Cărți romantice și de dragoste pdf

                                          Partener de afaceri de Jane Ashton Capitolul 1 Ploaia cădea fără încetare din cerul cenuşiu şi ştergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăţa parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie şi nu se vedea niciun semn că potopul se va linişti. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârşit şi care, aparent, nu ducea nicăieri. La un moment dat, Caroline realiză că o luase greşit după ce părăsise Matjiesfontein şi, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse maşina pe un drum îngust şi o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid şi Caroline îşi dădu seama că singurul lucru de bun‑simţ pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situaţie neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑şi neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma nişte indicaţii simple, dar trebuia să înfrunte această situaţie. Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa şi pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alţii îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere şi descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calităţi îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, şi poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis. Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne şi tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinţilor lui, bărbatul o invitase la cină şi o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑şi informeze părinţii despre decizia luată şi să anunţe oficial logodna, oferind viitoare sale soţii un frumos inel cu diamant. Totul era pregătit pentru această seară, îşi repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, şi apăsă rapid frânele. În faţa ei, luminat de farurile maşinii, se afla un podeţ pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră şi care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconştient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, aşa că începu să meargă înapoi. Spatele maşinii păru să se ridice cu mare efort, iar roţile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi. Caroline se panică şi încercă din nou, dar maşina refuză să se mişte măcar un centimetru. Frustrată şi epuizată, tânăra îşi lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului şi dacă ar fi ştiut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi. Disperată să ajungă la destinaţie, mai încercă o dată să elibereze maşina din noroi, dar Austinul nu se mişcă, de parcă roţile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, îşi încheie puloverul gros din lână şi‑şi vârî părul lung şi blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece şi umed. La lumina lanternei, văzu că roţile se afundaseră mult în noroi şi realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna şi se sprijini de maşină, încercând să decidă ce avea de făcut. Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, şi inima îi tresări cu speranţă. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului şi porni spre lumină. Ploaia şi vântul băteau cu putere în trupul ei subţire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în faţa ei se afla o căsuţă la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură şi confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie şi se uită curioasă pe fereastră. Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată şi un fotoliu, ambele aranjate neglijent în faţa unui şemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om. Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup şi cu pantofii plini de noroi, îngheţată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reţinea în loc. Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe acelaşi drum. În clipa aceea, o mână brutală i se aşeză pe umăr, şi lanterna îi scăpă din degetele amorţite, fu lipită de zidul rece cu o forţă care‑i tăie respiraţia. Privi cu ochi speriaţi umbra imensă care se aplecase asupra ei. —   Cine eşti şi ce vrei? o întrebă o voce profundă şi gravă. De teamă, Caroline nu reuşi să facă altceva decât să privească silueta uriaşă a bărbatului care se apleca spre ea ameninţător, încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet de pe buzele îngheţate. Începu să tremure. —   Răspunde! ţipă bărbatul. Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă. Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândeţe şi se îndreptă către casă. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se aşeze pe scaunul aflat în colţul camerei. El îşi scoase cu gesturi nervoase haina şi pălăria şi le agăţă în cuierul de lângă uşă, apoi îşi întoarse faţa către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu şi cădea în şuviţe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână şi barba crescută îi dădea un aer crud şi ameninţător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici şi nişte blugi ponosiţi îi atârnau pe şoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril şi, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranţă admirativ. Pe perete se afla o puşcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situaţia ar fi cerut‑o. Stătea în faţa ei, cu picioarele depărtate şi cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor. Ochii fetei se îndreptară către uşă, dar ştia că n‑avea sens să încerce să fugă. —   Crezi că mă poţi ajuta să‑mi scot maşina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aş vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein. — Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranţele. Mai e un pod de trecut până acolo, şi nici el nu este practicabil. —Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată. — Cam aşa ceva. — Şi ce voi face? — Va trebui să stai aici, răspunse el nervos. — Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑şi să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar. — N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în maşină în următoarele două nopţi. — Ai telefon? întrebă ea, agăţându‑se de această speranţă ca înecatul de un pai. — Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat. Caroline nu aşteptă să fie invitată de două ori şi se aşeză în genunchi în faţa flăcărilor, aşteptând căldura să‑i inunde trupul. Paşi grei se auziră pe podeaua de lemn şi bărbatul se apropie de ea cu o pătură în braţe. El întinse pătura ca un paravan între ei şi zise, poruncitor: —   Scoate‑ţi hainele! —   Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală. —  Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aş vedea un trup de femeie, zise el tăios. Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic. Cu obrajii înroşiţi de jenă, tânăra îşi scoase pantofii şi hainele ude, apoi bărbatul îi înfăşură pătura în jurul trupului. Şi‑ar fi dorit ca străinul să plece şi s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în faţa focului. Cheile maşinii căzură din buzunarul pantalonilor ei şi, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos şi ieşi pe uşă, trăgând grăbit haina pe el. Înfăşurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, şi încercă să analizeze cu calm situaţia în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aştepta zadarnic sosirea. Aşteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis şi părinţii lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieşite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑şi plătească datoriile. Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă şi cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obişnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie? Uimită şi intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme şi, fără să‑şi dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre şi sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniştitoare. Nu ştia cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buştean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, şi temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat şi de când stătea aici, observând‑o? — Ţi‑am tractat maşina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie. Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu: — Mi‑am permis să‑ţi aduc valiza aici, şi‑ţi sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Ea îi mulţumi şi se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi şi un pulover călduros. Încercase să‑şi pieptene cu mâinile părul jilav şi să‑l prindă într‑o coadă la spate. — Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în faţa ei un bol cu supă şi câteva felii de pâine unse cu unt. — Mulţumesc, şopti ea. Şi mulţumesc şi pentru că mi‑ai adus maşina. El păru să nu‑i audă mulţumirile, şi se aşeză pe canapea, aprinzându‑şi pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezenţa. Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă şi săţioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulţumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepţia unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simţea în sfârşit sătulă. De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustaţi. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, aşa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe: — Trăieşti singur aici? —   Da, confirmă el sec, fără alte detalii. Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viaţa sa personală, aşa că se cufundă într‑o tăcere jenată. Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversaţia: — Eşti în vacanţă? — Cam aşa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi. Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată şi care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorităţi. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era faţa unui criminal, dar niciodată nu poţi fi sigur. — Nu eşti foarte vorbăreaţă, nu‑i aşa? îi întrerupse el gândurile. — Nu ştiu ce să spun... răspunse tânăra, uimită. — Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ţi place sau nu, vom fi amândoi blocaţi aici până când drumurile vor fi curăţate, aşa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă. Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intenţiile bărbatului, remarca lui era logică, aşa că aprobă încet din cap. — Presupun că ai dreptate. Bărbatul îşi scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt şi o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârşit, el reluă mulţumit: — Cum adică eşti într‑un fel de vacanţă? — De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑şi potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis şi acum caut alt loc de muncă, dar... — Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înţelegere a situaţiei. —   Nu prea multe, da, admise ea cu regret. — Unde te duceai, la ora asta târzie? — Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinţii logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greşit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă aşteptam. Bărbatul avea nişte ochi ciudaţi, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei. — Nu porţi niciun inel, comentă el. Fără să înţeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i: — Aveam de gând să anunţăm oficial logodna în acest weekend. —   Şi acum eşti nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el şi, deşi nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povesteşte‑mi despre părinţii tăi. Era un ordin, şi ea îl ascultă instinctiv. —   Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, şi el a murit în urmă cu un an. —   Nu mai ai pe nimeni? —   Nu, cu excepţia lui Dennis, răspunse ea. —   Dennis este, bănuiesc, logodnicul. Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuşi:        —   Da, aşa este. Ochii lui îngustaţi şi gânditori o observară atent. Caroline îşi întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoţiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simţea ameninţarea pericolului. În ciuda înfăţişării sale, felul cum vorbea şi cum se mişca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta şi nu i se părea deloc liniştitor, aşa că îşi reproşă din nou că nu ascultase mai atent indicaţiile lui Dennis. —   Câţi ani ai? Întrebarea o smulse din gândurile ei şi tânăra răspunse aproape automat: — Douăzeci! — Dumnezeule, eşti încă o copilă! zise el mirat, scoţând pipa din gură şi privind‑o de parcă nu ştia cum a ajuns la el în mână. — Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată. Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistenţă care îi lăsă senzaţia alarmantă că este dezbrăcată din priviri. — Bine, atunci eşti o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simţi mai bine? Înţelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă: Cât crezi că va mai dura ploaia? O zi‑două, cine ştie? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferenţă şi strângând din nou pipa între dinţii albi. — Dar nu m‑aş putea duce în altă parte? — Dacă eşti pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de ţară şi pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav. —Nu mă poţi condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deşi era conştientă că nu‑şi putea ascunde temerile. El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică şi se îndreptă către peretele pe care se afla puşca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma şi o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse puşca în braţe. — Asta te face să te simţi mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, şi tot ce trebuie să faci este să apeşi pe trăgaci. Ea îşi plecă ochii spre arma din braţele ei, neştiind ce să facă, apoi clătină din cap şi i‑o întinse. — N‑aş şti cum s‑o folosesc. — Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând puşca la loc pe perete. Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieşi din cameră, şi Caroline rămase singură în faţa focului, cu senzaţia inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură şi privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, şi, deşi era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub acelaşi acoperiş cu el. Gândurile i se îndreptară către Dennis. Şi‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar ştia că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situaţie fără ieşire, şi trebuia să se descurce cum putea. — Vrei cafea? Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi şi văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o şoaptă de mulţumire şi nu se putu împiedica să observe că barba lui roşcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape ameninţătoare. — Cu ce te ocupi? continuă el şirul întrebărilor, punând un scaun în faţa focului şi întinzându‑şi picioarele pe el. — Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce uşor neliniştită şi temătoare. — Eşti bună la ceea ce faci? — Angajatorii mei aşa spuneau, replică ea cu simplitate, încleştându‑şi degetele pe cană şi ducând‑o la gură. Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abţinu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el. Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele şi‑i făcu ochii să se închidă. —   Eşti obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei. O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă şi un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă şi toate erau foarte uzate. —   Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simţindu‑se stânjenită. N‑aş putea... —   Taci şi fă ce ţi se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simţi foarte bine pe canapea. Şi apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ţi mai faci griji pentru această noapte petrecută sub acelaşi acoperiş cu mine. —   Eşti foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta? —  Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în uşă. După plecarea lui, Caroline răsuflă uşurată şi realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea. Se gândi o clipă, amintindu‑şi avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase maşina, îi adusese hainele... Aşadar nu încuia uşa. Prea obosită pentru a‑şi face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa şi se vârî în pat. Dormi adânc, fără să ştie că gazda ei îşi petrecuse noaptea fumând din pipă şi privind focul din cămin. Casa nu era atât de primitivă pe cât îşi imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineaţă, când intră în baie. Un boiler încălzea apa şi încăperea avea cabină de duş. După baie, tânăra se îmbrăcă şi făcu patul, apoi se apropie de fereastră şi privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenuşiu şi visul ei de a pleca dis‑de‑dimineaţă se risipi. Ieşi din cameră şi începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obişnuit cu prezenţa ei. — Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute. Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziţie. — Găseşti farfurii şi tot ce‑ţi trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el. Caroline îl ascultă, reacţionând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa şi, câteva minute mai târziu, împărţeau în tăcere micul dejun. Caroline îl urmări în timp ce mânca şi se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime. Neaşteptata lui privire, ciudată şi cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul şi nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conştientă de prezenţa lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viaţa ei, simţi că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuşi să‑şi ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceaşcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau. — Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.       — Desigur că e, replică ea îndată. Şi va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea. — Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna? — Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicaţiile lui au fost foarte simple. Până şi un copil le‑ar fi putut urma fără probleme. — Atunci, nu crezi că te va căuta? — Nu prea ştiu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul. — Nu‑ţi place să vorbeşti despre logodnicul tău, nu‑i aşa? constată el, strângând farfuriile de pe masă. — Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu eşti cel care îmi evită mereu întrebările. — Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, şi nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieţii mele. Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact aşa cum părea, un fermier care se zbătea să supravieţuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate şi tăiate. —   Spală farfuriile, eu le voi şterge, zise el după o vreme. Caroline renunţă să‑şi mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc uşor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.

Nunta de Nicholas Sparks PROLOG Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul şi obişnuinţa trasează în viaţa noastră nişte limite de nedepăşit? E mijlocul lunii octombrie 2003 şi îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbeşte în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soţia mea, doarme la etaj şi nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopţii a venit şi a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac şi, deşi mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ţine de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare. Deasupra mea, stelele sunt tuşe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelaţia Orion şi Pleiadele, Ursa Mare şi Corona Borealis şi descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Aşa cum lumina stelelor traversează mii şi mii de ani, aştept şi eu să apară ceva, poate nişte cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieţii. Dar nu se iveşte nimic. Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental şi, dacă o întrebaţi pe soţia mea, sunt sigur că va fi de aceeaşi părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător şi, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte şi presupun că oricine ar putea să spună că viaţa mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată şi, până la sfârşitul povestirii mele, sper că veţi privi aceasta ciudăţenie a caracterului meu cu un ochi indulgent. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil şi există momente când sunt copleşit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoţionante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să priveşti cum se sparg de ţărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăştiind stropi săraţi în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt şi alte lucruri: uneori pot să pierd noţiunea timpului rămânând cu ochii aţintiţi spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt şi când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleşit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deşi mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipseşte în viaţă. Mă numesc Wilson Lewis şi aceasta este povestea unei nunţi. Este, de asemenea, şi povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane şi cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alţii ştiu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpăţânat şi tot atât de neştiutor ca un peştişor din acvariu. Şi mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuşi, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva aşa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soţia în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menţionată, trebuie să ştiţi că a fost o vreme când eram convins că soţia mea nu are aceleaşi sentimente pentru mine. Desigur, toate căsniciile au suişuri şi coborâşuri şi eu cred că acest lucru e o consecinţă naturală a convieţuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu şi soţia mea am trecut prin tragedia morţii părinţilor mei şi a unuia dintre ai ei, precum şi prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuinţa de patru ori şi, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situaţia actuală. Avem trei copii şi, deşi niciunul din noi n-ar da experienţa de a fi părinte pe toate bogăţiile lui Tutankhamon, nopţile fără somn şi frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi şi deseori depăşiţi. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescenţă au fost o experienţă pe care n-aş mai vrea să o retrăiesc. Toate aceste evenimente creează o stare de stres şi, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât şi un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieţii de zi cu zi şi un blestem fiindcă, de fapt, îţi verşi nervii pe cineva de care îţi pasă foarte mult. De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele faţă de soţia mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi însurat cu altcineva, dar în toţi aceşti ani petrecuţi împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea şi că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relaţie puternică, dar în final am realizat că greşeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – şi această conştientizare, mai mult decât orice altceva, a declanşat tot ce avea să urmeze. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat atunci? Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorinţă bruscă de a-mi schimba viaţa sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanţe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi şi de aici trebuie să-mi încep istorisirea. Era pe 23 august 2002 şi iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun şi apoi mi-am petrecut ziua la birou, aşa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obişnuită şi am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca şi cum voia să vadă dacă ţin în mână şi altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina şi după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu şi tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în uşă. Îşi ştergea mâinile pe un şervet de bucătărie şi pe faţa ei se citea imaginea desăvârşită a dezamăgirii, pe care învăţasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înţelegeam prea bine. — E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă. Am ezitat, conştient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent şi părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în faţa celuilalt, situaţia devenise stânjenitoare şi mi-am dat seama că trebuie să spun totuşi ceva. — Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârşit. Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors şi a plecat. Acum ştiu ce aştepta, dar atunci am ridicat din umeri şi m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor. Mai târziu, în aceeaşi seară, m-am strecurat în pat şi m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, şi când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am aşteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca şi cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe şira spinării şi am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noştri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuşi să o rezolv şi mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranţa că în felul acesta o voi linişti. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. A trecut puţin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-şi acoperi umerii. — La mulţi ani! a şoptit ea. Douăzeci şi nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu şi de-abia atunci am observat într-un colţ al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă şi aşezate pe comodă.   Pur şi simplu, uitasem! Nu am nicio scuză şi nici n-aş încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineaţa următoare şi mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit şi mi-a mulţumit, bătându-mă uşor cu palma pe genunchi. Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte şi înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă şi ea mă mai iubea. CAPITOLUL UNU Ţi se frânge inima când te gândeşti că soţia ta s-ar putea să nu te mai iubească şi, în noaptea aceea, după ce Jane şi-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situaţie. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacţionat pur şi simplu emoţional şi că am dat o prea mare importanţă incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simţeam nu numai supărarea ei de soţie neglijată, ci şi urmele unei melancolii mai vechi – ca şi cum greşeala mea fusese ultima mişcare dintr-un lung, lung şir de paşi greşiţi. Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepţie? Deşi nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra şi m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau şi mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram şi eu alături de ea. Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia faţă de celălalt? Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viaţa noastră destul de banală. Ca mulţi alţi bărbaţi, am avut obligaţia să-mi întreţin familia, aşa că viaţa mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon şi Tundle din New Bern, Carolina de Nord, şi venitul meu – deşi nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârşit de săptămână îmi place să joc golf şi să fac grădinărie, prefer muzica clasică şi citesc ziarul în fiecare dimineaţă. Deşi Jane a predat cândva la o şcoală generală şi-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noştri. Conducea atât casa, cât şi activităţile noastre sociale şi cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieţii noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleţ alb şi grădină dotată cu stropitori automate; avem două maşini şi suntem membri ai Clubului Rotary şi ai Camerei de Comerţ. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieşi la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate şedinţe cu părinţii, am votat în mod regulat şi am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci şi şase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soţia mea. În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viaţă întreagă împreună. Suntem deosebiţi în aproape toate privinţele şi, deşi firile opuse se atrag, am simţit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunţii noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism şi logică, Jane e cheltuitoare şi amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toţi. Râde cu uşurinţă şi are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt de fapt soţii prietenelor soţiei mele, dar cred că acesta este un lucru obişnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt şi norocos, pentru că Jane se pare că şi-a ales prietenele gândindu-se la mine şi apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viaţa mea, uneori mă gândesc că aş fi trăit ca un pustnic. Şi mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane îşi manifestă emoţiile cu o uşurinţă copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; şi nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocenţă îngerească şi, deşi întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiţie ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleaşi sentimente de emoţie, chiar şi peste mulţi ani. Uneori, când visează cu ochii deschişi, o întreb la ce se gândeşte şi ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze. Deşi Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privinţe este mai puternică decât mine. Valorile şi credinţa ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu şi pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb şi negru, bine şi rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – şi nu se înşală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opţiunile şi adesea sfârşesc tot în nesiguranţă. Spre deosebire de mine, soţia mea e foarte sigură pe ea. Această indiferenţă faţă de percepţiile celorlalţi necesită o încredere în sine pe care eu n-aş putea să mă bizui şi, mai presus de orice, îmi stârneşte o mare invidie. Presupun că unele diferenţe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuţi. În timp ce Jane a crescut într-un orăşel, alături de trei fraţi şi de părinţii care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraş, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocaţi guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora şapte seara. Aşadar, am petrecut mai mult timp singur şi din această cauză şi acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou. Aşa cum am mai spus deja, avem trei copii şi, deşi îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creaţia soţiei mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut şi ei se simt cel mai bine în prezenţa ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absenţa mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari şi trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoşi că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat şi soţia mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deşi se pare că nu se întâmplă niciodată aşa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi. La douăzeci şi şapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru şi ochii întunecaţi, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creştea. Era o introvertită şi şi-a petrecut anii adolescenţei încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă şi scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină şi puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezenţa mea. Niciodată n-am reuşit să înţeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacţie. Orice i-aş fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap şi dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca şi cum întrebarea era ceva de neînţeles. Soţia mea părea că nu găseşte nimic neobişnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin faţa camerei ei şi le auzeam şuşotind, dar dacă îşi dădeau seama că mă aflu în faţa uşii, şoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri şi dădea din mână plină de mister, ca şi cum singurul lor scop era să mă ţină pe mine deoparte. Totuşi, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmaţie pe care s-o fi făcut în faţa cuiva, dar cred că ea ştia foarte bine acest lucru şi mai târziu am ajuns să cred că şi în anii ei de muţenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu şi ea se furişa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenţie rafturile bibliotecii şi atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învăţat să nu mai spun nimic, aşa că uneori zăbovea în biroul meu chiar şi o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carneţelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înţeleg nici acum mai mult decât am înţeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, aşa cum puţine au mai făcut-o. Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor şi povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca şi personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-şi putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aş putea să fac eu într-o asemenea situaţie. Acum este îndrăgostită nebuneşte. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privinţa bărbaţilor şi, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenţionează să ajungă ortoped şi demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puţine obstacole în viaţă. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalţe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeaşi săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat şi mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susţinut privirea şi m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”. Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deşi nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Şi, iarăşi, avem puţine în comun. Este mai înalt şi mai subţire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale şi, când ne vizitează de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creşterii, l-am considerat un copil tăcut, deşi reticenţa lui, ca şi a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalţi îi remarcau adesea simţul umorului, deşi, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanenţă încerca să-şi formuleze o părere despre mine. Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Îşi rodea unghiile de griji pentru ceilalţi, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul şi a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deşi nu ne povesteşte nimic despre activitatea lui. Ştiu că se minunează de alegerile făcute de mine în viaţă, aşa cum mă minunez şi eu de ale lui, dar în ciuda diferenţelor dintre noi, cu Joseph am reuşit să am discuţiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine şcolară şi e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu şi până la aplicaţiile teoretice ale fracţiilor geometrice. Apoi este şi cinstit – uneori dureros de cinstit – şi nu pot să nu menţionez ca aceste aspecte ale personalităţii lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuţie în contradictoriu. Deşi uneori m-am simţit frustrat din cauza încăpăţânării lui, am fost şi extraordinar de mândru că este fiul meu. Leslie, mezina familiei, studiază biologia şi fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenţilor care vin acasă în vacanţele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenţionând să termine facultatea mai devreme, şi îşi petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toţi copiii noştri, ea este cea mai sociabilă şi are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca şi Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenţie. Când era copil, obişnuia să stea pe genunchii mei şi să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine şi să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăţi de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai uşor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrăţişările sau sărutările bunicilor şi simţea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea şi să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani. Este şi generoasă. Toţi colegii de clasă erau invitaţi la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, şi când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri şi voia să-l returneze păgubaşului. Dintre toţi copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puţine griji şi, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut şi-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare şi, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil. Acum, că toţi au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este acelaşi. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât linişte. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noştri, dar pentru că afişele şi orarele au fost luate de pe pereţi – ca şi alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane. Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu şi ne-am transformat în părinţi – ceva ce am considerat întotdeauna normal şi inevitabil – dar, după douăzeci şi nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obişnuinţa ne mai leagă. Vieţile noastre au puţine în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite şi serile ne respectăm propriile obiceiuri. Ştiu foarte puţine despre preocupările ei zilnice şi admit că şi eu ţin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu şi Jane am purtat o discuţie serioasă. La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuşi o astfel de discuţie. — Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă. Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi şi aproape terminaserăm de mâncat. — Da? — M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puţin cu Joseph, a continuat ea. — Nu va veni el aici, în vacanţă? — Asta doar peste vreo două luni. Şi cum vara asta nu a venit acasă în vacanţă, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită. În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a şi vrut să sugereze Jane şi, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână. — E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo. Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie. — Mai e ceva. — Da? — Ei bine, ştiu că eşti foarte ocupat la serviciu şi mai ştiu ce greu îţi e să laşi totul baltă… — Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm? — Ei bine, asta e treaba… mai zise ea. — Care treabă? — Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-şi ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ţi spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură. Pentru moment n-am ştiut ce să spun. — Te-ai supărat, nu-i aşa? continuă ea. — Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aş putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuţitul şi am tăiat o bucăţică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu. — Săptămâna viitoare. Joi. — Joi? — Am cumpărat deja biletul. Deşi nu-şi terminase mâncarea, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, aşa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd faţa din profil, aşa cum stătea în picioare lângă chiuvetă. — Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Şi ştiu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi şi la vreun spectacol cât timp stai acolo. — Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui. Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat. — S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu. Ea îmi luă farfuria din mână şi începu s-o spele. — A, în legătură cu asta… — Da? — M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend. După aceste cuvinte, mi-am simţit umerii încordându-mi-se. — Cât ai de gând să stai? am întrebat-o. Ea puse farfuria mea de-o parte. — Cam două săptămâni, mi-a răspuns.   Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcţia în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, ştiu că eu port o mare parte din vină, deşi n-am reuşit să-mi dau prea bine seama de ce şi cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soţia mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Ştiu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, aşa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soţ care-şi ţinea soţia de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinţilor ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate şi întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înţeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrăţişările, nici sărutările n-au fost ceva obişnuit în casa în care am crescut eu şi manifestările de afecţiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezenţa copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta şi el mi-a sugerat să-i scriu soţiei mele o scrisoare. — Spune-i de ce o iubeşti, m-a sfătuit el. Dă-i nişte motive concrete. Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca şi ideea de a naşte eu însumi. Uneori mă întreb câţi alţi bărbaţi sunt asemenea mie.   În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon şi a răspuns Joseph. — Salut, papa, mi-a spus el simplu. — Salut. Ce mai faci? — Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung şi apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu? Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. — E cam linişte pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale? — Totul e în regulă. O ţin ocupată. — Cumpărături şi plimbări pe la muzee? — Câte puţin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant. Am ezitat. Deşi m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simţea nevoia să-mi dea amănunte. — Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo? — De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, aşa că dacă vrei, sună mai târziu. — Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon. — Aşa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva. — Da? — Chiar ai uitat de aniversarea voastră? Am inspirat profund. — Da, am uitat. — Cum de s-a întâmplat aşa ceva? — Nu ştiu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur şi simplu mi-a ieşit din minte. N-am nicio scuză. — Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el. — Ştiu. La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere. — Ai înţeles de ce? m-a întrebat în sfârşit. Deşi nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înţeles. Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraş, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila. În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înţeles, de obicei protagoniştii sunt politicoşi unul cu celălalt. Soţul poate să-i tragă scaunul soţiei sau să-i ţină haina, soţia poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când soseşte chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoaşterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieţi de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită. Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei. Îşi sorb doar băuturile şi privesc pe fereastră, aşteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puţin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Şi în timp ce mănâncă, stau ca nişte străini care împart întâmplător aceeaşi masă, ca şi cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită. Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod vieţile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situaţie. În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelaţia că s-ar putea ca şi noi să ne îndreptăm într-acolo.   Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simţit ciudat de emoţionat. Era un sentiment bizar şi am fost uşurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza. — Cum ai călătorit? am întrebat-o eu. — Bine. N-am idee de ce îi place aşa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomeraţie şi zgomot tot timpul. N-am putut să mă obişnuiesc. — Atunci eşti fericită că eşti acasă? — Da, sunt. Dar şi obosită. — Sigur că eşti. Călătoriile sunt obositoare. Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână. — Ce face Joseph? am mai întrebat-o. — E bine. Cred că a luat puţin în greutate de la ultima lui vizită aici. — Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon? — Nu chiar. Munceşte prea mult, asta e tot. În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înţeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrăţişându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. — Mă bucur că eşti acasă, am spus eu. Ea s-a uitat la mine, mi-a susţinut privirea, apoi s-a întors spre bagaje. — Ştiu.

Iubesc enorm de mult cartea aceasta !!!   CAPITOLUL 1 Mulţimea colorată şi zgomotoasă de pe docurile din Prince George Wharf era ca un val de aer proaspăt pentru Amanda Todd, care părăsise atmosfera tristă şi întu- necată a casei sale din San Antonio, Te&as. Era încîntată de muzicalitatea limbii engleze, în amestec cu diverse dialecte, pe care o auzea vorbindu-se în buticurile cu specific euro- pean. în mod normal, ar fi avut destul timp să facă cumpă- rături şi destui bani pentru a-şi satisface toate capriciile. Dar, de trei zile, de cînd tatăl ei fusese înmormîntat, interve- niseră tot felul de încurcături în situatia sa financiară. 9 Amanda lucrase în tipografie, la publicaţia săptămînală pa- tronată de familia sa, dar în testamentul tatălui ei era stipu- lat faptul că nu putea să moştenească compania decît peste doi ani, cînd va împlini douăzeci şi cinci de ani, sau după ce se va mărita. Harrison Todd nu prea avusese vederi moderne cu privire la capacitatea femeilor de a se descurca în afaceri. De fapt, el se înfuriase cumplit cînd Amanda îşi realizase vi- sul, luîndu-şi diploma în contabilitate, dar Josh o pregătise din timp pentru a înfrunta această situaţie. Este vorba de Joshua Cabe Lawson, ultimul asociat al tatălui ei, care o încurajase întotdeauna, chiar în timpul vieţii lui Harrison şi care nici acum nu o părăsise. El îi aran- jase călătoria la Nassau’s Opal Cay, în Bahamas, la o filială a Companiei Lawson Learjets. Astfel, Amanda putea petrece pe insulă o săptămînă întreagă ca să-şi „încarce bateriile“. Tristă şi epuizată, Amanda nu-1 contrazisese. în plus, Josh era executorul testamentar al lui Harrison, ceea ce însemna că viitorul ei financiar se afla pentru moment în mîinile lui. Amanda era sigură că, dacă s-ar fi opus plecării, Josh ar fi avut o mulţime de argumente ca s-o convingă, deoarece era dotat, ca şi ea, cu o voinţă foarte puternică. în ciuda faptului că Josh se luptase întotdeauna pentru cauza ei, în ultimul timp deveniseră un fel de adversari. Lawson Company din San Antonio, Texas, era o compa- nie puternică, care producea computere de toate formele, mărimile si întrebuinţările. Succesul său internaţional îl > > obligase pe Josh, în calitate de preşedinte, să călătorească foarte des. Fratele lui, Brad, era vicepreşedinte al secţiei de marketing şi avea farmecul şi carisma care-i lipseau uneori lui Josh. Brad şi Amanda se cunoşteau din copilărie. Deşi au urmat la şcoli diferite, ei au absolvit acelaşi liceu particular din San Antonio, după care Josh a fost expediat la o academie mili- tară, unde s-a obişnuit cu o disciplină de fier. Acest lucru i-a dat posibilitatea să preia compania tatălui său la numai douăzeci şi patru de ani. După primul an, Josh a reuşit să crească profitul companiei cu cincisprezece la sută. Consiliul de conducere al companiei, deşi la început se arătase ne- încrezător, a devenit aliatul lui Josh, dar încă nu era decis în privinţa atitudinii pe care ar trebui s-o adopte faţă de Brad. Amanda se simţise totdeauna ca o soră pentru Brad, Iar sentimentele ei deveniseră şi mai profunde de la moar- teu bflt rinului Lawson, cu zece ani în urmă. Ea se bucură cîntf tl vfl/u pe Brad aşteptînd-o la Opal Cay, Josh fiind ocupat cu a faccrile, ca de obicei. Josh nu se potoleşte, nu-i aşa ? îl întrebă Amanda pe bărbatul înalt şi bine făcut, în timp ce se plimbau de-a lungul docului din Nassau. îţi dai seama ce-ar face dac-ar fi în si- tuaţia să moară de foame ! Brad chicoti. îşi îndreptă faţa spre briza călduţă şi închise ochii. Asta e ! Banii reprezintă scopul vieţii lui Josh; mai ales de cînd l-a părăsit Terri. Amanda avea o puternică şi neplăcută amintire despre Terri. Nu era fată rea, dar ar fi vrut pentru Josh ceva mai deo- sebit si nu stia de ce, dar era convinsă că Terri nu era deloc o asemenea persoană. Se întoarse spre golf, unde erau acostate cîteva vase de croazieră. Fusese o singură dată pe un vas de croazieră şi tot timpul suferise de rău de mare. De atunci preferase să călătorească cu avionul. Amanda se opri în faţa unei tarabe cu diferite obiecte din paie şi zîmbi fetiţei care o privea timid de lîngă bunica ei. Cît costă ? întrebă ea, arătînd o delicioasă pălărie din cînepă, cu flori purpurii presărate în jurul borului larg. Patru dolari, răspunse fetiţa. Amanda scoase o bancnotă de cinci dolari din buzunarul bermudelor albe şi i-o întinse. Nu, nu, păstrează restul, zise ea, cînd aceasta voi să-i înapoieze un dolar bahamian colorat. Mulţumesc, coniţă, replică fetiţa, rîzînd. îi răsfeţi pe neruşinaţii ăştia de vînzători, protestă Brad. Ai deja un dulap plin cu pălării şi nici măcar nu te-ai tocmit. Dar ştiu cît timp îţi ia să faci o pălărie ca asta sau o geantă. Turiştii se preocupă numai să-şi economisească banii, dar nu-si dau seama cît de mult costă să trăieşti aici sau cît de greu muncesc vînzătorii aceştia ca să-şi cîştige existenţa. Eu îmi dau seama. Ai impresia că un milion de dolari reprezintă un preţ exagerat pentru o vilă cu vedere la plajă, nu-i aşa ? Proprietarii bogaţi care nu locuiesc aici au fixat preţurile băştinaşilor şi i-au dat afară de pe propriul lor pămînt, zise ea, eschivîndu-se. Brad se opri s-o studieze pe Amanda, privind-o prin ochelarii de soare. Era înaltă şi subţire, iar părul lung şi ne- gru îi ajungea pînă la talie; cu ochii ei de un verde pal, nu era chiar o frumuseţe, dar ştia cum să se îmbrace pentru a se pune în valoare. în plus, era caldă şi iubitoare. Dacă tatăl ei n-ar fi fost atît de sever, Amanda, la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, ar fi fost probabil de mult măritată şi ar fi avut casa plină de copii. Ne-a părut foarte rău cînd am auzit despre tatăl tău, zise Brad solemn. Cred că ţi-e greu, mai ales că n-ai fraţi... Amanda ridică din umeri. Tatăl meu trecea foarte rar pe-acasă pînă cînd s-a îmbolnăvit. Şi chiar după aceea prefera să stea cu infirmiera, nu cu mine. Ne vedeam numai cînd discutam despre planu- rile mele şi atunci ne certam de fiecare dată. Mi-aduc aminte, chicoti Brad. Harrison voia să te îmbarce pe un vapor de croazieră împreună cu un nou parte- ner de afaceri pe care îl avea, dar tu te-ai dus la colegiu să studiezi contabilitatea. Brusc, Amandei i se făcu frig. A fost prima bătălie pe care-am cîştigat-o în viaţa mea şi încă-i mai simt cicatricele. Dar eram conştientă că, dacă cedam, atunci n-aş mai fi reuşit niciodată să-l înving. Eram candidata numărul unu la postul de a cincea soţie a lui Dell Bartlett. Tremuram numai la gîndul ăsta. Şi eu, deşi nu sînt femeie, mormăi Brad. Ea rîse şi expresia feţei îi redeveni poznaşă şi străluci- toare, asa cum o stia Brad în adolescentă. 7 9            » •                     > Amanda nu fusese apropiată niciodată de tatăl ei, nici măcar după moartea mamei, care-i lăsase lui Harrison o moştenire frumuşică. în ciuda acestui tată tiranic, Amanda » » 7 îşi păstrase de-a lungul anilor unele urme din firea ei inde- pendentă. Dar fusese privată de multe distracţii, deoarece Harrison Todd îşi păzise copila ca pe bijuteriile coroanei. Cînd rîzi, pari o fată răutăcioasă, Amanda, observă Brad pe un ton sec. îţi aminteşti de urîcioasa aia de pisică siameză pe care-o aveai ? Cum aş putea s-o uit ? rîse ea. L-a-mpins pe Josh într-un cactus cu ţepi ascuţiţi! Şi-ai stat o jumătate de oră ca să-i scoţi spinii cu pen- seta, la lumina lanternei, zise Brad zîmbind. Nu putea suferi să fie atins. Nu se apropia nimeni de el în acea perioadă; şcoala militară îl făcuse atît de distant... Numai •v**rie te-a lăsat atunci să-i rezolvi problema. Apoi te-a coi^ d mas- cota lui, iar acum crede că îi aparţii. Nu-i de mine, şefule, chestia asta! zise ea zîmbind. Am mîncat destule mere pădureţe cît a trăit tata, mi-ajunge. Josh este prietenul meu, ca şi tine. Asta e tot. Amanda opri o trăsură trasă de un cal care avea pe cap o pălărie colorată de pai. Ne duci prin Bay Street ? întrebă ea, dînd vizitiului o hîrtie de zece dolari. Mai întrebaţi ? răspunse omul, adresîndu-i un zîmbet de un alb strălucitor. Poftiţi la bord ! Amanda şi Brad urcară în trăsurică, în timp ce vizitiul îşi îndemna calul. Treceau pe lîngă clădiri din secolul al opt- sprezecelea, a căror arhitectonică îţi oprea respiraţia, dar şi pe lîngă bănci şi hoteluri moderne, cu multe etaje. Cum e la slujbă ? Crimă ! exclamă ea. După cum ştii, Todd Gazette era proprietatea mamei, dar tata a folosit-o drept garanţie pentru un împrumut. Cu aceşti bani a cumpărat acţiuni, dar a dat greş. Nu avea deloc simţul afacerilor. Josh zice că are o po- liţă de asigurare cu care va achita totul; eu n-am nici un cuvînt de spus în această problemă, pînă nu fac douăzeci şi cinci de ani sau pînă mă mărit. Se încruntă, gîndindu-se cît de prost decurgea afacerea ei. Ar fi vrut să-i spună lui Josh părerea ei, dar el fusese atît de ocupat, încît nu-1 prinsese nici măcar la telefon. Amanda acceptase să facă această călătorie nu pentru că ar fi avut ne- voie de relaxare, ci pentru că avea ocazia să vorbească cu Josh. Voia să-l facă să înţeleagă că riscă să-şi piardă moşte- nirea dacă nu-i cedează o parte din controlul asupra ziarului. Tatăl tău ar fi trebuit să-l asculte pe Josh şi să nu cumpere acţiunile alea, sublinie Brad. Josh îl avertizase că pentru început nu era indicat să investească în compania ae- riană. Ştiu asta. Chiar dacă tata respecta simţul afacerilor al lui Josh, atunci tot nu l-ar fi ascultat. Amanda zări un gard viu de iasomie albă şi se extazie cînd îi simţi mirosul încîntător. y De fapt, nu prea avea ce pierde, continuă ea. Josh îi salvase o bună parte din investiţii, numai că tata datora fie- care bănuţ pe care-1 avea. Trăia numai din împrumuturi. Si-acum esti nemultumită că te-a lăsat în situatia asta y                  y         y                            y neclară. Bineînţeles că sînt, replică ea. Dar, dacă pierd vremea gîndindu-mă la asta, nu rezolv nimic. Am totuşi o vilişoară drăguţă la San Antonio şi o slujbă sigură. Cel puţin, adăugă cu un zîmbet trist, cît va mai rezista ziarul. Zilele astea n-a mers prea bine. Brad se abţinu să facă vreun comentariu. N-am fost în stare să dau o şansă acestui ziar, mur- mură ea pentru sine. Sînt convinsă c-ar ieşi ceva din el. Josh este de părere că nu merită, remarcă Brad. El ar prefera să închidă tipografia şi să-l desfiinţeze. Dar se înşală! zise ea plină de patimă. Este numai prost administrat! Este doar... El îşi ridică mîna, cu unghiile foarte îngrijite. Opreşte-te ! Am venit aici să ne bucurăm de peisaj şi de aerul ăsta minunat. închise ochii şi respiră adînc. Uite, încearcă să simţi briza mării, e atît de reconfortant. Toţi banii din lume nu valorează cît aerul curat şi acest pămînt plin de viaţă. Nu te pot contrazice, îl aprobă Amanda. Asta da viaţă î murmură Brad complet relaxat. Nisip, soare şi o companie deosebit de plăcută. Mai dă-le dracului de afaceri. Dacă te-ar auzi frate-tău, te-ar concedia. Josh şi cu mine sîntem singurii care-am rămas din fa- milia Lawson, aşa că n-ar putea s-o facă, chiar dac-ar vrea. Fără să mai vorbim de faptul că sînt un geniu în marketing. Şi eşti şi foarte modest, glumi ea. Eu muncesc, nu sînt ca tine un pierde-vară care are totul de-a gata. Brad încercă să-i atingă pălăria, dar ea se feri rîzînd. Apoi se întinse, mlădioasă, relaxîndu-se şi lăsîndu-se cuprinsă de atmosfera minunată si calmă din Nassau. y Tîrziu, după-amiază, Ted Balmain ajunse la şalupa din port. Dacă Josh Lawson avea nevoie de un om bun la toate, atunci Ted era acela. Fiind indispensabil ca valet, body- guard şi organizator, înaltul şi oacheşul texan avea de fapt funcţia de supraveghetor în Opal Cay, una din cele şapte sute de insule ale lanţului bahamian. > Ted, o să ţi se-nfunde şi ţie într-o bună zi, zise Brad în timp ce o ajuta pe Amanda să se suie pe punte. Asta-i spun şi eu mereu lui Josh, aprobă Ted în glumă. Desfăcu frînghia din jurul pilonului şi porni motorul. Ţineţi-vă bine, am chef să merg cu viteză. O să vomit! îl ameninţă Amanda. Ted îi aruncă o privire dojenitoare. Lăsaţi stomacu-n pace, îi spuse el lui Brad. De fapt, în adîncul sufletului ei, Amanda va fi întotdeauna legată de pămînt. De-asta am şi fost la Nassau. Cînd cutreieri străzile toată ziua, uiţi că de fapt te afli pe insulă. A fost minunat, recunoscu ea. Mulţumesc, Brad. Plăcerea a fost de partea mea, încrezuto ! N-am avut eu grijă de tine întotdeauna ? Da, ca de obicei, zise ea, privindu-1 cu căldură. S-a-ntors Josh, observă Ted, în timp ce încerca să iasă din golf. Inima Amandei începu să bată mai repede. Josh era atît de activ şi plin de viaţă, încît numai simpla lui prezenţă o înviora. Putea s-o întristeze teribil spunîndu-i cuvinte grele, pentru ca două minute mai tîrziu, s-o facă să rîdă. Josh era de fapt fratele mai mare al amîndurora, şi-al lui Brad, şi-al Amandei. Pentru restul lumii el era „Domnul Lawson“, omul care primea oameni de afaceri şi diplomaţi pe iahtul său sau în vila sa din San Antonio sau la Opal Cay. Era dotat cu simţul afacerilor, la fel ca marii magnaţi ai fi- nanţelor de pe Wall Street, şi era multimilionar, deoarece ştia să rişte, ceea ce oamenii slabi ar fi evitat. Uneori trecea peste limitele morale, dar Amanda era singura persoană care îndrăznea să-şi exprime dezaprobarea în asemenea ocazii. în timp ce Harrison Todd o ferise de multe probleme, Josh, din contră, o încurajase pe Amanda să-şi apere propriile convin- geri. Tatăl ei fusese cel mai fericit om atunci cînd ea luptase din răsputeri împotriva lui, iar acum Josh trebuia să suporte consecinţele firii ei bătăioase. în ce stare de spirit se află ? întrebă Brad. A adus cu el o grămadă de oameni. Brad oftă din greu : Ca să se apere, îi spuse Amandei, rînjind. Te-ai gîndit tu bine ! Mă bucur că-şi dă seama cît de periculoasă sînt. Dar nu mă refeream la tine, zise Brad, care ştia că Josh nu fuge niciodată din faţa adversarului, oricare-ar fi acela. Sper că voi doi n-aţi organizat un complot împotriva lui Josh, spuse Ted, pentru că spumega de furie cînd a coborît din avion. încearcă să-şi vîndă noile computere unui arab care-i face zile negre. Să fiu în locul vostru, n-aş spune nimic care l-ar putea supăra. Amanda se gîndi la tipografia ei, iar Brad îşi aminti de ultimele datorii la jocurile de noroc. Amanda îi aruncă o privire lui Brad şi se încruntă cînd îi observă expresia vinovată. îl întrebă apăsat: Brad, ai fost la cazino cumva ? Nu, răspunse el repede, fără s-o privească în ochi. Dar ea mi-1 crezu. Brad nu ştia să mintă şi pe deasupra era pasionat de jocuri. îl văzuse în febra jocului; ar fi fost în stare să cheltuiască oricît, numai să continue. Josh încerca de luni de zile să-l vindece de acest viciu. Dar Brad nu admi- tea că această pasiune este periculoasă, în ciuda faptului că pierduse mii de dolari la o simplă mişcare a ruletei sau prin întoarcerea unei cărţi de joc. Amanda privea spre insuliţă, unde, în garajul etajat, era parcat Lincoln-ul gri al lui Josh, lîngă alte trei maşini de lux. Două şalupe erau ancorate lîngă digul care ducea spre casa albă din piatră. în jurul casei crescuseră multe soiuri de ar- buşti înfloriţi. Opal Cay avea cablu pentru televiziunea prin satelit, era conectat la reţeaua internaţională de telefon şi fax, avea un sistem de computere cu sursă proprie de energie electrică şi cămările îi erau întotdeauna pline. Chiar Amanda, obişnuită cu bogăţia, nu-şi amintea să fi văzut vreodată un loc comparabil cu această proprietate din insulă a lui Josh. Nu-i asa că-i minunat ? întrebă ea. Nu-i aşa că-i scump ? glumi Brad. Ea îi aruncă o privire peste umăr, dîndu-şi într-o parte părul răvăşit de vînt şi zîmbi. Esti cinic. y El ridică din umeri. Poate că sînt. Dar şi Josh ia şi pielea de pe mine. Se aplecă spre parîma şalupei şi-i spuse lui Ted : împinge-o puţin spre pilon, s-o pot lega. Amanda se simţea stînjenită de felul în care era îmbră- cată : în bermude, cu o bluziţă simplă, gri, şi sandale. Brad, cel puţin, purta o pereche de pantaloni albi şi o cămaşă ele- gantă, dar nici unul nu avea haine potrivite pentru a putea apărea printre musafirii lui Josh. Amanda reuşi să vadă capul blond al lui Josh deasupra mulţimii de bărbaţi în costume elegante şi de femei în rochii de gală şi dispăru pe scări, grăbită să se schimbe. Oricine avea privilegiul să primească o invitaţie pe această insulă, trebuia să participe la toate pe- trecerile şi eventualele întîlniri de afaceri. Ai observat soţiile arabului ? şopti Brad, în timp ce urcau în grabă scările. Cîte are ? se interesă ea. Două. Nu te îmbrăca prea sexy, o avertiză el rîzînd cu subînţeles, ca să nu ajungi cumva numărul trei. Ar da-n primire imediat cu mine, replică ea răutăcioasă. Eu am de gînd să devin un gigant în carne şi oase şi nu o soţie uzată. Brad izbucni în rîs, dar Amanda intrase deja în cameră şi închisese usa în urma ei.   CAPITOLUL DOI Zgomotul vocilor şi amestecul mirosurilor de parfum şi apă de colonie îi produseră Amandei o puternică durere de cap. Ea coborîse la petrecere mult înaintea lui Brad, care apăruse cu o privire îngrijorată şi se îndreptase direct spre bar. Amanda purta o garnitură de bijuterii din argint cu stra- suri şi pantofi eleganţi şi arborase zîmbetul ei cel mai festiv pentru selecta elită din grupul oamenilor de afaceri cu care colabora Josh. Dintre aceştia, pe Josh îl interesau cei doi arabi care ar fi putut să-i pună pe picioare în Arabia Saudită o afacere cu noile lui computere. Nici chiar puterea de convingere a lui Brad nu-i urnise pe cei doi, aşa că Josh îi in- vită la un dineu la Opal Cay, împreună cu bancherii săi şi cu doi dintre directorii executivi ai companiei. Astfel reuşise să creeze un cadru mult mai propice pentru a discuta şi a încheia tranzacţia. Dar ospitalitatea lui Josh nu părea să dea roade; ochii negri ai arabului rămîneau în continuare atît de reci, încît o uimiră chiar şi pe Amanda. Cînd Amanda coborî scările, Josh înclină capul spre ea, dar toată atenţia lui era acaparată de cele două potenţiale victime. Amanda se simţi oarecum neglijată, sentiment care-i ac- centuă durerea de cap. Deoarece aproape îl venera, Josh ar fi putut s-o rănească, cum nimeni niciodată n-ar fi reuşit. Dar, oricum, de-a lungul anilor, ea îi ascunsese lui Josh acest sentiment. Ea observă musafirii examinînd casa cu priviri pline de invidie. Vila din piatră, albă şi enormă, cu crîngul din jur plin de salcîmi, de bumbac mătăsos şi de struguri de mare, oferea într-adevăr o privelişte minunată, dovadă concretă a reuşitei lui Josh în afaceri. Compania Lawson avea filiale în toate marile oraşe din America şi se infiltra treptat în Europa şi-n Orientul Mijlociu. Anul acesta Josh voia să introducă o nouă generaţie de computere în ofertele Lawson. Compania lui se bucura de succes la public şi era menţionată pe listele bursei newyorkeze. Cu toate că avea acţionari şi mai mulţi directori generali, Josh conducea singur acest colos cu direc- tori executivi la fiecare filială, care-i prezentau numai lui ra- poartele de activitate. îşi conducea afacerea cu aroganţa şi răceala unui coman- dant de armată. Angajaţii aveau faţă de el un sentiment de respect amestecat cu teamă, ca dealtfel şi Amanda. Şi asta aproape tot timpul. La începutul colaborării lui Josh cu tatăl Amandei, Harrison era cel care stabilea afacerile şi oamenii de legătură. Dar, în ultimii ani, Joshua reuşise să obţină un control aproape total. Acest lucru îl supăra foarte tare pe Harrison, care nu concepea să fie subordonat unui om mai tînăr decît el. De aceea, încercase mereu să se rupă de Lawson Company. Urmările acestor încercări fuseseră dezastruoase, cul- minînd cu faptul că Amanda moştenise numai patruzeci şi nouă la sută din acţiunile ziarului, deţinute de familia mamei sale de o sută de ani. înainte de a muri, la naşterea 7 * copilei, mama Amandei îi încredinţase lui Harrison Todd controlul părţii care urma să fie moştenită de fiica lor, dar acum Joshua preluase această sarcină. Amanda era conştientă că va trebui să lupte cu Josh, pentru a-1 convinge să-i cedeze controlul asupra afacerii. Mai ştia că Josh nu obişnuia să joace întotdeauna cinstit, dar credea că, datorită prieteniei care-i lega, va face o excepţie. Cînd tatăl ei trăia, nu exista nici o speranţă ca Amanda să poată conduce compania, dar acum Josh trebuia să înţeleagă că lucrurile s-au schimbat. în plus, Gazette reprezenta singura rază de lumină în viaţa ei. Urma să piardă şi casa în care se născuse, pentru că tatăl ei o ipotecase, iar asigurarea care-i salvase ziarul nu putuse să-i salveze şi casa. Amanda se mutase deja într-o vilişoară care era cu adevărat proprietatea ei. Cu siguranţă că Josh o va ajuta să păstreze controlul asupra ziarului, avînd în vedere faptul că trecuse prin atîtea încercări în ultima vreme. Amanda avea ătîta nevoie să rămînă cu această moştenire de familie... îşi dădu pe spate părul lung şi negru, care-i căzu pe umerii goi. Deşi era virgină la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, cîteodată se simţea cuprinsă de senzualitate. Şi asta mai ales atunci cînd se afla în apropierea lui Josh. Amanda se îndreptă spre hol, legănînd între degetele ei fine paharul de cristal cu picior. Ascunsă într-o nişă intimă, singură, în spatele unei frunze de palmier, îl privea pe Josh care întreţinea atmosfera în imensa sufragerie. Sunetul unor paşi care se apropiau o scoaseră din visare. Domnul Lawson m-a trimis să vă întreb dacă aveţi nevoie de ceva, i se adresă, zîmbind, Ted Balmain. Nu, mulţumesc, răspunse ea ridicînd capul şi zîmbind. Am un lung antrenament; în liceu mi-am petrecut multă vreme stînd pe holul din spatele biroului directorului. Nu cred c-ai făcut tu asta, chicoti el. Vorbeam întruna în timpul orelor. Sau aşa aveau ei impresia. Aruncă o privire peste umărul lui Ted şi-l zări pe Brad, care încerca să cucerească o tînără arabă. Ted, ştii cum procedează mahomedanii cînd seduc fe- tele ? Păi, ăă.... îngăimă Ted, înghiţind în sec. Cred că sînt în stare să-şi taie bucăţi din propriul trup, continuă ea. Ar trebui să-l iei deoparte pe Brad şi să-i reîmprospătezi memoria. O să fac tot ce pot, dar de obicei femeile îl plac, mur- mură el. Păi, e bărbat frumos, bogat şi bun. De ce nu l-ar iubi ? rîse ea. Ted nu-i mai reaminti că Brad trecuse prin două procese de paternitate foarte neplăcute. Am să-l educ, promise el. Sper să se termine mai re- pede petrecerea asta. Lucrăm de mai multe săptămîni să încheiem afacerea asta cu computere cu Orientul Mijlociu, iar azi urmau să se pună la punct ultimele detalii. Dar, din nefericire pentru noi, n-au fost de acord să discutăm la Nassau, deoarece mureau de curiozitate să vadă casa. Asa că 7 * Josh n-a prea avut de ales; cred că ţie îţi este destul de greu să vezi atîta lume, în situaţia ta actuală. Ei, mă gîndeam eu că aici voi găsi o mulţime de oa- meni. Doar aşa se întîmplă de obicei, nu ? întrebă ea cu deli- cateţe. Josh e înconjurat întotdeauna de oameni de afaceri. La banii lui, cine n-ar fi ? remarcă Ted, chicotind. Ca să te menţii la un asemenea nivel, trebuie să te sacrifici. Şi cred că nu mai trebuie să-ţi spun cîţi oameni depind de sol- vabilitatea acestei companii. Nu, aprobă ea. Nu uita, şi eu sînt aici un musafir oa- recare şi nu mă aştept la un regim special. Da, dar tu ţi-ai pierdut tatăl de curînd. Ted, eu îmi pierdusem tatăl cu mult timp înainte ca el să moară, zise ea, cu nostalgie în glas. Nici măcar nu sînt sigură că a ocupat vreodată primul loc în inima mea. Dar ştiu că fără Josh, viaţa mea ar fi fost insuportabilă. Cînd tata strîmba din nas în faţa dorinţelor mele, Josh era singurul meu aliat. Josh ţine foarte mult la tine, admise Ted, privind peste umăr. Cred că n-or să mai stea mult, spuse el. După asta, vom petrece o zi întreagă în pace şi linişte. Adică tu, adăugă el, strîmbîndu-se. Pentru că Josh are o întîlnire mîine la Nassau şi poimîine în Jamaica. Ar trebui să aibă mai mulţi împuterniciţi, zise ea gînditoare. Nu-şi poate permite, la valoarea lui. Tatăl lui făcea aşa, dar el era un fel de play-boy; era gata să piardă afacerea. Balmain ! o voce nerăbdătoare străbătu holul. Era profundă şi poruncitoare, aspră, autoritară şi uşor tărăgănată, trădînd accentul texan. Vin acum, Josh! răspunse Ted înroşindu-se uşor, deoarece întîrziase cam miilt. Mai bine du-te, murmură Amanda. îţi mulţumesc pentru grijă, dar să ştii că mă simt bine. Vreau să mă plimb pe plajă cîteva minute; n-aş vrea să par nerecunoscătoare, dar am nevoie de puţină linişte. Se aplecă să privească fe- meile elegante şi pline de bijuterii. Unele miros ca şi cum soţii lor şi-ar cîştiga existenţa vînzînd parfumuri, adăugă ea. Ted rîse politicos, dar ezită să plece. Josh n-ar fi de acord să ieşi singură. Ea se ridică, înaltă şi elegantă. Da, ştiu asta, zîmbi ştrengăreşte. Dar plec oricum. Pa ! Amanda se îndreptă spre uşa din faţă, încercînd să ignore sunetele, zgomotul şi mirosurile. Ted se strîmbă, gîndindu-se ce-o să păţească pentru că a lăsat-o să plece. Cu inima cît un purice, se întoarse lîngă şeful său. De ce-ai stat.atît ? îl întrebă tăios un bărbat blond si > elegant. Ochii lui întunecaţi erau încadraţi într-un chip bronzat, care părea sculptat şi care amintea de o statuie gre- cească. Amanda dorea să stea de vorbă, zise Ted şovăielnic. Cred că se simte singură... Joshua Cabe Lawson privi nerăbdător către oamenii de afaceri din Orientul Mijlociu şi soţiile lor, îmbrăcate cu ro- chii scumpe, care glumeau, se distrau şi beau cea mai bună şampanie franţuzească. Ar fi vrut să scape de mulţi dintre ei, pentru ca Amanda să se poată simţi bine. Era conştient că ea trecea printr-o perioadă dificilă, de aceea insistase să o aducă aici. Spera că în acest fel o va ajuta să iasă din şocul provocat de moartea tatălui său şi de neplăcuta situaţie financiară în care se afla. Dar lucrurile nu prea mergeau aşa cum prevăzuse el; era sufocat de tot felul de afaceri, care tocmai acum se îngrămădiseră pe capul lui, şi-i era absolut imposibil să le amîne. Aproape am terminat, îi spuse el lui Ted. Spune-i că vin peste zece minute. Păi, mi-a spus că vrea să facă o plimbare pe plajă. Are migrenă. Sînt sigur că datorită zgomotului. îşi aprinse o ţigară şi trase un fum, trădîndu-şi iritarea ; lumina candelabrului se reflecta în părul lui blond, care strălucea ca aurul. Era înalt, chiar foarte înalt, cu musculatura bine dezvol- tată, care-i dădea un aspect de om puternic, ca şi cum ar fi obişnuit să facă zilnic gimnastică, cîteva ore bune. Se încruntă şi sprîncenele de un blond închis i se îmbi- nară ; avea impresia că nu stătuse nici cinci minute cu musa- firii de cînd sosise Amanda. Nu-i era teamă de reproşuri; ea nu se plîngea niciodată. Deşi foarte inteligentă, era femeia cea mai puţin pretenţioasă pe care-o cunoştea. Cu toate as- tea, Josh se simţea cumva vinovat. Strînge sticlele cu lichior, îi spuse lui Ted. Şi smulge-1 pe Brad din fascinaţia de care s-a lăsat cuprins în colţul ăla. Spune-i că vreau să-i vorbesc. Acum ! Ted îi şopti ceva lui Brad, care se scuză faţă de partenera sa şi plecă spre fratele său. Cei doi fraţi nu semănau deloc; unul era blond, avea pie- lea măslinie şi era bine făcut, iar celălalt era puţin mai scund şi avea părul castaniu. Dar amîndoi aveau ochii negri şi trup atletic. Brad zîmbi şi ridică mîna, înainte ca Josh să scoată vreun cuvînt. Ştiu că risc să exagerez, dar nu-i aşa că seamănă cu o farfuriuţă ? Vorbeşte franţuzeşte, îi place să alerge caii arabi ai tatălui ei si crede că Allah a creat bărbaţii ca să stăpînească totul în lume, zise Brad mişcînd din sprîncene. Josh se amuză, dar numai cîteva clipe, după care-i spuse: Vezi că e logodită cu unul din familia Rothschild, iar tatăl ei deţine o armată ! Brad ridică din umeri. Nu-mi pasă ! Dar de ce m-ai chemat ? Ameţeşte-1 pe ăla î zise el, arătînd spre şeicul chel cu care discutase toată ziua. Spune-i că nu mă răzgîndesc — ăsta-i preţul şi gata. Ori e de acord, ori pleacă acasă să şteargă praful de pe cămilele lui. Nu mai am timp să mă toc- mesc ! Eşti convins ? întrebă Brad. Ştii că deţine o impor- tantă piaţă de desfacere. Ştiu. Dar şi el are nevoie de mine, iar eu n-am de gînd să renunţ la profitul meu. Aminteşte-i că există şi alte pieţe care mi se pot deschide. Brad chicoti. îi plăcea foarte mult să-şi vadă fratele în acţiune. Am să-i comunic dorinţele tale. Mai ai să-mi spui ceva ? Da. M-a căutat Get Morrison la telefon. Spune-i să-mi trimită prin fax, la miezul nopţii, preţul estimativ al ultimei operaţiuni a lui Anders în Montego Bay. Nu mă interesează dacă nu are informaţii, îl întrerupse pe Brad, care începuse să vorbească. Pînă la noapte trebuie să le obţină. Am înţeles, zise Brad, oftînd. Gîndurile îi erau la un telefon pe care-1 dăduse înainte de a coborî la petrecere. Era foarte îngrijorat, dar nu putea să mărturisească nimic frate- lui său. Oricum, nu încă. Se strădui să fie atent la ce-i spune Josh. Acesta îi văzu expresia feţei şi i-o interpretă greşit. îşi îngustă privirea întunecată şi zîmbi sardonic: Te gîndeşti că mă comport ca un tiran, nu-i aşa, Brad ? Dar e mai bine să laşi afacerile pe mîna piraţilor; şi noi avem doi printre strămoşii noştri. Taie şi spînzură — asta e singura cale posibilă. Da, atîta timp cît eşti sigur că adversarul nu şi-a luat armura. Punct ochit, punct lovit. Mă duc pe plajă, după Amanda. Cum se simte ? Nu arată nimic, ca de obicei, zise Brad. Dar suferă. Harrison nu prea era om de afaceri şi cu atît mai puţin tată. Totuşi, sîngele apă nu se face. Poate că ea plînge de fapt după ceea ce Harrison n-a putut să-i ofere niciodată — dragostea părintească. Cînd o să am copii, zise Brad cu hotărîre, nu ştiu dacă le voi oferi mare lucru, dar dragoste le voi da cu siguranţă. Josh se întoarse brusc. Mă duc pe plajă. Dădu din cap politicos spre arabul chel şi ieşi. Lumina lunii se oglindea pe suprafaţa liniştită a apei, lîngă nisipul alb. Amanda stătea pe ţărm, cu pantofii în mînă, cu părul unduindu-se în adierea brizei. în aerul nopţii se simţeau, amestecate, miresmele florilor. Din cauza zgomotului făcut de valuri, nu-1 auzi apropiin- du-se; îl văzu deodată lîngă ea. Amanda îşi ridică ochii ei verzi şi-i învălui rapid, dar lacom, silueta înaltă, puternică. Cămaşa albă, elegantă, îl făcea să pară şi mai bronzat. îl cu- noştea dintotdeauna şi-l admirase de-a lungul anilor, în co- pilăria ei tristă. Cînd el era deja introdus în viaţa publică şi începuse să se lanseze în afaceri, ea stătea acasă, ducînd o viaţă severă. Numai gîndul la Josh o făcuse să reziste. El nu stia acest lucru, acesta era secretul ei. » 7 Iartă-mă că am fugit aşa, zise ea, simţind nevoia să se scuze pentru purtarea ei nepoliticoasă. El se purtase atît de frumos, iar ea se simţea nerecunoscătoare. Am o migrenă cumplită. Nu trebuie să te scuzi. Şi eu urăsc nenorocitul ăsta de zgomot, dar era inevitabil. Vor pleca în curînd, într-un fel sau altul, zise el privind-o. De ce-ai stat atît de vorbă cu Ted ? Din cauza lui ai ieşit ? Ea îl privi fără nici o expresie. Cum adică ? A făcut ceva ce te-a deranjat ? întrebă el nerăbdător. Cîteodată vorbeşte-n plus. Ea rîse, deşi nu se simţea prea bine. Mă îndoiesc că asa face. Tu îti dai seama cît de mult > îţi intimidezi angajaţii ? El ridică o sprinceană şi zîmbi. Numai cu tine nu-mi reuşeşte. Ha ! Ha ! Atunci de ce crezi că mă aflu aici ? Josh ridică din umeri. Aveai nevoie de odihnă. Mirri n-a reuşit să te convingă să părăseşti oraşul, aşa că m-a sunat pe mine, zise el, mijindu-şi ochii. E o foarte bună prietenă. Nu-i pot înţelege gustul sălbatic pentru îmbrăcăminte, dar îmi place. Amanda zîmbi. Şi mie. Se întinse leneş, simţindu-se în siguranţă lîngă Josh, ca de obicei. îmi place mult aici. Părea liniştită, ceea ce pe Josh îl făcu să se relaxeze. Se întoarse spre mare şi mîna sa cu degete lungi căută în buzunar după un trabuc. Pentru priveliştea asta am cumpărat Opal Cay, re- marcă el. Pentru cea mai frumoasă plajă şi cel mai frumos cer din această parte a insulelor. Amanda îl aprobă. în depărtare se vedea clar conturul negru al copacilor de pe insula vecină, precum şi luminile colorate, de neon, ale cazinoului construit acolo şi care era tot proprietatea lui; de aceea îi plăcea să-l privească noap- tea. Luminile străluceau în întunericul dens care acaparase orizontul, cu toate că în timpul zilei cazinoul de-abia se zărea. îmi plac copacii şi apusurile de soare, remarcă ea. îmi place gustul banilor pe care-i cîştig, zise el gîndi- tor, privind-o. Eşti complet corupt, Josh ! îmi place să te văd prinzînd momeala, rîse el, iar ochii negri zăboviră admirativ pe rochia ei lungă, argintie, dintr-un material moale, strînsă în talie cu o curea îngustă. N-ar fi trebuit să te îmbraci aşa pentru mulţimea asta sofisticată, o avertiză el. Acum îmi dau seama de ce s-a întors Ted asa * tîrziu... Dar e o rochie foarte modestă, în comparaţie cu cea pe care o purta femeia cu părul roşu, ripostă ea, cu toate că era plăcut surprinsă de observaţiile lui. Simţea nevoia să-l impresioneze, să-l facă să remarce că nu mai e copil, că a devenit femeie. Cea cu părul roşu e o tîrfă. Atunci de ce-ai invitat-o ? El ridică din umeri. Unul dintre şeici a plăcut-o şi mi-a spus asta în drum spre casă. Mi-am dat seama că nu fac rău dacă-i dau posibili- tatea s-o aibă lîngă el. Dar e dezgustător, spuse ea supărată. Expresia lui deveni îngăduitoare şi uşor răutăcioasă. Nu, n-ai dreptate. Aşa se fac afacerile, zise, ridicînd o sprinceană. N-ai grijă, n-o să doarmă aici la noapte, adăugă sigur pe sine şi zîmbi. Amanda se îmbujoră, bucurîndu-se că întunericul o ascundea. De ce-mi dai mereu camera de lîngă cea a musafirului cel mai important ? Ultimul cuplu de acest gen pe care l-ai adus m-a ţinut trează toată noaptea. Era tot una cu părul roşu, care ţipa, spuse Amanda şoptit. Şi asta-ţi trezeşte amintiri, nu ? Fu surprinsă că Josh aduse în discuţie acest subiect. Timp de opt ani nu vorbiseră niciodată despre asta. Amanda îşi schimbă poziţia, ca el să nu-i poată vedea faţa. Nu vrei să-mi răspunzi ? o întrebă. Nu e nimic de spus. S-a petrecut cu mult timp în urmă. El trase din trabucul fumegînd, al cărui vîrf deveni de un portocaliu incandescent. Terri şi cu mine ne... mă rog, ne distram atunci, Amanda. Nu ne-am închipuit că ne-ai putea vedea. Nici nu v-am văzut, replică ea repede. încercă să-şi alunge din memorie amintirea stîrnită de Josh, dar fu impo- sibil să nu revadă trupul lui gol suprapus peste silueta încor- dată a lui Terri. Amanda privi în depărtare; începuse să tremure. Multă vreme fusese urmărită de imaginea mîinilor lui mari crispate pe coapsele lui Terrt şi de felul cum o smucea spre el, într-un ritm rapid. Iar atunci cînd Terri ţipase, cuprinsă de convulsii, Amanda fusese scîrbită şi înspăimîntată. încetă să se mai gîndească la asta. Se întoarse şi o luă de-a lungul ţărmului. Avea o senzaţie ciudată, îşi simţea trupul arzînd. Ştiu cît de traumatizant a fost pentru tine, zise el încet, păşind în spatele ei. Poate că trebuia să discutăm despre asta chiar atunci, dar la cincisprezece ani erai destul de naivă. Amanda îşi încrucişă braţele la piept, străduindu-se să uite expresia feţei lui în momentul cînd simţise plăcerea maximă. în viaţa ei nu mai văzuse ceva asemănător. Nu e nevoie să-mi explici nimic, Josh, murmură ea chinuit, întorcînd capul. Acum înţeleg ce se întîmplă. El trase brusc aer în piept şi îşi înfipse o mînă în buzu- nar. Foarte bine, zise el supărat. O să ne ascundem în continuare după deget, aşa cum facem de opt ani. Eu voiam să clarificăm lucrurile o dată pentru totdeauna ; dacă tu ai adus vorba despre foştii mei musafiri care făceau dragoste, am crezut că acum ar fi momentul. Dar îmi dau seama că în ultimul timp ai văzut multe lucruri urîte şi nu mai e nevoie să-ţi trezesc şi eu amintiri supărătoare. Ea se opri şi se întoarse spre el, privindu-1 posomorită. Tata m-a protejat atît de bine, începu ea rar, încît... niciodată n-am văzut măcar un bărbat gol. Tatăl tău te-a păzit al dracului de bine, zise el. Amanda îşi ridică părul de pe faţa îmbujorată, fără să-l privească. îşi simţea trupul fierbinte. Şi în acelaşi timp rece şi umed. Vibrînd de senzaţii pe care nu le putea înţelege. Josh se opri în faţa ei, întinse mîinile şi-i atinse umerii. îi mîngîie carnea fierbinte, făcînd-o să-şi ţină respiraţia. Era atingerea cea mai senzuală din cîte simţise vreodată şi nu-şi putu ascunde reacţia. Ochii lui întunecaţi alunecară pe rochia ei subţire şi se opriră pe sînii mici şi obraznici care trădau simţurile Amandei. Respiraţia ei întretăiată şi unduirea trupului minunat îi spu- neau lui Josh lucruri pe care poate că nu voia încă să le vadă. Eşti vulnerabilă, observă el sec. Noaptea asta, neca- zurile prin care ai trecut în ultima săptămînă, petrecerea de astă-seară... sau poate chiar amintirile noastre comune te-au făcut să te crispezi. Da, admise ea, în timp ce cu ochii larg deschişi îi căută privirea în raza de lumină ce venea dinspre casă. îi urmări cu degetele curbura vibrîndă a gîtului şi coborî pînă atinse conturul delicat al claviculei. Ea îşi opri respi- raţia, dar nu protestă şi nici nu-i dădu mîna la o parte. Josh o privi şi buzele lui se întredeschiseră, deşi nu-1 părăsea gîndul ascuns că ceea ce face acum este un lucru pri- mejdios. Ea era lipsită de apărare, iar el era excitat. Şi nu mai fusese de mult timp cu o femeie. După plecarea lui Terri, Josh începuse o poveste de dragoste pătimaşă şi de lungă durată cu o frumoasă sud-americană. Şi iată că acum geamătul slab care-i scăpase Amandei îl excitase mai mult decît reuşise vreodată trupul gol al Louisei Valdez. Amanda tremura. într-o singură clipă îşi aminti de toţi aceşti ani în care tînjise de dorul lui, iar acum simţi că are nevoie de el mai mult ca oricînd.

Nopti de foc de Barbara McCauley CAPITOLUL 1   Inima îi bătea cu putere, avea palmele umede… S-ar fi ascuns şi într-o gaură de şarpe… Şi totuşi, nu avea de ales. Sprijinindu-se de o boxă, Rachel trase aer în piept şi se forţă să numere până la zece. Din fericire, simţea un miros familiar, de fân şi de cai, dându-i curajul de a nu face cale întoarsă. În spatele ei necheză o iapă şi îşi trecu capul peste stinghia boxei, căutând parcă o mângâiere. Zâmbind, Rachel alintă cu vârful degetelor botul ei mătăsos. Afară, la numai câţiva metri, se afla poate răspunsul la problema care o obseda: Cord Cantrell. Cu ochii închişi, tânăra femeie căuta o soluţie de ultim moment… dar, era în zadar. Luase totul în consideraţie, încercase totul. Oricât de disperată ar fi părut., această încercare reprezenta ultima ei şansă. O briză călduţă pătrundea în grajdul deschis, aducând spre ea zgomotele obişnuite ale oricărei ferme: duduitul îndepărtat al unui tractor, lătratul unui câine, vocea unui bărbat, atât de dulce şi calmă, încât abia se auzea. Răspunzând parcă la ceea ce dorea tânăra să audă, vocea liniştitoare, joasă şi gravă se auzi dintr-odată mai puternic. — Uşurel, frumoaso, e bine, – nu-i aşa? Nu-ţi fie teamă, n-o să-ţi facă rău. Jucându-se neatent cu coama iepei, Rachel închise ochii şi se lăsă în voia vocii aspre a necunoscutului. O voce care evoca nopţi calde şi senzuale, cearşafuri mototolite şi… Deschise brusc ochii. Doamne! Ce i se în tâmpla? Cu o mână tremurătoare îşi şterse fruntea îmbrobodită de sudoare. Nervii îi jucau feste, îşi spuse Rachel suflecându-şi mânecile cămăşii subţiri de bumbac. Asta era: o problemă de nervi. Îşi mai recapitulă încă odată micul discurs pregătit cu grijă. Trebuia să se arate cât mai calmă şi cât mai hotărâtă. Apoi, trăgându-şi cu hotărâre umerii înapoi se îndreptă spre bărbatul aşezat tot cu spatele. Rămase puțin deoparte, în afara privirii antrenorului, ca să nu-l deranjeze în plină treabă. Calul, o iapă tânără, de doi ani era viforoasă şi tresărea de fiecare dată când pătura îi atingea spinarea. Era un exemplar foarte frumos, poate prea în vârstă pentru un asemenea antrenament, dar proprietarii de cai pur-sânge întârziau adesea cu dresajul. — Hai, eşti o fată bună, reluă vocea stăpânită a dresorului. Slăbind frâul, puse pătura pe iapă şi o lăsă acolo. Calul se cabra, dar bărbatul îl ţinu. Cu putere, mângâindu-i coama cu afecţiune. Atunci, Rachel îl privi mai atent pe Cord Cantrell: era înalt, subţire, cu umerii laţi, cu picioarele lungi şi musculoase. Un bărbat frumos, cu adevărat. — Cord! Surprinsă, Rachel se întoarse şi văzu un cow-boy cărunt traversând în goană locul de dresură. — Ţi-am spus săptămâna asta să ţesali iapa şi tu nici măcar nu te-ai apucat! Speriată, iapa se trase înapoi şi fugi spre cealaltă margine a ţarcului. Cord îşi înăbuşi o înjurătură şi se întoarse încet. — A stat prea multă vreme liberă, Tom – spuse el despărţind puţin cuvintele pentru a se face mai bine înţeles. Dacă vrei să faci din ea un cal bun, ai nevoie de timp. — Mă grăbesc. Pentru mine iepşoara asta nu valorează nimic în starea asta, în care e acum. Ori o dresezi imediat, ori dă-o lui Jim. El ştie să obţină rezultate rapide şi asta mă interesează. — „Lui Jim”? Chipul lui Cord se împietri. — Dacă foloseşti cravaşa cu iapa asta, o vei pierde. Nu va mai folosi câţiva ani la nimic şi nimănui. — Puţin îmi pasă de ceea ce se va întâmpla peste câţiva ani. Eu vreau să vând calul acum. Nu pot hrăni niciun animal şi niciun angajat nerentabil. Gândeşte-te la asta, Cantrell. Omul se îndepărta deja, sub privirea furioasă a lui Cord. Cu pumnii strânşi, acesta îşi stăpânea cu greu furia. Apoi se întoarse şi tânăra îi văzu chipul crispându-se. Se îndreptă spre ea cu pasul uşor, fără să-i dea atenţie. Neliniştită, Rachel se întoarse în grajd. Mai bine să nu jignească mândria lui Cord, arătându-i că fusese martoră la incident. Aşadar, aşteptă să o depăşească, cu câţiva metri şi îl chemă. — Domnule Cantrell! El se opri şi se întoarse. — Ce s-a întâmplat? Descumpănită de tonul acesta mânios, Rachel rămase mută, cu inima bătând şi cu un nod în gât. Apoi Cord se îmblânzi, ca şi cum şi-ar fi dat seama că agresase o vizitatoare nevinovată. — Scuzaţi, murmură el, după un lung oftat. Vă pot fi de folos cu ceva? Îl vedea pentru prima dată de aproape. Ochii lui albaştri mai luceau încă de mânie şi fruntea adânc brăzdată îi dădeau o expresie severă. — Nu, adică da, se bâlbâi ea, făcând un pas înainte… poate. O privi intrigat. — Pot să aleg între „da” şi „nu”? Ea simţi că se înroşeşte fără voie. — Voiam să spun că aşa sper. Cord se apropie şi o observă mai atent. — Bine, fetiţo, şi eu sper, spuse el cu o voce voit insinuantă. Rachel înţepeni şi ridică bărbia. Nu cumva să interpreteze altfel scopul vizitei! — Vreau să vă propun o afacere, declară ea insistând pe cuvântul „afacere”. — Da? Ce fel de afacere? Îndată, tânăra îşi regretă iniţiativa. Într-adevăr, ce căuta ea aici? Dar, din păcate, era prea târziu să fugă, micul discurs pregătit se risipi şi rămase din el doar concluzia. — Domnule Cantrell, ridicând ochii spre el… — Eu… aş vrea să mă luaţi de nevastă. Probabil nu înţelesese bine! Ba da. Ea vorbise foarte limpede, fără niciun echivoc. Era, fără îndoială, o glumă! Şi una bună, de altfel! Un cadou frumos de ziua lui. Russ şi Eranek îl tachinau destul că avea aproape 32 de ani şi că era celibatar înrăit! Totuşi, Cord privise bine în jur şi nu văzuse nimic, căci se aşteptă să apară nişte bărbaţi, râzând, satisfăcuţi de gluma lor. Uitându-se din nou la fată, observă hotărârea ei şi scânteia care-i sclipea în ochii verzi-cenuşii. Rasă bună! Era, într-adevăr, foarte drăguţă! Îşi împinse pălăria pe spate. Acum era rândul său să-şi folosească umorul personal! — Sigur că te voi lua de nevastă, dragă, spuse destul de tare, ca să fie auzit de cei care trăgeau cu urechea. De fapt, situaţia îi plăcea din ce în ce mai tare. Fata era foarte seducătoare, cu pantalonul său blue jeans bine strâns pe picioarele lungi şi fine, cu cămaşa roz deschisă larg pe pielea albă a decolteului… — De fapt, urmă el pe un ton detaşat, am putea începe luna de miere imediat. Şi se apropie foarte mult de Rachel, murmurând: — Este nişte fân în grajd. Am putea face un pat pentru îndrăgostiţi, ce zici? Şocată, fata înţepeni. Oricum nu s-ar fi putut mişca fără să-l atingă pe Cord. Şi ştia din instinct că acest contact ar fi fost primejdios. Nici n-o atinsese încă şi trupul ei fremăta fără voie, picioarele se îngreunaseră parcă şi inima îi bătea. Ca să nu mai vorbim de emoţia ciudată care o cuprindea, la ideea că ar putea să ajungă în fân, în braţele acestui bărbat… Trebuia să se retragă cât mai urgent. — Domnule Cantrell, spuse" ea făcându-i semn să dea înapoi. Vă rog, d-le Cantrell… Dar el nu mai respira şi ochii îi exprimau acum o dorinţă reală. În sfârşit, s-a îndepărtat. Dar încet. — Sunt dezolată, se scuză ea făcând câţiva paşi într-o parte. Ar fi trebuit să mă explic mai întâi… Eram atât de nervoasă, încât… Cord îi aruncă o privire mirată. — Nu te-a trimis Russ? — Russ? Nu cunosc niciun Russ. Şi nu m-a trimis nimeni. Am venit cu adevărat să vă cer să mă luaţi de nevastă… Vă rog, ascultaţi-mă. Complet nemulţumit. Cord îşi încrucişă braţele şi se sprijini de boxă. — Sunt numai urechi. Fata inspiră adânc. — Îmi dau seama că încercarea mea poate părea ridicolă, spuse Rachel, trecându-şi mâna prin păr, dar, dacă nu-mi găsesc repede un soţ, voi fi obligată să-mi vând ferma. Cord lua un aer sceptic. — N-am auzit niciodată să se vorbească de o lege care poate obliga o femeie să se mărite, doar ca să aibă o fermă. — Sunt foarte serioasă, domnule Cantrell, preciză femeia, cu o voce a cărei fermitate o surprinse chiar pe ea. Şi vă asigur că propunerea mea merită efortul de a fi ascultată. Cord privi mai atent femeia superbă care-i stătea în faţă. O privire strălucitoare, obrajii îmbujoraţi, gura tentantă, corpul suplu şi zvelt. — De fapt, nu mă îndoiesc nicio clipă că propunerea dvs. Valorează oboseala de a fi ascultată, conchise pe un ton maliţios. Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Rachel. — Nu sunt un animal care poate fi preţuit şi vândut, d-le Cantrell, spuse ea rece. Vreau doar să mă mărit, ca să-mi pot păstra ferma. Peste un an vom divorţa şi fiecare va merge pe drumul său. În aşteptare, veţi beneficia de un loc de muncă unde nimeni nu vă va spune cum să vă ocupaţi de un cal, adăugă ea cu perfidie. Deci, asistase la discuţia cu Tom. — Şi, urmă ea, vă voi dărui vreo mie de acri la Abilene. Soţul meu mi le-a lăsat. Eu nu l-am folosit dar, dacă sunteţi interesat, vă puteţi instala acolo propria fermă. Dacă nu doriţi, îl veţi putea vinde oricând. O mie de acri? Dacă-l interesau? Nu cred că exista niciun dresor de cai, are să nu viseze să aibă propria fermă, să fie propriul său stăpân… — Ce înseamnă când spuneţi „să vă păstraţi ferma”? întrebă el. — Soţul meu, Michael, a murit acum doi ani, într-un accident de avion. A făcut un testament care stipulează că gestiunea financiară şi administrativă a bunurilor lăsate, inclusiv ferma, va fi asigurată de fratele său Earl până mă voi recăsători. — De ce a făcut asta? — Nu vă priveşte. — Chiar aşa? Îmi cereţi să vă iau în căsătorie şi îmi spuneţi că n-am dreptul să întreb de ce. În acest caz îmi rămâne doar să vă salut, doamnă. Sunt încântat că am făcut cunoştinţă. Şi chiar îi întoarse spatele. — Aşteptaţi! El se opri o clipă, înainte de a se întoarce, cu mâinile în şolduri. Rachel scoase un oftat. El avea dreptate, ştia, dar situaţia era atât de umilitoare! — Michael voia să hotărască totul, începu, adunându-şi tot curajul. Pentru el şi pentru toţi cei din jur, adăugă ea cu un zâmbet amar. Voia să facă bine, desigur, dar nu i-a venit niciodată ideea că eram capabilă să mă descurc singură. Se gândea mereu să mă protejeze, să se ocupe de mine. Niciodată n-ar fi crezut că aş putea conduce singură ferma T. — Ferma T.? repetă Cord. Toată lumea o cunoştea. Cord îşi aminti chiar că auzise de moartea proprietarului, cu doi ani în urmă. Acum îi venea în minte şi numele: Stephens, Michael Stephens. — Am auzit de soţul dvs. Dacă am memoria bună, lucra în. Industria petrolieră, şi a cumpărat ferma ca să v-o ofere dvs. Rachel scutură din cap. — Nu, asta-i povestea pe care a spus-o ziariştilor, dar ferma, de fapt, făcea parte dintr-o societate pe care el a răscumpărat-o. Întotdeauna a vrut s-o revândă. Aştepta doar un cumpărător. Se îndreptă spre poartă şi respiră aerul călduţ al acestui început de aprilie. Era doar zece şi jumătate, iar căldura promitea să devină înăbușitoare. — Toată viaţa am trăit în apartamente, mari şi triste… Tatăl meu m-a aruncat în cursa lui pentru reuşită profesională. Eu am prevăzut că Michael o să-mi impună acelaşi stil de viaţă. În doi ani de căsătorie, am locuit în cinci case şi patru state diferite… Şi atunci, prima dată când am pus piciorul pe pământul fermei T., cam la şase luni de la moartea soţului meu m-am îndrăgostit imediat. Am avut imediat senzaţia că sunt acasă. Rachel îşi încrucişă braţele, fără a-şi desprinde privirea de cea a lui Cord. — Mi-ar fi plăcut să ne instalăm aici, dar Michael a spus că nu era practic pentru el. Închiriase deja un apartament la Dallas. M-am resemnat să locuiesc la fermă doar în timpul week-end- ului, când venea el să-şi supravegheze „investiţia”. Apoi a murit şi Earl a rămas stupefiat că m-am mutat în această fermă. Pretindea că nu este un loc civilizat… A insistat să o vând, dar am refuzat. De atunci, cearta dintre noi n-a mai încetat. — Nu e prea uşor pentru o femeie să conducă o fermă, recunoscu Cord. Tânăra râse cu un râs senzual, care-i dădu lui Cord frisoane. — Mai ales pentru o orășeancă, răsfăţată, nu-i aşa? Am auzit adesea fraza asta, credeţi-mă. În final, n-a făcut decât să-mi întărească hotărârea. Încetul cu încetul, Cord începea să priceapă. — Sunteţi pe calc de a-mi spune că vreţi să vă căsătoriţi cu un necunoscut ca să scăpaţi de cumnatul dvs.? Rachel roşi puternic dar susţinu, totuşi, privirea interlocutorului. — Earl’ se ocupă de doi ani cu distrugerea fermei. Cumpără fân de proastă calitate, îşi plăteşte muncitorii cu întârziere şi refuză să facă reparaţiile indispensabile. În plus, este un prost administrator Dresorul meu m-a părăsit săptămâna trecută, când Earl i-a spus că-i va micşora leafa. Dacă nu-l înlocuiesc. Puţinii clienţi pe care-i mai am vor pleca în curând. Earl ştia foarte bine că nicio fermă nu se putea descurca fără un dresor. Fără a-l fi întâlnit niciodată, Cord avea de pe acum părerea formată în privinţa lui Earl. — Ferma mi-a dat un sens vieţii, continua Rachel aplecându-se, pentru a strânge un pumn de fân. Simt pentru prima dată o responsabilitate. Mi-e greu să vă explic sentimentele mole dar pot să afirm că, în sfârşit, ştiu ce înseamnă a fi „angajat”. În atitudinea lui Rachel ceva îi spunea lui Cord că nu minte. Totuşi, înţelegea cu greu că o femeie atât de frumoasă poate alege o viaţă atât de dură. — Şi familia dvs.? De ce nu-i cereţi să vă ajute? Privirea lui Rachel se înăspri. — Tata mi-a spus că va fi foarte bucuros să mă primească în Germania, când mi-o veni mintea la cap. Până atunci trebuie să mă descurc… N-a înţeles că exact asta voiam şi eu: să mă descurc. Şi singură. Cord scutură din cap. Unele lucruri îi scăpau încă. — Permiteți-mi. Nu văd dificultatea de a vă găsi un soţ. De ce îmi faceţi propunerea asta mie, un străin? — Poate oi fi eu disperată, dar simţ practic am. Am dat unui detectiv sarcina de a face o listă a tuturor dresorilor celibatari care mi-ar conveni. Numele dvs. Figura în capul listei. Acum e clar? După tonul femeii, căsătoria asta părea mei mult o închisoare, decât un eveniment fericit. Dar nu tot aşa o judeca şi Cord? Şi chiar mama lui? O clipă se gândi serios. Timp de un an să fie propriul său stăpân, să se ocupe de cai aşa cum ştia al. Şi apoi… Posibilitatea de a avea propria fermă… Nu. Chiar numai pentru un an, căsătoria rămânea căsătorie. O privi pe tânăra femeie şi îşi simţi trupul încordându-se. Desigur, avea nevoie de o femeie şi cea din faţa lui era frumoasă. Dar dorinţa nu avea să-l facă să-şi piardă raţiunea şi Rachel era inclusă în preţ. — Doamnă Stephens, spuse ol scoţându-şi pălăria ca să-şi treacă o mână prin păr, căsătoria nu prea e făcută pentru mine. Vă apreciez propunerea, dar cred că trebuie s-o refuz. — Bine, acum vă înţeleg perfect, domnule Cantrell, răspunse ea cu o voce seacă, dar fără mânie. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat. Şi băgându-şi o mână în buzunar, scoase o carte de vizită pe care i-o întinse. — Dacă vă schimbaţi părerea, mă găsiţi aici până când voi… încheia afacerea. Cord se gândi, brusc, că ea va vizita ferma vecină şi va face aceeaşi propunere viitorului dresor. Ideea îi displăcea, fără să ştie de ce. — Hei, doamnă Stephens, strigă fugind după ea, în timp ce ea se îndepărta. Era gata să urce în maşină, dar s-a întors. — Cum vă numiţi? Adică, vreau să spun, prenumele… — Rachel, spuse ea urcând la volan. Şi îi surâse pentru ultima dată. Desigur, pentru a-i demonstra că nu-i purta pică, ci că afacerile sunt afaceri şi atât. Şi totuşi, el ar fi jurat că acest surâs promitea mai mult.

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught    ANGLIA 1816     Capitolul 1   În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc. — Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani. — Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei… Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia. — Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare. Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ. — Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney. Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească: „Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”. Edward râse uşor. — Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele. Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor. — Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător. — Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare. — De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat. Anne zâmbi. — Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere. — Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut. În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare. — Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături. Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei. — Ai răbdare, Elizabeth, spuse el. — Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant. — Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul. — Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine. — Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru. La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin. Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă. Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii. Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă. Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin. O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul. — Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri. Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe. — Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib. — E acolo. Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente. Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire. — Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată. Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr. — Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă. — D-dar de ce? insistă Emily. — Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci. — Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine! — Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă. — Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar. — N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre. Emily refuză să schimbe subiectul. — Atunci, ce ai de gând să faci? — Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să… — O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia. Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica. — Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla? Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită: — Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea. — Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca… Whitney strânse pumnii furioasă. — Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele. Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă. — Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori. — O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni. Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal. Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă. După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite. Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap. — Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie. Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă: — Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit. — Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră. Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop. — Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind. Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă. — Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici. Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară. Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea. — Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este? Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat. — Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el. — Pe… îngăimă Lord Gilbert. Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari. — Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă. — Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu. Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori. — Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră. Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine. — Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert. Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv. — Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă. — În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său. — La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna. El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut. Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică. Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe. Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate. Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja. — Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios? — Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine. — Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an? — N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu. — Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii? Whitney roşi. — Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat. — Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily. — Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi… Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun. — Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect? — Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă. — Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect? — N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă… — În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă? — Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut. Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei. — Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară. Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă: — Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate. — Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă. — Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată. Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă: — Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.   Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar: — Cât de informativ, unchiule. Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură: — Cât de informativ, mătuşă. Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru. După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea. În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani. În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins. — Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte. Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia. Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney. — M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne. Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă: — E un roman de dragoste? — Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei. — Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou. — Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă. — Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu. Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic. — Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare. Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil. — Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”? Pufnind ironică, Whitney încheie:. — Aici mi-aş fi luat repede sărurile! — Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei. — Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei. — Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea. — Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea? — În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească. — Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră. Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale. — Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva. Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili. — Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc. Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe: — Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită. Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul. În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se. — Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi? Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât. — Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă. Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda. — În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine. Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei. — I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei. Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei. — Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă. Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră. — Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine? Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă. — Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta. — Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine. — Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.