Cărți romantice și de dragoste pdf

De-a casatoria de Flora Kidd AVEAU STRICT O RELAȚIE DE AFACERI   Poate că Daphne n-ar fi trebuit să plece din casa mătuşii ei – oricât de mult detesta viaţa acolo – căci unde ajunsese? În Mexic, fără un ban în buzunar! La început, nu l-a considerat pe Carlos Reynolds cu adevărat atrăgător. Nu s-ar fi măritat cu un bărbat complet necunoscut numai fiindcă acesta, întâmplător, avea nevoie de o soţie temporară! Totuşi, când Carlos a riscat să intre în puşcărie pentru ea, Daphne i s-a simţit îndatorată. Dar să devină doamna Carlos Reynolds era una... Să se îndrăgostească de chipeşul şi nesimţitorul ei soţ era cu totul altceva... Era nebunie curată!   FLORA KIDD a început să scrie pe vremea când ea şi soţul ei, inginer-designer, locuiau încă în Scoţia. Acum trăiesc în Canada şi au patru copii. Prozele ei îi reflectă pofta de viaţă.    – Ai... ai să-mi lipseşti, Carlos, şopti Daphne. Nu asta intenţionase să spună, dar nu găsea nici un alt mod de a-şi exprima teama bruscă de a rămâne singură în locul acela necunoscut, sau de a-i arăta că-i preţuise protecţia şi puterea în ultimele câteva zile. – Credeam că te bucuri să rămâi singură în pat pentru o noapte, spuse el alene. – Te rog, nu-ţi râde de mine. Vo... vorbesc serios. Ai să-mi lipseşti. Genele i se lăsară din nou peste ochi, în timp ce privirea lui Carlos cobora dinspre ochii către gura ei. Daphne avu dintr-o dată impresia că spaţiul care-i despărţea începuse să pulseze de nevoi primitive neexprimate. Inima i se poticni în piept şi o cuprinse o senzaţie de ameţeală. Se clătină spre el, cu buzele întredeschizându-i-se ademenitor. Observă şi buzele lui despărţindu-se, cu asprimea îmblânzită într-un tremur senzual. Apoi, Carlos răsuflă scurt, zgomotos, iar gura i se prăvăli peste a ei într-un sărut violent, care nu-i mai lăsă nici o şansă de a reacţiona, Daphne căzu la loc pe pernă, împinsă acolo de greutatea lui Carlos, deşi se lăsase de bunăvoie, cu mâinile petrecute pe după gâtul lui şi degetele răsfirându-i părul de la ceafă. Simţi furnicături într-un sân şi-şi dădu seama că degetele lui ajunseseră acolo, mângâindu-i-l şi ciupindu-l. Capul i se învârtea, trupul i se zbuciuma neputincios sub al lui. Timpul încetase să mai existe, mistuit de o dorinţă disperat de arzătoare care păre să-i contopească laolaltă. Cămaşa de noapte i se sfrâşie cu un scrâşnet subţire, când deodată nişte bătăi în uşa de la intrare îi întrerupseră. Fură urmate de un glas bărbătesc, strigând ceva în spaniolă. Carlos înălţă capul. Un moment, rămase cu privirea spre ea, două scântei mici arzându-i mocnit în adâncurile ochilor, iar Daphne nu ştiu dacă bufniturile ritmice pe care le auzea erau bătăile inimii ei suresdcitate, sau cele ale omului de la uşă. Deodată, Carlos se retrase, coborându-şi zgomotos pe podea picioarele încălţate în cizme. – Asta voiai? o întrebă el cu glas aspru, fără s-o privescă, în timp ce-şi vâra cămaşa în pantaloni şi începea să-şi încheie cureaua. Gâfâind sufocată, cu un braţ peste faţă, ca să se ascundă parcă, Daphne gemu. – Nu... nu... ştiu... şopti ea. Nu ştiu... – Atunci, dacă nu ştii ce vrei, te sfătuiesc să nu mai încerci figuri din-astea, o admonestă el rece. Înţelegându-i treptat sensul cuvintelor, Daphne se îndreptă de spate, înlăturându-şi bretonul des de pe fruntea înfierbântată. Carlos pornise spre uşă, cu Sombrero-ul alb pe cap şi o geacă de doc beumarin aruncată pe un umăr. Ieşi pe uşă, iar cizmele i se auziră bocănind pe cotridor. Sărind din pat, cu marginile cămăşii de noapte sfâşiate adunate într-o mână, Daphne o luă la fugă desculţă după el. – Stai... o, te rog, aşteptă-mă! strigă ea, alergând în living. Gata să deschidă uşa din faţă, Carlos se întoarse privind-o lung. În umbra de sub borul pălăriei, ochii îi erau enigmatici ca întotdeauna, negri şi de nepătruns. – Ce mai e? întrebă el tărăgănat, cu o undă de nerăbdare. – Trebuie... trebuie să-ţi spun... şopti Daphne, oprindu-se lângă unul dintre fotoliile de bambus, al cărui spătar îl apucă strâns în mâna liberă. N-a fost un... o... o "figură"... Ochii lui Carlos se îngustară ca două fante, gura i se înăspri, şi ridică o mână ca să-şi şteargă cu dosul ei buzele, ca pentru a înlătura de-acolo gustul buzelor ei. Apoi, ridicând din umeri, se întoarse să deschidă uşa. – Hasta la vista, amiga, aruncă el indiferent şi, ieşind pe verandă, trânti uşa după el.     Capitolul 1   Pe cerul albastru închis al nopţii, luminile din Acapulco scânteiau, întrecându-se cu sclipirile de diamant ale miriadelor de stele. Aerul era cald şi calm, iar în tufişuri, care creşteau dese în jurul unei frumoase case construite în stil spaniol, pe o colină care domina golful unde se reflectau luminile, greierii îşi cântau serenadele în acompaniamentul muzicii ce răsuna prin ferestrele prelungi deschise. Elsa Thomas, actriţa ale cărei filme dramatice, aventuri amoroase toride şi patru căsnicii furtunoase făcuseră deliciul publicului timp de peste douăzeci de ani, dădea o petrecere, iar spaţiosul salon al casei era plin de celebrităţi ale ecranului, producători, starlete tinere şi dornice de afirmare, băgători de seamă şi chiar câţiva fani care reuşiseră să forţeze intrarea. Hainele erau neformale şi variate. Femeile purtau de toate, de la caftane viu colorate până la rochii de seară decoltate. Unele aveau pantaloni scurţi şi maiouri fără bretele. Altele purtau şalvari transparenţi de şifon şi tricouri. Peste tot se vedea multă piele bronzată şi mătăsoasă. Majoritatea bărbaţilor purtau pantaloni marinăreşti subţiri şi cămăşi cu mâmecă lungă. Unele cămăşi erau tipic mexicane, largi şi fără guler, şi erau încinse cu centuri late, bătute în paiete. Alte cămăşi erau croite în talie, pensate sau brodate, cu guler înalt, în stil chinezesc, sau descheiate până la mijloc, dezvăluind medalioane şi pantantive agăţate pe lănţişoare. Numai un singur bărbat purta cămaşă convenţională, costum şi cravată. De statură medie, cu umeri foarte laţi, stătea rezemat de perete, lângă una dintre arcadele prelungi care dădeau pe terasă. Îşi ţinea mâinile în buzunarele pantalonilor costumului gri deschis de alpaca şi urmărea tot ceea ce se întâmpla în salon cu ochi negri şi duri şi o arcuire uşor cinică în colţul gurii. În timp ce două femei îmbrăcate în uniforme negre cu alb circulau cu tăvile pline de băuturi şi antreuri gustoase din fructe de mare, Elsa awawas ţinea consiliu în mijlocul camerei. Vorbea vivace cu toţi cei care o abordau, gesticulând tot timpul cu mâinile ei albe, astfel încât inelele să scapere ostentativ în lumină. Părul ei blond era coafat cu o eleganţă dezinvoltă, ochii albaştri îi scânteiau între genele rimelate gros, şi râdea mult, dezvăluindu-şi printre buzele pline şi rujate dinţii mici, ca de pisică. Râsul ei era zgomotos şi aspru, îşi spuse bărbatul rezemat de perete, întrebându-se vag de ce nu i-o fi spus nimeni să nu râdă în public, pentru că atunci distrugea imediat imaginea pe care şi-o crease cu atâta chin de-a lungul anilor, imaginera acelei frumuseţi senine şi misterioase. Simţindu-se dintr-o dată sufocat de atmosfera teatrală a încăperii, îngreţoşat de veselia falsă a invitaţilor, bărbatul se desprinse pe perete, întorcându-se brusc să iasă pe terasă. Se ciocni de una dintre servitoare, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare pline, iar tava zbură din mâinile femeii. Paharele se sparseră pe jos, împrăştiindu-şi conţinutul peste mocheta groasă. Oamenii se întrerupseră din coversaţii, întorcându-se să vadă ce se întâmplase. Servitoarea, o fată înaltă şi zveltă, cu păr auriu tuns scurt şi căzându-i într-un breton des şi bombat peste frunte, privi consternată dezastrul de pe covor, apoi înălţă capul, încruntându-se acuzator spre bărbatul care se ciocnise de ea. – Lo siento, señorita, spuse el cu glas scăzut şi morocănos. Fata, însă, nu-l înţelese şi continuă să-l privească, cu iritarea alungată de fascinaţia pe care i-o provoca profilul lui chipeş şi coloraţia neobişnuită. – Proasto! răsună ascuţit vocea enervată a Elsei, în timp ce venea spre servitoare. De ce nu te uiţi pe unde mergi?! – M-am uitat pe unde mergeam, replică servitoarea, cu o străfulgerare furioasă în ochii ei de aceeaşi culoare cu ai Elsei, dar mai îndepărtaţi. Dumnealui a fost de vină! arătă ea spre bărbatul în costum. – Are dreptate, confirmă el în engleză, cu un accent uşor tărăgănat şi un zâmbet autoironic arcuindu-i gura lată, cu buze subţiri. Nu m-am uitat pe unde mergeam. Îmi veţi permite să achit pagubele, desigur. – Vaaai, ce drăguţ eşti că te oferi, iubitule...! Faţa Elsei se schimbă ca prin minune, zâmbindu-i, în timp ce-şi strecura braţul gol, uşor bronzat, pe sub al lui. – Dar nu te pot lăsa să iei asupra ta boroboaţa pe care-a făcut-o curviştina asta tâmpită. Se întoarse spre servitoare, cu expresia înăsprindu-i-se din nou, şi se răsti veninos: – Ei, şi-acum ce stai şi te uiţi la mizeria pe care-ai făcut-o? Strânge! – Nu! Răspunsul răsună sfidător, în timp ce servitoarea se întorcea spre actriţă, iar oamenii din jur, care tocmai îşi reluaseră conversaţiile, întoarseră iar capetele să se holbeze. – Atunci, ieşi afară! scuipă dramatic cuvintele Elsa, ridicând graţios un braţ lung pentru a arăta spre uşa terasei. Auzi ce-ţi spun? întrebă ea fără nici un rost, pentru că vocea ei puternică şi clară se auzea, fără îndoială, până în grădină. Afară! Acum să pleci, m-am săturat de tine şi de insolenţele tale! Se întoarse spre grupul de oameni care o priveau, admirând reprezentaţia dată de vedeta lor favorită de cinema. – După tot ce-am făcut ca s-o ajut, se plânse ea, cu vocea frângându-i-se uşor şi frumoşii ochi umplându-i-se de lacrimi, luând-o în casa mea, dându-i o sluj, când am găsit-o, singurul copil al fratelui meu. Era săracă şi n-avea de lucru, aşa că am primit-o sub acoperişul meu, iar ea, drept răsplată, a încercat să se amestece între Mitch şi mine, să ne strice casa. Aşa păţeşti când ţi se face milă de o rudă săracă... – Mincinoaso! Ipocrito! Vocea Daphnei Thomas tremura de furie, iar cei din jur scoaseră un murmur colectiv, savurând scena dramatică dintre mătuşă şi nepoată. Dar Daphne nu juca teatru. Vorbea cât se putea de serios, rostind fiecare cuvânt din adâncul inimii. – Şi eu m-am săturat, de tine şi de... şi de aşa-zisa ta caritate şi prietenii tăi libidinoşi şi făţarnici! Cu o lucire dispreţuitoare în ochi, măsură din privire auditoriul fascinat. Aruncând încă o privire acuzatoare spre bărbatul care cauzase accidentul, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa dinspre terasă. Fugind prin întunericul catifelat şi cald al nopţii, Daphne traversă terasa până într-o altă aripă a casei. Urcă în goană o scară îngustă, intrând în camera ei, din apartamentele servitorilor. Aprinse lumina, se duse la o debara şi, scoţând o valiză jerpelită, o aurncă pe pat, unde începu să-şi îndese în ea hainele. Împachetă totul rapid şi metodic, fără a-şi lăsa gândurile să se abată de la hotărârea pe care o luase. De astă dată, avea să plece cu adevărat. Nu ştia unde se ducea, dar se săturase de Elsa. Nu mai suporta să locuiască la mătuşa ei şi să lucreze pentru ea. Nu-l mai suporta nici pe Mitchell Gardner, cel de-al patrulea soţ al Elsei, cu mâinile lui pipăitoare, ochii lascivi şi aluziile să-i devină amantă, chiar în acea casă, sub nasul Elsei. Când valiza fu plină, îşi scoase uniforma de servitoare şi luă pe ea o pereche de pantaloni albi, o bluză verse fără mâneci şi un blezăr alb. Luându-şi valiza şi poşeta, ieşi din cameră, părăsind casa pe uşa prin care intrase şi pornind pe aleea care şerpuia spre şosea. În spatele ei, muzica şi vocile se pierdeau în noaptea neagră. Daphne bănuia că Elsa ar fi preferat să joace puţin altfel scena din salon. Fără îndoială, iar fi convenit ca singura ei nepoată, cu care fusese chipurile atât de "generoasă", să se milogească, s-o roage să n-o dea afară. Iar atunci, Elsa le-ar fi arătat admiratorilor cât de iubitoare şi iertătoare putea fi. Şi-ar fi făcut un nou număr, prefăcându-se că o ierta pe tânăra acuzată de a fi încercat să-i răpească soţul. Buzele Daphnei se arcuiră într-o grimasă răutăcioasă. Cine l-ar mai fi vrut pe Mitchell Gardner, după ce Elsa termina cu el? Ajunsese pe la jumătatea aleii, când din arbuştii de oleandru se desprinse o siluetă, venind spre ea. – Daphne, doar nu pleci? Glasul lui Mitchell Gardner era îngreunat de alcoolul băut. Se clătina uşor pe picioare, tăindu-i calea, cu mătasea albă a cămăşii lucindu-i slab în întuneric. – Ba da, plec. Daphne aşteptă prudentă, întrebându-se prin care parte să-l ocolească. – Da' nu te pot lăsa să pleci, bălmăji el, apucând-o de umeri. Trebuie să rămâi aici... am nevoie de tine... Elsa n-a vorbit serios, adineaori. O ştii ce nervoasă e. O să-i treacă până dimineaţă şi-o să te-aştepte, ca s-o piepteni şi s-o serveşti... Mâinile lui îi strânseră umerii, trăgând-o spre el. – Daphne, iubito, nu pleca. Stai cu mine... Te doresc... – Nici nu mă gândesc! Daphne îşi lăsă valiza să cadă, împingându-l cu amândouă mâinile. – Nu vreau să rămân aici. Of, lasă-mă să plec, dă-mi drumul...! strigă ea, lovindu-l în fluierele picioarelor, dezgustată de atingerea mâinilor lui care i se târau peste trup şi de duhoarea de alcool din răsuflare, când gura i se lăsă peste a ei. Senzaţia buzelor lui umede şi fleşcăite peste ale ei îi dezlănţui furia, iar Daphne începu să se zbată, sucindu-se şi zvârcolindu-se, lovindu-l cu ambele mâini şi zgâriindu-i faţa, convinsă că dacă nu reuşea să scape Mitchell ar fi posedat-o cu forţa, chiar acolo, în tufişurile de lângă alee. Deodată, îi inundară lumina şi zgomotul. Nişte caciucuri scrâşniră pe asfalt, în timp ce o maşină se oprea brusc, dar Mitchell nu păru să observe, continuând s-o ţină strâns. În timp ce se zbătea mai departe să scape din îmbrăţişarea lui greţoasă, Daphne auzi o portieră trântindu-se. Apoi i se păru că Mitchell era ridicat în aer şi-l văzu împleticindu-se de-a-ndăratelea, pentru a cădea pe marginea aleii. La lumina farurilor, îl recunoscu pe şoferul maşinii. Era bărbatul cu costum care se ciocnise de ea în salon. – E totul în regulă? întrebă el. – Da, acum este... şopti Daphne, încercând să-şi şteargă de pe buze urmele gurii lui Mitchell. Vă mulţumesc. – N-ai pentru ce. Necunoscuutl o privea cu ochi negri ca mangalul şi chipul cufundat în umbră. – Cred că-ţi datorez ceva pentru problemele pe care ţi le-am cauzat. Pot să te duc undeva cu maşina? Gemetele lui Mitchell le atraseră privirile spre marginea aleii, unde individul zăcea pe jos. – Ce i-aţi făcut lui Mitchell? întrebă Daphne. – L-am dezmeticit un pic, atâta tot. – Sper că nu l-aţi rănit. – Ascultă, domnişoară, replică tărăgănat necunoscutul, cu o undă de nervozitate, am avut impresia că nu erai prea încântată de atenţiile lui, când tocmai am apărut eu, altfel n-aş fi intervenit. Dar, dacă vrei să rămâi aici şi să-l consolezi, n-ai decât. Eu mă duc. Şi se întoarsespre maşină. Cu coada ochiului, Daphne văzu că Mitchell încerca să se ridice. Intră în panică. – Nu, nu vreau să-l consolez, spuse ea grăbită, luându-şi valiza şi pornind spre maşină. Şi aş dori să ajung în oraş, dacă se poate. – Atunci, urcă, îi ordonă scurt omul cu costum, deschizându-i portiera. Dă-mi valiza şi am s-o pun pe bancheta din spate. – I-ascultă, Daphne, unde naiba ai luat-o la picior? întrebă răstit Mitchell, în timp ce Daphne se aşeza pe locul din dreapta. Două portiere se trântiră. Omul în costum se aşeză la volan şi închise şi portiera de lângă el. Motorul porni. Pneurile scârţâiră din nou, iar maşina se repezi înainte, pe lângă Mitchell, care continua să strige. – Eu sunt Carlos Reynolds, se prezentă omul de la volan. Iar dumneata eşti...? – Daphne Thomas. – Deci, eşti într-adevăr rudă cu Elsa. – Da, deşi în ultima vreme am ajuns s-o regret. Daphne făcu o pauză, trăgându-şi respiraţia adânc, tremurător, după care adăugă cu aprindere: – Mai bine n-ar fi venit anul trecut în Wales, unde m-a găsit şi m-a convins să-i accept invitaţia de a veni la ea, pe post de cameristă personală! – E adevărat ce-a spus? Erai şomeră când te-a găsit? – Nu, nu-i adevărat. Sunt coafeză şi lucram într-un salon cosmetic din Swansea. Ea se întorsese în oraşul ei natal pentru un clip publicitar – celebritatea care revine la origini ca să arate că nu şi-a uitat familia şi umilele începuturi. Eu sunt singura membră rămasă în viaţă a familiei. Tatăl meu, care era mult mai vârstnic decât Elsa, a murit într-un accident, cu ani în urmă, în minele de cărbuni, explică ea. – Iar restul, aluzia că te-ai vârât între ea şi soţul ei? E adevărat? – Nu, nici asta! negă vehement Daphne. Ieşiseră pe şosea, iar în faţă se vedeau licărind luminile oraşului. – V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi lăsa în zócalo, adăugă ea politicos. – Ce-ai să faci acolo? – Îmi voi găsi un loc unde să înnoptez. – Şi mâine? Ce vei face? – Am să-mi caut o slujbă. – Vorbeşti spaniola? – Nu putea. Şi nici n-o înţeleg prea bine. Nu sunt în ţară de mult timp. – Dar crezi că-ţi vei putea găsi o slujbă vorbind numai engleza? – Ei, n-ar trebui să-mi fie prea greu să găsesc de lucru în salonul de coafură al unui hotel, unde majoritatea clienţilor vorbesc engleza. – Nu plănuieşti să te întorci în ţara ta? – Încă nu-mi pot permite. N-am destui bani pentru biletul de avion. Carlos Reynolds nu mai comentă, în timp ce maşina gonea pe Costera Miguel Aléman, urmând curbura golfului. Apăru un şir de clădiri înalte şi sclipitoare, luxoasele hoteluri de pe faleză, unde veneau în fiecare an roiuri de sezonişti din alte regiuni ale ţării şi din Statele Unite. Curând, intrară în zócalo, piaţa din centrul oraşului, iar Daphne îi ceru lui Carlos Reynolds să oprească maşina, ca să coboare. Acesta, însă, nu păru s-o audă, iar maşina îşi continuă drumul prin traficul nocturn, pe lângă extraordinara catedrală, albă cu albastru şi auriu, cu turlele ei bizantine gemene şi cupola ca a unei moschei, apoi pe o stradă care ducea la super-autostrada rapidă, cel mai drept drum spre Mexico City. – V-am cerut să opriţi în faţa catedralei, spuse Daphne, întorcându-se spre el, dar cred că nu m-aţi auzit. – Te-am auzit, replică rece Reynolds şi, cotind pe autostradă, apăsă pe accelerator. Motorul răspunse pe dată, iar maşina păru să-şi ia zborul. – Încotro ne îndreptăm? Unde mă duceţi? exclamă Daphne, începând să se îngrijoreze. – Drumul ăsta duce în capitală, cum sunt sigur că ştii, răspunse el netulburat. – Dar nu vreau să ajung acolo! Vă rog, duceţi-mă înapoi la Acapulco. Reynolds nu răspunse nici de astă dată, iar Daphne simţi că o cuprindea panica. – A, ar fi trebuit să ghicesc, se plânse ea cu amărăciune. Sunteţi la fel ca toţi bărbaţii de la petrecerile Elsei. Nu sunteţi cu nimic mai presus de Mitchell, în fond. Vă rog, opriţi şi lăsaţi-mă să cobor. Nu vreau să merg mai departe cu dumneavoastră. Refuz să mă las răpită! – Nu te răpesc, replică el. Încerc să te ajut. Din vina mea a trebuit să pleci în seara asta de la Elsa, din vina mea nu mai ai slujbă, aşa că mă consider răspunzător pentru ceea ce ţi se întâmplă şi nu te pot lăsa să stai singură în cine ştie ce hotel ieftin, sau să bântui străzile, în căutarea unei slujbe. Cineva ar putea să profite de dumneata. Cu mine eşti în siguranţă. – Dar nu aveţi de ce să vă simţiţi răspunzător de soarta mea, susţinu Daphne. De mai mult timp mă gândeam să plec de la Elsa. N-am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Îmi pot purta şi singură de grijă. Reynolds nu-i răspunse, iar maşina îşi continuă drumul, urcând constant spre Sierra Madre del Sur. Insecte zburătoare, atrase de lumina farurilor, se repezeau spre parbriz şi izbeau plexiglasul – la fel cum se izbise şi ea de omul de alături, îşi spuse Daphne într-o doară. Privindu-le aripile frânte şi trupurile strivite pe parbriz, îşi muşcă buzele. Oare aşa urma să-şi sfârşească şi ea viaţa, doborâtă şi zdrobită de tratamentul dur şi nemilos al altora? Aruncă o privire piezişă spre profilul întunecat al tovarăşului ei de drum. – Cât durează drumul până la Mexico City? întrebă ea. – Pe autostrada asta, între cinci şi şase ore. Dar nu vom erge toată noaptea. Nu peste mult, vom ajunge la Iguala. Cunosc un han în apropiere unde putem petrece noaptea. – Dar nu vreau să petrec noaptea cu dumneavoastră, nici în Iguala şi nici în altă parte! exclamă disperată Daphne. O, vă rog, de ce nu vreţi să mă ascultaţi? Vreau să mă întorc la Acapulco. Nu vreau să merg cu dumneavoastră. – N-ai de ales, replică rece Reynolds. N-am să opresc pentru a te lăsa să cobori. Şi dacă aş face-o, unde te-ai duce? Oraşul a rămas în urmă. Iar la Acapulco nu mă mai întorc – m-am săturat de el. Aşa că stai liniştită şi relaxează-te. Mi-am asumat responsabilitatea de a-ţi găsi un loc unde să înnoptezi, iar mâine te voi ajuta să-ţi găseşti o slujbă. Măcar atâta pot să fac pentru dumneata. – Aşteptaţi cam mult de la mine, bombăni Daphne, relaxându-se totuşi în fotoliul-cupă, căci tocmai constatase că era epuizată. Tensiunea ultimelor câteva săptămâni petrecute cu Elsa şi Mitchell, dramatismul scenei din salon, lupta cu Mitchell pe alee, păreau să-i fi secat toate puterile, aşa că nu mai avea resurse ca să-l înfrunte pe acest om care spunea că-şi asumase responsabilitatea de a-i găsi un loc unde să stea peste noapte. – Serios? În ce sens aştept prea multe de la dumneata? întrebă el, părând surprins. – Aşteptaţi să am încredere în dumneavoastră, deşi ne cunoaştem de mai puţin de o oră. De ce aş avea mai multă încredere în dumneavoastră decât în Mitchell Gardner? – Mmm, am priceput aluzia, murmură el tărăgănat. Dar te-ai gândit cam târziu la asta, nu crezi? Tot ce pot spune, ca să te liniştesc şi ca să mă recomand, e că nu-s unul din lingăii Elsei Thomas. Nici nu sper să fiu următorul ei soţ. Şi nu-s nici actor, nici alte legături nu am cu lumea filmului. – Atunci, ce căutaţi la petrecerea Elsei? Aţi venit nepoftit? – Nu. Am fost invitat, chiar de Elsa. Am cunoscut-o ieri, şi m-a poftit să trec pe la ea în seara asta. Făcu o pauză, apoi adăugă: – Dacă nu-mi amânam plecarea ca să vin la petrecerea ei, acum aş fi fost departe. Daphne îl privi din nou, dorindu-şi să-l fi putut vedea bine şi încercând să-şi aducă aminte cum arăta. Îşi aminti un chip dur, cu bărbia pătrată şi pielea argăsită, de culoare oacheşă, brun-aurie, nişte ochi negri de nepătruns şi, lucru surprinzător pentru fizionomia aceea creolă, un păr bogat, tuns destul de lung, doar puţin mai închis la culoare decât al ei. – Unde locuiţi? îl întrebă ea curioasă. – În momentul de faţă, pe Fontaine Ranch, lângă Micatepec, răspunse el. – Sunt în Mexic doar de o lună, deci trebuie să mă scuzaţi dacă par neştiutoare, spuse mai destinsă Daphne, dar n-am idee unde este Mica... Mica... vedeţi, nici măcar nu pot să pronunţ numele, se plânse ea, cu un mic râs încurcat. Este în Mexic? – Da, în statul Veracruz, din vestul ţării. – Ştiu că numele Carlos este varianta spaniolă a lui Charles, dar Reynolds nu mi se pare că sună ca un nume mexican. Are origine engleză, sau chiar velşă. Vreau să zic, majoritatea mexicanilor au nume de familie spaniole, nu? – Mulţi da, îi dădu dreptate Reynolds. Dar unii au şi nume italiene, germane, japoneze, chineze, indiene, scoţiene, irlandeze, engleze şi galeze. Şi franceze. La fel ca majoritatea naţiunilor, şi cea mexicană e foarte amestecată. De exemplu, zona din jurul Micatepecului a fost colonizată de nişte imigranţi francezi, în secolul trecut, iar ferma unde locuiesc şi lucrez eu a fost de-atunci şi până acum proprietatea familiei Fontaine. Cu câţiva ani în urmă, proprietarul fermei i-a oferit slujba de administrator tatălui mei, John Reynolds, un cowboy din Texas. Când s-a angajat acolo, tatăl meu a cunoscut-o pe mama, care era mexicană, şi s-a însurat cu ea. Făcu o pauză, apoi adăugă, cu o undă de ironie. – Sper că asta-i satisface curiozitatea cu privire la originea numelui meu hibrid. – Într-adevăr, răspunse serioasă Daphne. Vă mulţumesc că mi-aţi spus. N-am mai cunoscut pe nimeni care să lucreze la o fermă. Urmă o scurtă tăcere, apoi Daphne îl întrebă: – Câţi ani aveţi? – Treizeci şi patru. De ce vrei să ştii? – A, sunt doar curioasă din fire. – Dar dumneata câţi ani ani? se interesă el, cu o undă de amuzament în glas. – Aproape douăzeci şi trei. Se lăsă din nou tăcerea. Ajunseseră mai aproape de munţi, iar Daphne putea să distingă contururile piscurilor ascuţite profilându-se pe cerul înstelat. În apropiere licăreau luminiţele unui oraş. Iguala? Muşchii stomacului i se strânseră cu nervozitate. Ce căuta în maşina aceea, la discreţia unui necunoscut? Nu cumva, repezindu-se să scape de Mitchell, nimerise din lac în puţ? Dar ce i s-ar fi întâmplat dacă nu se urca în maşină? O străbătu un fior, imaginându-şi cum s-ar fi comportat Mitchell. Era rănit în amorul propriu fiindcă-l refuzase, iar apoi fusese lovit de un alt bărbat. Sigur ar fi făcut-o să sufere în vreun fel, nu încăpea nici o îndoială. Nu, îi era mai bine aici, lângă cantitatea necunoscută care era Carlos Reynolds, decât dacă ar fi rămas cu Mitchell, afemeiatul pe care-l cunoştea şi abia reuşise să-l evite o lună încheiată. Oftă obosită şi închise ochii, revenind cu gândul la ziua când Elsa îşi făcuse apariţia în salonul de cosmetică din Swansea şi întrebase dacă acolo lucra o anumită Daphne Thomas. Daphne fusese entuziasmată să vadă că sora mai tânără a tatălui ei, cu celebritatea ei fabuloasă, o căutase. Abia acum îşi dădea seama că strălucirea Elsei îi luase ochii. Apărând ca naşa-zână din povestea Cenuşăresei, actriţa făcuse un semn cu bagheta magică şi-şi luase nepoata din portul galez marin, trecând-o Atlanticul până la Hollywood, pentru a o ţine acolo, în desfătare şi lux. În schimb, Daphne nu trebuia decât să fie camerista personală a Elsei. În primele câteva luni, totul mersese bine, Elsa fiind ocupată să turneze un nou film pe platourile din Hollywood. Abia la sfârşitul filmărilor, când se mutaseră în casa Elsei din Acapulco, unde venise şi Mitchell Gardner, viaţa lui Daphne începuse să se complice. Puţin mai tânăr decât Elsa şi chipeş într-un stil cam destrăbălat, Mitchell fusese cândva un bun actor, cu un viitor cinematografic strălucit. Apoi, fusese distribuit în tandem cu Elsa şi se îndrăgostise de ea. Vrăjit de frumuseţea ei, divorţase de nevastă şi-şi părăsise cei doi copii, ca să se însoare cu steaua de cinema. Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, iar Daphne nu ştia când anume începuse să se acrească relaţia dintre cei doi, dar la scurt timp după sosirea la Acapulco constatase că Elsa şi Mitchell se certau aproape zilnic, creând în casă o atmosferă tensionată pe care nici un servitor n-o suporta prea multă vreme. De asemenea, mai descoperise că Mitchell bea prea mult şi, când era beat, îi veneau dracii, căutând-o pe Daphne ca să-i plângă pe umăr şi pe urmă lăudându-se în faţa Elsei că nepoata ei era mult mai înţelegătoare şi cooperantă decât ea, cu insinuări permanente că relaţia lui cu Daphne ar fi fost mult mai strânsă decât în realitate – probabil sperând s-o facă geloasă pe Elsa, despre care ştia că se plictisise de el. Cât se bucura că scăpase! Indiferent ce-avea să iasă din această nouă aventură, Daphnei îi părea bine că dimineaţa n-avea să se mai trezească din somn îngrozită că iar trebuia să evite mângâierile sugestive ale lui Mitchell. Capul îi căzu pe un umăr şi aţipi, legănată de mişcarea maşinii. Încetinirea motorului o trezi şi, când deschise ochii, văzu lumina unui felinar aşternând umbre de frunze pe un perete alb. Apoi motorul se opri, iar Daphne, masându-şi gâtul care-i înţepenise, se întoarse spre Carlos. – Unde suntem? – În curtea hanului de lângă Iguala despre care ţi-am vorbit. Carlos deschise portiera, coborî din maşină şi ocoli pentru a-i deschide şi lui Daphne. Când portiera se deschise şi lampa interioară se aprinse din nou, Daphne ezită, simţind că încă nu avea încredere în el. – Que pasa? Ce s-a întâmplat? întrebă rece Carlos. – Nu... nu-s sigură... – Ascultă, e târziu, trecut de miezul nopţii, şi vreau să mă culc, replică el scurt. Vino, hai să intrăm şi să vedem ce ne poate oferi hanul ăsta. Daphne nu se mişcă, aşa că Reynolds se aplecă în dreptul portierei deschise, privind-o. – Sau, poate, preferi să dormi în maşină, comentă el tărăgănat, caustic. Daphne nu se mişcă nici acum, aşa că Reynolds, bodogănind ceva în spaniolă, se retrase şi trânti portiera. Daphne rămase cu privirea spre umbrele frunzelor care se mişcau pe peretele din faţa maşinii. Carlos Reynolds plecase, lăsând-o singură, liberă să doarmă în maşină, dacă voia. Liberă să iasă pe autostradă şi să facă autostopul înapoi, spre Acapulco. Dar Daphne ştia că nu era prudent să facă autostopul în acea ţară, aşa că nici nu se gândea să încerce aşa ceva. Iar în maşină era cald, acum când instalaţia de aer condiţionat fusese oprită, atât de cald încât îi simţea sudoarea îmbrobonându-i pielea. Of, în ce hal ajunsese! N-avea nici măcar o batistă ca să se şteargă pe frunte şi-i era sete. Voia să bea ceva răcoritor şi să facă o baie sau un duş. Dacă intra în han, ar fi putut obţine şi una, şi alta. Încet, deschise portiera maşinii şi coborî. Îşi luă valiza de pe bancheta din spate, apoi privi în jur. Sub o arcadă boltită ardea o lumină, aşa că porni într-acolo şi văzu intrarea în han. Prudentă, împinse uşa groasă de lemn şi intră în holul pătrat şi înalt, slab luminat, răcoros. În ciuda orei târzii, recepţionerul era politicos şi zâmbitor, când din cap la tot ce-i spunea Carlos Reynolds. Când o auziră pe Daphne intrând, amândoi se întoarseră spre ea. – S-a făcut, îi spuse Carlos. Avem o cameră pentru noaptea asta. Într-o mână ţinea o geantă cu fermoar, iar în cealaltă, cheia cu brelocul camerei. – O cameră? repetă nesigură Daphne. – Si, o cameră. Pentru două persoane – singura care mai era liberă. Pe-aici. Mutându-şi geanta în mâna cu care ţinea şi cheia, Carlos îi luă valiza şo porni spre scara cu balustradă elegantă, din fier forjat, care urca spre o galerie ce înconjura holul pe toate cele patru laturi. Daphne îl urmă. – Dar avem nevoie de două camere, şopti ea, aruncând o privire înapoi spre recepţioner. Acesta îi privea şi, când o văzu uitându-se la el, zâmbi şi dădu iar din cap. – Buenas nochas, señora, îi ură el. – Asta-i singura, răspunse imperturbabil Carlos, în timp ce urca scara. Şi se obişnuieşte ca oamenii căsătoriţi să stea în aceeaşi cameră. – Căsătoriţi? I-aţi spus că suntem căsătoriţi? exclamă sonor Daphne, când ajunseră în capul scării. Carlos se întoarse spre ea. – Nu striga! o mustră el tăios, încrutându-se. Vorbeşte mai încet, oamenii dorm, după uşile astea. A trebuit să inventez o poveste ca să poţi locui în aceeaşi cameră cu mine şi-am scăpat şi de alte complicaţii în legătură cu identitatea ta. – Dar nu vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu dumneata! şuieră Daphne. – Atunci, du-te înapoi la maşină, i-o întoarse el şi, cu valiza ei în mână, îşi continuă drumul în lungul galeriei, spre o uşă din capăt. Uşa se deschise, iar Carlos dispăru în cameră. Daphne privi în josul scării. Recepţionerul venise lângă trepte, de unde se uita la ea. Începu să urce. Îi spuse ceva în spaniolă, iar Daphne îi răspunse cu una dintre puţinele expresii pe care le cunoştea, clătinând din cap: – No entiendo, señor. Ochii lui negri se îngustară bănuitor, în timp ce continua să urce scara. Lui Daphne nu-i plăcea felul cum o privea, aşa că se răsuci pe călcâie şi porni grăbită de-a lungul galeriei, spre uşa pe unde intrase Carlos. Era închisă. Întoarse capul şi-l văzu pe recepţioner privind-o din capătul scării. Bătu în uşă şi, spre uşurarea ei, aceasta se deschise imediat. Dar expresia lui Carlos, cu fălcile strânse, era cinică. – Mă aşteptam să vii, mai devreme sau mai târziu, spuse el alene, răutăcios, făcându-i loc să intre, după care închise uşa în urma ei. Camera era mobilată cu un pat mare, dublu, acoperit cu alb. Pe podea era întinsă o mochetă groasă, cu modele mozaicale în alb şi negru. Noptierele de lemn aurit luceau în lumina blândă a celor două lămpi de lângă pat. Într-un perete, o uşă cu oglindă stătea parţial deschisă, iar dincolo de ea lucea faianţa băii. Daphne aruncă o privire spre Carlos. Acesta îşi scosese deja sacoul şi tocmai îşi descheia cămaşa. Muşchii i se unduiră pe sub pielea netedă şi bronzată a spatelui, când îşi aruncă nepăsător cămaşa pe o ladă de pături, sub fereastră. Îşi scoase din geantă o trusă de toaletă şi o pereche de chiloţi de bumbac. Întorcându-se, o zări pe Daphne şi se opri. – Scoate-ţi haina, simte-te ca acasă, îi spuse el. N-am să stau mult în baie, iar după aceea vei putea să intri şi tu. – Camera asta e foarte luxoasă, comentă Daphne. Nu-mi pot permite să stau aici. – Eu pot, replică el calm şi porni spre uşa băii. – Niciodată n-am mai stat în aceeaşi cameră cu un bărbat, continuă grăbită Daphne. Poate... poate că ar fi mai bine să mă culc pe jos... Din uşă, Carlos îi aruncă o privire sardonică. – Cum doreşti, murmură el. Şi intră în baie, închizând ferm uşa în urma lui. Într-un fel, indiferenţa rece pe care i-o arăta era destul de liniştitoare. Daphne îşi scoase jacheta şi o agăţă în debara. Cu siguranţă, însemna că nu-i trezea interesul ca femeie, ci numai ca o persoană pe care se hotărâse s-o ajute. Aşezându-se într-un mic fotroliu, se descălţă de sandale şi se rezemă de spătar, cu privirea spre pat. Era destul de mare ca să poată dormi comod în el patru persoane – sau ea şi Carlos Reynolds, fără ca măcar să se apropie unul de altul. O, cât de plăcut ar fi fost să se întindă între cearşafurile răcoroase şi să se lase pradă somnului şi uitării, pentru câteva ore...! Uşa băii se deschise, iar Carlos intră în cameră, îmbrăcat numai cu chiloţii de bumbac pentru noapte. Se duse la debara, îşi agăţă pantaolnii pe un umeraş, apoi se întoarse spre pat şi dădu la o parte cuvertura, trăgând-o la picioarele patului. Ridicând şi cearşaful de deasupra, se culcă şi-şi rezemă capul pe pernă. – Buenas noches, murmură el. Şi întinse o mână, stingând lampa de pe noptiera din apropierea lui. În baie, Daphne făcu repede un duş şi-şi şterse părul cât puteade bine. Îşi luă pe ea cămaşa de noapte şi se întoarse în dormitor. Carlos Reynolds era ascuns în umbră şi, după ce-şi puse în debara pantalonii, Daphne se îndreptă spre cealaltă parte a patului. Se întinse încet sub cearşaf, acoperindu-se cu el până la talie, apoi stinse şi cealaltă lampă. O fură somnul aproape în acelaşi moment, risipindu-i toate neliniştite.  

Jocul cu focul de Flora Kidd Tory se îndrăgostise de Magnus încă din studenţie, iar slujba oferită de el pe o insulă tropicală îndepărtată, în Airouna, părea împlinirea viselor ei din tinereţe; abia când a ajuns acolo, Tory a descoperit că Magnus se însurase, iar Carla, rebela sa fiică, se ţinea după cel mai periculos om de pe insulă, Denzil Hallam. Tory s-a pomenit încurcată fără speranţă în afacerile lui Magnus şi a fost nevoie de lipsa de scrupule a lui Denzil pentru a o salva de consecinţele propriei ei nesocotinţe. Dar, lăsându-l pe Denzil să-i orânduiască viaţa, nu cumva nimerise din lac în puţ?       Capitolul 1   Tory simţi mirosul insulei încă dinainte de a o fi văzut. Nasul ei sensibil percepu aroma unei mulţimi de flori şi mirodenii, plutind spre ea pe aripile brizei calde care încreţea marea albastră. Scrută nerăbdătoare orizontul pâclos. Dintr-o dată, ceaţa se ridică, prefăcându-se într-un nor care se înălţă şi fu înlăturat ca o batistă de voal în mâna unui scamator, pentru a dezvălui pantele albastre-cenuşii ale unui munte cu vârful plat ce se înălţa peste colinele verzi ale insulei Airouna. Norul risipindu-se, soarele începu să strălucească mai puternic, pe cerul albastru ca de cobalt. Marea îşi schimbă culoarea, din albastru ca ardezia într-un turcoaz profund, presărat cu luminiţe argintii; o lumină a cărei putere se înteţea, devenind o văpaie orbitoare, astfel încât Tory fu nevoită să-şi scoată din buzunar ochelarii de soare şi să şi-i pună la ochi. Prin lentilele fumurii, putu distinge detaliile insulei. Un far alb se înălţa pe un promontoriu, iar dincolo de acesta se deschidea un golf larg, mărginit cu nisip argintiu scânteietor şi vegetaţie tropicală luxuriantă. În capătul golfului se vedea un grup de clădiri albe cu acoperişuri roşii, în spatele cărora se ridica o colină împădurită. În timp ce bacul cu care venise din Antigua intra în golf, Tory văzu alte clădiri aliniate curb în jurul unui ţărm pe jumătate ascuns de coroanele în formă de umbrele sfâşiate ale palmierilor şi ramurile delicate ca nişte pene ale casuarienilor. Motoarele vasului încetiniră, în timp ce se apropia de o geamandură mare şi roşie, pentru navigaţie, care sălta încet pe valuri, cu o măreţie austeră. Bacul ocoli cu grijă geamandura şi luă din nou viteză, trecând prin dreptul unui schooner negru care profita de briza din larg pentru a ieşi pe mare, cu pânzele scânteind în lumina soarelui. Tory întrezări acoperişul cabinei, vopsit în galben strălucitor, şi îl văzu pe omul de la timonă, cu picioarele încordate pe puntea care se legăna şi chipul bronzat zâmbind larg în timp ce ridica mâna să salute pe cineva de la bordul bacului. Apoi, schoonerul trecu mai departe, siajul său larg lăsând o dâră netedă printre valuri. Intrarea în Port Anne se afla între două promontorii pline de clădiri. Majoritatea acestora erau antrepozitele vechi, construite de negustorii englezi în secolul al XVIII-lea. Vopsite în alb, cu uşi boltite, ferestre dreptunghiulare la etaj, mărginite de obloane viu colorate, şi acoperişuri în pantă abruptă cu ţigle roşii, inspirau o eleganţă cam dărăpănată, în contrast cu simplitatea concepţiei unghiulare a clădirilor moderne de beton care se înghesuiau în spatele lor. Întrucât portul era plin cu bărci de pescuit şi mici vase de agrement, bacul se apropie de port cu destulă dificultate, dar după multe strigăte ale căpitanului şi echipajului şi după numeroase treceri ale motorului în marşarier şi din nou înainte, atinse în sfârşit zidul de piatră al cheului larg. Un mic grup de oameni, stând pe cheu, aşteptau bacul, iar dincolo de ei Tory văzu o stradă lată ce ocolea scuarul, decorată cu peluze circulare, ronduri de flori viu colorate şi palmieri regali graţioşi. - Tory, Tory! Auzindu-se strigată pe nume, coborî din nou privirea spre grupul de oameni. Un bărbat în şort kaki convenţional, cu cămaşă albă şi pălărie de soare pleoştită, îi făcea cu mâna. Îl recunoscu imediat. Era doctorul Magnus Jarrold directorul Grădinii Botanice din Airouna, celebru botanist şi, cândva, profesor de ştiinţe ale naturii la universitatea unde îşi obţinuse ea diploma. O chemase să lucreze pentru el, ca botanistă asistentă, pe această insulă din Caraibe. Simţind un val de emoţie că ajunsese în sfârşit, Tory îi făcu şi ea cu mâna, apoi se răsuci grăbită, hotărâtă să-şi găsească bagajul cât mai repede şi să debarce. În graba ei, se ciocni de cineva care trecea prin spate, pe punte. Parcă s-ar fi izbit de stânca Gibraltarului. Aerul i se revărsă din piept cu un şuierat, în timp ce violenţa coliziunii o zgâlţâia din cap până-n picioare. - O, scuzaţi-mă, gâfâi ea, în timp ce-şi regăsea echilibrul, agăţându-se de antebraţul gol şi vânjos al bărbatului. Mă tem că n-am fost atentă. - E clar că n-ai fost, altfel nu intrai în mine ca orbetele. N-arăt tocmai ca un spectru. Cu siguranţă că nu. Deşi nu mult mai înalt decât ea, dădea impresia unui om masiv şi solid. Glasul său avea o sonoritate tăioasă, ca şi cum ar fi fost obişnuit să dea ordine, iar accentul, deşi diferit, era la fel de englezesc ca al ei. Retrăgându-şi mâna de pe antebraţul bronzat al bărbatului, Tory îi privi ochii căprui ca alunele, cu gene negre, adânciţi sub sprâncenele stufoase: ochi în care strălucea o luminiţă jucăuşă şi răutăcioasă. Sub ochiul drept avea o vânătaie verzuie, iar deasupra arcadei, un tampon de tifon alb era lipit cu fâşii de leucoplast peste cine ştie ce rană. Părea să fi participat la o încăierare. Avea părul şaten închis, des, şi cârlionţat, tuns scurt, cu favoriţi lungi în josul obrajilor slabi. Sub cămaşa cu modele vesele şi mâneci scurte, descheiată la gât, umerii săi laţi stăteau aduşi, căci se rezema în nişte cârje de lemn, iar Tory avu mustrări de conştiinţă, când privirea ei coborî asupra picioarelor lungi, cu pantaloni albi de bumbac, până la sandala piciorului drept, pe care omul şi-l ţinea mai sus de nivelul punţii. Îşi aminti că îl văzuse îmbarcându-se, la Antigua. Venise cu un taxi, pe cheul de unde plecase bacul. Căpitanul vasului îl salutase ca pe un vechi prieten, cu o remarcă veselă şi cam obscenă, căreia pasagerul îi răspunsese cu o observaţie succintă şi la fel de vulgară, care-o făcuse pe Tory să se înroşească de jenă până-n vârfurile urechilor, nefiind obişnuită să audă un asemenea limbaj fără perdea. - Sper că nu v-am lovit, spuse ea acum, într-un efort de a-şi alunga remuşcările. Omul stătea drept în faţa ei, blocând intrarea spre salonul bacului, unde Tory îşi lăsase bagajele. - Am plăcerea să spun că nu m-ai lovit, replică el rece, studiindu-i trupul cu ochii săi strălucitori. Cu părul ăsta ca mătasea de porumb, ar trebui să ai ochii albaştri ca floarea de porumb. Aşa e? Tory deveni rigidă. Ce tupeu avea, să-şi închipuie că putea face comentarii personale numai fiindcă se ciocnise de el! Era, în mod clar, genul de corsar îndrăneţ, care nu exita să le facă avansuri femeilor la cea mai mică ocazie. Ei bine, avea să înveţe că tacticile sale obraznice nu aveau nici o şansă cu ea! Era imună la privirile făţiş-admirative şi la comentariile directe legate de culoarea părului. - Nu-i adevărat, sunt cenuşii, se răsti Tory, sperând ca omul să priceapă aluzia din tăceala vocii ei şi să se dea la o parte. El, însă, rămase pe loc, părând mai amuzat ca oricând. - Ce păcat, spuse, cu voce tărăgănată. Ştii, dintotdeauna mi-am dorit să cunosc o femeie cu părul blond ca al tău şi ochi albaştri. Cu excepţia ochilor, pari să corespunzi perfect idealului meu. - Ce ideal? întrebă ea, intrigată în ciuda hotărârii de a-l pune la punct. - Caut o femeie cu care să împart casa şi masa, declară omul, cu neruşinare. O femeie ca tine. Numai faptul că era în cârje, avea un ochi învineţit şi o rană deasupra sprâncenei îl salvă de o palmă aplicată cu mâna mare şi dibace a lui Tory. Făcând mari eforturi să se stăpânească, replică printre dinţi: - Eşti sau nebun, sau beat. Acum, vrei te rog să te dai la o parte ca să pot intra în salon să-mi iau bagajul? Bărbatul nu se mişcă, nici nu păru jenat. - Recunosc că am băut două păhărele de când am venit la bord, dar beat nu sunt, spuse el cu glas limpede, şi de obicei lumea mă consideră mai întreg la minte decât majoritatea celor din jur. De ce mă găseşti beat sau nebun numai fiindcă sunt sincer, nu înţeleg, dar mă bucur să aud că debarci aici. Înseamnă că, măcar de data asta, soarta e de partea mea şi suntem hărăziţi să ne cunoaştem. Remarca o zgudui, făcând-o să arunce o privire prudentă spre el. Omul observă, şi zâmbetul lui neaşteptat străluci surprinzăor de alb pe chipul bătut de vânturi şi ars de soare. - Aha, te-ai simţit atinsă, o ironiză el încet. La fel ca atâtea alte femei, eşti fatalistă. - Ba nu sunt fatalistă deloc, se burzului Tory. Cred că fiecare dintre noi e stăpân pe viaţa lui. - Stai mult pe insulă? - Am venit să lucrez aici, îl repezi ea. - Ce surpriză. Te aşteaptă cineva? - Da. - Cine? - Nu te priveşte. Fierbea de nervi. - Şi-acum, ai de gând să te dai la o parte, te rog? Aş dori să cobor de pe ferryboat înainte de a pleca spre insula următoare. - A, e timp destul. Pe insule, nimeni nu se grăbeşte - un lucru pe care va trebui să-l înveţi şi să-l accepţi, dacă ai intenţia să locuieşti aici. Poţi foarte bine să-mi spui cine te aşteaptă, pentru că tot voi afla, când am să debarc şi eu, adăugă el, calm. Tory avu strania senzaţie că era captivă în acel moment din timp, ca şi cum ar fi stat acolo o veşnicie, simţind cum soarele fierbinte îi pârjolea pielea, auzind cadenţa uşor melodioasă a dialectelor din Indiile de Vest şi cântecele marinarilor care descărcau provizii de pe ferry pe cheu, în timp ce ştia că Magnus o aştepta şi totuşi nu putea ajunge la el pentru că era ţinută prizonieră de un mitocan care se dădea mare. Negricios cum era, cu licărirea aceea răutăcioasă în ochi, cu umerii mari aduşi peste cârje, părea unul dintre nemiloşii piraţi care dominaseră odinioară mările din jurul insulelor, hotărât s-o ţină ostatică. Îl vedea ca pe o stâncă de neclintit, un obstacol între ea şi Magnus, împiedicând-o să-l întâlnească pe omul pentru care îşi părăsise ţara, familia şi prietenii, plus o slujbă sigură. - Dacă nu mă laşi imediat să trec, am să strig după ajutor, îl preveni ea, împinsă de panică la disperare. Amuzamentul i se şterse de pe chip. Ochii îi rămaseră limpezi şi duri ca ai unui vultur. Involuntar, Tory făcu un pas înapoi, văzând cum gura i se răsfrângea cu cinism. - Nu e nevoie să te fereşti. N-am să te ating, deşi ai merita să-ţi dau o mamă de bătaie pentru ceea ce ai insinuat adineaori, mârâi el. - N-am... N-am vrut să insinuez nimic, se apără Tory. Nu vreau decât să trec - te rog. - Iar eu nu făceam decât să-mi manifest interesul prietenos faţă de o persoană nou-sosită pe insulă, replică necunoscutul. Bine, poţi să treci. Scuză-mă că te-am deranjat. Şi se dădu la o parte din calea ei. Eliberată, Tory trecu grăbită pe lângă el, fără nici un cuvânt de scuză. Scurta ciocnire a personalităţilor o făcea să tremure de indignare. Va să zică, îşi prezenta scuzele că o deranjase? Simţea că se îneca de furia care o cuprinsese ca o stare de greaţă, dându-şi seama cât de abil răsturnase necunoscutul situaţia, făcând să se înţeleagă că ea ar fi fost nepoliticoasă, pentru că îi respinsese avansurile bine-intenţionate. Acum, când bacul staţiona şi prin gurile de ventilaţie nu mai circula aerul, în salon domnea o zăpuşeală apăsătoare. Simţind cum i se îmbrobona pielea de sudoare, în timp ce se mişca grăbită, Tory îşi găsi valizele, le ridică şi le cără pe punte, spre pasarelă. Când coborî de pe schelă, pe dalele încălzite de soare ale cheului, rochia de bumbac cu flori albastre îi era leoarcă de năduşeală la subsuori şi-şi dorea să fi sacrificat câteva clipe pentru a-şi pune pălăria de paie pe care o avea în geanta de prelată. Dar Magnus o aştepta, cu mâinile întinse în semn de bun venit şi ochii albaştri-deschişi zâmbindu-i de sub borul pleoştit al pălăriei. Lumea ei revenise la normal, aşa că-şi lăsă valizele jos, îl luă de mâini şi se întinse să-l sărute pe obraz. - Tory, draga mea, ce bine-mi pare că te văd! exclamă el, în timp ce-i răspundea la sărut. Glasul îi era întocmai aşa cum şi-l amintea, scăzut şi blând, cu un uşor accent gutural, fiind danez din naştere. - E minunat că am ajuns în sfârşit aici, răspunse ea cu sinceritate. Aruncă o privire în jur, la scena multicoloră; ape albastre strălucitoare, pereţi albi scânteietori, acoperişuri roşii luminoase - toate, sub strălucirea vie a soarelui tropical, părând mai intense, mai vitale. - Nici nu-mi vine să cred că am ajuns aici, spuse ea. O, Magnus, n-ai idee cât m-am bucurat când ţi-am primit scrisoarea. Începeam să cred... - Că uitasem de tine, interveni el, cu blândeţe. Ştiu, şi regret amânarea, dar n-a fost din vina mea. Fiind o numire guvernamentală, am avut de îndeplinit anumite formalităţi. Dar acum eşti aici şi aş dori s-o cunoşti pe fiica mea, Carla. Sper să vă împrieteniţi. Carla, ea e Tory Latham. Fiica lui! Tory speră să nu se observe cât o zguduia acest anunţ. Privi cu ochi mari spre fata scundă şi brunetă pe care Magnus o trăgea înainte. Cu tenul măsliniu şi ochii negri, Carla purta o rochie de vară simplă, croită din bumbac alb cu pete colorate, care-i lăsa spatele gol până la talie şi avea un decolteu larg, prin care se întrezăreau sânii rotunjiţi, cu pielea oacheşă. Cu un zâmbet pe care şi-l simţea crispat şi fals, Tory întinse o mână, în semn de salut, dar Carla nu păru să i-o observe şi, după ce înclină scurt din cap, privi pe lângă ea, spre cineva sau ceva care se afla în spate. În aceeaşi clipă, ochii migdalaţi, negri şi opaci ai fetei se luminară de încântare. - Denzil! strigă ea. O, ia uite, e în cârje! Tăticule, să nu plecăm încă, vreau să-l întreb pe Denzil ce-a făcut, de ce e rănit. - Carla, nu contează... Magnus se întrerupse, ridicând neputincios din umerii săi înguşti, când fiica sa îi trecu protestul complet cu vederea, repezindu-se în direcţia pasarelei pe unde cobora omul cel brunet, legănându-se în cârje. Se întoarse din nou spre Tory, cu gura arcuită în jos, zâmbind cam abătut. - E foarte impulsivă şi, drept să-ţi spun, îmi fac griji pentru ea. Are şaptesprezece ani şi tocmai a descoperit bărbaţii. Oftă adânc, cu fruntea încreţindu-i-se a nelinişte; lui Tory îi veni să întindă mâna ca să i-o însenineze. - Omul pe care-l vezi acolo, cu cârjele, e singurul bărbat pe care mi-aş dori să nu-l fi descoperit niciodată, adăugă el, pe un ton descurajat. - Cine e? întrebă Tory, întorcându-se cu spatele spre Carla, care se apropia însoţindu-l pe recentul ei persecutor. - Denzil Hallam - cel puţin, aşa e cunoscut aici, în Airouna, răspunse Magnus. - Pari cam sceptic, observă ea. - Sunt sceptic. Cred că e un compatriot de-al tău, dar mai mult nu ştiu despre el, deşi se află aici de vreo şapte ani. - Ce l-a adus încoace? - Se spune că a venit la bordul unui sloop mic cu pânze, susţinând că traversase de unul singur Atlanticul. Era în zdrenţe, aproape mort de foame şi fără un ban în buzunar, dar până la sfârşitul anului preluase administraţia micii firme de operaţiuni portuare şi închirieri de iahturi din golf. În schimbul unui loc la ancoră pentru sloopul lui, s-a angajat acolo imediat după sosire, pilotând iahturile, inclusiv al său, pe care le închiriau turiştii pentru croaziere printre insule. Sub conducerea lui, afacerile au prosperat, iar flota iahturilor de închiriat este acum una dintre cele mai numeroase din insule; atrage turişti de peste tot. În consecinţă, Hallam are multă trecere la departamentul de turism al guvernului, dar eu n-aş avea încredere în el nici să-mi plăteşti. - Aşa... Şi de ce nu? - Are un mod neînduplecat de a face totul, lucrează în stil dur. Şi pe urmă, nici reputaţia cu femeile nu-i e prea grozavă. De când e aici, s-a încurcat cu una sau două tinere, apoi le-a părăsit fără pic de inimă, din câte am auzit. Aruncă o privire peste umărul ei, părând cam jenat, apoi se aplecă înainte să-i şoptească: - Am să-ţi povestesc eu şi altele despre el, mai încolo. Tory se întoarse. Carla şi omul cel negricios ajunseseră foarte aproape. - Salut, Hallam, îl întâmpină Magnus, cu un efort vizibil de a fi cordial. Pari să fi văzut moartea cu ochii, ca de obicei. Ce ţi s-a întâmplat? Sprâncenele stufoase ale lui Denzil Hallam se arcuiră sarcastic şi, de sub borul tare al pălăriei albe de navigator care-i acoperea acum părul brunet, ochii îi licăriră cu un umor lipsit de bunăvoinţă, când se opri să arunce o privire spre Tory, rezemat în cârje. Apoi, privirea i se abătu dinspre ea către Magnus, iar un colţ al gurii sale aspre se ridică dispreţuitor. - Săptămâna trecută, lucram în echipaj, pe iahtul unui prieten. Participam la o cursă şi ne-a prins din pupa uraganul Enid. Vântul a înclinat iahtul pe-o parte, iar reducerea velelor a devenit foarte problematică. Am scăpat uşor, doar cu câteva vânătăi şi o gleznă scrântită, explică el, calm. - Şi cu norocul de a fi viu ca să povesteşti, presupun. Am auzit că Enid a făcut mari pagube pe coasta de est a Statelor, spuse Magnus. Ochii duri şi căprui, spuziţi cu verde, îl priviră gânditori un moment, după care se îndreptară asupra lui Tory. - Nu ştiam că ai două fiice, doctore Jarrold, comentă Denzil Hallam, cu o politeţe suavă pe care o contrazicea luminiţa răutăcioasă din ochi. Tory strânse buzele şi se uită în altă parte, numai pentru a vedea faţa Carlei strâmbându-se de râs la auzul ideii că ea şi Tory ar fi putut să fie surori. - Nici nu am, răspunse Magnus, cu un zâmbet. Tânăra domnişoară este Tory Latham. E botanistă şi a venit să lucreze la Grădină, sub conducerea mea. - Frumoasă botanistă. Acum, diavolul nici nu încerca să-şi ascundă amuzamentul pe socoteala ei, iar Tory simţi că tremura, făcând eforturi să pară nepăsătoare. - Nu eram conştient că există o asemenea specie, doctore, şi te felicit pentru gusturile dumitale rafinate, adăugă obraznic Hallam. Dar Tory pare un nume cam ciudat pentru o femeie. Eu am crezut întotdeauna că e denumirea unui partid politic. - E prescurtarea de la Victoria, se răsti Tory, nemaiputând rezista batjocurii lui, după care îşi dori să-şi fi ţinut gura, când Hallam râse pe faţă. - A, acum înţeleg de ce nu te distrai pe ferryboat, pufni el. Ai avut o reacţie extrem de victoriană. - Cum adică? V-aţi cunoscut deja? Magnus vorbea pe un ton tăios, aparent nelinişit, dar înainte de ca lui Tory să-i vină în minte un răspuns pentru a-l liniştit, Denzil Hallam spuse alene: - Oho, nu numai că ne-am cunoscut. Ne-am ciocnit frontal, cu rezultate extrem de interesante, n-ai zice, domnişoară Latham? O provoca intenţionat, răzbunându-se pentru comportamentul ei necuviincios de pe punte, iar Tory începea să se simtă cam rău, stând acolo, sub soarele arzător. Observă că era singura care nu purta pălărie, căci Carla avea o tichiuţă drăgălaşă cu boruri largi, cocoţată pe creştetul ei cu păr des şi înfoiat. În loc de a muşca momeala pe care i-o aruncase Denzil Hallam, dând încă un răspuns tăios, începu să-şi caute pălăria în geantă şi fu uşurată să-l audă pe Magnus spunând, cam încurat: - Te putem lua cu maşina, Hallam? După cum ştii, în drum spre Grădină trecem pe la debarcader. - Nu, mulţumesc. Răspunsul era repezit şi o uşură pe Tory, întrucât n-ar fi suportat obligaţia de a sta cu el în aceeaşi maşină. - Îl aştept pe Josh şi, de fapt, cred că-i şi aud jeep-ul apropiindu-se. Încântat de cunoştinţă, Victoria Latham. Tăcu o clipă, dar când Tory nu ridică privirea, nici nu răspunse în vreun alt fel, adăugă scurt: - Sper să te mai văd, doctore. Şi pe tine, Carla. Se răsuci pe cârje, tocmai când Tory îşi potrivea pălăria pe cap. - Denzil, stai! se repezi după el Carla, ajungându-l din urmă în timp ce lângă el frâna zgomotos un jeep albastru. - Carla, vino imediat aici! Plecăm! îi ordonă Magnus - fără nici cel mai mic rezultat. La naiba, adăugă el încet, în timp ce-şi privea fiica vorbindu-i omului cu cârje şi aspect de pirat feroce. Se întoarse spre Tory, cu un zâmbet de scuză: - Înţelegi ce vreau să spun? Acum vezi cu cine am de-a face? Cu o forţă magnetică, pe care cred că majoritatea femeilor o găsesc irezistibilă, ca să nu mai vorbesc de o adolescentă cum e Carla. La ce s-a referit, când a spus că v-aţi ciocnit pe ferryboat? - Am intrat în el, atâta tot, răspunse calmă Tory. Încearcă să obţină capital de pe urma incidentului. - Hmmm. Pare tipic pentru el. Dar nu trebuie să te mai ţin aici în soare. Eşti puţin cam palidă şi cred că te simţi obosită, după lunga călătorie. Mai mult decât obosită, îşi spuse Tory; absolut epuizată, fiindcă, din cine ştie ce motiv, emoţia care o însufleţise după primirea scrisorii lui Magnus se risipise, lăsând-o cu o senzaţie sălcie şi decepţionată. Magnus îi luă valizele şi o conduse spre o maşină de culoare crem. Deschizând portbagajul, băgă geamantanele înăuntru. În timp ce îl închidea, aruncă o privire spre jeep. - Ha! Aşa cum mă aşteptam, Hallam n-are timp de Carla azi, uite-o că se întoarce. Se părea, însă, că Denzil avea totuşi timp pentru Carla, căci fata când sosi, cu părul lung până la umeri săltând peste pielea dezgolită şi oacheşă, anunţă cu ochii ei negri strălucind de emoţie: - Merg cu Denzil, în jeep-ul lui. - Nu, se opuse Magnus, categoric. Îţi interzic. - Hai, tăticule, nu mai fi aşa de rău, se smiorcăi Carla. Zice că pot face o baie în piscina de la debarcader, şi-o să mă aducă el cu maşina acasă, mai târziu. - Nici nu mă gândesc. Magnus părea hărţuit de-a binelea, iar Tory îşi scobi creierul obosit în căutarea unei soluţii pentru a-l ajuta. - De ce să nu mă duc? se bosumflară drăgălaş buzele pline şi roşii ale Carlei. - Fiindcă nu vreau să ai nimic de-a face cu omul ăsta. - Dar de ce? scânci fata. - Ţi-am spus se mai multe ori. Şi-acum, urcă-n maşină şi ţine minte că avem o musafiră care vine de departe şi e obosită. Carla aruncă o privire spre Tory. Avea o expresie cu adevărat feminină, serioasă şi critică; privirea unei femei care ia măsurile altei reprezentante a sexului ei şi evaluează concurenţa, iar asta o înfuria pe Tory şi mai mult decât admiraţia neobrăzată cu care o dezbrăcase din ochi Denzil Hallam. - Şi tatăl tău e la fel de încuiat când e vorba de relaţiile tale cu alţi bărbaţi,? o întrebă Carla. Întrebarea o deconcertă pe Tory. Fata apela la ea ca la o persoană de aceeaşi vârstă, probabil sperând s-o înroleze ca aliată împotriva unui membru al generaţiei mai vârstnice, şi anume Magnus, pe care fiica lui îl considera un tată ursuz şi mărginit, dar Tory îl privea ca pe un prieten foarte admirat şi respectat. - Nu cred că l-am auzit vreodată pe tatăl meu exprimându-şi opinia asupra acestui subiect, dădu ea un răspuns evaziv. Ochii negri ai Carla o măsurară din nou, apoi nu-i mai dădură atenţie. - Bine, văd că n-ai să-mi fii de nici un ajutor. Eşti de partea lui, smuci ea din cap spre Magnus, chiar înainte ca zgomotul jeep-ului cu motorul ambalat s-o facă să se răsucească într-acolo. În timp ce autovehiculul pornea în direcţia scuarului, Carla scoase un vaiet de frustrare, bătând din picior. - Uie ce s-a-ntâmplat! Şi numai din vina ta, strigă ea, întorcându-se acuzatoare spre tatăl ei, care părea foarte surprins de acest atac. Dacă nu veneam să-ţi cer voie, acum aş fi fost pe drum. A plecat fără mine. - Şi m-a scutit de o droaie de necazuri, replică sec Magnus. Deşi aş prefera să nu-i rămân îndatorat niciodată individului ăsta dubios. Treci pe bancheta din spate, Carla, iar tu, Tory, stai cu mine în faţă, să mergem şi noi. Atmosfera din maşină era înăbuşitoare, căci aceasta stătuse parcată în plină lumină a soarelui. Scaunele tapiţate cu vinil se înfierbânataseră atât de tare încât Tory, când se aşeză, aproape că sări în sus, de parcă i-ar fi ars coapsele chiar şi prin materialul rochiei. Iar când apucă mânerul cromat pentru a închide portiera, scoase un uşor ţipăt, căci avu senzaţia că atinsese un fier înroşit în foc. - În partea asta a oraşului vei găsi multe lucruri care să-ţi amintească de Anglia, spuse pe un ton de conversaţie Magnus, în timp ce pornea prin scuarul umbrit, înscriind maşina pe strada principală. Majoritatea magazinelor vechi sunt clădite din cărămizi aduse ca balast de schoonerele care veneau să încarce zahăr, în secolul al optsprezecelea. Privind afară, Tory văzu arcade cu bolţi rotunjite care aruncau o umbră foarte adâncă pe trotuarele cu borduri înalte şi rigole foarte adânci. În locurile neumbrite, razele soarelui aureau zugrăveala albă şi se reflectau din ferestrele simple, cu jaluzele albastre sau roşii. Bougainvilee violete şi geranii agăţătoare stacojii se revărsau în cascade peste marginile lădiţelor de pe pervaze, punând pete vii de culoare pe lemnul alb sau feroneriile negre. Magnus frână brusc, iar Tory se uită prin parbriz pentru a vedea trei femei oacheşe, cu pielea smeadă, în rochii de bumbac imprimat, ducând coşuri cu marfă în echilibru pe capetele cu turbane, în timp ce traversau strada cu mişcări graţioase. - Pe insulă nu circulă prea multe autovehicule, aşa că localnicii umblă peste tot, cum au chef, îi explică Magnus, cu un zâmbet. Cred că astea trei au fost la piaţă. Se ţine într-o mică hală de pe o stradă paralelă cu asta şi trebuie să ajungi acolo devreme, dacă vrei să cumperi o capră sau o găină, fructe proaspete ori eventual un cupon de bumbac cu imprimeuri. Uită-te la stânga - încă ceva foarte englezesc. Catedrala anglicană. Era o biserică frumoasă, având un scuar cu turnuri ca un castel, construită într-o grădină plină de verdeaţă. Tory întrezări o alee lată, umbrită de migdali graţioşi, care ducea spre un portic georgian. De fiecare parte a intrării se afla câte un şir de ferestre prelungi, cu ornamente în formă de evantai deasupra, practicate în pereţii de cărămidă a căror zugrăveală albă se ştersese pe ici pe colo, astfel încât se vedea culoarea roşie, într-un efect de mozaic neregulat. - Nu mi-am dat seama că poinsettia poate creşte atât de înaltă! exclamă Tory, recunoscând forma neregulată a frunzelor pe arbuştii care se înghesuiau într-un colţ al grădinii împrejmuite cu ziduri. Iar copacii aceia înalţi de acolo sunt Poinciana Regali, nu-i aşa? - Delonix regia, preciză Magnus, cu un zâmbet pieziş în direcţia ei. Ai perfectă dreptate. Cred că pentru tine poinsettia înseamnă o plantă mică în ghiveci, cultivată pentru Crăciun, un arbut ornamental enorm ca aici. Grădina asta a fost înfiinţată de primul director al Grădinilor Botanice, nu mai recent de 1760. - Sir Jeffrey Downs, interveni Tory. - Din nou ai dreptate. Poate observa oricine, domnişoară Latham, că te-ai specializat în ştiinţa horticulturii, o tachină el, făcând-o să simtă o văpaie caldă care se răspândea printr-însa, spre a risipi cenuşiul dezamăgirii. Era din nou cu Magnus şi vorbeau în limba lor, limba botaniştilor adânciţi în propriul lor domeniu ştiinţific. Din capul locului se cunoscuseră datorită unui interes comun, care îi reunise şi acum şi avea să-i menţină împreună şi pe viitor, după cum spera Tory. Lăsară oraşul în urmă, pornind pe o şosea rudimentară, aproape un drumeag şerpuitor printre desişurile de bananieri. Ici şi colo, colibe de lemn cu acoperişuri de stuf în pantă abruptă stăteau chircite între copaci. Rufe puse la uscat, pe sârme întinse între trunchiurile bananierilor, fluturau în briza constantă, indicând că bordeiele erau locuite. Într-un luminiş cu pământ bătătorit, ars de soare, câţiva băieţi negri, desculţi, jucau cricket. Drumul coborî în josul unei coline, apoi coti pe lângă o plajă cu nisip palis ce se arcuia alături de apa turcoaz scânteietoare, la umbra unor cocotieri aplecaţi. Dincolo de plajă, Tory întrezări catargele înalte ale ambarcaţiunilor cu vele şi construcţiile albe, strălucitoare, de pe punţile vapoarelor de croazieră ancorate în port, după care priveliştea dispăru după nişte pomi de grape-fruit de mare, iar casuarienii începură să mărginească drumul ca nişte garduri albe. Pe marginea drumului apăru o pacartă mare. Anunţa că, după câteva zeci de metri, aveau să ajungă la intrarea în Blue Horizons Marina, unde se puteau închiria cu ora, cu ziua sau cu săptămâna iahturi şi ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile. - Tăticule, te rog, lasă-mă la poarta debarcaderului, ca să mă duc la piscină. Mor să înot şi eu puţin, risipi Carla tăcerea posomorâtă în care se cufundase încă din port. - Poţi înota şi lângă plaja de-acasă, replică Magnus. - Dar e atât de departe de casă. Durează şapte ceasuri până ajung acolo pe jos, şi nu-i acelaşi lucru. Acolo nu e nimeni. Nu am nici o distracţie, se plânse fata. Te rog, tăticule! - Nu. În nici un caz n-am să-mi calc cuvântul, lăsându-te să te-nvârţi pe lângă un om cu o reputaţie ca a lui Hallam, refuză Magnus, iritat. - Nu mă-nvârt pe lângă el, protestă cu aprindere Carla. - Ba te învârţi. Şi acum, te rog să taci. Fata se prăvăli peste spătarul banchetei, bombănind în sinea ei, iar Tory îi aruncă lui Magnus o privire oblică, prudentă. Profesorul care îi predase cursuri la universitate nu fusese nicicând nervos, nici nu vorbise vreodată aspru. Acum, însă, era încruntat şi avea o expresie crispată, care anihila impresia de farmec adolescentin şi voie bună pe care o inspira de obicei. Îşi abătu grăbită privirea dinspre el, tocmai la timp pentru a vedea intrarea debarcaderului: o alee largă, de nisip şi pietriş, sclipind în lumina puternică a soarelui. Un jeep albastru era parcat în faţa unei clădiri administrative moderne, cu etaj, iar dincolo de aceasta se vedeau mai multe ambarcaţiuni atrăgătoare, amarate în şiruri ordonate, între pontoanele plutitoare cenuşii ce se întindeau peste colţul golfului. - Nu mai e mult, spuse Magnus, cu glasul mai îmblânzit. Din păcate, în ceea ce mă priveşte pe mine, căci Hallam e vecinul nostru cel mai apropiat. De la poarta debarcaderului până la poarta Grădinii Botanice sunt cinci mile, dar dacă traversezi colina de-acolo, prin pădurea tropicală, faci numai o milă şi jumătate. Drumul urca pe serpentine. Trecu de culmea unui deal, iar sub jos apăru o vale verde, prinsă între două lanţuri de coline joase. O altă serie de serpentine îi coborî în vale, unde drumul redeveni drept, pe lângă un zid solid de piatră cenuşie în faţa căruia creşteau mănunchiuri de ibisc cu flori roşii. Zidul se sfârşea printr-o deschizătură însemnată cu stâlpi de poartă paralelipipedici, având în vârf globuri din piatră. Magnus coti, intrând pe poartă într-un parc amenajat care o făcu pe Tory să scoată o exclamaţie de încântare. În timp ce străbăteau aleea nivelată, rămase în tăcere, minunându-se de planificarea atentă a răsădirilor realizate în trecut, pentru a obţine contraste atât de atrăgătoare între frunzişuri şi flori. Ocoliră un eleşteu pe ale cărui ape scânteietoare, unde se reflecta albastrul cerului, pluteau maiestuos două lebede albe. Flori albe şi delicate de poinsettia, numite Perne de Zăpadă, datorită asemănării cu petecele depuse de o fulguială pufoasă, se aplecau peste apa iazului. Ţepii galbeni ai tufelor de lumânare, cozile de un roşu închis ale şenilului, trompetele aurii de allamanda, ciocurile roz-aprinse ale florilor de Pasărea-Paradisului, toate creşetau în cel mai natural mediu, cu culorile contrastând şi uneori distonând, accentuate de săbiile verzi ale Baionetei Spaniole şi frunzele groase în formă de inimă ale boscheţilor de anthurium. Lăsând în urmă eleşteul, aleea traversa nişte peluze verzi, umbrite de tulipieri gigantici, îndreptându-se spre o elegantă casă în stil georgian. Patru coloane albe susţineau un portic, peste uşa cu panouri şi o fereastră semicirculară cu feronerie în forma pânzei-de-păianjen deasupra. Câteva trepte puţin înalte urcau pe verandă, în capătul fiecăreia aflându-se câte o urnă mare de ceramică înspumată cu bougainvillee violete, begonii roşii şi orhidee de un roz delicat. Magnus abia apucase să frâneze, când Carla ieşi din maşină. Trântind portiera, fata urcă în fugă treptele şi dispăru în casă. - Ei, am ajuns, spuse Magnus. Asta-i casa. Locuinţa directorului, construită pentru Sir Jeffrey, pe care l-ai menţionat mai devreme. După cum vezi, e mult prea mare pentru Carla şi mine, aşa că mă bucur că vei ocupa şi tu una din camere. Nu ţi-am putut găsi nici o altă locuinţă. Toate vilele pentru botanişti şi grădianri sunt pline, iar orice alte camere nu se găsesc decât în Port Anne, la opt mile de-aici. Cred că te vei bucura să intri înăuntru, să te speli şi să-ţi schimbi hainele. - Într-adevăr. Nu cred că am mai fost vreodată aşa de încleiată de sudoare ca acum. - Mai târziu, te voi conduce într-o plimbare ca să te aclimatizezi, dar acum cred că e mai bine să te odihneşti. Putem sta de vorbă mai încolo, după ce apune soarele. Am atât de multe să-ţi spun, Tory, despre planurile mele pentru carte. Urcară treptele largi şi joase, intrând pe uşă într-un antreu cu plafon înalt, unde îi aştepta o negresă scundă, cu păr cărunt şi creţ, strâns într-un coc pe creştetul capului. Magnus o prezentă ca fiind doamna Dunnet, menajera. Apăru un băiat zâmbitor, cu pielea oacheşă, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni scurţi de un alb imaculat, şi, la comanda doamnei Dunnet, luă valizele lui Tory, pornind în sus pe scara centrală lată. Împreună cu doamna Dunnet, Tory îl urmă pe băiat în susul treptelor lustruite, fără covor, până pe un palier de lemn care străbătea de jur împrejur toată partea superioară a holului.

Sebastian si Aurore de Flora Kidd CAPITOLUL 1 Camera era cufundată în penumbră, iar liniștea era tulburată doar de valurile care scăldau plaja. Pe un pat îmbrăcat în mătase, stătea o femeie tânără, întinsă pe spate. Albeața pielii sale era evidențiată admirabil pe verdele cearșafurilor, iar părul ei de culoarea inului, avea reflexe argintii. Ochii ei ușor încercănați, erau închiși. Deodată, buzele îi tremurară și gemu. Se suci și se răsuci pe pernă. Se trezea încet și retrăia o experiență îngrozitoare. Îi revedea rânjind pe bărbații care o apucaseră. Simțea mâinile lor brutale care-o târâseră până la mare. Acum era trasă de valuri. Apa sărată-i intra în gură și-i ardea ochii. Crezuse că-i vor exploda plămânii și se zbătea cu disperare. Revenise pentru o clipă la suprafață, dar un val imens o aruncase la fund din nou. Simțea cum se scufundă într-un întuneric fără sfârșit. Deschise ochii și privi în jur cu o uimire crescândă. Era într-o cameră necunoscută. O femeie brună, înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu un șorț alb, broda lângă ea. Tânăra se întinse, simțind mătasea fâșâind. Ridică cearșaful și constată că era complet goală. Ridică încet capul, încercând să vorbească. Abia suflă slab. Femeia o auzi și se ridică. — Como esta usted, señorita? Părea că o păzește și nici un zâmbet nu-i lumina trăsăturile feței. Tânăra o fixă cu spaimă. Nu înțelesese nici un cuvânt. — Unde sunt? murmură ea. Unde mă aflu? Interlocutoarea ei își încruntă sprâncenele și ochi-i aruncară fulgere. Începu să vorbească repede în spaniolă, gesticulând puternic. Panica tinerei se mări. — Nu înțeleg. Nu înțeleg. Mexicana o privea exasperată și părăsi rapid camera. Rămasă singură, bolnava se sili să se ridice. I se învârtea capul și recăzu pe perne. Fu învăluită de o teribilă dorință de a dormi. O voce bărbătească vorbind spaniola o trezi puțin, dar nu deschise ochii. Alunecă din nou într-un somn adânc, când simți un deget mângâindu-i obrazul. — Nu adormiți imediat – spuse bărbatul pe un ton rece. Vorbea engleza cu foarte puțin accent. Trebuie să știu cine sunteți. Ea ridică pleoapele și întâlni privirea clară și dură, semănând cu cea a unui vultur. — Cine sunteți? – murmură ea. Un zâmbet slab îi lumina figura, dar el continuă pe un ton glacial: — Am putea continua așa, până la infinit. Dar pentru că suntem la mine, eu pun întrebările. Cine sunteți? El era așezat pe marginea patului, foarte aproape de ea. Figura-i bronzată era încadrată de un păr des, negru și ud. Purta o cămașă elegantă, albă, pe jumătate descheiată și ea văzu lucind un lanț de aur pe pieptul bronzat. Se simți tulburată de autoritatea pe care o degaja. Cine era ea? Pentru o clipă, nu-și mai aminti de nimic. Apoi, îi veni un nume în minte. — Cred că sunt Aurore – îngăimă ea. Gura lui se strâmbă într-un rictus crud și o privi cu atenție. Își încrucișă mâinile pe piept și spuse pe ton glumeț: — Credeți. Să nu-mi spuneți că v-ați pierdut memoria. Pentru că dacă așa stau lucrurile, veți ajunge curând într-un spital de psihiatrie, așa va fi mai bine. El o privi sarcastic. Privirea i se opri pe părul ei, apoi pe ochi, după aceea coborî obraznic pe gât și pe umeri, ca să se piardă, în sfârșit, pe cearșaful care acoperea pieptul fetei. — Aurore – repetă el rar. Foarte frumos și foarte potrivit. De-asta l-ați ales? Ostilitatea acestui bărbat o irita și o forță să-și amintească brusc cine era. — Nu l-am ales. Este numele meu de botez – răspunse ea, ridicând capul. — Aurore și mai cum? — Aurore Aylwin. — Facem progrese. Și de unde veniți, Aurore Aylwin? Nu sunteți mexicană, e evident. Veniți din nord? Aurore ameți din nou și închise ochii. Din nord? Din nord? Își trecu mâna peste frunte pentru a-și îndepărta durerea de cap. — Cred… — Ascultați, chiquita – o întrerupse el cu răceală. Nu țin să aflu ce credeți. Prietenii dumneavoastră ar crede poate comedia asta, dar cu mine nu merge. — Nu-i o comedie! – spuse ea, furioasă. Se ridică și cearșaful alunecă de pe ea, descoperindu-i sânii cu linii frumoase. Aurore apucă cearșaful și se acoperi cu el. Sunt puțin tulburată, asta-i tot. Îmi trebuie timp să-mi revin. Nu mă ajutați deloc, dacă sunteți… atât de autoritar. — Sunt autoritar – spuse el, puțin înmuiat – pentru că vreau să știu numele orașului, al regiunii, al străzii unde locuiți, pentru a lua legătura cu familia dumneavoastră și a-i liniști pe cei apropiați. — Nu e nimeni de liniștit – se bâlbâi ea. — Cum? N-aveți părinți? — Nu. Mama mea a murit când eram mică, în Irlanda. Tata a emigrat apoi în Canada. El… Vocea îi tremura și se întrerupse… A murit la Toronto, acum câteva săptămâni. De aceea o caut pe Judy. Tata mi-a spus s-o găsesc. Își făcea griji pentru ea. — Cine e Judy? Ea-l privi cu atenție. Trăsăturile armonioase ale necunoscutului nu lăsau să i se întrevadă gândurile. — Sora mea – răspunse ea. — De ce s-o căutați pe-aici? Ce făcea, turism? — Eu… nu știu. Ultima ei adresă era la Los Angeles. — Acum câtă vreme? — Acum șase luni. Era foarte mulțumită că obținuse un rol mic într-un film. Tata și cu mine trebuia să mergem la ea, dar el s-a îmbolnăvit. I-am scris surorii mele, s-o previn. Dar n-a răspuns și n-a venit. Ochii i se umplură de lacrimi la amintirea acelor zile și se lăsă pe pernă. Mi-am luat toate economiile și-am pornit spre Los Angeles. — …Și nu era la adresa pe care v-o dăduse – adăugă el, sec. Așa continuă povestea? O undă de scepticism îi lucea în priviri. — Dacă nu vreți să mă credeți, nu văd de ce aș continua! replică ea furioasă. — Ce-ați făcut, când n-ați găsit-o? – întrebă el, ignorând remarca Aurorei. — M-am dus la studiorile cinematografice, unde-mi spusese că lucrează, murmură ea. Nimeni nu știa unde era. Atunci, l-am întâlnit pe Farley. Pronunțând numele lui Farley, începu să-și reamintească tânărul blond, cu ochi albaștri, care-i devenise prieten. — Unde e Farley? – întrebă ea. Unde este? — N-am nici cea mai mică idee – răspunse el. Ea deveni imediat bănuitoare. — Unde mă aflu și cine sunteți? Ce-ați făcut cu hainele mele și cu banii mei? Cum el continua s-o privească fix, ea explodă: — Răspundeți-mi! Răspundeți-mi! – țipă ea. Unde-i Farley? Ce i-ați făcut? După evenimentele din ultimele două luni, ea era cu nervii la pământ. și acum, dispăruse și Farley, era singură. Cu acest străin distant, care o chestiona fără încetare. Uitând să-și țină cearșaful, ea se ridică și începu să-l lovească cu pumnii în piept. Încetă să-l mai lovească. Își plângea tatăl mort, sora și prietenul dispăruți. Brațe puternice și suple o îmbrățișară. Mâinile-i mângâiară spatele cu gesturi apăsate și o voce dulce-i vorbea la ureche: — Lasă, lasă, chiquita, calm, calm. El o legănă tandru, ca pe un copil și, încet, încet, ea se calmă. Își lăsă capul pe umărul lui, simțind prin cămașa fină de mătase căldura corpului lui. Dacă ar fi putut să rămână așa, la pieptul lui, toată viața. Dar el deja o îndepărta și o împingea încet, pe pernă. El ridică cearșaful pentru a o acoperi. O trata din nou ca pe un copil. — Dac-aș ști unde se află Farley, îmbrăcămintea și banii dumneavoastră, n-aș avea nevoie să vă pun atâtea întrebări – reluă el, pe un ton impersonal. Când v-am scos pe mal, nu erau nici Farley, nici lucrurile dumneavoastră. — M-ați scos pe mal? – întrebă ea, surprinsă. — Da – răspunse el. Făceam surf… — O, mi-amintesc că v-am văzut! – îl întrerupse ea. Erați foarte departe și călăreați valurile, ca un zeu ieșit din ocean… Ea se opri și se simți roșind, încurcată de privirea batjocoritoare a bărbatului. — Eram aproape de dumneavoastră, când ați ieșit la suprafață și am pierdut un surf, plonjând să vă pescuiesc. V-am făcut respirație artificială și v-ați revenit. Atunci, v-am adus până aici. El făcu o pauză, înainte de a continua pe un ton sec: Ați vrut să vă înecați? Ea-l privi uluită. — Nicidecum. — Atunci, ce s-a întâmplat? — Ei… m-au aruncat în apă – spuse ea tremurând. — Care ei? — Brett, prietenul lui Farley și un alt bărbat. Se cunoșteau deja. — Hm… I-am văzut și auzit. Păreau cam beți – spuse el, cu o mină dezgustată. Erați și dumneavoastră? De-asta N-ați putut înota? — Nu! O, nu! Au încercat să mă facă să iau un drog. Nu știu ce era, dar am fugit. Atunci, m-au urmărit și m-au prins. M-au împins spre mare. Le-am strigat să-mi dea drumul: nu sunt o bună înotătoare și-mi era frică de valuri. Dar ei nu voiau să audă de nimic. A fost oribil! — Unde l-ați întâlnit pe acest Farley? — La Los Angeles, la studiouri. Era figurant. Când m-a auzit întrebând de Judy, mi-a declarat că o cunoaște. Mi-a arătat o fotografie de-a ei, pe care i-o dăruise și pe spatele căreia ea-i scrisese câteva cuvinte. Pretindea că n-o văzuse de multă vreme. Era îngrijorat. Îmi plăcea – murmură ea. Era drăguț și voia să mă ajute. — Știa unde vă puteți găsi sora? — El o credea în Mexic, cu un regizor care locuiește pe lângă Manzanillo. — Știa cum se numește? — Da. Roberto Suarez. Ați auzit de el? Ea-l privi cu atenție, dar el nu reacționă. Figura lui rămase la fel de fermă, ca cea a unei statui aztece. — Da – răspunse el. Și ce-a propus amicul dumneavoastră? — Mi-a sugerat să închiriez o mașină. El și prietenul său Brett, ar fi venit cu mine și m-ar fi ajutat să găsesc casa lui Roberto Suarez. Am acceptat – conchise ea sec. — De cât timp îi cunoștea, când ați acceptat o asemenea propunere? – întrebă el. — De patru zile. — Por Dios! – exclamă el. Trebuie că sunteți foarte naivă. Privirea lui o perfora, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. Nu vi s-a spus niciodată să vă feriți de necunoscuți? urmă el, pe un ton batjocoritor. — Farley nu era un necunoscut. O cunoștea pe Judy. Vorbea despre ea, despre ce făcuseră împreună – răspunse ea, cu ochii strălucind de furie. Dumneavoastră sunteți străinul – îl acuză ea. De dumneavoastră ar trebui să mă feresc. El îi aruncă o privire provocatoare și se aplecă spre ea. — Bineînțeles, ar trebui să vă feriți de mine! îi răspunse el. Sunt foarte periculos, mai ales pentru o fată ca dumneavoastră. Am să vă seduc și am să vă oblig să trăiți aici, cu mine. Ea părea hipnotizată de privirea lui și tremura de teamă. Inima-i bătea ca o tobă și trase cearșaful, pentru a-și acoperi umerii. O expresie de amărăciune se așternu pe figura bărbatului și acesta se ridică brusc în picioare. Înfundându-și mâinile în buzunarele pantalonilor bine croiți, se îndreptă spre fereastră. Apoi se întoarse. — Când ați ajuns la Manzanillo? — Sâmbătă, adică ieri. Am descoperit că reședința lui Suarez se găsea pe coastă, pe o faleză, în apropierea unei plaje frumoase. Farley și Brett, amatori fiind de surf, m-au lăsat în fața casei, înainte de a coborî spre plajă. — Farley nu dorea s-o vadă pe sora dumneavoastră? – întrebă el, revenind spre pat. — I-am cerut să rămână cu mine, dar după părerea lui, era mai bine ca eu să fiu singură cu domnul Suarez. — L-ați văzut? — Nu. Mi-a deschis un servitor care m-a sfătuit să revin: domnul Suarez nu era acolo. Am cerut s-o văd pe Judy, dar el a scuturat din cap și mi-a închis ușa în nas. Eram… decepționată. M-am dus pe plajă și acolo… pe scurt, v-am povestit ce s-a întâmplat. — Și viteazul Farley n-a făcut nimic să-și împiedice prietenii să vă arunce în apă? – întrebă el sarcastic. — Nu știu. Nu l-am văzut, când am ajuns pe plajă. Era atâta lume… Ea-și acoperi fața cu mâinile. Vă rog, nu mă obligați să mai vorbesc. — Este obligatoriu să aflu dacă aveau într-adevăr intenția să vă lase să vă înecați – răspunse el încet. Se așeză din nou, pe marginea patului. Nu vezi, chiquita, că nimeni n-a încercat să te salveze? Au plecat toți de pe plajă, fără să te caute. Farley și Brett au plecat precis cu mașina închiriată, luându-ți hainele și banii. Câți bani aveai? — Trei sute de dolari – murmură ea. — Bani lichizi? — Da. Tot ce-mi rămăsese. — De ce n-ai avut o astfel de sumă, în cecuri de călătorie? — Am avut, dar Farley a spus că era mai bine să-i schimb, înainte de a veni aici… — Nu mă miră deloc… Ar fi trebuit să semnezi cecurile înainte de a încasa banii, iar cecurile nesemnate nu prezentau nici un interes pentru el. Cei trei sute de dolari ai tăi aveau să-i permită să trăiască câteva zile. Un parazit drăguț, prietenul tău. Presupun că ai plătit toate mesele lui, de când v-ați întâlnit. Am dreptate? — Da – admise ea, cu tristețe. Dar sunt sigură că nu e așa cum spuneți. O adora pe Judy și voia s-o întâlnească. — Atunci, de ce n-a venit aici, cu tine? — Aici? Ea-l privi surprinsă. Aici, am venit după-amiază? Dar atunci, sunteți… — Nu, nu sunt Roberto și nu sunt regizor. Eu sunt Sebastian Suarez; Roberto e fratele meu vitreg. Locuiește mai aproape de Guadalajara, decât de Manzanillo. Nici el, nici sora ta, nu sunt aici. Amicul Farley ți-a tras o păcăleală enormă. El se uită o clipă la ceas. — Acum, trebuie să plec. Sunt invitat la cină. Rămâi aici și revino-ți. Am să ți-o trimit pe Manuela. Se va ocupa ea de tine. — Și mâine? – spuse ea, febril. Ce voi face mâine? El se ridică; ea-i admiră suplețea gesturilor. El o privi și-i răspunse: — În Mexic, nu ne sinchisim de ziua de mâine. El mângâie obrazul Aurorei, cu vârful degetului. — Mă voi ocupa de asta. Astăzi, ți-am salvat viata și ești în mâinile mele. Buenas noches. El ieși. Ea rămase cu ochii pironiți pe ușa prin care tocmai dispăruse el. Apoi, se întoarse pe o parte, gemând ușor. Farley își bătuse joc de ea oare, așa cum presupunea Sebastian Suarez? Nu-i venea să creadă. Și mai mult, nu-i venea să admită că se lăsase dusă atât de ușor, în pofida tuturor sfaturilor pe care le primise când părăsise Los Angeles. Unde putea fi Judy, dacă nu era în casa asta? Ce i se întâmplase, dacă nu trăia cu Roberto Suarez? Amintindu-și cele pățite în acea după-amiază, Aurore se scutură de groază. Aproape se înecase. Fără acest străin enigmatic, Sebastian Suarez, ar fi fost acum un cadavru umflat de apă sărată. Farley o cunoștea pe Judy. De asta era sigură. Cum ar fi putut avea, altfel, fotografia ei? O înșelase pe Judy, ca și pe ea? Își lăsase prietenii s-o înece pe Judy? De ce nu-i împiedicase s-o arunce în apă? Era deja sub influența drogului, nu remarcase nimic? Revedea mâinile lui Brett pe brațele sale și râsul lui îi mai răsuna încă în urechi. Ea-și prinse capul în mâini și se răsuci în pat. Doamne, va putea uita vreodată ceea ce i se întâmplase în această după-amiază? Se tot întreba dacă și Judy împărtășise aceeași soartă… fără zeul mării, care să-i vină în ajutor. Un zgomot de pași anunță întoarcerea femeii brune. Avea o cămașă de noapte în mână și-i tot explica prin gesturi Aurorei că trebuia s-o pună. Era o cămașă de noapte de mătase naturală, de culoarea fildeșului, cu dantelă bej. Îmbrăcând-o, Aurore se întreba cui aparținea. Soției lui Sebastian Suarez? Amantei sale? Regreta că nu vorbea spaniola, ar fi putut s-o întrebe pe Manuela despre stăpânul ei. Aceasta trase cearșaful, invitând fata să se scoale. Aurore puse cu grijă picioarele pe podea și fu mulțumită de ajutorul Manuelei. Femeia o conduse până la luxoasa baie unde, într-o apă discret parfumată, Aurore scăpă de mirosurile marine care-i impregnau pielea și părul. Se întoarse apoi în cameră, unde servitoarea-i uscă părul. Apoi, mancă ouă fierte cu pâine prăjită și lapte rece. Odată teminată masa, Manuela luă tava și murmură: — Buenas noces, señorita. — Buenas noces, y muchas gracias – răspunse Aurore, folosind puțina spaniolă pe care o știa.

                                          Partener de afaceri de Jane Ashton Capitolul 1 Ploaia cădea fără încetare din cerul cenuşiu şi ştergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăţa parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie şi nu se vedea niciun semn că potopul se va linişti. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârşit şi care, aparent, nu ducea nicăieri. La un moment dat, Caroline realiză că o luase greşit după ce părăsise Matjiesfontein şi, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse maşina pe un drum îngust şi o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid şi Caroline îşi dădu seama că singurul lucru de bun‑simţ pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situaţie neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑şi neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma nişte indicaţii simple, dar trebuia să înfrunte această situaţie. Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa şi pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alţii îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere şi descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calităţi îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, şi poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis. Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne şi tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinţilor lui, bărbatul o invitase la cină şi o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑şi informeze părinţii despre decizia luată şi să anunţe oficial logodna, oferind viitoare sale soţii un frumos inel cu diamant. Totul era pregătit pentru această seară, îşi repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, şi apăsă rapid frânele. În faţa ei, luminat de farurile maşinii, se afla un podeţ pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră şi care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconştient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, aşa că începu să meargă înapoi. Spatele maşinii păru să se ridice cu mare efort, iar roţile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi. Caroline se panică şi încercă din nou, dar maşina refuză să se mişte măcar un centimetru. Frustrată şi epuizată, tânăra îşi lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului şi dacă ar fi ştiut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi. Disperată să ajungă la destinaţie, mai încercă o dată să elibereze maşina din noroi, dar Austinul nu se mişcă, de parcă roţile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, îşi încheie puloverul gros din lână şi‑şi vârî părul lung şi blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece şi umed. La lumina lanternei, văzu că roţile se afundaseră mult în noroi şi realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna şi se sprijini de maşină, încercând să decidă ce avea de făcut. Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, şi inima îi tresări cu speranţă. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului şi porni spre lumină. Ploaia şi vântul băteau cu putere în trupul ei subţire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în faţa ei se afla o căsuţă la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură şi confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie şi se uită curioasă pe fereastră. Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată şi un fotoliu, ambele aranjate neglijent în faţa unui şemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om. Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup şi cu pantofii plini de noroi, îngheţată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reţinea în loc. Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe acelaşi drum. În clipa aceea, o mână brutală i se aşeză pe umăr, şi lanterna îi scăpă din degetele amorţite, fu lipită de zidul rece cu o forţă care‑i tăie respiraţia. Privi cu ochi speriaţi umbra imensă care se aplecase asupra ei. —   Cine eşti şi ce vrei? o întrebă o voce profundă şi gravă. De teamă, Caroline nu reuşi să facă altceva decât să privească silueta uriaşă a bărbatului care se apleca spre ea ameninţător, încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet de pe buzele îngheţate. Începu să tremure. —   Răspunde! ţipă bărbatul. Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă. Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândeţe şi se îndreptă către casă. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se aşeze pe scaunul aflat în colţul camerei. El îşi scoase cu gesturi nervoase haina şi pălăria şi le agăţă în cuierul de lângă uşă, apoi îşi întoarse faţa către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu şi cădea în şuviţe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână şi barba crescută îi dădea un aer crud şi ameninţător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici şi nişte blugi ponosiţi îi atârnau pe şoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril şi, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranţă admirativ. Pe perete se afla o puşcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situaţia ar fi cerut‑o. Stătea în faţa ei, cu picioarele depărtate şi cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor. Ochii fetei se îndreptară către uşă, dar ştia că n‑avea sens să încerce să fugă. —   Crezi că mă poţi ajuta să‑mi scot maşina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aş vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein. — Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranţele. Mai e un pod de trecut până acolo, şi nici el nu este practicabil. —Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată. — Cam aşa ceva. — Şi ce voi face? — Va trebui să stai aici, răspunse el nervos. — Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑şi să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar. — N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în maşină în următoarele două nopţi. — Ai telefon? întrebă ea, agăţându‑se de această speranţă ca înecatul de un pai. — Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat. Caroline nu aşteptă să fie invitată de două ori şi se aşeză în genunchi în faţa flăcărilor, aşteptând căldura să‑i inunde trupul. Paşi grei se auziră pe podeaua de lemn şi bărbatul se apropie de ea cu o pătură în braţe. El întinse pătura ca un paravan între ei şi zise, poruncitor: —   Scoate‑ţi hainele! —   Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală. —  Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aş vedea un trup de femeie, zise el tăios. Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic. Cu obrajii înroşiţi de jenă, tânăra îşi scoase pantofii şi hainele ude, apoi bărbatul îi înfăşură pătura în jurul trupului. Şi‑ar fi dorit ca străinul să plece şi s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în faţa focului. Cheile maşinii căzură din buzunarul pantalonilor ei şi, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos şi ieşi pe uşă, trăgând grăbit haina pe el. Înfăşurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, şi încercă să analizeze cu calm situaţia în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aştepta zadarnic sosirea. Aşteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis şi părinţii lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieşite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑şi plătească datoriile. Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă şi cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obişnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie? Uimită şi intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme şi, fără să‑şi dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre şi sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniştitoare. Nu ştia cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buştean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, şi temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat şi de când stătea aici, observând‑o? — Ţi‑am tractat maşina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie. Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu: — Mi‑am permis să‑ţi aduc valiza aici, şi‑ţi sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Ea îi mulţumi şi se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi şi un pulover călduros. Încercase să‑şi pieptene cu mâinile părul jilav şi să‑l prindă într‑o coadă la spate. — Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în faţa ei un bol cu supă şi câteva felii de pâine unse cu unt. — Mulţumesc, şopti ea. Şi mulţumesc şi pentru că mi‑ai adus maşina. El păru să nu‑i audă mulţumirile, şi se aşeză pe canapea, aprinzându‑şi pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezenţa. Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă şi săţioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulţumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepţia unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simţea în sfârşit sătulă. De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustaţi. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, aşa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe: — Trăieşti singur aici? —   Da, confirmă el sec, fără alte detalii. Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viaţa sa personală, aşa că se cufundă într‑o tăcere jenată. Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversaţia: — Eşti în vacanţă? — Cam aşa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi. Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată şi care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorităţi. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era faţa unui criminal, dar niciodată nu poţi fi sigur. — Nu eşti foarte vorbăreaţă, nu‑i aşa? îi întrerupse el gândurile. — Nu ştiu ce să spun... răspunse tânăra, uimită. — Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ţi place sau nu, vom fi amândoi blocaţi aici până când drumurile vor fi curăţate, aşa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă. Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intenţiile bărbatului, remarca lui era logică, aşa că aprobă încet din cap. — Presupun că ai dreptate. Bărbatul îşi scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt şi o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârşit, el reluă mulţumit: — Cum adică eşti într‑un fel de vacanţă? — De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑şi potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis şi acum caut alt loc de muncă, dar... — Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înţelegere a situaţiei. —   Nu prea multe, da, admise ea cu regret. — Unde te duceai, la ora asta târzie? — Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinţii logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greşit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă aşteptam. Bărbatul avea nişte ochi ciudaţi, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei. — Nu porţi niciun inel, comentă el. Fără să înţeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i: — Aveam de gând să anunţăm oficial logodna în acest weekend. —   Şi acum eşti nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el şi, deşi nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povesteşte‑mi despre părinţii tăi. Era un ordin, şi ea îl ascultă instinctiv. —   Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, şi el a murit în urmă cu un an. —   Nu mai ai pe nimeni? —   Nu, cu excepţia lui Dennis, răspunse ea. —   Dennis este, bănuiesc, logodnicul. Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuşi:        —   Da, aşa este. Ochii lui îngustaţi şi gânditori o observară atent. Caroline îşi întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoţiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simţea ameninţarea pericolului. În ciuda înfăţişării sale, felul cum vorbea şi cum se mişca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta şi nu i se părea deloc liniştitor, aşa că îşi reproşă din nou că nu ascultase mai atent indicaţiile lui Dennis. —   Câţi ani ai? Întrebarea o smulse din gândurile ei şi tânăra răspunse aproape automat: — Douăzeci! — Dumnezeule, eşti încă o copilă! zise el mirat, scoţând pipa din gură şi privind‑o de parcă nu ştia cum a ajuns la el în mână. — Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată. Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistenţă care îi lăsă senzaţia alarmantă că este dezbrăcată din priviri. — Bine, atunci eşti o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simţi mai bine? Înţelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă: Cât crezi că va mai dura ploaia? O zi‑două, cine ştie? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferenţă şi strângând din nou pipa între dinţii albi. — Dar nu m‑aş putea duce în altă parte? — Dacă eşti pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de ţară şi pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav. —Nu mă poţi condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deşi era conştientă că nu‑şi putea ascunde temerile. El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică şi se îndreptă către peretele pe care se afla puşca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma şi o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse puşca în braţe. — Asta te face să te simţi mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, şi tot ce trebuie să faci este să apeşi pe trăgaci. Ea îşi plecă ochii spre arma din braţele ei, neştiind ce să facă, apoi clătină din cap şi i‑o întinse. — N‑aş şti cum s‑o folosesc. — Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând puşca la loc pe perete. Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieşi din cameră, şi Caroline rămase singură în faţa focului, cu senzaţia inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură şi privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, şi, deşi era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub acelaşi acoperiş cu el. Gândurile i se îndreptară către Dennis. Şi‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar ştia că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situaţie fără ieşire, şi trebuia să se descurce cum putea. — Vrei cafea? Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi şi văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o şoaptă de mulţumire şi nu se putu împiedica să observe că barba lui roşcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape ameninţătoare. — Cu ce te ocupi? continuă el şirul întrebărilor, punând un scaun în faţa focului şi întinzându‑şi picioarele pe el. — Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce uşor neliniştită şi temătoare. — Eşti bună la ceea ce faci? — Angajatorii mei aşa spuneau, replică ea cu simplitate, încleştându‑şi degetele pe cană şi ducând‑o la gură. Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abţinu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el. Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele şi‑i făcu ochii să se închidă. —   Eşti obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei. O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă şi un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă şi toate erau foarte uzate. —   Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simţindu‑se stânjenită. N‑aş putea... —   Taci şi fă ce ţi se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simţi foarte bine pe canapea. Şi apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ţi mai faci griji pentru această noapte petrecută sub acelaşi acoperiş cu mine. —   Eşti foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta? —  Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în uşă. După plecarea lui, Caroline răsuflă uşurată şi realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea. Se gândi o clipă, amintindu‑şi avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase maşina, îi adusese hainele... Aşadar nu încuia uşa. Prea obosită pentru a‑şi face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa şi se vârî în pat. Dormi adânc, fără să ştie că gazda ei îşi petrecuse noaptea fumând din pipă şi privind focul din cămin. Casa nu era atât de primitivă pe cât îşi imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineaţă, când intră în baie. Un boiler încălzea apa şi încăperea avea cabină de duş. După baie, tânăra se îmbrăcă şi făcu patul, apoi se apropie de fereastră şi privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenuşiu şi visul ei de a pleca dis‑de‑dimineaţă se risipi. Ieşi din cameră şi începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obişnuit cu prezenţa ei. — Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute. Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziţie. — Găseşti farfurii şi tot ce‑ţi trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el. Caroline îl ascultă, reacţionând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa şi, câteva minute mai târziu, împărţeau în tăcere micul dejun. Caroline îl urmări în timp ce mânca şi se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime. Neaşteptata lui privire, ciudată şi cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul şi nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conştientă de prezenţa lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viaţa ei, simţi că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuşi să‑şi ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceaşcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau. — Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.       — Desigur că e, replică ea îndată. Şi va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea. — Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna? — Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicaţiile lui au fost foarte simple. Până şi un copil le‑ar fi putut urma fără probleme. — Atunci, nu crezi că te va căuta? — Nu prea ştiu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul. — Nu‑ţi place să vorbeşti despre logodnicul tău, nu‑i aşa? constată el, strângând farfuriile de pe masă. — Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu eşti cel care îmi evită mereu întrebările. — Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, şi nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieţii mele. Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact aşa cum părea, un fermier care se zbătea să supravieţuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate şi tăiate. —   Spală farfuriile, eu le voi şterge, zise el după o vreme. Caroline renunţă să‑şi mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc uşor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.

Un moment de nebunie de Jane Ashton                             Capitolul 1   Trenul plecă şi Alandra Todd rămase în aşteptare în faţa gării mici din Ferny Druffield unde fusese singura călătoare care coborâse. Un singur funcţionar era vizibil. Era un bărbat nu prea înalt, foarte corpolent, îmbrăcat în uniforma căilor ferate britanice. Îndeplinea concomitent rolul de şef de gară, impiegat de mişcare şi de casier. „Probabil că dă şi informaţii” îşi spuse Alandra apropiindu-se de el. — Vă rog, aţi putea să-mi indicaţi cel mai apropiat hotel? i se adresă ea. Bărbatul o privi uluit. — Un hotel? repetă el holbându-şi ochii. — Probabil că există unul în Ferny Druffield, nu-i aşa? Sau un han, un pub... sau ceva asemănător? — Avem două localuri, o anunţă el cu mândrie. Dar nu oferă şi pensiune. Apoi îşi îndreptă atenţia spre lăzile pe care însoţitorul le lăsase pe peron înainte de a da semnalul de plecare. Alandra îşi legănă pe braţ sacul uşor de voiaj. O briză uşoară de septembrie i se juca prin părul blond deschis. „Şi acum ce mă fac?” se întrebă ea. Dacă, chiar înainte de-a muri, mama ei nu i-ar mai fi cerut să se ducă la Ferny Druffield, niciodată n-ar fi întreprins această călătorie! Şi pe urmă, mai fusese şi scrisoarea aia îngrozitoare... „Ar fi trebuit să mă interesez înainte de a părăsi Londra, se gândi ea. Şi ar fi trebuit să-mi închipui că nu există niciun hotel aici...” Se gândise să-şi petreacă noaptea în sat, pentru a descoperi locul unde trăiseră părinţii ei. Apoi, în cursul zilei de mâine, s-ar fi dus la La Roseraie. Având în vedere că nu exista nicio posibilitate de cazare la Ferny Druffield, trebuia să-şi reconsidere proiectele. — Unde aş putea să găsesc un taxi? îl întrebă ea pe lucrătorul căilor ferate. — Asta depinde de locul unde vreţi să mergeţi. — La La Roseraie. De data asta, el manifestă un oarecare interes. — La Roseraie, vreţi să ziceţi la familiile Carstair şi Todd? — Exact. E departe de aici? — La circa cinci kilometri. Pot să-i telefonez lui Jim Lasky, vă va conduce el până acolo, dacă nu e prea prins cu grădinăritul... Alandra îl urmă în interiorul gării şi aşteptă în spatele unui ghişeu. De fapt, nu avea niciun chef să se ducă chiar astăzi la La Roseraie, dar era obligată s-o facă dacă nu exista niciun hotel în sat. Perspectiva de a se găsi în faţa bunicului ei – acest bărbat pe care nu-l văzuse niciodată – o înfuria de pe acum. Ar fi preferat să lase să treacă o noapte înainte de a da ochii cu el. Slavă Domnului că avusese ideea de a călători în rochia verde, cea mai elegantă dintre toaletele ei. Fusese gata să plece în blugi. Dar, în ultimul moment, îşi pusese blugii în geanta de călătorie. „Bine că mă prezint în rochie la La Roseraie, gândi ea. Nu că aş vrea să fac impresie, dar...” Funcţionarul apăru brusc lângă ea, întrerupându-i şirul gândurilor. — Aveţi noroc, domnişoară! Jim Lasky acceptă să vă conducă. Va fi aici în zece minute. — Mulţumesc! — Mergeţi să lucraţi la Carstair & Todd? se interesă el cu ochii sclipind de curiozitate. Ea se mulţumi să nege dând din cap. Nu avea niciun chef să-i povestească primului-venit motivele vizitei sale la La Roseraie. — O să aştept afară, îi comunică ea. Ajungând pe peron, strânse din pumni. Ura o cuprinsese din nou... îşi detesta bunicul, Alan Todd. Şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl va întâlni. La gândul acesta ura ei nu mai cunoscu margini. O revăzu pe mama sa zăcând pe patul de moarte. Cu mare efort, întorsese capul spre ea şi, cu o voce aproape de neauzit, şoptise: — Alandra, trebuie să... să te duci la... La Roseraie. Promite-mi... promite-mi asta. Şi îi promisese. În acel moment, ar fi promis orice. Şi din cauza acestei promisiuni, se găsea astăzi la Ferny Druffield, satul pe care părinţii ei nu-l mai văzuseră după fuga lor de acum douăzeci şi trei de ani. Tatăl ei părăsise La Roseraie luând-o cu el şi pe Lucy, orfana plăpândă pe care o iubea, orfana rămasă dintr-odată singură pe lume după moartea bătrânei mătuşi care o crescuse. De ce, o dată ce părinţii ei nu se mai întorseseră niciodată acolo, de ce mama ei insistase ca ea să vină aici? După înmormântare, zdrobită de durere, Alandra aproape că uitase ce promisese. Cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, începuse să aranjeze lucrurile personale ale mamei sale. Plângea şi când deschisese poşeta veche pe care mama ei nu se putuse hotărî s-o arunce. Înăuntru era o scrisoare pe care ezitase la început s-o citească. În cele din urmă se hotărâse să scoată foaia de hârtie velină din plic. Antetul era gravat: La Roseraie, Ferny Druffield. În acel moment îşi amintise de promisiunea făcută mamei sale. Citise cele câteva rânduri scrise cu o mână fermă şi semnată cu numele bunicului ei, Alan Todd: „Doamnă. Vă mulţumesc că mi-aţi anunţat moartea fiului meu. Daţi-mi voie totuşi să vă amintesc că pentru mine, Edward Todd a încetat să existe din ziua când şi-a părăsit casa pentru a fugi cu o femeie bolnavă, în sărăcie. El nu era în stare să aibă grijă nici de sine. Atunci cum de şi-a putut închipui că se poate ocupa de o invalidă? O să-l urăsc întotdeauna fiindcă şi-a părăsit familia şi responsabilităţile profesionale. Să nu vă aşteptaţi la niciun ajutor material din partea mea. N-o să primiţi niciun cent! Vă voi fi recunoscător dacă nu îmi veţi mai scrie”. Furia o cuprinsese pe Alandra. Cum de îndrăznea omul ăsta s-o acuze pe mama ei că e o cerşetoare, când ea era atât de mândră? Dacă ar fi ascultat de primul impuls, Alandra s-ar fi dus direct la La Roseraie pentru a-i arunca în faţă bunicului ei tot ce gândea despre el. Apoi se gândise să-i scrie o scrisoare plină de dispreţ şi sarcasm. Dar nu-i promisese ea mamei, pe patul de moarte, că se va duce la La Roseraie? O maşină veche opri în faţa ei. — Dumneavoastră aţi cerut un taxi? se interesă şoferul, un bărbat în vârstă, cu o faţă ascuţită. — Da, eu. Vreţi să mă aşteptaţi, vă rog, o clipă? Vreau să văd la ce oră pleacă primul tren spre Londra. — La ora optsprezece, îi răspunse bărbatul. — Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe locul cu tapiţerie roasă. Părinţii ei nu vorbeau prea des despre Ferny Druffield, şi ea nu avea nici cea mai mică idee despre ce o să găsească acolo. Din timp în timp, le mai scăpa totuşi câte un cuvânt sau o frază. Alandra îşi amintea că îl auzise pe tatăl ei menţionând numele surorii lui, Eunice. Acum douăzeci şi trei de ani era măritată şi avea un bebeluş. Cum îl chema? Alandra îşi scotoci prin memorie. Parcă Robert... Oricum, bebelulşul de atunci era acum un adult. Alan Todd şi Granville Carstair fondaseră cu mulţi ani în urmă Societatea Carstair & Todd. Soţiile lor se hotărâseră atunci să caute împreună o casă mare, nu departe de sediul societăţii care se găsea în provincie. O casă destul de mare pentru două familii... Societatea Carstair & Todd era acum cunoscută în întreaga lume, dar Alandra nu era mândră că se numeşte Todd. Cum să aibă ea vreo legătură cu un bărbat capabil să scrie o scrisoare atât de crudă unei femei care tocmai îşi pierduse soţul? Taxiul părăsi şoseaua pentru a o lua pe o alee lată, care părea că are o lungime de câţiva kilometri. În curând, Alandra zări o reşedinţă mare construită din piatră. „Un adevărat castel”, gândi ea cu dispreţ. Apoi se adresă şoferului: — Mă aşteptaţi? Nu întârzii mult. El dădu din cap. Nu părea grăbit, şi tufele mari de flori care împodobeau peluzele păreau să-l captiveze. Alandra urcă peronul şi sună. O femeie îmbrăcată în rochie neagră nu întârzie să-i deschidă uşa. — Aş dori să-l văd pe domnul Alan Todd, îi spuse Alandra pe un ton hotărât. Stătea dreaptă, aproape ţeapănă, fără să zâmbească. Dorea ca această întrevedere penibilă să se desfăşoare cu maximum de demnitate. — Domnul Todd este plecat. Alandra ezită. Ce trebuia să facă? Să se întoarcă imediat la Londra? Dar asta însemna că va trebui să revină altă dată aici. Prefera să scape astăzi de această corvoadă, fără să fie nevoită să mai facă o a doua călătorie. — Toţi sunt plecaţi, adăugă femeia în negru, probabil menajera. — Cine sunteţi? se interesă Alandra cu o trufie neobişnuită la ea. — Menajera, doamna Pinder, îi răspunse interlocutoarea ei încruntându-se. O examină cu atenţie pe Alandra. S-ar fi zis că o cunoştea dar nu reauşea să-şi amintească unde şi când o mai văzuse... „Probabil că am aerul familiei” îşi spuse tânăra fără pic de entuziasm. — La ce oră se va întoarce domnul Todd? o mai întrebă ea. — Spre ora şaisprezece, domnişoară. Alandra îşi consultă ceasul şi constată că nu mai avea decât o jumătate de oră de aşteptat. Şi va avea destul timp să ia trenul de ora optsprezece. Va putea chiar să se întoarcă pe jos la Ferny Druffield, fiindcă nu avea intenţia să-i ceară şoferului de taxi s-o aştepte atât de mult. Se duse să-l plătească, apoi reveni la doamna Pinder, cu sacul de voiaj în mână. — Sunt o rudă a domnului Todd, rosti ea fără entuziasm. Trebuia să dea o explicaţie plauzibilă prezenţei sale aici. — Şi trebuie să-l văd astăzi, adăugă ea. Se căzni să zâmbească. — Şi eu mă numesc Todd. Alandra Todd... Doamna Pinder, fără a-i mai cere amănunte suplimentare, o conduse în salon. Era o încăpere mare, decorată cu mobilă stil. Tablouri de maeştri împodobeau pereţii. Alandra înghiţi în sec. În viaţa ei nu mai pătrunsese într-o asemenea casă luxoasă... Casa lui Alan Todd... La gândul ăsta, ura îi reveni cu şi mai multă intensitate. — Vreţi o ceaşcă de ceai, domnişoară Todd? o întrebă doamna Pinder. Alandra n-ar fi vrut să accepte nimic de la bunicul ei, dar murea de sete. — Cu plăcere, se auzi ea răspunzând. — Vă aduc imediat. Menajera dispăru şi Alandra putu admira în voie salonul imens. Cât de diferită era această casă de micul apartament modest pe care îl ocupa ea! Se ghicea de la prima vedere că familiile Carstair şi Todd nu duceau grija banilor! Părinţii ei avuseseră întotdeauna dificultăţi financiare. Mama ei era foarte des bolnavă şi tatăl ei ţinea s-o îngrijească el însuşi. Asta însemna frecvente absenţe de la slujbă, pe care patronii lui le priveau destul de prost, ceea ce făcea ca Edward Todd să nu reuşească să rămână mult timp în acelaşi loc. Iar când nu găsea nimic, era în şomaj. Dar asta nu părea să-l îngrijoreze. Părea atât de fericit să trăiască, chiar dacă bugetul era destul de dificil de reglat la sfârşitul fiecărei luni. Iar el fusese obişnuit cu o existenţă fără griji... Doamna Pinder reveni cu o tavă pe care erau aşezate un ceainic, o ceaşcă de porţelan şi o farfurie de argint, plină cu nişte fursecuri apetisante. În timp ce îşi bea ceaiul, Alandra începu să se gândească la tatăl ei. Acesta i se părea mai apropiat ca niciodată, acum că se găsea în locuinţa în care crescuse. Alandra avea paisprezece ani când el murise în urma unei pneumonii prost tratate. Simţi că îi dau lacrimile. Dar în acel moment auzi o uşă trântindu-se. Apoi se făcură auzite nişte voci înăbuşite. Nu, nu era momentul să plângă! Ura o cuprinse din nou la gândul că va trebui să-l înfrunte în curând pe bunicul ei, autorul acelei scrisori oribile al cărei fiecare rând îi rămăsese gravat în memorie. Clanţa uşii se mişcă. Alandra îşi îndreptă spatele şi îşi ridică bărbia cu mândrie. Dar bărbatul care intră în salon nu putea fi bunicul ei. Se aştepta să vadă apărând un bătrân. Nu un bărbat de treizeci de ani! „Cine o fi?” se gândi ea. Era prea în vârstă pentru a fi vărul ei Robert. Fără să scoată niciun cuvânt, se mulţumi să-l privească. Părea să se simtă la el acasă aici... O examina, cu braţele încrucişate, şi ea avu brusc impresia că se găseşte în faţa unui judecător. Se apropie încet de ea. Era înalt şi zvelt, cu umerii laţi, pieptul musculos şi şoldurile înguste. Privirea Alandrei se opri pe chipul lui cu trăsături puternice, pe bărbia voluntară, buzele senzuale. Avea un păr des de culoare închisă, puţin ciufulit de vânt. Dar cât de duri erau ochii lui negri... — Cine sunteţi? o întrebă el în cele din urmă. Vocea lui era autoritară. Se vedea că era obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. Dar Alandra nu avea deloc intenţia să se lase astfel dominată. — Aş putea să vă pun aceeaşi întrebare, replică ea impertinent. El ridică din sprâncene. — Doamna Pinder mi-a spus că pretindeţi că vă numiţi Todd. — Acesta este numele meu. El o privi printre pleoapele strânse. — Vreţi să mă faceţi să cred că sunteţi înrudită cu familia Todd de la La Roseraie? Din păcate, era. Chiar dacă nu ţinea deloc să fie... oricum, nu era obligată să-i dea explicaţii tipului ăstuia. Ea voia să vorbească doar cu Alan Todd. Îl privi pe interlocutorul ei, fără să clipească. — Probabil că sunteţi un Carstair! declară ea. — O deducţie uluitoare! o ironiză el. Apoi, ridicând din umeri, adăugă: — Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când La Roseraie a devenit căminul familiilor Carstair şi Todd. Dacă nu eşti un Todd, eşti un Carstair. Sau invers. — V-aţi născut aici? îl întrebă ea. Apoi se încruntă şi exclamă: — Sunteţi în mod sigur Matt Carstair! Şi cum el rămăsese tăcut, adăugă: — Îmi amintesc că tatăl meu spunea că aveţi un caracter la fel de independent ca şi al lui! Avea zece ani mai mult decât dumneavoastră şi... — Tatăl dumneavoastră?! O privea acum cu o deosebită atenţie. — Sunteţi... începu el. Ea termină în locul lui: — ...fiica lui Edward Todd. El dădu din cap, rostind dispreţuitor: — Nu vă cred! Soţia lui Edward era prea bolnăvicioasă ca să aducă un copil pe lume! — Şi totuşi mă aflu aici, în faţa dumneavoastră! îi lansă ea pe un ton sarcastic. Apoi trase adânc aer în piept. — Bineînţeles că pot dovedi cine sunt. Şi foarte uşor chiar! Bărbatul râse fără veselie. — V-aţi adus şi actele de identitate? Vă gândiţi la toate! — E mai bine să nu laşi nimic la voia întâmplării, replică ea pe acelaşi ton ironic. El strânse din maxilare. — Şi de ce aţi venit până aici? Ochii lui se îndreptară spre geanta de voiaj a Alandrei, pe care tânăra o pusese la picioarele ei. — Asta e treaba mea, replică ea. Timp de o clipă, crezu că o să se repeadă la ea. Dar el reuşi să se stăpânească. — Dacă aşa vă închipuiţi... mormăi el. Se pregătea să închidă uşa, pentru ca nimeni să nu le audă discuţia, dar în aceeaşi clipă un bărbat cu părul alb intră în salon. Alandra, care se aştepta să vadă un bătrân, fu foarte mirată să constate că Alan Todd, în ciuda părului alb ca zăpada, părea în floarea vârstei. I-ai fi dat cu uşurinţă zece sau chiar cincisprezece ani mai puţin decât cei şaptezeci pe care îi avea. — Matt, ştii că... Remarcând prezenţa Alandrei, se întrerupse. Tânăra se ridică, deşi se jurase că n-o să facă niciun efort de politeţe faţă de acest om. Se lăsă tăcerea. O tăcere incredibil de grea, pe care Matt Carstair fu primul care o rupse: — Această tânără persoană pretinde că e fiica lui Edward. Ce părere ai, Alan?