Cărți romantice și de dragoste pdf

De-a casatoria de Flora Kidd AVEAU STRICT O RELAȚIE DE AFACERI   Poate că Daphne n-ar fi trebuit să plece din casa mătuşii ei – oricât de mult detesta viaţa acolo – căci unde ajunsese? În Mexic, fără un ban în buzunar! La început, nu l-a considerat pe Carlos Reynolds cu adevărat atrăgător. Nu s-ar fi măritat cu un bărbat complet necunoscut numai fiindcă acesta, întâmplător, avea nevoie de o soţie temporară! Totuşi, când Carlos a riscat să intre în puşcărie pentru ea, Daphne i s-a simţit îndatorată. Dar să devină doamna Carlos Reynolds era una... Să se îndrăgostească de chipeşul şi nesimţitorul ei soţ era cu totul altceva... Era nebunie curată!   FLORA KIDD a început să scrie pe vremea când ea şi soţul ei, inginer-designer, locuiau încă în Scoţia. Acum trăiesc în Canada şi au patru copii. Prozele ei îi reflectă pofta de viaţă.    – Ai... ai să-mi lipseşti, Carlos, şopti Daphne. Nu asta intenţionase să spună, dar nu găsea nici un alt mod de a-şi exprima teama bruscă de a rămâne singură în locul acela necunoscut, sau de a-i arăta că-i preţuise protecţia şi puterea în ultimele câteva zile. – Credeam că te bucuri să rămâi singură în pat pentru o noapte, spuse el alene. – Te rog, nu-ţi râde de mine. Vo... vorbesc serios. Ai să-mi lipseşti. Genele i se lăsară din nou peste ochi, în timp ce privirea lui Carlos cobora dinspre ochii către gura ei. Daphne avu dintr-o dată impresia că spaţiul care-i despărţea începuse să pulseze de nevoi primitive neexprimate. Inima i se poticni în piept şi o cuprinse o senzaţie de ameţeală. Se clătină spre el, cu buzele întredeschizându-i-se ademenitor. Observă şi buzele lui despărţindu-se, cu asprimea îmblânzită într-un tremur senzual. Apoi, Carlos răsuflă scurt, zgomotos, iar gura i se prăvăli peste a ei într-un sărut violent, care nu-i mai lăsă nici o şansă de a reacţiona, Daphne căzu la loc pe pernă, împinsă acolo de greutatea lui Carlos, deşi se lăsase de bunăvoie, cu mâinile petrecute pe după gâtul lui şi degetele răsfirându-i părul de la ceafă. Simţi furnicături într-un sân şi-şi dădu seama că degetele lui ajunseseră acolo, mângâindu-i-l şi ciupindu-l. Capul i se învârtea, trupul i se zbuciuma neputincios sub al lui. Timpul încetase să mai existe, mistuit de o dorinţă disperat de arzătoare care păre să-i contopească laolaltă. Cămaşa de noapte i se sfrâşie cu un scrâşnet subţire, când deodată nişte bătăi în uşa de la intrare îi întrerupseră. Fură urmate de un glas bărbătesc, strigând ceva în spaniolă. Carlos înălţă capul. Un moment, rămase cu privirea spre ea, două scântei mici arzându-i mocnit în adâncurile ochilor, iar Daphne nu ştiu dacă bufniturile ritmice pe care le auzea erau bătăile inimii ei suresdcitate, sau cele ale omului de la uşă. Deodată, Carlos se retrase, coborându-şi zgomotos pe podea picioarele încălţate în cizme. – Asta voiai? o întrebă el cu glas aspru, fără s-o privescă, în timp ce-şi vâra cămaşa în pantaloni şi începea să-şi încheie cureaua. Gâfâind sufocată, cu un braţ peste faţă, ca să se ascundă parcă, Daphne gemu. – Nu... nu... ştiu... şopti ea. Nu ştiu... – Atunci, dacă nu ştii ce vrei, te sfătuiesc să nu mai încerci figuri din-astea, o admonestă el rece. Înţelegându-i treptat sensul cuvintelor, Daphne se îndreptă de spate, înlăturându-şi bretonul des de pe fruntea înfierbântată. Carlos pornise spre uşă, cu Sombrero-ul alb pe cap şi o geacă de doc beumarin aruncată pe un umăr. Ieşi pe uşă, iar cizmele i se auziră bocănind pe cotridor. Sărind din pat, cu marginile cămăşii de noapte sfâşiate adunate într-o mână, Daphne o luă la fugă desculţă după el. – Stai... o, te rog, aşteptă-mă! strigă ea, alergând în living. Gata să deschidă uşa din faţă, Carlos se întoarse privind-o lung. În umbra de sub borul pălăriei, ochii îi erau enigmatici ca întotdeauna, negri şi de nepătruns. – Ce mai e? întrebă el tărăgănat, cu o undă de nerăbdare. – Trebuie... trebuie să-ţi spun... şopti Daphne, oprindu-se lângă unul dintre fotoliile de bambus, al cărui spătar îl apucă strâns în mâna liberă. N-a fost un... o... o "figură"... Ochii lui Carlos se îngustară ca două fante, gura i se înăspri, şi ridică o mână ca să-şi şteargă cu dosul ei buzele, ca pentru a înlătura de-acolo gustul buzelor ei. Apoi, ridicând din umeri, se întoarse să deschidă uşa. – Hasta la vista, amiga, aruncă el indiferent şi, ieşind pe verandă, trânti uşa după el.     Capitolul 1   Pe cerul albastru închis al nopţii, luminile din Acapulco scânteiau, întrecându-se cu sclipirile de diamant ale miriadelor de stele. Aerul era cald şi calm, iar în tufişuri, care creşteau dese în jurul unei frumoase case construite în stil spaniol, pe o colină care domina golful unde se reflectau luminile, greierii îşi cântau serenadele în acompaniamentul muzicii ce răsuna prin ferestrele prelungi deschise. Elsa Thomas, actriţa ale cărei filme dramatice, aventuri amoroase toride şi patru căsnicii furtunoase făcuseră deliciul publicului timp de peste douăzeci de ani, dădea o petrecere, iar spaţiosul salon al casei era plin de celebrităţi ale ecranului, producători, starlete tinere şi dornice de afirmare, băgători de seamă şi chiar câţiva fani care reuşiseră să forţeze intrarea. Hainele erau neformale şi variate. Femeile purtau de toate, de la caftane viu colorate până la rochii de seară decoltate. Unele aveau pantaloni scurţi şi maiouri fără bretele. Altele purtau şalvari transparenţi de şifon şi tricouri. Peste tot se vedea multă piele bronzată şi mătăsoasă. Majoritatea bărbaţilor purtau pantaloni marinăreşti subţiri şi cămăşi cu mâmecă lungă. Unele cămăşi erau tipic mexicane, largi şi fără guler, şi erau încinse cu centuri late, bătute în paiete. Alte cămăşi erau croite în talie, pensate sau brodate, cu guler înalt, în stil chinezesc, sau descheiate până la mijloc, dezvăluind medalioane şi pantantive agăţate pe lănţişoare. Numai un singur bărbat purta cămaşă convenţională, costum şi cravată. De statură medie, cu umeri foarte laţi, stătea rezemat de perete, lângă una dintre arcadele prelungi care dădeau pe terasă. Îşi ţinea mâinile în buzunarele pantalonilor costumului gri deschis de alpaca şi urmărea tot ceea ce se întâmpla în salon cu ochi negri şi duri şi o arcuire uşor cinică în colţul gurii. În timp ce două femei îmbrăcate în uniforme negre cu alb circulau cu tăvile pline de băuturi şi antreuri gustoase din fructe de mare, Elsa awawas ţinea consiliu în mijlocul camerei. Vorbea vivace cu toţi cei care o abordau, gesticulând tot timpul cu mâinile ei albe, astfel încât inelele să scapere ostentativ în lumină. Părul ei blond era coafat cu o eleganţă dezinvoltă, ochii albaştri îi scânteiau între genele rimelate gros, şi râdea mult, dezvăluindu-şi printre buzele pline şi rujate dinţii mici, ca de pisică. Râsul ei era zgomotos şi aspru, îşi spuse bărbatul rezemat de perete, întrebându-se vag de ce nu i-o fi spus nimeni să nu râdă în public, pentru că atunci distrugea imediat imaginea pe care şi-o crease cu atâta chin de-a lungul anilor, imaginera acelei frumuseţi senine şi misterioase. Simţindu-se dintr-o dată sufocat de atmosfera teatrală a încăperii, îngreţoşat de veselia falsă a invitaţilor, bărbatul se desprinse pe perete, întorcându-se brusc să iasă pe terasă. Se ciocni de una dintre servitoare, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare pline, iar tava zbură din mâinile femeii. Paharele se sparseră pe jos, împrăştiindu-şi conţinutul peste mocheta groasă. Oamenii se întrerupseră din coversaţii, întorcându-se să vadă ce se întâmplase. Servitoarea, o fată înaltă şi zveltă, cu păr auriu tuns scurt şi căzându-i într-un breton des şi bombat peste frunte, privi consternată dezastrul de pe covor, apoi înălţă capul, încruntându-se acuzator spre bărbatul care se ciocnise de ea. – Lo siento, señorita, spuse el cu glas scăzut şi morocănos. Fata, însă, nu-l înţelese şi continuă să-l privească, cu iritarea alungată de fascinaţia pe care i-o provoca profilul lui chipeş şi coloraţia neobişnuită. – Proasto! răsună ascuţit vocea enervată a Elsei, în timp ce venea spre servitoare. De ce nu te uiţi pe unde mergi?! – M-am uitat pe unde mergeam, replică servitoarea, cu o străfulgerare furioasă în ochii ei de aceeaşi culoare cu ai Elsei, dar mai îndepărtaţi. Dumnealui a fost de vină! arătă ea spre bărbatul în costum. – Are dreptate, confirmă el în engleză, cu un accent uşor tărăgănat şi un zâmbet autoironic arcuindu-i gura lată, cu buze subţiri. Nu m-am uitat pe unde mergeam. Îmi veţi permite să achit pagubele, desigur. – Vaaai, ce drăguţ eşti că te oferi, iubitule...! Faţa Elsei se schimbă ca prin minune, zâmbindu-i, în timp ce-şi strecura braţul gol, uşor bronzat, pe sub al lui. – Dar nu te pot lăsa să iei asupra ta boroboaţa pe care-a făcut-o curviştina asta tâmpită. Se întoarse spre servitoare, cu expresia înăsprindu-i-se din nou, şi se răsti veninos: – Ei, şi-acum ce stai şi te uiţi la mizeria pe care-ai făcut-o? Strânge! – Nu! Răspunsul răsună sfidător, în timp ce servitoarea se întorcea spre actriţă, iar oamenii din jur, care tocmai îşi reluaseră conversaţiile, întoarseră iar capetele să se holbeze. – Atunci, ieşi afară! scuipă dramatic cuvintele Elsa, ridicând graţios un braţ lung pentru a arăta spre uşa terasei. Auzi ce-ţi spun? întrebă ea fără nici un rost, pentru că vocea ei puternică şi clară se auzea, fără îndoială, până în grădină. Afară! Acum să pleci, m-am săturat de tine şi de insolenţele tale! Se întoarse spre grupul de oameni care o priveau, admirând reprezentaţia dată de vedeta lor favorită de cinema. – După tot ce-am făcut ca s-o ajut, se plânse ea, cu vocea frângându-i-se uşor şi frumoşii ochi umplându-i-se de lacrimi, luând-o în casa mea, dându-i o sluj, când am găsit-o, singurul copil al fratelui meu. Era săracă şi n-avea de lucru, aşa că am primit-o sub acoperişul meu, iar ea, drept răsplată, a încercat să se amestece între Mitch şi mine, să ne strice casa. Aşa păţeşti când ţi se face milă de o rudă săracă... – Mincinoaso! Ipocrito! Vocea Daphnei Thomas tremura de furie, iar cei din jur scoaseră un murmur colectiv, savurând scena dramatică dintre mătuşă şi nepoată. Dar Daphne nu juca teatru. Vorbea cât se putea de serios, rostind fiecare cuvânt din adâncul inimii. – Şi eu m-am săturat, de tine şi de... şi de aşa-zisa ta caritate şi prietenii tăi libidinoşi şi făţarnici! Cu o lucire dispreţuitoare în ochi, măsură din privire auditoriul fascinat. Aruncând încă o privire acuzatoare spre bărbatul care cauzase accidentul, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa dinspre terasă. Fugind prin întunericul catifelat şi cald al nopţii, Daphne traversă terasa până într-o altă aripă a casei. Urcă în goană o scară îngustă, intrând în camera ei, din apartamentele servitorilor. Aprinse lumina, se duse la o debara şi, scoţând o valiză jerpelită, o aurncă pe pat, unde începu să-şi îndese în ea hainele. Împachetă totul rapid şi metodic, fără a-şi lăsa gândurile să se abată de la hotărârea pe care o luase. De astă dată, avea să plece cu adevărat. Nu ştia unde se ducea, dar se săturase de Elsa. Nu mai suporta să locuiască la mătuşa ei şi să lucreze pentru ea. Nu-l mai suporta nici pe Mitchell Gardner, cel de-al patrulea soţ al Elsei, cu mâinile lui pipăitoare, ochii lascivi şi aluziile să-i devină amantă, chiar în acea casă, sub nasul Elsei. Când valiza fu plină, îşi scoase uniforma de servitoare şi luă pe ea o pereche de pantaloni albi, o bluză verse fără mâneci şi un blezăr alb. Luându-şi valiza şi poşeta, ieşi din cameră, părăsind casa pe uşa prin care intrase şi pornind pe aleea care şerpuia spre şosea. În spatele ei, muzica şi vocile se pierdeau în noaptea neagră. Daphne bănuia că Elsa ar fi preferat să joace puţin altfel scena din salon. Fără îndoială, iar fi convenit ca singura ei nepoată, cu care fusese chipurile atât de "generoasă", să se milogească, s-o roage să n-o dea afară. Iar atunci, Elsa le-ar fi arătat admiratorilor cât de iubitoare şi iertătoare putea fi. Şi-ar fi făcut un nou număr, prefăcându-se că o ierta pe tânăra acuzată de a fi încercat să-i răpească soţul. Buzele Daphnei se arcuiră într-o grimasă răutăcioasă. Cine l-ar mai fi vrut pe Mitchell Gardner, după ce Elsa termina cu el? Ajunsese pe la jumătatea aleii, când din arbuştii de oleandru se desprinse o siluetă, venind spre ea. – Daphne, doar nu pleci? Glasul lui Mitchell Gardner era îngreunat de alcoolul băut. Se clătina uşor pe picioare, tăindu-i calea, cu mătasea albă a cămăşii lucindu-i slab în întuneric. – Ba da, plec. Daphne aşteptă prudentă, întrebându-se prin care parte să-l ocolească. – Da' nu te pot lăsa să pleci, bălmăji el, apucând-o de umeri. Trebuie să rămâi aici... am nevoie de tine... Elsa n-a vorbit serios, adineaori. O ştii ce nervoasă e. O să-i treacă până dimineaţă şi-o să te-aştepte, ca s-o piepteni şi s-o serveşti... Mâinile lui îi strânseră umerii, trăgând-o spre el. – Daphne, iubito, nu pleca. Stai cu mine... Te doresc... – Nici nu mă gândesc! Daphne îşi lăsă valiza să cadă, împingându-l cu amândouă mâinile. – Nu vreau să rămân aici. Of, lasă-mă să plec, dă-mi drumul...! strigă ea, lovindu-l în fluierele picioarelor, dezgustată de atingerea mâinilor lui care i se târau peste trup şi de duhoarea de alcool din răsuflare, când gura i se lăsă peste a ei. Senzaţia buzelor lui umede şi fleşcăite peste ale ei îi dezlănţui furia, iar Daphne începu să se zbată, sucindu-se şi zvârcolindu-se, lovindu-l cu ambele mâini şi zgâriindu-i faţa, convinsă că dacă nu reuşea să scape Mitchell ar fi posedat-o cu forţa, chiar acolo, în tufişurile de lângă alee. Deodată, îi inundară lumina şi zgomotul. Nişte caciucuri scrâşniră pe asfalt, în timp ce o maşină se oprea brusc, dar Mitchell nu păru să observe, continuând s-o ţină strâns. În timp ce se zbătea mai departe să scape din îmbrăţişarea lui greţoasă, Daphne auzi o portieră trântindu-se. Apoi i se păru că Mitchell era ridicat în aer şi-l văzu împleticindu-se de-a-ndăratelea, pentru a cădea pe marginea aleii. La lumina farurilor, îl recunoscu pe şoferul maşinii. Era bărbatul cu costum care se ciocnise de ea în salon. – E totul în regulă? întrebă el. – Da, acum este... şopti Daphne, încercând să-şi şteargă de pe buze urmele gurii lui Mitchell. Vă mulţumesc. – N-ai pentru ce. Necunoscuutl o privea cu ochi negri ca mangalul şi chipul cufundat în umbră. – Cred că-ţi datorez ceva pentru problemele pe care ţi le-am cauzat. Pot să te duc undeva cu maşina? Gemetele lui Mitchell le atraseră privirile spre marginea aleii, unde individul zăcea pe jos. – Ce i-aţi făcut lui Mitchell? întrebă Daphne. – L-am dezmeticit un pic, atâta tot. – Sper că nu l-aţi rănit. – Ascultă, domnişoară, replică tărăgănat necunoscutul, cu o undă de nervozitate, am avut impresia că nu erai prea încântată de atenţiile lui, când tocmai am apărut eu, altfel n-aş fi intervenit. Dar, dacă vrei să rămâi aici şi să-l consolezi, n-ai decât. Eu mă duc. Şi se întoarsespre maşină. Cu coada ochiului, Daphne văzu că Mitchell încerca să se ridice. Intră în panică. – Nu, nu vreau să-l consolez, spuse ea grăbită, luându-şi valiza şi pornind spre maşină. Şi aş dori să ajung în oraş, dacă se poate. – Atunci, urcă, îi ordonă scurt omul cu costum, deschizându-i portiera. Dă-mi valiza şi am s-o pun pe bancheta din spate. – I-ascultă, Daphne, unde naiba ai luat-o la picior? întrebă răstit Mitchell, în timp ce Daphne se aşeza pe locul din dreapta. Două portiere se trântiră. Omul în costum se aşeză la volan şi închise şi portiera de lângă el. Motorul porni. Pneurile scârţâiră din nou, iar maşina se repezi înainte, pe lângă Mitchell, care continua să strige. – Eu sunt Carlos Reynolds, se prezentă omul de la volan. Iar dumneata eşti...? – Daphne Thomas. – Deci, eşti într-adevăr rudă cu Elsa. – Da, deşi în ultima vreme am ajuns s-o regret. Daphne făcu o pauză, trăgându-şi respiraţia adânc, tremurător, după care adăugă cu aprindere: – Mai bine n-ar fi venit anul trecut în Wales, unde m-a găsit şi m-a convins să-i accept invitaţia de a veni la ea, pe post de cameristă personală! – E adevărat ce-a spus? Erai şomeră când te-a găsit? – Nu, nu-i adevărat. Sunt coafeză şi lucram într-un salon cosmetic din Swansea. Ea se întorsese în oraşul ei natal pentru un clip publicitar – celebritatea care revine la origini ca să arate că nu şi-a uitat familia şi umilele începuturi. Eu sunt singura membră rămasă în viaţă a familiei. Tatăl meu, care era mult mai vârstnic decât Elsa, a murit într-un accident, cu ani în urmă, în minele de cărbuni, explică ea. – Iar restul, aluzia că te-ai vârât între ea şi soţul ei? E adevărat? – Nu, nici asta! negă vehement Daphne. Ieşiseră pe şosea, iar în faţă se vedeau licărind luminile oraşului. – V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi lăsa în zócalo, adăugă ea politicos. – Ce-ai să faci acolo? – Îmi voi găsi un loc unde să înnoptez. – Şi mâine? Ce vei face? – Am să-mi caut o slujbă. – Vorbeşti spaniola? – Nu putea. Şi nici n-o înţeleg prea bine. Nu sunt în ţară de mult timp. – Dar crezi că-ţi vei putea găsi o slujbă vorbind numai engleza? – Ei, n-ar trebui să-mi fie prea greu să găsesc de lucru în salonul de coafură al unui hotel, unde majoritatea clienţilor vorbesc engleza. – Nu plănuieşti să te întorci în ţara ta? – Încă nu-mi pot permite. N-am destui bani pentru biletul de avion. Carlos Reynolds nu mai comentă, în timp ce maşina gonea pe Costera Miguel Aléman, urmând curbura golfului. Apăru un şir de clădiri înalte şi sclipitoare, luxoasele hoteluri de pe faleză, unde veneau în fiecare an roiuri de sezonişti din alte regiuni ale ţării şi din Statele Unite. Curând, intrară în zócalo, piaţa din centrul oraşului, iar Daphne îi ceru lui Carlos Reynolds să oprească maşina, ca să coboare. Acesta, însă, nu păru s-o audă, iar maşina îşi continuă drumul prin traficul nocturn, pe lângă extraordinara catedrală, albă cu albastru şi auriu, cu turlele ei bizantine gemene şi cupola ca a unei moschei, apoi pe o stradă care ducea la super-autostrada rapidă, cel mai drept drum spre Mexico City. – V-am cerut să opriţi în faţa catedralei, spuse Daphne, întorcându-se spre el, dar cred că nu m-aţi auzit. – Te-am auzit, replică rece Reynolds şi, cotind pe autostradă, apăsă pe accelerator. Motorul răspunse pe dată, iar maşina păru să-şi ia zborul. – Încotro ne îndreptăm? Unde mă duceţi? exclamă Daphne, începând să se îngrijoreze. – Drumul ăsta duce în capitală, cum sunt sigur că ştii, răspunse el netulburat. – Dar nu vreau să ajung acolo! Vă rog, duceţi-mă înapoi la Acapulco. Reynolds nu răspunse nici de astă dată, iar Daphne simţi că o cuprindea panica. – A, ar fi trebuit să ghicesc, se plânse ea cu amărăciune. Sunteţi la fel ca toţi bărbaţii de la petrecerile Elsei. Nu sunteţi cu nimic mai presus de Mitchell, în fond. Vă rog, opriţi şi lăsaţi-mă să cobor. Nu vreau să merg mai departe cu dumneavoastră. Refuz să mă las răpită! – Nu te răpesc, replică el. Încerc să te ajut. Din vina mea a trebuit să pleci în seara asta de la Elsa, din vina mea nu mai ai slujbă, aşa că mă consider răspunzător pentru ceea ce ţi se întâmplă şi nu te pot lăsa să stai singură în cine ştie ce hotel ieftin, sau să bântui străzile, în căutarea unei slujbe. Cineva ar putea să profite de dumneata. Cu mine eşti în siguranţă. – Dar nu aveţi de ce să vă simţiţi răspunzător de soarta mea, susţinu Daphne. De mai mult timp mă gândeam să plec de la Elsa. N-am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Îmi pot purta şi singură de grijă. Reynolds nu-i răspunse, iar maşina îşi continuă drumul, urcând constant spre Sierra Madre del Sur. Insecte zburătoare, atrase de lumina farurilor, se repezeau spre parbriz şi izbeau plexiglasul – la fel cum se izbise şi ea de omul de alături, îşi spuse Daphne într-o doară. Privindu-le aripile frânte şi trupurile strivite pe parbriz, îşi muşcă buzele. Oare aşa urma să-şi sfârşească şi ea viaţa, doborâtă şi zdrobită de tratamentul dur şi nemilos al altora? Aruncă o privire piezişă spre profilul întunecat al tovarăşului ei de drum. – Cât durează drumul până la Mexico City? întrebă ea. – Pe autostrada asta, între cinci şi şase ore. Dar nu vom erge toată noaptea. Nu peste mult, vom ajunge la Iguala. Cunosc un han în apropiere unde putem petrece noaptea. – Dar nu vreau să petrec noaptea cu dumneavoastră, nici în Iguala şi nici în altă parte! exclamă disperată Daphne. O, vă rog, de ce nu vreţi să mă ascultaţi? Vreau să mă întorc la Acapulco. Nu vreau să merg cu dumneavoastră. – N-ai de ales, replică rece Reynolds. N-am să opresc pentru a te lăsa să cobori. Şi dacă aş face-o, unde te-ai duce? Oraşul a rămas în urmă. Iar la Acapulco nu mă mai întorc – m-am săturat de el. Aşa că stai liniştită şi relaxează-te. Mi-am asumat responsabilitatea de a-ţi găsi un loc unde să înnoptezi, iar mâine te voi ajuta să-ţi găseşti o slujbă. Măcar atâta pot să fac pentru dumneata. – Aşteptaţi cam mult de la mine, bombăni Daphne, relaxându-se totuşi în fotoliul-cupă, căci tocmai constatase că era epuizată. Tensiunea ultimelor câteva săptămâni petrecute cu Elsa şi Mitchell, dramatismul scenei din salon, lupta cu Mitchell pe alee, păreau să-i fi secat toate puterile, aşa că nu mai avea resurse ca să-l înfrunte pe acest om care spunea că-şi asumase responsabilitatea de a-i găsi un loc unde să stea peste noapte. – Serios? În ce sens aştept prea multe de la dumneata? întrebă el, părând surprins. – Aşteptaţi să am încredere în dumneavoastră, deşi ne cunoaştem de mai puţin de o oră. De ce aş avea mai multă încredere în dumneavoastră decât în Mitchell Gardner? – Mmm, am priceput aluzia, murmură el tărăgănat. Dar te-ai gândit cam târziu la asta, nu crezi? Tot ce pot spune, ca să te liniştesc şi ca să mă recomand, e că nu-s unul din lingăii Elsei Thomas. Nici nu sper să fiu următorul ei soţ. Şi nu-s nici actor, nici alte legături nu am cu lumea filmului. – Atunci, ce căutaţi la petrecerea Elsei? Aţi venit nepoftit? – Nu. Am fost invitat, chiar de Elsa. Am cunoscut-o ieri, şi m-a poftit să trec pe la ea în seara asta. Făcu o pauză, apoi adăugă: – Dacă nu-mi amânam plecarea ca să vin la petrecerea ei, acum aş fi fost departe. Daphne îl privi din nou, dorindu-şi să-l fi putut vedea bine şi încercând să-şi aducă aminte cum arăta. Îşi aminti un chip dur, cu bărbia pătrată şi pielea argăsită, de culoare oacheşă, brun-aurie, nişte ochi negri de nepătruns şi, lucru surprinzător pentru fizionomia aceea creolă, un păr bogat, tuns destul de lung, doar puţin mai închis la culoare decât al ei. – Unde locuiţi? îl întrebă ea curioasă. – În momentul de faţă, pe Fontaine Ranch, lângă Micatepec, răspunse el. – Sunt în Mexic doar de o lună, deci trebuie să mă scuzaţi dacă par neştiutoare, spuse mai destinsă Daphne, dar n-am idee unde este Mica... Mica... vedeţi, nici măcar nu pot să pronunţ numele, se plânse ea, cu un mic râs încurcat. Este în Mexic? – Da, în statul Veracruz, din vestul ţării. – Ştiu că numele Carlos este varianta spaniolă a lui Charles, dar Reynolds nu mi se pare că sună ca un nume mexican. Are origine engleză, sau chiar velşă. Vreau să zic, majoritatea mexicanilor au nume de familie spaniole, nu? – Mulţi da, îi dădu dreptate Reynolds. Dar unii au şi nume italiene, germane, japoneze, chineze, indiene, scoţiene, irlandeze, engleze şi galeze. Şi franceze. La fel ca majoritatea naţiunilor, şi cea mexicană e foarte amestecată. De exemplu, zona din jurul Micatepecului a fost colonizată de nişte imigranţi francezi, în secolul trecut, iar ferma unde locuiesc şi lucrez eu a fost de-atunci şi până acum proprietatea familiei Fontaine. Cu câţiva ani în urmă, proprietarul fermei i-a oferit slujba de administrator tatălui mei, John Reynolds, un cowboy din Texas. Când s-a angajat acolo, tatăl meu a cunoscut-o pe mama, care era mexicană, şi s-a însurat cu ea. Făcu o pauză, apoi adăugă, cu o undă de ironie. – Sper că asta-i satisface curiozitatea cu privire la originea numelui meu hibrid. – Într-adevăr, răspunse serioasă Daphne. Vă mulţumesc că mi-aţi spus. N-am mai cunoscut pe nimeni care să lucreze la o fermă. Urmă o scurtă tăcere, apoi Daphne îl întrebă: – Câţi ani aveţi? – Treizeci şi patru. De ce vrei să ştii? – A, sunt doar curioasă din fire. – Dar dumneata câţi ani ani? se interesă el, cu o undă de amuzament în glas. – Aproape douăzeci şi trei. Se lăsă din nou tăcerea. Ajunseseră mai aproape de munţi, iar Daphne putea să distingă contururile piscurilor ascuţite profilându-se pe cerul înstelat. În apropiere licăreau luminiţele unui oraş. Iguala? Muşchii stomacului i se strânseră cu nervozitate. Ce căuta în maşina aceea, la discreţia unui necunoscut? Nu cumva, repezindu-se să scape de Mitchell, nimerise din lac în puţ? Dar ce i s-ar fi întâmplat dacă nu se urca în maşină? O străbătu un fior, imaginându-şi cum s-ar fi comportat Mitchell. Era rănit în amorul propriu fiindcă-l refuzase, iar apoi fusese lovit de un alt bărbat. Sigur ar fi făcut-o să sufere în vreun fel, nu încăpea nici o îndoială. Nu, îi era mai bine aici, lângă cantitatea necunoscută care era Carlos Reynolds, decât dacă ar fi rămas cu Mitchell, afemeiatul pe care-l cunoştea şi abia reuşise să-l evite o lună încheiată. Oftă obosită şi închise ochii, revenind cu gândul la ziua când Elsa îşi făcuse apariţia în salonul de cosmetică din Swansea şi întrebase dacă acolo lucra o anumită Daphne Thomas. Daphne fusese entuziasmată să vadă că sora mai tânără a tatălui ei, cu celebritatea ei fabuloasă, o căutase. Abia acum îşi dădea seama că strălucirea Elsei îi luase ochii. Apărând ca naşa-zână din povestea Cenuşăresei, actriţa făcuse un semn cu bagheta magică şi-şi luase nepoata din portul galez marin, trecând-o Atlanticul până la Hollywood, pentru a o ţine acolo, în desfătare şi lux. În schimb, Daphne nu trebuia decât să fie camerista personală a Elsei. În primele câteva luni, totul mersese bine, Elsa fiind ocupată să turneze un nou film pe platourile din Hollywood. Abia la sfârşitul filmărilor, când se mutaseră în casa Elsei din Acapulco, unde venise şi Mitchell Gardner, viaţa lui Daphne începuse să se complice. Puţin mai tânăr decât Elsa şi chipeş într-un stil cam destrăbălat, Mitchell fusese cândva un bun actor, cu un viitor cinematografic strălucit. Apoi, fusese distribuit în tandem cu Elsa şi se îndrăgostise de ea. Vrăjit de frumuseţea ei, divorţase de nevastă şi-şi părăsise cei doi copii, ca să se însoare cu steaua de cinema. Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, iar Daphne nu ştia când anume începuse să se acrească relaţia dintre cei doi, dar la scurt timp după sosirea la Acapulco constatase că Elsa şi Mitchell se certau aproape zilnic, creând în casă o atmosferă tensionată pe care nici un servitor n-o suporta prea multă vreme. De asemenea, mai descoperise că Mitchell bea prea mult şi, când era beat, îi veneau dracii, căutând-o pe Daphne ca să-i plângă pe umăr şi pe urmă lăudându-se în faţa Elsei că nepoata ei era mult mai înţelegătoare şi cooperantă decât ea, cu insinuări permanente că relaţia lui cu Daphne ar fi fost mult mai strânsă decât în realitate – probabil sperând s-o facă geloasă pe Elsa, despre care ştia că se plictisise de el. Cât se bucura că scăpase! Indiferent ce-avea să iasă din această nouă aventură, Daphnei îi părea bine că dimineaţa n-avea să se mai trezească din somn îngrozită că iar trebuia să evite mângâierile sugestive ale lui Mitchell. Capul îi căzu pe un umăr şi aţipi, legănată de mişcarea maşinii. Încetinirea motorului o trezi şi, când deschise ochii, văzu lumina unui felinar aşternând umbre de frunze pe un perete alb. Apoi motorul se opri, iar Daphne, masându-şi gâtul care-i înţepenise, se întoarse spre Carlos. – Unde suntem? – În curtea hanului de lângă Iguala despre care ţi-am vorbit. Carlos deschise portiera, coborî din maşină şi ocoli pentru a-i deschide şi lui Daphne. Când portiera se deschise şi lampa interioară se aprinse din nou, Daphne ezită, simţind că încă nu avea încredere în el. – Que pasa? Ce s-a întâmplat? întrebă rece Carlos. – Nu... nu-s sigură... – Ascultă, e târziu, trecut de miezul nopţii, şi vreau să mă culc, replică el scurt. Vino, hai să intrăm şi să vedem ce ne poate oferi hanul ăsta. Daphne nu se mişcă, aşa că Reynolds se aplecă în dreptul portierei deschise, privind-o. – Sau, poate, preferi să dormi în maşină, comentă el tărăgănat, caustic. Daphne nu se mişcă nici acum, aşa că Reynolds, bodogănind ceva în spaniolă, se retrase şi trânti portiera. Daphne rămase cu privirea spre umbrele frunzelor care se mişcau pe peretele din faţa maşinii. Carlos Reynolds plecase, lăsând-o singură, liberă să doarmă în maşină, dacă voia. Liberă să iasă pe autostradă şi să facă autostopul înapoi, spre Acapulco. Dar Daphne ştia că nu era prudent să facă autostopul în acea ţară, aşa că nici nu se gândea să încerce aşa ceva. Iar în maşină era cald, acum când instalaţia de aer condiţionat fusese oprită, atât de cald încât îi simţea sudoarea îmbrobonându-i pielea. Of, în ce hal ajunsese! N-avea nici măcar o batistă ca să se şteargă pe frunte şi-i era sete. Voia să bea ceva răcoritor şi să facă o baie sau un duş. Dacă intra în han, ar fi putut obţine şi una, şi alta. Încet, deschise portiera maşinii şi coborî. Îşi luă valiza de pe bancheta din spate, apoi privi în jur. Sub o arcadă boltită ardea o lumină, aşa că porni într-acolo şi văzu intrarea în han. Prudentă, împinse uşa groasă de lemn şi intră în holul pătrat şi înalt, slab luminat, răcoros. În ciuda orei târzii, recepţionerul era politicos şi zâmbitor, când din cap la tot ce-i spunea Carlos Reynolds. Când o auziră pe Daphne intrând, amândoi se întoarseră spre ea. – S-a făcut, îi spuse Carlos. Avem o cameră pentru noaptea asta. Într-o mână ţinea o geantă cu fermoar, iar în cealaltă, cheia cu brelocul camerei. – O cameră? repetă nesigură Daphne. – Si, o cameră. Pentru două persoane – singura care mai era liberă. Pe-aici. Mutându-şi geanta în mâna cu care ţinea şi cheia, Carlos îi luă valiza şo porni spre scara cu balustradă elegantă, din fier forjat, care urca spre o galerie ce înconjura holul pe toate cele patru laturi. Daphne îl urmă. – Dar avem nevoie de două camere, şopti ea, aruncând o privire înapoi spre recepţioner. Acesta îi privea şi, când o văzu uitându-se la el, zâmbi şi dădu iar din cap. – Buenas nochas, señora, îi ură el. – Asta-i singura, răspunse imperturbabil Carlos, în timp ce urca scara. Şi se obişnuieşte ca oamenii căsătoriţi să stea în aceeaşi cameră. – Căsătoriţi? I-aţi spus că suntem căsătoriţi? exclamă sonor Daphne, când ajunseră în capul scării. Carlos se întoarse spre ea. – Nu striga! o mustră el tăios, încrutându-se. Vorbeşte mai încet, oamenii dorm, după uşile astea. A trebuit să inventez o poveste ca să poţi locui în aceeaşi cameră cu mine şi-am scăpat şi de alte complicaţii în legătură cu identitatea ta. – Dar nu vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu dumneata! şuieră Daphne. – Atunci, du-te înapoi la maşină, i-o întoarse el şi, cu valiza ei în mână, îşi continuă drumul în lungul galeriei, spre o uşă din capăt. Uşa se deschise, iar Carlos dispăru în cameră. Daphne privi în josul scării. Recepţionerul venise lângă trepte, de unde se uita la ea. Începu să urce. Îi spuse ceva în spaniolă, iar Daphne îi răspunse cu una dintre puţinele expresii pe care le cunoştea, clătinând din cap: – No entiendo, señor. Ochii lui negri se îngustară bănuitor, în timp ce continua să urce scara. Lui Daphne nu-i plăcea felul cum o privea, aşa că se răsuci pe călcâie şi porni grăbită de-a lungul galeriei, spre uşa pe unde intrase Carlos. Era închisă. Întoarse capul şi-l văzu pe recepţioner privind-o din capătul scării. Bătu în uşă şi, spre uşurarea ei, aceasta se deschise imediat. Dar expresia lui Carlos, cu fălcile strânse, era cinică. – Mă aşteptam să vii, mai devreme sau mai târziu, spuse el alene, răutăcios, făcându-i loc să intre, după care închise uşa în urma ei. Camera era mobilată cu un pat mare, dublu, acoperit cu alb. Pe podea era întinsă o mochetă groasă, cu modele mozaicale în alb şi negru. Noptierele de lemn aurit luceau în lumina blândă a celor două lămpi de lângă pat. Într-un perete, o uşă cu oglindă stătea parţial deschisă, iar dincolo de ea lucea faianţa băii. Daphne aruncă o privire spre Carlos. Acesta îşi scosese deja sacoul şi tocmai îşi descheia cămaşa. Muşchii i se unduiră pe sub pielea netedă şi bronzată a spatelui, când îşi aruncă nepăsător cămaşa pe o ladă de pături, sub fereastră. Îşi scoase din geantă o trusă de toaletă şi o pereche de chiloţi de bumbac. Întorcându-se, o zări pe Daphne şi se opri. – Scoate-ţi haina, simte-te ca acasă, îi spuse el. N-am să stau mult în baie, iar după aceea vei putea să intri şi tu. – Camera asta e foarte luxoasă, comentă Daphne. Nu-mi pot permite să stau aici. – Eu pot, replică el calm şi porni spre uşa băii. – Niciodată n-am mai stat în aceeaşi cameră cu un bărbat, continuă grăbită Daphne. Poate... poate că ar fi mai bine să mă culc pe jos... Din uşă, Carlos îi aruncă o privire sardonică. – Cum doreşti, murmură el. Şi intră în baie, închizând ferm uşa în urma lui. Într-un fel, indiferenţa rece pe care i-o arăta era destul de liniştitoare. Daphne îşi scoase jacheta şi o agăţă în debara. Cu siguranţă, însemna că nu-i trezea interesul ca femeie, ci numai ca o persoană pe care se hotărâse s-o ajute. Aşezându-se într-un mic fotroliu, se descălţă de sandale şi se rezemă de spătar, cu privirea spre pat. Era destul de mare ca să poată dormi comod în el patru persoane – sau ea şi Carlos Reynolds, fără ca măcar să se apropie unul de altul. O, cât de plăcut ar fi fost să se întindă între cearşafurile răcoroase şi să se lase pradă somnului şi uitării, pentru câteva ore...! Uşa băii se deschise, iar Carlos intră în cameră, îmbrăcat numai cu chiloţii de bumbac pentru noapte. Se duse la debara, îşi agăţă pantaolnii pe un umeraş, apoi se întoarse spre pat şi dădu la o parte cuvertura, trăgând-o la picioarele patului. Ridicând şi cearşaful de deasupra, se culcă şi-şi rezemă capul pe pernă. – Buenas noches, murmură el. Şi întinse o mână, stingând lampa de pe noptiera din apropierea lui. În baie, Daphne făcu repede un duş şi-şi şterse părul cât puteade bine. Îşi luă pe ea cămaşa de noapte şi se întoarse în dormitor. Carlos Reynolds era ascuns în umbră şi, după ce-şi puse în debara pantalonii, Daphne se îndreptă spre cealaltă parte a patului. Se întinse încet sub cearşaf, acoperindu-se cu el până la talie, apoi stinse şi cealaltă lampă. O fură somnul aproape în acelaşi moment, risipindu-i toate neliniştite.  

Jocul cu focul de Flora Kidd Tory se îndrăgostise de Magnus încă din studenţie, iar slujba oferită de el pe o insulă tropicală îndepărtată, în Airouna, părea împlinirea viselor ei din tinereţe; abia când a ajuns acolo, Tory a descoperit că Magnus se însurase, iar Carla, rebela sa fiică, se ţinea după cel mai periculos om de pe insulă, Denzil Hallam. Tory s-a pomenit încurcată fără speranţă în afacerile lui Magnus şi a fost nevoie de lipsa de scrupule a lui Denzil pentru a o salva de consecinţele propriei ei nesocotinţe. Dar, lăsându-l pe Denzil să-i orânduiască viaţa, nu cumva nimerise din lac în puţ?       Capitolul 1   Tory simţi mirosul insulei încă dinainte de a o fi văzut. Nasul ei sensibil percepu aroma unei mulţimi de flori şi mirodenii, plutind spre ea pe aripile brizei calde care încreţea marea albastră. Scrută nerăbdătoare orizontul pâclos. Dintr-o dată, ceaţa se ridică, prefăcându-se într-un nor care se înălţă şi fu înlăturat ca o batistă de voal în mâna unui scamator, pentru a dezvălui pantele albastre-cenuşii ale unui munte cu vârful plat ce se înălţa peste colinele verzi ale insulei Airouna. Norul risipindu-se, soarele începu să strălucească mai puternic, pe cerul albastru ca de cobalt. Marea îşi schimbă culoarea, din albastru ca ardezia într-un turcoaz profund, presărat cu luminiţe argintii; o lumină a cărei putere se înteţea, devenind o văpaie orbitoare, astfel încât Tory fu nevoită să-şi scoată din buzunar ochelarii de soare şi să şi-i pună la ochi. Prin lentilele fumurii, putu distinge detaliile insulei. Un far alb se înălţa pe un promontoriu, iar dincolo de acesta se deschidea un golf larg, mărginit cu nisip argintiu scânteietor şi vegetaţie tropicală luxuriantă. În capătul golfului se vedea un grup de clădiri albe cu acoperişuri roşii, în spatele cărora se ridica o colină împădurită. În timp ce bacul cu care venise din Antigua intra în golf, Tory văzu alte clădiri aliniate curb în jurul unui ţărm pe jumătate ascuns de coroanele în formă de umbrele sfâşiate ale palmierilor şi ramurile delicate ca nişte pene ale casuarienilor. Motoarele vasului încetiniră, în timp ce se apropia de o geamandură mare şi roşie, pentru navigaţie, care sălta încet pe valuri, cu o măreţie austeră. Bacul ocoli cu grijă geamandura şi luă din nou viteză, trecând prin dreptul unui schooner negru care profita de briza din larg pentru a ieşi pe mare, cu pânzele scânteind în lumina soarelui. Tory întrezări acoperişul cabinei, vopsit în galben strălucitor, şi îl văzu pe omul de la timonă, cu picioarele încordate pe puntea care se legăna şi chipul bronzat zâmbind larg în timp ce ridica mâna să salute pe cineva de la bordul bacului. Apoi, schoonerul trecu mai departe, siajul său larg lăsând o dâră netedă printre valuri. Intrarea în Port Anne se afla între două promontorii pline de clădiri. Majoritatea acestora erau antrepozitele vechi, construite de negustorii englezi în secolul al XVIII-lea. Vopsite în alb, cu uşi boltite, ferestre dreptunghiulare la etaj, mărginite de obloane viu colorate, şi acoperişuri în pantă abruptă cu ţigle roşii, inspirau o eleganţă cam dărăpănată, în contrast cu simplitatea concepţiei unghiulare a clădirilor moderne de beton care se înghesuiau în spatele lor. Întrucât portul era plin cu bărci de pescuit şi mici vase de agrement, bacul se apropie de port cu destulă dificultate, dar după multe strigăte ale căpitanului şi echipajului şi după numeroase treceri ale motorului în marşarier şi din nou înainte, atinse în sfârşit zidul de piatră al cheului larg. Un mic grup de oameni, stând pe cheu, aşteptau bacul, iar dincolo de ei Tory văzu o stradă lată ce ocolea scuarul, decorată cu peluze circulare, ronduri de flori viu colorate şi palmieri regali graţioşi. - Tory, Tory! Auzindu-se strigată pe nume, coborî din nou privirea spre grupul de oameni. Un bărbat în şort kaki convenţional, cu cămaşă albă şi pălărie de soare pleoştită, îi făcea cu mâna. Îl recunoscu imediat. Era doctorul Magnus Jarrold directorul Grădinii Botanice din Airouna, celebru botanist şi, cândva, profesor de ştiinţe ale naturii la universitatea unde îşi obţinuse ea diploma. O chemase să lucreze pentru el, ca botanistă asistentă, pe această insulă din Caraibe. Simţind un val de emoţie că ajunsese în sfârşit, Tory îi făcu şi ea cu mâna, apoi se răsuci grăbită, hotărâtă să-şi găsească bagajul cât mai repede şi să debarce. În graba ei, se ciocni de cineva care trecea prin spate, pe punte. Parcă s-ar fi izbit de stânca Gibraltarului. Aerul i se revărsă din piept cu un şuierat, în timp ce violenţa coliziunii o zgâlţâia din cap până-n picioare. - O, scuzaţi-mă, gâfâi ea, în timp ce-şi regăsea echilibrul, agăţându-se de antebraţul gol şi vânjos al bărbatului. Mă tem că n-am fost atentă. - E clar că n-ai fost, altfel nu intrai în mine ca orbetele. N-arăt tocmai ca un spectru. Cu siguranţă că nu. Deşi nu mult mai înalt decât ea, dădea impresia unui om masiv şi solid. Glasul său avea o sonoritate tăioasă, ca şi cum ar fi fost obişnuit să dea ordine, iar accentul, deşi diferit, era la fel de englezesc ca al ei. Retrăgându-şi mâna de pe antebraţul bronzat al bărbatului, Tory îi privi ochii căprui ca alunele, cu gene negre, adânciţi sub sprâncenele stufoase: ochi în care strălucea o luminiţă jucăuşă şi răutăcioasă. Sub ochiul drept avea o vânătaie verzuie, iar deasupra arcadei, un tampon de tifon alb era lipit cu fâşii de leucoplast peste cine ştie ce rană. Părea să fi participat la o încăierare. Avea părul şaten închis, des, şi cârlionţat, tuns scurt, cu favoriţi lungi în josul obrajilor slabi. Sub cămaşa cu modele vesele şi mâneci scurte, descheiată la gât, umerii săi laţi stăteau aduşi, căci se rezema în nişte cârje de lemn, iar Tory avu mustrări de conştiinţă, când privirea ei coborî asupra picioarelor lungi, cu pantaloni albi de bumbac, până la sandala piciorului drept, pe care omul şi-l ţinea mai sus de nivelul punţii. Îşi aminti că îl văzuse îmbarcându-se, la Antigua. Venise cu un taxi, pe cheul de unde plecase bacul. Căpitanul vasului îl salutase ca pe un vechi prieten, cu o remarcă veselă şi cam obscenă, căreia pasagerul îi răspunsese cu o observaţie succintă şi la fel de vulgară, care-o făcuse pe Tory să se înroşească de jenă până-n vârfurile urechilor, nefiind obişnuită să audă un asemenea limbaj fără perdea. - Sper că nu v-am lovit, spuse ea acum, într-un efort de a-şi alunga remuşcările. Omul stătea drept în faţa ei, blocând intrarea spre salonul bacului, unde Tory îşi lăsase bagajele. - Am plăcerea să spun că nu m-ai lovit, replică el rece, studiindu-i trupul cu ochii săi strălucitori. Cu părul ăsta ca mătasea de porumb, ar trebui să ai ochii albaştri ca floarea de porumb. Aşa e? Tory deveni rigidă. Ce tupeu avea, să-şi închipuie că putea face comentarii personale numai fiindcă se ciocnise de el! Era, în mod clar, genul de corsar îndrăneţ, care nu exita să le facă avansuri femeilor la cea mai mică ocazie. Ei bine, avea să înveţe că tacticile sale obraznice nu aveau nici o şansă cu ea! Era imună la privirile făţiş-admirative şi la comentariile directe legate de culoarea părului. - Nu-i adevărat, sunt cenuşii, se răsti Tory, sperând ca omul să priceapă aluzia din tăceala vocii ei şi să se dea la o parte. El, însă, rămase pe loc, părând mai amuzat ca oricând. - Ce păcat, spuse, cu voce tărăgănată. Ştii, dintotdeauna mi-am dorit să cunosc o femeie cu părul blond ca al tău şi ochi albaştri. Cu excepţia ochilor, pari să corespunzi perfect idealului meu. - Ce ideal? întrebă ea, intrigată în ciuda hotărârii de a-l pune la punct. - Caut o femeie cu care să împart casa şi masa, declară omul, cu neruşinare. O femeie ca tine. Numai faptul că era în cârje, avea un ochi învineţit şi o rană deasupra sprâncenei îl salvă de o palmă aplicată cu mâna mare şi dibace a lui Tory. Făcând mari eforturi să se stăpânească, replică printre dinţi: - Eşti sau nebun, sau beat. Acum, vrei te rog să te dai la o parte ca să pot intra în salon să-mi iau bagajul? Bărbatul nu se mişcă, nici nu păru jenat. - Recunosc că am băut două păhărele de când am venit la bord, dar beat nu sunt, spuse el cu glas limpede, şi de obicei lumea mă consideră mai întreg la minte decât majoritatea celor din jur. De ce mă găseşti beat sau nebun numai fiindcă sunt sincer, nu înţeleg, dar mă bucur să aud că debarci aici. Înseamnă că, măcar de data asta, soarta e de partea mea şi suntem hărăziţi să ne cunoaştem. Remarca o zgudui, făcând-o să arunce o privire prudentă spre el. Omul observă, şi zâmbetul lui neaşteptat străluci surprinzăor de alb pe chipul bătut de vânturi şi ars de soare. - Aha, te-ai simţit atinsă, o ironiză el încet. La fel ca atâtea alte femei, eşti fatalistă. - Ba nu sunt fatalistă deloc, se burzului Tory. Cred că fiecare dintre noi e stăpân pe viaţa lui. - Stai mult pe insulă? - Am venit să lucrez aici, îl repezi ea. - Ce surpriză. Te aşteaptă cineva? - Da. - Cine? - Nu te priveşte. Fierbea de nervi. - Şi-acum, ai de gând să te dai la o parte, te rog? Aş dori să cobor de pe ferryboat înainte de a pleca spre insula următoare. - A, e timp destul. Pe insule, nimeni nu se grăbeşte - un lucru pe care va trebui să-l înveţi şi să-l accepţi, dacă ai intenţia să locuieşti aici. Poţi foarte bine să-mi spui cine te aşteaptă, pentru că tot voi afla, când am să debarc şi eu, adăugă el, calm. Tory avu strania senzaţie că era captivă în acel moment din timp, ca şi cum ar fi stat acolo o veşnicie, simţind cum soarele fierbinte îi pârjolea pielea, auzind cadenţa uşor melodioasă a dialectelor din Indiile de Vest şi cântecele marinarilor care descărcau provizii de pe ferry pe cheu, în timp ce ştia că Magnus o aştepta şi totuşi nu putea ajunge la el pentru că era ţinută prizonieră de un mitocan care se dădea mare. Negricios cum era, cu licărirea aceea răutăcioasă în ochi, cu umerii mari aduşi peste cârje, părea unul dintre nemiloşii piraţi care dominaseră odinioară mările din jurul insulelor, hotărât s-o ţină ostatică. Îl vedea ca pe o stâncă de neclintit, un obstacol între ea şi Magnus, împiedicând-o să-l întâlnească pe omul pentru care îşi părăsise ţara, familia şi prietenii, plus o slujbă sigură. - Dacă nu mă laşi imediat să trec, am să strig după ajutor, îl preveni ea, împinsă de panică la disperare. Amuzamentul i se şterse de pe chip. Ochii îi rămaseră limpezi şi duri ca ai unui vultur. Involuntar, Tory făcu un pas înapoi, văzând cum gura i se răsfrângea cu cinism. - Nu e nevoie să te fereşti. N-am să te ating, deşi ai merita să-ţi dau o mamă de bătaie pentru ceea ce ai insinuat adineaori, mârâi el. - N-am... N-am vrut să insinuez nimic, se apără Tory. Nu vreau decât să trec - te rog. - Iar eu nu făceam decât să-mi manifest interesul prietenos faţă de o persoană nou-sosită pe insulă, replică necunoscutul. Bine, poţi să treci. Scuză-mă că te-am deranjat. Şi se dădu la o parte din calea ei. Eliberată, Tory trecu grăbită pe lângă el, fără nici un cuvânt de scuză. Scurta ciocnire a personalităţilor o făcea să tremure de indignare. Va să zică, îşi prezenta scuzele că o deranjase? Simţea că se îneca de furia care o cuprinsese ca o stare de greaţă, dându-şi seama cât de abil răsturnase necunoscutul situaţia, făcând să se înţeleagă că ea ar fi fost nepoliticoasă, pentru că îi respinsese avansurile bine-intenţionate. Acum, când bacul staţiona şi prin gurile de ventilaţie nu mai circula aerul, în salon domnea o zăpuşeală apăsătoare. Simţind cum i se îmbrobona pielea de sudoare, în timp ce se mişca grăbită, Tory îşi găsi valizele, le ridică şi le cără pe punte, spre pasarelă. Când coborî de pe schelă, pe dalele încălzite de soare ale cheului, rochia de bumbac cu flori albastre îi era leoarcă de năduşeală la subsuori şi-şi dorea să fi sacrificat câteva clipe pentru a-şi pune pălăria de paie pe care o avea în geanta de prelată. Dar Magnus o aştepta, cu mâinile întinse în semn de bun venit şi ochii albaştri-deschişi zâmbindu-i de sub borul pleoştit al pălăriei. Lumea ei revenise la normal, aşa că-şi lăsă valizele jos, îl luă de mâini şi se întinse să-l sărute pe obraz. - Tory, draga mea, ce bine-mi pare că te văd! exclamă el, în timp ce-i răspundea la sărut. Glasul îi era întocmai aşa cum şi-l amintea, scăzut şi blând, cu un uşor accent gutural, fiind danez din naştere. - E minunat că am ajuns în sfârşit aici, răspunse ea cu sinceritate. Aruncă o privire în jur, la scena multicoloră; ape albastre strălucitoare, pereţi albi scânteietori, acoperişuri roşii luminoase - toate, sub strălucirea vie a soarelui tropical, părând mai intense, mai vitale. - Nici nu-mi vine să cred că am ajuns aici, spuse ea. O, Magnus, n-ai idee cât m-am bucurat când ţi-am primit scrisoarea. Începeam să cred... - Că uitasem de tine, interveni el, cu blândeţe. Ştiu, şi regret amânarea, dar n-a fost din vina mea. Fiind o numire guvernamentală, am avut de îndeplinit anumite formalităţi. Dar acum eşti aici şi aş dori s-o cunoşti pe fiica mea, Carla. Sper să vă împrieteniţi. Carla, ea e Tory Latham. Fiica lui! Tory speră să nu se observe cât o zguduia acest anunţ. Privi cu ochi mari spre fata scundă şi brunetă pe care Magnus o trăgea înainte. Cu tenul măsliniu şi ochii negri, Carla purta o rochie de vară simplă, croită din bumbac alb cu pete colorate, care-i lăsa spatele gol până la talie şi avea un decolteu larg, prin care se întrezăreau sânii rotunjiţi, cu pielea oacheşă. Cu un zâmbet pe care şi-l simţea crispat şi fals, Tory întinse o mână, în semn de salut, dar Carla nu păru să i-o observe şi, după ce înclină scurt din cap, privi pe lângă ea, spre cineva sau ceva care se afla în spate. În aceeaşi clipă, ochii migdalaţi, negri şi opaci ai fetei se luminară de încântare. - Denzil! strigă ea. O, ia uite, e în cârje! Tăticule, să nu plecăm încă, vreau să-l întreb pe Denzil ce-a făcut, de ce e rănit. - Carla, nu contează... Magnus se întrerupse, ridicând neputincios din umerii săi înguşti, când fiica sa îi trecu protestul complet cu vederea, repezindu-se în direcţia pasarelei pe unde cobora omul cel brunet, legănându-se în cârje. Se întoarse din nou spre Tory, cu gura arcuită în jos, zâmbind cam abătut. - E foarte impulsivă şi, drept să-ţi spun, îmi fac griji pentru ea. Are şaptesprezece ani şi tocmai a descoperit bărbaţii. Oftă adânc, cu fruntea încreţindu-i-se a nelinişte; lui Tory îi veni să întindă mâna ca să i-o însenineze. - Omul pe care-l vezi acolo, cu cârjele, e singurul bărbat pe care mi-aş dori să nu-l fi descoperit niciodată, adăugă el, pe un ton descurajat. - Cine e? întrebă Tory, întorcându-se cu spatele spre Carla, care se apropia însoţindu-l pe recentul ei persecutor. - Denzil Hallam - cel puţin, aşa e cunoscut aici, în Airouna, răspunse Magnus. - Pari cam sceptic, observă ea. - Sunt sceptic. Cred că e un compatriot de-al tău, dar mai mult nu ştiu despre el, deşi se află aici de vreo şapte ani. - Ce l-a adus încoace? - Se spune că a venit la bordul unui sloop mic cu pânze, susţinând că traversase de unul singur Atlanticul. Era în zdrenţe, aproape mort de foame şi fără un ban în buzunar, dar până la sfârşitul anului preluase administraţia micii firme de operaţiuni portuare şi închirieri de iahturi din golf. În schimbul unui loc la ancoră pentru sloopul lui, s-a angajat acolo imediat după sosire, pilotând iahturile, inclusiv al său, pe care le închiriau turiştii pentru croaziere printre insule. Sub conducerea lui, afacerile au prosperat, iar flota iahturilor de închiriat este acum una dintre cele mai numeroase din insule; atrage turişti de peste tot. În consecinţă, Hallam are multă trecere la departamentul de turism al guvernului, dar eu n-aş avea încredere în el nici să-mi plăteşti. - Aşa... Şi de ce nu? - Are un mod neînduplecat de a face totul, lucrează în stil dur. Şi pe urmă, nici reputaţia cu femeile nu-i e prea grozavă. De când e aici, s-a încurcat cu una sau două tinere, apoi le-a părăsit fără pic de inimă, din câte am auzit. Aruncă o privire peste umărul ei, părând cam jenat, apoi se aplecă înainte să-i şoptească: - Am să-ţi povestesc eu şi altele despre el, mai încolo. Tory se întoarse. Carla şi omul cel negricios ajunseseră foarte aproape. - Salut, Hallam, îl întâmpină Magnus, cu un efort vizibil de a fi cordial. Pari să fi văzut moartea cu ochii, ca de obicei. Ce ţi s-a întâmplat? Sprâncenele stufoase ale lui Denzil Hallam se arcuiră sarcastic şi, de sub borul tare al pălăriei albe de navigator care-i acoperea acum părul brunet, ochii îi licăriră cu un umor lipsit de bunăvoinţă, când se opri să arunce o privire spre Tory, rezemat în cârje. Apoi, privirea i se abătu dinspre ea către Magnus, iar un colţ al gurii sale aspre se ridică dispreţuitor. - Săptămâna trecută, lucram în echipaj, pe iahtul unui prieten. Participam la o cursă şi ne-a prins din pupa uraganul Enid. Vântul a înclinat iahtul pe-o parte, iar reducerea velelor a devenit foarte problematică. Am scăpat uşor, doar cu câteva vânătăi şi o gleznă scrântită, explică el, calm. - Şi cu norocul de a fi viu ca să povesteşti, presupun. Am auzit că Enid a făcut mari pagube pe coasta de est a Statelor, spuse Magnus. Ochii duri şi căprui, spuziţi cu verde, îl priviră gânditori un moment, după care se îndreptară asupra lui Tory. - Nu ştiam că ai două fiice, doctore Jarrold, comentă Denzil Hallam, cu o politeţe suavă pe care o contrazicea luminiţa răutăcioasă din ochi. Tory strânse buzele şi se uită în altă parte, numai pentru a vedea faţa Carlei strâmbându-se de râs la auzul ideii că ea şi Tory ar fi putut să fie surori. - Nici nu am, răspunse Magnus, cu un zâmbet. Tânăra domnişoară este Tory Latham. E botanistă şi a venit să lucreze la Grădină, sub conducerea mea. - Frumoasă botanistă. Acum, diavolul nici nu încerca să-şi ascundă amuzamentul pe socoteala ei, iar Tory simţi că tremura, făcând eforturi să pară nepăsătoare. - Nu eram conştient că există o asemenea specie, doctore, şi te felicit pentru gusturile dumitale rafinate, adăugă obraznic Hallam. Dar Tory pare un nume cam ciudat pentru o femeie. Eu am crezut întotdeauna că e denumirea unui partid politic. - E prescurtarea de la Victoria, se răsti Tory, nemaiputând rezista batjocurii lui, după care îşi dori să-şi fi ţinut gura, când Hallam râse pe faţă. - A, acum înţeleg de ce nu te distrai pe ferryboat, pufni el. Ai avut o reacţie extrem de victoriană. - Cum adică? V-aţi cunoscut deja? Magnus vorbea pe un ton tăios, aparent nelinişit, dar înainte de ca lui Tory să-i vină în minte un răspuns pentru a-l liniştit, Denzil Hallam spuse alene: - Oho, nu numai că ne-am cunoscut. Ne-am ciocnit frontal, cu rezultate extrem de interesante, n-ai zice, domnişoară Latham? O provoca intenţionat, răzbunându-se pentru comportamentul ei necuviincios de pe punte, iar Tory începea să se simtă cam rău, stând acolo, sub soarele arzător. Observă că era singura care nu purta pălărie, căci Carla avea o tichiuţă drăgălaşă cu boruri largi, cocoţată pe creştetul ei cu păr des şi înfoiat. În loc de a muşca momeala pe care i-o aruncase Denzil Hallam, dând încă un răspuns tăios, începu să-şi caute pălăria în geantă şi fu uşurată să-l audă pe Magnus spunând, cam încurat: - Te putem lua cu maşina, Hallam? După cum ştii, în drum spre Grădină trecem pe la debarcader. - Nu, mulţumesc. Răspunsul era repezit şi o uşură pe Tory, întrucât n-ar fi suportat obligaţia de a sta cu el în aceeaşi maşină. - Îl aştept pe Josh şi, de fapt, cred că-i şi aud jeep-ul apropiindu-se. Încântat de cunoştinţă, Victoria Latham. Tăcu o clipă, dar când Tory nu ridică privirea, nici nu răspunse în vreun alt fel, adăugă scurt: - Sper să te mai văd, doctore. Şi pe tine, Carla. Se răsuci pe cârje, tocmai când Tory îşi potrivea pălăria pe cap. - Denzil, stai! se repezi după el Carla, ajungându-l din urmă în timp ce lângă el frâna zgomotos un jeep albastru. - Carla, vino imediat aici! Plecăm! îi ordonă Magnus - fără nici cel mai mic rezultat. La naiba, adăugă el încet, în timp ce-şi privea fiica vorbindu-i omului cu cârje şi aspect de pirat feroce. Se întoarse spre Tory, cu un zâmbet de scuză: - Înţelegi ce vreau să spun? Acum vezi cu cine am de-a face? Cu o forţă magnetică, pe care cred că majoritatea femeilor o găsesc irezistibilă, ca să nu mai vorbesc de o adolescentă cum e Carla. La ce s-a referit, când a spus că v-aţi ciocnit pe ferryboat? - Am intrat în el, atâta tot, răspunse calmă Tory. Încearcă să obţină capital de pe urma incidentului. - Hmmm. Pare tipic pentru el. Dar nu trebuie să te mai ţin aici în soare. Eşti puţin cam palidă şi cred că te simţi obosită, după lunga călătorie. Mai mult decât obosită, îşi spuse Tory; absolut epuizată, fiindcă, din cine ştie ce motiv, emoţia care o însufleţise după primirea scrisorii lui Magnus se risipise, lăsând-o cu o senzaţie sălcie şi decepţionată. Magnus îi luă valizele şi o conduse spre o maşină de culoare crem. Deschizând portbagajul, băgă geamantanele înăuntru. În timp ce îl închidea, aruncă o privire spre jeep. - Ha! Aşa cum mă aşteptam, Hallam n-are timp de Carla azi, uite-o că se întoarce. Se părea, însă, că Denzil avea totuşi timp pentru Carla, căci fata când sosi, cu părul lung până la umeri săltând peste pielea dezgolită şi oacheşă, anunţă cu ochii ei negri strălucind de emoţie: - Merg cu Denzil, în jeep-ul lui. - Nu, se opuse Magnus, categoric. Îţi interzic. - Hai, tăticule, nu mai fi aşa de rău, se smiorcăi Carla. Zice că pot face o baie în piscina de la debarcader, şi-o să mă aducă el cu maşina acasă, mai târziu. - Nici nu mă gândesc. Magnus părea hărţuit de-a binelea, iar Tory îşi scobi creierul obosit în căutarea unei soluţii pentru a-l ajuta. - De ce să nu mă duc? se bosumflară drăgălaş buzele pline şi roşii ale Carlei. - Fiindcă nu vreau să ai nimic de-a face cu omul ăsta. - Dar de ce? scânci fata. - Ţi-am spus se mai multe ori. Şi-acum, urcă-n maşină şi ţine minte că avem o musafiră care vine de departe şi e obosită. Carla aruncă o privire spre Tory. Avea o expresie cu adevărat feminină, serioasă şi critică; privirea unei femei care ia măsurile altei reprezentante a sexului ei şi evaluează concurenţa, iar asta o înfuria pe Tory şi mai mult decât admiraţia neobrăzată cu care o dezbrăcase din ochi Denzil Hallam. - Şi tatăl tău e la fel de încuiat când e vorba de relaţiile tale cu alţi bărbaţi,? o întrebă Carla. Întrebarea o deconcertă pe Tory. Fata apela la ea ca la o persoană de aceeaşi vârstă, probabil sperând s-o înroleze ca aliată împotriva unui membru al generaţiei mai vârstnice, şi anume Magnus, pe care fiica lui îl considera un tată ursuz şi mărginit, dar Tory îl privea ca pe un prieten foarte admirat şi respectat. - Nu cred că l-am auzit vreodată pe tatăl meu exprimându-şi opinia asupra acestui subiect, dădu ea un răspuns evaziv. Ochii negri ai Carla o măsurară din nou, apoi nu-i mai dădură atenţie. - Bine, văd că n-ai să-mi fii de nici un ajutor. Eşti de partea lui, smuci ea din cap spre Magnus, chiar înainte ca zgomotul jeep-ului cu motorul ambalat s-o facă să se răsucească într-acolo. În timp ce autovehiculul pornea în direcţia scuarului, Carla scoase un vaiet de frustrare, bătând din picior. - Uie ce s-a-ntâmplat! Şi numai din vina ta, strigă ea, întorcându-se acuzatoare spre tatăl ei, care părea foarte surprins de acest atac. Dacă nu veneam să-ţi cer voie, acum aş fi fost pe drum. A plecat fără mine. - Şi m-a scutit de o droaie de necazuri, replică sec Magnus. Deşi aş prefera să nu-i rămân îndatorat niciodată individului ăsta dubios. Treci pe bancheta din spate, Carla, iar tu, Tory, stai cu mine în faţă, să mergem şi noi. Atmosfera din maşină era înăbuşitoare, căci aceasta stătuse parcată în plină lumină a soarelui. Scaunele tapiţate cu vinil se înfierbânataseră atât de tare încât Tory, când se aşeză, aproape că sări în sus, de parcă i-ar fi ars coapsele chiar şi prin materialul rochiei. Iar când apucă mânerul cromat pentru a închide portiera, scoase un uşor ţipăt, căci avu senzaţia că atinsese un fier înroşit în foc. - În partea asta a oraşului vei găsi multe lucruri care să-ţi amintească de Anglia, spuse pe un ton de conversaţie Magnus, în timp ce pornea prin scuarul umbrit, înscriind maşina pe strada principală. Majoritatea magazinelor vechi sunt clădite din cărămizi aduse ca balast de schoonerele care veneau să încarce zahăr, în secolul al optsprezecelea. Privind afară, Tory văzu arcade cu bolţi rotunjite care aruncau o umbră foarte adâncă pe trotuarele cu borduri înalte şi rigole foarte adânci. În locurile neumbrite, razele soarelui aureau zugrăveala albă şi se reflectau din ferestrele simple, cu jaluzele albastre sau roşii. Bougainvilee violete şi geranii agăţătoare stacojii se revărsau în cascade peste marginile lădiţelor de pe pervaze, punând pete vii de culoare pe lemnul alb sau feroneriile negre. Magnus frână brusc, iar Tory se uită prin parbriz pentru a vedea trei femei oacheşe, cu pielea smeadă, în rochii de bumbac imprimat, ducând coşuri cu marfă în echilibru pe capetele cu turbane, în timp ce traversau strada cu mişcări graţioase. - Pe insulă nu circulă prea multe autovehicule, aşa că localnicii umblă peste tot, cum au chef, îi explică Magnus, cu un zâmbet. Cred că astea trei au fost la piaţă. Se ţine într-o mică hală de pe o stradă paralelă cu asta şi trebuie să ajungi acolo devreme, dacă vrei să cumperi o capră sau o găină, fructe proaspete ori eventual un cupon de bumbac cu imprimeuri. Uită-te la stânga - încă ceva foarte englezesc. Catedrala anglicană. Era o biserică frumoasă, având un scuar cu turnuri ca un castel, construită într-o grădină plină de verdeaţă. Tory întrezări o alee lată, umbrită de migdali graţioşi, care ducea spre un portic georgian. De fiecare parte a intrării se afla câte un şir de ferestre prelungi, cu ornamente în formă de evantai deasupra, practicate în pereţii de cărămidă a căror zugrăveală albă se ştersese pe ici pe colo, astfel încât se vedea culoarea roşie, într-un efect de mozaic neregulat. - Nu mi-am dat seama că poinsettia poate creşte atât de înaltă! exclamă Tory, recunoscând forma neregulată a frunzelor pe arbuştii care se înghesuiau într-un colţ al grădinii împrejmuite cu ziduri. Iar copacii aceia înalţi de acolo sunt Poinciana Regali, nu-i aşa? - Delonix regia, preciză Magnus, cu un zâmbet pieziş în direcţia ei. Ai perfectă dreptate. Cred că pentru tine poinsettia înseamnă o plantă mică în ghiveci, cultivată pentru Crăciun, un arbut ornamental enorm ca aici. Grădina asta a fost înfiinţată de primul director al Grădinilor Botanice, nu mai recent de 1760. - Sir Jeffrey Downs, interveni Tory. - Din nou ai dreptate. Poate observa oricine, domnişoară Latham, că te-ai specializat în ştiinţa horticulturii, o tachină el, făcând-o să simtă o văpaie caldă care se răspândea printr-însa, spre a risipi cenuşiul dezamăgirii. Era din nou cu Magnus şi vorbeau în limba lor, limba botaniştilor adânciţi în propriul lor domeniu ştiinţific. Din capul locului se cunoscuseră datorită unui interes comun, care îi reunise şi acum şi avea să-i menţină împreună şi pe viitor, după cum spera Tory. Lăsară oraşul în urmă, pornind pe o şosea rudimentară, aproape un drumeag şerpuitor printre desişurile de bananieri. Ici şi colo, colibe de lemn cu acoperişuri de stuf în pantă abruptă stăteau chircite între copaci. Rufe puse la uscat, pe sârme întinse între trunchiurile bananierilor, fluturau în briza constantă, indicând că bordeiele erau locuite. Într-un luminiş cu pământ bătătorit, ars de soare, câţiva băieţi negri, desculţi, jucau cricket. Drumul coborî în josul unei coline, apoi coti pe lângă o plajă cu nisip palis ce se arcuia alături de apa turcoaz scânteietoare, la umbra unor cocotieri aplecaţi. Dincolo de plajă, Tory întrezări catargele înalte ale ambarcaţiunilor cu vele şi construcţiile albe, strălucitoare, de pe punţile vapoarelor de croazieră ancorate în port, după care priveliştea dispăru după nişte pomi de grape-fruit de mare, iar casuarienii începură să mărginească drumul ca nişte garduri albe. Pe marginea drumului apăru o pacartă mare. Anunţa că, după câteva zeci de metri, aveau să ajungă la intrarea în Blue Horizons Marina, unde se puteau închiria cu ora, cu ziua sau cu săptămâna iahturi şi ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile. - Tăticule, te rog, lasă-mă la poarta debarcaderului, ca să mă duc la piscină. Mor să înot şi eu puţin, risipi Carla tăcerea posomorâtă în care se cufundase încă din port. - Poţi înota şi lângă plaja de-acasă, replică Magnus. - Dar e atât de departe de casă. Durează şapte ceasuri până ajung acolo pe jos, şi nu-i acelaşi lucru. Acolo nu e nimeni. Nu am nici o distracţie, se plânse fata. Te rog, tăticule! - Nu. În nici un caz n-am să-mi calc cuvântul, lăsându-te să te-nvârţi pe lângă un om cu o reputaţie ca a lui Hallam, refuză Magnus, iritat. - Nu mă-nvârt pe lângă el, protestă cu aprindere Carla. - Ba te învârţi. Şi acum, te rog să taci. Fata se prăvăli peste spătarul banchetei, bombănind în sinea ei, iar Tory îi aruncă lui Magnus o privire oblică, prudentă. Profesorul care îi predase cursuri la universitate nu fusese nicicând nervos, nici nu vorbise vreodată aspru. Acum, însă, era încruntat şi avea o expresie crispată, care anihila impresia de farmec adolescentin şi voie bună pe care o inspira de obicei. Îşi abătu grăbită privirea dinspre el, tocmai la timp pentru a vedea intrarea debarcaderului: o alee largă, de nisip şi pietriş, sclipind în lumina puternică a soarelui. Un jeep albastru era parcat în faţa unei clădiri administrative moderne, cu etaj, iar dincolo de aceasta se vedeau mai multe ambarcaţiuni atrăgătoare, amarate în şiruri ordonate, între pontoanele plutitoare cenuşii ce se întindeau peste colţul golfului. - Nu mai e mult, spuse Magnus, cu glasul mai îmblânzit. Din păcate, în ceea ce mă priveşte pe mine, căci Hallam e vecinul nostru cel mai apropiat. De la poarta debarcaderului până la poarta Grădinii Botanice sunt cinci mile, dar dacă traversezi colina de-acolo, prin pădurea tropicală, faci numai o milă şi jumătate. Drumul urca pe serpentine. Trecu de culmea unui deal, iar sub jos apăru o vale verde, prinsă între două lanţuri de coline joase. O altă serie de serpentine îi coborî în vale, unde drumul redeveni drept, pe lângă un zid solid de piatră cenuşie în faţa căruia creşteau mănunchiuri de ibisc cu flori roşii. Zidul se sfârşea printr-o deschizătură însemnată cu stâlpi de poartă paralelipipedici, având în vârf globuri din piatră. Magnus coti, intrând pe poartă într-un parc amenajat care o făcu pe Tory să scoată o exclamaţie de încântare. În timp ce străbăteau aleea nivelată, rămase în tăcere, minunându-se de planificarea atentă a răsădirilor realizate în trecut, pentru a obţine contraste atât de atrăgătoare între frunzişuri şi flori. Ocoliră un eleşteu pe ale cărui ape scânteietoare, unde se reflecta albastrul cerului, pluteau maiestuos două lebede albe. Flori albe şi delicate de poinsettia, numite Perne de Zăpadă, datorită asemănării cu petecele depuse de o fulguială pufoasă, se aplecau peste apa iazului. Ţepii galbeni ai tufelor de lumânare, cozile de un roşu închis ale şenilului, trompetele aurii de allamanda, ciocurile roz-aprinse ale florilor de Pasărea-Paradisului, toate creşetau în cel mai natural mediu, cu culorile contrastând şi uneori distonând, accentuate de săbiile verzi ale Baionetei Spaniole şi frunzele groase în formă de inimă ale boscheţilor de anthurium. Lăsând în urmă eleşteul, aleea traversa nişte peluze verzi, umbrite de tulipieri gigantici, îndreptându-se spre o elegantă casă în stil georgian. Patru coloane albe susţineau un portic, peste uşa cu panouri şi o fereastră semicirculară cu feronerie în forma pânzei-de-păianjen deasupra. Câteva trepte puţin înalte urcau pe verandă, în capătul fiecăreia aflându-se câte o urnă mare de ceramică înspumată cu bougainvillee violete, begonii roşii şi orhidee de un roz delicat. Magnus abia apucase să frâneze, când Carla ieşi din maşină. Trântind portiera, fata urcă în fugă treptele şi dispăru în casă. - Ei, am ajuns, spuse Magnus. Asta-i casa. Locuinţa directorului, construită pentru Sir Jeffrey, pe care l-ai menţionat mai devreme. După cum vezi, e mult prea mare pentru Carla şi mine, aşa că mă bucur că vei ocupa şi tu una din camere. Nu ţi-am putut găsi nici o altă locuinţă. Toate vilele pentru botanişti şi grădianri sunt pline, iar orice alte camere nu se găsesc decât în Port Anne, la opt mile de-aici. Cred că te vei bucura să intri înăuntru, să te speli şi să-ţi schimbi hainele. - Într-adevăr. Nu cred că am mai fost vreodată aşa de încleiată de sudoare ca acum. - Mai târziu, te voi conduce într-o plimbare ca să te aclimatizezi, dar acum cred că e mai bine să te odihneşti. Putem sta de vorbă mai încolo, după ce apune soarele. Am atât de multe să-ţi spun, Tory, despre planurile mele pentru carte. Urcară treptele largi şi joase, intrând pe uşă într-un antreu cu plafon înalt, unde îi aştepta o negresă scundă, cu păr cărunt şi creţ, strâns într-un coc pe creştetul capului. Magnus o prezentă ca fiind doamna Dunnet, menajera. Apăru un băiat zâmbitor, cu pielea oacheşă, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni scurţi de un alb imaculat, şi, la comanda doamnei Dunnet, luă valizele lui Tory, pornind în sus pe scara centrală lată. Împreună cu doamna Dunnet, Tory îl urmă pe băiat în susul treptelor lustruite, fără covor, până pe un palier de lemn care străbătea de jur împrejur toată partea superioară a holului.

Sebastian si Aurore de Flora Kidd CAPITOLUL 1 Camera era cufundată în penumbră, iar liniștea era tulburată doar de valurile care scăldau plaja. Pe un pat îmbrăcat în mătase, stătea o femeie tânără, întinsă pe spate. Albeața pielii sale era evidențiată admirabil pe verdele cearșafurilor, iar părul ei de culoarea inului, avea reflexe argintii. Ochii ei ușor încercănați, erau închiși. Deodată, buzele îi tremurară și gemu. Se suci și se răsuci pe pernă. Se trezea încet și retrăia o experiență îngrozitoare. Îi revedea rânjind pe bărbații care o apucaseră. Simțea mâinile lor brutale care-o târâseră până la mare. Acum era trasă de valuri. Apa sărată-i intra în gură și-i ardea ochii. Crezuse că-i vor exploda plămânii și se zbătea cu disperare. Revenise pentru o clipă la suprafață, dar un val imens o aruncase la fund din nou. Simțea cum se scufundă într-un întuneric fără sfârșit. Deschise ochii și privi în jur cu o uimire crescândă. Era într-o cameră necunoscută. O femeie brună, înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu un șorț alb, broda lângă ea. Tânăra se întinse, simțind mătasea fâșâind. Ridică cearșaful și constată că era complet goală. Ridică încet capul, încercând să vorbească. Abia suflă slab. Femeia o auzi și se ridică. — Como esta usted, señorita? Părea că o păzește și nici un zâmbet nu-i lumina trăsăturile feței. Tânăra o fixă cu spaimă. Nu înțelesese nici un cuvânt. — Unde sunt? murmură ea. Unde mă aflu? Interlocutoarea ei își încruntă sprâncenele și ochi-i aruncară fulgere. Începu să vorbească repede în spaniolă, gesticulând puternic. Panica tinerei se mări. — Nu înțeleg. Nu înțeleg. Mexicana o privea exasperată și părăsi rapid camera. Rămasă singură, bolnava se sili să se ridice. I se învârtea capul și recăzu pe perne. Fu învăluită de o teribilă dorință de a dormi. O voce bărbătească vorbind spaniola o trezi puțin, dar nu deschise ochii. Alunecă din nou într-un somn adânc, când simți un deget mângâindu-i obrazul. — Nu adormiți imediat – spuse bărbatul pe un ton rece. Vorbea engleza cu foarte puțin accent. Trebuie să știu cine sunteți. Ea ridică pleoapele și întâlni privirea clară și dură, semănând cu cea a unui vultur. — Cine sunteți? – murmură ea. Un zâmbet slab îi lumina figura, dar el continuă pe un ton glacial: — Am putea continua așa, până la infinit. Dar pentru că suntem la mine, eu pun întrebările. Cine sunteți? El era așezat pe marginea patului, foarte aproape de ea. Figura-i bronzată era încadrată de un păr des, negru și ud. Purta o cămașă elegantă, albă, pe jumătate descheiată și ea văzu lucind un lanț de aur pe pieptul bronzat. Se simți tulburată de autoritatea pe care o degaja. Cine era ea? Pentru o clipă, nu-și mai aminti de nimic. Apoi, îi veni un nume în minte. — Cred că sunt Aurore – îngăimă ea. Gura lui se strâmbă într-un rictus crud și o privi cu atenție. Își încrucișă mâinile pe piept și spuse pe ton glumeț: — Credeți. Să nu-mi spuneți că v-ați pierdut memoria. Pentru că dacă așa stau lucrurile, veți ajunge curând într-un spital de psihiatrie, așa va fi mai bine. El o privi sarcastic. Privirea i se opri pe părul ei, apoi pe ochi, după aceea coborî obraznic pe gât și pe umeri, ca să se piardă, în sfârșit, pe cearșaful care acoperea pieptul fetei. — Aurore – repetă el rar. Foarte frumos și foarte potrivit. De-asta l-ați ales? Ostilitatea acestui bărbat o irita și o forță să-și amintească brusc cine era. — Nu l-am ales. Este numele meu de botez – răspunse ea, ridicând capul. — Aurore și mai cum? — Aurore Aylwin. — Facem progrese. Și de unde veniți, Aurore Aylwin? Nu sunteți mexicană, e evident. Veniți din nord? Aurore ameți din nou și închise ochii. Din nord? Din nord? Își trecu mâna peste frunte pentru a-și îndepărta durerea de cap. — Cred… — Ascultați, chiquita – o întrerupse el cu răceală. Nu țin să aflu ce credeți. Prietenii dumneavoastră ar crede poate comedia asta, dar cu mine nu merge. — Nu-i o comedie! – spuse ea, furioasă. Se ridică și cearșaful alunecă de pe ea, descoperindu-i sânii cu linii frumoase. Aurore apucă cearșaful și se acoperi cu el. Sunt puțin tulburată, asta-i tot. Îmi trebuie timp să-mi revin. Nu mă ajutați deloc, dacă sunteți… atât de autoritar. — Sunt autoritar – spuse el, puțin înmuiat – pentru că vreau să știu numele orașului, al regiunii, al străzii unde locuiți, pentru a lua legătura cu familia dumneavoastră și a-i liniști pe cei apropiați. — Nu e nimeni de liniștit – se bâlbâi ea. — Cum? N-aveți părinți? — Nu. Mama mea a murit când eram mică, în Irlanda. Tata a emigrat apoi în Canada. El… Vocea îi tremura și se întrerupse… A murit la Toronto, acum câteva săptămâni. De aceea o caut pe Judy. Tata mi-a spus s-o găsesc. Își făcea griji pentru ea. — Cine e Judy? Ea-l privi cu atenție. Trăsăturile armonioase ale necunoscutului nu lăsau să i se întrevadă gândurile. — Sora mea – răspunse ea. — De ce s-o căutați pe-aici? Ce făcea, turism? — Eu… nu știu. Ultima ei adresă era la Los Angeles. — Acum câtă vreme? — Acum șase luni. Era foarte mulțumită că obținuse un rol mic într-un film. Tata și cu mine trebuia să mergem la ea, dar el s-a îmbolnăvit. I-am scris surorii mele, s-o previn. Dar n-a răspuns și n-a venit. Ochii i se umplură de lacrimi la amintirea acelor zile și se lăsă pe pernă. Mi-am luat toate economiile și-am pornit spre Los Angeles. — …Și nu era la adresa pe care v-o dăduse – adăugă el, sec. Așa continuă povestea? O undă de scepticism îi lucea în priviri. — Dacă nu vreți să mă credeți, nu văd de ce aș continua! replică ea furioasă. — Ce-ați făcut, când n-ați găsit-o? – întrebă el, ignorând remarca Aurorei. — M-am dus la studiorile cinematografice, unde-mi spusese că lucrează, murmură ea. Nimeni nu știa unde era. Atunci, l-am întâlnit pe Farley. Pronunțând numele lui Farley, începu să-și reamintească tânărul blond, cu ochi albaștri, care-i devenise prieten. — Unde e Farley? – întrebă ea. Unde este? — N-am nici cea mai mică idee – răspunse el. Ea deveni imediat bănuitoare. — Unde mă aflu și cine sunteți? Ce-ați făcut cu hainele mele și cu banii mei? Cum el continua s-o privească fix, ea explodă: — Răspundeți-mi! Răspundeți-mi! – țipă ea. Unde-i Farley? Ce i-ați făcut? După evenimentele din ultimele două luni, ea era cu nervii la pământ. și acum, dispăruse și Farley, era singură. Cu acest străin distant, care o chestiona fără încetare. Uitând să-și țină cearșaful, ea se ridică și începu să-l lovească cu pumnii în piept. Încetă să-l mai lovească. Își plângea tatăl mort, sora și prietenul dispăruți. Brațe puternice și suple o îmbrățișară. Mâinile-i mângâiară spatele cu gesturi apăsate și o voce dulce-i vorbea la ureche: — Lasă, lasă, chiquita, calm, calm. El o legănă tandru, ca pe un copil și, încet, încet, ea se calmă. Își lăsă capul pe umărul lui, simțind prin cămașa fină de mătase căldura corpului lui. Dacă ar fi putut să rămână așa, la pieptul lui, toată viața. Dar el deja o îndepărta și o împingea încet, pe pernă. El ridică cearșaful pentru a o acoperi. O trata din nou ca pe un copil. — Dac-aș ști unde se află Farley, îmbrăcămintea și banii dumneavoastră, n-aș avea nevoie să vă pun atâtea întrebări – reluă el, pe un ton impersonal. Când v-am scos pe mal, nu erau nici Farley, nici lucrurile dumneavoastră. — M-ați scos pe mal? – întrebă ea, surprinsă. — Da – răspunse el. Făceam surf… — O, mi-amintesc că v-am văzut! – îl întrerupse ea. Erați foarte departe și călăreați valurile, ca un zeu ieșit din ocean… Ea se opri și se simți roșind, încurcată de privirea batjocoritoare a bărbatului. — Eram aproape de dumneavoastră, când ați ieșit la suprafață și am pierdut un surf, plonjând să vă pescuiesc. V-am făcut respirație artificială și v-ați revenit. Atunci, v-am adus până aici. El făcu o pauză, înainte de a continua pe un ton sec: Ați vrut să vă înecați? Ea-l privi uluită. — Nicidecum. — Atunci, ce s-a întâmplat? — Ei… m-au aruncat în apă – spuse ea tremurând. — Care ei? — Brett, prietenul lui Farley și un alt bărbat. Se cunoșteau deja. — Hm… I-am văzut și auzit. Păreau cam beți – spuse el, cu o mină dezgustată. Erați și dumneavoastră? De-asta N-ați putut înota? — Nu! O, nu! Au încercat să mă facă să iau un drog. Nu știu ce era, dar am fugit. Atunci, m-au urmărit și m-au prins. M-au împins spre mare. Le-am strigat să-mi dea drumul: nu sunt o bună înotătoare și-mi era frică de valuri. Dar ei nu voiau să audă de nimic. A fost oribil! — Unde l-ați întâlnit pe acest Farley? — La Los Angeles, la studiouri. Era figurant. Când m-a auzit întrebând de Judy, mi-a declarat că o cunoaște. Mi-a arătat o fotografie de-a ei, pe care i-o dăruise și pe spatele căreia ea-i scrisese câteva cuvinte. Pretindea că n-o văzuse de multă vreme. Era îngrijorat. Îmi plăcea – murmură ea. Era drăguț și voia să mă ajute. — Știa unde vă puteți găsi sora? — El o credea în Mexic, cu un regizor care locuiește pe lângă Manzanillo. — Știa cum se numește? — Da. Roberto Suarez. Ați auzit de el? Ea-l privi cu atenție, dar el nu reacționă. Figura lui rămase la fel de fermă, ca cea a unei statui aztece. — Da – răspunse el. Și ce-a propus amicul dumneavoastră? — Mi-a sugerat să închiriez o mașină. El și prietenul său Brett, ar fi venit cu mine și m-ar fi ajutat să găsesc casa lui Roberto Suarez. Am acceptat – conchise ea sec. — De cât timp îi cunoștea, când ați acceptat o asemenea propunere? – întrebă el. — De patru zile. — Por Dios! – exclamă el. Trebuie că sunteți foarte naivă. Privirea lui o perfora, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. Nu vi s-a spus niciodată să vă feriți de necunoscuți? urmă el, pe un ton batjocoritor. — Farley nu era un necunoscut. O cunoștea pe Judy. Vorbea despre ea, despre ce făcuseră împreună – răspunse ea, cu ochii strălucind de furie. Dumneavoastră sunteți străinul – îl acuză ea. De dumneavoastră ar trebui să mă feresc. El îi aruncă o privire provocatoare și se aplecă spre ea. — Bineînțeles, ar trebui să vă feriți de mine! îi răspunse el. Sunt foarte periculos, mai ales pentru o fată ca dumneavoastră. Am să vă seduc și am să vă oblig să trăiți aici, cu mine. Ea părea hipnotizată de privirea lui și tremura de teamă. Inima-i bătea ca o tobă și trase cearșaful, pentru a-și acoperi umerii. O expresie de amărăciune se așternu pe figura bărbatului și acesta se ridică brusc în picioare. Înfundându-și mâinile în buzunarele pantalonilor bine croiți, se îndreptă spre fereastră. Apoi se întoarse. — Când ați ajuns la Manzanillo? — Sâmbătă, adică ieri. Am descoperit că reședința lui Suarez se găsea pe coastă, pe o faleză, în apropierea unei plaje frumoase. Farley și Brett, amatori fiind de surf, m-au lăsat în fața casei, înainte de a coborî spre plajă. — Farley nu dorea s-o vadă pe sora dumneavoastră? – întrebă el, revenind spre pat. — I-am cerut să rămână cu mine, dar după părerea lui, era mai bine ca eu să fiu singură cu domnul Suarez. — L-ați văzut? — Nu. Mi-a deschis un servitor care m-a sfătuit să revin: domnul Suarez nu era acolo. Am cerut s-o văd pe Judy, dar el a scuturat din cap și mi-a închis ușa în nas. Eram… decepționată. M-am dus pe plajă și acolo… pe scurt, v-am povestit ce s-a întâmplat. — Și viteazul Farley n-a făcut nimic să-și împiedice prietenii să vă arunce în apă? – întrebă el sarcastic. — Nu știu. Nu l-am văzut, când am ajuns pe plajă. Era atâta lume… Ea-și acoperi fața cu mâinile. Vă rog, nu mă obligați să mai vorbesc. — Este obligatoriu să aflu dacă aveau într-adevăr intenția să vă lase să vă înecați – răspunse el încet. Se așeză din nou, pe marginea patului. Nu vezi, chiquita, că nimeni n-a încercat să te salveze? Au plecat toți de pe plajă, fără să te caute. Farley și Brett au plecat precis cu mașina închiriată, luându-ți hainele și banii. Câți bani aveai? — Trei sute de dolari – murmură ea. — Bani lichizi? — Da. Tot ce-mi rămăsese. — De ce n-ai avut o astfel de sumă, în cecuri de călătorie? — Am avut, dar Farley a spus că era mai bine să-i schimb, înainte de a veni aici… — Nu mă miră deloc… Ar fi trebuit să semnezi cecurile înainte de a încasa banii, iar cecurile nesemnate nu prezentau nici un interes pentru el. Cei trei sute de dolari ai tăi aveau să-i permită să trăiască câteva zile. Un parazit drăguț, prietenul tău. Presupun că ai plătit toate mesele lui, de când v-ați întâlnit. Am dreptate? — Da – admise ea, cu tristețe. Dar sunt sigură că nu e așa cum spuneți. O adora pe Judy și voia s-o întâlnească. — Atunci, de ce n-a venit aici, cu tine? — Aici? Ea-l privi surprinsă. Aici, am venit după-amiază? Dar atunci, sunteți… — Nu, nu sunt Roberto și nu sunt regizor. Eu sunt Sebastian Suarez; Roberto e fratele meu vitreg. Locuiește mai aproape de Guadalajara, decât de Manzanillo. Nici el, nici sora ta, nu sunt aici. Amicul Farley ți-a tras o păcăleală enormă. El se uită o clipă la ceas. — Acum, trebuie să plec. Sunt invitat la cină. Rămâi aici și revino-ți. Am să ți-o trimit pe Manuela. Se va ocupa ea de tine. — Și mâine? – spuse ea, febril. Ce voi face mâine? El se ridică; ea-i admiră suplețea gesturilor. El o privi și-i răspunse: — În Mexic, nu ne sinchisim de ziua de mâine. El mângâie obrazul Aurorei, cu vârful degetului. — Mă voi ocupa de asta. Astăzi, ți-am salvat viata și ești în mâinile mele. Buenas noches. El ieși. Ea rămase cu ochii pironiți pe ușa prin care tocmai dispăruse el. Apoi, se întoarse pe o parte, gemând ușor. Farley își bătuse joc de ea oare, așa cum presupunea Sebastian Suarez? Nu-i venea să creadă. Și mai mult, nu-i venea să admită că se lăsase dusă atât de ușor, în pofida tuturor sfaturilor pe care le primise când părăsise Los Angeles. Unde putea fi Judy, dacă nu era în casa asta? Ce i se întâmplase, dacă nu trăia cu Roberto Suarez? Amintindu-și cele pățite în acea după-amiază, Aurore se scutură de groază. Aproape se înecase. Fără acest străin enigmatic, Sebastian Suarez, ar fi fost acum un cadavru umflat de apă sărată. Farley o cunoștea pe Judy. De asta era sigură. Cum ar fi putut avea, altfel, fotografia ei? O înșelase pe Judy, ca și pe ea? Își lăsase prietenii s-o înece pe Judy? De ce nu-i împiedicase s-o arunce în apă? Era deja sub influența drogului, nu remarcase nimic? Revedea mâinile lui Brett pe brațele sale și râsul lui îi mai răsuna încă în urechi. Ea-și prinse capul în mâini și se răsuci în pat. Doamne, va putea uita vreodată ceea ce i se întâmplase în această după-amiază? Se tot întreba dacă și Judy împărtășise aceeași soartă… fără zeul mării, care să-i vină în ajutor. Un zgomot de pași anunță întoarcerea femeii brune. Avea o cămașă de noapte în mână și-i tot explica prin gesturi Aurorei că trebuia s-o pună. Era o cămașă de noapte de mătase naturală, de culoarea fildeșului, cu dantelă bej. Îmbrăcând-o, Aurore se întreba cui aparținea. Soției lui Sebastian Suarez? Amantei sale? Regreta că nu vorbea spaniola, ar fi putut s-o întrebe pe Manuela despre stăpânul ei. Aceasta trase cearșaful, invitând fata să se scoale. Aurore puse cu grijă picioarele pe podea și fu mulțumită de ajutorul Manuelei. Femeia o conduse până la luxoasa baie unde, într-o apă discret parfumată, Aurore scăpă de mirosurile marine care-i impregnau pielea și părul. Se întoarse apoi în cameră, unde servitoarea-i uscă părul. Apoi, mancă ouă fierte cu pâine prăjită și lapte rece. Odată teminată masa, Manuela luă tava și murmură: — Buenas noces, señorita. — Buenas noces, y muchas gracias – răspunse Aurore, folosind puțina spaniolă pe care o știa.

                                          Partener de afaceri de Jane Ashton Capitolul 1 Ploaia cădea fără încetare din cerul cenuşiu şi ştergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăţa parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie şi nu se vedea niciun semn că potopul se va linişti. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârşit şi care, aparent, nu ducea nicăieri. La un moment dat, Caroline realiză că o luase greşit după ce părăsise Matjiesfontein şi, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse maşina pe un drum îngust şi o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid şi Caroline îşi dădu seama că singurul lucru de bun‑simţ pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situaţie neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑şi neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma nişte indicaţii simple, dar trebuia să înfrunte această situaţie. Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa şi pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alţii îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere şi descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calităţi îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, şi poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis. Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne şi tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinţilor lui, bărbatul o invitase la cină şi o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑şi informeze părinţii despre decizia luată şi să anunţe oficial logodna, oferind viitoare sale soţii un frumos inel cu diamant. Totul era pregătit pentru această seară, îşi repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, şi apăsă rapid frânele. În faţa ei, luminat de farurile maşinii, se afla un podeţ pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră şi care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconştient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, aşa că începu să meargă înapoi. Spatele maşinii păru să se ridice cu mare efort, iar roţile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi. Caroline se panică şi încercă din nou, dar maşina refuză să se mişte măcar un centimetru. Frustrată şi epuizată, tânăra îşi lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului şi dacă ar fi ştiut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi. Disperată să ajungă la destinaţie, mai încercă o dată să elibereze maşina din noroi, dar Austinul nu se mişcă, de parcă roţile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, îşi încheie puloverul gros din lână şi‑şi vârî părul lung şi blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece şi umed. La lumina lanternei, văzu că roţile se afundaseră mult în noroi şi realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna şi se sprijini de maşină, încercând să decidă ce avea de făcut. Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, şi inima îi tresări cu speranţă. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului şi porni spre lumină. Ploaia şi vântul băteau cu putere în trupul ei subţire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în faţa ei se afla o căsuţă la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură şi confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie şi se uită curioasă pe fereastră. Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată şi un fotoliu, ambele aranjate neglijent în faţa unui şemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om. Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup şi cu pantofii plini de noroi, îngheţată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reţinea în loc. Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe acelaşi drum. În clipa aceea, o mână brutală i se aşeză pe umăr, şi lanterna îi scăpă din degetele amorţite, fu lipită de zidul rece cu o forţă care‑i tăie respiraţia. Privi cu ochi speriaţi umbra imensă care se aplecase asupra ei. —   Cine eşti şi ce vrei? o întrebă o voce profundă şi gravă. De teamă, Caroline nu reuşi să facă altceva decât să privească silueta uriaşă a bărbatului care se apleca spre ea ameninţător, încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet de pe buzele îngheţate. Începu să tremure. —   Răspunde! ţipă bărbatul. Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă. Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândeţe şi se îndreptă către casă. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se aşeze pe scaunul aflat în colţul camerei. El îşi scoase cu gesturi nervoase haina şi pălăria şi le agăţă în cuierul de lângă uşă, apoi îşi întoarse faţa către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu şi cădea în şuviţe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână şi barba crescută îi dădea un aer crud şi ameninţător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici şi nişte blugi ponosiţi îi atârnau pe şoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril şi, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranţă admirativ. Pe perete se afla o puşcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situaţia ar fi cerut‑o. Stătea în faţa ei, cu picioarele depărtate şi cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor. Ochii fetei se îndreptară către uşă, dar ştia că n‑avea sens să încerce să fugă. —   Crezi că mă poţi ajuta să‑mi scot maşina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aş vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein. — Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranţele. Mai e un pod de trecut până acolo, şi nici el nu este practicabil. —Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată. — Cam aşa ceva. — Şi ce voi face? — Va trebui să stai aici, răspunse el nervos. — Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑şi să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar. — N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în maşină în următoarele două nopţi. — Ai telefon? întrebă ea, agăţându‑se de această speranţă ca înecatul de un pai. — Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat. Caroline nu aşteptă să fie invitată de două ori şi se aşeză în genunchi în faţa flăcărilor, aşteptând căldura să‑i inunde trupul. Paşi grei se auziră pe podeaua de lemn şi bărbatul se apropie de ea cu o pătură în braţe. El întinse pătura ca un paravan între ei şi zise, poruncitor: —   Scoate‑ţi hainele! —   Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală. —  Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aş vedea un trup de femeie, zise el tăios. Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic. Cu obrajii înroşiţi de jenă, tânăra îşi scoase pantofii şi hainele ude, apoi bărbatul îi înfăşură pătura în jurul trupului. Şi‑ar fi dorit ca străinul să plece şi s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în faţa focului. Cheile maşinii căzură din buzunarul pantalonilor ei şi, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos şi ieşi pe uşă, trăgând grăbit haina pe el. Înfăşurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, şi încercă să analizeze cu calm situaţia în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aştepta zadarnic sosirea. Aşteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis şi părinţii lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieşite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑şi plătească datoriile. Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă şi cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obişnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie? Uimită şi intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme şi, fără să‑şi dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre şi sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniştitoare. Nu ştia cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buştean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, şi temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat şi de când stătea aici, observând‑o? — Ţi‑am tractat maşina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie. Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu: — Mi‑am permis să‑ţi aduc valiza aici, şi‑ţi sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Ea îi mulţumi şi se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi şi un pulover călduros. Încercase să‑şi pieptene cu mâinile părul jilav şi să‑l prindă într‑o coadă la spate. — Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în faţa ei un bol cu supă şi câteva felii de pâine unse cu unt. — Mulţumesc, şopti ea. Şi mulţumesc şi pentru că mi‑ai adus maşina. El păru să nu‑i audă mulţumirile, şi se aşeză pe canapea, aprinzându‑şi pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezenţa. Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă şi săţioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulţumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepţia unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simţea în sfârşit sătulă. De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustaţi. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, aşa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe: — Trăieşti singur aici? —   Da, confirmă el sec, fără alte detalii. Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viaţa sa personală, aşa că se cufundă într‑o tăcere jenată. Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversaţia: — Eşti în vacanţă? — Cam aşa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi. Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată şi care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorităţi. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era faţa unui criminal, dar niciodată nu poţi fi sigur. — Nu eşti foarte vorbăreaţă, nu‑i aşa? îi întrerupse el gândurile. — Nu ştiu ce să spun... răspunse tânăra, uimită. — Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ţi place sau nu, vom fi amândoi blocaţi aici până când drumurile vor fi curăţate, aşa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă. Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intenţiile bărbatului, remarca lui era logică, aşa că aprobă încet din cap. — Presupun că ai dreptate. Bărbatul îşi scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt şi o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârşit, el reluă mulţumit: — Cum adică eşti într‑un fel de vacanţă? — De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑şi potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis şi acum caut alt loc de muncă, dar... — Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înţelegere a situaţiei. —   Nu prea multe, da, admise ea cu regret. — Unde te duceai, la ora asta târzie? — Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinţii logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greşit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă aşteptam. Bărbatul avea nişte ochi ciudaţi, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei. — Nu porţi niciun inel, comentă el. Fără să înţeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i: — Aveam de gând să anunţăm oficial logodna în acest weekend. —   Şi acum eşti nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el şi, deşi nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povesteşte‑mi despre părinţii tăi. Era un ordin, şi ea îl ascultă instinctiv. —   Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, şi el a murit în urmă cu un an. —   Nu mai ai pe nimeni? —   Nu, cu excepţia lui Dennis, răspunse ea. —   Dennis este, bănuiesc, logodnicul. Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuşi:        —   Da, aşa este. Ochii lui îngustaţi şi gânditori o observară atent. Caroline îşi întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoţiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simţea ameninţarea pericolului. În ciuda înfăţişării sale, felul cum vorbea şi cum se mişca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta şi nu i se părea deloc liniştitor, aşa că îşi reproşă din nou că nu ascultase mai atent indicaţiile lui Dennis. —   Câţi ani ai? Întrebarea o smulse din gândurile ei şi tânăra răspunse aproape automat: — Douăzeci! — Dumnezeule, eşti încă o copilă! zise el mirat, scoţând pipa din gură şi privind‑o de parcă nu ştia cum a ajuns la el în mână. — Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată. Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistenţă care îi lăsă senzaţia alarmantă că este dezbrăcată din priviri. — Bine, atunci eşti o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simţi mai bine? Înţelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă: Cât crezi că va mai dura ploaia? O zi‑două, cine ştie? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferenţă şi strângând din nou pipa între dinţii albi. — Dar nu m‑aş putea duce în altă parte? — Dacă eşti pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de ţară şi pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav. —Nu mă poţi condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deşi era conştientă că nu‑şi putea ascunde temerile. El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică şi se îndreptă către peretele pe care se afla puşca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma şi o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse puşca în braţe. — Asta te face să te simţi mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, şi tot ce trebuie să faci este să apeşi pe trăgaci. Ea îşi plecă ochii spre arma din braţele ei, neştiind ce să facă, apoi clătină din cap şi i‑o întinse. — N‑aş şti cum s‑o folosesc. — Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând puşca la loc pe perete. Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieşi din cameră, şi Caroline rămase singură în faţa focului, cu senzaţia inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură şi privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, şi, deşi era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub acelaşi acoperiş cu el. Gândurile i se îndreptară către Dennis. Şi‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar ştia că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situaţie fără ieşire, şi trebuia să se descurce cum putea. — Vrei cafea? Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi şi văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o şoaptă de mulţumire şi nu se putu împiedica să observe că barba lui roşcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape ameninţătoare. — Cu ce te ocupi? continuă el şirul întrebărilor, punând un scaun în faţa focului şi întinzându‑şi picioarele pe el. — Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce uşor neliniştită şi temătoare. — Eşti bună la ceea ce faci? — Angajatorii mei aşa spuneau, replică ea cu simplitate, încleştându‑şi degetele pe cană şi ducând‑o la gură. Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abţinu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el. Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele şi‑i făcu ochii să se închidă. —   Eşti obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei. O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă şi un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă şi toate erau foarte uzate. —   Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simţindu‑se stânjenită. N‑aş putea... —   Taci şi fă ce ţi se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simţi foarte bine pe canapea. Şi apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ţi mai faci griji pentru această noapte petrecută sub acelaşi acoperiş cu mine. —   Eşti foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta? —  Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în uşă. După plecarea lui, Caroline răsuflă uşurată şi realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea. Se gândi o clipă, amintindu‑şi avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase maşina, îi adusese hainele... Aşadar nu încuia uşa. Prea obosită pentru a‑şi face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa şi se vârî în pat. Dormi adânc, fără să ştie că gazda ei îşi petrecuse noaptea fumând din pipă şi privind focul din cămin. Casa nu era atât de primitivă pe cât îşi imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineaţă, când intră în baie. Un boiler încălzea apa şi încăperea avea cabină de duş. După baie, tânăra se îmbrăcă şi făcu patul, apoi se apropie de fereastră şi privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenuşiu şi visul ei de a pleca dis‑de‑dimineaţă se risipi. Ieşi din cameră şi începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obişnuit cu prezenţa ei. — Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute. Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziţie. — Găseşti farfurii şi tot ce‑ţi trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el. Caroline îl ascultă, reacţionând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa şi, câteva minute mai târziu, împărţeau în tăcere micul dejun. Caroline îl urmări în timp ce mânca şi se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime. Neaşteptata lui privire, ciudată şi cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul şi nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conştientă de prezenţa lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viaţa ei, simţi că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuşi să‑şi ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceaşcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau. — Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.       — Desigur că e, replică ea îndată. Şi va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea. — Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna? — Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicaţiile lui au fost foarte simple. Până şi un copil le‑ar fi putut urma fără probleme. — Atunci, nu crezi că te va căuta? — Nu prea ştiu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul. — Nu‑ţi place să vorbeşti despre logodnicul tău, nu‑i aşa? constată el, strângând farfuriile de pe masă. — Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu eşti cel care îmi evită mereu întrebările. — Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, şi nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieţii mele. Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact aşa cum părea, un fermier care se zbătea să supravieţuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate şi tăiate. —   Spală farfuriile, eu le voi şterge, zise el după o vreme. Caroline renunţă să‑şi mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc uşor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.

Un moment de nebunie de Jane Ashton                             Capitolul 1   Trenul plecă şi Alandra Todd rămase în aşteptare în faţa gării mici din Ferny Druffield unde fusese singura călătoare care coborâse. Un singur funcţionar era vizibil. Era un bărbat nu prea înalt, foarte corpolent, îmbrăcat în uniforma căilor ferate britanice. Îndeplinea concomitent rolul de şef de gară, impiegat de mişcare şi de casier. „Probabil că dă şi informaţii” îşi spuse Alandra apropiindu-se de el. — Vă rog, aţi putea să-mi indicaţi cel mai apropiat hotel? i se adresă ea. Bărbatul o privi uluit. — Un hotel? repetă el holbându-şi ochii. — Probabil că există unul în Ferny Druffield, nu-i aşa? Sau un han, un pub... sau ceva asemănător? — Avem două localuri, o anunţă el cu mândrie. Dar nu oferă şi pensiune. Apoi îşi îndreptă atenţia spre lăzile pe care însoţitorul le lăsase pe peron înainte de a da semnalul de plecare. Alandra îşi legănă pe braţ sacul uşor de voiaj. O briză uşoară de septembrie i se juca prin părul blond deschis. „Şi acum ce mă fac?” se întrebă ea. Dacă, chiar înainte de-a muri, mama ei nu i-ar mai fi cerut să se ducă la Ferny Druffield, niciodată n-ar fi întreprins această călătorie! Şi pe urmă, mai fusese şi scrisoarea aia îngrozitoare... „Ar fi trebuit să mă interesez înainte de a părăsi Londra, se gândi ea. Şi ar fi trebuit să-mi închipui că nu există niciun hotel aici...” Se gândise să-şi petreacă noaptea în sat, pentru a descoperi locul unde trăiseră părinţii ei. Apoi, în cursul zilei de mâine, s-ar fi dus la La Roseraie. Având în vedere că nu exista nicio posibilitate de cazare la Ferny Druffield, trebuia să-şi reconsidere proiectele. — Unde aş putea să găsesc un taxi? îl întrebă ea pe lucrătorul căilor ferate. — Asta depinde de locul unde vreţi să mergeţi. — La La Roseraie. De data asta, el manifestă un oarecare interes. — La Roseraie, vreţi să ziceţi la familiile Carstair şi Todd? — Exact. E departe de aici? — La circa cinci kilometri. Pot să-i telefonez lui Jim Lasky, vă va conduce el până acolo, dacă nu e prea prins cu grădinăritul... Alandra îl urmă în interiorul gării şi aşteptă în spatele unui ghişeu. De fapt, nu avea niciun chef să se ducă chiar astăzi la La Roseraie, dar era obligată s-o facă dacă nu exista niciun hotel în sat. Perspectiva de a se găsi în faţa bunicului ei – acest bărbat pe care nu-l văzuse niciodată – o înfuria de pe acum. Ar fi preferat să lase să treacă o noapte înainte de a da ochii cu el. Slavă Domnului că avusese ideea de a călători în rochia verde, cea mai elegantă dintre toaletele ei. Fusese gata să plece în blugi. Dar, în ultimul moment, îşi pusese blugii în geanta de călătorie. „Bine că mă prezint în rochie la La Roseraie, gândi ea. Nu că aş vrea să fac impresie, dar...” Funcţionarul apăru brusc lângă ea, întrerupându-i şirul gândurilor. — Aveţi noroc, domnişoară! Jim Lasky acceptă să vă conducă. Va fi aici în zece minute. — Mulţumesc! — Mergeţi să lucraţi la Carstair & Todd? se interesă el cu ochii sclipind de curiozitate. Ea se mulţumi să nege dând din cap. Nu avea niciun chef să-i povestească primului-venit motivele vizitei sale la La Roseraie. — O să aştept afară, îi comunică ea. Ajungând pe peron, strânse din pumni. Ura o cuprinsese din nou... îşi detesta bunicul, Alan Todd. Şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl va întâlni. La gândul acesta ura ei nu mai cunoscu margini. O revăzu pe mama sa zăcând pe patul de moarte. Cu mare efort, întorsese capul spre ea şi, cu o voce aproape de neauzit, şoptise: — Alandra, trebuie să... să te duci la... La Roseraie. Promite-mi... promite-mi asta. Şi îi promisese. În acel moment, ar fi promis orice. Şi din cauza acestei promisiuni, se găsea astăzi la Ferny Druffield, satul pe care părinţii ei nu-l mai văzuseră după fuga lor de acum douăzeci şi trei de ani. Tatăl ei părăsise La Roseraie luând-o cu el şi pe Lucy, orfana plăpândă pe care o iubea, orfana rămasă dintr-odată singură pe lume după moartea bătrânei mătuşi care o crescuse. De ce, o dată ce părinţii ei nu se mai întorseseră niciodată acolo, de ce mama ei insistase ca ea să vină aici? După înmormântare, zdrobită de durere, Alandra aproape că uitase ce promisese. Cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, începuse să aranjeze lucrurile personale ale mamei sale. Plângea şi când deschisese poşeta veche pe care mama ei nu se putuse hotărî s-o arunce. Înăuntru era o scrisoare pe care ezitase la început s-o citească. În cele din urmă se hotărâse să scoată foaia de hârtie velină din plic. Antetul era gravat: La Roseraie, Ferny Druffield. În acel moment îşi amintise de promisiunea făcută mamei sale. Citise cele câteva rânduri scrise cu o mână fermă şi semnată cu numele bunicului ei, Alan Todd: „Doamnă. Vă mulţumesc că mi-aţi anunţat moartea fiului meu. Daţi-mi voie totuşi să vă amintesc că pentru mine, Edward Todd a încetat să existe din ziua când şi-a părăsit casa pentru a fugi cu o femeie bolnavă, în sărăcie. El nu era în stare să aibă grijă nici de sine. Atunci cum de şi-a putut închipui că se poate ocupa de o invalidă? O să-l urăsc întotdeauna fiindcă şi-a părăsit familia şi responsabilităţile profesionale. Să nu vă aşteptaţi la niciun ajutor material din partea mea. N-o să primiţi niciun cent! Vă voi fi recunoscător dacă nu îmi veţi mai scrie”. Furia o cuprinsese pe Alandra. Cum de îndrăznea omul ăsta s-o acuze pe mama ei că e o cerşetoare, când ea era atât de mândră? Dacă ar fi ascultat de primul impuls, Alandra s-ar fi dus direct la La Roseraie pentru a-i arunca în faţă bunicului ei tot ce gândea despre el. Apoi se gândise să-i scrie o scrisoare plină de dispreţ şi sarcasm. Dar nu-i promisese ea mamei, pe patul de moarte, că se va duce la La Roseraie? O maşină veche opri în faţa ei. — Dumneavoastră aţi cerut un taxi? se interesă şoferul, un bărbat în vârstă, cu o faţă ascuţită. — Da, eu. Vreţi să mă aşteptaţi, vă rog, o clipă? Vreau să văd la ce oră pleacă primul tren spre Londra. — La ora optsprezece, îi răspunse bărbatul. — Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe locul cu tapiţerie roasă. Părinţii ei nu vorbeau prea des despre Ferny Druffield, şi ea nu avea nici cea mai mică idee despre ce o să găsească acolo. Din timp în timp, le mai scăpa totuşi câte un cuvânt sau o frază. Alandra îşi amintea că îl auzise pe tatăl ei menţionând numele surorii lui, Eunice. Acum douăzeci şi trei de ani era măritată şi avea un bebeluş. Cum îl chema? Alandra îşi scotoci prin memorie. Parcă Robert... Oricum, bebelulşul de atunci era acum un adult. Alan Todd şi Granville Carstair fondaseră cu mulţi ani în urmă Societatea Carstair & Todd. Soţiile lor se hotărâseră atunci să caute împreună o casă mare, nu departe de sediul societăţii care se găsea în provincie. O casă destul de mare pentru două familii... Societatea Carstair & Todd era acum cunoscută în întreaga lume, dar Alandra nu era mândră că se numeşte Todd. Cum să aibă ea vreo legătură cu un bărbat capabil să scrie o scrisoare atât de crudă unei femei care tocmai îşi pierduse soţul? Taxiul părăsi şoseaua pentru a o lua pe o alee lată, care părea că are o lungime de câţiva kilometri. În curând, Alandra zări o reşedinţă mare construită din piatră. „Un adevărat castel”, gândi ea cu dispreţ. Apoi se adresă şoferului: — Mă aşteptaţi? Nu întârzii mult. El dădu din cap. Nu părea grăbit, şi tufele mari de flori care împodobeau peluzele păreau să-l captiveze. Alandra urcă peronul şi sună. O femeie îmbrăcată în rochie neagră nu întârzie să-i deschidă uşa. — Aş dori să-l văd pe domnul Alan Todd, îi spuse Alandra pe un ton hotărât. Stătea dreaptă, aproape ţeapănă, fără să zâmbească. Dorea ca această întrevedere penibilă să se desfăşoare cu maximum de demnitate. — Domnul Todd este plecat. Alandra ezită. Ce trebuia să facă? Să se întoarcă imediat la Londra? Dar asta însemna că va trebui să revină altă dată aici. Prefera să scape astăzi de această corvoadă, fără să fie nevoită să mai facă o a doua călătorie. — Toţi sunt plecaţi, adăugă femeia în negru, probabil menajera. — Cine sunteţi? se interesă Alandra cu o trufie neobişnuită la ea. — Menajera, doamna Pinder, îi răspunse interlocutoarea ei încruntându-se. O examină cu atenţie pe Alandra. S-ar fi zis că o cunoştea dar nu reauşea să-şi amintească unde şi când o mai văzuse... „Probabil că am aerul familiei” îşi spuse tânăra fără pic de entuziasm. — La ce oră se va întoarce domnul Todd? o mai întrebă ea. — Spre ora şaisprezece, domnişoară. Alandra îşi consultă ceasul şi constată că nu mai avea decât o jumătate de oră de aşteptat. Şi va avea destul timp să ia trenul de ora optsprezece. Va putea chiar să se întoarcă pe jos la Ferny Druffield, fiindcă nu avea intenţia să-i ceară şoferului de taxi s-o aştepte atât de mult. Se duse să-l plătească, apoi reveni la doamna Pinder, cu sacul de voiaj în mână. — Sunt o rudă a domnului Todd, rosti ea fără entuziasm. Trebuia să dea o explicaţie plauzibilă prezenţei sale aici. — Şi trebuie să-l văd astăzi, adăugă ea. Se căzni să zâmbească. — Şi eu mă numesc Todd. Alandra Todd... Doamna Pinder, fără a-i mai cere amănunte suplimentare, o conduse în salon. Era o încăpere mare, decorată cu mobilă stil. Tablouri de maeştri împodobeau pereţii. Alandra înghiţi în sec. În viaţa ei nu mai pătrunsese într-o asemenea casă luxoasă... Casa lui Alan Todd... La gândul ăsta, ura îi reveni cu şi mai multă intensitate. — Vreţi o ceaşcă de ceai, domnişoară Todd? o întrebă doamna Pinder. Alandra n-ar fi vrut să accepte nimic de la bunicul ei, dar murea de sete. — Cu plăcere, se auzi ea răspunzând. — Vă aduc imediat. Menajera dispăru şi Alandra putu admira în voie salonul imens. Cât de diferită era această casă de micul apartament modest pe care îl ocupa ea! Se ghicea de la prima vedere că familiile Carstair şi Todd nu duceau grija banilor! Părinţii ei avuseseră întotdeauna dificultăţi financiare. Mama ei era foarte des bolnavă şi tatăl ei ţinea s-o îngrijească el însuşi. Asta însemna frecvente absenţe de la slujbă, pe care patronii lui le priveau destul de prost, ceea ce făcea ca Edward Todd să nu reuşească să rămână mult timp în acelaşi loc. Iar când nu găsea nimic, era în şomaj. Dar asta nu părea să-l îngrijoreze. Părea atât de fericit să trăiască, chiar dacă bugetul era destul de dificil de reglat la sfârşitul fiecărei luni. Iar el fusese obişnuit cu o existenţă fără griji... Doamna Pinder reveni cu o tavă pe care erau aşezate un ceainic, o ceaşcă de porţelan şi o farfurie de argint, plină cu nişte fursecuri apetisante. În timp ce îşi bea ceaiul, Alandra începu să se gândească la tatăl ei. Acesta i se părea mai apropiat ca niciodată, acum că se găsea în locuinţa în care crescuse. Alandra avea paisprezece ani când el murise în urma unei pneumonii prost tratate. Simţi că îi dau lacrimile. Dar în acel moment auzi o uşă trântindu-se. Apoi se făcură auzite nişte voci înăbuşite. Nu, nu era momentul să plângă! Ura o cuprinse din nou la gândul că va trebui să-l înfrunte în curând pe bunicul ei, autorul acelei scrisori oribile al cărei fiecare rând îi rămăsese gravat în memorie. Clanţa uşii se mişcă. Alandra îşi îndreptă spatele şi îşi ridică bărbia cu mândrie. Dar bărbatul care intră în salon nu putea fi bunicul ei. Se aştepta să vadă apărând un bătrân. Nu un bărbat de treizeci de ani! „Cine o fi?” se gândi ea. Era prea în vârstă pentru a fi vărul ei Robert. Fără să scoată niciun cuvânt, se mulţumi să-l privească. Părea să se simtă la el acasă aici... O examina, cu braţele încrucişate, şi ea avu brusc impresia că se găseşte în faţa unui judecător. Se apropie încet de ea. Era înalt şi zvelt, cu umerii laţi, pieptul musculos şi şoldurile înguste. Privirea Alandrei se opri pe chipul lui cu trăsături puternice, pe bărbia voluntară, buzele senzuale. Avea un păr des de culoare închisă, puţin ciufulit de vânt. Dar cât de duri erau ochii lui negri... — Cine sunteţi? o întrebă el în cele din urmă. Vocea lui era autoritară. Se vedea că era obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. Dar Alandra nu avea deloc intenţia să se lase astfel dominată. — Aş putea să vă pun aceeaşi întrebare, replică ea impertinent. El ridică din sprâncene. — Doamna Pinder mi-a spus că pretindeţi că vă numiţi Todd. — Acesta este numele meu. El o privi printre pleoapele strânse. — Vreţi să mă faceţi să cred că sunteţi înrudită cu familia Todd de la La Roseraie? Din păcate, era. Chiar dacă nu ţinea deloc să fie... oricum, nu era obligată să-i dea explicaţii tipului ăstuia. Ea voia să vorbească doar cu Alan Todd. Îl privi pe interlocutorul ei, fără să clipească. — Probabil că sunteţi un Carstair! declară ea. — O deducţie uluitoare! o ironiză el. Apoi, ridicând din umeri, adăugă: — Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când La Roseraie a devenit căminul familiilor Carstair şi Todd. Dacă nu eşti un Todd, eşti un Carstair. Sau invers. — V-aţi născut aici? îl întrebă ea. Apoi se încruntă şi exclamă: — Sunteţi în mod sigur Matt Carstair! Şi cum el rămăsese tăcut, adăugă: — Îmi amintesc că tatăl meu spunea că aveţi un caracter la fel de independent ca şi al lui! Avea zece ani mai mult decât dumneavoastră şi... — Tatăl dumneavoastră?! O privea acum cu o deosebită atenţie. — Sunteţi... începu el. Ea termină în locul lui: — ...fiica lui Edward Todd. El dădu din cap, rostind dispreţuitor: — Nu vă cred! Soţia lui Edward era prea bolnăvicioasă ca să aducă un copil pe lume! — Şi totuşi mă aflu aici, în faţa dumneavoastră! îi lansă ea pe un ton sarcastic. Apoi trase adânc aer în piept. — Bineînţeles că pot dovedi cine sunt. Şi foarte uşor chiar! Bărbatul râse fără veselie. — V-aţi adus şi actele de identitate? Vă gândiţi la toate! — E mai bine să nu laşi nimic la voia întâmplării, replică ea pe acelaşi ton ironic. El strânse din maxilare. — Şi de ce aţi venit până aici? Ochii lui se îndreptară spre geanta de voiaj a Alandrei, pe care tânăra o pusese la picioarele ei. — Asta e treaba mea, replică ea. Timp de o clipă, crezu că o să se repeadă la ea. Dar el reuşi să se stăpânească. — Dacă aşa vă închipuiţi... mormăi el. Se pregătea să închidă uşa, pentru ca nimeni să nu le audă discuţia, dar în aceeaşi clipă un bărbat cu părul alb intră în salon. Alandra, care se aştepta să vadă un bătrân, fu foarte mirată să constate că Alan Todd, în ciuda părului alb ca zăpada, părea în floarea vârstei. I-ai fi dat cu uşurinţă zece sau chiar cincisprezece ani mai puţin decât cei şaptezeci pe care îi avea. — Matt, ştii că... Remarcând prezenţa Alandrei, se întrerupse. Tânăra se ridică, deşi se jurase că n-o să facă niciun efort de politeţe faţă de acest om. Se lăsă tăcerea. O tăcere incredibil de grea, pe care Matt Carstair fu primul care o rupse: — Această tânără persoană pretinde că e fiica lui Edward. Ce părere ai, Alan?

Vacanta prelungita de Jane Ashton   Capitolul 1 — Vrei să spui că i‑ai dat lui Kevin Jamieson acceptul să se însoare cu mine? se înfurie Tisha Caldwell, întorcându‑se brusc spre tatăl ei. — I‑am dat voie să te ceară de nevastă, asta‑i tot, spuse bărbatul printre dinţi. Rămaseră cu privirile încleştate, fiecare încer­când să‑l facă pe celălalt să cedeze primul. Richard Caldwell era un bărbat înalt, prezentabil, a cărui statură atletică nu se schimbase prea mult de la terminarea colegiului. Anii care trecuseră mai adăugaseră nişte ghiocei tâmplelor lui. Tisha nu moştenise acel fizic formidabil al tatălui ei, dar avea o figură plăcută care devenea chiar atrăgătoare când zâmbea. Moştenise independenţa tatălui ei, caracterul lui puternic. — Da, i‑am dat acceptul meu lui Kevin, repetă Richard Caldwell, la fel de furios ca fiica lui. Este un tânăr respectabil, nu se poate compara cu nici unul dintre indivizii cu care te‑ai obişnuit să ieşi. — Cu siguranţă nu este ca nici unul dintre ei, admise Tisha. Am impresia că după ce mă sărută să‑mi spună noapte bună, fuge acasă să se spele: — Te asigur că este un tânăr normal şi sănătos, care ştie să‑şi controleze emoţiile. Degetul lui arătător era îndreptat acuzator spre ea. Cel puţin când te întorci de la o întâlnire cu el nu arăţi de parcă ai fi scăpat din mâinile unei bestii obsedate sexual. Tisha strânse disperată din pumni. — Nu exagera, tată, nici unul dintre cei cu care ies n‑a făcut vreun gest deplasat, aşa cum insinuezi. — Da, poate, exclamă Richard Caldwell, s‑au abţinut ştiind că trebuie să te conducă acasă, unde vor avea de a face cu mine. — Am deja douăzeci de ani, tată, oftă Tisha exasperată. Vrei să încetezi să mă mai tratezi ca pe un copil? Sunt destul de matură pentru a putea decide să mă căsătoresc, şi mai ales cu cine s‑o fac. Pot alege cu cine este bine să continuu să mă văd, şi mă pot apăra singură dacă este cazul! Şi dacă mă voi căsători vreodată o voi face fără a te consulta! — Nici o femeie nu are forţa necesară pentru a se împotrivi unui bărbat, o sfidă el. Tatăl şi apoi soţul ei sunt cei care trebuie s‑o protejeze. — Parcă am fi în Evul Mediu! bombăni Tisha. Richard Caldwell vru să mai adauge ceva dar nu mai avu ocazia s‑o facă, pentru că discuţia lor se întrerupse din cauza sunetului strident al soneriei. Tisha îl privi întrebător. — Bănuiesc că l‑ai invitat pe Kevin, zise ea. Nu pot decât să sper că acest bărbat nu şi‑a cheltuit banii pe vreun inel pentru mine, căci îl voi refuza, ba chiar mai mult, voi avea satisfacţia de a i‑l arunca în faţă! — Te rog să te comporţi ca o fată bine crescută, aşa cum şi eşti, Tisha! Un deget se flutură ameninţător pe sub nasul ei, în timp ce ea se îndrepta cu un aer batjocoritor spre uşă. Îşi aruncă părul lung pe spate şi deschise uşa, pregătită să‑i arunce câteva cuvinte usturătoare oricărui bărbat s‑ar fi aflat dincolo de aceasta. Dar rămase descumpănită în prag căci în faţa ei nu se afla nici un bărbat, ci o femeie care o privea uşor amuzată. — Cred că nu mi‑am ales bine momentul, spuse aceasta, fără nici o introducere. Tisha făcu un pas înapoi, permiţându‑i femeii să intre. Văzând‑o de aproape, judecând după ridurile fine de expresie şi cele de pe gât, oricine realiza că femeia era mai în vârstă decât părea la prima vedere. Părul îi era desigur vopsit, căci era de o nuanţă foarte intensă şi Tisha se gândi că rădăcinile îi erau cu siguranţă albe. Ea nu mai aşteptă ca femeia cea zveltă s‑o urmeze ci porni înapoi, spre încăperea în care se afla tatăl ei. — Este Blanche, răspunse ea la întrebarea neros­tită de tatăl ei, care o privea cu o sprânceană ridi­cată. Tisha nu ştia dacă tatăl ei, care se lăsă înapoi în scaun, era bucuros sau nu să‑şi vadă sora, căci probabil îl aştepta pe Kevin. Dar după felul în care acesta se încruntă, ea înţelese că avea un motiv în plus să fie furios pe ea. — Ar trebui să arăţi mai mult respect celor în vârstă, mătuşa ta nu este o simplă cunoştinţă. — Ştii bine că prefer să mi se spună pe nume, Richard, n‑aş suporta ca nepoata mea să mi se adreseze cu „mătuşa Blanche“, zise femeia zâm­bind. Blanche Caldwell era îmbrăcată cam colorat pentru vârsta ei, într‑o pereche de pantaloni roşii, la care asortase o bluză înflorată şi nu arăta nicide­cum ca o fată bătrână, cu toate că acesta îi era statu­tul. Ea nu se sinchisi prea mult de privirile curioase pe care i le arunca fratele ei şi‑i depuse acestuia un sărut pe obraz. — Şi eu mă bucur să te văd, Richard, îi spuse ea. — Deşi nu se vede, mă bucur că ai venit, spuse el foindu‑se stânjenit în scaun, aşezându‑se în aşa fel încât să le poată privi pe cele două femei. Sunt destul de nervos, pentru că încerc s‑o aduc pe fata asta cu picioarele pe pământ, lucru cam greu, ce‑i drept. Tisha izbucni în râs. Apoi, ridicând mâinile în sus, în semn de exasperare, se întoarse spre tatăl ei. — Tata încearcă să mă convingă că ar trebui să mă mărit cu un bărbat pe care nu‑l suport, la vederea căruia mi se face pielea de găină, căci este un tip prea cuminte şi prea decent pentru gusturile mele, mătuşă. — Nu te‑am forţat să‑l iei pe Kevin Jamieson! exclamă tatăl ei. — Şi atunci, cum se numeşte ceea ce faci? pretinse Tisha. — Vezi ce se întâmplă aici, Blanche? zise Richard Caldwell implorând înţelegere de la sora lui. Fata asta îmi denaturează vorbele. Am spus cândva că acest Kevin este un băiat drăguţ, iar ea... — Indiferent cu cine m‑aş mărita, tată, tu tot o să‑i găseşti fiecăruia câte un defect, poate că vor fi situaţii în care nu te va satisface ceva foarte puţin important, cum ar fi culoarea ochilor alesului meu. Tisha se întoarse spre Blanche. Tata nu crede că o femeie este capabilă să aprecieze ce este bun pentru ea. Simte permanent nevoia să se amestece în viaţa mea! — Dacă ar vedea Blanche cu ce bărbaţi obişnuieşti să ieşi, şi‑ar da seama că trebuie să intervin. Toţi aceştia n‑au decât un singur lucru în minte, iar dacă n‑ar fi conştienţi că există un tată care te apără cu preţul vieţii, probabil că şi‑ar atinge scopul. — Dacă ar fi după tine, n‑ar trebui să ies cu nici unul, ci să mă mărit cu primul bărbat care‑mi iese în cale, spuse Tisha. Te amesteci prea mult în viaţa mea, tată. Simţi nevoia să‑mi spui cu ce haine să mă îmbrac, cum să mă machiez, ce pri­eteni să‑mi fac. Nu poţi accepta faptul că sunt un adult? — Poate, dar asta pentru că nu te comporţi ca atare! — Vrei să mă laşi să decid singură ce am de făcut? Mai rămâne să‑mi spui să mă spăl pe mâini când mă aşez la masă! Blanche Caldwell îşi muta privirea de la tată la fiică, ca un spectator la un meci de tenis. — Richard, sper că ceea ce se spune despre tine este doar o exagerare! interveni Blanche, amuzată de discuţia la care asista. Fratele ei mormăi ceva de genul: — Da, poate că aşa este, poate că am devenit pisălog, dar de cele mai multe ori Tisha nu se spală bine pe mâini de vopselele ei şi miroase urât la masă. — De câte ori am făcut asta, tată? De două,trei ori? — Văd că ne îndepărtăm de subiectul acestei discuţii. Tisha, sunt tatăl tău şi am dreptul să mă amestec în viaţa ta. — Nu ne depărtăm de la adevăratul motiv al discuţiei, tată, afirmă Tisha vădit furioasă. Discutăm despre felul în care încerci să‑mi strici viaţa! Sunt o persoană care are dreptul la intimitate şi la propriile‑i greşeli, spuse fata ai cărei ochi verzi aruncau flăcări. — Atâta timp cât stai în casa mea, lucrurile nu se vor schimba, voi avea întotdeauna câte ceva de obiectat.         — În acest caz, singura soluţie ar fi să mă mut, spuse fata. — Ar trebui să te gândeşti de două ori înainte de a o face, domnişoară, nu câştigi suficient pentru a te întreţine singură, iar eu voi controla moştenirea pe care ţi‑a lăsat‑o mama ta, până va până vei împlini douăzeci şi unu de ani. Cât despre veni­turile tale, mă cam îndoiesc că te‑ar ajuta la ceva. — Acum încep să înţeleg ce înseamnă asuprirea. Voi face orice, voi muri de foame chiar, decât să mai stau o zi cu tine sub acelaşi acoperiş. — Dacă continui pe acelaşi ton impertinent ar fi mai bine să te duci în camera ta, spuse Richard Caldwell care începuse să‑şi piardă răbdarea. — Nu sunt copil să mi se spună când să merg în camera mea. — Patricia Jo Caldwell, chiar şi la vârsta pe care o ai, te mai pot lua de ciuf! Blanche pufni în râs. — Ai întârziat vreo zece ani cu pedepsele, Richard! interveni ea privindu‑şi fratele cu înţelegere, chiar şi cu oarecare simpatie, după care privirea ei se mută asupra fetei din faţa ei pe care o privi cu dragoste. — Ce altceva aş putea face cu o fată atât de rebelă ca a mea? întrebă el. Dacă ar fi trăit mama ei poate lucrurile ar fi fost altfel. Nu fac decât ceea ce simt eu că ar fi bine. — Dar nu te interesează ce simt eu, tată? Amintirea mamei ei o făcu să se mai tempereze. — Dacă ai avea bunul simţ să mă asculţi măcar o dată ar fi foarte bine pentru tine, şi te‑ar scuti să simţi durerile vieţii pe propria‑ţi piele. Dar întot­deauna ai fost o încăpăţânată. — Tisha îţi seamănă perfect, Richard, interveni Blanche. Asta este singura explicaţie, dragul meu. — Doamne fereşte! zise Tisha, ridicându‑se în picioare.      — Unde pleci? întrebă Richard Caldwell. — În camera mea, sublinie ea, pentru că eu am decis să mă duc acolo. Iar dacă sună Kevin, spune‑i că nu mă mărit cu el şi nici nu vreau să‑l mai văd. — Nici n‑am spus vreodată că ar trebui s‑o faci! Tisha se opri în faţa lui. — Nu, tată, niciodată nu mi‑ai cerut s‑o fac, dar m‑ai şantajat sau ţi‑ai folosit influenţa pe care o ai asupra mea pentru a mă face să mă mărit cu un bărbat de care ştii bine că nu‑mi pasă! Şi asta sub pretext că‑mi vrei binele! — Şi ce este rău în asta, Tisha? spuse Richard Caldwell cu un zâmbet conciliant. Nu i‑ai dat o şansă lui Kevin. Poate, cu timpul, ai ajunge să‑l iubeşti. Fata îi aruncă o privire ciudată în care tristeţea şi frustrarea se îmbinau. — Nu renunţi, tată? Nu pot, nu vreau şi n‑o să mă mărit cu Kevin. Iar dacă mă voi mărita vreodată, căci încep să cred că din cauza ta o să rămân fată bătrână, o voi face cu un bărbat pe care mi‑l voi alege singură, iar tu nu vei avea nici un cuvânt de spus! — Nu fi absurdă, Tisha! Richard Caldwell o privi încruntat. Sigur c‑o să te măriţi! Ce alt viitor poate avea o femeie? Familia, soţul, copiii, sunt menirea ei. — Chiar aşa? zise Tisha pe un ton batjocoritor. Cred că nici Blanche nu te aprobă. N‑am văzut nici o femeie măritată care să fie mulţumită de viaţa ei. O invidiez pe Blanche pentru libertatea de care se bucură, nici măcar tu nu încerci să‑i spui ce are de făcut. Şi cu aceste vorbe, Tisha porni spre camera ei, simţind că era momentul să încheie discuţia cu tatăl ei; atâta timp cât se considera în avantaj, fără a‑i mai da acestuia ocazia să aducă noi argumente. Mânia tatălui ei o urmări. Nici nu apucă bine să intre în cameră că şi auzi o bătaie în uşă. — Intră, mătuşă, spuse ea. Figura mătuşii Blanche exprima înţelegere şi bunăvoinţă. Îmi cer scuze pentru scena neplăcută la care a trebuit să asişti, mătuşă, dar sper că‑ţi cunoşti mai bine fratele decât mine. Mânia pierise din ochii fetei, dar sem­nele disputei recente cu tatăl ei rămăseseră, poate în încruntarea cu care privea în jur. — Richard este de‑a dreptul un tiran, încuviinţă Blanche. Aşa ajung toţi bărbaţii cărora le plac prea mult femeile. — Probabil, oftă Tisha, luând o jachetă care zăcea pe pat. Întotdeauna i‑a plăcut să pozeze în Domnul Face Tot, în bărbatul puternic, iubitor, amabil, frumos, iar eu ajunsesem să consider chiar, că viitorul meu soţ va trebui să‑i semene mult tatei pentru ca să‑l pot accepta. Slavă Domnului că acum nu mai gândesc la fel! Figura ei frumoasă fu întunecată de o grimasă. Abia acum înţeleg de ce între el şi mama erau discuţii interminabile. Camera fetei era decorată în tonuri de verde, era foarte luminoasă şi însorită. — Din câte‑mi amintesc, toate discuţiile dintre Lenore şi tatăl tău sfârşeau cu sărutări şi îmbrăţişări. Cred că o femeie cu o personalitate mai puţin conturată nu i‑ar fi putut aduce bucuria pe care a cunoscut‑o alături de mama ta. Richard n‑o putea domina pe Lenore şi tocmai de aceea o iubea. — Sper să n‑o mai facă nici cu mine. Blanche zâmbi. — Tu ai moştenit atât forţa lui cât şi a Lenorei, nu poţi fi dominată. — Dar de ce nu poate accepta că sunt adult, să mă lase să‑mi croiesc viaţa aşa cum consider? — Din două motive, Tisha. Primul este că foştii afemeiaţi devin cei mai exageraţi taţi; fratele meu a cunoscut destule femei până a ales‑o pe mama ta. Blanche făcu o pauză, pentru a urmări trăsăturile frumoase ale nepoatei sale, şi a vedea dacă este aprobată. Iar pierderea mamei tale, pe când tu aveai doar paisprezece ani, l‑a făcut să devină mai vigilent, mai responsabil, să se implice mai mult în viaţa şi educaţia ta. Este conştient că nu poate suplini lipsa Lenorei, dar simte că trebuie să inter­vină mai activ în viaţa ta, mai mult decât dacă ar fi trăit mama ta, poate şi pentru a rezolva problemele care i‑ar reveni de drept mătuşii tale, care în loc să se implice apare pe aici doar când consideră ea că este cazul s‑o facă. — O, Blanche! spuse fata, întinzând braţele spre mătuşa ei. Eşti mătuşa pe care mi‑am dorit‑o! Eşti întotdeauna aici când am nevoie de tine şi dai problemelor mele perspectiva şi rezolvarea care le lipseşte. —  Mă bucur că pot fi de ajutor uneori. — M‑ai scos de multe ori din încurcătură dar acum,spune‑mi,ce te aduce pe aici, tocmai de la Ozark Mountains? Sunt sigură că n‑ai venit numai pentru a arbitra diferendul dintre mine şi tatăl meu. — Am venit, de fapt, să‑mi mai cumpăr nişte pen­sule şi culori, dar sincer îţi spun că m‑am simţit puţin vinovată că mi‑am neglijat prea mult familia. Am pierdut şirul zilelor. — Iar noi, uite ce primire ţi‑am făcut! — Sper că n‑am lipsit atât de mult încât să am nevoie de o primire cu covor roşu şi sunete de fanfară, glumi Blanche. Apoi, parcă pentru a schimba subiectul discuţiei care devenise plictisi­tor, ea se întoarse spre tabloul care se afla dea­supra patului Tishei şi‑i spuse: tatăl tău pretinde că n‑ai avut prea mult succes financiar în munca ta. — Din păcate, este adevărat, oftă Tisha, apropiindu‑se de mătuşa ei. Sau cel puţin nu în dome­niul picturii, cu excepţia câtorva tablouri pe care le‑am făcut pentru mine... Am ajuns la concluzia că sunt doar un pictor comercial, nu sunt un artist adevărat. Pensulei mele îi lipseşte acea atingere de geniu care conferă unicitate. — Nu este rău să fii artist comercial, Tisha, ce‑ai vândut în ultimul timp? — Am făcut multe reclame, am vândut nişte feli­citări şi calendare, dar în această privinţă tata are dreptate, nu câştig destul pentru a mă întreţine. Nici nu‑ţi imaginezi ce mult mi‑ar plăcea să am un loc numai al meu, să scap de cicălelile tarei! Tisha îşi înlătură o şuviţă care‑i căzuse pe faţă. Mi‑ar fi plăcut să mă fi născut bărbat, declară ea. O femeie este controlată de părinţi până se mărită, apoi devine sclava bărbatului pentru restul vieţii. Cred că detest toţi bărbaţii. Mă dezgustă felul în care încearcă toţi să ne convingă că avem nevoie de protecţia lor,că suntem sexul slab, că ne lipseşte puterea şi judecata. Dar femeia poate fi mult mai inteligentă decât bărbatul. Ochii negri ai Blanchei străluciră cu şiretenie. — Cine te‑a dezamăgit aşa? Kevin,tatăl tău, sau amândoi? — Cred că toţi bărbaţii pe care i‑am cunoscut, admise Tisha, cu tristeţe. Cineva mi‑a spus, cândva, că,pentru a face un bărbat să te placă este de ajuns să asculţi liniştită ce‑ţi spune şi să pui întrebări numai despre realizările lui. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi tăcute. Nu‑i interesează ce virtuţi are o femeie. Se comportă de parcă le‑ar face o mare favoare cerându‑le o întâlnire. — Cred că te‑ai lăsat prea mult influenţată de pamfletele feministe, o admonestă Blanche cu blândeţe. Bărbaţii şi femeile sunt fiinţe omeneşti în primul rând, fiecare cu defectele sale. Vrei să spui că n‑ai întâlnit nici un bărbat care să‑ţi placă? Figura fetei se lumină. — Ba, au fost destui, poate prea mulţi, dar nu m‑am lăsat păcălită să cred că aş fi îndrăgostită de vreunul. Poate tocmai de asta mă deranjează că tata se amestecă prea mult în viaţa mea şi‑mi spune pe cine ar trebui să iau. — O face pentru că este preocupat de fericirea ta, Tisha, iar acum, dacă a văzut că nu‑l agreezi pe Kevin, n‑o sa insiste. — O să găsească altul. Tisha ridică mâinile în sus, disperată. Îl iubesc pe tata, Blanche, dar nu mai pot locui aici, cu el. Cred că ar trebui să renunţ la pic­tură şi să‑mi iau o slujbă. — Am o idee mai bună, n‑ai vrea să vii cu mine la  Hot Springs? — Serios! exclamă Tisha, nevenindu‑i să creadă. — Dacă vrei să faci carieră în artă, nu trebuie să te sacrifici din cauza banilor sau a unui tată încăpăţânat. — Dar tata? Ce crezi că va spune? — Crezi că mi se va putea opune? Nu poate s‑o facă atâta timp cât eu voi avea grijă de tine! — Dar nu te voi deranja în munca ta? — Este adevărat că‑mi place să fiu singură. Dar pot picta oriunde şi în orice condiţii. Mi‑ar face plăcere să am alături un artist mai tânăr, mai ales dacă este vorba despre nepoata mea, dar sunt conştientă că viaţa ta socială va avea de suferit până când te vei adapta la noile condiţii de viaţă, alături de o femeie mai retrasă, ca mine. — Ce pot spune? zise Tisha uluită de întorsătura evenimentelor. Poate că în lipsa lor, imaginea mea despre bărbaţi se va îmbunătăţi. Spune‑mi, Blanche, de ce mi se par toţi bărbaţii egoişti, lipsiţi de maturitate? Blanche îşi aşeză o palmă peste mâna nepoatei sale. — Crede‑mă, draga mea, ceea ce‑ţi trebuie ţie este un bărbat matur, o să vezi că alături de bărba­tul potrivit lucrurile vor sta altfel. M‑am şi gândit să te prezint unuia dintre vecinii mei. — Să nu‑i spui tatei despre el! Va face tot posi­bilul să nu mă lase să stau la tine! — N‑avea teamă, ştiu eu cum să pun problema, dar acum lasă‑mă să‑l conving pe încăpăţânatul tău tată că‑ţi va fi mai bine cu mine! Ştii mi se pare nedrept ca un tată care şi‑a pierdut soţia şi care n‑a avut nici o reţinere în ceea ce priveşte femeile să‑şi ţină fiica din scurt, declară Blanche. Nu vreau să susţin acum că ar trebui să ai o aventură. Ştii, Tisha, şi mătuşile au prejudecăţi, dar nu sunt atât de autoritare ca părinţii. —   Ce înseamnă asta? Că lumina de pe verandă se va stinge la douăzeci de minte de când mă aduce iubitul acasă, şi nu după cinci aşa cum face tata? —        Cam aşa ceva, râse Blanche, strângând uşor mâna nepoatei ei. Acum, mă duc să‑l conving pe tatăl tău că trebuie să te lase cu mine. Ştiu eu cum o voi face!       

Regatul viselor de Judith McNaught  CAPITOLUL 1     — Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui. În condiţii normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă ar fi declanşat zâmbetele şi ovaţiile doamnelor elegante şi ale domnilor reuniţi în marea sală a castelului Merrick. Ar fi fost înălţate cupele cu vin şi s-ar fi auzit numeroase toasturi în cinstea unei căsătorii atât de nobile şi de grandioase ca aceea care avea să aibă loc aici, în sudul Scoţiei. Dar nu azi. Nu la această nuntă. La această nuntă, nimeni nu a ovaţionat şi nimeni nu şi-a ridicat cupa. La această nuntă, toată lumea urmărea pe toată lumea şi toată lumea era tensionată. Familia miresei era tensionată. Familia mirelui era tensionată. Oaspeţii şi servitorii şi câinii de vânătoare din sală erau tensionaţi. Până şi primul conte de Merrick, al cărui portret atârna deasupra căminului, părea tensionat. — Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui, repetă fratele mirelui şi vocea lui răsună ca un bubuit de tunet în tăcerea nefirească, de mormânt, a sălii ticsite. — Fie ca cei doi să se bucure împreună de o viaţă lungă şi roditoare. În mod normal, străvechiul toast stârneşte o reacţie previzibilă: mirele zâmbeşte întotdeauna cu mândrie, convins că a realizat ceva absolut minunat. Mireasa zâmbeşte pentru că a fost în stare să-l convingă de acest lucru. Oaspeţii zâmbesc pentru că, în cadrul nobilimii, o căsătorie pecetluieşte unirea a două familii importante şi a două mari averi, ceea ce reprezintă în sine un motiv de sărbătorire şi de debordantă bucurie. Dar nu astăzi. Nu în cea de a paisprezecea zi a lunii octombrie, 1497. Terminându-şi toastul, fratele mirelui îşi înălţă cupa şi îi zâmbi încordat mirelui. Prietenii mirelui îşi înălţară cupele şi zâmbiră fix spre familia miresei. Cei din familia miresei îşi înălţară cupele şi îşi zâmbiră rece între ei. Mirele, singurul care părea imun faţă de ostilitatea din sală, îşi înălţă cupa şi îi zâmbi calm miresei, cu ochi în care zâmbetul nu ajunsese. Mireasa nu se obosi să zâmbească nimănui. Părea furioasă şi revoltată. De fapt, Jennifer era atât de înnebunită, încât aproape că nici nu vedea lumea din jur. În clipa aceea fiecare fibră din fiinţa ei era concentrată asupra unui ultim, disperat apel către Dumnezeu, care, din lipsă de atenţie sau de interes, o lăsase să ajungă în această tristă situaţie. „Dumnezeule”, strigă ea în tăcere, înghiţind nodul de teroare care i se umfla în gâtlej, „Dacă ai de gând să faci ceva, atunci trebuie s-o faci repede, dacă nu, peste cinci minute o să fie prea târziu! Sunt sigură că merit ceva mai bun decât această căsătorie forţată cu un bărbat care mi-a răpit fecioria! Doar nu eu i-am oferit-o pe tavă, Tu ştii bine asta!” Dându-şi seama de nebunia de a-l mustra pe Atotputernicul, Jennifer schimbă repede registrul, pledându-şi cauza: „Nu Te-am servit întotdeauna cum se cuvine? Nu Te-am ascultat întotdeauna?”, şopti ea în tăcere. „NU ÎNTOTDEAUNA, JENNIFER”, bubui vocea Domnului în mintea ei. „Aproape întotdeauna,” recunoscu Jennifer înnebunită. Am fost zi de zi la slujbă, exceptând dăţile când am fost bolnavă, ceea ce s-a întâmplat rar şi mi-am spus rugăciunile în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Aproape în fiecare seară, amendă ea repede, înainte de a putea fi din nou contrazisă de conştiinţa ei, „exceptând dăţile când am adormit înainte de a se fi terminat. Şi am încercat, sincer am încercat să fiu tot ceea ce bunele surori de la mânăstire au vrut să fiu. Tu ştii cât m-am străduit! Doamne, termină ea disperată, „dacă mă ajuţi să scap din asta, niciodată nu voi mai fi încăpăţânată sau impulsivă.” “ASTA NU POT SĂ CRED, JENNIFER”, bubui Domnul, îndoit. „Nu, jur,” îi replică ea serioasă, încercând să facă un târg. „O să fac tot ce vrei, o să mă întorc direct la mănăstire şi o să-mi dedic viaţa rugăciunilor şi… „ — Contractul de căsătorie a fost semnat. Chemaţi preotul, anunţă lordul Balfour şi respiraţia lui Jennifer se transformă în icnete sălbatice, panicate, în timp ce din minte îi zburară orice alte posibile sacrificii. „Doamne”, imploră ea în tăcere, „de ce îmi faci asta? Doar nu o să laşi să mi se întâmple asta, nu?” În sala cea mare se aşternu tăcerea, în timp ce uşile se deschideau larg. „BA DA, JENNIFER, O SĂ LAS.” Mulţimea se dădu automat în lături, permiţându-i preotului să intre şi Jennifer simţi că i se sfârşeşte viaţa. Mirele păşi alături de ea şi Jennifer se dădu brusc un centimetru în lături, în timp ce stomacul i se întorcea din cauza repulsiei şi a umilinţei de a-i suporta apropierea. Dacă ar fi ştiut măcar cum un gest necugetat putea sfârşi în dezastru şi disgraţie. Dacă nu ar fi fost atât de impulsivă şi de imprudentă! Închizând ochii, Jennifer lăsă afară chipurile ostile ale englezilor şi feţele ucigătoare ale rudelor ei scoţiene şi înfruntă, în sufletul ei, adevărul sfâşietor: impulsivitatea şi imprudenţa, cele două cele mai mari defecte ale ei, o aduseseră la acest crunt deznodământ – aceleaşi două defecte care o făcuseră să comită cele mai dezastruoase nebunii. Acele două defecte, combinate cu disperata dorinţă de a-l face pe tatăl ei să o iubească aşa cum îi iubea pe fiii lui vitregi, erau responsabile de ruina în care-şi adusese propria-i viaţă: La cincisprezece ani, acestea o conduseseră să încerce să se răzbune pe fratele ei viclean şi duşmănos, într-un fel care i se părea a fi onorabil şi corect – adică acela de a îmbrăca pe furiş armura lordului Merrick şi de a lupta apoi împotriva acestuia, pe câmpul de onoare. Această magnifică nesăbuinţă i-a adus o severă scărmăneală din partea tatălui ei, chiar acolo, pe câmpul de onoare, şi doar o infimă satisfacţie de a-l fi doborât pe vicleanul ei frate de pe cal! În urmă cu un an, aceleaşi porniri au făcut-o să se comporte astfel încât bătrânul Lord Balder şi-a retras cererea în căsătorie, distrugând astfel visul atât de drag al tatălui ei de a uni cele două familii. În schimb, aceste trăsături au dus la pedepsirea ei prin trimiterea la mănăstirea din Belkirk unde, în urmă cu şapte săptămâni, devenise o pradă uşoară pentru armata pusă pe jaf a Lupului Negru. Iar acum, din cauza tuturor acestor lucruri, era forţată să se mărite cu duşmanul ei; un războinic englez brutal, ale cărui armate îi asupriseră ţara, un bărbat care o răpise, care o ţinuse prizonieră. Răpindu-i fecioria şi distrugându-i reputaţia. Dar acum era prea târziu pentru implorări şi promisiuni. Soarta ei fusese pecetluită în clipa în care, în urmă cu şapte săptămâni, fusese aruncată la picioarele bestiei arogante de lângă ea, oferită ca o potârniche pentru un festin. Jennifer înghiţi. Nu, înainte de asta, ea o pornise pe această cărare a dezastrului ceva mai devreme, în aceeaşi zi, când refuzase să ţină seama de atenţionarea că armatele Lupului Negru se aflau în apropiere. Dar de ce ar fi trebuit să creadă asta, se întrebă Jennifer, apărându-se. „Se apropie Lupul!” era un strigăt de groază care se auzise aproape în fiecare săptămână, în ultimii cinci ani. Dar în ziua aceea, în urmă cu şapte săptămâni, strigătul fusese dureros de adevărat. Mulţimea din sală se agita neîncetat, aşteptând un semn din partea preotului, dar Jennifer era pierdută în amintirile ei din ziua aceea… Fusese o zi neobişnuit de frumoasă pentru vremea aceea, cu cerul de un albastru vesel, cu aerul înmiresmat. Soarele strălucea deasupra mănăstirii, scăldându-i turnuleţele gotice şi arcadele graţioase într-o lumină aurie, puternică, radiind fericire deasupra adormitului sătuc Belkirk, care adăpostea mănăstirea, două prăvălii, treizeci şi patru de căsuţe şi o fântână comunală, din piatră, în centrul lui, unde se adunau sătenii în după-amiezele de duminică, aşa cum făceau şi atunci. Pe o colină mai îndepărtată, un păstor îşi păzea turma, în timp ce într-un luminiş nu departe de fântână, Jennifer se juca de-a baba-oarba cu orfanii pe care i-i dăduse în grijă stareţa. Şi aşa a început totul, în această tihnită atmosferă de râsete şi relaxare. Ca şi cum ar fi putut într-un fel schimba evenimentele retrăindu-le în mintea ei, Jennifer închise ochii şi dintr-o dată era din nou acolo, în poieniţă, cu copiii, pe cap gluga babei-oarba. — Unde eşti, Tom Mac Givern? striga ea, bâjbâind cu mâinile întinse, prefăcându-se că nu putea localiza băieţelul de nouă ani care chicotea într-una şi despre care urechile îi spuneau că se afla la doar un pas în dreapta ei. Zâmbind sub protecţia glugii, îşi luă poza unui monstru „clasic”, ridicându-şi braţele în faţă, cu degetele desfăcute ca nişte gheare şi începând să calce apăsat, strigând cu o voce adâncă, ameninţătoare: — Nu-mi poţi scăpa, Tom Mac Givern! — Ha! N-o să mă găseşti, babă-oarbă, strigă acesta din dreapta ei. — Ba da, o să te găsesc! — ameninţă Jenny întorcându-se apoi deliberat spre stânga, stârnind cascade de râsete din partea copiilor care se ascundeau după copaci şi se ghemuiau în spatele tufişurilor. — Te-am prins! strigă Jennifer triumfătoare, câteva minute mai târziu, repezindu-se asupra unui copil care alerga chicotind, prinzând în mâna ei o încheietură micuţă. Fără respiraţie, râzând, Jenny îşi aruncă gluga să vadă pe cine prinsese, nepăsătoare la cascada de păr roşu, auriu, care i se revărsă peste umeri şi braţe. — Ai prins-o pe Mary! Mary e acum baba-oarba! strigau copiii, adunându-se în jurul ei. Fetiţa de cinci anişori se uită în sus la Jenny, cu ochii ei cafenii mari şi temători, cu trupul tremurând de groază. — Te rog, şopti ea agăţându-se de piciorul lui Jenny, n-nu vreau să port gluga… o să fie întuneric înăuntru. Trebuie să mi-o pun? Zâmbind liniştitor, Jenny îi îndepărtă cu tandreţe părul de pe faţă. — Nu, dacă nu vrei. — Mi-e frică de întuneric, mărturisi inutil Mary, cu umerii ei înguşti prăbuşiţi de ruşine. Ridicând-o în braţe, Jenny o îmbrăţişa cu putere. — Fiecare se teme de ceva. Uite, adăugă ea în glumă, eu mă tem de… de broaşte. Nesincera mărturisire o făcu pe fetiţă să chicotească. — Mie îmi plac broaştele! Nu mă sperie deloc. — Vezi? Eşti foarte curajoasă. Mai curajoasă decât mine! spuse Jenny lăsând fetiţa jos. — Lady Jenny se teme de broaştele alea proaste, le spuse Mary copiilor, în timp ce alergau. — Nu-i adevărat, strigă tânărul Tom, gata să sară în apărarea frumoasei Lady Mary care, în ciuda înaltului ei rang, era întotdeauna gata la orice – inclusiv să-şi ridice poalele fustelor şi să intre în iaz ca să-l ajute să prindă o broască-bou, grasă – sau să se caţere într-un copac, iute ca o pisică, să-l salveze pe micuţul Will căruia îi era frică să coboare. Tom tăcu văzând privirea rugătoare a lui Jenny şi nu mai comentă pretinsa ei teamă de broaşte. — O să-mi pun eu gluga, se oferi Tom voluntar, privind-o plin de adoraţie pe fata de şaptesprezece ani care purta costumul sobru al unei novice, dar care nu era călugăriţă şi care, cu siguranţă, că nu se comporta ca o călugăriţă. Cum, chiar duminica trecută, în timpul lungii predici a preotului, capul lui Lady Jenny căzuse în faţă şi doar tusea falsă a lui Tom, aflat în banca din spatele ei a trezit-o la timp ca să nu fie văzută de ochii vigilenţi ai stareţei. — Este rândul lui Tom să o poarte, consimţi Jenny prompt, dându-i acestuia gluga. Zâmbind, privi copiii ţâşnind spre ascunzătorile preferate, apoi îşi luă testemelul şi vălul scurt pe care le scosese ca să facă pe baba-oarba. Cu gândul de a se duce la fântâna comunală unde sătenii chestionau curioşi câţiva membri ai clanului, care treceau prin Belkirk în drum spre casele lor, despre războiul împotriva englezilor care se purta la Cornwall, Jenny îşi ridică vălul, cu gândul să şi-l pună pe faţă. — Lady Jennifer! Veniţi repede – aveţi veşti! strigă de-o dată unul dintre săteni. Cu voalul şi testemelul uitate în mână, Jenny o rupse la fugă iar copiii, simţindu-i surescitarea, întrerupseră jocul şi o luară şi ei la fugă, după ea. — Ce veşti? întrebă Jenny cu sufletul la gură, cercetând cu privirea chipurile inexpresive ale grupului de nou veniţi. Unul dintre aceştia făcu un pas în faţă, scoţându-şi respectuos căciula şi vârându-şi-o sub braţ. — Sunteţi fiica lordului Merrick? La auzului numelui Merrick, doi dintre bărbaţii de lângă fântână se întrerupseră brusc din activitatea lor de a scoate o găleată cu apă şi schimbară între ei priviri uimite, cu gânduri ascunse, înainte de a-şi coborî din nou, repede, capetele şi de a-şi ţine feţele în umbră. — Da, spuse nerăbdătoare Jenny, aveţi veşti de la tatăl meu? — Da, my lady. Vine încoace, nu este departe în urma noastră, cu un grup mare de oameni. — Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Jenny respirând uşurată. Cum merg luptele în Cornwall? întrebă ea după o clipă, gata acum să-şi uite grijile personale şi să se dedice bătăliei pe care scoţienii o purtau la Cornwall, în sprijinul Regelui James şi a lui Edward al V-lea, care aspirau la tronul Angliei. Expresia acestuia răspunse întrebării lui Jenny, înaintea cuvintelor. — Când am plecat, se terminase totul. La Cork şi la Taunton părea că am câştigat, la fel şi la Cornwall, până când a apărut diavolul însuşi şi a preluat comanda armatei lui Henric. — Diavolul? repetă Jenny încet. Bărbatul scuipă, ura contorsionându-i chipul. — Da, diavolul, chiar Lupul Negru, arde-l-ar focul iadului, de unde-a venit. Auzind pomenindu-se de Lupul Negru, două ţărănci îşi făcură semnul crucii ca şi cum ar fi vrut să alunge diavolul. Lupul Negru era cel mai urât şi cel mai de temut duşman al Scoţiei, dar următoarele vorbe ale bărbatului le făcură să caşte ochii, îngrozite: — Lupul se întoarce în Scoţia. Îl trimite Henric aici, cu o armată proaspătă. Să ne pedepsească pentru faptul că îl susţinem pe Regele Edward. O să vedeţi, o să fie morţi şi vărsare de sânge ca ultima oară, doar că mai rău. Clanurile se grăbesc să se întoarcă acasă, să se pregătească de luptă. Eu cred că Lupul o să atace mai întâi Merrick, înainte de alte locuri. Clanul vostru a făcut cea mai mare vărsare de sânge printre englezi, la Cornwall. Spunând acestea, bărbatul îşi înclină politicos capul, îşi puse coiful şi sări înapoi pe cal. Micile grupuri de lângă fântână se îndepărtară şi ele curând după aceea, luând-o de-a lungul drumului care traversa terenul întins, acoperit cu arbuşti mărunţi, ca să cotească apoi în sus spre dealuri. Totuşi, doi dintre aceştia nu-şi continuară drumul dincolo de cotitură. Odată scăpaţi de privirile sătenilor, întoarseră la dreapta, trimiţându-şi caii într-un galop grăbit, dispărând în pădure. Dacă i-ar fi urmărit, Jenny i-ar fi zărit, poate, întorcându-se înapoi prin pădurea care se întindea chiar de-a lungului drumului din spatele ei. Dar ea era atunci ocupată cu infernul care se dezlănţuise printre cetăţenii din Belkirk, sat care se afla, întâmplător, chiar pe drumul dinspre Anglia, spre castelul Merrick. — Vine Lupul! Domnul să se milostivească de noi, strigă una dintre femei. Un bărbat începu să strige tot mai tare, cu spaimă în glas: — În Merrick vrea să lovească. Pe stăpânul Merrick-ului îl vrea în fălcile lui, dar în drum o să devoreze Belkirk-ul. Brusc, văzduhul se umplu de preziceri sumbre despre foc şi moarte şi măcel iar copiii se strângeau în jurul lui Jenny, agăţându-se de ea, îngroziţi. Pentru scoţieni, fie că erau nobili sau ţărani de rând, Lupul Negru era mai rău decât diavolul însuşi şi mai periculos, pentru că diavolul era un spirit, în timp ce Lupul era din carne şi sânge, Diavolul cu chip de om, o fiinţă monstruoasă, care le ameninţa existenţa, chiar aici, pe pământ. Era spectrul malefic la care apelau scoţienii ca să-şi sperie copiii neascultători. „O să te înhaţe Lupul”, era ameninţarea cu care îşi speriau copiii să nu se ducă în pădure sau să nu îşi părăsească patul în timpul nopţii, sau când nu-i ascultau pe părinţi. Agasată de această isterie stârnită de ceva ce, pentru ea era mai curând o legendă decât un om, Jenny îşi ridică vocea, să se facă auzită peste toată zarva. — Mai curând, strigă ea cuprinzând în braţe copiii terifiaţi care se înghesuiseră în jurul ei la prima pomenire a Lupului, o să se întoarcă la regele lui păgân, să-şi poată linge rănile pe care i le-am făcut noi la Cornwall, în timp ce-o să îndruge minciuni măreţe ca să-şi exagereze victoria. Iar dacă nu va face aşa, va alege un domeniu mai slab ca Merrick – unul pe care să aibă poate norocul să-l cucerească. Cuvintele şi tonul ei de dispreţ amuzat făcură să se întoarcă multe priviri uimite spre chipul ei, dar nu doar simpla bravadă o făcuse pe Jenny să vorbească astfel: ea era o Merrick iar un Merrick nu accepta niciodată să se teamă de cineva. Îl auzise de sute de ori pe tatăl ei spunându-le asta fiilor lui vitregi şi ea adoptase acest crez. Mai mult, sătenii îngrozeau copiii, ceea ce ea refuza să lase să se perpetueze. Marry trase de fustele lui Jenny ca să-i atragă atenţia şi cu o voce mică, tremurată, o întrebă: — Lady Jenny, tu nu te temi de Lupul Negru? — Fireşte că nu! spuse Jenny cu un zâmbet larg, încurajator. — Se zice că Lupul e cât un copac de înalt, interveni Tom plin de îngrozită veneraţie. — Cât un copac! chicoti Jenny încercând să facă o glumă cu Lupul înconjurat de celelalte vietăţi. Dacă aşa este, atunci ar fi un adevărat spectacol să-l vezi încercând să încalece pe cal! Ar avea nevoie de patru paji să-l urce sus pe cal! Aberaţia acestei imagini stârni câteva chicote printre copii, exact ce sperase Jenny. — Cică, spuse micuţul Will scuturându-se elocvent, dărâmă zidurile cu mâinile goale şi bea sânge! — Ca să vezi! înseamnă că indigestia îl face aşa de rău. Dacă apare în Belkirk, o să-i oferim în schimb o bere bună, scoţiană, spuse Jenny făcând cu ochiul. — Tata zice, sări un alt copil, că e întotdeauna însoţit de un gigant, un Goliat pe nume Arik, care are cu el un satâr cu care măcelăreşte copiii… — Am auzit că… întrerupse ameninţător un alt copil. Dar Jenny i-o tăie repede. — Haide să vă spun ce am auzit eu. Cu un zâmbet destins, Jenny începu să-i conducă spre mănăstirea care se afla chiar imediat după cotitura drumului, improvizând repede. — Eu am auzit că este atât de bătrân încât trebuie să-şi mijească ochii ca să vadă, uite aşa… Şi Jenny se schimonosi exagerat, ca cineva aproape orb care se uită în jur fără să vadă nimic şi copiii chicotiră. Înaintând, Jenny continuă cu aceleaşi glume deconectante şi copiii intrară în jocul ei, adăugându-şi propriile sugestii ca să-l facă pe Lup să pară absurd. Dar în ciuda râsetelor şi a aparentei veselii de moment, cerul se întunecase dintr-o dată sub un pâlc de nori grei care se apropiau în rotocoale şi aerul devenise muşcător de rece, învolburându-i lui Jenny pelerina, ca şi cum natura însăşi s-ar fi înfiorat la pomenirea unui asemenea diavol. Jenny se pregătea să facă o altă glumă la adresa Lupului, dar se întrerupse brusc la vederea unui grup de bărbaţi din clanul ei, care dădeau cotul dinspre mănăstire, venind spre ea. O fată frumoasă, îmbrăcată ca şi Jenny într-o rochie de un gri sumbru, cu un testemel alb şi un voal scurt, cenuşiu, de călugăriţă novice, călărea în faţa conducătorului grupului, aşezată cu demnitate cu amândouă picioarele de o singură parte a şeii, zâmbetul ei timid confirmându-i lui Jenny ceea ce deja ştia. Cu un strigăt înnăbuşit de bucurie, Jenny se repezi înainte, apoi îşi controla impulsul nepotrivit cu o adevărată lady şi se opri în loc. Ochii îi rămaseră lipiţi de tatăl ei, apoi se întoarseră scurt spre ceilalţi bărbaţi din clan, care priveau peste ea cu aceeaşi încrâncenată dezaprobare pe care i-o arătaseră de-a lungul anilor, de când fratele ei vitreg îşi lansase cu succes oribila lui poveste. Trimiţând copiii înainte, cu ordinul strict de a se duce direct la mănăstire, Jenny aşteptă în mijlocul drumului pentru ceea ce i se păru o veşnicie, până când, în sfârşit, grupul se opri în faţa ei. Tatăl, care în mod evident făcuse un popas la mănăstirea unde se afla şi Brenna, sora vitregă a lui Jenny, sări jos de pe cal, apoi se întoarse să o ajute pe Brenna să coboare. Jenny tremura de nerăbdare, dar preocuparea scrupuloasă pentru curtoazie şi demnitate era atât de tipică marelui bărbat, încât Jenny încremeni cu un zâmbet crispat pe buze. În sfârşit, el se întoarse complet spre ea, deschizându-şi larg braţele. Jenny se ghemui în îmbrăţişarea lui, strângându-l cu putere, bâlbâindu-se de surescitare. — Tată, mi-a fost atât de dor de tine! Au trecut aproape doi ani de când nu te-am mai văzut! Eşti bine? Arăţi bine. Abia dacă te-ai schimbat în tot acest timp! Desfăcându-i cu blândeţe braţele din jurul gâtului său, lordul Merrick îşi îndepărtă uşor fiica, în timp ce privirea lui trecu peste părul ciufulit, obrajii roşii şi rochia teribil de boţită. Jenny se chirci în ea sub prelunga scrutare, rugându-se ca tatăl ei să aprobe ceea ce vedea şi, de vreme ce acesta se oprise deja la mănăstire, ca raportul stareţei să fi fost pe placul lui. În urmă cu doi ani, comportamentul ei o trimisese la mănăstire; acum un an fusese şi Brenna trimisă aici, pentru siguranţă, câtă vreme lordul era plecat la război. Sub ferma îndrumare a stareţei, Jenny ajunsese să-şi aprecieze părţile bune şi să-şi depăşească defectele. Dar în timp ce tatăl ei o inspecta din creştet până în călcâie, nu se putea împiedica să nu se întrebe dacă acesta o vedea pe tânăra doamnă care devenise, sau tot pe fetişcana nesupusă care fusese în urmă cu doi ani. Ochii lui albaştri se întoarseră în sfârşit spre faţa ei, zâmbind. — Ai devenit femeie, Jennifer. Inima lui Jenny începu să zboare; venind din partea taciturnului ei tată, un astfel de comentariu însemna un premiu important. — M-am schimbat şi în alte feluri, tată, promise ea cu ochii strălucind. M-am schimbat mult. — Nu chiar aşa de mult, fetiţa mea înălţându-şi sprâncenele dese, albe, acesta se uită cu înţeles la voalul scurt şi la testemelul care atârnau uitate de vârful degetelor ei. — Ah! făcu Jenny râzând şi grăbită să se explice. M-am jucat de-a baba-oarba… cu copiii… şi nu intrau sub glugă. Ai văzut-o pe stareţă? Ce ţi-a spus Mama Ambrose? În ochii lui sobri scânteie râsul, dar replică sever: — Mi-a spus că ai obiceiul să stai pe colina ta şi să te uiţi la cer, visând, ceea ce sună foarte cunoscut, fetiţo. Şi mi-a spus că ai tendinţa să aţipeşti în timpul liturghiei, dacă preotul ţine o slujbă mai lungă decât crezi tu c-ar trebui, ceea ce îmi sună la fel de cunoscut. Lui Jenny i se prăbuşi inima la ceea ce părea a fi o trădare din partea stareţei pe care o admira atât de mult. Într-un fel, Mama Ambrose era ca un adevărat stăpân al propriului ei domeniu, controlând veniturile din partea fermierilor şi animalele care aparţineau superbei mănăstiri, prezidând la masă, de câte ori aveau oaspeţi şi ocupându-se de toate celelalte chestiuni, de la mirenii care lucrau pământul mănăstirii, la călugăriţele care trăiau închise între zidurile înalte. Brenna era îngrozită de femeia severă, dar Jenny o iubea, astfel încât aparenta trădare din partea stareţei tăie adânc în inima ei. Următoarele cuvinte ale tatălui ei, rostite cu severă mândrie, dădură uitării dezamăgirea. — Mama Ambrose mi-a mai spus că pe umerii tăi se află un cap care-i face cinste chiar şi unei stareţe. A spus că eşti o Merrick pur-sânge, cu suficient curaj ca să poţi deveni conducătorul clanului. Dar nu o să ajungi acolo, o preveni el, spulberând cel mai drag vis al lui Jenny. Lui Alexander, cel mai mare dintre cei trei fraţi vitregi ai ei, îi va reveni poziţia care-i fusese promisă ei. Ceea ce nu ar fi fost atât de greu de suportat, dacă Alexander ar fi fost bun, sau cel puţin cinstit, dar el era un uneltitor mincinos şi un trădător iar Jenny ştia asta, chiar dacă tatăl ei şi clanul ei nu vedeau. Din primul an când venise să locuiască la castelul Merrick, începuse să împrăştie poveşti despre ea, poveşti atât de calomnioase şi de dezgustătoare, dar atât de inteligent concepute încât, după câţiva ani reuşise să întoarcă tot clanul împotriva ei. Pierderea afecţiunii clanului încă o mai durea cumplit. Chiar şi acum, când se uitau prin ea ca şi cum nu ar fi existat, Jenny trebui să-şi impună să-i roage să o ierte pentru lucruri pe care nu le făcuse. William, fratele mijlociu, era ca şi Brenna, dulce şi teribil de timid, în timp ce Malcolm, cel mai mic, era la fel de ticălos şi de perfid ca Alexander. — Stareţa a mai zis, continuă tatăl ei, că eşti bună şi blândă dar că ai şi temperament… — Ah. În mod normal, Jenny s-ar fi bucurat, dar urmărind chipul tatălui ei, văzu cum acesta deveni mai aspru şi mai tensionat decât îl văzuse vreodată. Chiar şi glasul i se înăspri, spunând: — Este bine că ai renunţat la firea ta sălbatică şi că ai devenit tot ce eşti acum, Jennifer. Se opri, ca şi cum nu ar fi putut sau nu ar fi vrut să continue şi Jenny îndrăzni, încet: — De ce, tată? Inspirând lung, greu, tatăl ei spuse: — Pentru că viitorul clanului va depinde de răspunsul tău la următoarea mea întrebare. Cuvintele acestea răsunară în mintea ei ca sunetele unei goarne, ameţind-o de surescitare şi bucurie. „Viitorul clanului depinde de tine…?” Era atât de fericită, încât abia dacă-şi credea urechilor. Era ca şi cum s-ar fi aflat sus pe deal, privind spre mănăstire, visându-şi visul ei iubit, cu ochii deschişi – acela în care tatăl ei venea mereu spre ea, spunându-i, „Jennifer, viitorul clanului depinde de tine. Nu de fraţii tăi vitregi. De tine.” Era ocazia pe care o visase ea ca să-i dovedească clanului tot ce putea şi să-i recâştige afecţiunea. În acest vis cu ochii deschişi, era întotdeauna chemată să întreprindă un act de mare curaj, ceva măreţ şi periculos, cum ar fi să înlăture zidul castelului Lupului Negru şi să-l captureze pe acesta cu mâinile goale. Dar indiferent cât de imposibilă ar fi fost misiunea ei, niciodată nu s-a îndoit, niciodată nu a ezitat o clipă, să accepte provocarea. Jenny cercetă chipul tatălui ei, întrebându-l nerăbdătoare: — Ce trebuie să fac? Spune-mi şi o voi face! Voi face ori… — Te măriţi cu Edric MacPherson? — Ceee? gâfâi îngrozita eroină din visele lui Jenny. Edric MacPherson era mai bătrân decât tatăl ei; un bărbat zbârcit, înfricoşător, care încă de pe când începuse să se transforme din fetiţă în domnişoară, se uita la ea într-un fel care îi făcea pielea ca de găină. — Te măriţi sau nu, cu el? Sprâncenele roşcate, delicate ale lui Jenny se strânseră împreună. — De ce? întrebă eroina care nu pusese niciodată întrebări. O privire stranie, îngrijorată, întunecă faţa tatălui ei. — Am mâncat bătaie la Cornwall, fetiţo, am pierdut jumătate din oameni. Alexander a fost omorât în bătălie. A murit ca un adevărat Merrick, luptând până la ultima suflare, adăugă el cu tristă mândrie. — Îmi pare bine că tu eşti teafăr, tată, spuse Jenny incapabilă să simtă mai mult decât o scurtă undă de tristeţe pentru fratele vitreg care-i făcuse viaţa un infern. Acum, ca de atâtea ori în trecut, îşi dori să existe ceva ce putea face ea, pentru ca tatăl ei să fie mândru de ea. — Ştiu că l-ai iubit ca pe propriul tău fiu. Acceptându-i alinarea cu o scurtă mişcare a capului, acesta reveni la discuţia începută. — Au fost mulţi cei care s-au opus să mă urmeze la Cornwall să lupte pentru cauza Regelui James, dar totuşi clanurile m-au urmat. Nu este niciun secret pentru englezi că influenţa mea a adus clanurile la Cornwall iar acum regele englez vrea răzbunare. Îl trimite pe Lup în Scoţia să atace castelul Merrick. Nespusa durere îi ascuţi glasul profund, când recunoscu: — Nu vom fi în stare, acum, să rezistăm asediului, nu, dacă nu ne va ajuta în luptă clanul MacPherson. MacPherson are destulă influenţă asupra altor douăsprezece clanuri, ca să le determine să ni se alăture şi pe acestea. Mintea lui Jenny alerga. Alexander era mort iar Lupul venea cu adevărat să-i atace căminul… Vocea răguşită a tatălui ei o smulse din ameţeală. — Jennifer, pricepi ce îţi spun eu? MacPherson mi-a promis ajutorul numai dacă îl accepţi tu de bărbat. Prin mama ei, Jenny era contesă şi moştenitoarea unui mare domeniu care se învecina cu al lui MacPherson. — Îmi vrea pământurile? spuse ea aproape plină de speranţă, amintindu-şi felul cumplit în care ochii lui Edric MacPherson îi cercetaseră trupul, în urmă cu un an, când se oprise la mănăstire ca să-i facă o „vizită de curtoazie”. — Da. — Nu i le putem da pur şi simplu, în schimbul ajutorului său? se oferi ea disperată, gata, dornică, să sacrifice fără ezitare un întins domeniu pentru binele oamenilor ei. — Nu ar accepta aşa ceva! spuse tatăl ei mânios. Este o onoare să te lupţi pentru neamul tău, dar el nu şi-ar putea trimite oamenii să lupte într-o bătălie care nu este a lor şi să accepte pământurile tale pentru el, drept răsplată. — Dar dacă îşi doreşte atât de mult pământurile mele, trebuie să existe o cale… — El te vrea pe tine. Mi-a trimis vorbă la Cornwall. Privirea lui rătăci pe chipul lui Jenny, înregistrând schimbările uluitoare care transformaseră simplitatea copilăroasă, pistruiată, delicată, într-un chip de o frumuseţe aproape exotică. — Fetiţo, tu ai acum înfăţişarea mamei tale, care aţâţă poftele unui bărbat bătrân. Nu ţi-aş fi cerut aşa ceva, dacă ar fi existat o altă posibilitate. Obişnuiai să mă implori să te fac stăpâna clanului, îi aminti el brutal. Spuneai că nu există nimic ce n-ai fi în stare să faci pentru clanul tău… Stomacul lui Jenny se strânse într-o senzaţie de vomă la gândul că-şi va încredinţa trupul, toată viaţa ei, în mâinile unui bărbat care-i stârnea o repulsie instinctivă, dar îşi înălţă capul şi întâlni curajoasă privirea tatălui ei. — Da, tată, spuse ea, încet. Trebuie să vin cu tine acum? Mândria şi uşurarea de pe chipul lui aproape că făcură să merite sacrificiul. Tatăl ei scutură din cap. — Este mai bine să rămâi aici, cu Brenna. Nu avem cai de prisos şi suntem grăbiţi să ajungem la Merrick ca să ne pregătim de luptă. O să-i trimit vorbă lui MacPherson că ai fost de acord să te măriţi cu el, apoi o să trimit pe cineva aici, după tine. Când acesta se întoarse să încalece, Jenny cedă tentaţiei cu care luptase în tot acest timp: în loc să rămână deoparte, intră printre şirurile de călăreţi care fuseseră odinioară prietenii şi tovarăşii ei de joacă, în speranţa că poate unii dintre ei au auzit-o dându-şi încuviinţarea să se mărite cu MacPherson şi că acest lucru le va neutraliza îndărătnicia, se opri în dreptul calului unui roşcovan cu faţa roşie. — Bună ziua, Renald Garvin. Ce mai face soţia ta? îl întrebă, zâmbindu-i ezitant. Maxiliarele acestuia se încleştară, iar ochii lui negri trecură pe deasupra ei. — Destul de bine, îmi închipui, spuse el muşcător. Jenny înghiţi la neîndoielnica respingere din partea bărbatului care o învăţase odinioară să pescuiască şi care râsese împreună cu ea, când căzuse în apă repede. Jenny se întoarse şi se uită implorator la bărbatul din şirul de lângă Renald. — Şi tu, Michael MacCleod? Te mai doare piciorul? Ochi albaştri, reci, îi întâlniră pe ai ei, ca să se îndrepte repede înainte. Se duse spre călăreţul din spatele acestuia, al cărui chip era plin de ură şi îşi întinse mâna implorator, spunând cu o voce înecată, rugătoare: — Garrick Carmichael, au trecut patru ani de când s-a înecat Becky a ta. Îţi jur acum, aşa cum ţi-am jurat atunci, că nu am împins-o eu în râu. Nu ne certam, asta a fost o minciună inventată de Alexander ca să… Cu chipul împietrit, Garrick Carmichael dădu pinteni calului şi fără măcar să o privească, bărbaţii începură să treacă pe lângă ea. Doar bătrânul Josh, armurierul clanului, îşi opri calul, lăsându-i pe ceilalţi să treacă. Aplecându-se, îşi puse mâna bătătorită pe capul ei. — Eu ştiu că spui adevărul, fetiţo, o asigură el şi absoluta lui loialitate îi aduse lui Jenny lacrimi în ochi, în timp ce privea în sus, în ochii lui blânzi, cafenii. — E drept, eşti plină de temperament, nimeni nu neagă asta, dar chiar şi când erai de-o şchioapă îl ţineai în frâu. Poate că Garrick Carmichael şi ceilalţi or fi fost ei prostiţi de aerul angelic al lui Alexander, dar nu bătrânu’ Josh. Pe mine n-o să mă vezi plângând după el! Clanul o s-o ducă de departe mai bine cu tânărul William. Carmichael şi ceilalţi – adăugă el încurajator, o să-şi revină când o să ştie că te măriţi cu MacPherson pentru binele lor şi al tatălui tău. — Unde sunt fraţii mei vitregi? întrebă Jenny ca să schimbe subiectul, să nu izbucnească în lacrimi. — Vin şi ei, pe un alt drum. Nu ştiam dacă Lupul nu va încerca să ne atace în timpul marşului, aşa că ne-am despărţit după ce am ieşit din Cornwall. Spunând acestea, o mai mângâie o dată pe creştet şi dădu pinteni calului. Ca într-o ceaţă, Jenny rămase stană de piatră în mijlocul drumului, privindu-şi clanul îndepărtându-se călare şi dispărând după cotitură. — Se întunecă, îi spuse Brenna cu glasul blând, plin de simpatie. Ar trebui să ne întoarcem la mănăstire. Mănăstirea. Abia în urmă cu trei ceasuri plecase Jenny de la mănăstire, simţindu-se veselă şi plină de viaţă. Acum se simţea – moartă. — Ia-o înainte. Eu – eu nu mă pot întoarce acolo. Nu, încă. O să urc puţin pe deal. — Stareţa o să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă şi nu mai e mult, spuse Brenna îngrijorată. Aşa era întotdeauna, Jenny încălcând o regulă şi Brenna supunându-i-se. Brenna era bună, docilă şi frumoasă, cu păr blond, ochi cafenii şi dulce, ceea ce o făcea, în ochii lui Jenny, întruchiparea feminităţii. Totodată era timidă şi sfioasă, pe cât era Jenny de impulsivă şi de curajoasă. Fără Jenny nu ar fi avut nici cea mai mică aventură – şi nici n-ar fi fost vreodată dojenită. Fără Brenna care să-şi facă griji şi să o protejeze, Jenny ar fi avut şi mai multe aventuri, şi ar fi avut parte de mai multe dojeni. Drept rezultat, cele două fete erau total devotate una alteia şi încercau să se protejeze pe cât posibil de defectele fiecăreia. Brenna ezită, apoi se oferi cu un uşor tremur în glas: — Rămân cu tine. Dacă rămâi singură, o să uiţi de oră şi poţi să pici în ghearele unui – urs, în întuneric. În clipa aceea, perspectiva de a fi ucisă de un urs i se păru lui Jenny de-a dreptul îmbietoare, faţă de viaţa pe care o vedea înaintea ei, întunecoasă şi plină de rele presentimente. În ciuda faptului că dorea cu adevărat, că avea nevoie să rămână afară ca să-şi poată aduna gândurile, Jenny scutură din cap, ştiind că dacă vor face asta, Brenna o să moară de spaimă când va da ochii cu stareţa. — Nu, ne întoarcem. Ignorându-i cuvintele, Brenna o apucă pe Jenny de mână şi o luă la stânga, spre panta dealului care străjuia mănăstirea şi pentru prima oară Brenna era cea care conducea, iar Jenny, cea care o urma. În pădurea care se întindea de-a lungul drumului, umbrele se mişcau tainic, rămânând paralele cu poteca pe care urcau fetele. Pe la jumătatea drumului pe panta puternic înclinată, Jenny se săturase deja să-şi plângă de milă şi făcu un efort herculean să-şi ridice moralul. — Închipuie-ţi, începu ea uitându-se la Brenna, de fapt mi s-a oferit ocazia să fac un gest grandios şi nobil – să mă mărit cu MacPherson, pentru binele poporului meu. — Eşti ca Ioana d’Arc conducându-şi poporul spre victorie, consimţi Brenna cu entuziasm. — Exceptând faptul că eu mă mărit cu MacPherson. — Şi, că vei avea o soartă mai tristă decât a ei, termină Brenna încurajator. La această remarcă deprimantă pe care o făcuse sora ei cu atâta entuziasm, ochii Jennei se dilatară de râs. Încurajată de faptul că lui Jenny îi revenise abilitatea de a râde, Brenna căută altceva cu care să-i distragă atenţia şi să o înveselească. În timp ce se apropiau de culmea dealului, acoperită cu o pădure deasă, o întrebă brusc: — Ce a vrut tata să spună când ţi-a zis că „ai aerul mamei tale”? — Nu ştiu, începu Jenny, sustrasă de senzaţia bruscă, neplăcută, că erau urmărite în întunericul care se lăsa. Întorcându-se şi mergând cu spatele, se uită în jos, spre fântână şi văzu că sătenii dispăruseră în căldura căminelor lor. Strângându-şi pelerina în jurul ei, se înfiora sub vântul muşcător şi adăugă, fără prea mult interes: — Maica Stareţă spune că aerul meu este uşor obraznic şi că trebuie să mă apăr de efectul pe care o să-l am asupra bărbaţilor, când voi pleca de la mănăstire. — Ce vor să însemne toate astea? Jenny dădu din umeri, neinteresată. — Nu ştiu. Întorcându-se şi mergând din nou cu faţa înainte, Jenny îşi aminti de testemelul şi de voalul din mână şi începu să-şi repună testemelul. — Ţie cum îţi par? întrebă ea aruncându-i Brennei o privire derutată. Nu mi-am văzut chipul de doi ani, decât când mi l-am surprins în apă. M-am schimbat mult? — Ah, da, râse Brenna. Nici măcar Alexandru nu ţi-ar mai putea spune că eşti costelivă şi ştearsă sau că părul tău este morcoviu. — Brenna! o întrerupse Jenny, izbită brusc de propria ei indiferenţă. Suferi mult pentru moartea lui Alexander? Era fratele tău şi… — Nu mai vorbi despre asta, o rugă Brenna cu voce tremurândă. Am plâns când mi-a spus tata, dar au fost lacrimi puţine şi mă simt vinovată că nu l-am iubit cum ar fi trebuit. Nici atunci şi nici acum. Nu am putut. Era atât de… de meschin. Este urât să vorbeşti rău despre morţi, dar nu mă pot gândi la prea multe lucruri bune pe care să le spun despre el. Vocea i se pierdu şi îşi strânse pelerina în jurul corpului, sub vântul umed, uitându-se la Jenny cu ochi imploratori, dorind să schimbe subiectul. — Atunci spune-mi cum arăt, o invită Jenny, strângându-şi repede, cu putere, sora în braţe. Se opriră din mers, împiedicându-se de copacii deşi care acopereau restul povârnişului. Un zâmbet leneş, gânditor, se întinse peste chipul frumos al Brennei în timp ce-şi studia sora vitregă, ochii ei de culoarea alunei rătăcind pe chipul expresiv al lui Jenny, dominat de o pereche de ochi mari, de limpezimea cristalului albastru, sub sprâncene castanii, graţios arcuite. — Ei bine, eşti… eşti chiar frumoasă! — Bine, dar vezi ceva neobişnuit la mine? o întrebă Jenny gândindu-se la cuvintele Maicii Stareţe, în timp ce-şi punea testemelul pe cap şi prindea în ace, deasupra, micul voal de lână. — Orice ar putea face un bărbat să se poarte ciudat. — Nu, stabili Brenna, care o privea pe Jenny cu ochii unei fete inocente, absolut nimic. Un bărbat ar fi răspuns cu totul altfel, pentru că deşi Jennifer Merrick nu era frumoasă în înţelesul convenţional, înfăţişarea ei era în acelaşi timp şocantă şi provocatoare. Avea o gură generoasă care invita la sărutat, ochi ca nişte safire lichide care şocau şi îmbiau, părul ca o mătase grea, roşie-aurie şi un trup zvelt, voluptuos, făcut pentru mâinile unui bărbat. — Ai ochi albaştri, începu Brenna binevoitoare, încercând să o descrie şi Jenny chicoti. — Şi acum doi ani tot albaştri erau, spuse ea. Brenna deschise gura să răspundă, dar cuvintele se transformară într-un strigăt sugrumat de mâna unui bărbat care i-o astupă, în timp ce începea să o târască în spate, la adăpostul des al copacilor. Jenny se lăsă în jos, aşteptând instinctiv un atac din spatele ei, dar prea târziu. Lovind din picioare şi strigând împotriva mâinii înmănuşate a unui bărbat, a fost ridicată în sus şi cărată în pădure. Brenna fusese aruncată pe spinarea calului răpitorului ei ca un sac de făină, membrele ei confirmând faptul că leşinase. Dar Jenny nu era chiar atât de uşor de supus. În timp ce răpitorul ei fără chip o trânti pe spinarea calului, ea se aruncă într-o parte, rostogolindu-se liberă, aterizând pe iarbă şi pământ, împingându-se în mâini şi picioare, sub cal şi reuşind în sfârşit să se ridice. Răpitorul o apucă din nou şi Jenny îşi vârî unghiile în obrazul lui, răsucindu-se în strânsoare. — Fir-ai tu să fii! sâsâi acesta încercând să o apuce de mâinile care se agitau. Jenny scoase un strigăt bun de îngheţat sângele în vine şi izbi cu toată puterea de care era în stare, nimerind cu cizma neagră, grea, de călugăriţă novice, în fluierul piciorului acestuia. Cu un oftat de durere, bărbatul blond îi dădu o clipă drumul. Jenny o rupse la fugă şi poate că ar fi reuşit chiar să câştige distanţă dacă nu i s-ar fi prins gheata în rădăcina groasă a unui copac şi nu ar fi fost trântită cu faţa la pământ, izbindu-se cu capul de o piatră, în timpul căderii. — Dă-mi funia, spuse fratele Lupului cu un zâmbet lugubru pe faţă, uitându-se la camaradul său. Trăgându-i pelerina peste cap captivei aproape leşinate, Ştefan Westmoreland i-o înfăşură apoi în jurul trupului, folosind-o ca să-i imobilizeze braţele de-a lungul acestuia, apoi luă funia pe care o legă bine de mijlocul lui Jenny. Terminând, ridică bocceaua umană şi o aruncă fără reverenţă peste cal, cu fundul spre cer, apoi se aruncă în şa, în spatele ei.  

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught    ANGLIA 1816     Capitolul 1   În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc. — Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani. — Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei… Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia. — Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare. Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ. — Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney. Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească: „Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”. Edward râse uşor. — Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele. Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor. — Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător. — Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare. — De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat. Anne zâmbi. — Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere. — Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut. În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare. — Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături. Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei. — Ai răbdare, Elizabeth, spuse el. — Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant. — Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul. — Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine. — Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru. La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin. Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă. Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii. Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă. Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin. O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul. — Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri. Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe. — Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib. — E acolo. Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente. Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire. — Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată. Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr. — Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă. — D-dar de ce? insistă Emily. — Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci. — Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine! — Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă. — Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar. — N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre. Emily refuză să schimbe subiectul. — Atunci, ce ai de gând să faci? — Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să… — O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia. Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica. — Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla? Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită: — Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea. — Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca… Whitney strânse pumnii furioasă. — Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele. Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă. — Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori. — O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni. Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal. Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă. După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite. Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap. — Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie. Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă: — Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit. — Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră. Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop. — Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind. Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă. — Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici. Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară. Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea. — Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este? Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat. — Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el. — Pe… îngăimă Lord Gilbert. Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari. — Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă. — Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu. Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori. — Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră. Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine. — Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert. Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv. — Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă. — În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său. — La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna. El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut. Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică. Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe. Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate. Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja. — Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios? — Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine. — Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an? — N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu. — Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii? Whitney roşi. — Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat. — Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily. — Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi… Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun. — Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect? — Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă. — Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect? — N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă… — În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă? — Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut. Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei. — Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară. Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă: — Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate. — Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă. — Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată. Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă: — Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.   Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar: — Cât de informativ, unchiule. Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură: — Cât de informativ, mătuşă. Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru. După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea. În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani. În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins. — Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte. Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia. Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney. — M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne. Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă: — E un roman de dragoste? — Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei. — Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou. — Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă. — Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu. Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic. — Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare. Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil. — Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”? Pufnind ironică, Whitney încheie:. — Aici mi-aş fi luat repede sărurile! — Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei. — Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei. — Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea. — Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea? — În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească. — Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră. Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale. — Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva. Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili. — Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc. Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe: — Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită. Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul. În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se. — Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi? Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât. — Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă. Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda. — În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine. Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei. — I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei. Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei. — Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă. Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră. — Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine? Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă. — Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta. — Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine. — Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.

Pasiune secreta de Judith McNaught  CAPITOLUL 1   Zgomotul produs de muzică şi glasuri prinse să scadă în intensitate, atunci când Julianna Skeffington coborî în fugă treptele terasei unui conac bine luminat, în care 600 de membri ai înaltei societăţi participau la un bal mascat. Înaintea ei, prin grădinile elegante luminate de torţe, mişunau zeci de oaspeţi în costume şi servitori în livrele. Chiar după grădini se întrevedea un labirint uriaş, format dintr-un gard viu, înalt, care oferea ascunzătoarea ideală. Julianna o porni în direcţia lui, fără a mai sta pe gânduri. Strângându-şi fustele înfoiate ale rochiei tip Marie Antoinette pe lângă corp, se avântă spre mulţime, croindu-şi drum cu greutate printre cavaleri în armură, bufoni, bandiţi şi un întreg sortiment de regi şi de regine, toate personaje shakespeariene şi creaturi domestice şi sălbatice. Julianna văzu deschizându-se deodată o potecă înaintea ei, aşa că se gândi să profite, însă se văzu nevoită să se dea deoparte, atunci când un „copac” mare cu mere roşii de mătase atârnate de ramurile lui îi apăru deodată în cale. Copacul se înclină politicos înaintea Juliannei, apoi trecu cu demnitate pe lângă ea, cu o ramură prinsă graţios de talia unei doamne îmbrăcate ca o lăptăreasă. Reuşi să meargă rapid până aproape de mijlocul grădinii, unde un grup de muzicieni, aşezat între două fântâni în stil roman, cânta de zor pentru cuplurile care preferaseră să danseze acolo. Scuzându-se, încercă, fără succes, să ocolească un bărbat înalt costumat în motan, care şoptea ceva în urechea mică şi roz a unui şoricel drăgălaş. Când o văzu pe Julianna, motanul se opri din vorbă un moment lung, în care cercetă cu obrăznicie decolteul ei generos, şi-i făcu cu ochiul înainte să-şi reîntoarcă atenţia asupra adorabilului şoricel cu mustăţi absurd de lungi. Uluită de comportamentul deşănţat al petrecăreților din acea seară, Julianna aruncă o privire rapidă peste umăr şi văzu că maică-sa tocmai ieşise pe terasa casei. Se postase în capătul treptelor în formă de evantai, ţinând de braţ un bărbat necunoscut, şi cerceta cu un ochi ca de uliu grădinile. O căuta pe Julianna. Cu instinctul infailibil al unui copoi de vânătoare, maică-sa se întoarse şi privi chiar în direcţia ei. Această scenă familiară aproape c-o făcu pe Julianna s-o rupă la fugă, până când dădu peste ultimul obstacol aflat între ea şi labirint, un grup mare de bărbaţi excesiv de veseli, care se postase sub un pâlc de copaci şi râdea isteric în faţa încercărilor nereuşite ale unui bufon de a jongla cu nişte mere. În loc să treacă prin faţa lor, riscând astfel să fie descoperită de maică-sa, Julianna decise deodată că era mai înţelept să încerce să treacă prin spatele lor. — Dacă nu vă e cu supărare, domnilor, murmură ea, încercând să se strecoare prin spaţiul îngust dintre spinările lor şi trunchiurile copacilor, aş vrea să-mi permiteţi să trec. Bărbaţii însă, în loc să se dea prompt la o parte din calea ei, aşa cum le dicta cea mai elementară politeţe, parcă nici n-o auzeau. Doi dintre ei se răsuciră s-o privească peste umăr, apoi se întoarseră cu faţa spre ea ca s-o cerceteze mai bine. — Măi să fie, ce-avem noi aici? rosti unul dintre ei, pe un ton care indica limpede că era beat mort, sprijinindu-se nesigur de trunchiul unui copac. Apoi, îşi îndreptă atenţia asupra unui servitor care tocmai îi adusese ceva proaspăt de băut şi, luând paharul, îl întinse spre ea. Ceva răcoritor, doamnă? În clipa aceea, Julianna era mai preocupată să scape de maică-sa decât să-şi facă griji în privinţa tânărului lord beat, care abia se mai ţinea pe picioare. Era convinsă că toţi ceilalţi tovarăşi ai lui aveau să-l oprească să se comporte încă şi mai scandalos decât o făcuse până atunci. Acceptă paharul, ca să nu-l stârnească şi mai rău, şi apoi, trecând pe sub braţul lui, îşi continuă demnă drumul spre labirint. — Uită de ea, Dickie, îl auzi spunând pe prietenul lui. Jumătate din dansatoarele de la Operă şi cam toate curtezanele celebre sunt aici în seara asta. Poţi să ai cam orice femeie îţi încântă ochii. Tipa asta n-avea chef de distracţie. Julianna îşi aminti că jumătate din matroanele din lumea bună dezaprobau cu tărie astfel de baluri mascate, mai ales când participau şi tinere debutante, şi, după ceea ce văzuse în seara aceea, înţelegea prea bine de ce. Cu identităţile ascunse în siguranţă pe după măşti şi costume, membrii înaltei societăţi se comportau exact ca… şi oamenii de cea mai joasă speţă!       CAPITOLUL 2   Ajunsă în interiorul labirintului, Julianna porni pe prima potecă ieşită în cale şi se strecură pe după primul colţ, apoi se lipi cu spatele de gardul de arbuşti verzi. Cu o mână liberă încercă să-şi netezească straturile de volane care-i împodobeau tivul rochiei şi al decolteului adânc. Însă acestea continuau să se încăpăţâneze să stea ridicate ca nişte steguleţe ce fremătau în noaptea cam vântoasă. Cu inima bubuindu-i în piept din cauza emoţiilor, nu a oboselii, rămase perfect nemişcată, dar cu urechile ciulite, separată de restul grădinii doar de un simplu gard viu. Privi în gol spre paharul pe care-l ţinea în mână şi simţi o undă de furie zadarnică din cauza neputinţei ei de a o împiedica pe maică-sa să se facă de râs şi să-i distrugă ei viaţa. Încercând să-şi alunge gândurile acelea negre, Julianna ridică paharul la nas şi adulmecă băutura, cutremurându-se uşor din cauza aromei prea puternice. Mirosea exact ca licoarea pe care o bea taică-său. Nu ca vinul de Madeira pe care-l sorbea de dimineaţă şi până seara, ci ca lichidul acela de culoarea ambrei, pe care-l savura întotdeauna după cină, pasă-mi-te în scopuri medicale, pentru calmarea nervilor, sau cam aşa ceva. În acel moment nervii Juliannei ar fi avut mare nevoie de un calmant. O clipă mai târziu auzi şi glasul mamei ei venind din cealaltă parte a împrejmuirii de frunze, şi inima aproape că-i sări din piept. — Julianna, eşti pe aici, dragă? strigă maică-sa. Lordul Makepeace este alături de mine şi abia aşteaptă să se prezinte… Julianna parcă-l şi vedea pe bietul lord Makepeace, oricine ar fi fost el, târât fără de milă de braţ prin labirint şi prin toate cotloanele grădinii de către mama ei cea hotărâtă. Incapabilă să îndure stânjeneala cumplită a unei alte prezentări unui alt pretendent nefericit şi şovăitor pe care maică-sa îl înhăţase fără milă, Julianna se lipi şi mai mult de ramurile gardului viu, până când acestea i se prinseră în părul blond, ce fusese coafat cu atenţie de către cameristă. Deasupra capului, luna binevoitoare se strecură deodată în spatele unui strat gros de nori, cufundând labirintul vegetal în întuneric, în timp ce maică-sa îşi continua monologul fără pic de jenă. — Julianna este o fată delicios de aventuroasă, rosti veselă lady Skeffington, părând mai degrabă frustrată. Este stilul ei să plece de la bal şi să se piardă prin grădini, să exploreze domeniul. Julianna traduse automat minciunile mamei ei în: „Julianna este o fată singuratică, ce trebuie trasă cu forţa din faţa scrierilor ei şi a cărţilor. Este stilul ei să se ascundă astfel pe undeva, prin vreun tufiş.” — A fost teribil de căutată în sezonul ăsta. Nici nu ştiu cum de n-ai întâlnit-o la cine ştie ce petrecere. De fapt, am fost nevoită să insist să-şi mai restrângă invitaţiile pe care le acceptă la un mai mult de zece pe săptămână, ca să mai aibă şi timp să se odihnească. Însă adevărul era: „Julianna n-a primit zece invitaţii nici măcar tot sezonul de anul trecut, darămite într-o singură săptămână, dar am nevoie de o scuză, de un motiv pentru care n-ai întâlnit-o. Cu puţin noroc, o să înghiţi toate gogoşile astea.” Din păcate, lordul Makepeace nu era chiar atât de naiv. — Zău?! murmură el pe tonul unui om care lupta cu reaua-credinţa şi neîncrederea ţinute în frâu numai din politeţe. Pare o femeie ciudată… adică neobişnuită, dacă nu-i plac astfel de evenimente sociale. — Dar nu aşa cum am vrut eu să las să se înţeleagă! se grăbi lady Skeffington să spună. Juliannei îi plac la nebunie balurile şi seratele! Însă se gândi: „Julianna ar prefera mai degrabă să-şi scoată o măsea.” Cred sincer că voi doi v-aţi potrivi de minune, adăugă ea. „Intenţionez să mă scap de ea cât mai repede măritând-o cât mai bine, iar tu, amice, ai toate calităţile unui soţ: eşti bărbat, ai un nume respectat în înalta societate şi o avere importantă.” — Nu e deloc genul de femeie insistentă şi cu tupeu, aşa cum întâlneşti acum la fiecare pas. „Ea n-o să facă nimic să se arate într-o postură cât mai avantajoasă.” — Pe de altă parte, are anumite calităţi peste care niciun bărbat n-ar putea să le treacă cu vederea. „Ca să fiu sigură de acest lucru, în seara asta am obligat-o să poarte o rochie atât de decoltată, încât ar fi fost mai potrivită pentru o femeie măritată în căutare de aventuri, nu pentru o fată de numai optsprezece ani.” — Însă nu este deloc grăbită. „În pofida decolteului scandalos, e preferabil să nu încerci să o atingi, fără ca mai întâi să-i ceri mâna.” Dorinţa de libertate a lordului Makepeace învinse, în cele din urmă, politeţea adânc înrădăcinată. — Trebuie să mă înapoiez în sala de bal, lady Skeffington. Cred că… sunt sigur că i-am rezervat următorul dans domnişoarei Topham. Gândul că victima era gata să scape şi să nimerească în ghearele celei mai curtate debutante a sezonului o făcu pe mama Juliannei să se răzbune spunând cea mai mare minciună de până atunci. Inventând fără pic de jenă o relaţie inexistentă între fiica ei şi cel mai râvnit burlac din Anglia, rosti plină de ifose: — Aşa e, mai bine să ne întoarcem în sala de bal. Cred că însuşi Nicholas Duville i-a rezervat următorul vals Juliannei. Probabil că lady Skeffington o şi pornise pe urmele lordului, pentru că glasurile lor de abia se mai auzeau. — Domnul Duville i-a acordat o atenţie deosebită Juliannei. De fapt, am de ce să cred că singurul motiv pentru care a venit aici în această seară a fost gândul că astfel va putea să petreacă câteva momente cu ea. Zău, domnul meu, e perfect adevărat, deşi aş prefera ca acest lucru să rămână doar între noi şi…   ♥ ♥ ♥ Ceva mai departe în labirint, superba văduvă a baronului Penwarren stătea cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui Nicholas Duville şi, zâmbind, tocmai îi zicea: — Nicki, dragule, să nu-mi spui că această teribilă lady Skeffington a reuşit să te convingă cumva să dansezi cu fata ei. Nu tocmai pe tine! Dacă a izbutit, iar tu chiar o faci, atunci o să ajungi de râsul tuturor saloanelor. Dacă n-ai fi fost plecat în Italia toată vara, ai fi ştiut că a devenit o adevărată întrecere între burlaci în a-i dejuca planurile. Să ştii că nu glumesc, îl preveni Valerie, nemulţumită de calmul lui, femeia asta e gata de orice ca să pună mâna pe un soţ bogat pentru fata ei şi astfel să-şi întărească poziţia în societate. E gata de absolut orice. — Îi mulţumesc pentru avertisment, scumpo, îi răspunse Nicki cu răceală. Îţi mărturisesc că l-am cunoscut pe soţul lui lady Skeffington cu puţin înainte să plec în Italia. Cu toate astea, n-am dat cu ochii de mamă sau de fiică, aşa că nici pomeneală să le fi promis să dansez cu vreuna din ele. Valerie oftă uşurată. — Nici nu-mi imaginam să fi fost aşa de fraier. Julianna e o fată extrem de drăguţă, dar cu toate astea nu e deloc stilul tău. E foarte tânără, foarte virginală şi am înţeles că are prostul obicei să se ascundă pe după draperii, sau ceva de genul ăsta. — Pare încântătoare, minţi Nicki chicotind. — Nu seamănă deloc cu mama ei, asta-i sigur, rosti Valerie, oprindu-se din vorbă când simţi un fior uşor de neplăcere, ca pentru a sublinia mai bine ce avea de gând să spună mai departe. Lady Skeffington îşi doreşte aşa de tare să facă parte din înalta societate, că e în stare de orice. Dacă n-ar fi fost aşa de ambiţioasă, ar fi părut tuturor de-a dreptul patetică. — Cu riscul de a părea obtuz, răspunse Nicki, care deja îşi pierduse răbdarea, atunci de ce mama naibii le-ai mai invitat la balul tău mascat? — Pentru că, scumpule, oftă Valerie, trecându-şi delicat degetele peste faţa lui, cu un gest de intimitate împărtăşită, în vara asta micuţa Julianna a făcut cunoştinţă cu noua contesă de Langford şi cu cumnata ei, ducesa de Claymore. La începutul sezonului, contesa şi ducesa au dat limpede de înţeles că doresc ca fetiţa asta să fie bine primită de înalta societate. Asta înainte să plece spre Devon împreună cu soţii lor. Cum nimeni nu vrea să-i ofenseze pe cei din familia Wesmorland şi cum lady Skeffington a reuşit să ne irite pe toţi, am aşteptat până în ultima săptămână a sezonului ca să ne facem datoria şi să le invităm la un bal. Din nefericire, din duzinele de invitaţii primite, lady Skeffington a acceptat-o tocmai pe a mea, probabil pentru că a auzit că o să vii şi tu aici. Valerie se opri deodată din vorbă, de parcă tocmai i-ar fi venit o idee. Zâmbind tandru, spuse: — Toată lumea îşi doreşte să afle cum s-a întâmplat ca Julianna şi mama ei cea nesuferită să ajungă să le cunoască pe contesă şi pe ducesă, şi pun pariu că tu ştii foarte bine, nu-i aşa? Bârfele spun că tu le cunoşteai foarte bine pe ambele doamne înainte ca ele să se fi măritat. Spre marea uimire a lui Valerie, expresia de pe chipul lui Nicki se schimbă deodată, devenind rece şi distantă, iar cuvintele lui reprezentau un avertisment clar: — Defineşte ce ai vrut să laşi să se înţeleagă prin „le cunoşteai foarte bine”. Dându-şi seama că intrase cumva pe un teritoriu interzis, Valerie dădu să se retragă într-un loc sigur. — Am vrut să spun că se ştie că eşti bun prieten cu ambele doamne. Nicki îi acceptă oferta de pace şi o lăsă să se retragă cu demnitate, dar fără a lăsa deoparte subiectul: — Şi soţii lor sunt foarte buni prieteni cu mine, continuă el, deşi era mai degrabă o exagerare. Deşi era în termeni amicali atât cu Stephen, cât şi cu Clayton Westmoreland, niciunul din ei nu era tocmai încântat de prietenia soţiilor lor cu Nicki, o situaţie despre care cele două tinere doamne îi spuseseră că va continua până când „o să ai şi tu propria ta nevastă, Nicki, aşa cum sunt Clayton şi Stephen cu noi.” — Cum nu eşti încă promis domnişoarei Skeffington, îi zise Valerie încet, atrăgându-i din nou atenţia asupra ei şi prinzându-l cu o mână de ceafă, înseamnă că nimic nu ne împiedică să ieşim prin partea din spate a labirintului ca să mergem la tine în dormitor. Din clipa în care-l întâmpinase, Nicki ştiuse că această sugestie avea să vină, iar în clipa aceea se gândea la ofertă cu destulă răceală. Nu exista nimic care să-l oprească s-o accepte. Absolut nimic, exceptând poate lipsa de interes pentru ceea ce ştia că avea să urmeze, adică exact o oră şi jumătate de amor neinhibat cu o parteneră experimentată. Exerciţiul avea să fie precedat de un pahar cu şampanie şi încheiat cu un alt pahar de coniac excelent. După aceea, el se va preface a fi dezamăgit când ea se va simţi obligată să se întoarcă în propriul pat, ca să nu dea naştere la bârfe. Foarte civilizat, foarte elegant şi extrem de previzibil. În ultima vreme, viaţa sa devenise extrem de previzibilă, ca şi toţi cei implicaţi în ea, inclusiv el, ceea ce începuse să-l cam irite. Indiferent dacă se afla în pat cu o femeie sau la masa de joc cu amicii, automat spunea şi făcea numai ceea ce se cuvenea, în momentele potrivite. Se asocia numai cu bărbaţi şi femei din propria clasă socială, care erau la fel de previzibili şi de plicticoşi ca şi el. Începuse deja să se simtă ca o marionetă care juca pe o scenă alături de alte marionete, toate dansând după aceeaşi melodie, scrisă de acelaşi compozitor. Chiar şi când venea vorba despre legături ilicite ca aceea cu Valerie, exista un ritual care trebuia urmat şi care varia numai în funcţie de doamnă, dacă era sau nu căsătorită şi de rolul pe care-l juca el, acela de seducător sau de sedus. Cum Valerie era văduvă şi-şi asumase rolul de seducătoare, ştia exact cum avea să reacţioneze dacă-i refuza propunerea. La început avea să se bosumfle, pe urmă avea să râdă de el, iar la final avea să încerce să-l farmece. El, fiind cel sedus, va ezita, va deveni evaziv şi în cele din urmă va amâna până când ea va renunţa, dar n-o va refuza niciodată pe faţă. Dacă ar face-o, ar fi o nepoliteţe de neiertat, un pas greşit în complicatul dans social pe care-l executau cu toţii la perfecţie. În pofida tuturor acestor lucruri, Nicki ezită puţin înainte să spună ceva, aşteptând ca trupul să-i răspundă favorabil la sugestiile ei, deşi mintea le refuza. Cum acest lucru nu se întâmplă, clătină din cap şi făcu primul pas al dansului: ezitarea. — Cred că ar fi mai bine ca mai întâi să dorm, scumpo. Am avut o săptămână extrem de obositoare şi în ultimele două zile n-am dormit deloc. — Sper că n-ai de gând să mă refuzi, nu-i aşa, dragule? rosti ea, bosumflându-se fermecător. Nicki trecu imediat la temporizare: — Şi cum rămâne cu petrecerea? — Prefer să fiu cu tine. Nu te-am mai văzut de luni de zile şi, în afară de asta, petrecerea poate, continua la fel de bine şi fără mine. Am nişte servitori instruiţi la perfecţie. — Dar invitaţii tăi nu sunt la fel de bine instruiţi, rosti Nicki, încă evaziv, pentru că ea încă nu trecuse la următoarea fază. — Nici n-or să ştie că am plecat. — Dormitorul pe care mi l-ai dat e chiar alături de cel al mamei tale. — N-o să ne audă nici dacă rupem patul, ca data trecută. E surdă ca un lemn. Nicki tocmai era pe cale să continue cu amânările, dar Valerie îl luă prin surprindere accelerând procedura şi trecând direct la fermecarea lui, înainte ca el să fi avut timp să-şi spună replicile din acea piesă de teatru care devenise viaţa lui. Ridicându-se pe vârfuri începu să-l sărute. Mâinile ei îi înconjurară gâtul şi buzele desfăcute îi invitau limba. Nicki o prinse automat de talie şi se supuse invitaţiei, dar era un gest născut din politeţe, nu din dorinţă. Când o mână de-a ei se furişă spre partea din faţă a pantalonilor, el o eliberă şi păşi înapoi, deodată revoltat şi plictisit de întreaga şaradă. — Nu în seara asta, rosti el cu fermitate. Ochii ei îl acuzau deja de acea încălcare grosolană a regulilor. Îmblânzindu-şi glasul, o prinse de umeri, o întoarse şi o lovi uşor peste fund, în timp ce-o îndepărta de el. — Întoarce-te la oaspeţii tăi, scumpo. Deja cu mâna în buzunar după o ţigară de foi, adăugă cu politeţe: O să vin şi eu după puţin timp. Trebuie să fim discreţi.  

Soaptele noptii de Judith McNaught  Capitolul 1 O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Aşteptând. Îi cunoştea de-acum obiceiurile, programul. Ştia la ce oră se scula dimineaţa şi la ce oră se culca seara. Ştia că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Ştia titlul cărţii pe care o citea şi că o punea cu faţa în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza. Ştia că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta. Ştia că îşi cumpăra fardurile de la farmacie şi că îi trebuiau exact douăzeci şi cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineaţa. În mod clar, o interesa mai mult să fie curată şi îngrijită decât să-şi scoată în evidenţă atuurile fizice. Pe el, totuşi, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum şi nu pentru motivele „obişnuite”. La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauţiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate. Cu o populaţie de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenţi, micuţul orăşel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mişca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să îşi piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi şi şosele rapide, metropolitane. Astăzi o urmărise în drum spre parcul oraşului, unde îşi petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulţi veseli care beau bere şi de copii zgomotoşi, care veniseră acolo pentru picnicul şi petrecerile organizate de Ziua Preşedintelui. Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase şi feţe pătate, care treceau peşte picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alţii. Îi strigau „Hei, domnule!” şi-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball. Cât despre părinţii lor, atenţia acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forţat acum să-şi găsească adăpost şi anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine şi cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă aşezarea pe jos. Totul începea să-l enerveze şi ştia că răbdarea lui ajunsese la sfârşit. Ca şi pânda şi aşteptarea. Ca să-şi mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce îşi urmărea atent prada. În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaş, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci şi şase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenţi, cu toţii băieţi. Copiii mici erau interesaţi să-şi capete zmeul înapoi; adolescenţii erau interesaţi de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului. Băieţii îşi dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înţelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o poliţistă de treizeci de ani, erau un fenomen. De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru şaizeci, sâni frumoşi şi un trup zvelt, graţios, atrăgător, deşi departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în şortul kaki şi bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt şi de firesc, încât îl atrăgea, pe moment. Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieţii mai mari să-şi întoarcă privirile în direcţia lui, obligându-l să-şi ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-şi ascundă faţa, dar gestul era mai mult automat decât necesar. Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei şi de după intrări, aşa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetăţeni cuminţi care se bucurau de mâncarea gratuită şi de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, îşi spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului. Nu se uitase peste umăr când îi auzise paşii, într-una din seri; nici măcar nu-şi încuiase maşina după ce o parcase. Ca majoritatea poliţiştilor din oraşele mici, avea un fals sentiment de siguranţă în propriul ei orăşel, o invulnerabilitate conferită de insignă şi de pistolul pe care-l purta şi de secretele cetăţenilor, tocite şi atât de bine ştiute de ea. Totuşi, ea nu avea secrete pentru el. În mai puţin de şaptezeci şi două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălţimea, numărul carnetului de conducere, situaţia conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informaţii pe care le obţineai uşor pe internet, dacă ştiai unde să cauţi. Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informaţii combinate erau minore în comparaţie cu ceea ce ştia acum. Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă şi de previzibilă încât îl amuza; alteori era neaşteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Aşa încât continuă să aştepte şi să urmărească. În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele şi piese misterioase care în mod normal îţi construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă înceţoşată, complexă, confuză. Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos şi înmână zmeul proprietarului, în uralele şi aplauzele pline de încântare ale mânuţelor micuţe. — Mulţumesc, Sloan!, spuse Kenny Landry roşind de plăcere şi de admiraţie, în timp ce-şi lua zmeul înapoi. Lui Kenny îi lipseau cei doi dinţi din faţă, făcându-l uşor sâsâit, două detalii care o înduioşau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui. — Lui mami i-a fost groază să nu păţeşti ceva, dar eu puteam paria că ţie nu ţi-e niciodată frică. De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agăţau şortul, arătându-i prea mult din picioare. — Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-şi pornirea imperioasă de a-l îmbrăţişa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecţiunii. Se mulţumi să-i ciufulească doar părul castaniu. — Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiţă într-un şort roz şi un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admiraţie. Şi m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate. Avea un păr roşu, creţ, tuns scurt, pistrui pe năsuc şi o păpuşă jerpelită în mâini. Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat. — Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpuşile. Băieţii se caţără în copaci, o informă el pe Emma. — Învăţătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând şi mai tare păpuşa jerpelită, ca şi cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească. Îşi ridică ochii spre Sloan şi izbucni: — Învăţătoarea mea zice că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi pe băieţelul care a căzut în puţ. — Învăţătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului şi începând să o înfăşoare pe degete. Şi mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan şi în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la şcoală cu părinţii celor mai mulţi dintre copiii aceştia şi în timp ce zâmbea spre cercul feţişoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege. Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simţi o dorinţă teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorinţă de a avea un copil al ei, un băieţel sau o fetiţă, pe care să-l strângă în braţe şi să-l iubească şi să-l ducă la şcoală, devenise aproape o nevoie care câştiga în intensitate cu o viteză şi cu o forţă alarmante. Îşi dorea o micuţă Emma sau un micuţ Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească şi să-l înveţe. Din nefericire însă, dorinţa ei de a-şi lega viaţa de a unui bărbat nu crescuse câtuşi de puţin. De fapt, chiar dimpotrivă. Ceilalţi copii se holbau la Sloan cu nedisimulată veneraţie, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl şi bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La şase ani, Butch nu avea doar constituţia lor solidă, moştenindu-le şi bărbia pătrată şi fanfaronada macho. Bunicul lui era şeful poliţiei şi şeful lui Sloan. Butch îşi împinse bărbia în faţă, amintindu-i lui Sloan de Şeful Ingersoll. — Bunicul zice că orice poliţist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că eşti femeie-poliţist. În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaş dat dispărut şi sfârşise coborând într-un puţ ca să-l salveze. Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acţiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puţ şi după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viaţa ei, Sloan ieşise afară ca „eroină”. Murdară şi epuizată, Sloan fusese ovaţionată cu urale asurzitoare de către cetăţenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranţa copilului şi cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o ştire suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul. După o săptămână, notorietatea şi vâlva începuseră în sfârşit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media şi de erou local nu doar comic de nepotrivit ci şi deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetăţenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci şi cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentaţie deliberată” şi prezenţa ei în forţele poliţiei sale, ca pe un afront adus demnităţii lui, ca pe o provocare a autorităţii lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea. Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfăşurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny. — Am auzit aplauze şi ovaţii, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii şi apoi la zmeul-şoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău?, întrebă Sara zâmbindu-i şi făcându-l să se lumineze tot. Sara avea acest efect asupra bărbaţilor de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori şi cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbaţi din drumul lor cu o singură privire. — S-a agăţat în copac. — Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degeţel durduliu spre vârful copacului. — S-a căţărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură şi nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă. Sloan simţi, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în faţa copiilor. — Să fi curajos nu înseamnă că nu ţi-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deşi îţi este frică, faci totuşi ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteţi curajoşi când spuneţi adevărul, chiar dacă vă este frică să nu daţi cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos. Sosirea la faţa locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriaşe, îi făcu pe toţi copiii să se întoarcă la unison şi câţiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma şi pe Butch. — Mulţumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinţi lipsă. — Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-şi imposibilul impuls de a-l lua şi a-l strânge în braţe – cu maieul lui pătat, cu faţa lipicioasă, cu tot. După care cei trei copii se întoarseră şi se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan. — Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viaţă, declară Emma. — Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny. Butch Ingersoll se simţi obligat să califice şi să limiteze complimentul. — Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i şi mai mult unei Sloan amuzate, de Şeful Ingersoll. În mod ciudat, micuţa, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta. — Fetele sunt la fel de curajoase ca şi băieţii. — Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă poliţist. Asta e o meserie pentru bărbaţi. De aceea li se şi zice poliţişti. Emma se simţi cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei şi declară cu voce ascuţită: — Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie poliţist şef! — Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este poliţist şef şi spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite şi să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele! Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap. — Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb şi o luă la fugă, strângându-şi păpuşa, o feministă în faşă, cu lacrimi în ochi. — Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenţionă Kenny. — Cui îi pasă?, spuse Butch, un închistat în faşă, cu aceeaşi mentalitate ca a bunicului său. — Dacă mâine o să fi drăguţ de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny Un politician în faşă, ca şi tatăl lui.   Capitolul 2 Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara şi spuse cu un zâmbet ciudat: — Până mai adineauri nu reuşisem să decid dacă vreau să am un băieţel sau o fetiţă. Acum ştiu. În mod categoric, vreau o fetiţă. — Ca şi cum ai avea de ales, glumi Sara, obişnuită cu această topică a conversaţiei, care devenise tot mai frecvenţă. Şi în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îţi pot sugera să te străduieşti ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată şi soţ? Sara ieşea constant şi de câte ori ieşea cu cineva nou – ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenţia precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan. De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Şi indiferent de numărul mare al încercărilor ei eşuate de peţire, nu renunţa niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înţelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puţine ar fi avut ei în comun. — Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile şi chioşcurile montate de întreprinzătorii locali. — Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii şi o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunaţi în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roşii în doi elani roşii, cu coarne. Faţa umbrită era în profil şi bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea acelaşi grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui. — Este deja tatăl cuiva, spuse ea. — De ce spui asta? — Pentru că de o jumătate de oră se uită la acelaşi grup de copii. Sara nu era dispusă să renunţe. — Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui. — Atunci de ce crezi că-i urmăreşte? — Păi, ar putea să fie… — Un pervers? sugeră Sloan sec. Ca şi cum ar fi simţit că se vorbea despre el, bărbatul îşi aruncă paharul de carton în coşul de gunoi de lângă pom şi se îndepărtă în direcţia unde cea mai nouă achiziţie a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulţime de privitori. Sara se uită la ceas. — Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de peţit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru. Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broşuri însoţite de sfaturi gratuite. — Niciun mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broşură, până la ora asta. — Doar ciurucuri, glumi Sloan. — Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva. Sloan se uită la ceas. — Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aştept să ies din tură ca să mănânc ceva. — În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preţ! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili şi Pete Salinas a câştigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deşi este făcut din jumătate ardei jalapeno şi jumătate fasole boabe. Ăştia-s bărbaţii. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenţie şi plăcere subiectul simţindu-se expertă în materie de bărbaţi. În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă. — Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu. — Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe şi la diaree. Cortul poliţiei era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanţă. Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când maşina de poliţie a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll îşi extrase trupul greoi de pe bancheta din faţă şi trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso şi începu să scruteze zona, cu faţa încruntată. — Dacă aş şti să citesc chipurile oamenilor, aş zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând. — Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îţi începe schimbul. — Da, dar asta nu contează… Sara, izbucni ea, uite cine aşteaptă în faţa cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braţ. Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetăţenii fondatori ai orăşelului Bell Harbor şi unul dintre cei mai bogaţi locuitori. — Este un client cu un potenţial fantastic, aşteptând sfaturile tale excelente. Deşi este capricioasă. Şi foarte pretenţioasă. — Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare şi foarte flexibilă, spuse Sara şi Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei. Sloan îşi netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua şortului ei kaki şi o luă la dreapta, spre cortul secţiei de poliţie.

Dansul cu diavolul de Kirk Douglas Prolog   1987, Londra, Anglia   Inconfortabil cocoţate pe scaunele din lemn şi metal, cele şase tinere femei se agitau cu nervozitate, anxietatea lor fiind mărită de pereţii de oglindă ai sălii de repetiţii. Nu încetau să arunce priviri rapide spre uşă, până când, în sfârşit, el a intrat. Danny Dennison era frapant – de şase virgulă două picioare înălţime, musculos, cu un păr cu bucle negre, dese, ici şi colo cu reflexe de oţel, faţă osoasă şi ochi căprui închis. Ochii puteau intimida, îl puteau face să pară neînduplecat, mai ales când, adâncit în gânduri şi-i îngusta, încordând muşchii maxilarelor sale ferme. Dar, când zâmbea, faţa sa se relaxa, făcând gropiţe şi proiectând un dezarmant farmec bărbătesc, deşi ochii îi rămâneau mai totdeauna trişti. Cu înfăţişarea lui plăcută nu arăta, cu siguranţă de cincizeci şi cinci de ani şi, deseori, era confundat cu actorul vedetă şi nu cu regizorul. Danny se scărpină în cap. Trebuia să aleagă una dintre aceste tinere femei pentru un rol. Alt regizor ar fi lăsat această treabă pentru şeful cu distribuţia, dar Danny nu lăsa deoparte nici măcar treburile mărunte; avea grijă de detalii. Acesta era unul dintre motivele pentru care era atât de respectat de colegi. Dădu fiecăreia dintre ele o şansă, urmărindu-le cu răbdare în timp ce păşeau, legănându-şi coapsele, aplecându-se ca să-şi arate linia spatelui, împingându-şi sânii înainte. Cu excepţia uneia. Calmă, aştepta. O chema Luba. Îi dădu rolul şi concedie grupul. În timp ce o privea, ieşind împreună cu celelalte, se auzi strigând: — Luba. Se, întoarse şi, încet, se apropie. Avea doar douăzeci şi cinci de ani şi, stând în faţa lui, ca un elev în faţa unui profesor, părea fetişcană, cu obraji rotunzi de copil şi o piele roz, strălucitoare. Dar gura plină era prea senzuală pentru o fată tânără, iar ochii ei mari, foarte întunecaţi, erau adulţi, siguri, uşor intimidaţi. Încercă să fie nonşalant. — Aş vrea să-ţi vorbesc. Eşti liberă deseară? — Sigur. Răspunsul a fost atât de simplu, încât n-a mai ştiut cum să continue. — Ce zici de cină – pe la opt? — Nu pot, până la zece. Ce zici de un pahar, înainte de culcare? — În regulă. Stau la Dorchester. Mă găseşti la bar. Îi zâmbi din ochi, apoi plecă. În spatele lui, cineva spuse cu voce tare: — Priviţi cum pleacă un fund grozav. Danny se întoarse să-şi privească star-ul în faţă. Bruce Ryan avea o privire împăienjenită, goală, poate de prea multă cocaină. Danny se întreba dacă actorul îl auzise când a fixat întâlnirea. — Bruce, îi spuse cu blândeţe, gândeşte-te doar la „London Rock”. — Mda, mârâi actorul, rimează cu „cock[1]”. Întorcându-se la rulotă, Danny mormăi în sinea sa: — „London Rock” rimează şi cu „crock[2]”. Ce scenariu stupid! Nu-i plăcea deloc, dar avea un contract cu Ace Films şi Art Gunn, şeful studioului, nu-şi făcea griji în privinţa criticilor, sau a revistelor. — Vreau un film care să castreze, înţelegi? îi spusese lui Danny, frecându-şi vârfurile degetelor. Nu-ţi face griji despre nimic altceva. — Dar ăsta-i rahat! Din spatele biroului său uriaş de mahon, Art îl privi cu coada ochiului şi mai trase un fum de ţigară. Apoi se aplecă înainte, lăsă fumul să-i iasă din gură şi-i spuse foarte blând: — Vreau un rahat. O să-l aibă, cu siguranţă, se gândea Danny, în timp ce trecea pe lângă rulota lui Ryan, care era de două ori mai mare decât a lui, aşa cum îi stătea bine noii şi tinerei vedete a zilei. Bruce Ryan era în vogă. — Ţine-l pe Bruce fericit, au fost ultimele cuvinte sfătuitoare ale lui Art Gunn, înainte să ia zborul în direcţia opusă Londrei. Danny suspină. N-o să fie uşor. Când se întoarse la Dorchester, la sfârşitul zilei, portarul îi înmână două scrisori odată cu cheia. Urcând în camera lui, aruncă o privire pe prima. Recunoscu scrisul de mână al soţiei sale – ştampila poştei, Reno, Nevada, capitala mondială a divorţurilor. Cealaltă era de la fiica lui – ştampila, Long Island. Aceasta îl enervă. Le puse pe amândouă în buzunarul interior. Îşi termină repede masa în cameră, apoi făcu un duş lung. Ceasul de lângă pat arăta ora nouă. — Doamne, o oră întreagă! Trase perdelele grele de catifea şi privi atent, dincolo de stradă, spre Hyde Park. În lumina slabă a becurilor, copacii care se legănau, aruncau umbre stranii prin mănunchiurile văluroase ale ceţii. Încercă să studieze scena pentru ziua următoare, dar se plictisi. Verifică încă o dată ceasul: nouă patruzeci şi cinci. Încă prea devreme să plece. Luba îl neliniştea. De ce a ales-o? De ce i-a dat întâlnire? O să încerce să fie o întâlnire scurtă, un singur pahar; în mod sigur n-o s-o invite în camera lui. Când ajunse la bar, la zece şi un minut, îl aştepta deja într-un separeu, pe colţ, arătând foarte drăguţă, într-un costum albastru deschis. În timp ce chemă chelnerul, încercă să pară calm, dar era puţin nervos. În schimb, ea părea relaxată. Ceva în felul ei calm, în privirea liniştită, îl apropie de ea. După câteva pahare, începu să simtă o căldură plăcută. Poate o s-o invite în camera lui. — Mă conduci acasă? spuse ea. Un sentiment de dezamăgire îl cuprinse pe Danny, dar spuse: — Bineînţeles, ducându-şi imediat mâna la portofel.   Taxiul îi conduse într-o parte a Londrei care îi era nefamiliară şi se opri în dreptul unei clădiri din piatră, de trei etaje. Coborî, apoi se întoarse, ochii ei sechestrându-i pe ai lui. — Vino, spuse. Intrigat, o urmă pe scara în spirală, până la ultimul etaj. Descuie uşa şi, fără să aprindă lumina, îl conduse de mână de-a lungul unui hol. Zări nişte ochi galbeni de pisică, strălucind în întuneric. În interiorul unui dormitor, aprinse o lumânare mică, pe noptieră. — Ceva de băut? întrebă şi dispăru, fără să aştepte răspunsul. Danny se aşeză pe pat. Se întreba dacă ar trebui să se dezbrace. Îşi dădu jos numai jacheta sport. Ea se întoarse cu două pahare umplute cu gheaţă şi o sticlă de vodcă, pe care o aşeză pe birou. O urmări, turnând băutura. Bruce avea dreptate, se gândi el, avea un fund frumos. Mişcându-se înspre el, sorbi lung din băutură. Încet, se aplecă şi-şi puse gura pe a lui, dând drumul lichidului să se scurgă în jos, pe gât. Pentru Danny era o nouă senzaţie erotică. Privi în ochii aceia mari. — Mă bucur că m-ai ales. — Şi eu. Buzele ei pline erau moi, atingerea lor, delicată. Gura era foarte răcoroasă, poate din cauza gheţii. Vârful umed al limbii ei îl căuta pe al lui. O trase mai aproape, excitarea lui crescând, dar ea se smulse. — Mă întorc imediat, şopti, dispărând din nou. Îşi dădu jos restul hainelor şi aşteptă pe pat, dar, stând acolo în pielea goală, nu se simţi în largul lui. Îşi puse cămaşa chiar în momentul în care uşa se deschise. Stătea acolo, goală, cu silueta conturată de lumina din hol. Părul castaniu şi moale, lung până la umeri, pe care îl desfăcuse, cădea liber pe amândouă părţile feţei. Veni înspre pat şi, descheindu-i cămaşa, îi mângâie trupul cu degetele. Apoi se aşeză în genunchi şi îi desfăcu picioarele. Îi atinse pieptul cu sânii puternici, şi porni să se mişte înainte şi înapoi, iar el putu să-i simtă sfârcurile întărindu-se. Uşor, îi atinse interiorul coapselor. Continua să-l privească. Ce era cu ochii aceia, care-l hipnotizau? Nu-şi aducea aminte de când n-a mai fost atât de puternic aţâţat. Se simţea ca un adolescent – dornic să intre în ea, incapabil să se abţină. O răsturnă încet şi o pătrunse privindu-i faţa. Era frumoasă. La lumina lumânării, ochii aceia mari păreau abisali. Gura-i era larg deschisă, căutându-l. Începu să împingă şi mai tare, şi mai repede. Ochii ei păreau tot mai mari. Privi în adâncul lor şi, deodată, se simţi ameţit. Se uită în jur, în cameră, forţându-şi mintea să se limpezească, dar totul părea ciudat. Era într-o altă cameră, care se învârtea încet în jurul lui – mobile şi ornamente sculptate i se mişcau prin faţa ochilor. Văzu o bibliotecă mare, umplută cu cărţi legate în piele; putea desluşi titlurile în germană, gravate cu aur. Lumina palidă aluneca pe ramele de argint ale tablourilor, care încadrau portrete de soldaţi în uniformă, cu feţe înceţoşate. Se întoarse spre Luba şi o văzu pe Rachel. Ochii ei, ochii lui Rachel, erau bulbucaţi. Era spânzurată, atârnată de grinda tavanului, cu o frânghie de satin împletit în jurul gâtului. Corpul ei se legăna uşor. Un scaun răsturnat zăcea sub ea, pe podea. Părul îi atârna în jos, de-o parte şi de alta a feţei. N-a putut scoate un cuvânt. A ridicat scaunul în picioare şi s-a urcat pe el, dar mâinile lui – ale unui copil de doisprezece ani – erau prea scurte pentru ca să ajungă la frânghia strânsă în jurul gâtului ei. Aproape că s-a răsturnat şi a trebuit ca să se agaţe de pieptul ei ca să se liniştească. Era surprins să-şi vadă mâinile atingându-i burta, foarte rotundă, puternică şi întinsă sub fustă. S-a uitat din nou în sus, la ochii ficşi. Apoi a simţit ceva. O mişcare lângă mâna lui. A sărit de pe scaun şi s-a îndepărtat de corpul care se legăna, dându-şi seama, cu oroare, că un copil nenăscut era înăuntru, luptând împotriva morţii inevitabile.     Capitolul 1   1944, Lagărul de concentrare San Sabba, Trieste, Italia   Cu ochii lui întunecaţi, plini de o intensă admiraţie, Moishe, care avea doisprezece ani, privea scânteile zburând din aparatul de sudură al tatălui său, în timp ce o altă sculptură, din resturi de metal sudate, lua formă în faţa lui.  Gărzile italiene se amuzau de eforturile artistice ale tatălui său; germanii erau indiferenţi. Deseori, Tateh făcea sculpturi în miniatură pentru italieni, iar ei îi dădeau voie să lucreze în subsolul atelierului, după ce îşi termina lucrul. Din resturile de metal, sculpta acum un băieţel în pantaloni scurţi, trăgând un cărucior. Pe capul băieţelului sudase bucle delicate din şpan de oţel, asemeni părului cârlionţat al lui Moishe. Aparatul de sudură lumina faţa slabă şi adânc cutată a sculptorului, reflectând argintiul din părul încreţit. Şuviţele argintii nu existau în urmă cu un an, când au ajuns în acel loc. Acum numai barba îi era neagră. Tateh era înalt, bine făcut, un bărbat puternic, cu muşchi care unduiau în timp ce ducea mai aproape de foc bucăţile mari şi grele de fier. Dar, după un timp începu să pară mai încovoiat, ceva mai mic, mai slab, nu atât de viu cum fusese odată, şi tuşea mereu. Cocoţat pe pervazul ferestrei, Moishe era la acelaşi nivel cu drumul din pietriş, care ducea spre curtea principală, centrul activităţilor lagărului. Acolo aveau loc execuţii zilnice. Moishe nu putea să vadă zidul cicatrizat de gloanţe, nici troaca de lemn, lungă şi îndoită, care aduna sângele, nici trupurile care erau transportate cu roabele, la crematoriu. Dar putea auzi împuşcăturile şi ţipetele celor care mureau, pe care muzica asurzitoare încerca, fără succes să le acopere. Îşi apăsa obrajii pe barele de fier şi privea trecând diferitele picioare – cizmele înalte, curate, ale SS-iştilor, cizmele prăfuite ale gărzilor italiene, care se plimbau agale, pantofii uzaţi, târşiţi, ai prizonierilor. Îşi aducea aminte de zgomotul fără de griji pe care-l făceau saboţii surorii sale, Rachel, tălpile lor de lemn tropăind pe pietrele care pavau curtea fermei, în timp ce se grăbea spre hambar, în vremea când el abia se trezea. Pe acoperişul de stuf al hambarului era o statuie a unei berze, pe care tatăl lui o făcuse cu ani în urmă. Stătea cu un picior ridicat şi cu aripile întinse. Tateh îi spusese lui Moishe că atunci când va împlini treisprezece ani şi va deveni bărbat, de Bar Mitzvah, pasărea de fier va zbura din nou. Moishe spera ca barza să fie încă acolo. Spera că şi hambarul era încă acolo. Şi, oare ce se întâmplase cu toate sculpturile pe care tatăl său la crease? După ce munca zilnică la câmp se termina, Tateh sculpta ore întregi în timpul nopţii. Moishe obişnuia să se furişeze în atelier şi să privească, fascinat de îndemânarea tatălui său, nedumerit de expresia tristă pe care o avea în timp ce transforma bucăţile de metal în opere de artă. — Nu veni prea aproape, că te poţi arde, îl avertiza Tateh, cu torţa lui cu acetilenă scoţând flăcări lungi şi albe, şi aruncând scântei în întuneric. Dar, se întreba Moishe, de ce părea Tateh nefericit, din moment ce făcea ceea ce-i plăcea. Deseori, lacrimi se scurgeau pe obrajii lui, în timp ce mormăia o rugăciune în ebraică. Era nemulţumit de munca lui? Se ruga pentru succes? Moishe nu era sigur, dar îl durea să-l vadă pe tatăl său plângând. Sculpturile erau aşezate prin toată ferma. Micul David, cu spatele arcuit şi praştia în poziţie de tragere, îl înfrunta pe Goliat, care se apăra cu un scut mare şi rotund. Cu o curea dintr-un lanţ rupt peste piept, Goliat îndrepta o suliţă lungă şi ascuţită spre micul său adversar. Moishe ar fi stat ore întregi, captivat, aşteptând ca David să arunce piatra. Nu ar fi fost surprins ca, într-o dimineaţă, trezindu-se, să-l vadă pe uriaş întins la picioarele lui David. Don Quichote, călare pe un armăsar cabrat, care lovea aerul cu picioarele din faţă, păzea poarta din lemn, încadrată de aluni, la intrarea în fermă. Moishe îşi amintea cum alegea alunele şi încerca să le spargă în dinţi, aşa cum făcea tatăl său. Dar numai Tateh putea să le spargă astfel. Părinţii săi se mutaseră la fermă în 1935, când Moishe avea trei ani şi Rachel opt. Amândoi profesori la München, Jacob şi Leah Neumann, fuseseră tulburaţi de un val de antisemitism, aprins de Partidul Nazist. S-au hotărât să scape de acea agitaţie şi să devină fermieri, nu departe de graniţa cu Elveţia, unde se credeau în siguranţă, până când pericolul ar fi trecut. Ferma nu însemna mai mult de o jumătate de duzină de clădiri, văruite şi acoperite cu paie, toate aranjate în jurul unei curţi pavată cu pietre de râu; una era locuinţa de la fermă, celelalte erau pentru pui, oi, vaci şi cei patru cai, folosiţi la aratul celor douăzeci de hectare de câmpuri cu fân şi grâu, de dincolo de hambarul mare de lemn. Dar chiar şi aşa, mica fermă era suficientă, ceea ce-i făcea să aibă prea puţină nevoie să ia legătura cu cei din afară. Cultivau suficiente legume şi fructe, ca să pună deoparte pentru iarnă, iar când aveau nevoie de bunuri pe care ferma nu le putea furniza, angajatul lor, Hans, singura persoană care ştia că sunt evrei, le aducea din orăşelul apropiat, Ravensburg. Hans, vesel, îndrăgostit de cântecele de bere germană, cu o burtă care demonstra cum le învăţase, locuia la câţiva kilometri în josul drumului, şi venea cu bicicleta la fermă, în fiecare dimineaţă. Lui Moishe îi plăcea Hans, care îi promisese că-l învaţă să meargă pe bicicletă, de îndată ce va avea picioarele destul de lungi. Hans făcea munca grea, Tateh şi Mameh făceau restul; şi pe măsură ce creşteau, Rachel şi Moishe trebuiau să-şi facă partea lor de muncă, mai uşoară. Lui Rachel îi plăceau tare mult animalele. Iubea toate vietăţile, iar ele păreau să simtă acest lucru. Moishe obişnuia să se uite cu teamă şi de la o oarecare distanţă cum deschidea stupii, care erau aşezaţi între şopron şi livadă. Cu braţele şi faţa acoperite de albine, îi plăcea să se apropie de Moishe şi să-l necăjească, apoi să râdă în timp ce acesta o lua la fugă, împrăştiind puii. Moishe o urma pe Rachel oriunde mergea. Se simţea în siguranţă alături de ea. Dar ea îl trata ca pe unul dintre viţeluşii de care avea grijă. Dacă Mameh îl prindea făcând năzbâtii, putea fi foarte severă, în schimb Rachel doar se uita la el, cu ochii ei întunecaţi şi blânzi, şi-i spunea: — Moishe, nu trebuie să faci asta, iar buzele ei pline zâmbeau. Nu putea rezista să nu se dea pe acoperişul de paie, în pantă, al hambarului – ceva strict interzis de Mameh – mai ales pentru că ştia că Rachel ar fi spus că nu l-a văzut. O dată, jucându-se pe acoperiş, a căzut pe pavajul din pietre. Ca de obicei, Rachel era acolo ca să-l salveze. L-a dus în casă, lovit şi urlând, apoi i-a spălat zgârieturile şi i-a bandajat mâna, care sângera. În ziua aceea, a avut grijă de el ca un înger pe care el îl văzuse într-o carte cu poze. I-a promis că nu o să-i spună lui Mameh. Mama lui era aproape tot timpul tăcută. Scundă, robustă, cu o faţă rotundă, mai mult din cauza celor două cosiţe pe care le împletea în jurul capului, Mameh se ţinea departe de animale, preferând solitudinea grădinii ei cu flori. Din spatele ochelarilor cu rame metalice, ochii ei priveau deseori undeva, departe, în timp ce mergea să-şi tundă trandafirii albi. Nu se plângea niciodată, dar continua să viseze la vremea când se va întoarce la München. Îi lipsea marele oraş, muzeele, teatrul, opera, pentru că acum trebuia să se mulţumească doar cu cărţile şi discurile. Anii au trecut fără evenimente, rutina liniştită a fermei fiind în contrast puternic cu agitaţia din afară. Moishe, care avea acum şapte ani, începea să devină conştient de evenimentele care aveau loc în lumea de dincolo. Mameh şi Tateh ascultau frecvent radioul, care întotdeauna părea că transmite numai voci furioase. Şi uneori auzea lucruri pe care nu le putea înţelege. „Dacă bancherii evrei, ar reuşi să azvârle naţiunile într-un război mondial, rezultatul ar fi anihilarea rasei evreieşti, în întreaga Europă”, zbiera vocea de la radio. Dar Moishe nu auzea întreaga poveste, căci ori de câte ori intra în cameră, Mameh oprea imediat radioul. Odată, în timp pe o ajuta pe Rachel să ducă laptele în bucătărie, i-a auzit pe părinţi certându-se. — Jacob, prietenul tău, doctorul Goldman, e un alarmist – să vrea să plece în America numai pentru că şi-a pierdut dreptul de a practica meseria. De ce nu apelează la justiţie? — Leah. — Aceasta este o ţară civilizată, continuă Mameh, refuzând să fie întreruptă, plină de oameni decenţi şi care respectă legea, oameni buni, cinstiţi, muncitori, ca şi Hans. — Dar Leah, alt fel de oameni conduc acum ţara. Vocea lui Tateh era încordată. — Nu poate fi preluată de un grup de huligani, insistă ea. Ne-am născut aici, suntem cetăţeni germani — Uiţi că ne-au luat cetăţenia cu ani în urmă? Isteria a pus stăpânire peste tot. Cred că Goldman are dreptate. — Prostii, Jacob. Refuz să cred acest lucru. Totul se va termina în curând şi ne vom întoarce la München. Moishe o înghionti pe Rachel şi şopti: — Ne întoarcem la München? — Nu imediat, îi şopti, la rândul ei. — Rachel, spune-mi, cum era acolo? Îşi puseră găleţile cu lapte pe banca de după uşa bucătăriei şi ieşiră afară. — Nu-mi amintesc prea mult Moishe. Era foarte plăcut. Locuiam într-o casă mică şi frumoasă, galbenă, cu flori roşii în faţa ei. — Unde stăteau vacile şi caii? — Nu era o fermă. München-ul e un oraş. N-am avut animale până a ne muta aici. Mameh şi Tateh erau profesori într-o şcoală mare. — Aş vrea să putem merge la o şcoală mare. Pun pariu că n-am avea atâtea teme câte ne pune Mameh să facem aici. — Nu te mai plânge, Moishe. E important să înveţi.   Orice alte întrebări pe care Moishe le-ar fi avut, le uită. Când era în pat lângă sora sa, o asculta citindu-i povestea sa preferată, de Hans Christian Andersen, una despre o oglindă pe care diavolul o crease ca totul să pară urât şi strâmb. „Diavolul era atât de încântat de creaţia sa, încât a hotărât să ia oglinda cu el, în cer, şi să râdă de Dumnezeu. Dar în timp ce zbura tot mai sus, oglinda i-a alunecat din mână şi s-a zdrobit de pământ. Milioane de bucăţele, unele mici cât firele de nisip, s-au împrăştiat în toată lumea.” Vocea lui Rachel era blândă. Muzica de Mozart, de la gramofonul lui Mameh, pătrundea uşor în dormitor. „Dacă un ciob îţi intra în ochi, te făcea să vezi totul pe cât de strâmb, pe atât de urât, iar inima ţi se făcea de gheaţă.” Deodată, Moishe o întrerupse. — Rachel, ai umflături pe piept. Rachel nu-şi ridică privirea de pe pagină. — Rachel, pot să pipăi umflăturile? Rachel închise cartea, trântind-o. — N-o să-ţi mai citesc, dacă mă tot întrerupi. Nedumerit de supărarea ei, Moishe tăcu. Rachel luă din nou cartea, strângându-şi mai mult cămaşa de noapte în jurul ei. Moishe era dezamăgit. Dacă el ar fi avut umflături, ar fi lăsat-o pe Rachel să le atingă.   În fiecare seară, după ce Tateh dezlega caii şi punea căruţa cu fân la locul ei, îl lăsa pe Moishe să-l ajute, să cureţe şi să dea cu ulei pe multele curele care alcătuiau harnaşamentul. Moishe întreba mereu. — Când o să pot şi eu să conduc caii, Tateh? Şi auzea acelaşi răspuns: — Când vei învăţa cum să pui harnaşamentul pe un cal. Dar Moishe nu putea să facă acest lucru. După cină, îl privea pe Tateh cum sculpta. În timp ce o ajuta pe Mameh la spălatul vaselor, Rachel obişnuia să cânte un cântec frumos, „Struguri şi migdale”, iar vocea ei dulce era umbrită de tristeţe. Moishe îşi amintea ziua în care Tateh s-a oprit şi-a dat jos ochelarii de protecţie şi şi-a şters lacrimile din ochi. — Tateh, plângi? Tatăl lui şi-a îndepărtat lacrimile. — De ce, Tateh, de ce? Tateh s-a uitat lung la fiul său şi i-a zâmbit. — În ochii Domnului, ceea ce fac eu e un mare păcat. — Un păcat? — Într-o zi o să-ţi explic. Tateh şi-a pus din nou ochelarii de protecţie şi a aprins arzătorul. Moishe ar fi vrut să-i pună o sută de întrebări. Să sculptezi era un păcat? Cum aşa? Dumnezeu era, cu siguranţă, ciudat. Acceptase ca Avram să-l sacrifice pe Isac, iar acum el nu era de acord că tatăl lui sculpta lucruri frumoase. Dar Moishe şi-a păstrat gândurile pentru el. Nu voia ca Tateh să plângă din nou.   În timpul zilei, după ce-şi termina lecţiile pe care Mameh i le dădea îşi făceau treburile lor, pe care Moishe le prefera întotdeauna în locul problemelor de matematică. Erau lucruri mărunte: să hrănească puii, să împrăştie paie curate în grajduri, să-l ajute pe Hans să descarce căruţa cu fân. Într-o zi, o rugă pe Rachel să-l înveţe cum să mulgă o vacă. Ştia să mulgă bine. Aşezată pe un scăunel, storcea laptele în găleată, cu precizie. Cum stătea aplecat peste umărul ei, privind, putea să vadă prin rochie. Umflăturile erau mai mari acum. — Rachel, pot să văd umflăturile de pe pieptul tău? Ea îl împroşcă cu lapte, chiar din ţâţa vacii, drept în faţă. Moishe îşi şterse lichidul cald cu mâneca şi insistă. — Te rog, Rachel, numai un pic. — Nu, spuse ea, hotărât. Ajută-mă la cealaltă găleată. În timp ce ieşeau, Moishe mormăi: — Eu îţi arăt totul. Când găsesc un şarpe mort… Deodată se opri, distras de zgomotul agitat al copitelor vacilor. Priviră peste gardul din ţăruşi. În spatele livezii, noul armăsar cenuşiu, cu coada ridicată ca un fanion, se învârtea în jurul iepei maro, cabrându-se de parcă ar fi dansat. Iapa avea gâtui arcuit. Când şi-a întrerupt dansul şi s-a apropiat, i-a muşcat coama. Apoi ea se întoarse şi-şi ridică coada, îndepărtând picioarele din spate. Armăsarul se înălţă, iar Moishe şi Rachel îi văzură sexul enorm. Armăsarul îşi puse copitele pe coapsele iepei, apoi o acoperi cu trupul lui. Tot ce puteau să vadă, era tremurul împingerilor adânci. — O loveşte! strigă Moishe. — Nu, mă… Îi place, spuse Rachel încet, cu ochii ţintuiţi la ce se întâmpla.  Îi urmăriră în tăcere, până când vocea lui Mameh a rupt vraja. — Vă rog să aduceţi laptele, înainte să se acrească.   Într-una din zile, după ce şi-a terminat treburile, Moishe o înduplecă pe Rachel să se joace de-a v-aţi ascunselea. Se piti după paltoanele din spatele uşii bucătăriei, vesel că ea pornise să-l caute într-o altă direcţie. Apoi îl auzi pe Tateh, în bucătărie. Iscodi prin crăpătura uşii, puţin deschisă. — Draga mea, de ce nu asculţi radioul? — Nu mai vreau să aud nimic, spuse Mameh, în timp ce cârpea ciorapii, aşezată la masă. Vreau să-ţi vorbesc. — Despre ce? Mameh mai împunse cu acul de câteva ori. — Armăsarul şi iapa s-au împreunat în dimineaţa aceasta. — Asta-i bine, spuse Tateh. Mă bucur să aud că viaţa încă merge înainte, în lumea asta nebună. — Rachel şi Moishe se uitau. — Şi? — Cu mare curiozitate. Tateh chicoti. — Curiozitate inocentă. Copiii trebuie să înveţe că viaţa înseamnă mai mult decât a exista şi a muri. Mai este şi sexul – orice fel de sex. Nu crezi că ei ar trebui să ştie asta, Leah? Mameh nu-şi ridică privirea de pe lucrul ei. — Ceea ce cred, este că Moishe e destul de mare acum ca să aibă patul lui. Ar trebui să doarmă în pod. Un râs puternic, ca un bubuit, izbucni din pieptul lui Tateh. — Da, e şi asta o parte a vieţii. Moishe nu a înţeles tot ce s-a discutat, dar nu i-a plăcut ce a auzit. Nu voia să fie surghiunit în pod, departe de Rachel. În seara aceea, un Moishe necăjit îşi cără puţinele lucruri pe scara de lemn. Podul era o cameră întunecoasă, mucegăită, cu o fereastră mică, de celulă, care dădea înspre curtea fermei şi a grajdurilor. Putea, la fel de bine, să fie un donjon trist. Grinzile grele şi grosolan tăiate ale acoperişului, păreau să-l ameninţe, când stătea în patul lui de campanie, înăbuşindu-se parcă sub greutatea lor agresivă. Un păianjen trecu peste mâna lui şi Moishe, căruia nu-i fusese teamă până atunci de păianjeni, tresări fără să vrea. Dorea aşa de mult să fie jos, din nou, ghemuit în siguranţă lângă Rachel, pe salteaua din paie. Cum stătea, încercând să nu plângă, auzi pe cineva urcând încet scara. Capul lui Rachel se ivi prin uşa trapei, iar Moishe trebui să-şi pună mâna la gură, ca să nu ţipe de bucurie. Ochii lui nu s-au dezlipit de ea, urmărind-o în timp ce aprindea cu grijă o lumânare pe care o ascunsese în buzunarul şorţului. Se aşeză pe pat, lângă el şi îi citi povestea lui preferată, aceea cu Diavolul şi cu oglinda spartă. „Greta şi micul ei prieten, Kay, erau într-o frumoasă grădină cu trandafiri, mirosind şi adunând florile. Deodată,  o rafală de vânt a zburat ceva în ochii lui Kay. Greta a încercat să scoată acel ceva, dar Kay a insistat că ieşise. Privind trandafirii, el s-a uitat chiorâş. — Sunt urâţi, a spus el. A rupt tulpina trandafirului, a lovit cu piciorul în vasul cu flori şi a fugit.” — Rachel, o întrerupse Moishe, astăzi a bătut vântul. Uită-te în ochii mei. Şi îi deschise larg. Rachel se aplecă, zâmbi şi îl sărută pe frunte. — Tu nu ai cioburi rele. Acum, dormi. Suflă în lumânare.   Într-o vineri seara, Tateh nu a mai muncit la sculpturile sale. Membrii familiei se îmbăiară cu grijă, îşi puseră cele mai bune haine şi se aşezară în jurul mesei din bucătărie, care era acoperită cu o faţă de masă aibă, pentru ocazii. Mameh dădu binecuvântarea deasupra lumânărilor aprinse, care întâmpinau Sabatul, în timp ce Rachel repetă rugăciunile împreună cu ea. Moishe s-a simţit foarte mare atunci, căci tatăl său i-a dat voie să facă semnul binecuvântării în timp ce rupea Hallah-ul, pâinea de sabat, făcută de mama sa şi de Rachel. — Binecuvântat eşti Tu, o, Doamne, care ne-ai dat nouă fructul pământului. În timp ce femeile spălau vasele, după o masă cu supă, pui fript, cartofi şi morcovi, Tateh îl luă pe Moishe de mână şi îl duse în curtea fermei. Privind spre cerul de un negru precum cerneala şi plin de stele, Tateh se rugă încet. Apoi spuse: — Moishe, nu este uşor să fii evreu. Moishe aşteptă. Nu ştia ce să spună. — Fiul meu, continuă Tateh, să faci idoli, chiar şi din resturi de fier, este un păcat în faţa Domnului nostru. Mă rog ca Dumnezeu să mă ierte şi sa mă lase să-mi împlinesc obsesia. — Dar îmi plac statuile pe care le faci, Tateh. — Nu e bine, Moishe, nu e bine. E împotriva Poruncii. „Să nu faci imagine cioplită.” Sunt un păcătos, Moishe, un păcătos. „Deci, de asta se plânge tatăl meu.” Tateh se uită în jos, la Moishe, cu un zâmbet trist. — Ştiu că nu mă înţelegi acum. Dar când o să creşti, fiule, vei vedea că a fi evreu înseamnă un continuu zbucium sufletesc.   Hans îl văzu prima dată. Moishe îl ajuta să adune fânul de pe câmp, când un tânăr cu un rucsac apăru pe culmea dealului. — Cine eşti? strigă Hans. — Un prieten. Îl caut pe domnul Neumann. Hans îl studie bănuitor. — I-am fost student, adăugă tânărul, apropiindu-se şi arătându-şi dinţii, într-un zâmbet sincer. Era de înălţime mijlocie, avea ochii căprui şi o barbă îngrijită. — Domnul Neumann este foarte ocupat, răspunse brusc Hans. Moishe fu surprins că Hans se purta atât de brutal. — Dar, Hans, noi nu avem niciodată vizitatori. Cred că tatei i-ar face plăcere să-l primească. Hans mormăi un răspuns incoerent, aşa încât Moishe continuă: — Vă conduc eu. O luară pe drumul spre hambar, iar Hans îi urmă fără un cuvânt. Tateh repara o potcoavă pe care o găurise un cui, cu câteva zile în urmă. Văzându-i că se apropiau, lăsă potcoava şi privi intens faţa străinului. — Nu vă mai amintiţi de mine? David Mayer. Cel mai slab student al dumneavoastră. Faţa lui Tateh se lumină într-un zâmbet larg. Îl cuprinse pe tânăr într-o îmbrăţişare strânsă. — David, David, tu eşti în spatele bărbii? Ultima dată când te-am văzut, încă nu te bărbiereai. — Nici acum nu mă bărbieresc. Tateh râse din toată inima. — Cât timp a trecut, cinci, şase ani? — Poate chiar şapte, sau opt, domnule Neumann. — Ai dreptate. Ne-am mutat aici când Moishe avea trei ani, iar acum are aproape unsprezece. Cum m-ai găsit? — Doctorul Goldman are un mesaj pentru dumneavoastră. — Ce mai face? — A părăsit ţara. — E chiar atât de rău? David, fără să mai zâmbească, aruncă o privire peste umăr, spre Hans. — Trebuie să vă vorbesc în particular. — Oh, nu-ţi face griji, spuse Tateh. Aici suntem toţi prieteni. Dar, hai să intrăm, să gustăm ceva, după o aşa călătorie. Hans îi urmă în casă, privindu-l în continuare pe străin cu suspiciune, observă Moishe. Ajunşi înăuntru, familia se aşeză în jurul mesei din bucătărie, ca să-l asculte pe David. — Toţi evreii din oraşe au plecat, iar Eichman are acum „vânători de evrei”, care cercetează oraşele mici şi fermele, căutând pe oricine a reuşit să se ascundă. În tăcerea care urmă, David înghiţi câteva linguri din supa pe care Mameh i-o pusese în faţă, din când în când aruncând priviri admirative către Rachel, care se înroşea de fiecare dată. — Venind încoace, am văzut camioane de-ale Gestapo-ului, încărcate cu oameni – femei, bărbaţi copii. — Unde îi duc? întrebă Mameh. Moishe se cutremură, auzindu-i tremurul vocii. — Nu sunt sigur, răspunse David, uitându-se din nou la Rachel. Am auzit că sunt transportaţi într-un fel de tabere de muncă, în diverse ţări. — Tabere? Ce fel de tabere? întrebă Moishe, agitat, gândindu-se la corturi şi focuri de tabără. Toţi îşi întoarseră privirile spre el, iar Moishe se simţi prost că îi întrerupsese pe cei mari. — Nu ştiu, Moishe, spuse David, cu un zâmbet abia schiţat.  – Nu crezi că putem fi în siguranţă aici, până se termină totul? întrebă Mameh, cu o voce încă nesigură. Moishe aproape că a sărit în sus, la răspunsul lui David. — Nu. Sunt în drum spre Lacul Constance. Dacă pot să trec în Elveţia, sunt modalităţi de a ajunge în Palestina, sau America. Veniţi cu mine! — Da, a aprobat Tateh. Ai dreptate. Trebuie să plecăm. — Dar când, Jacob? Panica din vocea lui Mameh creştea. — Acum, Leah, acum. Tateh îşi puse braţul în jurul lui Mameh, iar ea îşi aşeză capul pe umărul lui. — Moishe, spuse Tateh, cu voce răguşită, de ce nu te duci tu cu Hans, să le daţi animalelor fân pentru câteva zile? Moishe alergă strigând: — Hans! Hans! Dar angajatul era de negăsit. Apoi Moishe observă că şi bicicleta a dispărut. Ce l-o fi făcut să plece? Ce s-a întâmplat? Moishe încerca să înţeleagă, în timp ce alerga spre hambar. În seara aceea şi-au împachetat lucrurile în grabă. Moishe era în pod, punându-şi puţinele lucruri într-un rucsac, când auzi zgomotul unui camion care se apropia. Se repezi la ferestruică şi, prin ţesătura a trei ramuri, văzu nişte faruri aprinse intrând în curte. Câinii lătrau. Îl recunoscu pe Hans, care stătea lângă şofer. Vru să-l strige, dar renunţă, văzând doi bărbaţi în uniformă şi purtând arme, care tocmai coborau din camion. N-o să poată uita niciodată zgomotul pumnilor bătând în uşă.   Câţiva soldaţi scotociră casa, în timp ce alţii îi urcară în camion. Moishe îl văzu pe unul dintre soldaţi luând ceasul lui Tateh. Altul o apucă pe Mameh de mână, dar ea se dădu înapoi, tremurând şi rugându-se. — Nu, nu, lăsaţi-mă. Îi smulseră brutal verigheta de pe mână. Când Tateh încercă să intervină, soldatul îl izbi lateral cu patul puştii. Rachel începu să plângă. David îşi puse braţul în jurul ei, în timp ce Tateh o ţinea pe Mameh, mângâind-o şi repetându-i: — O să fie bine, o să fie bine, Liebche. Moishe îl trase pe tatăl său de mânecă: — De ce e Hans cu ei? Tateh îi mângâie capul cârlionţat. — Oamenii fac multe lucruri ciudate, fie din teamă… Fie din lăcomie. Moishe încercă să înţeleagă ce îi spusese Tateh, în timp ce camionul înainta, legănându-se. La depou aştepta un tren de marfă. Li s-a ordonat să intre în vagon, împreună cu alte trei familii de evrei. Unul din bărbaţi spuse că a mai călătorit cu trenul vreo patru zile şi că circulau zvonuri că se îndreptau spre Italia, unde un nou lagăr de concentrare fusese deschis. Când trenul se oprea, din când în când, să încarce alţi evrei, ultimii rămaşi în Germania şi Austria, printr-o deschizătură îngustă a uşii le erau înmânate căni de tablă cu apă şi bucăţi mari de pâine neagră, după care uşa era strâns zăvorâtă. Nu aveau voie să se dea jos şi trebuiau să-şi facă nevoile în colţul vagonului; unde fuseseră îngrămădite nişte paie, femeile protejându-se una pe alta pentru puţină intimitate. Vagonul era întotdeauna în semiîntuneric, singura lumină filtrându-se prin micile crăpături ale acoperişului. După trei zile de călătorie, David, care se străduia să rămână vesel, încercă să-i angajeze pe ceilalţi în conversaţie şi-n jocuri de cuvinte, ca să mai treacă timpul. Avea multă grijă de Rachel, punându-i haina pe umeri când îi era frig, făcându-i loc să se aşeze, când era prea obosită să mai stea în picioare, insistând să accepte din raţia lui de mâncare. Acest chin îi obosi curând, destul de mult, cu excepţia lui Mameh, care nu făcea altceva decât să privească fix, drept înainte, ca într-un fel de transă. Tateh trebuia să o implore să mănânce, dar părea că uitase de tot ce era în jurul ei, în timp ce fredona o sonată de Chopin şi se legăna înainte şi înapoi ca şi când ar fi fost un metronom care marca timpul. Moishe îl imita pe Tateh, care părea calm şi fără teamă. Tateh îi împrumutase un briceag şi Moishe îşi ocupa timpul încercând să facă o gaură în peretele gros al vagonului. Nu era uşor şi îşi dorea să fie tot atât de puternic ca şi Tateh. Odată ajunşi la Trieste, bărbaţii şi femeile fură repartizaţi în camioane şi duşi din gară până la capătul oraşului. Acolo, în faţa unei porţi mari de fier, fixată într-un perete înalt, văruit, care împrejmuia mai multe clădiri de cărămidă, li se ordonă să coboare. Pe o pancartă, deasupra porţii, se putea citi: LA RISIERA DI SAN SABBA. — Ce înseamnă asta? întrebă Moishe. — La Risiera, înseamnă fabrică de orez, spuse David. Poate că o să ne dea ceva de mâncare. Nimeni nu râse. În timp ce se îndreptau spre poartă, Moishe văzu un coş înalt, care scotea valuri de fum negru înspre cerul senin. Apucă mâna tatălui său şi fu surprins să constate că zvâcnea. Se uită în sus, spre faţa lui, şi îi văzu barba tremurând. Pentru prima dată de la începutul călătoriei lor, Moishe simţi că urma să se întâmple ceva îngrozitor. Înaintară pe două rânduri, de-a lungul unui drum îngust, acoperit cu pietriş şi li se ordonă să se alinieze în curte, pentru inspecţie. Comandantul lagărului, înalt, zvelt, neavând mai mult de patruzeci de ani, se plimbă înainte şi înapoi, întorcându-se graţios pe călcâie şi studie colecţia de prizonieri cu nişte ochi electrizanţi. Mâna lui subţire şi înmănuşată biciuia nervos cu cravaşa, în timp ce dădea ordine ajutanţilor săi. Evreii, prea înspăimântaţi ca să obiecteze, fură lepede împărţiţi în grupuri diferite. Tăcerea sinistră care plutea în aer fu uneori întreruptă de câte un oftat înăbuşit. Primii fură duşi femeile cu copiii, bolnavii şi bătrânii. Moishe o văzu pe Mameh în acel grup, târându-se ca o somnambulă. — Unde merge? întrebă el, dar Tateh o privi pe Mameh şi murmură o rugăciune ebraică. Urmară bărbaţii care părea buni de muncă. Tateh, Moishe şi David fură duşi cu ei. Moishe privi locul în care stătea Rachel, împreună cu alte femei tinere şi îl văzu pe comandant vorbind unuia dintre adjutanţii săi, în timp ce arăta înspre ea. Ofiţerul o luă politicos pe Rachel de braţ şi o conduse spre o maşină care aştepta. Surprins, la auzul unui strigăt înăbuşit, care venea de lângă el, Moishe se întoarse şi îl văzu pe David, cu ochii măriţi de groază, muşcându-şi mâna strânsă puternic în pumn.   Din ziua aceea începură o existenţă de necrezut. Fură cazaţi în camere strâmte, şase bărbaţi într-o despărţitură unde, cândva, fusese stocat orezul nealbit. Deseori, noaptea, Moishe se trezea la zgomotul uşilor de fier trântite şi la strigătele prizonierilor târâţi afară. În timpul zilei, urla muzica – valsurile lui Strauss erau preferatele comandantului. Fumul negru ieşea tot timpul din coşul înalt. La început, Moishe nu dormi aproape deloc, sărind în sus la fiecare nou şi îngrozitor sunet, apoi tremurând, până să se poată controla, ore întregi. Acum, după un an, o haină invizibilă îi acoperea emoţiile, şi nici măcar nu mai plângea când se gândea la Rachel şi la Mameh. Neîncetatul coşmar părea o rutină. Cel puţin el şi cu Tateh erau împreună. David fusese cu ei un timp, până când fu trimis să lucreze într-un atelier de lemnărie. Tateh suda, iar lui Moishe i se dăduse voie să-l ajute, să cureţe şi să stocheze materialele. Gărzile italiene le dădeau voie să doarmă împreună, în atelierele lor, dar, pe timp de noapte, trebuiau să se întoarcă la celula lor aglomerată. Moishe purta numai îmbrăcămintea cu care venise, acum zdrenţuită şi foarte murdară. Pantalonii deveniseră prea scurţi, iar picioarele erau lungi. Crescuse mult într-un an, dar Tateh părea să se fi micşorat. Tateh era foarte slab acum; tuşea mereu şi părea să fi intrat într-o lume a lui, departe de realitate. Moishe privea mereu picioarele care treceau, sperând să vadă pantofii maro cu şireturi galbene pe care mama sa îi purtase în ziua în care au sosit. Moishe stătea la locul său obişnuit, privind printre barele ferestrei de la subsol. Auzea, de departe, zgomotul camioanelor, apoi vedea roţile motocicletelor trecând în viteză, urmate de multe perechi de picioare obosite. Aceasta însemna că sosise un nou grup de prizonieri. Tatăl său era indiferent la tot ce se întâmpla afară. Muzica răsuna întruna, dar el nu părea să audă nimic. Era absorbit să creeze o nouă sculptură. — Moishe, la ce te uiţi? — Mă uitam la păsări, Tateh. — Da, păsările sunt frumoase. Sunt atât de libere. Şi mie îmi place să le privesc. Mâinile lui nu încetau niciodată să lucreze bucăţile de fier. — Îţi mai aduci aminte de barza pe care am făcut-o? — Da, Tateh, ai pus-o pe acoperişul hambarului. Tatăl său zâmbi trist, apoi se încovoie într-un acces de tuse. — Te simţi bine, Tateh? Tatăl său dădu din cap, încercând să-şi recapete răsuflarea. — Sunt bine, sunt bine. Şi se întoarse la treabă. Sudase un soclu din piuliţe, cuie şi angrenaje. Acesta, spunea el, reprezenta maşinăria regimului nazist. Din temelie, ieşea torsul unui schelet de bărbat. Braţele îi erau întinse şi bătute în cuie mari pe o cruce din lemn; unul din braţe avea o bandă de pânză cu steaua albastră a lui David, capul îi era răsturnat cu faţa în sus, mărturisind agonia pe care toţi evreii o sufereau în mâinile naziştilor. Printre coastele întunecate, care formau cutia toracică, putea fi văzut un bănuţ de aramă, sufletul lui. Munca părea că-l extenuează pe Tateh. Moishe era îngrijorat în privinţa lui, dar ce putea face? Suspină şi se întoarse înapoi la fereastră. Deodată, parcă de nicăieri, un copilaş care abia învăţase să meargă veni alergând şi alunecă pe pietrişul din faţa ferestrei. Instinctiv, întinse mâinile printre bare, ca să-l ajute. Chiar atunci, o cizmă neagră, cu ţinte, izbi ca un ciocan capul copilului. Mica scăfârlie explodă, sânge şi creieri împrăştiindu-se peste tot. Moishe simţi ace ascuţite alergându-i prin piele. Închise ochii. Încet, îşi dădu drumul de la pervaz şi merse în spate, să adune resturile care zăceau în jurul sculpturii. Tatăl său, încă tuşind, însemna pe scândura de lângă braţele întinse cuvântul ebraic Adamai (Dumnezeu). — Tateh, de ce nu-i opreşte Dumnezeu pe oameni, să nu facă rele? Tatăl său puse dalta jos. — Dumnezeu a renunţat la puterea sa asupra omului, atunci când i-a dăruit libertatea dorinţei. Omul alege binele sau răul. — Dar oamenii buni sunt pedepsiţi! — Nu sunt, Moishe. Uneori, ei suferă. — Nu suntem noi poporul ales de Dumnezeu? — Ba da, doar tu ştii asta. — Atunci de ce El nu ne protejează? întrebă Moishe, ridicând vocea. Tateh privi fix sculptura sa. — O va face, o va face, spuse el foarte blând. Moishe plecă. Pentru prima dată, nu era sigur că Tateh avea dreptate.   Picioarele unui prizonier se opriră în faţa ferestrei de la subsol. Când se lăsară în jos, Moishe văzu o faţă zâmbitoare. — David! — Ce mai faci, micuţule Moishe? — Bine. — Şi tatăl tău? — Tuşeşte tot timpul. — Îmi pare rău să aud asta. Ai grijă de el, Moishe. Ştii ce se întâmplă cu un om care nu mai poate să lucreze. — Încerc. — Ascultă… David se uită repede în sus. Asta o să-l înveselească. I-am auzit pe italieni că aliaţii înaintează. Spune-i că războiul aproape s-a terminat. Cu voia lui Dumnezeu, o să ieşim de aici în câteva luni. Moishe apucă amândouă barele şi-şi apăsă şi mai mult faţa curioasă. — Eşti sigur? David dădu din cap, cu gura până la urechi. — Spune-i că… Rachel e bine. — Ai văzut-o? — Da. Săptămâna aceasta fac rafturi pentru cărţi, în casa comandantului. Îi trimite toată dragostea ei. — Oh, asta o să-l facă Tateh fericit. — Şi, Moishe… David ezită. Când totul o să fie gata, vreau ca tu să fii cavalerul meu de onoare. — Cavaler de onoare? repetă Moishe, nesigur că înţelegea bine. — Da, la nunta mea. Aruncă, din nou, o privire rigidă peste umăr. O să mă însor cu sora ta. Şi apoi faţa îi dispăru. Moishe se repezi în spatele încăperii, ţipând. — Tateh! Tateh! David tocmai… Amuţi. Doi gardieni nemţi târau afară trupul inert al tatălui său. Tatăl său fusese întotdeauna atât de puternic şi protector. Cât de slăbit părea acum, privind neajutorat, ochii lui nedezlipindu-se de faţa lui Moishe. — Nu! urlă Moishe, repezindu-se la unul din gardieni care, cu o lovitură de braţ, îl trimise clătinându-se în sculptura de fier. Ameţit, Moishe aşteptă ca cizma cu ţinte să-i zdrobească scăfârlia. Leşină. Când se trezi, Tateh dispăruse. Îşi duse mâna la capul care-l vâjâia şi simţi ceva lipicios. Zăcea într-o baltă de sânge. Faţa crucifixului părea că se uită fix la el.   David potrivea cu grijă biblioteca, în nişa din dormitorul comandantului. Era pentru colecţia de cărţi legate în piele ale lui Goethe, Nietzehe şi Schopenhauer. Camera era spaţioasă, mobila germană masivă avea ornamente sculptate, iar ferestrele înalte, batante, erau acoperite cu o draperie de catifea, maro-închis, legată cu panglici groase de saten. Când Rachel intră, cu ramele din argint pe care le lustruise în bucătărie, David puse jos ciocanul. Se duse direct la masa de lângă patul cu baldachin şi începu să aranjeze cu grijă pozele ofiţerilor în uniformă, într-o anumită ordine. — Rachel, şopti David. — Şşş. Te-ar putea auzi cineva. David închise uşa şi veni la ea. — David, te rog, este prea periculos. Ignorându-i rugămintea, îi cuprinse faţa cu mâinile şi, o sărută. — Eşti frumoasă. Nervoasă, Rachel apucă şorţul care-i acoperea uniforma în dungi, de cameristă. — Nu, David, nu… Îi mângâie părul lung şi negru. — I-am spus lui Moishe ce simt pentru tine. E mai uşor să-i spun lui decât ţie. Ochii ei mari şi întunecaţi se umplură de lacrimi când îi privi fata sinceră. — Nu plânge, Rachel. Îi luă mâinile într-ale lui şi le ţinu strâns. Te iubesc. O să am grijă de tine. Numai să ai încredere că vom fi împreună. Nu va dura mult. Tocmai atunci uşa se deschise, trântindu-se, iar el se îndepărtară. — Ai terminat? Comandantul stătea în cadrul uşii, cu ordonanţa în spatele său. — Nu, domnule. David traversă camera, până la bibliotecă. O să mai dureze câteva ore. Vocea îi era puţin nesigură. — Eşti gata acum. David părăsi camera fără să se uite înapoi, iar ordonanţa îl urmă, închizând uşa după el. Comandantul şi Rachel rămaseră singuri. Comandantul îşi dădu jos chipiul şi mânuşile, le puse pe birou, se aşeză şi începu să răsfoiască nişte documente. — Domnule Comandant. Rachel se apropie de el, cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune şi tremurând toată. Îmi cer scuze pentru David. — Scuzele nu sunt necesare. Înţeleg. Este greu pentru un bărbat să reziste unei femei drăguţe. — Nu, nu, David îmi spunea numai că l-a văzut pe fratele meu. — Rachel, dacă ai vreo întrebare despre cei din lagăr, ar trebui să mi-o pui mie. Tonul său, de comandă, fără să fie aspru, era aproape plăcut. — Da, domnule Comandant. — Rachel. Puse deoparte actele. Ochii săi, de un albastru intens, păreau mai blânzi. Se lăsă pe spate în scaun. Nu fi atât de speriată. Nu sunt un monstru. Nu te-am tratat eu bine? — Ba da, domnule Comandant. — Spune-mi, câţi ani are fratele tău? — Doisprezece, domnule Comandant. — Suficient de mare ca să lucreze la bucătărie? — Da, da, domnule Comandant. Râdea printre lacrimile care acum îi curgeau pe faţă. Comandantul zâmbi.   Lui Moishe i se dădu o cămaşă curată, o salopetă şi un pat în camera mică a lui Rachel, de lângă bucătărie. Îl lăsa să se strecoare lângă ea, şi atunci erau iarăşi împreună, aşa, ca la fermă. Îi povesti despre Tateh. Vorbiră despre Mameh, pe care nu o mai văzuseră din prima zi. Ştiau ce se întâmplase cu amândoi. — Puteam să-i salvez, şopti Rachel. — Tu? Cum? — Puteam să-i aduc să lucreze aici. — De ce n-ai făcut-o? — Pe atunci nu ştiam că pot. În pat cu Rachel, Moishe observă că doi sâni plini înlocuiseră umflăturile. Dar nu spuse nimic, de teamă să nu fie trimis în patul lui. — Rachel? — Ce mai e Moishe? suspina ea. — Te căsătoreşti? Se întoarse ca să-l privească. — Ce tot vorbeşti? — David mi-a spus că o să-i fiu cavaler de onoare. Rachel râse şi-l sărută pe frunte. — Da, spuse ea, dacă zvonurile sunt adevărate, şi scăpăm de aici. Vom fi împreună. David şi cu mine vom avea grijă de tine, Moishe.   Deseori, Rachel se scula în timpul nopţii, îşi arunca un şal peste cămaşa de noapte şi ieşea din cameră. Moishe adormea, de obicei, înainte ca ea să se întoarcă. Se întreba ce trebuia să lucreze atât de târziu, iar când o întreba, nu-i dădea niciodată nici un răspuns. În timpul zilei, în timp ce Rachel era sus, făcând curăţenie în camerele comandantului, Moishe lucra la bucătărie. Era o cameră mare, pardosită cu cărămidă şi avea sobe turnate din fier. El stătea la masa lungă, de pin, curăţând cartofi. Mai trebuia să cureţe oalele şi cratiţele şi să frece podeaua. Îi plăcea să stea în bucătărie. Mirosul mâncării era liniştitor şi se simţea în siguranţă. Rachel îl avertiză să nu treacă niciodată de gardul care înconjura casa comandantului. Dar, ori de câte ori mergea la depozitul de lemne, nu se putea abţine să nu arunce o privire printr-o gaură din gard. Îi privea pe evreii slăbiţi din lagăr, care se târau în zdrenţele lor. Deseori, le arunca peste gard bucăţi de pâine pe care le fura de la bucătărie şi apoi, repede, alerga înapoi în casă. Într-o noapte, întrebă: — Rachel, ce crezi, oare comandantul are un ciob din oglinda diavolului în inimă? — Nu, Moishe, nu cred. Rachel se opri, ca şi când ar fi cântărit ce-ar fi putut să mai spună. — Este un om bun. Îmi pare rău pentru el. Este soldat, dintr-un lung şir de ofiţeri de carieră. Nu face decât să execute nişte ordine. — Dar omoară oameni, aici. — Acesta este războiul, Moishe, asta fac ei când capturează soldaţi inamici. — Dar noi nu suntem soldaţi inamici, insistă Moishe. Ce au cu oameni ca noi? Vocea lui Rachel abia se auzi. — Suntem aici pentru că suntem evrei. Pentru un timp nu-şi mai spuseră nimic, apoi Moishe rupse tăcerea. — Hai să nu mai fim evrei. — Ce tot vorbeşti acolo? — Tocmai ai spus că suntem aici pentru că suntem evrei. Aşa că, hai să nu mai fim evrei. — Ne-am născut evrei. Ţie ţi s-a dat numele lui Moishe, marele nostru conducător. Întotdeauna o să fim evrei. Acum, culcă-te. Moishe se acoperi strâns cu pătura. Privi în întuneric şi se gândi că nu mai vrea să fie evreu. Spera ca Rachel să nu-i poată auzi gândurile.   Simţindu-se din ce în ce mai în largul său, datorită noului mediu, Moishe se simţea în acelaşi timp şi mai îndrăzneţ. Într-o noapte, după ce Rachel se furişă din camera lor, sări din pat şi o urmări. O văzu ieşind din bucătărie şi închizând uşa în urma ei. Aşteptă un moment; apoi o deschise puţin. Nu putea să-şi creadă ochilor. Rachel urca liniştită pe scara interzisă. Moishe scoase capul şi văzu un soldat neamţ stând lângă scară. Rachel continua să meargă. Oare nu-l vedea? Se gândi Moishe. Era chiar în faţa ei. Vru să strige: „Întoarce-te, Rachel”, dar îngheţase de frică. Rachel trecu pe lângă soldat, care nu se mişcă şi nici nu spuse nimic. Moishe se grăbi înapoi în pat, dar nu putu să adoarmă. Stătu întins ore întregi, cu inima bătând. Când o auzi pe Rachel întorcându-se, în linişte, era deja ziuă. Moishe nu putea înţelege, dar ştia că Rachel făcea ceva despre care el nu putea să o întrebe. Apoi ea încetă să mai iasă din cameră noaptea şi nu-i mai dădu voie să se furişeze în pat cu ea. Lui Moishe îi lipsea căldura trupului său, dar ştia că Rachel nu se simţea bine. De mai multe ori, dimineaţa, o văzu repezindu-se în curte, ca să vomeze.   Era primăvara lui 1945. David avusese dreptate, aliaţii erau aproape. Gardienii italieni erau nervoşi, şuşotind mereu între ei. Tot mai multe fricţiuni apăreau între ei şi nemţi. Comandantul grăbea programul execuţiilor. Crematoriul funcţiona acum tot timpul, iar fumul ieşea zi şi noapte. Munca de rutină a lui Moishe continua. Planta roşii în grădină, săpând cu răbdare o gaură mică pentru fiecare răsad. La un moment dat, tăcerea obişnuită a lagărului fu întreruptă de larma unor voci care ţipau. Privi iscoditor prin crăpătura gardului şi văzu prizonierii grăbindu-se dintr-o baracă într-alta. Ce se întâmpla? Speriat, Moishe apucă coşul cu răsaduri şi se grăbi spre bucătărie. Fu aproape trântit la pământ de doi gardieni italieni care bolboroseau şi gesticulau, în timp ce mergeau spre un camion oprit la poarta lagărului. Mercedes-ul comandantului aştepta în faţa casei, cu motorul pornit şi şoferul în spatele volanului. Deodată, David apăru alergând spre Moishe şi strigând: — Suntem liberi! Suntem vii! Americanii sunt pe drum, încoace! Se repezi spre Moishe, care încă ţinea coşul cu răsaduri, îl luă în braţe şi îl sărută pe amândoi obrajii. — Suntem liberi, Moishe! Am supravieţuit! Îi dădu drumul, apoi întrebă: — Unde e Rachel? — Trebuie să fie înăuntru. David se repezi spre uşa din faţa casei, care tocmai atunci se deschise, făcând loc comandantului. Rachel era în spatele lui, în hol. Cei doi bărbaţi se înfruntară. Moishe rămase ţintuit. David îi spuse ceva lui Rachel, dar Moishe nu putu înţelege. Comandantul se uita la ea, peste umăr. Apoi, întorcându-se ridică braţul şi se îndreptă spre David. O armă explodă. David se clătină pe picioare, apoi căzu pe spate. Corpul lui zvâcni, apoi se linişti. Comandantul păşi calm peste David şi urcă în maşină. Moishe nu fu în stare să se mişte până ce zgomotul maşinii dispăru. Inima îi bătea puternic. Porni spre casă, apoi se opri, incapabil să treacă peste trupul însângerat. Rachel dispăruse. Cuprins de panică, ocoli pe la bucătărie. Înăuntru, prizonierii, ţinându-se în braţe, râdeau şi plângeau. Moishe lăsă coşul cu răsaduri. — Rachel! strigă el acoperind zarva. Nu era acolo. Cămăruţa era şi ea goală. Alergă spre holul principal. — Rachel! strigă el din nou. Nici un răspuns. Partea aceea a casei era plină de o tăcere apăsătoare. Dinspre lagăr, putu auzi strigătele de fericire ale evreilor care scăpaseră de cuptoare. La capătul scării interzise, ezită, apoi o luă la fugă în sus, păşind din două în două trepte. La capăt, ezită din nou. Avea două uşi în faţă, amândouă închise. Răsuci clanţa, încet. Prima cameră era goală. Apoi deschise ce-a doua uşă, spre dormitorul comandantului. Şi acolo o găsi, spânzurată de tavan, cu un şnur de draperie în jurul gâtului. Ţipătul lui îngrozitor răsună în casa goală. — Rachel!   Mâna lui Moishe părea pierdută în cea a soldatului, mare şi negru, cu o faţă zâmbăreaţă, care îl scotea afară din lagăr. Americanul încerca să comunice cu el, arătând înspre pieptul lui Moishe. — Evreu, Jude? — Nu, dădu Moishe din cap. Soldatul continua să se uite la el, întrebător. Moishe arătă cu degetul spre el însuşi. — Ţigan… — Nume? întrebă soldatul. NUME? — Daniel, spuse Moishe, amintindu-şi de unul din ţiganii din lagăr. — Oh, Danny, băiatule! rânji soldatul. Moishe îşi lăsa în urmă toată familia, moartă. Avea aproape treisprezece ani. Era exact vârsta potrivită pentru Bar Mitzvah, ceremonia care urma să-l facă bărbat. Dar el nu mai era evreu.     [1] cock – cocoş, aici cu referire la sexul bărbătesc (n.tr.) [2] crock – ratat, epavă umană (n.tr.)  

Darul de Kirk Douglas Prolog   Lisabona, Portugalia   O mână delicată, înarmată cu unghii roşii ca sângele, a apărut dintr-o nişă îngustă, ascunsă în coridorul slab luminat şi s-a înfipt în coapsa musculoasă a lui Miguel Cardiga. — Isabel? Ce cauţi aici? Ea a aruncat o privire furişată de-a lungul coridorului, pe unde începeau să se reverse spre arenă primii spectatori, nerăbdători să apuce locuri bune pentru ultima coridă a sezonului, apoi l-a tras în ascunzătoarea el. — Te vreau, a spus ea respirând greu, gura ei căutând-o cu înfrigurare pe a lui, în timp ce cobora mâna încercând să-i provoace erecţia. — Stăpâneşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! Soţul tău e aici. — Fii liniştit, Luis e foarte ocupat să-ţi aleagă un taur, a spus’ ea, ţinându-se strâns de mâneca lui. Deseară? — Da, a răspuns el, trăgându-şi mâna. E târziu… Trebuie să mă pregătesc. — La locul obişnuit! a spus ea, trimiţându-i un surâs provocator. Miguel a urmărit o clipă cu privirea silueta ei – era seducătoare chiar şi atunci când se îndepărta în grabă pe coridor. Era, însă, îngrijorat de faptul că devenea imprudentă. Risca mai mult decât un toreador – dacă va afla soţul ei, îi va ucide. Poate n-ar trebui să se întâlnească În seara asta… Dar, totuşi. Ştia că o va face. Ca să evite fanii agitaţi, Miguel a pornit pe o scurtătură spre cabina lui, străbătând estrada care acoperea îngrăditurile cu tauri. A traversat cu atenţie scândurile şubrede. Dedesubt, taurii se învârteau în ţarcurile lor, zgomotul neliniştitor al copitelor fiind întrerupt de bufniturile puternice scoase de coarnele care loveau zidurile de ciment. Miguel simţea furia crescândă a acestor fiare uriaşe, al căror singur ţel era să doboare zidurile care le ţineau închise şi să ucidă pe oricine le stătea în cale. În mai puţin de o oră, unul dintre ei se va năpusti ca o furtună în arenă şi îşi va îndrepta furia asupra lui, într-o încleştare în care forţa brută a taurului era compătimită faţă de graţia şi măiestria calului şi a călăreţului. Mişcările lui Miguel vor fi dominate cu stricteţe de vechile reguli cavalereşti. Acesta era felul în care îi vor judeca reprezentaţia compatrioţii lui portughezi, care cinsteau tradiţia mai presus decât orice altceva şi dispreţuiau preferinţa spaniolilor pentru scenele sângeroase. Dacă va ucide taurul din greşeală, va fi amendat serios. Într-un colţ, lângă ţarcuri, Miguel a zărit silueta robustă a soţului Isabelei, unii dintre principalii crescători de tauri ai lui Iberia, gesticulând cu însufleţire către unul dintre ajutoare. Taurul lui Luis Veloso era cel cu care va trebui să lupte Miguel în după-amiaza aceea. Ajutorul a luat un băţ lung şi, împreună cu câţiva îngrijitori, a separat de celelalte una dintre fiarele uriaşe, cât un mamut. Când oamenii l-au îndemnat să intre pe poteca îngustă, taurul a mugit cu furie. Totul era pregătit.   O jumătate de oră mai târziu, Miguel s-a mai privit o dată în oglindă. Filigranul de aur al broderiei strălucea pe fondul albastru închis al hainei lui de saten, croită pe talie, care se răsfrângea deasupra genunchilor şi se ajusta perfect pe corpul lui zvelt şi musculos. Bretele albe erau imaculate, iar cizmele negre de piele străluceau de îţi luau ochii. S-a privit pe sub gene. Chipul măsliniu care îl studia din umbra unui zuluf rebel de păr negru şi cârlionţat avea aerul unui om care este stăpân pe destinul său. — E clar că-ţi place ce vezi, l-a luat în râs Emilio Fonseca, prietenul lui, care s-a aruncat într-un fotoliu tapiţat, cu picioarele lungi atârnându-i peste marginea acestuia şi fluturând mâna în care avea o ţigară. — Aşa e, a spus Miguel încet, ironizându-l la rândul său. Emilio a căscat, a întins braţele peste capul cu păr lins şi negru, care, strâns astfel, semăna cu o calotă. Se auzea tropăitul turmei de boi care însoţeau întotdeauna taurul după luptă, la ieşirea din ring. Miguel a simţit că nervii i se întăresc ca nişte coarde de oţel. Era rândul lui. Emilio s-a ridicat. — Ahhh, se aud paşi de picioruşe. Miguel a râs. Aprecia efortul prietenului lui, care încerca să-l relaxeze înainte de a intra în arenă. A deschis uşa cabinei şi, urmat de Emilio, a pornit încet pe culoarul întunecat spre decorul demn de „O mie şi una de nopţi” arcade gotice, semilună, arabescuri şi ornamente din fier forjat cu influenţe lunare, care făceau din această structură de cărămidă roşie cea mai neobişnuită arenă din lume pentru luptele cu tauri. Nimic nu-i trăda presimţirea care clocotea în el, teama că, de data aceasta, s-ar putea să dea greş şi să dezonoreze faimosul nume Cardiga. Desigur, tatăl lui, care ura luptele cu tauri, considerase că-l dezonorase deja. Fiii oamenilor mari trebuie să fie la înălţimea aşteptărilor? În firida de la capătul holului, rândaşul îi ţinea calul în a cărui coamă erau împletite panglici de saten, care se asortau cu haina lui. Miguel şi-a pus tricornul cu pene şi a sărit în şaua veche, lucrată cu măiestrie. Astăzi îl va călări pe Palomino, numit şi Talar – „o bucată de aur” – ca să-i aducă noroc. Talar bătea agitat podeaua de cărămidă cu copitele în ritmul inimii lui Miguel, ca o prevestire. Calul era gata să explodeze; tensiunea vibra în el, de parcă era străbătut de un curent electric. — Fortuna, prietene, a spus Emilio, plesnind calul peste crupă. Miguel l-a îndreptat pe Talar spre razele strălucitoare de lumină care se strecurau prin crăpăturile din poarta vechii arene. Se auzeau murmurele de nerăbdare de dincolo. Zvonul despre succesele lui din provincie ajunsese până la Lisabona, şi se vorbea despre el ca despre o stea în ascensiune. Acum, era pregătit să intre în rândurile celor mai buni. Ştia acest lucru. Astăzi se va afirma, în sfârşit. Astăzi va deveni mai cunoscut decât Paulo Cardiga, şi nu ca maestru de călărie, ci toreador. Avea douăzeci şi cinci de ani şi refuza să-şi petreacă tot restul vieţii în umbra tatălui său. Trompetele au sunat cu putere şi poarta s-a deschis încet. Dintr-o dată, teama l-a părăsit. Acum era stăpânit de instinct. Miguel a mânat calul într-un passage graţios – calul s-a ridicat încet pe două picioare şi a plutit deasupra pământului după fiecare pas, înainte de-a reveni ca o balerină, pentru a repeta mişcarea. O reprezentaţie demnă de o înaltă şcoală de călărie. Acesta era Miguel, care aborda intrările cu cea mai dificilă mişcare. Mulţimea s-a ridicat în picioare, aproape nouă mii de oameni care strigau în semn de apreciere: „Miguelinho! Miguelinho!”. Era limpede că nu umpluseră arena la maximum, astăzi, numai pentru coridă, ci şi pentru măiestria lui în arta călăriei. Fiind fiul unuia dintre cei mai mari maeştri de echitaţie ai tuturor timpurilor, se aştepta să fie comparat cu tatăl lui. Ştia că nu îi va dezamăgi. Cal şi călăreţ deveneau unul singur când dansau în ritmul muzicii, calul îşi încrucişa gleznele cu graţie, plutind în diagonală de-a lungul arenei. Strigătele de „bravo” au răsunat în tribune, când Talar a mers înapoi în galop mic, mişcarea care îl făcuse faimos pe tatăl lui Miguel. Singura reacţie a acestuia la strigătele repetate a fost o uşoară reverenţă în direcţia lojei personalităţilor, sub unul dintre cele patru minarete care ţâşneau sub cerul albastru. Din lojă, ochii flămânzi ai Isabelei îi urmăreau fiecare mişcare. Soţul ei avea un rânjet întipărit pe faţă. — Sper să-i intre o ţeapă în fund, a şuierat Veloso printre dinţii încleştaţi, către ajutorul lui. Trompetele au tăcut şi liniştea s-a lăsat peste arenă. Miguel şi Talar stăteau nemişcaţi, ca o statuie, aşteptând să se deschidă ţarcul taurului. Pentru o clipă, nu putu vedea decât un tunel întunecat. Apoi a izbucnit mugetul şi taurul a intrat în ring ca o furtună. Oprindu-se din alunecarea pe nisip, a aruncat nori de praf în lături cu picioarele din spate. Capul lui negru şi uriaş, ale cărui coarne erau învelite în piele, ca să protejeze oarecum calul, se mişca în stânga şi-n dreapta, parcă apreciind situaţia. În cele din urmă, şi-a aţintit privirea asupra lui Miguel. În clipa aceea, calul şi călăreţul au prins viaţă. S-au apropiat de taur încet, dispreţuitor şi fără nici o grijă. — Hei! Hei! a strigat Miguel, provocând taurul şi fluturând un steguleţ fixat pe o tijă de oţel. Trebuia să străpungă ceafa taurului cu farpa, în locul potrivit şi, respectând cele mai aspre reguli, să-i paralizeze rădăcinile nervoase ale gâtului. Animalul a atacat – o jumătate de tonă de furie clocotind în arenă. Miguel l-a îmboldit pe Talar să pornească înainte şi a lăsat taurul să vină dintr-o parte, apoi, în clipa în care coarnele păreau să-i atingă, a înfipt farpa cu o precizie fără cusur, iar calul s-a ferit cu uşurinţă din calea taurului. Mulţimea a explodat. Strigătul a urmat imediat scenei de luptă – le plăcuse acest început înfocat. De obicei, dura mai mult timp epuizarea unui taur, dar acesta era terminat., Calul şi călăreţul păreau a fi în elementul lor, mişcându-se în piruete graţioase, pregătiţi să flirteze cu taurul într-o nouă încleştare. De data acesta, taurul a atacat cu capul înainte. Miguel l-a mânat pe Talar spre dreapta, aţintind suliţa, dar taurul, fără să se lase păcălit, s-a îndreptat în aceeaşi direcţie. Miguel l-a tras pe Talar spre dreapta cu atâta violenţă, încât a trebuit să se străduiască mult să-şi recapete echilibrul. Din fericire, viteza prea mare a taurului l-a făcut să treacă pe lângă el. Dar, când taurul s-a oprit din alunecare, într-un nor de praf, Miguel a simţit dintr-o dată că i se strânge stomacul de teamă. Acest animal acţiona după o strategie a lui. Găsise felul în care să taie calea calului şi a călăreţului. Parcă ar mai fi jucat acest joc şi înainte. Inteligente, care oficia corida, a făcut un semn şi doi oameni s-au repezit să îndepărteze taurul cu capele. Însă Miguel i-a refuzat. A strâns frâiele cu palmele transpirate şi a mânat calul în galop, pregătindu-se pentru un alt atac. Tulburat pentru o clipă, taurul s-a postat furios cu faţa înainte, cu ochii aţintiţi pe adversar şi copitele lovind pământul. A plecat capul, aşezându-şi coarnele în poziţie de luptă. Atunci a atacat, aruncând praful în toate părţile şi ţâşnind drept înainte. Miguel a încercat să pornească spre stânga, repetând manevra de prima dată. Dar a fost prea târziu. Taurul a anticipat mişcarea şi a fost mai rapid. Coarnele au lovit, ridicându-i pentru o clipă în aer pe cal şi călăreţ, înainte de a se prăbuşi toţi trei la pământ. Mulţimea, uluită, s-a ridicat în picioare, ţipând. Miguel stătea nemişcat. Nisipul galben înghiţea sângele care curgea din piciorul lui stâng, zdrobit. Nu simţea nici o durere. În minte, îl vedea pe Talar ridicându-se, ca un Pegas, cu aripile întinse şi zburând peste arenă. Strigătele mulţimii se auzeau din ce în ce mai slab, pe măsură ce ei zburau din ce în ce mai sus, pe deasupra minaretelor înalte, spre cerul albastru.   Lausanne, Elveţia   Patricia Dennison a netezit cuvertura de un albastru pal pentru a zecea oară şi s-a aşezat pe patul gata făcut, lângă bagaje. Şi-a pus mâinile în poală şi s-a forţat să rămână nemişcată. Se simţea ca un copil uitat în ultima zi de tabără, aşteptându-l pe tăticul ei să vină şi s-o ia acasă. Dar avea nouăsprezece ani, era un om adult, nu trebuia să se simtă atât de nesigură şi vulnerabilă. Oricum, îşi schimbase atitudinea faţă de acest loc – când venise aici pentru prima dată, după sinuciderea mamei ei, considerase sanatoriul ca o închisoare, iar acum era ca o tabără pentru ea. Aşteptarea era sfâşietoare, dar era numai vina ei – împachetase fără să ştie exact când avea să sosească tatăl său. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să aştepte. Poate că ar fi mai bine să despacheteze cărţile şi să citească – şi-ar mai ocupa timpul. În schimb, s-a ridicat şi s-a dus la fereastră, să se uite afară. În ciuda nesiguranţei vieţii ei, se putea agăţa de un adevăr absolut – tăticul ei o iubea şi voia să fie cu ea pe cât de mult dorea ea să fie cu el. Vor avea din nou un cămin al lor, ca atunci când era mică, iar mami şi tati erau încă împreună. Totul se destrămase când mami o luase cu ea la New York, să locuiască la bunicul ei, în conacul de la Stoneham. J.L. – nu o lăsase niciodată să-i spună „bunicule” – se supăra de fiecare dată când voia să-şi viziteze tatăl, în California. La un moment dat, a renunţat să-i mai ceară voie. Nu avea nici un rost. Dar vor recupera acum timpul pierdut. Privea fix pe fereastră, ca în transă, încercând să desluşească silueta care se apropia pe alee. Dar nu era nimeni. Împrejurimile erau pustii, nu erau nici măcar oameni să se plimbe. Numai crengile subţiri ale sălciilor se mişcau neliniştite în briza vântului, iar dansul braţelor lor fragile se reflecta în apa lacului. Cu degetele ei lungi, a urmărit barele de la fereastră, care erau fixate spre interior. Era sectorul sinucigaşilor. Geamul ferestrei avea o nuanţă gălbuie, protejat cu un strat special, ca să nu se spargă. Şi pe bună dreptate. Când a venit pentru prima oară aici, ar fi vrut să zdrobească sticla şi să se taie în bucăţi cu ea. Ar fi făcut orice ca să pună capăt disperării, nesfârşitei dureri dată de amărăciune. Şi-a amintit momentul în care doctorul Solomon a spus că terapia ei progresase îndeajuns încât să poată avea o oglindă. I-a adus-o şi a agăţat-o chiar el. S-a uitat în oglindă şi s-a trezit privită de un chip care nu era al ei, un chip palid, încadrat de un păr blond, tuns scurt, care părea fragil ca porţelanul, cu ochi cenuşii şi pierduţi în fundul capului, precum cei ai unui animal hăituit. Era chipul mamei ei. — Zâmbeşte, a spus doctorul Solomon. A privit buzele, rozalii, tremurând puţin, apoi ridicându-se la colţuri şi dezvăluind un şir de dinţi albi. — Deci, ai dinţii încălecaţi? a tachinat-o el. Ea a râs şi dintr-o dată chipul fericit din oglindă era din nou al ei. Biata mama – fusese tristă atâta vreme. Numai moartă păruse să-şi găsească liniştea. Patricia şi-a amintit când stătuse aplecată deasupra sicriului, umflată de calmante şi uitându-se la mama ei, care stătea întinsă acolo – frumoasă şi senină, înconjurată de trandafiri albi, florile ei preferate. Apoi, mirosul dulce a fost acoperit de mirosul apei de colonie a unui bărbat – copleşitoare, greoaie şi înşelătoare. Bunicul ei i-a pus o mână pe umăr şi mirosul a făcut-o să se înăbuşe. Următorul lucru de care şi-a amintit, apoi, a fost acela că s-a trezit în această încăpere, la sanatoriul din Lausanne, privită de nişte ochi mari şi milostivi, amplificaţi de ochelari cu lentile groase. Apoi a desluşit o grămadă de păr ciufulit, blond-roşcat, ca o căpşună, şi o barbă prăpădită, de aceeaşi culoare. — Eu sunt doctorul Solomon, a spus o voce blândă. Nu te teme. Aici eşti în siguranţă. Pe parcursul următoarelor şase luni, Patricia a ajuns să identifice vocea aceea cu căldura şi înţelepciunea. Nu a interogat-o despre copilărie şi despre ce visa, în schimb îi aducea cărţi care să o inspire, despre felul în care oamenii deosebiţi găseau un nou sens vieţii lor. Apoi vorbeau despre ce citise. S-a hotărât să citească şi acum ceva – lectura o făcea întotdeauna să se simtă mai bine, era o cale bună de a-ţi petrece timpul. A deschis fermoarul valizei şi a găsit cărticica pe care o căuta – era pusă bine, lângă cizmele de călărie – „Sufletul unui cal”, de Paulo Cardiga. Mâine îl va întâlni pe maestrul de călărie portughez. Iubea caii şi călăria. De aceea, tatăl ei o va duce în vacanţă în Portugalia. Acolo aranjase să poată lua lecţii de la şcoala de călărie a lui Cardiga. De fapt, o invitase în Portugalia şi anul precedent, pentru că regiza un film la Lisabona şi Tróia, dar J.L. se opusese. Tatăl ei o sunase cu o zi înainte din Italia şi îi spusese că nu era prea târziu. Ultimele lui cuvinte, înainte de a închide telefonul, îi stăruiau în minte: — Patricia, nu este niciodată prea târziu. Tocmai am învăţat acest lucru. Avem atâtea de vorbit. Trebuie să-ti spun ceva foarte important. Simţise un tremur în vocea lui când spusese acest lucru. Oare, la ce se gândise? A oftat. Va afla destul de curând. A deschis cărticica şi a început să citească. Absorbită de lectură, a uitat de griji. Când s-a uitat din nou la ceas, şi-a dat seama că trecuse o oră. A calculat timpul. Tatăl ei o sunase din Trieste cu mai bine de douăzeci şi patru de ore în urmă şi îi spusese că era în drum spre Zürich. Legăturile aeriene nu erau bune şi apăreau întotdeauna întârzieri în Italia. Ştia acest lucru, dar, totuşi, dura prea mult. Nu ar fi trebuit să ajungă deja? S-a ridicat din nou în picioare şi s-a uitat pe fereastră. De data aceasta l-a văzut. Venea pe alee alături de silueta zbârlită a doctorului Solomon. Când s-a apropiat, Patricia a simţit cum i se adună un ţipăt în piept, i se opreşte în gât şi nu poate deschide gura să-l elibereze. Vechiul sentiment de panică nestăpânită despre care doctorul Solomon îi spusese să-l îndepărteze o înăbuşea din nou. Nu era tatăl ei cel care venea pe alee. Era J.L. El îi stricase prea multe vacante. Dar nu şi de data asta, când tatăl ei nu-i va permite. Îi promisese. J.L., înalt şi ţanţoş, cu păr cenuşiu ca oţelul şi ochi albaştri şi pătrunzători – o statuie de granit, cum îi spusese mămica – a intrat în încăpere fără să bată, urmat de un doctor Solomon foarte agitat. — Patricia… vei veni cu mine, a poruncit J.L., apropiindu-se de ea. Mirosul de colonie a copleşit-o dintr-o dată. S-a dat înapoi şi s-a aşezat pe pat, ţinând strâns mânerul valizei. — Domnule Stoneham, a spus doctorul Solomon, nu aşa se procedează într-un moment de criză. Patricia trebuie să rămână aici, mai mult ca niciodată şi… — Sunt sigur că dumneata consideri astfel, a pufnit J.L. Având în vedere taxele dumitale, ţi-ar place s-o ţii aici pentru totdeauna. Mirosul apei lui de colonie o ameţea. A inspirat adânc şi a strâns din dinţi. — Nu merg nicăieri cu tine, a spus cu voce tremurândă. Îl aştept pe tata. — Tatăl tău nu vine, a spus J.L. Tăios. — Domnule Stoneham, vă rog… a spus doctorul Solomon, cu o voce plină de indignare. Patricia nu-şi putea reţine corpul să nu tremure când îl privea pe J.L. direct în ochii lui pătrunzători. — Nu te cred. Nu ne vei mai despărţi niciodată. J.L. s-a aplecat spre ea. — Ascultă-mă… Faţa lui era la numai câţiva centimetri de a ei. Duhoarea o înăbuşea. A întors capul într-o parte şi l-a împins cu amândouă mâinile. — Lasă-mă n pace. — Trebuie să mi te supui mie, ţine minte, eu plătesc tot. — Nu vreau banii tăi murdari… Vocea ei tremurătoare devenise fermă şi limpede. Îi urăsc. Te urăsc şi pe tine! A plesnit-o. L-a privit îngrozită. Doctorul Solomon l-a apucat de braţ. — Domnule Stoneham, insist să mă ocup eu de această problemă. Faceţi o greşeală gravă. — Nu! s-a răstit Stoneham. Trebuie să afle, şi poate foarte bine să o afle de la mine. Apoi a coborât vocea: — Patricia, tatăl tău a murit. Ea a sărit de pe pat, privind îngrozită. — Nu este adevărat! a început să ţipe. Minţi! Pleacă! Stoneham o privea neclintit. — Doctore, fii folositor. Spune-i. Doctorul Solomon s-a aşezat pe pat şi a încercat să o tragă spre el, dar ea a continuat să rămână nemişcată. — Patricia, ascultă-mă, a spus el cu blândeţe. Este adevărat… Patricia privea cu nişte ochi mari, cu o groază de neînţeles. — Tata… Mort? a şoptit ea. Apoi s-a întors spre J.L. Şi i-a spus cu o voce ce părea că vine din cele mai îndepărtate colţuri ale ei: — Dacă au murit toţi… Tu de ce mai trăieşti? Nu a mai ştiut ce s-a mai întâmplat după aceea. S-a trezit dintr-o dată dusă foarte departe, prea departe ca să mai audă ceva. Doctorul Solomon, J.L. şi toate lucrurile din cameră au devenit mici şi incolore, ca o fotografie neclară de ziar. Apoi, totul s-a întunecat şi i s-au înmuiat picioarele. Simţea că se prăbuşeşte într-o încăpere uriaşă şi întunecată – o păpuşă mică şi ruptă, care se răsucea şi se contorsiona în întunericul înspăimântător. Când şi-a revenit, era singură şi stătea întinsă în pat, sub cuvertura de un albastru pal. Bagajele fuseseră luate şi oglinda dispăruse de pe perete. Mult mai târziu a aflat că J.L. zburase înapoi la New York, chiar în ziua aceea. La bordul avionului particular suferise un al doilea infarct – acesta fusese fatal. Ea era singura lui moştenitoare. Îi lăsase ei toate miliardele lui, ca şi când ar fi vrut să se revanşeze.

Ultimul tango in Brooklyn de Kirk Douglas Capitolul 1   Ochii ei încleştaţi de bătrâneţe se deschiseră larg, cu groază, când privi de pe ţărmul stâncos la apa învolburată de jos. — Dar, Ben, ştii că nu pot înota, se rugă ea, strângându-l de braţ cu mâna ei osoasă, venele albastre reliefându-se sub pielea transparentă şi pătată. — Trebuie să încerci, Betty, zise el, eliberându-şi braţul din strânsoare. Nu putea fi vorba de o luptă între trupul ei fragil, stăpânit de boală, şi al lui, musculos, bine întreţinut, nici chiar dacă ar fi fost de aceeaşi vârstă. — Nu pot, protestă ea, scuturând capul atât de puternic, încât părul cărunt îi căzu pe ochi. — Trebuie, insistă el. Ea începu să plângă încet, supunându-se comenzii lui. — Cum spui tu, Ben. O sărută pe obraz şi apoi, cu o mişcare puternică, o împinse în apă. Ea se zbătu neajutorată, în timp ce curentul neînduplecat culese corpul ei vlăguit şi-l trase la fundul apei. Pentru câteva secunde, creştetul capului atinse suprafaţa apei, după care dispăru din nou. Ar fi putut să o salveze – era un bun înotător – însă nu făcu nici o, mişcare, privind absent locul unde apăruse. În sfârşit, o văzu. De data asta, îi apăru întreg capul. Încerca să respire, dar curentul era aşa de puternic, încât nu reuşi să se menţină la suprafaţă. Apa o acoperi din nou, trăgând-o în jos pentru ultima oară, cărând-o spre cascadele ucigătoare. — Betty! ţipă, dându-şi deodată seama de ce se întâmpla, însă ştia că ea nu-l mai putea auzi. Soţia lui, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, dispăruse pentru totdeauna. Se trezi acoperit de o transpiraţie rece, fără aer, ca şi când el s-ar fi înecat. În anul ce trecuse de la moartea lui Betty, era a treia oară când avea acelaşi coşmar. Marion spunea că acesta este un proces normal, datorat durerii, iar apele învolburate reprezentau o spălare a conştiinţei supravieţuitorului. Exagerase, gândi Ben. El ştia foarte bine ce reprezintă coşmarul, dar cum ar putea vreodată să-i explice? Cum ar putea să-i descrie lui Marion teribilul sfârşit al mamei sale? Chiar îi părea rău că-i pomenise de acele coşmaruri. Ura privirea grijulie de pe faţa ei, când îl cerceta atent, prin ochelarii cu ramă metalică, exprimându-şi părerea profesională cu acel ton protector, de la medic la pacient. Putea fi un bun psiholog, dar era fiica lui, şi nu avea de gând s-o lase să-l plictisească cu pălăvrăgeala ei. Ultima oară când au stat de vorbă, i-a ţinut o întreagă conferinţă despre „pericolele grave” ce pot surveni în încercarea de a scăpa de durere. Nu era prost, ştia ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor discuţii – Marion încerca să-l facă se simtă vinovat de vânzarea casei. Oricum, nu putea să-i poarte pică. Îi făcea chiar plăcere să o ştie venind din când în când pe la el, mai cu seamă acum, în urma divorţului. Pentru ea, tihnita casă în stil victorian, ascunsă în spatele grădiniţei Flatbush, reprezenta perioada fericită a copilăriei. Pentru el, acum, fără Betty, era doar un spaţiu gol. Dorea să o considere de domeniul trecutului şi să păstreze numai amintirile frumoase. Problema era că nu se gândise unde va locui, după ce casa va fi vândută. Agentul de vânzări imobiliare îl asigurase că vânzarea va fi o chestiune de durată, dar se înşelase, iar acum el avea mai puţin de o lună la dispoziţie ca să împacheteze şi să se mute. Oh, Dumnezeule, ce o să se facă cu toate aceste vechituri? Privi de jur împrejur camera pe care Betty o zugrăvise în urmă cu zece ani. Alb şi roz-extravagant, pur feminin. Habar nu avea ce să facă cu toate acele lucruri cu flori şi volănaşe. Dacă Marion ar fi dorit, ar fi donat Armatei Salvării canapeaua uzată, scaunele incomode, cu spătar drept, şi toate acele bibelouri inutile. Ar fi avut nevoie de un camion, ca să încarce toate nimicurile pe care Betty le cumpărase în ultimii săi ani de viaţă. Poate că aceasta avea legătură cu boala ei. Ei bine, el se va debarasa de toate şi va cumpăra ceva nou, ceva al lui, pentru noua locuinţă, ceva îmbrăcat în piele fină, de genul celei pe care a ales-o pentru echipamentul sălii de gimnastică. Dar găsirea unei locuinţe nu va fi uşoară, având în vedere că toţi părăseau Manhattan-ul, năpustindu-se în Brooklyn. O să aibă azi ceva timp pentru a căuta un apartament? Îşi consultă ceasul. În nici un caz în dimineaţa aceasta. Primul client avea să sosească la ora opt. Era Milt, agentul de film, vechiul său prieten. Avea o jumătate de oră la dispoziţie ca să se pregătească. Făcu rapid un duş, apoi, îmbrăcat în halatul de casă, se îndreptă spre bucătărie, să-şi pregătească micul dejun: o omletă cu albuşurile a patru ouă şi un singur gălbenuş, o felie de pâine prăjită, fără unt şi un pahar cu lapte degresat. Ciudată mai e şi viaţa asta; chiar şi în mijlocul celor mai rele traume şi celor mai mari schimbări, rămâi credincios vechilor obiceiuri. Dintr-o dată te trezeşti trecut de şaizeci şi nouă de ani, soţia ta a murit, casa ta este vândută, viitorul tău este sumbru şi, cu toate acestea, faci duş, îţi speli dinţii şi Îţi piepteni părul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Odată micul dejun terminat, vasele spălate – mizeria era un lucru supărător pentru el – şi îndesate în coşul de vase, Ben îşi îmbrăcă hainele de zi: o pereche de pantaloni kaki, călcaţi cu grijă şi croiţi astfel încât să-i scoată în evidenţă talia zveltă şi abdomenul plat, o cămaşă cu dungi albe şi verzi, ce se mula pe pieptul şi braţele musculoase, şi o pereche de şosete verzi, asortate. Elegant. În vreme ce se îmbrăca, îşi aruncă privirea în oglindă. Văzu o faţă bine conservată, încadrată de o coamă de păr încărunţit, care se potrivea bine cu mustaţa tăiată îngrijit. Faţa aparţinea unui om în vârstă, dar corpul nicidecum. Avea o duzină de clienţi la sala de gimnastică – agenţi de bursă suficient de tineri pentru a-i fi copii – care îl priveau cu invidie. Ei bine, corpul tău trebuie ajutat, le spunea el, de fiecare dată. Dacă nu faci exerciţii în mod regulat, dacă nu ai grijă ce mănânci, dacă nu te odihneşti suficient şi nu renunţi la vicii – ţigări, cafea, alcool – la vârsta de treizeci şi cinci de ani, totul va lăsa urme. Termină rapid cu îmbrăcatul, luând peste cămaşă un sacou bleumarin, şi se grăbi spre ieşire. În drum spre garaj, observă că tufa de liliac era gata să înflorească. Iubea liliacul şi mărgăritarul, acele flori fragile ce înfloresc o perioadă atât de scurtă, în fiecare primăvară, pentru ca să moară îndată ce trece luna mai. Îşi aminti de perioada când plantase cireşul şi mărul, ale căror fructe nu le va mai culege el, anul acesta. Nelăsându-se cuprins de melancolie, ambală motorul maşinii Camaro, model sport, şi demară înconjurând Prospect Park pe latura de vest, pentru a ajunge la sala de gimnastică din Park Slope, la intersecţia dintre Union şi Seventh. Era o cursă de zece minute, pe care oricând putea s-o transforme într-o plimbare prin parc de o jumătate de oră, dar astăzi încerca să câştige ceva timp, pentru a căuta un apartament, aşa încât era mai bine să se grăbească. Bens Body Builders – etajul 3, informa anunţul de la intrare. Pluralul se referea la echipament, pentru că Ben era singurul instructor. Credea în antrenamentul pe care îl coordona personal, fără asistenţi. Chiar de la deschiderea sălii, Ben a avut clienţi în permanenţă, culturişti, sau actori care aveau nevoie să se păstreze în formă. Dar în ultimii zece ani, ca urmare a teoriei pe care o enunţase cu mult timp în urmă şi care găsise în sfârşit adepţi în rândul tinerei generaţii, în programul său apăruse un nou exerciţiu: eliminarea stressului. În momentul de faţă, avea o mulţime de clienţi ce îşi aşteptau rândul. Aceştia erau atraşi de programul său moderat – nu mai existau oameni care să creadă că rezultatele se obţin numai prin eforturi uriaşe, fapt susţinut întotdeauna de Ben – şi încântaţi de faptul că cincisprezece minute erau suficiente. Fericiţi, scoteau din buzunar cincizeci de dolari pentru fiecare şedinţă, considerând că au scăpat ieftin. Ben urcă scările, sărind câte trei deodată şi deschise uşa camerei de aşteptare, care dinadins nu fusese echipată cu scaune, dar care avea o mulţime de materiale de citit agăţate de pereţi. Erau articole tăiate din ziare şi reviste, despre dietă, boală, totul în concordanţă cu principiile lui, plus o întreagă secţiune pe care el o numea „hrană spirituală pentru minte”. Ben credea cu tărie că sufletul şi trupul lucrează împreună. Zâmbi, în vreme ce agăţa de perete sloganul: „Dacă ai un picior în ziua de ieri şi unul în ziua de mâine, te pişi pe ziua de azi”. În sfârşit, deschise uşa sălii de gimnastică, o încăpere de zece pe treisprezece metri, având un perete acoperit cu oglinzi şi podeaua carpetată şi echipată cu diverse aparate pentru exerciţii fizice. Deschise casetofonul stereo şi introduse o casetă. Avea o gamă variată de muzică, pentru a satisface gusturile tuturor clienţilor: orchestrală, clasică, country şi ceva rock. Un ritm tremurător umplu încăperea, apoi se auzi vocea lui Phil Collins. Oh, oh think twice, It’s another day for you and me in paradise… — Dacă ăsta e paradisul, atunci eu voi încerca iadul spuse Milt intrând, răsuflând din greu. Liftul tău e din nou defect. — Eu nu i-am dat drumul. Am crezut că vrei să urci pe scări. Milt îşi scoase jacheta, dând la iveală un trup mic, dolofan, care întotdeauna îi amintea lui Ben de un coş cu fructe – trunchiul său era ca o pară, iar capul chel semăna cu un măr rumen. Ben nu putea înţelege de ce îşi irosea Milt banii pe şedinţele de gimnastică, când era clar un caz fără speranţă. Oricum, era bucuros că venise, deoarece era nostim să începi dimineaţa pălăvrăgind cu cel mai bun prieten. Ceea ce-i lipsea trupului, Milt completa cu spiritul. Era totdeauna cu bună dispoziţie având o glumă sau o anecdotă amuzantă de spus. În spatele ochelarilor mari, cu ramă de baga, ochii lui întotdeauna scânteiau veseli, ca şi cum ar fi ascuns o ghiduşie. — Uită-te la tine, Milt – o anvelopă de rezervă, bună numai pentru a face o plută din ea. — Ce glumă usturătoare, se strâmbă faţa durdulie a lui Milt, într-o suferinţă prefăcută. Tu trebuie să mă aduci într-o formă bună. — Cincisprezece minute de exerciţiu zilnic o să te aducă în formă numai dacă vei înceta să mănânci acel hazzerei, cu care te hrăneşte Sarah. — Ei bine, am văzut că te îndopi de fiecare dată, când vii la noi la cină. — Milt, îi zâmbi răutăcios Ben, asta numai pentru ca Sarah să nu capete un complex în privinţa gătitului. Râseră amândoi. Gătitul teribil al lui Sarah era ţinta preferată a glumelor lor. Era ciudată reluarea prieteniei lor din copilărie, după ce Milt, care petrecuse treizeci şi cinci de ani la Hollywood ca un foarte cunoscut agent de film, se mutase înapoi în Brooklyn. Sarah, împingându-l pe Milt să-şi caute câţiva dintre vechii prieteni a insistat să-i invite pe Ben şi pe Betty la faimoasa ei friptură înăbuşită, urmată de o partidă amicală de bridge. Sarah era originară din Bronx şi dorise să revină aici când Milt decisese să se retragă şi să se întoarcă „acasă”, în New York. Dar nici chiar voinţa ei evreiască, nu a putut-o întoarce în Bronx, aşa încât „s-a aşezat” în Brooklyn, dacă mutarea într-o casă la oraş , cu grădină la promenadă şi vedere a Manhattan-ului poate fi numită „aşezare”. Dar Milt nu s-a retras, pentru că agenţia lui, Famous Artists, i-a oferit un post la filiala ei din New York. Friptura înăbuşită şi jocul de cărţi au devenit o obişnuinţă săptămânală, suficient de plăcută pentru cele două cupluri. Le făcea plăcere să-şi amintească de zilele bune din trecut, când Ben şi Milt erau puşti, şi băteau drumurile în Coney Island, sau se furişau în Ebbets Field, să privească la jucători. Uneori Ben devenea trist, gândindu-se la cât de naturale şi simple erau prieteniile în copilărie, când puteai spune prietenului cel mai bun cele mai intime secrete. Odată ce ai crescut, e atât de dificil să fii deschis, să ai încredere în oameni. Momentul în care Milt a redevenit cel mai bun prieten al său s-a consumat acum doi ani. Era într-o seară, după cină, când soţiile strângeau masa şi făceau pregătirile pentru un joc de cărţi, iar Milt şi Ben luau o gură de aer curat, pe balcon. Milt s-a întors spre Ben, ochii săi arătând suferinţă, şi i-a şoptit: — Cred că voi vomita, a spus, frecându-şi pântecul mare. — Ce este? a întrebat Ben alarmat că Milt ar fi putut vomita chiar în acel moment, jos, pe promenadă. Dar Milt a inspirat adânc, recăpătându-şi calmul, apoi a aruncat o privire spre sufragerie, unde soţiile lor discutau. — O să-ţi spun ceva ce n-am mai spus niciodată nimănui, în viaţa mea, a anunţat solemn, cu o voce joasă. — Ce? Ben nu era sigur dacă Milt vorbea serios, sau spunea una din gumele lui. — Urăsc friptura înăbuşită, făcută de Sarah. — O urăşti? s-a uitat Ben mirat la prietenul său. Nu fusese el martor, când Milt devorase o a doua porţie, cu mare încântare? — Într-o zi o să mă omoare friptura asta, se prăbuşi el în şezlong, dar să nu sufli o vorbă despre asta, căci o prepară cel puţin o dată pe săptămână, şi dacă descoperă că o urăsc, o să fie distrusă. Ben s-a aşezat lângă Milt, zâmbindu-i conspirativ şi i-a şoptit: — O să-ţi mărturisesc ceva, Milt. — Urăşti şi tu friptura înăbuşită? — Mai rău. — Mai rău? Ce poate fi mai rău? — Urăsc jocul de cărţi. — Dar tu şi Betty jucaţi de câteva ori pe săptămână. — Ştiu, e o tortură pentru mine. S-au privit unul pe altul şi au izbucnit în râs, şi cu cât râdeau mai mult cu atât deveneau mai isterici, până ce lacrimile au început să curgă pe obrajii lor. Sarah a scos capul pe balcon. — Trebuie să fie una din glumele porcoase ale lui Milt, a mormăit ea către Betty, căci numai asta i-ar fi putut face să râdă cu atâta poftă. Din acel moment, prietenia lor a devenit specială, ca în zilele bune de demult, când erau copii. — De ce zâmbeşti? întrebă Milt cu o voce uşor iritată, picături de transpiraţie formându-se pe fruntea sa, în vreme ce exersa la spalier. — A, numai îmi aminteam… — Da, vremurile bune de altădată, când erai tânăr şi nu asudai nici când făceai dragoste? Milt îşi încetini ritmul şi-şi şterse sudoarea cu prosopul. — Pariez că-ţi lipseşte Hollywood-ul, cu toate femeile şi romantismul lui, zise Ben schimbând caseta în aparat. — Nu exista mult romantism la Hollywood, râse Milt, în vreme ce ridica cele două haltere, de patru kilograme şi jumătate fiecare. Toate acela staruri făcând dragoste, înseamnă numai publicitate. — Cum, nu se face dragoste? — Ooo, din plin. Dar nu între vedete. — Şi cine o face? — Agenţii, îi făcu Milt cu ochiul lui Ben. — Fii serios. Tipi ca tine? — Da. Vedetele concurează între ele pentru cele mai bune roluri, prim-planuri, şi se urăsc reciproc. — Adevărat? — Sigur. Acele „minunate femei” vin acasă după o zi de lucru şi ultimul lucru pe care doresc să-l vadă e unul din acei „minunaţi băieţi”. Sunt prea supărate, aşa că fac o baie, îşi pun cămăşile de noapte, dar nu pot să doarmă, şi atunci îşi cheamă agenţii. — Nu glumeşti? — Nu. Agentul vine, o ţine de mână, o dezmiardă, o linişteşte, o iubeşte, şi ea îi e recunoscătoare pentru asta. Ben clătină din cap, dând muzica mai tare. — Voi, agenţii, luaţi zece la sută din orice? — Orice poate ajuta un client. Ben râse. — Ştii, mi-ar place să poţi depune la bancă câteva din iubirile de demult, astfel încât să le poţi scoate acum, ca o pensie, zise Milt aruncând greutăţile pe podea şi făcându-l pe Ben să tresară. — Milt, ai numai sex în cap, zise Ben. — Ei bine, când nu poţi s-o mai faci, îţi face plăcere să discuţi despre asta. Ben nu răspunse. — Hei, băieţel, încă mai lucrează toţi muşchii tăi? Ben îi zâmbi răutăcios. — Încă nu au inventat o maşină Nautilus, pentru asta. Imediat ce o vor face, voi comanda trei bucăţi, una pentru mine şi două pentru tine, Milt. — Mi se pare corect. Terminându-şi exerciţiul, Milt îşi scoase echipamentul transpirat şi se întinse după hainele de stradă. — Ei bine, plec. Michaelson e în oraş. — Michaelson? — Tipul care conduce agenţia. Milt scoase o cămaşă curată, pe care o adusese în servietă şi se îmbrăcă în faţa oglinzii. Îl putu vedea în spate pe Ben, legănându-se în ritmul unui tango. Îşi învârtea partenera imaginară, absorbit de ritmul muzicii. — Îmi aminteşti de ziua când tu şi Betty aţi luat premiul întâi, la acea competiţie pe Coney Island, oftă Milt. Când a fost asta… ’45? — Cu mult timp în urmă. Păcat că nu se mai dansează tango, zise Ben cu o voce nostalgică. — Presupun că ultimul tango a fost la Paris. — Ce? — N-ai văzut niciodată acel film, cu Marlon Brando? Nu, lui Betty nu i-a plăcut niciodată se meargă la cinema. — Păcat. Rulează la Plaza, unde se prezintă filme vechi. — Ştiu locul. — Trebuie să mergi. — Poate voi merge. Mă gândisem să caut un apartament în seara asta, dar la dracu’…! — Ultimul tango la Paris o să-ţi placă. Ben nu era sigur. Niciodată nu i-a plăcut Marlon Brando. Dar cât de rău putea fi filmul, dacă era vorba despre un tango?

Lungul drum spre casa de Linda Adams Capitolul 1 Ploua torenţial, iar luminile bliţurilor o orbeau. — Sheffy! Strigă unul dintre reporteri. Unde este Sullivan? De ce n-a venit? — Sheffy! Aici! Uită-te la mine! strigă un fotograf. — Unde l-ai lăsat pe Sullivan? Nu vă mai iubiţi? se auzi o altă voce. Warren şi şoferul o conduseră spre porţile cimitirului, încercând s-o protejeze. Şoferul îl împinse pe unul dintre cameramani care se apropiase prea tare. — Lăsaţi-o în pace! Vine de la înmormântarea mamei ei, cretinilor. Omul scăpă o înjurătură, ajutând-o pe Dareen să urce în limuzină. Ce ciudat, gândi ea, era protejată de un bărbat pe care nu-l cunoştea. Şoferul era angajatul firmei care organizase înmormântarea lui Fawn. — Hultanilor! strigă bărbatul furios către cei din corpul de presă şi trânti portiera maşinii. Warren îl privi ciudat. — Cine naiba se crede ăsta? Voinicul voinicilor? Ignoră chiar regula numărul unu a comportamentului, care spune clar că dacă nu eşti de spiţă regală, nu ai voie să insulţi presa. Ea nu zise nimic. Continuă să-şi privească mâinile cu mănuşi negre până la cot. — Unde-i Sullivan? strigă un fotograf, pe când limuzina se punea în mişcare. Sheffy, iubito! Unde este dragostea vieţii tale? insistă el. — Îmi vine să-l omor pe Sullivan ăsta, răbufni Warren, aprinzându-şi o ţigară. E un şobolan nenorocit, putea să vină măcar acum. Oricum, va trebui să dea nişte explicaţii. Dacă ar mai fi trăit Fawn, l-ar fi învăţat minte. — Din păcate Fawn nu mai trăieşte, zise Dareen cu o voce egală, asta este problema. Fawn, mama ei, acea femeie încântătoare, frumoasă, deşteaptă şi ambiţioasă, nu mai exista. Dareen nu putea să plângă, nu încă. — Mda, zise Warren trăgând din ţigară. Îmi pare rău, puştoaico, nenorocită zi. Şi ploua cu găleata. Dareen îşi sprijini fruntea de geamul limuzinei. Era o fată înaltă, prea slabă, cu ochii mari şi privirea hăituită. Buzele îi erau strânse. Avea pomeţi înalţi, nasul frumos format, puţin cârn şi se machia întotdeauna când apărea în public. Avea numai nouăsprezece ani dar se simţea sfârşită. Părul ei blond-castaniu, lung, fusese prins foarte strâns la spate, atât de tare încât o dureau şi tâmplele. Purta cei mai buni cercei ai ei, safirele, ştiind că aşa ar fi vrut mama ei. — Mai porţi inelul de logodnă? o întrebă Warren. Ea îşi scoase mănuşa din mâna stângă, fără niciun fel de emoţie. Nu purta nimic pe degete. — Nu, zise ea cu indiferenţă, l-am scos. — Ar trebui să-l pui la loc, zise Warren cu un aer obosit. Poate c-a fost mai bine că n-a apărut Sullivan. S-ar fi adunat mai multă lume ca acum. El oftă, apoi aspiră o dâră de fum. Era un bărbat scund, cu ceva păr negru rămas ca o insulă în mijlocul cheliei. Fusese, în ultimii şapte ani, managerul ei. — N-am de gând să-l pun la loc, zise ea pe un ton impasibil. Sullivan n-a venit niciodată cât a fost mama bolnavă. Eu am insistat, dar el m-a refuzat mereu sub pretext că boala şi suferinţa ei îl deprimă. — Sheffy, Sullivan este artist. Hai să lăsăm asta acum. O să găsim o modalitate de a explica lucrurile. Dar îmi pare rău că a apărut şi problema asta. — Sullivan nu este artist, răspunse ea. Este cântăreţ de rock, atâta tot. Fata făcu o pauză, privind cum ploua afară. Niciodată n-a venit s-o vadă. Şi nu-mi mai spune Sheffy, mă cheamă Dareen. — Numele tău este totuşi Sheffy, un nume de un milion de dolari. Ţi-am mai spus, îmi pare rău că am adus subiectul ăsta în discuţie. Asta este deci problema, că n-a venit s-o vadă măcar o dată? Ce era să vadă, Sheffy? După acel prim atac, Fawn n-a mai ieşit din comă. Timp de trei luni n-a scos o vorbă. Iar ea, crede-mă nu şi-ar fi dorit să fie văzută aşa. Nu vreau să aduc ofensă morţilor, dar mama ta era o femeie foarte vanitoasă. Unde este inelul? Ea nu-i răspunse, continua să privească ploaia care bătea în geamul limuzinei. — Sheffy, insistă Warren. Sunt managerul tău, trebuie să-ţi apăr interesele. Ce naiba ai făcut cu inelul? Sper că nu i l-ai dat înapoi? — De ce să i-l fi dat? întrebă ea încordată. Fawn l-a cumpărat din bugetul pentru publicitate, ne aparţine. Apoi fata lăsă capul în jos amintindu-şi că Fawn nu mai era şi deci nu mai putea folosi cuvântul „noi“. În ultimele trei luni ea nu se mişcase de la căpătâiul lui Fawn, căci nu-i venea să creadă că o persoană atât de puternică se putea stinge văzând cu ochii. — Poartă-l din nou, de mâine, ordonă Warren. Ai încheiat o logodnă care valorează o avere ca publicitate pentru tine... şi pentru Sullivan, este adevărat, doar nu vrei să strici totul dintr-o toană? — Nu este o toană, şi nici logodna mea n-a fost una reală, zise ea fără a-l privi. Fawn a venit cu ideea asta. — Şi? Doar ţi-a plăcut şi ţie! Nu te-am auzit plângându-te până acum. — Lui nu i-a păsat niciodată de mine, de fapt nu-i pasă de nimeni. Îl interesează doar cariera şi banii lui. — Sullivan te adoră, în felul lui, este drept. — El a adorat-o pe Fawn. Ştia că este o femeie deşteaptă şi capabilă. Stăteau uneori şi vorbeau toată noaptea despre afaceri. S-a logodit cu mine dar nu era ceea ce-mi trebuia. Nu-l pot ierta că n-a venit s-o vadă. — Eşti într-o dispoziţie proastă, zise Warren, şi e firesc să fie aşa. Dar să nu mai vorbim despre asta acum, avem alte probleme de discutat. Cariera ta, de exemplu. Fata se întoarse şi-l privi insistent. — Warren, n-am de gând să discut nici cariera mea acum. Mama abia a murit, ţi-aminteşti? Warren oftă. — Mda, dar dacă nu te superi, mama ta a fost o femeie cu nasul pe sus. Ce altceva ar fi vrut ea să discutăm acum? Fii cu picioarele pe pământ, Sheffy. Moartea ei nu te-a luat prin surprindere, ştiai c-o să se întâmple. Fii fericită că... — Ştiu, zise ea obosită, întorcând din nou capul spre ploaia care nu mai contenea. Trebuie să fiu fericită că n-a suferit mai mult. Bine, uite, sunt fericită pe tema asta, dar tot nu vreau să discut cariera mea, acum. — Cariera ta a fost scopul vieţii ei, insistă Warren. Crezi că din întâmplare ai ajuns top model? Mai gândeşte-te. Ea a realizat totul, ea ţi-a creat imaginea, iar de acum, trebuie să ţi-o construieşti singură. Ai de luat decizii importante. Trebuie să discutăm şi investiţiile tale. Sincer vorbind eu nu sunt de acord cu felul în care ţi-a administrat ea banii, va trebui să facem nişte modificări şi aici. Cred că ar trebui să începem prin a... — Te rog, Warren. Fata îşi rezemă fruntea de geamul limuzinei, simţind că răcoarea acestuia îi făcea bine. — Sheffy, insistă el, crede-mă. Fawn ar vrea ca noi să discută în problemele astea, acum. Sunt multe decizii de luat. — O să mă gândesc mai târziu la ele. Dareen închise ochii. Warren nu mai pretinse că era afectat de moartea lui Fawn. De fapt, era un om de afaceri şi asta se simţea până şi din glasul lui. — Ar fi bine să te gândeşti acum la tot ce ai de făcut. Uite, Dareen, tu te afli într-o situaţie unică. Eşti în vârf acum, eşti modelul numărul unu al New Yorkului. Ai aerul mistic pe care ţi l-a impus Fawn, ai imaginea pe care ţi-a creat-o ea. Ai ajuns foarte sus la cei nouăsprezece ani ai tăi. Nu văd unde te-ai mai putea duce acum pentru a realiza mai mult. Dar trebuie să fii atentă, trebuie să-ţi programezi fiecare pas. Acum, dacă nu mai este Fawn, trebuie să se ocupe cineva de imaginea ta şi mă gândeam la individul ăla care-i face publicitatea lui Sullivan. E un tip destul de agresiv. Dareen nu se obosi să deschidă ochii. — Directorul de imagine al lui Sullivan? Nici vorbă, Warren. Nici în cel mai oribil coşmar nu m-aş gândi la el. — Tu şi Sullivan formaţi un cuplu extraordinar. — Noi doi nu formăm un cuplu, Warren. A fost totul de pentru ochii presei. Toată viaţa mea a fost, de fapt, doar de ochii presei. Warren o privi dezgustat. — Toată viaţa ta este doar de ochii presei, o maimuţări el. Acum ai devenit şi melodramatică. Ai tot ce-şi poate dori o femeie de la viaţă, fetiţo. Fawn ţi-a dat toate astea. Vrei să le pierzi? Dacă nu, lasă patetismul şi ascultă ce am să-ţi spun. Dintr-o dată capul începu s-o doară foarte tare. Toată viaţa ei părea fără sens şi ireală. Deschise ochii ei mari, negri, şi-l privi obosită. — Cine ţi-a spus că-mi doresc totul pe lume? Cine ţi-a spus că-mi place să fiu model? — Fawn. Şi cine îndrăznea să-i spună nu lui Fawn? Nimeni, ştii bine asta. Nici tu, nici eu, nici măcar Sullivan. — Aş vrea să plec pentru un timp, zise Dareen, cu ochii pe fereastră. — Bine, bine, lasă asta acum. Mai rezolvăm din probleme, apoi poţi să pleci o săptămână. Du-te la Bar Harbour. Sau la Cape Ann. — Nu-mi ajunge o săptămână, îmi trebuie cel puţin un an. — Ai înnebunit? Un an? Warren ridică tonul, indignat. Unde să te duci un an? Ştii cât ai pierde în timpul ăsta? — Am anulat totul când mama... când Fawn s-a îmbolnăvit. Acum nu am niciun contract. — Mă uluieşti, Dareen. Scuză-mă, dar Fawn cred că se răsuceşte în mormânt când te aude vorbind. — Vreau să mă duc undeva, în sud, zise ea ca pentru sine. — În sud? repetă Warren. Ea încuviinţă din cap. — Sheffy, Fawn a muncit pe rupte ca să scape de sudul ăla blestemat, acolo unde vrei tu să te întorci acum. — Dar astăzi sunt într-o maşină funerară, Warren. Toate strădaniile ei au fost zadarnice! Ţi-am spus că plec şi o voi face. Deja am aranjat câte ceva în acest sens. Warren o privi de parcă l-ar fi anunţat că se retrage la o mănăstire. — Fii serioasă, Dareen. — După cum ţi-am mai spus, mă întorc în sud. Warren lăsă să-i scape o înjurătură. — Nu te laşi, nu? Fata dădu din cap. Warren o privi uimit de parcă nu-i venea să creadă. — Din păcate înţeleg că nu se mai poate face nimic cu tine, zise el dezgustat. Fata îl privi întrebător. — Întotdeauna m-am întrebat cum a putut Fawn să crească o fetiţă atât de supusă ca tine. Dar acum, brusc, văd de ce eşti capabilă şi cât eşti de încăpăţânată. Vrei să pleci şi gata, indiferent de consecinţe. Fata încuviinţă. — Trebuie să plec, o vreme. Totul mi se pare o nebunie. Poate că aşa a fost întotdeauna şi eu am fost prea naivă ca să înţeleg. — Nu poţi să pleci fără să apară şi consecinţe. Ce vei face cu Sullivan? Dareen păru că se gândeşte un moment. Fusese îndrăgostită de Sullivan, sau aşa crezuse. Se îndrăgostise de el la şaptesprezece ani, iar povestea lor de dragoste fusese una dintre cele mai mediatizate din America. Numai că nu fusese o poveste de dragoste. Sullivan o săruta doar când erau fotografi în preajmă. — Dacă Sullivan o să-mi simtă lipsa o să vină după mine, bănuiesc. Şi într-un fel, ea spera că aşa va fi. — Eşti nebună, zise Warren scuturând din capu-i chel. Ai nouăsprezece ani şi nu ştii nimic. Întotdeauna a existat cineva care să aibă grijă de tine. Fawn îţi spunea şi când trebuie să strănuţi, când poţi să-ţi ştergi nasul. Acum va trebui să preiau eu toate problemele tale. Nu poţi pleca acum singură, Dareen, n-o să te descurci, nu ştii nimic despre viaţă. Dareen nu-l mai auzea, trebuia să plece, acesta era singurul lucru important. — Ascultă, zise Warren disperat. Cel puţin promite-mi că nu rupi logodna. Dacă nu te gândeşti la cariera ta, gândeşte-te la răul pe care i-l faci lui Sullivan. Dareen încuviinţă printr-un gest din cap. — N-o s-o rup, promise ea, cu condiţia să nu se mai facă publicitate despre asta, îl rugă ea. S-o lăsăm să moară de la sine, nu? Sullivan n-are nevoie de mine. N-a avut niciodată. Warren dădu din cap exasperat, în semn că nu mai avea argumente. Dareen îşi privi mâinile lungi şi prea subţiri. Câteodată se întreba cine era ea cu adevărat. Nici nu-şi mai amintea vremurile când nu trebuia să pozeze în faţa aparatului de fotografiat pretinzând că este ceea ce nu era. Nimic din viaţa ei nu era real, ci doar o imagine pentru alţii. — Nu ştii nimic, zise Warren supărat. Nimic. N-am întâlnit până acum o persoană ca tine care nu ştie pe ce lume se află. Fawn lua în piept toate greutăţile, în locul tău, ea lupta cu toţi. Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă realitatea. Sheffy? Mă asculţi? — Mă numesc Dareen, zise ea. Arcadia, scria pe panoul de la graniţa dintre state. Cu litere mai mici scria: populaţia este de 4126 oameni de treabă şi câţiva cârcotaşi bătrâni. Există şi câţiva câini de vânătoare. Dareen zâmbi. Chevroletul ei plin de praf, cu plăcuţe pe care era scris numărul de New York, apăru dintr-un nor de praf. Arcadia, aici era capătul călătoriei ei. Era o după amiază toridă, ca în sud, şi în Arcadia toată lumea părea că moţăie. Mimozele care creşteau pe strada principală se unduiră ca trezite din somn la trecerea maşinii ei. La umbra unei magnolii care creştea pe peluza unei case, odihnea un câine întins, fericit, probabil unul dintre câinii de vânătoare, menţionaţi la intrarea în localitate. Încetini. Pe peluză se afla un panou pe care citi: ME FEE AGENŢIE IMOBILIAR~ VÂNZ-RI, EVALU-RI, ÎNCHIRIERI ASIGUR-RI Coborî din maşină, întinzându-se fericită, căci simţea nevoia s-o facă: condusese mult în ultimele trei zile. Dar meritase efortul; acum se simţea destinsă şi calmă. Îşi trecu o mână prin păr. Apoi, conştientă că îmbrăcămintea îi era cam şifonată, încercă să şi-o netezească puţin cu mâinile, dar fără succes. Îşi puse ochelarii de soare pe nas şi începu să privească în jur. Ceea ce vedea era total diferit de Manhattan, dar de fapt aşa şi sperase să fie. Deschise o uşă care scârţâia cumplit şi intră într-un birou unde era foarte cald căci ventilatorul din tavan nici măcar nu reuşea să mişte aerul. Un bărbat slab, cu chelie ridică încet capul spre ea din hârtiile lui. Cu toate că era atât de cald, bărbatul era îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, vestă neagră şi cravată. Atenţia ei fu atrasă de ziarul pe care-l citea acesta. O făcu să strângă din dinţi disperată. O, nu, îşi spuse ea. „Top— modelul care este acum în doliu după mama ei se va căsători cu steaua rock“, spunea un titlu mare de pe prima pagină. Dareen se opri în loc, descumpănită. Acum se bucura că nu era deloc machiată, şi arăta ca o fată obişnuită. Warren îi promisese că nu va mai face publicitate legată de ea şi Sullivan, dar se pare că nu putuse să oprească o campanie deja declanşată. O fotografie mare de pe prima pagină o arăta pe ea ascunzându-şi faţa de fotografi. Peste figura ei era scris: unde se afla logodnicul când frumoasa îşi îngropa mama? Citiţi amănunte în pagina a şasea. Iar domnul Me Fee citise acea pagină. Ridică iritat privirea spre ea, dar nu păru a o recunoaşte. Ea-şi scoase nervoasă ochelarii. Fără ei arăta foarte tânără şi vulnerabilă. Întinse mâna bărbatului din faţa ei. — Domnul Me Fee? întrebă ea. Sunt Dareen Sheffield. Era adevăratul ei nume, pe care rareori îl folosea. Bărbatul înclină din cap şi întinse mâna fără a-i arunca vreun zâmbet binevoitor. Era clar că nu făcea parte din cei 4126 de oameni de treabă ai oraşului. — Sunt de la New York, continuă ea, am vorbit la telefon pentru închirierea fermei Bailey, parcă. Dareen se opri aşteptând ca şi individul din faţa ei să scoată o vorbă. — Sheffield, zise el cu o voce stridentă, de cârcotaş. Sheffield... Da, ferma Bailey. Vă aşteptam dis-dedimineaţă, aţi întârziat. — Tennessee este mai departe decât se vede pe hartă, zise ea, zâmbindu-i de parcă s-ar fi disculpat. — Tennessee este la distanţa la care trebuie să fie! pufni el. Ea nu avea nici cea mai vagă idee despre ce voia să spună individul din faţa ei, dar nu mai zise nimic. Bărbatul o privi o clipă apoi zise: — Este plin de cântăreţi fără valoare care celebrează infidelitatea şi beţia prin toate parcările, zise el. Tot aşa cum Nashville este plin de femei vopsite strident şi bărbaţi care nu ştiu să cânte decât muzică country. Dareen clipi de câteva ori. Oficial, ea era încă logodită cu un astfel de bărbat care cânta la chitară. Era drept că Sullivan nu cânta country ci rock, dar fără îndoială domnul Me Fee ar fi considerat că asta era şi mai rău. — De la New York sunteţi? întrebă el. Apoi îşi făcu vânt cu ziarul din faţa lui, pe care-l îndoise la mijloc. Ca hipnotizată, Dareen îşi urmări propriul chip pe măsură ce ziarul se mişca înainte şi înapoi. — Da, zise ea. — Şi ce vă aduce în Arcadia? o întrebă omul privind-o suspicios. — Nimic, îi răspunse ea. Apoi, realiză că răspunsul ei fusese cam lipsit de logică şi adăugă: am avut un deces în familie şi am simţit nevoia să plec pentru o vreme. Tocmai atunci, ea îşi dădu seama că nici nu ştia ce voia să facă, ştia doar că voia să stea ascunsă de lume o vreme, să-şi revină apoi să stabilească ce vrea de la viaţă. — Am nevoie de timp să mă gândesc la multe lucruri, zise ea pe un ton de confesiune. — Da, dacă asta simţiţi acum... zise domnul Me Fee. Poate că ar trebui să discutăm despre chiria pe care trebuie s-o achitaţi în avans. Dareen oftă. — Nicio problemă, am venit pregătită. Poate Fawn avusese dreptate şi totul pe lumea asta se reducea la bani. Deschise poşeta. — Voi plăti chiar acum, zise ea. Acceptaţi cecuri de călătorie? — Luaţi loc puţin, zise domnul Mefee, devenind dintr-o dată foarte prietenos. El o urmări cum semnează cecurile, apoi le numără atent. — Cred că vă amintiţi că nu v-am promis nimic legat de starea proprietăţii. Dareen înclină capul. — Da, mi-amintesc, dar nu am nevoie decât de linişte şi o privelişte frumoasă. Pe un munte, undeva. — În privinţa asta, zona noastră este favorizată. Dacă am putea închiria doar pe criteriile astea, n-am avea probleme. Dar trebuie să mai ştiţi că dacă vreţi să vi se repare casa va trebui să plătiţi. — Bine. — Văd că sunteţi o persoană uşor de mulţumit. — Întotdeauna mi-a plăcut să mă înţeleg bine cu cei din jur. Şi ăsta era adevărul. Încercase din greu să-i mulţumească pe cei din jur. Poate că se străduise prea tare, îşi spuse ea. — Sper că sunteţi conştientă de ceea ce vă aşteaptă, chicoti bărbatul din faţa ei. Este o fermă cam izolată. Aveţi doar un vecin, şi ăla rău. Este un tip nesuferit, dar dacă aveţi ceva de făcut puteţi să-l chemaţi pe el. Este proprietarul vinăriei. — Vinărie? repet Dareen. — Da, vinăria Du Long, răspunse Me Fee, cu buzele ţuguiate de parcă i-ar fi împărtăşit un mare secret. Dareen ridică din umeri. De fapt, n-o interesa deloc ce făcea vecinul ei de fermă. Nu ştia mai nimic despre această zonă. După moartea mamei sale se dusese în apartamentul lor şi fără să se uite înfipsese un bold pe harta Statelor Unite. Acesta se nimerise pe micul orăşel Arcadia. Nimeni n-o va găsi vreodată aici. — Doamna de la care închiriaţi ferma, nu-l prea are la inimă pe acest Du Long, zise agentul imobiliar scuturându-ş i capul chel. Nici eu de altfel. Familia Du Long visează de mult să cumpere ferma Bailey. Să cultive şi mai mulţi struguri. Omul pronunţă cuvântul cu o strâmbătură din nas. Dar n-o să apuce ei să pună mâna pe ferma Bailey! Doamnei Bailey nu-i plăc băuturile. Nici mie de altfel. Cine pune o picătură de băutură în gură este ca şi cum ar lăsa în mod conştient să i se ia minţile. — Mda, zise Dareen care nu ştia cum să plece mai repede. — Domnul Rupert Du Long a făcut tot posibilul să cumpere toate pământurile din zonă, pe care să-şi cultive blestemata asta de viţă de vie, pufni domnul Me Fee. Şi să vă mai spun ceva. Domnul Me Fee se aplecă peste birou de parcă ar fi vrut să-i împărtăşească unul dintre cele mai teribile secrete. Nu numai că şi-a forţat vecinii să-i vândă pământurile, şopti el, dar are şi nişte obiceiuri condamnabile, mai ales legat de băutură şi femei. Este un donjuan convins. Căsătoria părinţilor lui a fost un fiasco de la început. Mama lui era o fiinţă mică şi neînsemnată care n-a putut face faţă cerinţelor familiei soţului, aşa că a început să folosească tranchilizante. Cred că n-a mai avut mintea limpede în ultimii zece ani. Nu-i de mirare că el n-are niciun pic de respect pentru cei din jur. Dareen dădu semne de nerăbdare căci n-avea chef să asculte bârfa lui Me Fee. — Ba chiar mai mult, îşi ţuguie domnul Me Fee buzele a dezgust, omul ăsta a poluat mediul, de până şi păsările de pe aici umblau bete! — Ce-a făcut? întrebă Dareen. — A turnat resturile de la strugurii fermentaţi în sistemul de alimentare cu apă şi astfel s-au îmbătat şi păsările, zise Me Fee cu o privire în care se citea oroarea. Ca să nu mai spun nimic despre possum sau pitpalac. Aţi auzit expresia beat-mort? E bine, pe dealurile lui Du Long chiar şi sconcşii sunt beţi. Este oribil ce se întâmplă acolo. Eu sunt îngrozit. Dareen nu mai ştia ce să creadă căci imaginea aceasta de groază cu păsări bete care intrau cu ciocurile direct în pini sau cu possumul beat la margine de drum nu prea se potrivea cu nimic. — Oricum, domnul Du Long are o mulţime de angajaţi care abia aşteaptă să le mai pice ceva de lucru, aşa că dacă veţi avea nevoie de ajutor sunt sigur că veţi rezolva imediat. Dar v-am spus toate acestea pentru ca să vă asiguraţi că omul pe care-l angajaţi este treaz. Omul mai scoase nişte sunete care exprimau mirarea şi dezaprobarea faţă de ce se întâmpla pe acolo, apoi îi întinse cheia casei. Dareen se ridică imediat şi porni către uşă. Acest domn Me Fee i se părea un cârcotaş cam greu de suportat. — Încă ceva, domnişoară Sheffield, mai zise el ridicându-se de la birou. Dareen se întoarse de la uşă. Era obosită iar ochii ei mari păreau şi mai mari din cauza lipsei de odihnă. — Mi-aţi spus că vreţi casa mobilată şi m-am ţinut de cuvânt. — Foarte bine, zise Dareen zâmbind obosită. Apoi, se întoarse din nou să plece. — Dar mobila nu este în casă. Ultimii chiriaşi au avut mobilă, aşa că au depozitat-o pe cea existentă în pod. Va trebui să chemaţi pe cineva să v-o coboare. — Foarte bine, repetă Dareen, dornică să scape cât mai repede de acolo. Vorbele lui nu produseră niciun efect în mintea ei decât târziu, după ce ieşi din oraş. Atunci începu să scuture din cap nemulţumită. Mobila era în pod? Individul ăsta îi închiriase o casă cu mobilă care se afla în pod? Iar vecinul era un om care îmbăta şi păsările? Dareen zâmbi nervos. Poate că Warren avea dreptate, ea nu era capabilă să-şi poarte singură de grijă. Îşi aminti de chipul ei publicat pe prima pagină a ziarului şi nu-i mai veni să zâmbească. Se strădui să ignore această amintire ca şi pe altele la fel de neplăcute. Conduse tot drumul apoi, fără a se mai gândi la nimic neplăcut. Pădurile de stejar şi pin făcură curând loc culturilor de viţă-de-vie care păreau că ocupe totul de o parte şi de alta a drumului. Un anunţ îi invita pe trecători să viziteze castelul Du Long, să guste vinurile naturale şi să viziteze pivniţele. Deci intrase deja în localitatea Du Long. Semnul de la intrare anunţa 300 de locuitori dar, fără cârcotaşi. Chevroletul ei urcă panta destul de abruptă a dealului de la ieşirea din localitate. Un alt indicator o informa că se afla pe muntele Du Long. Probabil familia asta posedă jumătate din ţară, se gândi ea, cu excepţia celor câteva hectare pe care le închiriase ea. Atunci observă indicatorul care marca drumul spre ferma Bailey. Îşi impulsionă Chevroletul spre acel ultim urcuş. Când ajunse în vârful muntelui priveliştea de acolo îi tăie respiraţia. Era mult mai mult decât îşi imaginase ea. Parcă maşina sub un dud bătrân din faţa casei şi se uită în jur. Casa era vopsită într-un vernil— deschis, cu o dungă galbenă, şi avea în faţă o verandă minunată. Dareen coborî din maşină dar acum nu mai simţea oboseala. Era doar puţin ameţită de aerul înmiresmat al serii. De undeva se auzi cântând o pasăre. Soarele tocmai apunea, iar ea se întoarse spre vest şi trase aer în piept. Cerul era tot auriu şi putea vedea până în depărtare. Undeva sub nivelul la care se afla ea trecea un râu şi dincolo de el, munţi cât vedeai cu ochii. Privind cerul şi valea aceea dintre munţi ea ştiu că indiferent cât de iraţional şi instinctiv ar fi părut ceea ce făcuse, merita totul cu prisosinţă. Dareen petrecu săptămâna făcând curăţenie, frecând podelele, pentru ca acea fermă să arate ca un cămin. Nici nu simţi oboseala căci făcu totul cu bucurie, pentru casa ei. Pentru prima oară în viaţă lucrurile păreau fireşti, fără umbră de artificial. — Iluzia este totul, obişnuia să spună Fawn. Aşa că Dareen se lăsă încântată de realitate, indiferent cât de umilă era. Singurul moment prost fusese atunci când intrând în dormitor găsise o fotografie a ei pe un perete, pusă probabil de cel care închiriase casa până atunci. O rupse imediat. I se păru ciudat că propriile ei fotografii puteau s-o mai surprindă şi acum. Ea nu se considerase niciodată frumoasă. Fawn îi repeta întruna că nu este frumoasă, ci că avea trăsături bine conturate şi era fotogenică. Sub fotografia ei găsi nişte comentarii ale fotografului. „Ochi de gazelă, scria acesta. Ochi inocenţi, umbriţi de cele mai lungi gene. Gură senzuală, ca de pluş. Cine este ea? Ispita sau copilăria? Ispita şi copilăria? — Este comitetul pentru curăţenie, şopti ea aruncând fotografia la gunoi. Se bucura că lăsase în urmă astfel de nonsensuri. Chiar şi lunga, nefericita ei dragoste cu Sullivan părea ceva de neînţeles acum. Aici avea o viaţă reală, cu probleme reale: de exemplu, mobila. Toată ferma avea o singură sobă şi un frigider, câteva scaune pe care reuşise să le aducă singură din podul plin de hârburi. Doamna Bailey, proprietăreasa, aruncase aici tot ce nu-i mai trebuia. Se afla acolo un amestec bizar de anticărie şi lucruri desperecheate. Văzuse o sofa veche cu pluş roşu, un cuier din coarne de cerb şi o lampă făcută dintr-un extinctor de alamă. Nu avea cum să scoată singură sofaua de acolo, sau salteaua şi cadrul patului. Dormi aproape o săptămână pe podea, în sacul de dormit cu care venise de la New York. I se părea că trăieşte ca un deschizător de drumuri, ca o supravieţuitoare, dar avea perspectiva că va dormi din nou într-un pat. Se duse în Arcadia la o cabină telefonică şi sună la vinăria Du Long să ceară ajutor. — Nicio problemă, i se răspunse. Trimitem pe cineva, dar ar putea dura mai mult timp căci suntem la recoltare. Bine aţi venit, încercăm să vă ajutăm. A doua zi se afla în fânar şi încerca să-şi reamintească piesele mobilierului pe care-l văzuse în pod. Dar de ce înghesuise cel dinaintea ei mobila în acel loc imposibil? De la vinărie i se spusese că imediat ce va fi cineva disponibil i-l vor trimite. Între timp trebuia să improvizeze, căci la asta se pricepea. Soarele după amiezii se strecura şi prin uşile podului de unde încercă să scoată salteaua patului, dar cu toate eforturile ei n-o putu mişca. Pe când îşi îndesa buzunarele cu mici articole de bucătărie zări un lampadar făcut dintr-un extinctor. Avea nevoie de mai multă lumină în casă. Îl luă, fiind sigură că îi va găsi locul adecvat. Cu toate acestea, când încercă să-l coboare constată că n-o putea face din cauza abajurului pe care trebui să-l deşurubeze. Reuşi s-o facă şi porni fericită pe scări, cu abajurul într-o mână şi lampadarul în cealaltă. Era ciudat ce mulţumire puteau să-i producă aceste mici lucruri pe care le putea rezolva singură. Era convinsă că numai lucrurile obişnuite îi aduceau mare bucurie. Reuşi să coboare scara în aceste condiţii dificile, cu mâinile tremurându-i din cauza efortului. Auzi un zgomot care venea de jos şi se întoarse într-acolo. — Trebuie să admir cu câtă grijă ai făcut coborârea, ai stil, nu glumă. Dareen se întoarse rapid spre direcţia din care se auzise vocea, strângând lampadarul în braţe de parcă ar fi simţit nevoia de protecţie. Se afla în faţa unui bărbat înalt şi musculos, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou pătat de transpiraţie. Avea părul castaniu, bogat şi un zâmbet aproape permanent pe buze. Se sprijinea de uşa podului. Nu era bărbierit, era plin de praf şi transpirat, de parcă ar fi venit de undeva, de pe un şantier. Dareen se strădui să-şi reprime teama. O, Dumnezeule, îşi spuse ea, cine era acest bărbat şi ce căuta aici? Warren avusese dreptate, nu era bine că plecase singură în necunoscut. — Cine eşti? Ce cauţi aici? Ieşi din casa mea! Dar din vocea ei, după cum constată singură, lipsea tonul autoritar. Bărbatul nu făcu nicio mişcare. Era chipeş, şi continua s-o privească uşor amuzat. În cele din urmă ridică mâinile în sus. — Am venit cu un scop foarte paşnic, zise el. Numai atunci realiză Dareen că era mult mai prăfuită şi mai neglijent îmbrăcată decât el. Avea praf şi în ochi, iar şortul îi era plin de paie. Bărbatul îi privi picioarele care se vedeau destul de bine, apoi o privi în ochi. — Am un mesaj pentru tine, sunt de la cramă. Dareen răsuflă uşurată, căci nu se aştepta ca acei cu care vorbise să trimită pe cineva atât de repede. — N-am vrut să te sperii, zise el pe un ton foarte calm, scoţând din buzunar o foaie împăturită. Dareen se uită la numărul imprimat pe tricoul lui. Pe piept era scris „Crama Du Long“, apoi numele bărbatului: Rip C. Field. El îi întinse bucata de hârtie. — Trebuie să-l suni pe Warren, spune că este urgent. Poţi folosi telefonul de la cramă. Încurcată, Dareen schimbă lampadarul în mâna stângă şi luă hârtia. Era atât de surprinsă de apariţia bărbatului încât nu se mai întrebă cum o depistase Warren. Încercând să înghesuie bucata de hârtie în buzunarul şortului, scăpă aparatul de curăţat cartofi. — Ah! Bărbatul scutură din cap şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii. — Sper să nu te supere întrebarea mea, dar a fost chiar aşa de reuşită petrecerea? — Ce petrecere? întrebă Dareen care nu înţelegea nimic. Atunci observă că ochii bărbatului erau albastru cenuşii, iar sprâncenele bogate. Ochii contrastau cu pielea lui foarte bronzată. — Petrecerea din fânar, îi răspunse el, arătând spre scară. Bărbatul se apropie de ea şi-i luă lampadarul din mână. Nu la astfel de petreceri îşi pun femeile abajururi pe cap? Şi sunt total neinhibate? — Oh! exclamă Dareen, după ce-i smulse abajurul din mână, prea ruşinată pentru a mai scoate vreun cuvânt. El se mulţumi să râdă şi s-o privească. Apoi îşi duse din nou mâna la centura pe care o purta, pe a cărei cataramă era gravat Peter Pan, cântând din fluier. Inima ei începu să bată într-un ritm aproape normal, dar nu se putu abţine să se gândească la cât de ridicolă trebuie să fi fost coborând pe scară cu lampadarul în mână. Dar simţul umorului îl depăşi pe cel al demnităţii şi fata începu să râdă, arătându-şi gropiţele. Ochii ei mari, negri, întâlniră ochii lui albaştri şi rămaseră aşa privindu-se destul de mult timp, poate chiar prea mult, îşi spuse ea. Bărbatul o studia cu acelaşi zâmbet pe buze. — Bine ai venit în localitatea noastră, îi spuse el. Acum, lasă-mă să te ajut cu lampadarul ăsta. Nu ştii când se produce vreo scânteie şi se aprinde ceva pe aici... — Într-adevăr, nu poţi şti, zise ea, spunându-şi că nu trebuia să se afle acolo, pe scară, zâmbindu-şi cu un străin. Era un bărbat chipeş, ăsta era adevărul, cu ochii aceia albastru cenuşii, cu părul castaniu uşor ondulat, cu nasul acela obraznic. Poate că era muncitor la cramă, cine ştie, dar avea ceva, un farmec anume, ceva dezarmant în felul în care aborda lucrurile. Dareen nu-i mai zâmbi. El observă schimbarea. — Trebuia să te anunţ mai devreme de prezenţa mea aici, zise el, ca o scuză, dar n-am vrut să te sperii şi să cazi cumva. Oricum, nu trebuie să cari singură toate lucrurile alea din fânar singură. Dareen îşi îndepărtă o şuviţă care-i căzuse pe frunte şi încercă să arboreze un aer demn. — Ştiu, zise ea. Am sunat la cramă, aveam nevoie de ajutor. — Da, consideră că eu sunt ajutorul pe care-l aştepţi. Ea porni spre uşa hambarului. În trecere îl atinse, ceea ce o făcu să simtă ceva ciudat ca un curent care-i traversă braţul. N-ar fi trebuit să lase ca privirile lor să se întâlnească acolo, la fânar. Dar ceva din ea, nici ea nu ştia ce, reacţionă la masculinitatea lui şi simţea oarecare plăcere să-l aibă aproape. — Ei, ce zici? Îmi acorzi slujba asta? întrebă el. — Desigur, zise ea fără a fi prea convinsă că asta dorea. Omul din faţa ei părea mult prea bărbat, faţă de cei cu care se obişnuise ea. Dar nu va fi prea multă distracţie, domnule Field. Spre uimirea ei, bărbatul dădu capul pe spate, pufnind în râs. Dareen îl privi uimită. — Domnule Field! Nu te formaliza! Spune-mi Rip, aşa-mi zice toată lumea. — Nu voi renunţa la formulele de politeţe, oricum. — Eu îţi voi spune Ochi negri, de asta să fii sigură. Bine ai venit, Ochi negri. Dareen nu mai ştiu ce să-i răspundă sau cum să reacţioneze, dar cu o strângere de inimă simţi că şi-ar fi dorit ca măcar odată Sullivan să se obosească s-o privească aşa cum o făcuse bărbatul ăsta, ca pe o femeie tânără pe care o doreşte.

Salvatorul misterios de Linda Adams Capitolul 1 O lumină aurie scălda stâncile colţuroase, anticipând apusul. Firele de iarbă se aplecau supuse sub boarea serii, foşnind misterios. Un drumeţ, călare pe un cal gri arab gonea pe drumul nisipos. Atingerea hăţurilor pe partea dreaptă a gâtului lung şi încordat al calului îl struni spre întinderea stâncoasă, părăsind drumul. Brandy Ames îşi opri calul pe vârful unei stânci, privind întinderea ce se defăşura la picioarele ei. Bidiviul îşi încordă gâtul, nemulţumit de strânsoarea hăţurilor şi îşi scutură nerăbdător capul. Cerul albastru era brăzdat spre vest de dungi portocalii. Soarele se pregătea să apună. Părul auriu al lui Brandy căpătase o nuanţă arămie. — Aş fi vrut să fiu pictoriţă, ca să imortalizez priveliş tea asta, îşi spuse ea, mângâind absentă, cu un gest obişnuit gâtul calului. Este absolut magic. Parcă aş privi un boboc, înflorind cu încetinitorul. Calul fornăi şi Brandy îl mângâie râzând. — Devin prea fantezistă, Rashad? Când vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, o să-ţi dai seama că mă pasionează apusurile de soare din Arizona. Brandy sări din şa plină de graţie şi naturaleţe, apropiindu-se de marginea prăpastiei. Cerul devenise sângeriu. Ochii ei verzi străluciră. Gura ei delicată şi perfect conturată se arcui uşor, într-un zâmbet de încântare. Era o femeie frumoasă. Fragilă, cu osatura fină, de înălţime medie, dar cu o atitudine semeaţă. Nu era ruşinoasă, dar aerul ei rezervat o făcea pentru unii inaccesibilă. Acum era singură şi de aceea se simţea liberă să-şi manifeste sentimentele. Calul o atinse cu botul pe umăr, amintindu-i parcă de prezenţa lui. — Astăzi, la magazin, îi vorbi ea calului, privind în continuare apusul, Karen îmi povestea de frumuseţea Munţilor Stâncoşi. Poate să creadă ce vrea, eu însă nu-mi voi trăda niciodată dragostea pentru deşertul Sonora. Mai ales la apus. Vârfurile munţilor care înconjurau valea parcă luaseră foc. Brandy simţi cum i se taie respiraţia, admirând bogăţia culorilor. Mângâie botul fin al calului, împărtăşind cu el minunăţia peisajului. Calul o atinse din nou pe umăr, plesnind nervos din coadă. — Nu te mai gândi doar la stomac, Rashad. Nu-ţi fură nimeni mâncarea din boxă. Priveşte şi tu apusul. Trebuie să înveţi să-l admiri, aşa cum o făcea Star, în fiecare seară când veneam cu el aici, ca să-mi iau cina. Întotdeauna când îşi amintea de Star, ochii lui Brandy se întristau. De mică îşi dorise un cal. Îl primise la zece ani şi-l botezase Star. Făcuseră o pereche inseparabilă, până în ziua în care calul murise de bătrâneţe, la optsprezece ani. Brandy avea douăzeci de ani. Pe Rashad îl primise iarna trecută, după o lungă perioadă de durere, dedicată memoriei prietenului copilăriei sale. Lui Brandy îi era greu să nu facă din când în când comparaţii între cei doi cai. Aveau personalităţi aşa de diferite! Şi era normal. Fusese foarte ataşată de Star. Fusese cel mai bun prieten al ei. Nu că ar fi fost genul de persoană singuratică. Avea prieteni de şcoală. Dar fiind singură la părinţi şi cu vecini la distanţe apreciabile, aşa cum se întâmpla cu toţi locuitorii din Tucson, găsise în calul ei un confident fidel. Crescuse relativ singură, dar nu o resimţise niciodată. Părinţii ei, deşi nu erau naturali, o iubiseră ca pe propria lor fiică. Leonora şi Stewart Ames, doctoranzi în domeniile lor, erau preocupaţi de carieră şi li se părea ciudată lipsa de ambiţie a lui Brandy. Dar fiind doi oameni cultivaţi, o lăsaseră să-şi aleagă singură calea, fără s-o influenţeze în vreun fel. Dacă ea prefera olăritul şi muncile fizice, ei nu aveau să-i reproşeze nimic. Deşi erau dezamăgiţi în sinea lor de faptul că ea nu-şi alesese o meserie intelectuală, nu i-o arătau niciodată. Nu de puţine ori, Brandy li se simţise inferioară prin poziţia pe care o avea la magazinul de decoraţiuni interioare, unde lucra. Karen, prietena cea mai bună şi colega ei de serviciu, o întrebase adesea dacă nu ar vrea să se mute împreună cu ea într-un apartament în Tucson. Dar Brandy, la aproape douăzeci şi unu de ani, era greu de urnit din sânul familiei. Mai mult pentru că asta însemna să-l părăsească pe Rashad şi îmrejurimile sălbatice, pustii şi liniştite ale deşertului Sonora. Şi apusurile. Cum ar fi putut ea să se bucure în oraş de apusurile de soare? Uneori le privea din curtea fermei, alteori, ca acum, călătorea mile întregi prin deşert. Dar niciodată nu le pierdea. Brandy oftă adânc, înaintând încă puţin spre marginea stâncii, dorind parcă să atingă apusul cu mâna. Aerul devenise rece şi nemişcat. Înainte să-şi îmbrace cămaşa denim legată peste şolduri se mai bucură o dată de răcoarea serii, care venise după o după-amiază înăbuşitoare. — Fantastic! Niciun apus nu seamănă cu altul. Este ca un caleidoscop infinit şi magic. Calul începu să bată nerăbdător din copite, pe stânca plată. Brandy îşi întoarse privirile verzi spre ochii neliniştiţi ai lui Rashad. — Dacă era şi tata de faţă, ţi-ar fi dat o explicaţie ştiinţifică detaliată a apusurilor de soare. Vezi tu, Rashad, totul ţine de atmosfera pământului şi de felul în care este filtrată lumina. Motivul pentru care soarele pare aşa de strălucitor la amiază este că atunci, el se află exact deasupra capetelor noastre şi lumina lui trece prin mai puţine straturi ale atmosferei. La apus şi la răsărit, lumina lui trebuie să străbată mai multe straturi şi violetul, albastrul şi verdele nu se văd, lăsând să ajungă la noi doar portocaliul, galbenul şi roşul. Apusurile sunt mai colorate pentru că seara în atmoasferă plutesc particule de praf, adunate peste zi. Orizontul căpătă o nuanţă rubinie intensă. Brandy îşi băgă mânile în buzunarele de la spatele blugilor şi oftă. — Apusul îşi pierde tot farmecul atunci când începi să vorbeşti despre el în termeni ştiinţifici, nu-i aşa? Este mai plăcut doar să-l priveşti. Ultimele cuvinte îi fură acoperite de o bufnitură puternică. Un fermier împuşcase undeva, departe un coiot. În deşert, zgomotele străbăteau distanţe mari şi se amplificau. Pocnitura îl sperie pe cal, care dintr-o săritură se întoarse cu spatele la ea şi o luă la galop spre casă. Prima reacţie a lui Brandy fu aceea de a-şi duce degetele la gură şi a fluiera după el. Star i-ar fi răspuns imediat, dar Rashad nu înţelese mesajul. — Rashad! strigă Brandy alergând în urma calului, înecându-se cu praful ridicat de acesta. Rashad! Vino înapoi! Opreşte-te imediat! Dar după câţiva paşi, Brandy realiză că era prea târziu. Nu avea nicio şansă să ajungă calul care se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta găleata plină cu ovăz. — Aşteaptă-mă, cal prost ce eşti! gâfâi ea, oprindu-se dezamăgită de lipsa de loialitate a calului ei. Îşi trecu mâna prin păr îngrijorată. Nu avea de ce să dea vina pe el. Ea era de vină. Nu trebuia să-l lase din hăţuri. Rashad nu era suficient dresat. Îşi merita soarta. Nu fusese prudentă şi acum plătea. Avea de străbătut un drum lung spre casă. Se bucura că părinţii ei erau plecaţi de acasă în seara aceea, pentru că altfel s-ar fi îngrijorat văzându-l pe Rashad sosind fără ea. Seara începea să coboare peste deşert. Cu calul, cele cinci mile până acasă nici nu le-ar fi simţit. Pe jos însă, era altceva. O aştepta un drum lung, obositor, prin frig şi noapte. În plus, îi mai era şi foame. Sandvişurile ei erau legate de şaua lui Rashad. Aruncă o privire sclipirii ultimei raze de soare. Bucata de cer înroşit se micşora cu repziciune şi întunericul avea să pună stăpânire peste deşert în câteva minute. Scuturând înfrigurată din umeri, Brandy se îndreptă spre casă. Priveliştea părea mult diferită faţă de cea privită de la înălţime, de pe şaua calului. Pe pământul arid se lăsau umbrele lungi ale serii. Încercă să se încurajeze, imaginându-şi aceleaşi peisaje ziua. Oricum, peste câteva mile, avea să se ghideze după lumina de veghe a grajdului. Înainta grăbită. Întunericul se lăsă pe nesimţite. Luna şi stelele argintii îi luminau slab cărarea. Singurul zgomot era cel făcut de paşii ei prin nisipul şi pietrişul drumului. Era dificil să evite cactuşii care-i ieşeau în cale. La fiecare pas se lovea de ei, înţepându-se dureros. Îşi focaliză toată atenţia asupra drumului. Din când în când îl pierdea, risipind apoi minute preţioase pentru a-l regăsi. Totul era să ţină drumul. Era prea întuneric ca să poată vedea limbile ceasului, dar presupuse că după a doua colină avea să vadă lumina grajdului. Privi cerul îngrijorată. Era posibil să se întunece mai tare? Acum îi părea rău că niciodată nu avusese suficientă răbdare să-şi asculte tatăl atunci când încerca să-i explice cum să se ghideze după stele. — Colina aia acoperă lumina grajdului, îşi spuse ea cu voce tare. Nu ştia cât înaintase. Părea că străbătuse mile întregi, dar nu era aşa. Începu să tremure din tot trupul. Foamea îi sfâşia stomacul. Abia aştepta să ajungă acasă şi să devoreze friptura din frigider, pe care i-o lăsase mama ei la prânz. După ce mai străbătu o bucată de drum se opri dezorientată. Peisajul nu era deloc familiar. Undeva, greşise drumul. Obosită şi slăbită de foame, se prăbuşi în genunchi, ignorând pietrele colţuroase care-i răneau genunchii. Se pierduse. Întrebarea era cât de departe se afla de casă? Şi cum să găsească drumul cel bun? Nu era pentru prima oară când se rătăcea în deşert. Dar era pentru prima oară când se rătăcea singură, fără cal. În mod normal, Star ar fi găsit drumul spre casă. Dar Star murise şi Rashad o părăsise. Nu putea să înainteze într-o direcţie greşită. Îşi frecă energic braţele înfrigurate şi porni din nou la drum, sperând să vadă lumina casei ei sau a vreunui vecin. Mişcarea era mai eficientă decât aşteptarea. Nu putea să stea să îngheţe de frig. De obicei, recomandarea în asemenea cazuri era să se oprească într-un loc şi să aştepte ajutoare. Dar ea nu era complet pierdută. Ştia că undeva în faţă sau la dreapta trebuia să fie casa ei. O durere ascuţită o făcu să se oprească. Trebuia să fie splina. Sau frica. Zâmbi. Nu. Era splina. Făcuse un efort neobişnuit de mare şi organismul începuse să riposteze. Privi împrejurimile încă o dată, înainte de a porni la drum. Şi, victorie! Undeva la stânga ei, în depărtare, văzu o lumină. Sau poate că i se păruse, pentru că aceasta dispăru. Dar apăru din nou. Animată de un ţel, Brandy prinse forţe proaspete. O lumină în deşert presupunea o existenţă umană. Era convinsă că nu putea fi casa ei. Dar nu conta. Nu mai voia să fie singură. Se apropie în grabă, ignorând cactuşii şi bolovanii, privind mai atentă lumina, care prinse formă. Era un foc de tabără. — Hei! Strigă ea fericită, alergând cu ultimile puteri spre flăcări. În lumina focului se contură o siluetă. Silueta salvatorului ei necunoscut. — Hei! Tu! Ce bine îmi pare să dau de tine, spuse ea râzând. M-am rătăcit. Credeam că voi petrece singură noaptea în deşert. — Serios? întrebă bărbatul cu o voce dură care ascundea un fel de supărare tăcută. Brandy se încruntă imperceptibil. Nu se aşteptase la o primire călduroasă, dar spera ca bărbatul să dea dovadă de puţină îngrijorare. — Călăream, explică ea în continuare. Şi calul meu... a fugit. Şi... s-a întunecat. De asta m-am rătăcit. Bărbatul tăcu două secunde, după care spuse cu o voce joasă, uşor amuzată: — Şi aşa ai dat de mine, nu? — Da, am văzut lumina focului tău de tabără, spuse ea ezitant, încercând să-i vadă trăsăturile feţei bărbatului cu care vorbea. Un cal tropăi în întuneric şi Brandy simţi cum începe să transpire. — Şi m-am bucurat, continuă ea dezamăgită. Dintr-o dată nu se mai simţea chiar aşa de norocoasă. Cine era acel bărbat şi ce căuta el singur în mijlocul deşertului? Focul pocni şi două lemne se prăbuşiră incandescente, provocând scântei. În acel moment, ceva sclipi în mâna străinului. Brandy îngheţă. Era lama unui cuţit. Îi privi încă o dată faţa bărbatului şi desluşi o barbă crescută în dezordine. Peste cămaşă purta o vestă care-i accentua lăţimea umerilor. Blugii ponosiţi îi stăteau strânşi pe coapse. În lumnia flăcărilor bărbatul părea mare şi înfricoşător. Nu părea deloc îngrijorat de faptul că ea se rătăcise. Era supărat că îi violase intimitatea. Nu. Era supărat că îl găsise. Pentru că era clar că bărbatul acela nu voia să fie deranjat. Brandy înghiţi greu. Trecuseră zilele Vestului Sălbatic plin de fugari şi infractori. Atunci de ce îi era frică? De ce avea senzaţia că se află în faţa unui evadat sau a unui renegat, urmărit de lege? Nu era un văcar de la vreo fermă vecină. Îi cunoştea pe toţi. Şi trecuseră vremurile în care văcarii îşi făceau tabere, înnoptând în deşert. În ce se băgase? Privi din nou cuţitul cu lamă lucioasă. Frica îi străbătu trupul, înfiorând-o. Măcar dacă scăpa cu viaţă! — Uite, nu vreau să te deranjez, spuse ea cu voce tremurândă. Dacă îmi spui în ce direcţie se află ferma Ames, te las. — Mă laşi, nu? repetă el amuzat, dezvelind două rânduri de dinţi albi. Dacă te pierzi din nou? Şi în acel moment, Brandy realiză cu groază că bărbatul nu o lăsa să plece. Panica o sufocă. Bărbatul făcu un pas spre ea şi disperată, se întoarse şi o rupse la fugă ţipând. Nu conta în ce direcţie alerga. Voia să ajugă cât mai departe. Inamicul ei se materializase. Prinsese formă umană. Alerga printre cactuşi şi scaieţi care îi sfâşiau bluza şi pielea. Şi după câţiva paşi se împiedică de un bolovan şi cazu, rănindu-se la genunchi. Se rostogoli pe spate, gemând de durere. — Ce prostie mare ai făcut! spuse bărbatul privind-o de sus şi dând din cap batjocoritor. O urmărise! Se aplecă asupra ei, dar Brandy se retrase cu spatele, ameninţând înfricoşată: — Să nu te atingi de mine! — Taci! strigă el, luând-o de picioare. Brandy începu să se zbată, dorind să scape de strânsoarea lui, dar îl lovi drept în bărbie. — Târfă mică ce eşti! Ce naiba vrei să-mi arăţi? Bărbatul o luă cu o mişcare bruscă de mâini, o smuci aruncând-o pe umăr şi o cără înapoi la foc, ca pe un sac de cartofi. — Lasă-mă jos că ţip! — Ce mai ameninţare! râse el. Oricum ţipi. Şi poţi ţipa cât vrei, oricum nu te aude nimeni. Sau, mai ştii? Poate că te salvează vreun scorpion sau vreun coiot. Brandy începu să se zbată mai viguros. — Linişteşte-te, femeie! spuse el, lăsând-o pe pământ. Brandy încercă s-o rupă la fugă, dar bărbatul o prinse de mână. — Te-ai rătăcit, da? întrebă el încet. Sau te aşteaptă prietenii după deal? — Nu, protestă ea. Ţi-am spus că m-am rătăcit. Nu mă aşteptă nimeni după deal. Realiză prea tâziu că ideea unor prieteni imaginari care ar fi aşteptat-o după deal ar fi putut s-o salveze. Poate că aşa ar fi lăsat-o în pace. Disperată, se zbătu, dar văzând că nu poate scăpa din strânsoare, îl muşcă de mână. — Hei! Nu-ţi mai suport istericalele. Brandy îi lovi între picioare cu putere, făcându-l să slăbească strânsoarea. Se trase cu forţă, dar nu reuşi să scape de el. Şi se trezi prăbuşindu-se în praf, cu străinul deasupra. Încercă să-l dea jos de pe ea, dar nu reuşi. Simţea că se sufocă. Aşa că îşi folosi armele femeieşti şi anume unghiile, zgâriindu-l pe faţă, încercând înverşunată să-i scoată ochii. Bărbatul o apucă de mâini şi o ţintui la pământ. — Vrei să te potoleşti, nebuno?! Brandy se opri să respire. Ochii bărbatului străluceau aproape de faţa ei. Respiraţia lui fierbinte îi ardea faţa. Trupul ei era complet prins sub al lui. Era sufocată sub masculinitatea lui covârşitoare. — Dă-te jos de pe mine! spuse ea cu dinţii încleştaţi. Nu mă atinge! — Nu? zåmbi el batjocoritor. Voiam să facem dragoste. Asta merită creaturile sălbatice ca tine. Sufletul ei strigă disperat, dar nu scoase niciun sunet. Se temuse atât de tare pentru viaţa ei, încât nu se mai gândise la nimic altceva. Îşi ridică bărbia, deschizându-şi ochii rotunjiţi de teama că i s-ar putea întâmpla altceva. În mişcarea bruscă, se lipi cu buzele de colţul buzelor lui. Paralizată de contactul neaşteptat, îşi ţinu respiraţia, neîndrăznind să se mai mişte. — Te rog, şopti ea. Te rog, lasă-mă să plec. Jur, jur că nu voi spune nimic poliţiei. Mişcarea buzelor ei rupse vraja. Trupul străinului se încordă. Brandy aşteptă înfricoşată următoarea lui mişcare. Nu ştia ce putea să urmeze. — Ce nu vei spune poliţiei? întrebă el, depărtându-se puţin de buzele ei. — Nu voi spune că te-am văzut, promise ea tremurând. Adică nici nu te-am văzut... furând vreo vită, aşa că nu voi minţi. Promit că nu voi spune nimănui că te-am văzut. — Deci, ghiceşti de ce mă aflu aici, nu-i aşa? întrebă el zâmbind. Brandy scutură din cap ezitant, întrebându-se dacă făcuse bine spunându-i de vite. Poate asta urma să-l decidă să n-o mai lase să plece. Cu o mişcare incredibil de agilă pentru un bărbat de dimensiunile lui, străinul se ridică în picioare. — Promiţi să-mi păstrezi micul secret? întrebă el, amuzat din cine ştie ce motiv. — Dacă mă laşi să plec, promise ea. Se ridică încet în picioare, nescăpându-l din ochi pe străinul acela periculos. Şi atunci observă privirile lui îndreptate spre bluza ei sfâşiată de cactuşi şi scaieţi. O trase discret, încercând să-şi acopere goliciunea şi rănile. — Dacă ai putea să-mi spui... încotro să mă îndrept... — Unde locuieşti? — La ferma Ames. Tatăl meu este Stewart Ames. Se află la cincisprezece mile de ferma Saguarro. — Mi-e teamă că nu cunosc prea bine împrejurimile, spuse el, scuturând din cap. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o fermă, dar nu pot spune care anume era. Şi chiar dacă îţi spun direcţia, nu ştiu dacă te descurci pe întuneric. Pentru prima oară, Brandy avu încredere în el. Părea sincer. — Nu vreau să ştiu decât direcţia, în mare, îl asigură ea rapid. Dacă ajung într-o zonă familiară, mă descurc eu. — Crezi că te caută părinţii? Nu ştia dacă să-i spună adevărul sau să-l mintă. — Nu ştiu, spuse ea. Sunt plecaţi de acasă şi probabil că atunci când se vor întoarce va fi prea târziu ca să mai vadă dacă am venit. Vor presupune că dorm liniştită în patul meu. — Adică nu-ţi vor simţi absenţa până dimineaţa? — Corect. — Deşi vreau să scap de tine, spuse el, analizând situaţia, nu te pot trimite în deşert singură, orbecăind pe întuneric. Te poţi rătăci de tot. Sau îţi mai rupi vreun picior, ceva, şi atunci s-a zis cu tine. Nu pot să risc asta. — Dar... — Nu mă contrazice. Vei petrece noaptea cu mine. Mâine te voi conduce eu. — Dar nu pot să stau aici, cu tine, protestă ea. — Ce? N-ai încredere într-un hoţ de vite? întrebă el cu o sclipire diavolească în ochi. — Pot avea? întrebă ea cu un fals tupeu, strângându-şi mai tare bluza peste piept. — Îţi promit că nu mă voi atinge de tine. Vom împărţi doar căldura focului. Asta dacă n-ai de gând să rămâi acolo unde eşti. Mai bine vino mai aproape şi încălzeşte-te. De frică, Brandy nu mai simţise frigul nopţii din deşert. Cuvintele lui îi reamintiră însă senzaţia şi începu să tremure. Se apropie de foc, ţinându-se însă la distanţă de străin. Nu ştia cât credit putea să-i acorde. Căldura radiată de focul de tabără era ca o binecuvântare. Bărbatul începu să-şi vadă de treaba lui şi Brandy îl privi recunoscătoare. Dar brusc, se încordă înfricoşată. Străinul îşi scoase din nou cuţitul cu lamă strălucitoare din teaca de piele de la centură. — Ţi-e foame? întrebă el, improvizând nişte frigărui. — Da, recunoscu ea, amintindu-şi de foamea care o chinuia şi privind cu poftă carnea înfiptă în beţişoare. Străinul tăie o bucată de carne friptă şi i-o dădu. — Ce este asta? întrebă ea, analizând carnea cu îndoială. — Iepure, spuse el, tranşând un picior şi înfigându-l în ţepuşă. Este cam tare, dar se poate mânca. Brandy luă o muşcătură. La cât de înfometată era, carnea i se păru minunată. — Tu l-ai vânat? — Da. — Dintr-o singură împuşcătură? — Da. De ce? o privi el curios. — Din cauza zgomotului împuşcăturii tale, mi-a fugit mie calul. — Deci, până la urmă, îmi merit soarta. Eu sunt vinovatul, nu? — Nu, spuse ea repede, scuturându-şi buclele blonde. Eu am greşit că nu mi-am priponit calul. Eram prea preocupată să privesc apusul. Am făcut o greşeală prostească. — Da. Brandy mestecă în tăcere carnea, nemulţumită de răspunsul lui scurt. Străinul era de acord cu faptul că ea făcuse o greşeală prostească. Dar de fapt el era cel vinovat. Ea avea tot dreptul să călătorească prin acele locuri. Dar el? Ce căuta pe acolo? De ce vâna prin locurile acelea? Hoţ nenorocit ce era!