verşi nervii pe cineva de care îţi pasă foarte mult. De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele faţă de soţia mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi însurat cu altcineva, dar în toţi aceşti ani petrecuţi împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea şi că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relaţie puternică, dar în final am realizat că greşeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – şi această conştientizare, mai mult decât orice altceva, a declanşat tot ce avea să urmeze. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat atunci? Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorinţă bruscă de a-mi schimba viaţa sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanţe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi şi de aici trebuie să-mi încep istorisirea. Era pe 23 august 2002 şi iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun şi apoi mi-am petrecut ziua la birou, aşa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obişnuită şi am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca şi cum voia să vadă dacă ţin în mână şi altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina şi după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu şi tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în uşă. Îşi ştergea mâinile pe un şervet de bucătărie şi pe faţa ei se citea imaginea desăvârşită a dezamăgirii, pe care învăţasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înţelegeam prea bine. — E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă. Am ezitat, conştient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent şi părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în faţa celuilalt, situaţia devenise stânjenitoare şi mi-am dat seama că trebuie să spun totuşi ceva. — Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârşit. Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors şi a plecat. Acum ştiu ce aştepta, dar atunci am ridicat din umeri şi m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor. Mai târziu, în aceeaşi seară, m-am strecurat în pat şi m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, şi când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am aşteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca şi cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe şira spinării şi am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noştri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuşi să o rezolv şi mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranţa că în felul acesta o voi linişti. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. A trecut puţin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-şi acoperi umerii. — La mulţi ani! a şoptit ea. Douăzeci şi nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu şi de-abia atunci am observat într-un colţ al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă şi aşezate pe comodă.   Pur şi simplu, uitasem! Nu am nicio scuză şi nici n-aş încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineaţa următoare şi mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit şi mi-a mulţumit, bătându-mă uşor cu palma pe genunchi. Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte şi înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă şi ea mă mai iubea. CAPITOLUL UNU Ţi se frânge inima când te gândeşti că soţia ta s-ar putea să nu te mai iubească şi, în noaptea aceea, după ce Jane şi-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situaţie. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacţionat pur şi simplu emoţional şi că am dat o prea mare importanţă incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simţeam nu numai supărarea ei de soţie neglijată, ci şi urmele unei melancolii mai vechi – ca şi cum greşeala mea fusese ultima mişcare dintr-un lung, lung şir de paşi greşiţi. Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepţie? Deşi nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra şi m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau şi mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram şi eu alături de ea. Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia faţă de celălalt? Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viaţa noastră destul de banală. Ca mulţi alţi bărbaţi, am avut obligaţia să-mi întreţin familia, aşa că viaţa mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon şi Tundle din New Bern, Carolina de Nord, şi venitul meu – deşi nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârşit de săptămână îmi place să joc golf şi să fac grădinărie, prefer muzica clasică şi citesc ziarul în fiecare dimineaţă. Deşi Jane a predat cândva la o şcoală generală şi-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noştri. Conducea atât casa, cât şi activităţile noastre sociale şi cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieţii noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleţ alb şi grădină dotată cu stropitori automate; avem două maşini şi suntem membri ai Clubului Rotary şi ai Camerei de Comerţ. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieşi la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate şedinţe cu părinţii, am votat în mod regulat şi am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci şi şase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soţia mea. În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viaţă întreagă împreună. Suntem deosebiţi în aproape toate privinţele şi, deşi firile opuse se atrag, am simţit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunţii noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism şi logică, Jane e cheltuitoare şi amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toţi. Râde cu uşurinţă şi are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt de fapt soţii prietenelor soţiei mele, dar cred că acesta este un lucru obişnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt şi norocos, pentru că Jane se pare că şi-a ales prietenele gândindu-se la mine şi apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viaţa mea, uneori mă gândesc că aş fi trăit ca un pustnic. Şi mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane îşi manifestă emoţiile cu o uşurinţă copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; şi nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocenţă îngerească şi, deşi întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiţie ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleaşi sentimente de emoţie, chiar şi peste mulţi ani. Uneori, când visează cu ochii deschişi, o întreb la ce se gândeşte şi ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze. Deşi Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privinţe este mai puternică decât mine. Valorile şi credinţa ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu şi pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb şi negru, bine şi rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – şi nu se înşală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opţiunile şi adesea sfârşesc tot în nesiguranţă. Spre deosebire de mine, soţia mea e foarte sigură pe ea. Această indiferenţă faţă de percepţiile celorlalţi necesită o încredere în sine pe care eu n-aş putea să mă bizui şi, mai presus de orice, îmi stârneşte o mare invidie. Presupun că unele diferenţe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuţi. În timp ce Jane a crescut într-un orăşel, alături de trei fraţi şi de părinţii care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraş, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocaţi guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora şapte seara. Aşadar, am petrecut mai mult timp singur şi din această cauză şi acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou. Aşa cum am mai spus deja, avem trei copii şi, deşi îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creaţia soţiei mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut şi ei se simt cel mai bine în prezenţa ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absenţa mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari şi trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoşi că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat şi soţia mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deşi se pare că nu se întâmplă niciodată aşa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi. La douăzeci şi şapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru şi ochii întunecaţi, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creştea. Era o introvertită şi şi-a petrecut anii adolescenţei încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă şi scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină şi puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezenţa mea. Niciodată n-am reuşit să înţeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacţie. Orice i-aş fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap şi dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca şi cum întrebarea era ceva de neînţeles. Soţia mea părea că nu găseşte nimic neobişnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin faţa camerei ei şi le auzeam şuşotind, dar dacă îşi dădeau seama că mă aflu în faţa uşii, şoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri şi dădea din mână plină de mister, ca şi cum singurul lor scop era să mă ţină pe mine deoparte. Totuşi, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmaţie pe care s-o fi făcut în faţa cuiva, dar cred că ea ştia foarte bine acest lucru şi mai târziu am ajuns să cred că şi în anii ei de muţenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu şi ea se furişa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenţie rafturile bibliotecii şi atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învăţat să nu mai spun nimic, aşa că uneori zăbovea în biroul meu chiar şi o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carneţelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înţeleg nici acum mai mult decât am înţeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, aşa cum puţine au mai făcut-o. Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor şi povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca şi personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-şi putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aş putea să fac eu într-o asemenea situaţie. Acum este îndrăgostită nebuneşte. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privinţa bărbaţilor şi, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenţionează să ajungă ortoped şi demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puţine obstacole în viaţă. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalţe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeaşi săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat şi mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susţinut privirea şi m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”. Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deşi nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Şi, iarăşi, avem puţine în comun. Este mai înalt şi mai subţire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale şi, când ne vizitează de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creşterii, l-am considerat un copil tăcut, deşi reticenţa lui, ca şi a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalţi îi remarcau adesea simţul umorului, deşi, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanenţă încerca să-şi formuleze o părere despre mine. Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Îşi rodea unghiile de griji pentru ceilalţi, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul şi a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deşi nu ne povesteşte nimic despre activitatea lui. Ştiu că se minunează de alegerile făcute de mine în viaţă, aşa cum mă minunez şi eu de ale lui, dar în ciuda diferenţelor dintre noi, cu Joseph am reuşit să am discuţiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine şcolară şi e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu şi până la aplicaţiile teoretice ale fracţiilor geometrice. Apoi este şi cinstit – uneori dureros de cinstit – şi nu pot să nu menţionez ca aceste aspecte ale personalităţii lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuţie în contradictoriu. Deşi uneori m-am simţit frustrat din cauza încăpăţânării lui, am fost şi extraordinar de mândru că este fiul meu. Leslie, mezina familiei, studiază biologia şi fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenţilor care vin acasă în vacanţele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenţionând să termine facultatea mai devreme, şi îşi petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toţi copiii noştri, ea este cea mai sociabilă şi are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca şi Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenţie. Când era copil, obişnuia să stea pe genunchii mei şi să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine şi să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăţi de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai uşor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrăţişările sau sărutările bunicilor şi simţea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea şi să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani. Este şi generoasă. Toţi colegii de clasă erau invitaţi la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, şi când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri şi voia să-l returneze păgubaşului. Dintre toţi copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puţine griji şi, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut şi-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare şi, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil. Acum, că toţi au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este acelaşi. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât linişte. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noştri, dar pentru că afişele şi orarele au fost luate de pe pereţi – ca şi alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane. Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu şi ne-am transformat în părinţi – ceva ce am considerat întotdeauna normal şi inevitabil – dar, după douăzeci şi nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obişnuinţa ne mai leagă. Vieţile noastre au puţine în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite şi serile ne respectăm propriile obiceiuri. Ştiu foarte puţine despre preocupările ei zilnice şi admit că şi eu ţin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu şi Jane am purtat o discuţie serioasă. La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuşi o astfel de discuţie. — Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă. Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi şi aproape terminaserăm de mâncat. — Da? — M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puţin cu Joseph, a continuat ea. — Nu va veni el aici, în vacanţă? — Asta doar peste vreo două luni. Şi cum vara asta nu a venit acasă în vacanţă, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită. În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a şi vrut să sugereze Jane şi, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână. — E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo. Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie. — Mai e ceva. — Da? — Ei bine, ştiu că eşti foarte ocupat la serviciu şi mai ştiu ce greu îţi e să laşi totul baltă… — Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm? — Ei bine, asta e treaba… mai zise ea. — Care treabă? — Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-şi ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ţi spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură. Pentru moment n-am ştiut ce să spun. — Te-ai supărat, nu-i aşa? continuă ea. — Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aş putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuţitul şi am tăiat o bucăţică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu. — Săptămâna viitoare. Joi. — Joi? — Am cumpărat deja biletul. Deşi nu-şi terminase mâncarea, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, aşa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd faţa din profil, aşa cum stătea în picioare lângă chiuvetă. — Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Şi ştiu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi şi la vreun spectacol cât timp stai acolo. — Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui. Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat. — S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu. Ea îmi luă farfuria din mână şi începu s-o spele. — A, în legătură cu asta… — Da? — M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend. După aceste cuvinte, mi-am simţit umerii încordându-mi-se. — Cât ai de gând să stai? am întrebat-o. Ea puse farfuria mea de-o parte. — Cam două săptămâni, mi-a răspuns.   Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcţia în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, ştiu că eu port o mare parte din vină, deşi n-am reuşit să-mi dau prea bine seama de ce şi cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soţia mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Ştiu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, aşa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soţ care-şi ţinea soţia de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinţilor ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate şi întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înţeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrăţişările, nici sărutările n-au fost ceva obişnuit în casa în care am crescut eu şi manifestările de afecţiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezenţa copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta şi el mi-a sugerat să-i scriu soţiei mele o scrisoare. — Spune-i de ce o iubeşti, m-a sfătuit el. Dă-i nişte motive concrete. Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca şi ideea de a naşte eu însumi. Uneori mă întreb câţi alţi bărbaţi sunt asemenea mie.   În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon şi a răspuns Joseph. — Salut, papa, mi-a spus el simplu. — Salut. Ce mai faci? — Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung şi apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu? Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. — E cam linişte pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale? — Totul e în regulă. O ţin ocupată. — Cumpărături şi plimbări pe la muzee? — Câte puţin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant. Am ezitat. Deşi m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simţea nevoia să-mi dea amănunte. — Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo? — De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, aşa că dacă vrei, sună mai târziu. — Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon. — Aşa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva. — Da? — Chiar ai uitat de aniversarea voastră? Am inspirat profund. — Da, am uitat. — Cum de s-a întâmplat aşa ceva? — Nu ştiu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur şi simplu mi-a ieşit din minte. N-am nicio scuză. — Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el. — Ştiu. La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere. — Ai înţeles de ce? m-a întrebat în sfârşit. Deşi nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înţeles. Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraş, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila. În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înţeles, de obicei protagoniştii sunt politicoşi unul cu celălalt. Soţul poate să-i tragă scaunul soţiei sau să-i ţină haina, soţia poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când soseşte chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoaşterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieţi de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită. Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei. Îşi sorb doar băuturile şi privesc pe fereastră, aşteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puţin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Şi în timp ce mănâncă, stau ca nişte străini care împart întâmplător aceeaşi masă, ca şi cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită. Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod vieţile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situaţie. În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelaţia că s-ar putea ca şi noi să ne îndreptăm într-acolo.   Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simţit ciudat de emoţionat. Era un sentiment bizar şi am fost uşurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza. — Cum ai călătorit? am întrebat-o eu. — Bine. N-am idee de ce îi place aşa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomeraţie şi zgomot tot timpul. N-am putut să mă obişnuiesc. — Atunci eşti fericită că eşti acasă? — Da, sunt. Dar şi obosită. — Sigur că eşti. Călătoriile sunt obositoare. Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână. — Ce face Joseph? am mai întrebat-o. — E bine. Cred că a luat puţin în greutate de la ultima lui vizită aici. — Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon? — Nu chiar. Munceşte prea mult, asta e tot. În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înţeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrăţişându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. — Mă bucur că eşti acasă, am spus eu. Ea s-a uitat la mine, mi-a susţinut privirea, apoi s-a întors spre bagaje. — Ştiu.

Iubesc enorm de mult cartea aceasta !!!   CAPITOLUL 1 Mulţimea colorată şi zgomotoasă de pe docurile din Prince George Wharf era ca un val de aer proaspăt pentru Amanda Todd, care părăsise atmosfera tristă şi întu- necată a casei sale din San Antonio, Te&as. Era încîntată de muzicalitatea limbii engleze, în amestec cu diverse dialecte, pe care o auzea vorbindu-se în buticurile cu specific euro- pean. în mod normal, ar fi avut destul timp să facă cumpă- rături şi destui bani pentru a-şi satisface toate capriciile. Dar, de trei zile, de cînd tatăl ei fusese înmormîntat, interve- niseră tot felul de încurcături în situatia sa financiară. 9 Amanda lucrase în tipografie, la publicaţia săptămînală pa- tronată de familia sa, dar în testamentul tatălui ei era stipu- lat faptul că nu putea să moştenească compania decît peste doi ani, cînd va împlini douăzeci şi cinci de ani, sau după ce se va mărita. Harrison Todd nu prea avusese vederi moderne cu privire la capacitatea femeilor de a se descurca în afaceri. De fapt, el se înfuriase cumplit cînd Amanda îşi realizase vi- sul, luîndu-şi diploma în contabilitate, dar Josh o pregătise din timp pentru a înfrunta această situaţie. Este vorba de Joshua Cabe Lawson, ultimul asociat al tatălui ei, care o încurajase întotdeauna, chiar în timpul vieţii lui Harrison şi care nici acum nu o părăsise. El îi aran- jase călătoria la Nassau’s Opal Cay, în Bahamas, la o filială a Companiei Lawson Learjets. Astfel, Amanda putea petrece pe insulă o săptămînă întreagă ca să-şi „încarce bateriile“. Tristă şi epuizată, Amanda nu-1 contrazisese. în plus, Josh era executorul testamentar al lui Harrison, ceea ce însemna că viitorul ei financiar se afla pentru moment în mîinile lui. Amanda era sigură că, dacă s-ar fi opus plecării, Josh ar fi avut o mulţime de argumente ca s-o convingă, deoarece era dotat, ca şi ea, cu o voinţă foarte puternică. în ciuda faptului că Josh se luptase întotdeauna pentru cauza ei, în ultimul timp deveniseră un fel de adversari. Lawson Company din San Antonio, Texas, era o compa- nie puternică, care producea computere de toate formele, mărimile si întrebuinţările. Succesul său internaţional îl > > obligase pe Josh, în calitate de preşedinte, să călătorească foarte des. Fratele lui, Brad, era vicepreşedinte al secţiei de marketing şi avea farmecul şi carisma care-i lipseau uneori lui Josh. Brad şi Amanda se cunoşteau din copilărie. Deşi au urmat la şcoli diferite, ei au absolvit acelaşi liceu particular din San Antonio, după care Josh a fost expediat la o academie mili- tară, unde s-a obişnuit cu o disciplină de fier. Acest lucru i-a dat posibilitatea să preia compania tatălui său la numai douăzeci şi patru de ani. După primul an, Josh a reuşit să crească profitul companiei cu cincisprezece la sută. Consiliul de conducere al companiei, deşi la început se arătase ne- încrezător, a devenit aliatul lui Josh, dar încă nu era decis în privinţa atitudinii pe care ar trebui s-o adopte faţă de Brad. Amanda se simţise totdeauna ca o soră pentru Brad, Iar sentimentele ei deveniseră şi mai profunde de la moar- teu bflt rinului Lawson, cu zece ani în urmă. Ea se bucură cîntf tl vfl/u pe Brad aşteptînd-o la Opal Cay, Josh fiind ocupat cu a faccrile, ca de obicei. Josh nu se potoleşte, nu-i aşa ? îl întrebă Amanda pe bărbatul înalt şi bine făcut, în timp ce se plimbau de-a lungul docului din Nassau. îţi dai seama ce-ar face dac-ar fi în si- tuaţia să moară de foame ! Brad chicoti. îşi îndreptă faţa spre briza călduţă şi închise ochii. Asta e ! Banii reprezintă scopul vieţii lui Josh; mai ales de cînd l-a părăsit Terri. Amanda avea o puternică şi neplăcută amintire despre Terri. Nu era fată rea, dar ar fi vrut pentru Josh ceva mai deo- sebit si nu stia de ce, dar era convinsă că Terri nu era deloc o asemenea persoană. Se întoarse spre golf, unde erau acostate cîteva vase de croazieră. Fusese o singură dată pe un vas de croazieră şi tot timpul suferise de rău de mare. De atunci preferase să călătorească cu avionul. Amanda se opri în faţa unei tarabe cu diferite obiecte din paie şi zîmbi fetiţei care o privea timid de lîngă bunica ei. Cît costă ? întrebă ea, arătînd o delicioasă pălărie din cînepă, cu flori purpurii presărate în jurul borului larg. Patru dolari, răspunse fetiţa. Amanda scoase o bancnotă de cinci dolari din buzunarul bermudelor albe şi i-o întinse. Nu, nu, păstrează restul, zise ea, cînd aceasta voi să-i înapoieze un dolar bahamian colorat. Mulţumesc, coniţă, replică fetiţa, rîzînd. îi răsfeţi pe neruşinaţii ăştia de vînzători, protestă Brad. Ai deja un dulap plin cu pălării şi nici măcar nu te-ai tocmit. Dar ştiu cît timp îţi ia să faci o pălărie ca asta sau o geantă. Turiştii se preocupă numai să-şi economisească banii, dar nu-si dau seama cît de mult costă să trăieşti aici sau cît de greu muncesc vînzătorii aceştia ca să-şi cîştige existenţa. Eu îmi dau seama. Ai impresia că un milion de dolari reprezintă un preţ exagerat pentru o vilă cu vedere la plajă, nu-i aşa ? Proprietarii bogaţi care nu locuiesc aici au fixat preţurile băştinaşilor şi i-au dat afară de pe propriul lor pămînt, zise ea, eschivîndu-se. Brad se opri s-o studieze pe Amanda, privind-o prin ochelarii de soare. Era înaltă şi subţire, iar părul lung şi ne- gru îi ajungea pînă la talie; cu ochii ei de un verde pal, nu era chiar o frumuseţe, dar ştia cum să se îmbrace pentru a se pune în valoare. în plus, era caldă şi iubitoare. Dacă tatăl ei n-ar fi fost atît de sever, Amanda, la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, ar fi fost probabil de mult măritată şi ar fi avut casa plină de copii. Ne-a părut foarte rău cînd am auzit despre tatăl tău, zise Brad solemn. Cred că ţi-e greu, mai ales că n-ai fraţi... Amanda ridică din umeri. Tatăl meu trecea foarte rar pe-acasă pînă cînd s-a îmbolnăvit. Şi chiar după aceea prefera să stea cu infirmiera, nu cu mine. Ne vedeam numai cînd discutam despre planu- rile mele şi atunci ne certam de fiecare dată. Mi-aduc aminte, chicoti Brad. Harrison voia să te îmbarce pe un vapor de croazieră împreună cu un nou parte- ner de afaceri pe care îl avea, dar tu te-ai dus la colegiu să studiezi contabilitatea. Brusc, Amandei i se făcu frig. A fost prima bătălie pe care-am cîştigat-o în viaţa mea şi încă-i mai simt cicatricele. Dar eram conştientă că, dacă cedam, atunci n-aş mai fi reuşit niciodată să-l înving. Eram candidata numărul unu la postul de a cincea soţie a lui Dell Bartlett. Tremuram numai la gîndul ăsta. Şi eu, deşi nu sînt femeie, mormăi Brad. Ea rîse şi expresia feţei îi redeveni poznaşă şi străluci- toare, asa cum o stia Brad în adolescentă. 7 9            » •                     > Amanda nu fusese apropiată niciodată de tatăl ei, nici măcar după moartea mamei, care-i lăsase lui Harrison o moştenire frumuşică. în ciuda acestui tată tiranic, Amanda » » 7 îşi păstrase de-a lungul anilor unele urme din firea ei inde- pendentă. Dar fusese privată de multe distracţii, deoarece Harrison Todd îşi păzise copila ca pe bijuteriile coroanei. Cînd rîzi, pari o fată răutăcioasă, Amanda, observă Brad pe un ton sec. îţi aminteşti de urîcioasa aia de pisică siameză pe care-o aveai ? Cum aş putea s-o uit ? rîse ea. L-a-mpins pe Josh într-un cactus cu ţepi ascuţiţi! Şi-ai stat o jumătate de oră ca să-i scoţi spinii cu pen- seta, la lumina lanternei, zise Brad zîmbind. Nu putea suferi să fie atins. Nu se apropia nimeni de el în acea perioadă; şcoala militară îl făcuse atît de distant... Numai •v**rie te-a lăsat atunci să-i rezolvi problema. Apoi te-a coi^ d mas- cota lui, iar acum crede că îi aparţii. Nu-i de mine, şefule, chestia asta! zise ea zîmbind. Am mîncat destule mere pădureţe cît a trăit tata, mi-ajunge. Josh este prietenul meu, ca şi tine. Asta e tot. Amanda opri o trăsură trasă de un cal care avea pe cap o pălărie colorată de pai. Ne duci prin Bay Street ? întrebă ea, dînd vizitiului o hîrtie de zece dolari. Mai întrebaţi ? răspunse omul, adresîndu-i un zîmbet de un alb strălucitor. Poftiţi la bord ! Amanda şi Brad urcară în trăsurică, în timp ce vizitiul îşi îndemna calul. Treceau pe lîngă clădiri din secolul al opt- sprezecelea, a căror arhitectonică îţi oprea respiraţia, dar şi pe lîngă bănci şi hoteluri moderne, cu multe etaje. Cum e la slujbă ? Crimă ! exclamă ea. După cum ştii, Todd Gazette era proprietatea mamei, dar tata a folosit-o drept garanţie pentru un împrumut. Cu aceşti bani a cumpărat acţiuni, dar a dat greş. Nu avea deloc simţul afacerilor. Josh zice că are o po- liţă de asigurare cu care va achita totul; eu n-am nici un cuvînt de spus în această problemă, pînă nu fac douăzeci şi cinci de ani sau pînă mă mărit. Se încruntă, gîndindu-se cît de prost decurgea afacerea ei. Ar fi vrut să-i spună lui Josh părerea ei, dar el fusese atît de ocupat, încît nu-1 prinsese nici măcar la telefon. Amanda acceptase să facă această călătorie nu pentru că ar fi avut ne- voie de relaxare, ci pentru că avea ocazia să vorbească cu Josh. Voia să-l facă să înţeleagă că riscă să-şi piardă moşte- nirea dacă nu-i cedează o parte din controlul asupra ziarului. Tatăl tău ar fi trebuit să-l asculte pe Josh şi să nu cumpere acţiunile alea, sublinie Brad. Josh îl avertizase că pentru început nu era indicat să investească în compania ae- riană. Ştiu asta. Chiar dacă tata respecta simţul afacerilor al lui Josh, atunci tot nu l-ar fi ascultat. Amanda zări un gard viu de iasomie albă şi se extazie cînd îi simţi mirosul încîntător. y De fapt, nu prea avea ce pierde, continuă ea. Josh îi salvase o bună parte din investiţii, numai că tata datora fie- care bănuţ pe care-1 avea. Trăia numai din împrumuturi. Si-acum esti nemultumită că te-a lăsat în situatia asta y                  y         y                            y neclară. Bineînţeles că sînt, replică ea. Dar, dacă pierd vremea gîndindu-mă la asta, nu rezolv nimic. Am totuşi o vilişoară drăguţă la San Antonio şi o slujbă sigură. Cel puţin, adăugă cu un zîmbet trist, cît va mai rezista ziarul. Zilele astea n-a mers prea bine. Brad se abţinu să facă vreun comentariu. N-am fost în stare să dau o şansă acestui ziar, mur- mură ea pentru sine. Sînt convinsă c-ar ieşi ceva din el. Josh este de părere că nu merită, remarcă Brad. El ar prefera să închidă tipografia şi să-l desfiinţeze. Dar se înşală! zise ea plină de patimă. Este numai prost administrat! Este doar... El îşi ridică mîna, cu unghiile foarte îngrijite. Opreşte-te ! Am venit aici să ne bucurăm de peisaj şi de aerul ăsta minunat. închise ochii şi respiră adînc. Uite, încearcă să simţi briza mării, e atît de reconfortant. Toţi banii din lume nu valorează cît aerul curat şi acest pămînt plin de viaţă. Nu te pot contrazice, îl aprobă Amanda. Asta da viaţă î murmură Brad complet relaxat. Nisip, soare şi o companie deosebit de plăcută. Mai dă-le dracului de afaceri. Dacă te-ar auzi frate-tău, te-ar concedia. Josh şi cu mine sîntem singurii care-am rămas din fa- milia Lawson, aşa că n-ar putea s-o facă, chiar dac-ar vrea. Fără să mai vorbim de faptul că sînt un geniu în marketing. Şi eşti şi foarte modest, glumi ea. Eu muncesc, nu sînt ca tine un pierde-vară care are totul de-a gata. Brad încercă să-i atingă pălăria, dar ea se feri rîzînd. Apoi se întinse, mlădioasă, relaxîndu-se şi lăsîndu-se cuprinsă de atmosfera minunată si calmă din Nassau. y Tîrziu, după-amiază, Ted Balmain ajunse la şalupa din port. Dacă Josh Lawson avea nevoie de un om bun la toate, atunci Ted era acela. Fiind indispensabil ca valet, body- guard şi organizator, înaltul şi oacheşul texan avea de fapt funcţia de supraveghetor în Opal Cay, una din cele şapte sute de insule ale lanţului bahamian. > Ted, o să ţi se-nfunde şi ţie într-o bună zi, zise Brad în timp ce o ajuta pe Amanda să se suie pe punte. Asta-i spun şi eu mereu lui Josh, aprobă Ted în glumă. Desfăcu frînghia din jurul pilonului şi porni motorul. Ţineţi-vă bine, am chef să merg cu viteză. O să vomit! îl ameninţă Amanda. Ted îi aruncă o privire dojenitoare. Lăsaţi stomacu-n pace, îi spuse el lui Brad. De fapt, în adîncul sufletului ei, Amanda va fi întotdeauna legată de pămînt. De-asta am şi fost la Nassau. Cînd cutreieri străzile toată ziua, uiţi că de fapt te afli pe insulă. A fost minunat, recunoscu ea. Mulţumesc, Brad. Plăcerea a fost de partea mea, încrezuto ! N-am avut eu grijă de tine întotdeauna ? Da, ca de obicei, zise ea, privindu-1 cu căldură. S-a-ntors Josh, observă Ted, în timp ce încerca să iasă din golf. Inima Amandei începu să bată mai repede. Josh era atît de activ şi plin de viaţă, încît numai simpla lui prezenţă o înviora. Putea s-o întristeze teribil spunîndu-i cuvinte grele, pentru ca două minute mai tîrziu, s-o facă să rîdă. Josh era de fapt fratele mai mare al amîndurora, şi-al lui Brad, şi-al Amandei. Pentru restul lumii el era „Domnul Lawson“, omul care primea oameni de afaceri şi diplomaţi pe iahtul său sau în vila sa din San Antonio sau la Opal Cay. Era dotat cu simţul afacerilor, la fel ca marii magnaţi ai fi- nanţelor de pe Wall Street, şi era multimilionar, deoarece ştia să rişte, ceea ce oamenii slabi ar fi evitat. Uneori trecea peste limitele morale, dar Amanda era singura persoană care îndrăznea să-şi exprime dezaprobarea în asemenea ocazii. în timp ce Harrison Todd o ferise de multe probleme, Josh, din contră, o încurajase pe Amanda să-şi apere propriile convin- geri. Tatăl ei fusese cel mai fericit om atunci cînd ea luptase din răsputeri împotriva lui, iar acum Josh trebuia să suporte consecinţele firii ei bătăioase. în ce stare de spirit se află ? întrebă Brad. A adus cu el o grămadă de oameni. Brad oftă din greu : Ca să se apere, îi spuse Amandei, rînjind. Te-ai gîndit tu bine ! Mă bucur că-şi dă seama cît de periculoasă sînt. Dar nu mă refeream la tine, zise Brad, care ştia că Josh nu fuge niciodată din faţa adversarului, oricare-ar fi acela. Sper că voi doi n-aţi organizat un complot împotriva lui Josh, spuse Ted, pentru că spumega de furie cînd a coborît din avion. încearcă să-şi vîndă noile computere unui arab care-i face zile negre. Să fiu în locul vostru, n-aş spune nimic care l-ar putea supăra. Amanda se gîndi la tipografia ei, iar Brad îşi aminti de ultimele datorii la jocurile de noroc. Amanda îi aruncă o privire lui Brad şi se încruntă cînd îi observă expresia vinovată. îl întrebă apăsat: Brad, ai fost la cazino cumva ? Nu, răspunse el repede, fără s-o privească în ochi. Dar ea mi-1 crezu. Brad nu ştia să mintă şi pe deasupra era pasionat de jocuri. îl văzuse în febra jocului; ar fi fost în stare să cheltuiască oricît, numai să continue. Josh încerca de luni de zile să-l vindece de acest viciu. Dar Brad nu admi- tea că această pasiune este periculoasă, în ciuda faptului că pierduse mii de dolari la o simplă mişcare a ruletei sau prin întoarcerea unei cărţi de joc. Amanda privea spre insuliţă, unde, în garajul etajat, era parcat Lincoln-ul gri al lui Josh, lîngă alte trei maşini de lux. Două şalupe erau ancorate lîngă digul care ducea spre casa albă din piatră. în jurul casei crescuseră multe soiuri de ar- buşti înfloriţi. Opal Cay avea cablu pentru televiziunea prin satelit, era conectat la reţeaua internaţională de telefon şi fax, avea un sistem de computere cu sursă proprie de energie electrică şi cămările îi erau întotdeauna pline. Chiar Amanda, obişnuită cu bogăţia, nu-şi amintea să fi văzut vreodată un loc comparabil cu această proprietate din insulă a lui Josh. Nu-i asa că-i minunat ? întrebă ea. Nu-i aşa că-i scump ? glumi Brad. Ea îi aruncă o privire peste umăr, dîndu-şi într-o parte părul răvăşit de vînt şi zîmbi. Esti cinic. y El ridică din umeri. Poate că sînt. Dar şi Josh ia şi pielea de pe mine. Se aplecă spre parîma şalupei şi-i spuse lui Ted : împinge-o puţin spre pilon, s-o pot lega. Amanda se simţea stînjenită de felul în care era îmbră- cată : în bermude, cu o bluziţă simplă, gri, şi sandale. Brad, cel puţin, purta o pereche de pantaloni albi şi o cămaşă ele- gantă, dar nici unul nu avea haine potrivite pentru a putea apărea printre musafirii lui Josh. Amanda reuşi să vadă capul blond al lui Josh deasupra mulţimii de bărbaţi în costume elegante şi de femei în rochii de gală şi dispăru pe scări, grăbită să se schimbe. Oricine avea privilegiul să primească o invitaţie pe această insulă, trebuia să participe la toate pe- trecerile şi eventualele întîlniri de afaceri. Ai observat soţiile arabului ? şopti Brad, în timp ce urcau în grabă scările. Cîte are ? se interesă ea. Două. Nu te îmbrăca prea sexy, o avertiză el rîzînd cu subînţeles, ca să nu ajungi cumva numărul trei. Ar da-n primire imediat cu mine, replică ea răutăcioasă. Eu am de gînd să devin un gigant în carne şi oase şi nu o soţie uzată. Brad izbucni în rîs, dar Amanda intrase deja în cameră şi închisese usa în urma ei.   CAPITOLUL DOI Zgomotul vocilor şi amestecul mirosurilor de parfum şi apă de colonie îi produseră Amandei o puternică durere de cap. Ea coborîse la petrecere mult înaintea lui Brad, care apăruse cu o privire îngrijorată şi se îndreptase direct spre bar. Amanda purta o garnitură de bijuterii din argint cu stra- suri şi pantofi eleganţi şi arborase zîmbetul ei cel mai festiv pentru selecta elită din grupul oamenilor de afaceri cu care colabora Josh. Dintre aceştia, pe Josh îl interesau cei doi arabi care ar fi putut să-i pună pe picioare în Arabia Saudită o afacere cu noile lui computere. Nici chiar puterea de convingere a lui Brad nu-i urnise pe cei doi, aşa că Josh îi in- vită la un dineu la Opal Cay, împreună cu bancherii săi şi cu doi dintre directorii executivi ai companiei. Astfel reuşise să creeze un cadru mult mai propice pentru a discuta şi a încheia tranzacţia. Dar ospitalitatea lui Josh nu părea să dea roade; ochii negri ai arabului rămîneau în continuare atît de reci, încît o uimiră chiar şi pe Amanda. Cînd Amanda coborî scările, Josh înclină capul spre ea, dar toată atenţia lui era acaparată de cele două potenţiale victime. Amanda se simţi oarecum neglijată, sentiment care-i ac- centuă durerea de cap. Deoarece aproape îl venera, Josh ar fi putut s-o rănească, cum nimeni niciodată n-ar fi reuşit. Dar, oricum, de-a lungul anilor, ea îi ascunsese lui Josh acest sentiment. Ea observă musafirii examinînd casa cu priviri pline de invidie. Vila din piatră, albă şi enormă, cu crîngul din jur plin de salcîmi, de bumbac mătăsos şi de struguri de mare, oferea într-adevăr o privelişte minunată, dovadă concretă a reuşitei lui Josh în afaceri. Compania Lawson avea filiale în toate marile oraşe din America şi se infiltra treptat în Europa şi-n Orientul Mijlociu. Anul acesta Josh voia să introducă o nouă generaţie de computere în ofertele Lawson. Compania lui se bucura de succes la public şi era menţionată pe listele bursei newyorkeze. Cu toate că avea acţionari şi mai mulţi directori generali, Josh conducea singur acest colos cu direc- tori executivi la fiecare filială, care-i prezentau numai lui ra- poartele de activitate. îşi conducea afacerea cu aroganţa şi răceala unui coman- dant de armată. Angajaţii aveau faţă de el un sentiment de respect amestecat cu teamă, ca dealtfel şi Amanda. Şi asta aproape tot timpul. La începutul colaborării lui Josh cu tatăl Amandei, Harrison era cel care stabilea afacerile şi oamenii de legătură. Dar, în ultimii ani, Joshua reuşise să obţină un control aproape total. Acest lucru îl supăra foarte tare pe Harrison, care nu concepea să fie subordonat unui om mai tînăr decît el. De aceea, încercase mereu să se rupă de Lawson Company. Urmările acestor încercări fuseseră dezastruoase, cul- minînd cu faptul că Amanda moştenise numai patruzeci şi nouă la sută din acţiunile ziarului, deţinute de familia mamei sale de o sută de ani. înainte de a muri, la naşterea 7 * copilei, mama Amandei îi încredinţase lui Harrison Todd controlul părţii care urma să fie moştenită de fiica lor, dar acum Joshua preluase această sarcină. Amanda era conştientă că va trebui să lupte cu Josh, pentru a-1 convinge să-i cedeze controlul asupra afacerii. Mai ştia că Josh nu obişnuia să joace întotdeauna cinstit, dar credea că, datorită prieteniei care-i lega, va face o excepţie. Cînd tatăl ei trăia, nu exista nici o speranţă ca Amanda să poată conduce compania, dar acum Josh trebuia să înţeleagă că lucrurile s-au schimbat. în plus, Gazette reprezenta singura rază de lumină în viaţa ei. Urma să piardă şi casa în care se născuse, pentru că tatăl ei o ipotecase, iar asigurarea care-i salvase ziarul nu putuse să-i salveze şi casa. Amanda se mutase deja într-o vilişoară care era cu adevărat proprietatea ei. Cu siguranţă că Josh o va ajuta să păstreze controlul asupra ziarului, avînd în vedere faptul că trecuse prin atîtea încercări în ultima vreme. Amanda avea ătîta nevoie să rămînă cu această moştenire de familie... îşi dădu pe spate părul lung şi negru, care-i căzu pe umerii goi. Deşi era virgină la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, cîteodată se simţea cuprinsă de senzualitate. Şi asta mai ales atunci cînd se afla în apropierea lui Josh. Amanda se îndreptă spre hol, legănînd între degetele ei fine paharul de cristal cu picior. Ascunsă într-o nişă intimă, singură, în spatele unei frunze de palmier, îl privea pe Josh care întreţinea atmosfera în imensa sufragerie. Sunetul unor paşi care se apropiau o scoaseră din visare. Domnul Lawson m-a trimis să vă întreb dacă aveţi nevoie de ceva, i se adresă, zîmbind, Ted Balmain. Nu, mulţumesc, răspunse ea ridicînd capul şi zîmbind. Am un lung antrenament; în liceu mi-am petrecut multă vreme stînd pe holul din spatele biroului directorului. Nu cred c-ai făcut tu asta, chicoti el. Vorbeam întruna în timpul orelor. Sau aşa aveau ei impresia. Aruncă o privire peste umărul lui Ted şi-l zări pe Brad, care încerca să cucerească o tînără arabă. Ted, ştii cum procedează mahomedanii cînd seduc fe- tele ? Păi, ăă.... îngăimă Ted, înghiţind în sec. Cred că sînt în stare să-şi taie bucăţi din propriul trup, continuă ea. Ar trebui să-l iei deoparte pe Brad şi să-i reîmprospătezi memoria. O să fac tot ce pot, dar de obicei femeile îl plac, mur- mură el. Păi, e bărbat frumos, bogat şi bun. De ce nu l-ar iubi ? rîse ea. Ted nu-i mai reaminti că Brad trecuse prin două procese de paternitate foarte neplăcute. Am să-l educ, promise el. Sper să se termine mai re- pede petrecerea asta. Lucrăm de mai multe săptămîni să încheiem afacerea asta cu computere cu Orientul Mijlociu, iar azi urmau să se pună la punct ultimele detalii. Dar, din nefericire pentru noi, n-au fost de acord să discutăm la Nassau, deoarece mureau de curiozitate să vadă casa. Asa că 7 * Josh n-a prea avut de ales; cred că ţie îţi este destul de greu să vezi atîta lume, în situaţia ta actuală. Ei, mă gîndeam eu că aici voi găsi o mulţime de oa- meni. Doar aşa se întîmplă de obicei, nu ? întrebă ea cu deli- cateţe. Josh e înconjurat întotdeauna de oameni de afaceri. La banii lui, cine n-ar fi ? remarcă Ted, chicotind. Ca să te menţii la un asemenea nivel, trebuie să te sacrifici. Şi cred că nu mai trebuie să-ţi spun cîţi oameni depind de sol- vabilitatea acestei companii. Nu, aprobă ea. Nu uita, şi eu sînt aici un musafir oa- recare şi nu mă aştept la un regim special. Da, dar tu ţi-ai pierdut tatăl de curînd. Ted, eu îmi pierdusem tatăl cu mult timp înainte ca el să moară, zise ea, cu nostalgie în glas. Nici măcar nu sînt sigură că a ocupat vreodată primul loc în inima mea. Dar ştiu că fără Josh, viaţa mea ar fi fost insuportabilă. Cînd tata strîmba din nas în faţa dorinţelor mele, Josh era singurul meu aliat. Josh ţine foarte mult la tine, admise Ted, privind peste umăr. Cred că n-or să mai stea mult, spuse el. După asta, vom petrece o zi întreagă în pace şi linişte. Adică tu, adăugă el, strîmbîndu-se. Pentru că Josh are o întîlnire mîine la Nassau şi poimîine în Jamaica. Ar trebui să aibă mai mulţi împuterniciţi, zise ea gînditoare. Nu-şi poate permite, la valoarea lui. Tatăl lui făcea aşa, dar el era un fel de play-boy; era gata să piardă afacerea. Balmain ! o voce nerăbdătoare străbătu holul. Era profundă şi poruncitoare, aspră, autoritară şi uşor tărăgănată, trădînd accentul texan. Vin acum, Josh! răspunse Ted înroşindu-se uşor, deoarece întîrziase cam miilt. Mai bine du-te, murmură Amanda. îţi mulţumesc pentru grijă, dar să ştii că mă simt bine. Vreau să mă plimb pe plajă cîteva minute; n-aş vrea să par nerecunoscătoare, dar am nevoie de puţină linişte. Se aplecă să privească fe- meile elegante şi pline de bijuterii. Unele miros ca şi cum soţii lor şi-ar cîştiga existenţa vînzînd parfumuri, adăugă ea. Ted rîse politicos, dar ezită să plece. Josh n-ar fi de acord să ieşi singură. Ea se ridică, înaltă şi elegantă. Da, ştiu asta, zîmbi ştrengăreşte. Dar plec oricum. Pa ! Amanda se îndreptă spre uşa din faţă, încercînd să ignore sunetele, zgomotul şi mirosurile. Ted se strîmbă, gîndindu-se ce-o să păţească pentru că a lăsat-o să plece. Cu inima cît un purice, se întoarse lîngă şeful său. De ce-ai stat.atît ? îl întrebă tăios un bărbat blond si > elegant. Ochii lui întunecaţi erau încadraţi într-un chip bronzat, care părea sculptat şi care amintea de o statuie gre- cească. Amanda dorea să stea de vorbă, zise Ted şovăielnic. Cred că se simte singură... Joshua Cabe Lawson privi nerăbdător către oamenii de afaceri din Orientul Mijlociu şi soţiile lor, îmbrăcate cu ro- chii scumpe, care glumeau, se distrau şi beau cea mai bună şampanie franţuzească. Ar fi vrut să scape de mulţi dintre ei, pentru ca Amanda să se poată simţi bine. Era conştient că ea trecea printr-o perioadă dificilă, de aceea insistase să o aducă aici. Spera că în acest fel o va ajuta să iasă din şocul provocat de moartea tatălui său şi de neplăcuta situaţie financiară în care se afla. Dar lucrurile nu prea mergeau aşa cum prevăzuse el; era sufocat de tot felul de afaceri, care tocmai acum se îngrămădiseră pe capul lui, şi-i era absolut imposibil să le amîne. Aproape am terminat, îi spuse el lui Ted. Spune-i că vin peste zece minute. Păi, mi-a spus că vrea să facă o plimbare pe plajă. Are migrenă. Sînt sigur că datorită zgomotului. îşi aprinse o ţigară şi trase un fum, trădîndu-şi iritarea ; lumina candelabrului se reflecta în părul lui blond, care strălucea ca aurul. Era înalt, chiar foarte înalt, cu musculatura bine dezvol- tată, care-i dădea un aspect de om puternic, ca şi cum ar fi obişnuit să facă zilnic gimnastică, cîteva ore bune. Se încruntă şi sprîncenele de un blond închis i se îmbi- nară ; avea impresia că nu stătuse nici cinci minute cu musa- firii de cînd sosise Amanda. Nu-i era teamă de reproşuri; ea nu se plîngea niciodată. Deşi foarte inteligentă, era femeia cea mai puţin pretenţioasă pe care-o cunoştea. Cu toate as- tea, Josh se simţea cumva vinovat. Strînge sticlele cu lichior, îi spuse lui Ted. Şi smulge-1 pe Brad din fascinaţia de care s-a lăsat cuprins în colţul ăla. Spune-i că vreau să-i vorbesc. Acum ! Ted îi şopti ceva lui Brad, care se scuză faţă de partenera sa şi plecă spre fratele său. Cei doi fraţi nu semănau deloc; unul era blond, avea pie- lea măslinie şi era bine făcut, iar celălalt era puţin mai scund şi avea părul castaniu. Dar amîndoi aveau ochii negri şi trup atletic. Brad zîmbi şi ridică mîna, înainte ca Josh să scoată vreun cuvînt. Ştiu că risc să exagerez, dar nu-i aşa că seamănă cu o farfuriuţă ? Vorbeşte franţuzeşte, îi place să alerge caii arabi ai tatălui ei si crede că Allah a creat bărbaţii ca să stăpînească totul în lume, zise Brad mişcînd din sprîncene. Josh se amuză, dar numai cîteva clipe, după care-i spuse: Vezi că e logodită cu unul din familia Rothschild, iar tatăl ei deţine o armată ! Brad ridică din umeri. Nu-mi pasă ! Dar de ce m-ai chemat ? Ameţeşte-1 pe ăla î zise el, arătînd spre şeicul chel cu care discutase toată ziua. Spune-i că nu mă răzgîndesc — ăsta-i preţul şi gata. Ori e de acord, ori pleacă acasă să şteargă praful de pe cămilele lui. Nu mai am timp să mă toc- mesc ! Eşti convins ? întrebă Brad. Ştii că deţine o impor- tantă piaţă de desfacere. Ştiu. Dar şi el are nevoie de mine, iar eu n-am de gînd să renunţ la profitul meu. Aminteşte-i că există şi alte pieţe care mi se pot deschide. Brad chicoti. îi plăcea foarte mult să-şi vadă fratele în acţiune. Am să-i comunic dorinţele tale. Mai ai să-mi spui ceva ? Da. M-a căutat Get Morrison la telefon. Spune-i să-mi trimită prin fax, la miezul nopţii, preţul estimativ al ultimei operaţiuni a lui Anders în Montego Bay. Nu mă interesează dacă nu are informaţii, îl întrerupse pe Brad, care începuse să vorbească. Pînă la noapte trebuie să le obţină. Am înţeles, zise Brad, oftînd. Gîndurile îi erau la un telefon pe care-1 dăduse înainte de a coborî la petrecere. Era foarte îngrijorat, dar nu putea să mărturisească nimic frate- lui său. Oricum, nu încă. Se strădui să fie atent la ce-i spune Josh. Acesta îi văzu expresia feţei şi i-o interpretă greşit. îşi îngustă privirea întunecată şi zîmbi sardonic: Te gîndeşti că mă comport ca un tiran, nu-i aşa, Brad ? Dar e mai bine să laşi afacerile pe mîna piraţilor; şi noi avem doi printre strămoşii noştri. Taie şi spînzură — asta e singura cale posibilă. Da, atîta timp cît eşti sigur că adversarul nu şi-a luat armura. Punct ochit, punct lovit. Mă duc pe plajă, după Amanda. Cum se simte ? Nu arată nimic, ca de obicei, zise Brad. Dar suferă. Harrison nu prea era om de afaceri şi cu atît mai puţin tată. Totuşi, sîngele apă nu se face. Poate că ea plînge de fapt după ceea ce Harrison n-a putut să-i ofere niciodată — dragostea părintească. Cînd o să am copii, zise Brad cu hotărîre, nu ştiu dacă le voi oferi mare lucru, dar dragoste le voi da cu siguranţă. Josh se întoarse brusc. Mă duc pe plajă. Dădu din cap politicos spre arabul chel şi ieşi. Lumina lunii se oglindea pe suprafaţa liniştită a apei, lîngă nisipul alb. Amanda stătea pe ţărm, cu pantofii în mînă, cu părul unduindu-se în adierea brizei. în aerul nopţii se simţeau, amestecate, miresmele florilor. Din cauza zgomotului făcut de valuri, nu-1 auzi apropiin- du-se; îl văzu deodată lîngă ea. Amanda îşi ridică ochii ei verzi şi-i învălui rapid, dar lacom, silueta înaltă, puternică. Cămaşa albă, elegantă, îl făcea să pară şi mai bronzat. îl cu- noştea dintotdeauna şi-l admirase de-a lungul anilor, în co- pilăria ei tristă. Cînd el era deja introdus în viaţa publică şi începuse să se lanseze în afaceri, ea stătea acasă, ducînd o viaţă severă. Numai gîndul la Josh o făcuse să reziste. El nu stia acest lucru, acesta era secretul ei. » 7 Iartă-mă că am fugit aşa, zise ea, simţind nevoia să se scuze pentru purtarea ei nepoliticoasă. El se purtase atît de frumos, iar ea se simţea nerecunoscătoare. Am o migrenă cumplită. Nu trebuie să te scuzi. Şi eu urăsc nenorocitul ăsta de zgomot, dar era inevitabil. Vor pleca în curînd, într-un fel sau altul, zise el privind-o. De ce-ai stat atît de vorbă cu Ted ? Din cauza lui ai ieşit ? Ea îl privi fără nici o expresie. Cum adică ? A făcut ceva ce te-a deranjat ? întrebă el nerăbdător. Cîteodată vorbeşte-n plus. Ea rîse, deşi nu se simţea prea bine. Mă îndoiesc că asa face. Tu îti dai seama cît de mult > îţi intimidezi angajaţii ? El ridică o sprinceană şi zîmbi. Numai cu tine nu-mi reuşeşte. Ha ! Ha ! Atunci de ce crezi că mă aflu aici ? Josh ridică din umeri. Aveai nevoie de odihnă. Mirri n-a reuşit să te convingă să părăseşti oraşul, aşa că m-a sunat pe mine, zise el, mijindu-şi ochii. E o foarte bună prietenă. Nu-i pot înţelege gustul sălbatic pentru îmbrăcăminte, dar îmi place. Amanda zîmbi. Şi mie. Se întinse leneş, simţindu-se în siguranţă lîngă Josh, ca de obicei. îmi place mult aici. Părea liniştită, ceea ce pe Josh îl făcu să se relaxeze. Se întoarse spre mare şi mîna sa cu degete lungi căută în buzunar după un trabuc. Pentru priveliştea asta am cumpărat Opal Cay, re- marcă el. Pentru cea mai frumoasă plajă şi cel mai frumos cer din această parte a insulelor. Amanda îl aprobă. în depărtare se vedea clar conturul negru al copacilor de pe insula vecină, precum şi luminile colorate, de neon, ale cazinoului construit acolo şi care era tot proprietatea lui; de aceea îi plăcea să-l privească noap- tea. Luminile străluceau în întunericul dens care acaparase orizontul, cu toate că în timpul zilei cazinoul de-abia se zărea. îmi plac copacii şi apusurile de soare, remarcă ea. îmi place gustul banilor pe care-i cîştig, zise el gîndi- tor, privind-o. Eşti complet corupt, Josh ! îmi place să te văd prinzînd momeala, rîse el, iar ochii negri zăboviră admirativ pe rochia ei lungă, argintie, dintr-un material moale, strînsă în talie cu o curea îngustă. N-ar fi trebuit să te îmbraci aşa pentru mulţimea asta sofisticată, o avertiză el. Acum îmi dau seama de ce s-a întors Ted asa * tîrziu... Dar e o rochie foarte modestă, în comparaţie cu cea pe care o purta femeia cu părul roşu, ripostă ea, cu toate că era plăcut surprinsă de observaţiile lui. Simţea nevoia să-l impresioneze, să-l facă să remarce că nu mai e copil, că a devenit femeie. Cea cu părul roşu e o tîrfă. Atunci de ce-ai invitat-o ? El ridică din umeri. Unul dintre şeici a plăcut-o şi mi-a spus asta în drum spre casă. Mi-am dat seama că nu fac rău dacă-i dau posibili- tatea s-o aibă lîngă el. Dar e dezgustător, spuse ea supărată. Expresia lui deveni îngăduitoare şi uşor răutăcioasă. Nu, n-ai dreptate. Aşa se fac afacerile, zise, ridicînd o sprinceană. N-ai grijă, n-o să doarmă aici la noapte, adăugă sigur pe sine şi zîmbi. Amanda se îmbujoră, bucurîndu-se că întunericul o ascundea. De ce-mi dai mereu camera de lîngă cea a musafirului cel mai important ? Ultimul cuplu de acest gen pe care l-ai adus m-a ţinut trează toată noaptea. Era tot una cu părul roşu, care ţipa, spuse Amanda şoptit. Şi asta-ţi trezeşte amintiri, nu ? Fu surprinsă că Josh aduse în discuţie acest subiect. Timp de opt ani nu vorbiseră niciodată despre asta. Amanda îşi schimbă poziţia, ca el să nu-i poată vedea faţa. Nu vrei să-mi răspunzi ? o întrebă. Nu e nimic de spus. S-a petrecut cu mult timp în urmă. El trase din trabucul fumegînd, al cărui vîrf deveni de un portocaliu incandescent. Terri şi cu mine ne... mă rog, ne distram atunci, Amanda. Nu ne-am închipuit că ne-ai putea vedea. Nici nu v-am văzut, replică ea repede. încercă să-şi alunge din memorie amintirea stîrnită de Josh, dar fu impo- sibil să nu revadă trupul lui gol suprapus peste silueta încor- dată a lui Terri. Amanda privi în depărtare; începuse să tremure. Multă vreme fusese urmărită de imaginea mîinilor lui mari crispate pe coapsele lui Terrt şi de felul cum o smucea spre el, într-un ritm rapid. Iar atunci cînd Terri ţipase, cuprinsă de convulsii, Amanda fusese scîrbită şi înspăimîntată. încetă să se mai gîndească la asta. Se întoarse şi o luă de-a lungul ţărmului. Avea o senzaţie ciudată, îşi simţea trupul arzînd. Ştiu cît de traumatizant a fost pentru tine, zise el încet, păşind în spatele ei. Poate că trebuia să discutăm despre asta chiar atunci, dar la cincisprezece ani erai destul de naivă. Amanda îşi încrucişă braţele la piept, străduindu-se să uite expresia feţei lui în momentul cînd simţise plăcerea maximă. în viaţa ei nu mai văzuse ceva asemănător. Nu e nevoie să-mi explici nimic, Josh, murmură ea chinuit, întorcînd capul. Acum înţeleg ce se întîmplă. El trase brusc aer în piept şi îşi înfipse o mînă în buzu- nar. Foarte bine, zise el supărat. O să ne ascundem în continuare după deget, aşa cum facem de opt ani. Eu voiam să clarificăm lucrurile o dată pentru totdeauna ; dacă tu ai adus vorba despre foştii mei musafiri care făceau dragoste, am crezut că acum ar fi momentul. Dar îmi dau seama că în ultimul timp ai văzut multe lucruri urîte şi nu mai e nevoie să-ţi trezesc şi eu amintiri supărătoare. Ea se opri şi se întoarse spre el, privindu-1 posomorită. Tata m-a protejat atît de bine, începu ea rar, încît... niciodată n-am văzut măcar un bărbat gol. Tatăl tău te-a păzit al dracului de bine, zise el. Amanda îşi ridică părul de pe faţa îmbujorată, fără să-l privească. îşi simţea trupul fierbinte. Şi în acelaşi timp rece şi umed. Vibrînd de senzaţii pe care nu le putea înţelege. Josh se opri în faţa ei, întinse mîinile şi-i atinse umerii. îi mîngîie carnea fierbinte, făcînd-o să-şi ţină respiraţia. Era atingerea cea mai senzuală din cîte simţise vreodată şi nu-şi putu ascunde reacţia. Ochii lui întunecaţi alunecară pe rochia ei subţire şi se opriră pe sînii mici şi obraznici care trădau simţurile Amandei. Respiraţia ei întretăiată şi unduirea trupului minunat îi spu- neau lui Josh lucruri pe care poate că nu voia încă să le vadă. Eşti vulnerabilă, observă el sec. Noaptea asta, neca- zurile prin care ai trecut în ultima săptămînă, petrecerea de astă-seară... sau poate chiar amintirile noastre comune te-au făcut să te crispezi. Da, admise ea, în timp ce cu ochii larg deschişi îi căută privirea în raza de lumină ce venea dinspre casă. îi urmări cu degetele curbura vibrîndă a gîtului şi coborî pînă atinse conturul delicat al claviculei. Ea îşi opri respi- raţia, dar nu protestă şi nici nu-i dădu mîna la o parte. Josh o privi şi buzele lui se întredeschiseră, deşi nu-1 părăsea gîndul ascuns că ceea ce face acum este un lucru pri- mejdios. Ea era lipsită de apărare, iar el era excitat. Şi nu mai fusese de mult timp cu o femeie. După plecarea lui Terri, Josh începuse o poveste de dragoste pătimaşă şi de lungă durată cu o frumoasă sud-americană. Şi iată că acum geamătul slab care-i scăpase Amandei îl excitase mai mult decît reuşise vreodată trupul gol al Louisei Valdez. Amanda tremura. într-o singură clipă îşi aminti de toţi aceşti ani în care tînjise de dorul lui, iar acum simţi că are nevoie de el mai mult ca oricînd.

Nopti de foc de Barbara McCauley CAPITOLUL 1   Inima îi bătea cu putere, avea palmele umede… S-ar fi ascuns şi într-o gaură de şarpe… Şi totuşi, nu avea de ales. Sprijinindu-se de o boxă, Rachel trase aer în piept şi se forţă să numere până la zece. Din fericire, simţea un miros familiar, de fân şi de cai, dându-i curajul de a nu face cale întoarsă. În spatele ei necheză o iapă şi îşi trecu capul peste stinghia boxei, căutând parcă o mângâiere. Zâmbind, Rachel alintă cu vârful degetelor botul ei mătăsos. Afară, la numai câţiva metri, se afla poate răspunsul la problema care o obseda: Cord Cantrell. Cu ochii închişi, tânăra femeie căuta o soluţie de ultim moment… dar, era în zadar. Luase totul în consideraţie, încercase totul. Oricât de disperată ar fi părut., această încercare reprezenta ultima ei şansă. O briză călduţă pătrundea în grajdul deschis, aducând spre ea zgomotele obişnuite ale oricărei ferme: duduitul îndepărtat al unui tractor, lătratul unui câine, vocea unui bărbat, atât de dulce şi calmă, încât abia se auzea. Răspunzând parcă la ceea ce dorea tânăra să audă, vocea liniştitoare, joasă şi gravă se auzi dintr-odată mai puternic. — Uşurel, frumoaso, e bine, – nu-i aşa? Nu-ţi fie teamă, n-o să-ţi facă rău. Jucându-se neatent cu coama iepei, Rachel închise ochii şi se lăsă în voia vocii aspre a necunoscutului. O voce care evoca nopţi calde şi senzuale, cearşafuri mototolite şi… Deschise brusc ochii. Doamne! Ce i se în tâmpla? Cu o mână tremurătoare îşi şterse fruntea îmbrobodită de sudoare. Nervii îi jucau feste, îşi spuse Rachel suflecându-şi mânecile cămăşii subţiri de bumbac. Asta era: o problemă de nervi. Îşi mai recapitulă încă odată micul discurs pregătit cu grijă. Trebuia să se arate cât mai calmă şi cât mai hotărâtă. Apoi, trăgându-şi cu hotărâre umerii înapoi se îndreptă spre bărbatul aşezat tot cu spatele. Rămase puțin deoparte, în afara privirii antrenorului, ca să nu-l deranjeze în plină treabă. Calul, o iapă tânără, de doi ani era viforoasă şi tresărea de fiecare dată când pătura îi atingea spinarea. Era un exemplar foarte frumos, poate prea în vârstă pentru un asemenea antrenament, dar proprietarii de cai pur-sânge întârziau adesea cu dresajul. — Hai, eşti o fată bună, reluă vocea stăpânită a dresorului. Slăbind frâul, puse pătura pe iapă şi o lăsă acolo. Calul se cabra, dar bărbatul îl ţinu. Cu putere, mângâindu-i coama cu afecţiune. Atunci, Rachel îl privi mai atent pe Cord Cantrell: era înalt, subţire, cu umerii laţi, cu picioarele lungi şi musculoase. Un bărbat frumos, cu adevărat. — Cord! Surprinsă, Rachel se întoarse şi văzu un cow-boy cărunt traversând în goană locul de dresură. — Ţi-am spus săptămâna asta să ţesali iapa şi tu nici măcar nu te-ai apucat! Speriată, iapa se trase înapoi şi fugi spre cealaltă margine a ţarcului. Cord îşi înăbuşi o înjurătură şi se întoarse încet. — A stat prea multă vreme liberă, Tom – spuse el despărţind puţin cuvintele pentru a se face mai bine înţeles. Dacă vrei să faci din ea un cal bun, ai nevoie de timp. — Mă grăbesc. Pentru mine iepşoara asta nu valorează nimic în starea asta, în care e acum. Ori o dresezi imediat, ori dă-o lui Jim. El ştie să obţină rezultate rapide şi asta mă interesează. — „Lui Jim”? Chipul lui Cord se împietri. — Dacă foloseşti cravaşa cu iapa asta, o vei pierde. Nu va mai folosi câţiva ani la nimic şi nimănui. — Puţin îmi pasă de ceea ce se va întâmpla peste câţiva ani. Eu vreau să vând calul acum. Nu pot hrăni niciun animal şi niciun angajat nerentabil. Gândeşte-te la asta, Cantrell. Omul se îndepărta deja, sub privirea furioasă a lui Cord. Cu pumnii strânşi, acesta îşi stăpânea cu greu furia. Apoi se întoarse şi tânăra îi văzu chipul crispându-se. Se îndreptă spre ea cu pasul uşor, fără să-i dea atenţie. Neliniştită, Rachel se întoarse în grajd. Mai bine să nu jignească mândria lui Cord, arătându-i că fusese martoră la incident. Aşadar, aşteptă să o depăşească, cu câţiva metri şi îl chemă. — Domnule Cantrell! El se opri şi se întoarse. — Ce s-a întâmplat? Descumpănită de tonul acesta mânios, Rachel rămase mută, cu inima bătând şi cu un nod în gât. Apoi Cord se îmblânzi, ca şi cum şi-ar fi dat seama că agresase o vizitatoare nevinovată. — Scuzaţi, murmură el, după un lung oftat. Vă pot fi de folos cu ceva? Îl vedea pentru prima dată de aproape. Ochii lui albaştri mai luceau încă de mânie şi fruntea adânc brăzdată îi dădeau o expresie severă. — Nu, adică da, se bâlbâi ea, făcând un pas înainte… poate. O privi intrigat. — Pot să aleg între „da” şi „nu”? Ea simţi că se înroşeşte fără voie. — Voiam să spun că aşa sper. Cord se apropie şi o observă mai atent. — Bine, fetiţo, şi eu sper, spuse el cu o voce voit insinuantă. Rachel înţepeni şi ridică bărbia. Nu cumva să interpreteze altfel scopul vizitei! — Vreau să vă propun o afacere, declară ea insistând pe cuvântul „afacere”. — Da? Ce fel de afacere? Îndată, tânăra îşi regretă iniţiativa. Într-adevăr, ce căuta ea aici? Dar, din păcate, era prea târziu să fugă, micul discurs pregătit se risipi şi rămase din el doar concluzia. — Domnule Cantrell, ridicând ochii spre el… — Eu… aş vrea să mă luaţi de nevastă. Probabil nu înţelesese bine! Ba da. Ea vorbise foarte limpede, fără niciun echivoc. Era, fără îndoială, o glumă! Şi una bună, de altfel! Un cadou frumos de ziua lui. Russ şi Eranek îl tachinau destul că avea aproape 32 de ani şi că era celibatar înrăit! Totuşi, Cord privise bine în jur şi nu văzuse nimic, căci se aşteptă să apară nişte bărbaţi, râzând, satisfăcuţi de gluma lor. Uitându-se din nou la fată, observă hotărârea ei şi scânteia care-i sclipea în ochii verzi-cenuşii. Rasă bună! Era, într-adevăr, foarte drăguţă! Îşi împinse pălăria pe spate. Acum era rândul său să-şi folosească umorul personal! — Sigur că te voi lua de nevastă, dragă, spuse destul de tare, ca să fie auzit de cei care trăgeau cu urechea. De fapt, situaţia îi plăcea din ce în ce mai tare. Fata era foarte seducătoare, cu pantalonul său blue jeans bine strâns pe picioarele lungi şi fine, cu cămaşa roz deschisă larg pe pielea albă a decolteului… — De fapt, urmă el pe un ton detaşat, am putea începe luna de miere imediat. Şi se apropie foarte mult de Rachel, murmurând: — Este nişte fân în grajd. Am putea face un pat pentru îndrăgostiţi, ce zici? Şocată, fata înţepeni. Oricum nu s-ar fi putut mişca fără să-l atingă pe Cord. Şi ştia din instinct că acest contact ar fi fost primejdios. Nici n-o atinsese încă şi trupul ei fremăta fără voie, picioarele se îngreunaseră parcă şi inima îi bătea. Ca să nu mai vorbim de emoţia ciudată care o cuprindea, la ideea că ar putea să ajungă în fân, în braţele acestui bărbat… Trebuia să se retragă cât mai urgent. — Domnule Cantrell, spuse" ea făcându-i semn să dea înapoi. Vă rog, d-le Cantrell… Dar el nu mai respira şi ochii îi exprimau acum o dorinţă reală. În sfârşit, s-a îndepărtat. Dar încet. — Sunt dezolată, se scuză ea făcând câţiva paşi într-o parte. Ar fi trebuit să mă explic mai întâi… Eram atât de nervoasă, încât… Cord îi aruncă o privire mirată. — Nu te-a trimis Russ? — Russ? Nu cunosc niciun Russ. Şi nu m-a trimis nimeni. Am venit cu adevărat să vă cer să mă luaţi de nevastă… Vă rog, ascultaţi-mă. Complet nemulţumit. Cord îşi încrucişă braţele şi se sprijini de boxă. — Sunt numai urechi. Fata inspiră adânc. — Îmi dau seama că încercarea mea poate părea ridicolă, spuse Rachel, trecându-şi mâna prin păr, dar, dacă nu-mi găsesc repede un soţ, voi fi obligată să-mi vând ferma. Cord lua un aer sceptic. — N-am auzit niciodată să se vorbească de o lege care poate obliga o femeie să se mărite, doar ca să aibă o fermă. — Sunt foarte serioasă, domnule Cantrell, preciză femeia, cu o voce a cărei fermitate o surprinse chiar pe ea. Şi vă asigur că propunerea mea merită efortul de a fi ascultată. Cord privi mai atent femeia superbă care-i stătea în faţă. O privire strălucitoare, obrajii îmbujoraţi, gura tentantă, corpul suplu şi zvelt. — De fapt, nu mă îndoiesc nicio clipă că propunerea dvs. Valorează oboseala de a fi ascultată, conchise pe un ton maliţios. Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Rachel. — Nu sunt un animal care poate fi preţuit şi vândut, d-le Cantrell, spuse ea rece. Vreau doar să mă mărit, ca să-mi pot păstra ferma. Peste un an vom divorţa şi fiecare va merge pe drumul său. În aşteptare, veţi beneficia de un loc de muncă unde nimeni nu vă va spune cum să vă ocupaţi de un cal, adăugă ea cu perfidie. Deci, asistase la discuţia cu Tom. — Şi, urmă ea, vă voi dărui vreo mie de acri la Abilene. Soţul meu mi le-a lăsat. Eu nu l-am folosit dar, dacă sunteţi interesat, vă puteţi instala acolo propria fermă. Dacă nu doriţi, îl veţi putea vinde oricând. O mie de acri? Dacă-l interesau? Nu cred că exista niciun dresor de cai, are să nu viseze să aibă propria fermă, să fie propriul său stăpân… — Ce înseamnă când spuneţi „să vă păstraţi ferma”? întrebă el. — Soţul meu, Michael, a murit acum doi ani, într-un accident de avion. A făcut un testament care stipulează că gestiunea financiară şi administrativă a bunurilor lăsate, inclusiv ferma, va fi asigurată de fratele său Earl până mă voi recăsători. — De ce a făcut asta? — Nu vă priveşte. — Chiar aşa? Îmi cereţi să vă iau în căsătorie şi îmi spuneţi că n-am dreptul să întreb de ce. În acest caz îmi rămâne doar să vă salut, doamnă. Sunt încântat că am făcut cunoştinţă. Şi chiar îi întoarse spatele. — Aşteptaţi! El se opri o clipă, înainte de a se întoarce, cu mâinile în şolduri. Rachel scoase un oftat. El avea dreptate, ştia, dar situaţia era atât de umilitoare! — Michael voia să hotărască totul, începu, adunându-şi tot curajul. Pentru el şi pentru toţi cei din jur, adăugă ea cu un zâmbet amar. Voia să facă bine, desigur, dar nu i-a venit niciodată ideea că eram capabilă să mă descurc singură. Se gândea mereu să mă protejeze, să se ocupe de mine. Niciodată n-ar fi crezut că aş putea conduce singură ferma T. — Ferma T.? repetă Cord. Toată lumea o cunoştea. Cord îşi aminti chiar că auzise de moartea proprietarului, cu doi ani în urmă. Acum îi venea în minte şi numele: Stephens, Michael Stephens. — Am auzit de soţul dvs. Dacă am memoria bună, lucra în. Industria petrolieră, şi a cumpărat ferma ca să v-o ofere dvs. Rachel scutură din cap. — Nu, asta-i povestea pe care a spus-o ziariştilor, dar ferma, de fapt, făcea parte dintr-o societate pe care el a răscumpărat-o. Întotdeauna a vrut s-o revândă. Aştepta doar un cumpărător. Se îndreptă spre poartă şi respiră aerul călduţ al acestui început de aprilie. Era doar zece şi jumătate, iar căldura promitea să devină înăbușitoare. — Toată viaţa am trăit în apartamente, mari şi triste… Tatăl meu m-a aruncat în cursa lui pentru reuşită profesională. Eu am prevăzut că Michael o să-mi impună acelaşi stil de viaţă. În doi ani de căsătorie, am locuit în cinci case şi patru state diferite… Şi atunci, prima dată când am pus piciorul pe pământul fermei T., cam la şase luni de la moartea soţului meu m-am îndrăgostit imediat. Am avut imediat senzaţia că sunt acasă. Rachel îşi încrucişă braţele, fără a-şi desprinde privirea de cea a lui Cord. — Mi-ar fi plăcut să ne instalăm aici, dar Michael a spus că nu era practic pentru el. Închiriase deja un apartament la Dallas. M-am resemnat să locuiesc la fermă doar în timpul week-end- ului, când venea el să-şi supravegheze „investiţia”. Apoi a murit şi Earl a rămas stupefiat că m-am mutat în această fermă. Pretindea că nu este un loc civilizat… A insistat să o vând, dar am refuzat. De atunci, cearta dintre noi n-a mai încetat. — Nu e prea uşor pentru o femeie să conducă o fermă, recunoscu Cord. Tânăra râse cu un râs senzual, care-i dădu lui Cord frisoane. — Mai ales pentru o orășeancă, răsfăţată, nu-i aşa? Am auzit adesea fraza asta, credeţi-mă. În final, n-a făcut decât să-mi întărească hotărârea. Încetul cu încetul, Cord începea să priceapă. — Sunteţi pe calc de a-mi spune că vreţi să vă căsătoriţi cu un necunoscut ca să scăpaţi de cumnatul dvs.? Rachel roşi puternic dar susţinu, totuşi, privirea interlocutorului. — Earl’ se ocupă de doi ani cu distrugerea fermei. Cumpără fân de proastă calitate, îşi plăteşte muncitorii cu întârziere şi refuză să facă reparaţiile indispensabile. În plus, este un prost administrator Dresorul meu m-a părăsit săptămâna trecută, când Earl i-a spus că-i va micşora leafa. Dacă nu-l înlocuiesc. Puţinii clienţi pe care-i mai am vor pleca în curând. Earl ştia foarte bine că nicio fermă nu se putea descurca fără un dresor. Fără a-l fi întâlnit niciodată, Cord avea de pe acum părerea formată în privinţa lui Earl. — Ferma mi-a dat un sens vieţii, continua Rachel aplecându-se, pentru a strânge un pumn de fân. Simt pentru prima dată o responsabilitate. Mi-e greu să vă explic sentimentele mole dar pot să afirm că, în sfârşit, ştiu ce înseamnă a fi „angajat”. În atitudinea lui Rachel ceva îi spunea lui Cord că nu minte. Totuşi, înţelegea cu greu că o femeie atât de frumoasă poate alege o viaţă atât de dură. — Şi familia dvs.? De ce nu-i cereţi să vă ajute? Privirea lui Rachel se înăspri. — Tata mi-a spus că va fi foarte bucuros să mă primească în Germania, când mi-o veni mintea la cap. Până atunci trebuie să mă descurc… N-a înţeles că exact asta voiam şi eu: să mă descurc. Şi singură. Cord scutură din cap. Unele lucruri îi scăpau încă. — Permiteți-mi. Nu văd dificultatea de a vă găsi un soţ. De ce îmi faceţi propunerea asta mie, un străin? — Poate oi fi eu disperată, dar simţ practic am. Am dat unui detectiv sarcina de a face o listă a tuturor dresorilor celibatari care mi-ar conveni. Numele dvs. Figura în capul listei. Acum e clar? După tonul femeii, căsătoria asta părea mei mult o închisoare, decât un eveniment fericit. Dar nu tot aşa o judeca şi Cord? Şi chiar mama lui? O clipă se gândi serios. Timp de un an să fie propriul său stăpân, să se ocupe de cai aşa cum ştia al. Şi apoi… Posibilitatea de a avea propria fermă… Nu. Chiar numai pentru un an, căsătoria rămânea căsătorie. O privi pe tânăra femeie şi îşi simţi trupul încordându-se. Desigur, avea nevoie de o femeie şi cea din faţa lui era frumoasă. Dar dorinţa nu avea să-l facă să-şi piardă raţiunea şi Rachel era inclusă în preţ. — Doamnă Stephens, spuse ol scoţându-şi pălăria ca să-şi treacă o mână prin păr, căsătoria nu prea e făcută pentru mine. Vă apreciez propunerea, dar cred că trebuie s-o refuz. — Bine, acum vă înţeleg perfect, domnule Cantrell, răspunse ea cu o voce seacă, dar fără mânie. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat. Şi băgându-şi o mână în buzunar, scoase o carte de vizită pe care i-o întinse. — Dacă vă schimbaţi părerea, mă găsiţi aici până când voi… încheia afacerea. Cord se gândi, brusc, că ea va vizita ferma vecină şi va face aceeaşi propunere viitorului dresor. Ideea îi displăcea, fără să ştie de ce. — Hei, doamnă Stephens, strigă fugind după ea, în timp ce ea se îndepărta. Era gata să urce în maşină, dar s-a întors. — Cum vă numiţi? Adică, vreau să spun, prenumele… — Rachel, spuse ea urcând la volan. Şi îi surâse pentru ultima dată. Desigur, pentru a-i demonstra că nu-i purta pică, ci că afacerile sunt afaceri şi atât. Şi totuşi, el ar fi jurat că acest surâs promitea mai mult.

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught    ANGLIA 1816     Capitolul 1   În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc. — Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani. — Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei… Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia. — Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare. Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ. — Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney. Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească: „Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”. Edward râse uşor. — Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele. Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor. — Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător. — Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare. — De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat. Anne zâmbi. — Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere. — Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut. În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare. — Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături. Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei. — Ai răbdare, Elizabeth, spuse el. — Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant. — Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul. — Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine. — Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru. La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin. Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă. Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii. Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă. Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin. O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul. — Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri. Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe. — Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib. — E acolo. Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente. Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire. — Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată. Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr. — Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă. — D-dar de ce? insistă Emily. — Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci. — Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine! — Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă. — Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar. — N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre. Emily refuză să schimbe subiectul. — Atunci, ce ai de gând să faci? — Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să… — O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia. Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica. — Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla? Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită: — Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea. — Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca… Whitney strânse pumnii furioasă. — Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele. Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă. — Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori. — O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni. Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal. Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă. După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite. Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap. — Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie. Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă: — Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit. — Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră. Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop. — Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind. Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă. — Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici. Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară. Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea. — Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este? Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat. — Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el. — Pe… îngăimă Lord Gilbert. Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari. — Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă. — Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu. Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori. — Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră. Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine. — Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert. Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv. — Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă. — În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său. — La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna. El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut. Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică. Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe. Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate. Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja. — Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios? — Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine. — Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an? — N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu. — Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii? Whitney roşi. — Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat. — Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily. — Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi… Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun. — Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect? — Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă. — Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect? — N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă… — În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă? — Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut. Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei. — Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară. Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă: — Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate. — Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă. — Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată. Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă: — Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.   Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar: — Cât de informativ, unchiule. Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură: — Cât de informativ, mătuşă. Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru. După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea. În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani. În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins. — Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte. Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia. Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney. — M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne. Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă: — E un roman de dragoste? — Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei. — Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou. — Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă. — Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu. Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic. — Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare. Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil. — Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”? Pufnind ironică, Whitney încheie:. — Aici mi-aş fi luat repede sărurile! — Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei. — Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei. — Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea. — Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea? — În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească. — Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră. Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale. — Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva. Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili. — Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc. Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe: — Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită. Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul. În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se. — Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi? Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât. — Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă. Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda. — În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine. Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei. — I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei. Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei. — Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă. Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră. — Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine? Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă. — Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta. — Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine. — Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de  Akira Yoshimura   Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.           Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.           Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.           Şi auzul meu era extrem de ascuţit.           Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.           Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.           Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.           — Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.           În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.           Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.           — Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.           Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.           — Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.           — Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.           Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.           — Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.           — Da, avea şaisprezece ani.           — Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.           Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.           — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?           Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.           * Rogojini din pai de orez. (N. t.)           — Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…           Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.           Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.           — Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.           — Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.           O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.           — Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.           Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.           În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)           Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.           — A, mai e ceva…           Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.           Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.           — Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.           — Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.           Tata, care stătea umil în colţ, o imită.           — De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.           Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.           — Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.           Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.           — Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.           — Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.           Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.           — E bine aşa?           Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.           — Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.           Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.           La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.           Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.           Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.           Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.           Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.           Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.           Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.           — Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.           Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.           Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.           Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.           Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.           La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.           Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.           — Putem merge, îi spuseră şoferului.           — E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.           Maşina porni încet.           Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.           Adio, am murmurat.           Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.           Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.           — Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.           Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.           Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.           La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.           Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.           Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.           Maşina înainta lent.           Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.           Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.           Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.           Adio, i-am spus şi lui.

CAPITOLUL I — Chiar l‑ai bătut pe prinţ? a spus domnişoara Quinlan cu voce slabă. Unicul fiu al şeicului. Chiar l‑ai bătut, nu? Storm a încuviinţat posacă. — Da, domnişoară Quinlan. A fost numai o palmă la fund totuşi. Nu ştiu de ce au făcut atâta caz. S‑a mişcat incomodată pe scaun; agenţia de angajări a domnişoarei Quinlan nu dispunea de lucruri atât de rafinate precum nişte scaune confortabile. Şi mai ales nu pentru angajaţii recent concediaţi. S‑a uitat sfidătoare în ochii răutăcioşi ai domnişoarei Quinlan. Pe de altă parte, a adăugat ea, a meritat‑o cu prisosinţă. — Era un prinţ de sânge regesc! a cârâit domnişoara Quinlan jignită. — Era un mic monstru, a spus Storm. Domnişoara Quinlan s‑a înfrânat: — Datoria ta ca guvernantă a copilului, a spus ea cu răceală, era să‑l educi, nu să‑i administrezi pedepse corporale! Zău că nu‑mi pot închipui ce te‑a apucat… Storm a aşteptat cu răbdare ca domnişoara Quinlan să termine. Din cele trei luni petrecute în Arabia Saudită, singurul moment luminos fusese atunci când l‑a pus pe genunchi pe prinţul mirat – în vârstă de zece ani – şi i‑a tras palma controversată. La prima vedere, cu trei luni înainte, serviciul de guvernantă la singurul copil al unui şeic bogat în petrol păruse o absolută mană cerească. Domnişoara Quinlan descrisese cariera viitoare a lui Storm în termeni favorabili – distracţie, vrajă, soare auriu, program comod, salariu splendid, şansa de a lucra într‑un palat oriental – totul sunase atât de minunat! Ceea ce domnişoara Quinlan nu‑i menţionase era că Storm era a cincea guvernantă pe care o trimisese aceleiaşi familii în doi ani. Şi nu i‑a trebuit mai mult de o zi ca să‑şi dea seama că serviciul ei în Arabia Saudită nu era o mană cerească. Da, palatul era luxos şi nimeni nu se putea plânge de salariu. Şi dacă te conformai codului strict de etică al Arabiei Saudite, era o ţară suficient de plăcută. Însă tânărul prinţ Majeed Hassan Hussein, moştenitorul milioanelor de pe urma petrolului şeicului şi singura grijă a lui Storm, era mai curând un demon cu înfăţişare omenească, din câte văzuse Storm. — Mă asculţi, domnişoară Calderwood? a dojenit‑o domnişoara Quinlan. — Da, domnişoară Quinlan, a spus Storm calmă. Nu era dispusă să fie deosebit de amabilă faţă de domnişoara Quinlan. Ar fi trebuit s‑o prevină, să‑i fi spus ceva cel puţin. Răsfăţat de când se născuse, satisfăcându‑i‑se toate hatârurile şi capriciile, micul prinţ reacţiona la orice opoziţie cu istericale şi izbucniri spectaculoase. Când era în asemenea dispoziţii, servitorii palatului pur şi simplu fugeau. Nu însă şi Storm. Ca o biată proastă ce era îşi luase serviciul în serios, încercase să controleze mica brută, încercase să‑l facă să‑şi mănânce legumele, să‑şi facă lecţiie la aritmetică şi să se culce când se cuvenea. Se împăcase cu loviturile de picior în glezne, cu zgârieturi şi muşcături, cu pumnii mici ascuţiţi pe care Majeed Hassan era atât de expert să‑i tragă. Dar două luni de constrângeri cucernice le erodaseră răbdarea celorlalte patru guvernante care o precedaseră. Când prinţul a împuns‑o într‑o zi cu capul în stomac, făcând‑o să se încovoaie complet, lui Storm! s‑a umplut paharul răbdării. Îndată ce şi‑a recăpătat suflul s‑a îndreptat spre Majeed Hassan Hussein cu un licăr de bătălie în priviri. Îi dăduse numai o palmă.! s‑a făcut inima cât un purice după aceea – Storm nu era capabilă să vrea cu adevărat să facă rău vreunei fiinţe. Era sigură că, oarecum, chiar prinţul o minţise; însă lovitura dată mândriei sale princiare a fost severă şi atrăsese după sine o furie de asemenea dimensiuni, încât Storm s‑a trezit escortată afară din palat cu o grabă aproape indecentă, în câteva ore. Lucrul ciudat era că micului prinţ îi păruse rău văzând‑o că pleacă şi i‑a oferit o cutie de curmale lipicioase, să le mănânce în drumul spre casă cu avionul. Salaam aleikum, domnişoară Calderwood, îi spusese el cu timiditate. Ei bine, Allah să o ajute pe următoarea biată guvernantă care nu bănuieşte nimic şi se va duce acolo. — M‑ai dezamăgit foarte rău, a conchis domnişoara Quinlan, sigură pe ea. — Dar, domnişoară Quinlan, a spus Storm într‑o doară, cred că ar fi trebuit să‑mi spuneţi că eram a cincea guvernantă trimisă acolo. M‑ar fi avertizat la ce să mă aştept… — Cum îndrăzneşti? a răsuflat greu domnişoara Quinlan. Ai venit la mine fără nici un fel de referinţe, domnişoară Calderwood! Te‑am luat după aparenţe, crezând că vei ţine la înălţime numele de Quinlan… — Ştiu, a întrerupt Storm, însă nu m‑am aşteptat ca prinţul să fie atât de dificil. Cred că aţi fi putut să‑mi sugeraţi… S‑a oprit, luptând împotriva dorinţei de a fi mai fermă. Nu se făcea, de altminteri, să o ofenseze pe bătrâna domnişoară Quinlan. Storm spera că poate va fi în stare să‑i găsească un alt serviciu. Vistieria Calderwood va avea nevoie de fonduri de acum înainte. — Ei, nu se mai poate face nimic acum, a ripostat domnişoara Quinlan. Mi‑ai produs o mare dezamăgire. Când te‑am luat, practic de pe stradă – Storm a scrâşnit din dinţi – mi‑am pus cele mai mari speranţe în cariera ta. Nu pot să‑mi dau seama ce te‑a apucat să te comporţi atât de stupid. Ai dezamăgit rău firma Quinlan, domnişoară Calderwood – foarte rău! — Însă… — Şi n‑are nici un rost să încerci să spui că Quinlan te‑a dezamăgit, a adăugat domnişoara Quinlan cu un contraalto tremurat. Consider că e o foarte mare ingratitudine. — Îmi pare rău, domnişoară Quinlan, a oftat Storm. — Ai avut noroc că te‑ai ales numai cu o simplă concediere. A fixat‑o pe Storm cu ochii ei galbeni. Te‑ai gândit – a spus ea cu o plăcere feroce – că şeicul ar fi putut da ordin să ţi se taie mâinile? — Nu, a recunoscut Storm privindu‑şi mâinile cu adevărat frumoase, acest aspect nu mi‑a trecut prin minte. — Nu. Şi presupun că nu te‑ai obosit să te gândeşti nici la reputaţia Agenţiei de angajări Quinlan înainte de a începe să‑l baţi pe acel copil? — Nu l‑am bătut de fapt, a corectat Storm, începând să se simtă sâcâită, i‑am tras numai o palmă uşoară. La urma urmei, mi‑a făcut o vânătaie serioasă pe stomac, ştiţi? — Nu mă interesează stomacul tău, a spus domnişoara Quinlan glacial, A ridicat cu o mână, supărată dosarul de pe birou şi i‑a dat drumul în coşul de hârtii. Pe copertă scria „S.L. Calderwood”. Storm a clipit îngrozită. — Asta e, domnişoară Calderwood. Trebuie să te informez că Agenţia Quinlan nu angajează persoane care au obiceiul să lovească copiii. Ai prejudiciat o dată reputaţia acestei agenţii, domnişoară Calderwood. Să sperăm că putem salva ceva din epavă. Domnişoara Quinlan lăsă impresia că Storm pilotase un Concorde prin acoperişul micului birou murdar (dar monden) — Vreţi… vreţi să spuneţi., că sunt dată afară? — Mă gândeam că e perfect evident, a spus domnişoara Quinlan ridicându‑se. Storm s‑a ridicat încet, clipind. — Domnişoară Quinlan… — Cu asta s‑a terminat, a spus domnişoara Quinlan cu răceală. Dacă şeicul se hotărăşte să te acţioneze în justiţie, voi şti unde să te găsesc. La revedere. — Dar, domnişoară Quinlan… — Nu mai e nimic de spus, domnişoară Calderwood, a răspuns ea şi a împins‑o pe Storm cu fermitate spre uşă. Zăpăcită, Storm a ieşit în culoarea şi zgomotul de pe Bond Street şi a încercat să se gândească la situaţia ei. Mai avea pe piele bronzul auriu din Orientul Mijlociu, iar chipul ei plăcut şi oval şi ochii verzi atrăgeau o mulţime de priviri masculine în timp ce mergea pe trotuar. Erau, a calculat ea, aproape cincizeci de lire în contul de la bancă. În câteva zile ‑ dacă şeicul nu stopa plata – ar mai trebui să vină încă două sute, prin Banca Arabiei. Stătea destul de bine. Deocamdată. Şi avea şi apartamentul. Deocamdată. Storm a întrat într‑un mic cafe-bar şi s‑a aşezat să mediteze lângă un cappuccino. Ei bine, era din nou pe drumuri. Două luni ca guvernantă şi mai luase sfârşit încă un vis. Ultimul serviciu dinainte fusese de chelneriţă într‑un cafe-bar ca acesta. Cât de îngrozitor de anost fusese. Durase şase luni, totuşi, nu prea rău pentru o bătăuşă de copii. Şi înainte de serviciul de chelneriţă fusese – ce fusese? A fost serviciul tentant pentru agenţia de secretare? Sau magazinul de fructe unde bărbatul o ciupise de fund? Situaţia era că dacă erai foarte drăguţă, înclinată să fii impetuoasă, şi dacă un tată aiurit te botezase Storm[1], începeai orice carieră cu un dezovantaj. Absolvind o universitate de provincie la vârsta absurdă de douăzeci de ani, fără părinţi care s‑o îndrume, fără avere care să o susţină şi fără un soţ în perspectivă care s‑o îmblânzească, Storm Calderwood s‑a angajat într‑o mini-odisee de servicii. Surprinzător de frumoasă, cu un păr într‑adevăr auriu şi ochi cu adevărat ca smaraldul fusese totuşi prea scundă pentru a concura ca manechin. Şi nu suficient de înfumurată pentru a face teatru, a lucra la reclame sau în publicitate. Primul serviciu pe care l‑a avut, la firma de electricitate, prevestise în mod ameninţător dificultăţile care aveau să urmeze. Şeful ei direct zâmbise batjocoritor la diploma ei în literatură şi italiană şi o pusese să îndosarieze hârtiile şi să bată la maşină, O muncă de mortificare a sufletului, care fusese o amară deziluzie după trei ani de universitate când spera că lumea aştepta ca pur şi simplu să! se arunce la picioare după ce va absolvi. Purul adevăr era că nu existau locuri de muncă. Nu erau posturi pentru femei tinere care nu ştiau nimic altceva decât câteva zeci de cărţi bune de citit şi cunoşteau literatura italiană din secolul XX. Nici chiar pentru tinere surprinzător de frumoase cu ochi verzi. Erau numai servicii plicticoase, care îţi distrugeau mintea, locuri de muncă pe care nu le voia nimeni şi care ţineau numai şase săptămâni, până ce se întorcea titulara doamnă Simpson, sau unde şeful era maniac sexual sau unde… Storm începea să regrete acea palmă care îi mersese la suflet, aplicată la fundul mic şi răutăcios al prinţului Majeed. Privind în urmă – şi când te trezeşti deodată fără loc de muncă într‑o toamnă cu burniţă la Londra – chiar şi Prinţul Majeed era o perspectivă mai bună decât nimic. Toate acele dineuri magnifice! S‑a lăsat pe spate şi au trecut‑o fiorii în stomac, acolo, unde o lovise capul regal cu o precizie demonică. Nu, dacă se gândea mai bine, nimic era o perspectivă mai bună decât prinţul Majeed. Însă trebuia să se pună în mişcare din nou şi asta repede. Banii pur şi simplu se evaporau când nu exista o sursă constantă de venit. A plătit pentru cappuccino şi s‑a dus direct la cel mai apropiat automat din afara băncii a introdus fişa şi a apăsat pe butonul care să arate soldul. SOLD LA DOUĂZECI OCTOMBRIE 29,05 LIRE a spus automatul impasibil. Vai, mai puţin decât se aştepta. Şi mai abătută, Storm a luat un autobuz înapoi spre Maida Vale, a făcut ceva cumpărături la magazinul local, s‑a uitat înapoi la tânărul din spatele tejghelei care mesteca gumă şi s‑a urcat la ea în apartament. Înghesuiţi nu era un cuvânt frumos. Din această cauză proprietarul îl descrisese ca fiind „compact”. Şi totuşi, s‑a gândit ea punând ouăle şi costiţa în frigider (care duduia şi mârâia noaptea ca o fantomă electrică), era acasă la ea. Literalmente acasă. După ce muriseră părinţii ei lăsând‑o pe Storm uluită la şaisprezece ani, se dusese şi casa. Acest apartament era ultima dintr‑o serie de asemenea locuinţe în care trăise. Şi era departe de luxul palatului şeicului. A verificat cât e ceasul. Era timpul să‑i telefoneze lui Kelly Oates, cea mai bună prietenă a ei şi să‑i spună că se întorsese la Londra. A format numărul florăriei unde lucra Kelly şi vocea uşor gâfâită a lui Kelly a răspuns la a patra ţârâitură a telefonului. — Kelly? Mă bucur să te aud din nou! — Storm! De unde suni? — Din apartamentul meu din Maida Vale. — Maida Vale? Credeam că mai eşti încă în Arabia. Ce s‑a întâmplat cu serviciul? Nu, nu ai fost din nou concediată, nu‑i aşa? — Mi‑e teamă că da, a spus Storm posacă. — Ce ai făcut, neroado? Ai furat bijuteriile coroanei? — I‑am tras una prinţului, a mărturisit ea. — Vai, e atât de grav? — Se pare că da, a surâs Storm. M‑au dat afară din ţară exact în douăzeci şi patru de ore. Dar spune‑mi despre tine — ce noutăţi ai? — Ei, sunt noutăţi mari, a râs Kelly misterioasă, dar pot aştepta până te văd. I‑ai spus domnişoarei Quinlan despre dezastru? — Da, a oftat adânc Storm. — Şi ce‑a spus? — Ghiceşte, a replicat Storm tristă. A refuzat să mai încerce să‑mi găsească alt serviciu – a spus că le‑am distrus reputaţia. — Prostii, a spus Kelly cu fermitate. Care ţi‑e situaţia financiară? Au venit portăreii la uşă? — Nu chiar atât de rău, a gemut Storm. O să‑ţi spun când te văd. Ce părere ai de costiţă şi ouă la prânz, în apartamentul meu? — Sunt acolo într‑o jumătate de oră. — Abia aştept să te văd, Kelly! — Şi eu. Iau nişte prăjituri de la magazin. La revedere! Aşteptând‑o pe Kelly, Storm şi‑a petrecut timpul uitându‑se la oferte de serviciu în jurnalul de dimineaţă. Era aceeaşi veche poveste – o sută şi douăzeci de cuvinte pe minut la maşina de scris aveau o importanţă infinit mai mare decât o diplomă de licenţiat în litere. Şi cele şaptezeci de cuvinte pe minut ale luî Storm erau prea puţin chiar şi pentru cea mai modestă muncă de birou. Provizoriu a încercuit două anunţuri, a ezitat, apoi a sunat la primul. Postul fusese deja ocupat. — Deja? a bolborosit Storm. — Timpurile sunt dificile, a spus vocea între două vârste cu compătimire şi a închis. Storm s‑a uitat la al doilea anunţ pe care îl încercuise. Un alt post de vânzător în magazin, Cu excepţia că acesta promitea „o muncă interesantă şi plină de satisfacţii pentru persoana potrivită”. A format numărul plictisită. Era un magazin profilat pe sex din Soho. — Nu cred că sunt persoana adecvată, l‑a asigurat ea pe bărbatul cu vocea răguşită şi a închis. Era pierdută în gânduri negre când Kelly a ciocănit la uşă. Prietenele s‑au îmbrăţişat cu afecţiune. Kelly şi Storm corespondaseră cu regularitate în timpul serviciului lui Storm din Orientul Mijlociu deşi, îşi amintea cu vinovăţie Storm, înfrumuseţase mult situaţia ei în scrisorile către casă. — Mai ai încă apartamentul, a spus Kelly cu sufletul la gură, aşezându‑şi persoana curată pe o sofa extrem de prăfuită, cu băgare de seamă. — Am semnat contractul pe un an, a explicat Storm, şi am făcut plăţile la zi în timp ce eram în Orientul Mijlociu. Presupun că aş fi putut să‑l închiriez cuiva, însă într‑un fel nu m‑am putut obişnui cu gândul că altcineva ar putea să locuiască aici. — Oricum, toate astea nu au importanţă! Storm, arăţi fabulos, draga mea. Ai putea să apari direct pe un afiş care face reclamă pentru concedii în Spania însorită! Aşa că spune‑mi ce n‑a fost în regulă de data asta? Storm i‑a explicat cât de concis a putut, în timp ce frigea costiţa şi prăjea ouăle. Pe când şedeau împreună la masă, Kelly şi‑a scuturat părul şaten cu părere de rău. — Ca să fiu sinceră, Storm, încep să cred că nu eşti angajabilă. Ce naiba te‑a apucat să loveşti mica brută? — Nu l‑am lovit, nu sunt un monstru, pentru numele lui Dumnezeu, i‑am tras numai o palmă. Şi pariez că m‑a durut mâna mai mult decât l‑a durut pe tânărul Majeed… — Şi presupunând că şeicul cum-îl-cheamă îşi punea în minte să fii biciuită în public? Sau să fii omorâtă cu pietre pentru că ai atins persoana regală? — Asta a spus şi bătrâna domnişoară Quinlan. Dă‑mi sosul Worcester, te rog. Nu, nu ştiu, a continuat Storm, lovind sticla cu palma. Presupun că ar fi putut face aşa ceva. Pur şi simplu mi‑am pierdut cumpătul. — Totdeauna îţi pierzi cumpătul, Storm. — Nu e adevărat! Ei, la dracu’! Un dop oribil de sos congelat a ieşit pe gâtul sticlei şi un lichid de culoare maronie s‑a revărsat în farfurie, peste ouă. Kelly s‑a uitat la rezultat cu un dezgust prost mascat. — Sosul ăsta e aici de când ai plecat tu în Orientul Mijlociu, acum două luni? a întrebat ea. — Aşa bănuiesc. Cum ţi‑ai dat seama? a întrebat Storm răzuind puţin din lichidul care picase pe faţa de masă. — E mucegai verde pe etichetă, după asta ştiu, a replicat Kelly. Şi‑a împins în lături farfuria şi a privit‑o pe prietena ei cu o răbdare resemnată, Storm, lasă mâncarea. Mai bine să bem o cafea şi să vorbim, E în regulă? — Da, a oftat Storm. A privit‑o pe Kelly cu afecţiune în ochii ei verzi. Sunt totdeauna „în ceaţă” Kelly, nu? Şi îmi pare rău pentru prânz. — Nu face nimic, a surâs Kelly scuturând cu grijă sofaua de această dată înainte de a se aşeza. Kelly arăta foarte bine, şi‑a dat seama Storm. Părul ei închis la culoare era lucios şi des şi tenul ei de obicei palid strălucea, ca şi cum ar fi avut o viaţă interioară. Vreun bărbat era pe firmament, s‑a gândit ea în timp ce făcea cafeaua. Abia când i‑a dat ceaşca lui Kelly a remarcat scânteierea de pe degetul prietenei ei, — Kelly! Te‑ai logodit! — Mă întrebam când o să observi, a râs Kelly, acceptând sărutul. Numai de săptămâna trecută. — Şi cine e? — Paul Phillips. Lucrează la Spitalul Guy. — Doctor? Kelly a încuviinţat din cap cu ochii strălucind. — Cel mai chipeş doctor din Londra. Şi cel mai amabil. — Ești fericită? a întrebat inutil Storm, aruncând o privire nostalgică spre faţa radioasă a prietenei ei. — Sunt în al nouălea cer! Ne căsătorim după Crăciun. — Fantastic! Presupun că a fost o dragoste vijelioasă! Kelly a dat din cap. — Îl cunosc numai de şase săptămâni. Dar sunt atât de sigură că el e omul, Storm, n‑am mai întâlnit în viaţa mea pe cineva ca el… e… e… A inspirat adânc, ochii strălucirdu‑i. Vai, e pur şi simplu minunat, asta e tot. — Cât te invidiez, a spus Storm calmă, surâzându‑i destul de trist lui Kelly. — Nu, nu mă invidiezi, a zis Kelly cu vioiciune. Totdeauna ai spus că nu e pentru tine căsătoria şi chiar nu e. Nu încă, oricum. Ceea ce ai nevoie, fata mea, este să te linişteşti şi să‑ţi pui în ordine eul tău confuz. Storm i‑a luat mâna pentru a‑i examina piatra scânteietoare. — Ceea ce îmi trebuie e un serviciu. E un inel frumos, Kelly, i‑a dat drumul la mână prietenei ei cu admiraţie. Ard de nerăbdare să‑l întâlnesc pe Paul al tău, E frumos? Deştept? — E o încrucişare între Einstein şi Cary Grant, a surâs Kelly. O să‑ţi placă. — Sunt sigură de asta. Au trecut secole de când n‑am mai întâlnit un bărbat realmente atrăgător – norocoaso! — Da, Paul e minunat, a răsuflat Kelly şi Storm şi‑a ascuns zâmbetul. Dragostea l‑ar face pe Paul să‑i pară lui Kelly minunat chiar dacă ar fi cel mai urât bărbat de pe pământ. Şi tu? a sondat‑o Kelly. Ai întâlnit vreun Rudolph Valentino bogat acolo în deşert? — Uf! Singurul mascul pe care l‑am văzut vreodată a fost prinţul şi era mai mult ca o miniatură a lui Boris Karloff. — De asta ai nevoie, a decretat Kelly cu infatuare. Dragoste. Un bărbat minunat, sigur de el, care să te aprecieze la justa ta valoare… . — Dragostea este o aberaţie mentală, a zâmbit Storm. E dăunătoare pentru creier, Kelly. Oricum, am prea mult scaun la cap ca să vreau să fiu dominată de vreo brută de mascul şoim, vreun porc. Oricum, a oftat ea, am nevoie de un serviciu, nu de un bărbat. Deşi trebuie să recunosc că gândul de a merge înapoi la muncă mă îngrozeşte. N‑am mai avut o vacanţă de ani de zile. Am impresia că muncesc încontinuu. Kelly a dat din cap cu înţelegere. — Spui că ai suficient să te descurci? Paul şi cu mine te‑am putea împrumuta… — Mulţumesc, Kelly, a surâs Storm, însă mă descurc pentru moment. Dacă voi ajunge să fac foamea, am să ţin seama de ofertă. — Mă întreb, a cugetat Kelly, dacă tu eşti cu adevărat făcută pentru posturile care se găsesc azi pe piaţă. Nu eşti o persoană de duzină. Poate că…, da, poate că în loc să cauţi tu servicii, ar trebui să te caute ele pe tine? Ochii verzi ai lui Storm i‑au privit pe ai lui Kelly nedumeriţi. — Cum? — Dând un anunţ în ziar. În definitiv, n‑ai găsit deloc un serviciu potrivit. Aşa că de ce să nu dai un anunţ? Ceva în genul „Fată, 22, caută angajament interesant şi profitabil”. Ce zici? — E o idee, a spus Storm surâzând, arătându‑şi dinţii foarte albi şi foarte egali. Şi ce fac cu toţi nebunii şi aiuriţii care vor răspunde? — Nu îţi vei da numele în anunţ, ci numai un număr de căsuţă poştală. Apoi faci o selecţie de una singură şi pe îndelete. Nu ştii niciodată ce se poate ivi. Ochii lui Storm au început să scânteieze de interes. A sărit în sus să ia un caiet şi un creion. — Cred că ai avut o inspiraţie bună, Kelly. Ajută‑mă să redactez. — Dar aş încerca cu „Fată, 22” – nu, mai bine pune „Persoană tânără, 22…” — Îmi place „Fată, 22”, a surâs Storm. — Ce zici de doamnă? a făcut Kelly un compromis. — Bun, a spus Storm scriind de zor, Doamnă, 22, caută angajament. E necesar să fie neobişnuit şi interesant. Nimic ilegal. Ce spui? — Nu‑i rău, zise Kelly zâmbindu‑i cu afecţiune lui Storm. Aş da anunţul mai curând în ziarele de seară, decât în cele de dimineaţă. — Nu‑mi pot permite să‑l dau în mai mult de unul sau două ziare, a spus Storm, analizându‑şi critic textul. Ce zici de un ziar de seara şi unui de dimineaţă? — Standard şi Times? — Standard şi Times să fie, a zis Storm. A ridicat ochii spre Kelly privind‑o fericită, Ştii, Kelly, cred că ai avut o idee teribila cu asta! — Mă străduiesc să produc satisfacţie, a spus Kelly zâmbind şi s‑a uitat la ceas. O, dragă, trebuie să fug Ce faci în seara asta? — Stau şi lâncezesc. De ce? — Vino cu mine şi Paul, mor să‑l întâlneşti, — Şi eu abia aştept să‑l întâlnesc, a zis Storm conducându‑şi prietena la uşă. Vin la tine? — Nu, te luăm noi. Pe la opt? Excelent! Acum dă telefoane la cele două ziare! Storm s‑a uitat după silueta grăbită a lui Kelly şi a zâmbit în sinea ei, apoi a închis uşa şi s‑a întors la anunţ şi la o a doua ceaşcă de cafea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea de a da un anunţ la ziar i se părea mai atrăgătoare. Şi‑a ros creionul o jumătate de oră şi în cele din urmă s‑a hotărât la: Doamnă virtuoasă, 22, caută angajament neobişnuit sau interesant Pregătită să ia în considerare orice ocupaţie care nu e ilegală sau plicticoasă. Se garantează răspunsul imediat. Şi‑a luat caietul la telefon şi a făcut două apeluri, unul pentru The Times şi celălalt la Standard. Secretara de la The Times nu s‑a angajat în discuţie, Femeia de la Standard a spus cu suspiciune: O mulţime de trăzniţi îţi vor răspunde la acest anunţ, dragă. Pentru câteva lire, ambele ziare au fost de acord să‑i permită să folosească un număr de căsuţă poştală şi a aranjat să‑şi ridice corespondenţa de la birourile ziarelor. Apoi s‑a aşezat. A cuprins‑o un sentiment ciudat, familiar. Ce era? Ceva din copilăria ei… Da, asta era. Era sentimentul pe care‑l căpăta când, cu prietenele ei şi Katey, vara, se aşezau în jurul mesei de spiritism. Cât de clar îşi amintea, camera întunecoasă, micuţa masă rotundă cu toate literele alfabetului pe margini (aparţinând mamei lui Katey, şi interzis fetelor mici). Şi cele cinci sau şase fete stând într‑o teroare delicioasă pe lângă ea, fiecare cu un deget tremurător pe pahar, aşteptând ca acesta să‑şi facă drumul misterios de la literă la literă în întunericul emoţionant, fantomatic. Ceilalţi erau de obicei prea emoţionaţi ca să înceapă şi Storm era aceea care punea primele întrebări cu degetul arătător murdar aşteptând pe pahar – e cineva acolo? Şi după aceea urma pauza răbdătoare, chicotelile nervoase, înainte ca paharul să zgârie şi să alunece în jurul literelor. Era această senzaţie de aşteptare pe care şi‑o amintea acum, anticipare, nervozitate. S‑a dus la fereastră şi s‑a uitat afară la străzile ude de ploaie, lucitoare, Şi se întreba cine din acea lume mare, necunoscută, avea să‑i răspundă la anunţ.   [1] Storm = furtună (engleză).