Cărți romantice și de dragoste pdf

Sotul disparut de Valerie Parv CAPITOLUL I Richard Bligh se uita cu o privire afectuoasă la blonda de lângă el. Era încântat de părul ei de culoarea mierii, de ochii negri și de tenul ei alb, aproape… — Când te gândești că în curând, în loc să ne prefacem, vom trăi cu adevărat… Nikki Westbrook îi surâse cu căldură logodnicului. — Richard, nu este vorba de a ne preface! Este o repetiție a ceremoniei care va avea loc în ziua căsătoriei noastre. — Oh, nu mă neliniștesc în privința noastră! Cred că vom putea… Ea se lăsă prinsă în jocul lui Richard. care îi făcu malițios cu ochiul și luă o mutră speriată. — Te referi la ceremonia nupțială? — Bineînțeles, doamnă Bligh, la ce dracului credeai că mă gândesc? Doamna Bligh… Ce straniu sunau aceste cuvinte. Trebuia să se obișnuiască cu acest nume, deoarece îndată ce va fi pronunțat divorțul, ea se va mărita cu Richard. Scoase un suspin ușor… Doamna Richard Bligh… Ciudat, într-adevăr, dar mult mai derutant era să audă numele pe care-l purta: doamna Matt Holborn, pe care nu-l va mai purta multă vreme. Trebuia să facă un efort vizibil pentru a-și concentra gândurile asupra evenimentelor din prezent. Pastorul începuse să le explice ce cuvinte vor trebui să pronunțe în timpul ceremoniei care se va desfășura în curând. — Atunci voi întreba dacă cineva din martorii care vor asista la cununie cunoaște vreun motiv care să împiedice unirea voastră și voi face o pauză. Deși nu mă aștept, bineînțeles, să fie cineva care să răspundă la această întrebare… — Desigur, spuse Nikki, fără convingere. Ea avea cu siguranță un motiv, dar pastorul nu-l cunoștea. Foarte puțini oameni cunoșteau căsătoria ei anterioară și împrejurările ciudate care duseseră la eșecul ei. Într-o bună zi, va trebui să-i mărturisească totul lui Richard, dar pentru moment nu considera că este cazul să-i dezvăluie acest amănunt trist din viața ei. Trecuseră mai mult de șase ani de când Matt o părăsise, dispărând fără urmă. Ar fi trebuit să anunțe la poliție dispariția fostului soț, dar renunțase la aceasta deoarece ar fi trebuit să-i vadă portretul robot publicat în toate ziarele din țară. Acest lucru i-ar fi cauzat o frământare inutilă, așa că se hotărâse pentru un divorț, ceea ce i se părea mai puțin dureros… — Draga mea, unde te gândești? Vocea lui Richard o făcu să tresară, revenindu-și din visare. Își adună gândurile și zise scuzându-se: — Într-o asemenea împrejurare nu mă pot opri să nu visez… — Ai rămas aceeași romantică de când te știu! — Aceasta din cauză că tu ești prea realist și trebuia să fie cineva mai visător! replică ea. Căsătoria trebuia să aibă loc în grădina casei pe care Nikki o moștenise și invitații se adunaseră pe terasa care se afla în spatele clădirii din Brookfield. Era o dimineață minunată de primăvară și florile parfumate atrăgeau păsărelele care ciripeau vesele, oferind invitaților un spectacol de neuitat. Cu toate acestea, vacarmul care se auzea din depărtare tulbura armonia cântecului lor. Zgomotul se auzea de la aleea care înconjura casa. Nikki se uită îngrijorată la Richard. — Ce se întâmplă? — Ușa este închisă, răspunse el, dând din umeri. Nu pot fi turiști; ei ar fi văzut panoul indicator. Mă duc să văd despre ce este vorba. — Fii prudent, Richard, interveni mătușa lui Nikki, mulți derbedei dau târcoale pe aici în această perioadă a anului. — Nu te îngrijora, mătușă Benny, o liniști nepoata sa. Sunt poate niște turiști care întreabă pe unde să o ia pentru a ajunge la șosea. — Pot fi niște răufăcători evadați din închisoare, care ne vor lua ostateci, spuse un glas înspăimântat. — Din partea ta, Joy, nu mă surprinde o asemenea idee macabră, exclamă Nikki, surâzându-i verișoarei sale. Fetița, în vârstă de doisprezece ani, încântată de a fi domnișoară de onoare, dădea curs entuziasmului său debordant și plin de imaginație. Era unica fată a mătușii Benny și a soțului acesteia, Andrew Blair. Nikki nu avea alte rude și unchiul Andrew va avea plăcută obligație de a o conduce la altar. Ea era profund recunoscătoare rudelor sale că vor participa la ceremonia nupțială, mai ales că mătușa nu-l vedea cu ochi buni pe Richard. — Este un arivist, declarase ea după prima lor întâlnire. De atunci părerea ei nu se schimbase. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Richard, văzând că se întoarce cu un aer întunecat. Fără să-i dea nici o atenție, tânărul se adresă logodnicei sale: — Nikki, e cineva care te caută. Te așteaptă în salon. A provocat tot scandalul din pauză că a încercat să intre pe ușa laterală, care era din fericire închisă. — Dar… cine e? Richard nu-i răspunse și se îndreptă cu pași mari și nervoși spre faleză. Nikki rămase înmărmurită, uitându-se la el fără să poată înțelege care era cauza gestului lui nepoliticos. — Să mergem să vedem cine este acest musafir, îi sugeră Benny cu înțelepciune, luând-o de braț pe nepoata sa. Clădirea impunătoare, construită în secolul XIX, era prea vastă pentru a adăposti două persoane. Era un adevărat palat construit din pietre mari, având un turn enorm care domina plaja din golful Brisbane. În interior nu a fost neglijat nici un amănunt pentru a arăta opulența și prestigiul îmbogățiților din perioada colonială: un hol imens din care se ridica o maiestuoasă scară dublă, tavanul cu lambriuri, o sală de biliard, o bibliotecă și un salon de primire. Grădinile care înconjurau casa se întindeau pe o suprafață mare: aleile cu flori colorate se întindeau pe terase și erau mărginite de boschete cu arbuști din cele mai rare specii. Puțin mai departe, se afla o galerie unde Nikki adăpostise obiecte de artă adunate de-a lungul generațiilor, de stăpânii domeniilor. Multe expoziții de artă fuseseră organizate în această clădire înconjurată de verdeață. Nikki trecu pe lângă clădire fără să se uite la statuetele de bronz și la tablourile care înfățișau scene de vânătoare sau portrete rafinate. Ea se grăbea să vadă cine este necunoscutul misterios care îl nedumerise pe Richard și își simțea inima înghețată. Oglinzile aurite îi reflectau chipul îngrijorat în timp ce ea deschise cu putere ușa salonului. Ea avu un șoc care o împietri. Nikki află deîndată care este motivul spaimei sale când recunoscu silueta înaltă a musafirului care se plimba nervos prin fața căminului uriaș. — Matt? Oh, Doamne, este imposibil! Tu aici? Picioarele i se înmuiară și se lăsă să cadă într-un fotoliu fără să-și desprindă privirea de la bărbatul pe care-l văzuse ultima dată în urmă cu șase ani, în seara nunții lor… Nu se schimbase prea mult, dar trăsăturile feței lui erau mai reliefate. Slăbise, ceea ce îi punea în evidență și mai puternic decât odinioară, mușchii impresionanți, umerii lați și gâtul vânjos. Își păstrase însă aceeași privire pătrunzătoare și pielea bronzată contrasta plăcut cu părul său blond, decolorat de soare. — Da, Nikki, sunt eu, în carne și oase. Rămasă în spatele ei, Benny era mută de uimire ca și nepoata sa, și se sprijinea de speteaza fotoliului ca să nu cadă. — Știu că nu te așteptai să mai apar vreodată, continuă Matt pe un ton calm, și sunt mâhnit că mi-am permis să vin fără să fiu anunțat. Dar când am auzit că ești pe punctul să te căsătorești din nou… — Să mă căsătoresc din nou? nu crezi că este un cuvânt cam nepotrivit? îi tăie vorba Nikki. — Nu sunt vinovat de lucrul acesta și nu cred că este acum momentul potrivit să abordăm acest subiect. — Ai perfectă dreptate! trebuia să discutăm acum șase ani, când ai fugit ca un laș, lăsându-mă singură în noaptea nunții mele. Din cauza șocului produs de apariția pe neașteptate a lui Matt, ea nu putu să-și stăpânească furia și indignarea și numai intervenția mătușii sale o opri pentru moment de a-i mai face reproșuri cu violență. — Despre ce este vorba? șopti Benny, complet dezorientată. Aș vrea să știu și eu… — Scuză-mă, mătușă Benny, este adevărat că nu l-ai cunoscut pe Matt, deoarece nu erai în Australia atunci când a avut loc… căsătoria noastră completă musafirul. Benny făcu ochii mari de uimire. — Este… soțul tău? Nikki murmură un „da” sugrumat. — Înțeleg… totuși lucrurile nu mi se par prea clare. Ești pe punctul să te căsătorești cu Richard și văd că ești deja căsătorită. — E o istorie lungă, mătușă. — Ei bine, te ascult. Cu cât începi mai repede, cu atât va fi mai bine, spuse Benny cu un aer hotărât, așezându-se la rândul ei într-un fotoliu confortabil. — Doamnă, vă rog să nu o acuzați pe Nikki. După toate aparențele, ea era convinsă că am murit și de aceea a crezut că are libertatea să se căsătorească cu un alt bărbat. „Vorbește de parcă prezența lui aici ar putea să mă oprească”, își spuse Nikki. — Nepoata dumneavoastră și cu mine am avut o… ceartă chiar în seara nunții, continuă Matt. Am preferat să-i las timp de gândire; din păcate, împrejurările m-au făcut să lipsesc mai mult timp decât ar fi fost necesar… — Da, șase ani! țipă Nikki. Fără o scrisoare, fără un telefon! — Nu am putut să te contactez și nici nu am putut să mă întorc la tine, altfel aș fi făcut-o. Îți jur acest lucru! protestă Matt, strâmbându-se cu mâhnire aducându-șj aminte de cele ce îndurase în acești ani. Iartă-mi lipsa de delicatețe, dar nu am putut să-mi recapăt obișnuințele rafinate ale societății civilizate… Am alergat aici pentru a te împiedica să devii bigamă! Mătușa Benny tresări, dar Nikki îl înfruntă cu aceeași siguranță de sine. — Liniștește-te, nu am comis încă acest delict. Am introdus procedura de divorț care se va pronunța în curând. — Fără consimțământul meu? și fără să mă fi anunțat? — Există o dispensă în cazurile acestea. Tribunalul acordă acest act după un anumit termen, atunci când au fost epuizate toate căile pentru a regăsi pe unul din soți. Acest lucru s-a întâmplat cu noi. Te-am căutat pretutindeni, luni de zile, fără nici un rezultat. — Chiar așa? Totuși, după cele ce mi-ai spus în seara aceea, am crezut că preferi să mă trimiți la dracu'! Chiar acolo am și fost: în infern… Vom avea timp să discutăm despre asta mai târziu, acum trebuie să rezolvăm o problemă urgentă: proiectul tău de-a te căsători cu acest individ… Richard? aproape că uitase de el. — Ce i-ai spus? — Adevărul, că tu ești soția mea. Nikki tremura de indignare. — Acum îmi dau seama de ce a vorbit atât de puțin. Cum de-ai îndrăznit să faci un asemenea lucru? — Să nu-mi spui că el nu știa nimic despre trecutul tău! — Nimeni nu a știut acest lucru în afară de părinți! Închipuiește-ți că am fost destul de umilită de modul în care m-ai părăsit pentru a nu îndrăzni să spun tuturor ce mi s-a întâmplat! Matt se uita întrebător prin cameră. — Unde sunt părinții tăi? Nikki își plecă privirile spre pantofii ei pe care începuse să-i miște în picioare. — Tata a murit la doi ani după plecarea ta! Pe chipul lui se zugrăvi o tristețe sinceră. — I-a cedat cumva inima? Ea dădu din cap aprobator. — Îmi pare rău, Nikki, știu cât de mult țineai la el. Cum a suportat mama ta această pierdere? — Ea nu a rezistat, a murit la câteva luni. Matt o mângâie ușor pe obraz. — Înseamnă că ai rămas singură… — Nicidecum, spuse răspicat Benny. Noi suntem aici: Andrew și cu mine și verișoara ei Joy. Însă acum îl are și pe Richard… Nikki surâse cu tristețe. Era mișcată de spiritul de familie al mătușii sale care îî lua apărarea lui Richard, ca viitor nepot, deși nu ținea la el. Ea nu luase în considerare faptul că Matt făcea parte în mod oficial din familia ei. — Bineînțeles, doamnă, o aprobă Matt înclinându-se cu multă curtoazie. Departe de mine gândul să nu apreciez rolul pe care l-ați jucat în viața soției mele. De altfel, vă sunt foarte recunoscător pentru faptul că ați avut grijă de ea în timpul cât am fost atât de departe. — Acest lucru nu explică de ce ați fost atât de „departe”. Tonul puțin politicos al mătușii Benny arăta clar că nu avea de gând să se lase înduioșată de acest intrus. — Cred că este inutil să vă explic în detaliu ce mi s-a întâmplat. Când veți ști prin ce am trecut, veți avea mai multă înțelegere față de soarta mea. Deși cuvintele îi fuseseră adresate mătușii, privirile lui au fost îndreptate asupra lui Nikki, căutând un sprijin. Aceasta simți un fior pe șira spinării, amintindu-și de senzațiile pe care i le trezise Matt în urmă cu șase ani… Ea își dădu seama pe neașteptate că Richard nu-i provocase niciodată o asemenea emoție. Se ridică și o luă pe mătușa sa de braț. — Matt are dreptate, avem multe lucruri să ne spunem între noi. Te rog să mă scuzi față de invitați! Vom continua repetiția ceremoniei altă dată… — Dacă ții cu tot dinadinsul să scapi de mine, cel puțin aș vrea să faci acest lucru fără prefăcătorie, protestă Benny. — Te rog, mătușică, știi că nu este vorba de așa ceva. — Din contră, sunt convinsă de acest lucru, dar nu te frământa din cauza mea. Mă duc să veghez ca nimeni să nu vă deranjeze până în momentul când veți clarifica situația. Totuși, nu prea știu cum să procedez cu Richard… — Ei bine, spune-i… nu, mai bine mă duc eu. Matt, scuză-mă un moment. Ea alergă spre grădină gândindu-se că, după șase ani de absență, Matt nu putea să se supere pentru câteva minute! Richard era așezat pe o bancă din fier forjat, la marginea falezei, privind marea. Rămase nemișcat când ea se apropie, murmurând câteva cuvinte printre dinți. — Sper că l-ai expediat pe musafirul inoportun! îmi datorezi niște scuze. — Nu, în sfârșit, da, adică… te rog să mă scuzi dar nu l-am alungat pe Matt. Trebuie mai întâi să vorbesc cu el despre… Oh, Richard, nu am vrut să se afle acest lucru atât de brutal… Eu… — Și cum voiai să-l aflu? Crezi că îmi este plăcut, oricare ar fi precauțiile pe care le-ai lua, să aflu că logodnica mea este încă soția altcuiva? — Dar nu ți-am ascuns faptul că am mai fost căsătorită. El clătină din cap cu amărăciune. — Asta da, în trecut ai fost căsătorită, dar mai ești și acum? — Richard, pentru mine el era ca și mort. Ideea că el ar putea să reapară într-o zi mi s-ar fi părut absurdă. Richard își ridică privirile spre ea cu o slabă speranță. — Vrei să spui că nu-ți reiei traiul cu el? Nikki puse o mână caldă pe umărul lui Richard. — Dragă Richard, pentru nimic în lume nu vreau să te fac să suferi. Din acest motiv am preferat să cer divorțul decât să aștept ca moartea lui Matt să fie anunțată în mod oficial. — Înseamnă că nu-l mai iubești? insistă el cuprins de o bănuială. Ea ezită un moment înainte de a răspunde și el a fost cuprins de gelozie. — Am fost sigur, acum că s-a întors eu sunt pe planul doi! Nikki se aplecă și luând o piatră șlefuită o aruncă în apa mării, făcând să apară mici cercuri concentrice care se îndepărtau. „Parcă ar fi imaginea actelor noastre și a urmărilor lor”, își spuse ea. — Richard, nu fi atât de absurd. Îmi dau seama cât ești de surprins și de șocat. Ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul de la început. — Bineînțeles, mai ales că m-ai lăsat să cred că prima ta căsnicie nu a fost decât un accident nefericit din tinerețe, pe care l-ai uitat în mod definitiv. — Și eu credeam acest lucru… — Și acum? Nu mai gândești la fel? Nikki se simți încurcată și începu să privească din nou în largul mării. — Eu… nu știu… trebuie neapărat să am o discuție cu Matt. — Atunci, anunță-mă când vei fi sigură pe sentimentele tale! După ce a făcut această remarcă sarcastică, Richard se ridică în picioare și își închise nasturii de la haină. Nikki simți că o cuprinde amețeala. — Am să te țin la curent. Mi-e teamă că va trebui să amânăm puțin data căsătoriei, până ce voi rezolva această problemă, dar pot să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi. Pentru o clipă privirea întunecată a lui Richard se lumină. — Doresc din tot sufletul, Nikki, ca vorbele tale să fie adevărate. Nu aș suporta să te pierd. Ea luă mâna lui Richard și o duse la buze sărutându-i fiecare deget. — Nu fi atât de pesimist. Acordă-mi puțin răgaz… — Bineînțeles, a fost el de acord, dar să nu dureze prea mult. Aștept telefonul tău. Nikki rămase un moment pe bancă, uitându-se la silueta logodnicului său care dispărea în depărtare… „Nu vrea să dea din nou de Matt”, își spuse ea văzându-l că înconjoară casa. Se îndreptă spre casă, hotărâtă să-l încrunte pe soțul ei. Dar când ajunse în salon, acesta dispăruse. Avu o senzație neplăcută, aceea pe care o simțise imediat după plecarea lui, când credea că el va veni din clipă în clipă. Totul nu fusese decât fructul imaginației sale deoarece el nu mai apăruse vreodată. De data asta însă, nu visase. Mătușa Benny putea să depună mărturie. O găsi pe aceasta în bucătărie, pregătind o cină ușoară. — Domnul Holborn este în sala de baie de la parter și face un duș pentru a se răcori înaintea prânzului. V-am pregătit câteva feluri de mâncare ușoară, care vă vor impulsiona conversația. — Nu trebuia să te deranjezi atât de mult, mătușă Benny, ești atât de amabilă, și așa ai o mulțime de probleme la casa ta și nu e nevoie să te mai îngrijorezi și de mine. — Scumpa mea, eu nu-i am decât pe Andy și pe Joy și știi foarte bine că dacă ai vrea, am fi încântați să te primim sub acoperișul nostru. — Știi foarte bine pentru ce nu am dat curs acestei invitații; este același motiv care te-a împiedicat pe tine să vii aici să locuiești la Brookfield, deși sunt destule camere pentru toți… Benny dădu din cap aprobator. — Vrei să spui că fiecare pentru sine, nu-i așa? Oricum, în curând te vei căsători, dacă totul va decurge conform previziunilor… De ce nu mi-ai spus nimic de Matt? Nikki scoase un suspin de descurajare. — Deoarece am fost convinsă că toată povestea noastră de dragoste s-a sfârșit și că este preferabil să-l uit. M-am căsătorit cu el împotriva voinței părinților mei, fiind majoră; din păcate, ei nu s-au putut opune hotărârii mele! Vezi că acum am ajuns să regret căsătoria pripită. — Căsătoria voastră a fost un eșec? — Da, și asta numai din vina mea. Eram nerăbdătoare să mă mărit cu el. Îți dai seama că de fapt nu am rămas căsătoriți decât o singură zi? Ne-am certat în noaptea nunții și Matt a șters-o ca din pușcă… — Asta s-a petrecut atunci când eram în călătorie cu unchiul tău? — Eu îți țineam locul la magazin și Matt a intrat pentru a întreba unde se află o stradă prin apropiere și a fost o dragoste la prima vedere. Nikki tăcu lăsându-și ochii în jos pentru a nu i se vedea mâhnirea după fericirea pierdută. Mătușa ei se uită compătimitor la ea și puse pe masă două farfurii de salată asortată, câteva chifle și o carafă cu ceai rece. — Te rog să duci tava în sufragerie. — Dar tu nu mănânci nimic? — Mi se pare că nu aveți nevoie de mine. În plus, Andrew mă așteaptă în mașină cu Joy. Trebuie să mă grăbesc! Nikki o sărută afectuos pe obraz. — Îți mulțumesc că ești așa de drăguță cu mine, îi spuse puțin stânjenită. — Orice lingușitor trăiește pe spinarea celui pe care-l laudă, replică mătușa roșindu-se puțin în obraji. Te rog să-mi telefonezi! Nikki o însoți până la ușă și așteptă până ce mașina dispăru la colțul străzii, apoi se întoarse în holul casei, îngrijorată la gândul care începuse să nu-i dea pace, că rămăsese singură cu Matt Holborn… Singură cu bărbatul cu care se căsătorise în grabă și care ieșise din viața ei în prima seară a lunii lor de miere. Ea nu știa nimic despre el sau nu putuse afla, din cauză că nu avusese timpul necesar. Știa doar că se născuse în Peru, din părinți englezi, că frecventase școala în Anglia și că la vârsta de douăzeci de ani emigrase în Australia. În privința restului, ei apăruse ca un aventurier ieșit din paginile romanelor de aventuri pe care le citise în adolescență. Când a anunțat hotărârea de a se căsători cu Matt, tatăl ei o prevenise să fie atentă deoarece nu-l cunoștea bine pe viitorul soț, dar ea refuzase să-l asculte, respingând cu încăpățânare argumentele acestuia… — Nikki, ești aici? Ea tresări speriată, fiind smulsă cu brutalitate din gândurile sale. — Vin îndată, spuse ea iuțind pasul. Matt găsise tava la bucătărie și acum pregătea masa. — Este foarte amabil din partea mătușii tale că are atâta grijă de noi, recunoscu el politicos. — Da, mai ales că sosirea ta a tulburat-o profund. — Nu același lucru se poate spune despre tine! Și eu care mă temeam să nu leșini când mă vei revedea! — Ai o impresie prea bună despre tine, răspunse Nikki cu răceală. În ochii lui apăru o luminiță ironică. — Ia uită-te! Nu m-am așteptat ca sub acest calm aparent pe care l-ai afișat să nu existe nici o fărâmă de emoție pentru mine! Mă mir chiar că n-ai început să mă acuzi pe față că ți-am distrus viața! — Oh, îmi amintesc foarte bine că ți-am spus că nu mai calci pe aici. — Nu cred că ai sperat să te iau în serios! — Într-adevăr, cine poate să respecte cuvintele aruncate la mânie? Spuneai că poți să-mi dai o explicație valabilă pentru a justifica dispariția ta atât de îndelungată. Matt a făcut un gest discret cu mâna, arătându-i masa. — Să ne așezăm. Vom putea discuta după ce vom gusta din această salată apetisantă. Deși evenimentele dimineții îi răpiseră pofta de mâncare, ea se supuse și se așeză pe scaunul pe care el i-l oferise cu galanterie, doritoare să afle explicațiile lui. — Bei ceai, îl întrebă ea, luând în mână carafa, sau preferi vin? — Este foarte bine. Am luat obiceiul să beau ceai în Indochina. — În Indochina? acolo ai fost? — Da… Înainte de a continua, Matt sorbi o înghițitură din băutura răcoritoare. Când lăsă cana jos, Nikki a fost surprinsă să descopere în privirea lui expresia unei dureri imense, accentuată de fața lui crispată. Pentru prima dată ea remarcă o cicatrice lungă și subțire care-i brăzda fața. Cu vârful degetului, ea îi urmări cicatricea. — Unde ai căpătat-o? El întoarse capul, nedorind mângâierea ei. — Tot în Indochina. Cred că este mai bine să începem cu începutul, Totul începe din preziua căsătoriei noastre. Dacă ții minte, am primit vizita unui cuplu de americani care au dorit să vorbească cu mine. Nikki își încruntă sprâncenele încercând să rememoreze scena. — Parcă îmi aduc aminte. Veniseră să-ți propună un contract de muncă, nu-i așa? — Cam așa ceva. Fiul lor, care era soldat în Vietnam, fusese dat dispărut. Căzuse probabil mort undeva nu departe de granița cu Cambodgia. Părinții aflaseră însă că existau mulți prizonieri de război trimiși în lagărele de muncă din nordul țării. Ei recăpătaseră speranța că este încă în viață și m-au rugat cu insistență să mă duc până în Vietnam să aflu dacă fiul lor mai trăiește. Mi-au spus că nu se uită la bani. — De ce nu mi-ai spus nimic atunci? îl întrebă Nikki care rămăsese cu gura, căscată. — Deoarece am refuzat oferta lor. În alte împrejurări, aș fi cedat rugăminții lor, dar cum trebuia să mă căsătoresc a doua zi, am considerat că este mai important acest lucru… Într-o străfulgerare de o clipă ea ghici ce a urmat. — Când te-am dat pe ușă afară, n-ai mai stat la îndoială și ai acceptat să te duci în Indochina. — Așa e, recunoscu el. Credeam însă că voi lipsi doar șase săptămâni, ca să-ți dau posibilitatea să reflectezi și să iei o hotărâre în privința căsătoriei noastre… Sensul cuvintelor lui Matt nu-i scăpă lui Nikki. Ea fusese o adolescentă plină de ardoare, fără să aibă o noțiune prea clară despre responsabilitățile pe care le cerea o căsnicie. În noaptea nunții, când el a vrut să o iubească, ea se închisese în sala de baie, hotărâtă să nu-i deschidă ușă. Toate încercările soțului ei de a o determina să fie mai rezonabilă rămăseseră fără rezultat. A doua zi dimineața, proaspătă, neprihănită, ea deschise în sfârșit ușa, convinsă că viața va continua la fel ca înainte, cu sărutări nevinovate și priviri languroase… De aceea, când Matt îi spusese că are intenția fermă de a face din ea soția lui, în toate sensurile cuvântului, ea deveni extrem de furioasă, provocând o ceartă îngrozitoare care nu se termină decât o dată cu plecarea soțului alungat. Îi trebuise mai mult de o săptămână ca să-și dea seama că el se supusese hotărârii ei și că nu mai avea de gând să se întoarcă… În acel moment avusese un sentiment dureros de disperare. Rămasă singură la hotel, ea nu îndrăznise să spună adevărul părinților săi și preferase să mai stea opt zile singură pentru a da impresia că se află în luna de miere. Când, în sfârșit, ea se întoarse la Brookfield și le anunță trista veste, aceștia o priviră cu înțelegere și compătimire. Având în vedere că ei prevăzuseră cu mult înainte eșecul acestei căsătorii, nu au fost prea impresionați decât de rapiditatea cu care se întâmplase acest lucru. Cu toate acestea, ei nu i-au mai amintit niciodată că a avut o căsnicie eșuată, în anii ce au urmat până la moartea lor. Nikki își amintea numai privirile mamei sale, care uneori erau umbrite de tristețe și milă. Scoțând un suspin, își alungă din minte aceste gânduri sumbre. — Mi-ai spus că lipsești doar șase săptămâni și cred că au fost mai mult de șase ani. Matt desena un unghi pe fața de masă, trădându-și nervozitatea. — În timp ce făceam o anchetă cu americanul dispărut, am fost arestat ca spion în solda C.I.A. În ciuda faptului că am negat cu vehemență acest lucru, autoritățile vietnameze n-au vrut să dea crezare vorbelor mele, Au considerat că am intrat ilegal în țară, și au avut mărturii că am fotografiat și am întrebat pe diferiți oameni despre un american. Acest lucru a fost suficient pentru a mă acuza. O emoție puternică a pus stăpânire pe Nikki, care se înduioșă de soarta lui Matt. — Ai rămas în închisoare în acest timp, nu-i așa? — Da. Nu într-o celulă, dar îmi era interzis să ies din locuința care îmi fusese repartizată și să am contact cu lumea exterioară. Nu am avut nici măcar satisfacția de a-mi îndeplini misiunea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu acel băiat. Nikki rămase descumpănită. Astfel de peripeții nu au. loc decât în filme sau romane, nu în viață! — De ce nu ai căutat să iei legătura cu Ambasada pentru a scăpa din acel infern?! — Care ambasadă? Eu nu sunt cetățean australian. În principiu, sunt cetățean britanic dar sunt născut în Peru. Părinții au murit și nu am alte rude. Nimeni n-ar fi putut depune garanție pentru mine. — Ba da, eu. De ce n-ai încercat să-mi scrii? Matt își puse mâna pe brațul ei și o mângâie în semn de recunoștință. — Sunt sigur că nu ai fi ezitat un moment să sari în ajutorul meu și că ai fi făcut totul pentru a mă salva. Nu am vrut totuși să te expun unui risc, nici pe tine, nici pe părinții tăi. — Așadar, ai preferat să îmi fac o mie de gânduri în legătură cu soarta ta și să fiu disperată în așteptarea ta! Intențiile tale au fost desigur lăudabile, dar consider că părerea ta despre onoare este foarte ciudată! Vocea ei se frânse și începu să plângă. — Nu plânge, șopti Matt, caută să mă înțelegi. Era preferabil ca tu să mă uiți. De fapt, nu intenționam să mai calc vreodată pe aici, dar, cum vezi, nu am putut să mă împiedic să revin… Dacă aș fi știut că îmi duci dorul… — Matt, te iubeam, mărturisi Nikki cu greutate, încât vorbele ei abia se auziră. — Am avut impresia penibilă că în seara căsătoriei noastre mă considerai un satir care încerca să seducă o copilă. — De fapt eram o copilă pe atunci… între timp am mai crescut. Matt se uită țintă la ea, mângâindu-i brațul și ea simți că obrajii încep să-i ardă… — Acum îmi dau seama că ai crescut. Erai încântătoare la nouăsprezece ani, dar acum ai devenit de-a dreptul o răpitoare. — Te rog nu mai vorbi pe acest ton protector, replică ea agasată. Povestește-mi mai bine cum ai scăpat din acel infern. Matt nu prea lăsa să se vadă că avea intenția să reia povestea aventurilor sale. — Foarte simplu, ei mă țineau prizonier în vederea procesului care era mereu amânat, deoarece nu aveau oficial nici o acuzație împotriva mea. Se pare că am devenit stânjenitor pentru ei, deoarece cu ocazia unei aniversări a unei personalități politice am fost eliberat fără nici o altă formalitate. Dă-ți seama că nici eu nu am cerut alte explicații, pentru că nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede de acolo. — Și să revii cât mai repede aici! El a făcut o pauză, după care a continuat: — Așa e. Am luat ziarele de la Saigon și am aflat de logodna ta. Nu era nimic de mirare. Ea era unica descendentă a unei familii renumite și Richard se bucura de o anume celebritate, ca un tânăr sculptor talentat. — Bine. Acum că știi, ce proiecte ai? Drept răspuns el o trase cu putere spre sine, încât erau foarte aproape, despărțiți doar de colțul mesei. — În acești șase ani, am visat tot timpul clipa când te voi ține în brațe… acest lucru m-a ținut în viață, continuă el, cu voce sugrumată de emoție. Mi-a fost imposibil să rămân departe de tine… Înainte ca Nikki să-și dea seama ce are el de gând, Matt își strecură mâna pe după umerii ei și o sărută cu pasiune pe buze. Surprinsă, ea nu se împotrivi sărutărilor lui Matt, care îi trezeau fiori de dorință în tot corpul. El o sărută pe pielea fină a gâtului și cu mâinile tremurânde îi mângâie trupul subțire și o strânse cu putere, ca și cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară. În momentul când el a început să-i descheie bluza, ea a încercat să se desprindă din îmbrățișare și îl rugă să înceteze. — De data aceasta nu te mai las, protestă el, mângâindu-i sânii. Involuntar, ea reacționa la mângâierea lui, lipindu-se și mai strâns de el. Colțul mesei care îi strivea coapsa o aduse la realitate. Cu un efort suprem se smulse din brațele soțului ei și puse mâna pe un scaun pe care-l puse între ei ca un scut și de care se sprijinea să nu cadă. — Acum nu mai avem dreptul să facem dragoste, murmură ea. — De ce? suntem căsătoriți… De șase ani nu fac decât să mă gândesc la tine. Ea se abținu cu greu să nu-i spună că același lucru îl făcuse și ea după plecarea lui. Ar fi însemnat să-i dea apă la moară… Dacă s-ar fi întors după un an sau doi, ea l-ar fi întâmpinat cu bucurie, dar acum era prea târziu. Pentru a scăpa de chinul datorat absenței lui Matt ea lăsase ca flacăra dragostei sale să se stingă. — Ce-mi pasă mie că ai fost lipsit de căldura dragostei! exclamă ea cu brutalitate. Nikki regretă deîndată cuvintele spuse la mânie; ochii albaștri ai lui Matt aruncau fulgere mânioase. — Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva te culci cu Bligh? Ea nu îndrăzni să mărturisească faptul că nu era nimic între ei. De altfel, ea nu ar fi putut spune care este cauza pentru care relațiile ei cu Richard rămăseseră platonice, în orice caz, Matt ar fi tras o concluzie pripită: că ea nu-și iubea logodnicul. Cunoscuse o singură dragoste după plecarea lui Matt, dar legătura nu durase mult timp. Nikki își dăduse repede seama că el nu căutase decât să-l înlocuiască pe soțul ei. De aceea nu-i mărturisise nimic lui Matt. — Îți repet că am crescut, replică ea pe un ton echivoc. — Bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești încă soția mea. — Până va fi pronunțat divorțul, care va avea loc peste o lună. Matt îi adresă un surâs crispat. — Înseamnă că pot să profit la maximum de această lună, nu-i așa? — Ce vrei să spui? Ea așteptă neliniștită răspunsul. — Vreau să spun că altădată nu am avut curajul, dar astăzi este altă situație.

Capitolul 1   Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese. Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă. Sunt dezamăgită şi de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu preţul ieşea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon. Şi poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depăşind un grup numeros de turişti cu cel puţin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreaţă pe cât aş fi sperat. Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanţă lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas. În momentul de faţă, încerc să aşez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporţionată şi o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu şi să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate ameninţând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt. Spre deosebire de americanul de lângă mine – el şi-a aşezat ingenios pliculeţul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai şi a pus unul peste altul pacheţelele de sare şi piper şi cutiuţa de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeş-balmeş de plastic şi resturi de folie de aluminiu. — Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuţitul să se răstoarne pe masă. — Hopa! strig eu, exclamaţie deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu. Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar şi aproape lovind coatele câtorva pasageri. Arunc o privire alături şi-mi dau seama că vecinul meu priveşte cu suspiciune spre cuţit. — Ei bine, cine ştie când o să am nevoie de un cuţit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri. Îmi zâmbeşte. Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor faţă de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu. Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică şi mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…” Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Şi, oricum, senzaţia contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi. Exact ceea ce fac eu acum. Însă, după cum probabil că v-aţi dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăciţelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franţei, hai, fie! Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Şi poate pentru totdeauna? Nu. Şi… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aş dori s-o fac cu mai mult stil.   Capitolul 2   Când eram în şcoala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă. Încă de la zece ani, Elizabeth ştia ce voia să facă în viaţă: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munţii, să ia la pas pădurile tropicale şi să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulţi oameni diferiţi. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani şi că acum lucrează pentru Crucea Roşie în Stockholm. Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înţelepciunea populară – probabil că viaţa lui Elizabeth ar fi la o extremă, şi a mea la cealaltă. În ultimii şapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniţă în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puţin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci şi două de secunde de conversaţie, pe toţi cei pe care-i întâlneşte). Această realizare nu reflectă vreo ambiţie nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă uşurare, ţinând cont că am început această carieră după ce am renunţat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlneşte, în următoarele treizeci şi două de secunde ale conversaţiei). Adevărul e că grădiniţa Bumblebees se află la exact şase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci şi două de minute de mers cu maşina de spitalul în care m-am născut şi atât de aproape de fosta mea şcoală încât, dacă priveşti pe vârfuri din podul maternităţii, încă mai poţi vedea inscripţia care se referea la un pupic pe care cică i l-aş fi oferit lui Christopher Timms în clasa a şasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La şaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-şi aprindea propriile pârţuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.) Viaţa liniştită pe care am dus-o în cei douăzeci şi opt de ani ai existenţei mele este – sunt perfect conştientă – uşor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam şi un bărbat pe care-l adoram. Şi, atunci, de ce să vreau să renunţ la ele? Îmi schimb poziţia pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simţi confortabil. E un spaţiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor. Dar nu are rost. Fundul mi-a amorţit de două ore bune şi nu cred că mi se va dezmorţi în curând. Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, şi-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experienţă plăcută. Nu sugerez că, în condiţii normale, aş ameninţa contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulţumită de cum arăt. Am moştenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama şi – după mulţi ani de angoase – am învăţat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moştenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca şi cum aş avea nevoie de o pensulă şi de puţină culoare. Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii şi coatele au căpătat o nuanţă atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă şi un pic pe nas. Cireaşa de pe tort a fost că, în mai puţin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puţin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact şapte kilograme şi jumătate mai rotundă (şi continuă să crească). Da, aţi citit bine: şapte kilograme şi jumătate. Dacă nu v-aţi dat seama până acum că e posibil să te îngraşi atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu ştiam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrăşat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi. Care a fost cauza tuturor acestor lucruri? Ce credeţi? Un bărbat, evident. Bărbatul meu. Sau, cel puţin, era bărbatul meu. Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambiţios, campion de biliard, iubit de prieteni şi de părinţi deopotrivă şi, ah, iubirea vieţii mele – nu mai corespunde acestei descrieri. Indiferent câte nopţi am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoţit prietenii bine intenţionaţi în barurile de karaoke şi m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive. (OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeaşi rezonanţă.) Îmi închid oglinda şi o arunc înapoi în rucsac. — Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu. — Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează aşa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo. După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu. — Aveţi paşaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-şi perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele şase ore. — Ăă… da, răspund suspicioasă. — Atunci, dacă mergeţi în State doar pentru vacanţă, trebuie să-l completaţi. Îmi zâmbeşte. — A, da… ştiu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanţă, dar… — Emigraţi în State? — Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din faţă, lângă cuţitul de unt şi cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Aşa că voi sta acolo cel puţin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte! Îmi zâmbeşte din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaş ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ţi dai seama unde sunt ieşirile de urgenţă. — Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul, anunţă o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK… Mă îndrept pe scaun şi trag aer în piept. Viaţă nouă, atenţie că vin!

PROLOG De unde începe, de fapt, o poveste? În viaţă există rareori începuturi clare, acele momente despre care să putem spune, privind în urmă, că atunci a început totul. Totuşi există momente în care destinul intersectează vieţile noastre de zi cu zi, punând în mişcare o serie de evenimente al căror rezultat nu l-ar fi putut prevedea niciodată. E aproape ora două dimineaţa şi sunt încă treaz. Înainte de asta m-am zvârcolit în pat timp de aproape o oră încercând să adorm dar, în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul în mână, meditând la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine. Pare singurul lucru la care mă pot gândi în ultima vreme. În afară de tic-tacul neobosit al ceasului, care stă pe un raft al bibliotecii, în casă e linişte. Soţia mea doarme la etaj şi, cum stau aşa holbându-mă la caietul galben din faţa mea, îmi dau seama că nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că n-aş fi sigur de povestea mea, ci, în primul rând, pentru că nu sunt sigur de ce mă simt obligat s-o spun. Ce câştigi dacă dezgropi trecutul? În definitiv, întâmplările pe care o să vi le povestesc s-au petrecut în urmă cu treisprezece ani, dar cred că se poate spune că au început cu alţi doi ani mai devreme. Cum stau aşa, ştiu că trebuie să încerc s-o spun, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a o da, în sfârşit, uitării. Amintirile mele legate de acea perioadă îmi sunt împrospătate de câteva lucruri: un jurnal pe care îl ţin de când eram copil, un dosar cu articole îngălbenite din ziare, propriile mele cercetări şi, bineînţeles, informaţiile publice. Apoi mai e şi faptul că, în mintea mea, am retrăit evenimentele acestei poveşti de sute de ori… Îmi sunt fixate în memorie. Dar, alcătuită doar din aceste lucruri, povestea ar fi incompletă. Au fost implicate şi alte persoane şi, cu toate că am fost martor la unele evenimente, nu am fost de faţă la toate. Îmi dau seama că este imposibil să recreezi fiecare sentiment şi fiecare gând din viaţa unei persoane, dar, c-o fi bine sau rău, asta am să încerc să fac.   Mai presus de orice, aceasta este o poveste de dragoste şi, ca multe alte poveşti de dragoste, povestea de dragoste a lui Miles Ryan şi a lui Sarah Andrews îşi are rădăcinile într-o tragedie. În acelaşi timp este şi o poveste despre iertare şi, după ce o veţi termina, sper că o să înţelegeţi ce provocări au avut de înfruntat Miles Ryan şi Sarah Andrew. Sper că o să înţelegeţi şi deciziile, fie ele bune sau rele, pe care le-am luat, la fel cum sper că, până la urmă, mă veţi înţelege şi pe mine. Dar daţi-mi voie să fiu limpede: aceasta nu este doar povestea lui Sarah Andrews şi a lui Miles Ryan. Dacă povestea aceasta are un început, ea are legătură cu Missy Ryan, iubita din liceu a unui ajutor de şerif dintr-un oraş din Sud. Missy Ryan, la fel ca soţul ei, Miles, a crescut în New Bern. După cum se spune, era bună şi frumoasă, iar Miles a iubit-o din adolescenţă. Avea părul castaniu-închis şi ochii şi mai închişi la culoare, şi mi s-a spus că vorbea cu un accent care îi făcea pe bărbaţii din alte zone ale ţării să li se înmoaie genunchii. Râdea cu uşurinţă, asculta cu interes şi deseori atingea braţul persoanei cu care se întâmpla să stea de vorbă, invitând-o parcă să facă parte din lumea ei. Ca cele mai multe femei din sud avea o voinţă mai puternică decât s-ar fi putut observa la prima vedere. Ea, nu Miles, conducea casa; de regulă, prietenii lui Miles erau soţii prietenelor lui Missy, şi viaţa lor se concentra în jurul familiei lor. În liceu Missy fusese şefa galeriei sportive. În anul al doilea ea era nu numai drăguţă, dar şi populară, îl ştia pe Miles Ryan, deşi el era cu un an mai mare decât ea şi nu aveau ore împreună. Asta n-a contat. Prietenii le-au făcut cunoştinţă şi ei au început să se întâlnească în timpul pauzelor de masă sau să stea de vorbă după meciurile de fotbal. Când se întorceau odată acasă, într-un sfârşit de săptămână, au stabilit să se ducă împreună la o petrecere. În curând deveniseră de nedespărţit şi, câteva luni mai târziu, când el o invită la balul de absolvire, erau deja îndrăgostiţi. Ştiu că sunt unii care iau în derâdere ideea că poate exista o dragoste adevărată la o vârstă atât de fragedă. Totuşi în cazul lui Miles şi Missy ea a existat şi uneori a fost mai puternică decât dragostea trăită la maturitate, pentru că nu a fost domolită de greutăţile vieţii. Au continuat să se întâlnească până a terminat Miles liceul şi şi-au rămas credincioşi şi după ce el a plecat la facultate la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, iar Missy se pregătea de absolvire. S-a dus după el la USCN în anul următor şi, când el a cerut-o în căsătorie, la cină, cu trei ani mai târziu, ea a plâns şi a spus da şi şi-a petrecut următoarea oră la telefon, sunându-şi familia să le împărtăşească vestea cea bună, în timp ce Miles a rămas să-şi mănânce restul mesei singur. Miles a stat la Raleigh până şi-a luat şi Missy licenţa, iar nunta lor, în New Bern, a umplut biserica. Missy s-a angajat ca funcţionar de împrumuturi la Banca Wachovia, iar Miles şi-a început pregătirea ca să devină ajutor de şerif. Ea era însărcinată în luna a doua când a început Miles să lucreze pentru comitatul Craven, patrulând străzile oraşului care fusese întotdeauna căminul lor. Ca multe alte cupluri tinere şi-au cumpărat prima casă, iar când s-a născut fiul lor, Jonah, în ianuarie 1981, Missy i-a aruncat o privire bebeluşului înfofolit în scutece şi a ştiut pe dată că maternitatea era cel mai bun lucru care i se întâmplase în viaţă. Deşi Jonah n-a dormit noaptea până la vârsta de şase luni şi au fost momente când îi venea şi ei să ţipe la el cum ţipa el la ea, Missy îl iubea mai mult decât şi-ar fi imaginat vreodată că este posibil. Era o mamă minunată. Şi-a lăsat serviciul ca să stea tot timpul acasă cu Jonah, îi citea poveşti, se juca cu el şi-l ducea în locurile de joacă unde se întâlnea cu alţi copii. Ar fi putut petrece ore întregi numai uitându-se la el. Înainte ca el să împlinească cinci ani, Missy şi-a dat seama că îşi mai dorea un copil, aşa că ea şi Miles au încercat din nou. Cei şapte ani de când erau căsătoriţi fuseseră pentru amândoi cei mai fericiţi din vieţile lor. Dar în august 1986, când avea douăzeci şi nouă de ani, Missy Ryan a fost ucisă. Moartea ei a umbrit lumina din ochii lui Jonah şi l-a obsedat pe Miles vreme de doi ani. A pregătit drumul pentru tot ce a urmat. Aşa că, după cum am spus, asta este povestea lui Missy, la fel cum este povestea lui Miles şi a lui Sarah. Este şi povestea mea. Şi eu am jucat un rol în tot ceea ce s-a întâmplat. CAPITOLUL 1 În dimineaţa zilei de 29 august 1988, la doi ani şi ceva de la moartea soţiei sale, Miles Ryan stătea pe veranda din spatele casei sale, fumând o ţigară şi privind soarele care răsărea încet, schimbând culoarea cerului pe neaşteptate din cenuşiu-închis în portocaliu. În faţa lui se întindea râul Trent, cu undele sale sălcii ascunse de chiparoşii care creşteau în pâlcuri pe malul apei. Fumul de la ţigara lui Miles se încolăcea în sus, iar el simţea umezeala ridicându-se, îngroşând aerul. Cu timpul, păsările îşi începură cântările de dimineaţă şi trilurile lor umplură aerul. Pe râu trecu o mică barcă de pescuit, pescarul făcu cu mâna, iar Miles îi răspunse cu o uşoară înclinare a capului. Mai mult de-atât nu putea face. Simţea nevoia unei cafele. Puţină zeamă neagră şi o să se simtă destul de pregătit să înfrunte ziua – să-l trimită pe Jonah la şcoală, să-i ţină în frâu pe localnicii care încălcau legea, să pună anunţuri de evacuare prin tot comitatul şi, totodată, să se ocupe de orice ar mai fi intervenit pe neaşteptate, cum ar fi să o întâlnească pe învăţătoarea lui Jonah mai târziu în cursul după-amiezei. Şi ăsta era doar începutul. S-ar putea zice că serile erau şi mai aglomerate. Sunt întotdeauna atâtea de făcut, numai pentru ca gospodăria să funcţioneze normal: facturi de plătit, cumpărături, curăţenie, diverse reparaţii prin casă. Chiar şi în acele clipe rare când Miles se trezea că are puţin timp liber la dispoziţie, simţea că trebuie să profite de el imediat, ca să nu piardă ocazia. Repede, găseşte ceva de citit! Grăbeşte-te, ai numai câteva minute să te odihneşti! Închide ochii, în curând n-o să mai ai timp! Era destul ca să epuizeze pe oricine, dar ce putea să facă? Chiar avea nevoie de cafea. Nicotina nu-şi mai făcea efectul şi se gândi să arunce ţigările, dar, de fapt, nu conta dacă le arunca sau nu. În mintea lui, nu era cu adevărat fumător. Sigur, aprindea câteva ţigări de-a lungul zilei, dar asta nu se putea numi fumat. Nu era acelaşi lucru cu a termina un pachet pe zi şi nici nu făcuse asta toată viaţa; se apucase după ce a murit Missy şi se putea lăsa oricând ar fi vrut. Dar de ce s-ar fi sinchisit? La naiba, plămânii lui erau într-o formă bună – chiar săptămâna trecută trebuise să fugă după un hoţ de magazine şi nu avusese nicio problemă să-l prindă pe puşti. Un fumător n-ar fi putut face asta. Şi iarăşi, nu fusese la fel de uşor ca atunci când avea douăzeci şi doi de ani. Dar asta fusese cu zece ani în urmă şi chiar dacă avea vârsta de treizeci şi doi de ani nu însemna că o să înceapă să-şi caute un azil. Îmbătrânea. Şi o şi simţea – era o vreme, la facultate, când el şi prietenii lui îşi începeau serile la unsprezece. Şi rămâneau în oraş tot restul nopţii. În ultimii câţiva ani, cu excepţia nopţilor în care era de serviciu, unsprezece însemna târziu şi, chiar dacă nu reuşea să adoarmă, se ducea, oricum, la culcare. Nu vedea niciun motiv destul de puternic care să-l facă să-şi dorească să rămână treaz. Epuizarea devenise o prezenţă permanentă în viaţa lui. Chiar şi în nopţile în care Jonah nu avea coşmaruri – cum se întâmpla din timp în timp de când murise Missy – Miles tot se trezea simţindu-se… obosit. Buimac. Lent, ca şi cum s-ar fi mişcat sub apă. De cele mai multe ori atribuia starea asta vieţii agitate pe care o ducea; dar uneori se întreba dacă nu era vorba de ceva mai grav cu el. Citise odată că unul dintre simptomele critice ale depresiei era „letargia inexplicabilă, fără motiv sau cauză”. Bineînţeles, în cazul lui exista o cauză… De ce avea cu adevărat nevoie era o perioadă liniştită într-o căsuţă pe plajă, la Key West, un loc unde să poată pescui calcan sau pur şi simplu să se odihnească într-un hamac, legănându-se uşor în timp ce ar fi băut o bere rece, fără să aibă în faţă o decizie mai importantă decât dacă să-şi pună sau nu sandalele când se ducea să se plimbe pe plajă cu o femeie drăguţă alături. Şi asta era o parte a problemei. Singurătatea. Se săturase să fie singur, să se trezească într-un pat pustiu, cu toate că sentimentul încă îl surprindea. Nu se simţise aşa până de curând. În primul an după moartea lui Missy, Miles nu putea nici măcar să-şi imagineze că ar mai putea iubi din nou o altă femeie. Niciodată. Era ca şi cum nevoia unei prezenţe feminine nici n-ar fi existat, ca şi cum dorinţa şi senzualitatea şi dragostea nu erau mai mult decât nişte posibilităţi teoretice care nu aveau nicio legătură cu lumea reală. Chiar şi după ce reuşise să-şi exteriorizeze şocul şi jalea atât cât să plângă în fiecare noapte, simţea doar că în viaţa lui ceva era anapoda – ca şi cum ar fi luat-o razna din când în când, dar şi-ar fi revenit imediat şi nu avea niciun motiv să se ambaleze prea mult. Cele mai multe lucruri, în fond, nu se schimbaseră după înmormântare. Facturile au continuat să sosească, Jonah trebuia să mănânce, iarba trebuia tunsă. Şi avea în continuare un serviciu. Odată, după prea multe beri, Charlie, cel mai bun prieten şi şeful lui, îl întrebase cum era să-ţi moară nevasta, iar Miles îi răspunsese că era ca şi cum Missy n-ar fi murit cu-adevărat. Era mai mult ca şi cum ea ar fi plecat într-o excursie de sfârşit de săptămână cu o prietenă şi i l-ar fi lăsat în grijă pe Jonah cât era plecată. Timpul trecuse şi, în cele din urmă, la fel trecuse şi amorţeala cu care se obişnuise. În locul ei se instală realitatea. Oricât încerca Miles să-şi vadă mai departe de viaţă, încă se trezea că gândurile i se îndreaptă spre Missy. I se părea că toate îi amintesc de ea. În special Jonah, care, pe măsură ce creştea, semăna tot mai mult cu ea. Uneori, când Miles stătea în uşă, după ce-l învelise pe Jonah, îşi vedea soţia în trăsăturile mici de pe chipul fiului său. Şi trebuia să iasă repede, înainte ca Jonah să-i vadă lacrimile. Dar imaginea îi stăruia în minte ore întregi; îi plăcuse cum arăta Missy când dormea, cu părul lung şi castaniu împrăştiat pe pernă, întotdeauna cu un braţ deasupra capului, cu buzele uşor întredeschise, uşoara ridicare şi coborâre a pieptului ei când respira. Şi mirosul ei – asta era ceva ce Miles n-o să uite niciodată. În prima dimineaţă de Crăciun după moartea ei, în timp ce stătea în biserică, simţise o undă din parfumul pe care-l folosise şi Missy şi se agăţase de durerea pe care aceasta i-o provocase multă vreme după ce slujba luase sfârşit, cum se agaţă un om pe cale să se înece de colacul de salvare. Se agăţa şi de alte lucruri. Imediat după ce se căsătoriseră, el şi Missy obişnuiau să ia prânzul la Fred şi Clara, un restaurant mic din capătul străzii unde se afla banca la care lucra ea. Era izolat, liniştit, şi atmosfera lui tihnită îi făcea cumva pe amândoi să se simtă ca şi cum nimic n-avea să se schimbe vreodată între ei. Nu s-au dus pe acolo prea des după ce se născuse Jonah, dar Miles a început din nou să se ducă după ce s-a prăpădit ea, ca şi cum ar fi sperat să găsească o rămăşiţă a simţămintelor de-atunci dăinuind în pereţii lambrisaţi. Acasă, la fel, îşi organiza viaţa potrivit lucrurilor pe care le făcea ea. De vreme ce Missy se dusese la băcănie joia după-amiază, tot atunci se ducea şi Miles. Pentru că lui Missy îi plăcea să cultive roşii lângă casă, le cultiva şi Miles. Missy considerase că Lysol este cel mai bun detergent universal pentru bucătărie, aşa că Miles nu a văzut vreun motiv să folosească altceva. Missy era întotdeauna prezentă în tot ce făcea el. Dar, la un moment dat, primăvara trecută, sentimentul ăsta a început să se schimbe. S-a întâmplat fără niciun avertisment şi Miles l-a sesizat de îndată ce a apărut. În timp ce mergea cu maşina prin centrul oraşului, se trezi că priveşte fix o tânără pereche care se plimba ţinându-se de mână pe trotuar. Şi, pentru o clipă numai, Miles se imagină în locul bărbatului, îşi imagină că femeia ar fi cu el. Sau dacă nu ea, atunci cineva… cineva care să-l iubească, nu numai pe el, ci şi pe Jonah. Cineva care să-l facă să râdă, cineva cu care să împartă o sticlă de vin la o cină tihnită, cineva pe care s-o ţină în braţe şi s-o mângâie, şi căreia să-i şoptească încet după ce se stingeau luminile. Cineva ca Missy, se gândi el şi imaginea ei stârni imediat sentimente de vinovăţie şi trădare, îndeajuns de copleşitoare pentru el ca să-şi alunge imediat din minte perechea cea tânără. Sau aşa îşi închipui el. Mai târziu, în seara aceea, imediat după ce se strecură în pat, se trezi că se gândeşte din nou la ei. Şi, cu toate că sentimentele de vinovăţie şi trădare erau încă prezente, nu mai erau la fel de puternice cum fuseseră mai devreme. Şi în clipa aceea Miles îşi dădu seama că a făcut primul pas, chiar dacă unul mic, către împăcarea cu pierderea sa. Începu să-şi justifice această nouă realitate, spunându-şi că acum era văduv, că era normal să aibă sentimentele astea şi că ştia că nimeni nu l-ar dezaproba. Nimeni nu se aştepta ca el să-şi trăiască restul vieţii singur; în ultimele câteva luni, prietenii se oferiseră chiar să-i aranjeze nişte întâlniri. Pe lângă asta, ştia că şi Missy ar fi vrut ca el să se căsătorească din nou. Îi spusese aşa ceva de mai multe ori – la fel ca cele mai multe cupluri, jucaseră şi ei jocul „ce-ar fi dacă”, cu toate că niciunul dintre ei nu se gândise vreodată că li se va întâmpla ceva îngrozitor, amândoi fuseseră de acord că n-ar fi corect ca Jonah să crească cu un singur părinte. Că n-ar fi corect nici pentru soţul care avea să supravieţuiască. Totuşi, i se păru puţin cam prea devreme. Pe măsură ce trecea vara, gândul de a-şi găsi pe cineva începu să se ivească tot mai des şi cu mai mare intensitate. Missy era încă acolo, Missy o să fie întotdeauna acolo… şi totuşi Miles începu să se gândească mai serios să-şi găsească pe cineva cu care să-şi împartă viaţa. Seara, târziu, în timp ce-l mângâia pe Jonah în balansoarul de pe veranda din spate – ăsta era singurul lucru care părea să-l ajute împotriva coşmarurilor – gândurile astea păreau mai puternice şi urmau întotdeauna acelaşi tipic. Că probabil ar putea să-şi găsească pe cineva se transforma în probabil ar găsi; în cele din urmă, devenea probabil ar trebui. În această etapă – indiferent cât de mult ar fi vrut să fie altfel – gândurile lui reveneau la probabil n-ar găsi. Motivul se afla la el în dormitor. Pe raft, într-un plic umflat, de hârtie de manila, se afla dosarul cu privire la moartea lui Missy, cel pe care-l alcătuise pentru sine însuşi, în lunile care urmaseră înmormântării ei. Îl ţinea acasă ca să nu uite ce se întâmplase, îl ţinea ca să-i aducă aminte de munca pe care încă o avea de făcut. Îl ţinea ca să-i amintească de eşecul lui.   Peste câteva minute, după ce-şi strivi ţigara de balustradă şi intră în casă, Miles îşi turnă cafeaua de care avea nevoie şi traversă holul. Jonah încă dormea când el împinse încet uşa şi aruncă o privire înăuntru. Bun, mai avea puţin timp. Se îndreptă spre baie. După ce răsuci robinetul, duşul hurui şi şuieră un moment înainte ca apa să înceapă să curgă. Făcu un duş, se bărbieri şi se spălă pe dinţi. Îşi trecu un pieptene prin păr, observând din nou că părea să aibă mai puţin decât avea odată. Îşi îmbrăcă în grabă uniforma de şerif; apoi îşi scoase tocul cu pistolul din dulăpiorul încuiat de deasupra uşii dormitorului şi şi-l luă şi pe acesta. De pe coridor îl auzi pe Jonah foindu-se în camera lui. De data asta Jonah se uită la el cu ochii umflaţi de somn, de îndată ce Miles intră să vadă ce face. Stătea încă în pat, cu părul ciufulit. Nu se trezise decât de câteva minute. Miles zâmbi. — Bună dimineaţa, campionule. Jonah se uită la el din pat, de parcă ar fi fost filmat cu încetinitorul. — Bună, tati. — Eşti gata de masă? Jonah îşi întinse braţele în lături şi mormăi încet: — Îmi dai clătite? — Nu vrei mai bine nişte gofre? Suntem în întârziere. Jonah se aplecă peste marginea patului şi-şi înşfăcă pantalonii. Miles i-i aşezase frumos cu o seară înainte. — Aşa zici în fiecare dimineaţă. Miles ridică din umeri. — Întârzii tu în fiecare dimineaţă. — Atunci, scoală-mă mai devreme. — Am o idee mai bună – ce-ar fi să te culci când îţi spun eu? — Atunci nu mi-e somn. Mi-e somn doar dimineaţa. — Nimic nou sub soare. — Hâm? — Nu contează, îi răspunse Miles. Arătă spre baie. Nu uita să te piepteni după ce te îmbraci. — Bine, spuse Jonah. Majoritatea dimineţilor erau la fel. Aruncă nişte aluat de gofre în prăjitor şi-şi mai turnă o ceaşcă de cafea. Până să se îmbrace Jonah şi să vină la bucătărie, gofrele îl aşteptau pe farfurie, cu un pahar cu lapte alături. Miles le unsese deja cu unt, dar lui Jonah îi plăcea să-şi toarne singur siropul. Miles începu să mănânce şi timp de un minut niciunul nu spuse nimic. Jonah încă părea pe jumătate adormit şi, cu toate că Miles dorea să vorbească cu el, dorea şi ca băiatul să fie cât de cât coerent. După câteva minute de tăcere prietenoasă, Miles îşi drese în sfârşit vocea. — Ei, şi cum merge şcoala? întrebă el. Jonah ridică din umeri. — Bine, cred. Şi întrebarea asta făcea parte din rutina zilnică. Miles îl întreba întotdeauna cum mergea şcoala; Jonah îi răspundea întotdeauna că mergea bine. Dar mai devreme în dimineaţa aceea, în timp ce-i pregătea ghiozdanul lui Jonah, Miles găsise un bilet de la învăţătoare, prin care ea îl ruga să treacă astăzi pe la şcoală dacă era posibil. Ceva din formularea biletului îi lăsă impresia că era vorba de ceva mai serios decât obişnuita discuţie dintre profesor şi părinte. — Te descurci la ore? Jonah ridică din umeri. — Î-hî. — Îţi place învăţătoarea? Jonah dădu din cap printre îmbucături. — Î-hî, răspunse el din nou. Miles aşteptă să vadă dacă Jonah mai adaugă ceva, dar nu o făcu. Miles se aplecă puţin în faţă, ca să fie mai aproape. — Atunci de ce nu mi-ai spus de biletul pe care mi l-a trimis acasă? — Ce bilet? întrebă Jonah cu inocenţă. — Biletul din ghiozdanul tău – cel pe care învăţătoarea voia să-l citesc. Jonah ridică iar din umeri, făcându-i să sară în sus şi-n jos ca gofrele în prăjitor. — Cred că am uitat, pur şi simplu. — Cum ai putut să uiţi aşa ceva? — Nu ştiu. — Ştii de ce vrea să mă vadă? — Nu… Jonah ezită şi Miles ştiu pe dată că nu-i spunea adevărul. — Fiule, ai necazuri la şcoală? La asta, Jonah clipi şi-şi ridică privirea. Tatăl lui nu-i spunea „fiule” decât dacă făcea ceva rău. — Nu, tati. Nu fac niciodată prostii. Pe cuvânt. — Atunci, despre ce e vorba? — Nu ştiu. — Gândeşte-te. Jonah se foi pe scaun, ştiind că-l adusese pe taică-său la limita răbdării. — Păi, cred că s-ar putea să am ceva necazuri cu învăţătura. — Parcă ai zis că şcoala merge bine. — Şcoala merge bine. Domnişoara Andrews e chiar drăguţă, nu am ce să zic, şi îmi place acolo. Doar că uneori nu înţeleg tot ce se petrece la oră. — De asta te duci la şcoală. Ca să înveţi. — Ştiu, răspunse el, dar ea nu e ca doamna Hayes, de anul trecut. Temele pe care ni le dă de făcut sunt grele. Pe unele pur şi simplu nu pot să le fac. Jonah arăta speriat şi stânjenit în acelaşi timp. Miles se întinse şi puse mâna pe umărul fiului său. — De ce nu mi-ai spus că ai probleme? Dură mult timp până ca Jonah să răspundă. — Pentru că, spuse el în cele din urmă, n-am vrut să te superi pe mine.   După micul dejun, Miles se asigură că Jonah este pregătit de plecare, îl ajută să-şi pună ghiozdanul în spate şi-l conduse până la uşa din faţă. De la micul dejun Jonah nu mai spusese mare lucru. Lăsându-se pe vine, Miles îl sărută pe obraz. — Nu-ţi face griji pentru după-amiază. O să fie bine, da? — Bine, mormăi Jonah. — Şi nu uita că te iau eu, aşa că nu te urca în autobuz. — Bine, spuse el din nou. — Te iubesc, campionule. — Şi eu te iubesc, tati. Miles îşi privi fiul în timp ce se îndrepta spre staţia de autobuz din capătul străzii. Ştia că Missy n-ar fi fost surprinsă cum fusese el de ceea ce se întâmplase în dimineaţa asta. Missy ar fi ştiut deja că Jonah are probleme la şcoală. Missy avusese grijă de lucruri de genul ăsta. Missy avusese grijă de toate.

De-a casatoria de Flora Kidd AVEAU STRICT O RELAȚIE DE AFACERI   Poate că Daphne n-ar fi trebuit să plece din casa mătuşii ei – oricât de mult detesta viaţa acolo – căci unde ajunsese? În Mexic, fără un ban în buzunar! La început, nu l-a considerat pe Carlos Reynolds cu adevărat atrăgător. Nu s-ar fi măritat cu un bărbat complet necunoscut numai fiindcă acesta, întâmplător, avea nevoie de o soţie temporară! Totuşi, când Carlos a riscat să intre în puşcărie pentru ea, Daphne i s-a simţit îndatorată. Dar să devină doamna Carlos Reynolds era una... Să se îndrăgostească de chipeşul şi nesimţitorul ei soţ era cu totul altceva... Era nebunie curată!   FLORA KIDD a început să scrie pe vremea când ea şi soţul ei, inginer-designer, locuiau încă în Scoţia. Acum trăiesc în Canada şi au patru copii. Prozele ei îi reflectă pofta de viaţă.    – Ai... ai să-mi lipseşti, Carlos, şopti Daphne. Nu asta intenţionase să spună, dar nu găsea nici un alt mod de a-şi exprima teama bruscă de a rămâne singură în locul acela necunoscut, sau de a-i arăta că-i preţuise protecţia şi puterea în ultimele câteva zile. – Credeam că te bucuri să rămâi singură în pat pentru o noapte, spuse el alene. – Te rog, nu-ţi râde de mine. Vo... vorbesc serios. Ai să-mi lipseşti. Genele i se lăsară din nou peste ochi, în timp ce privirea lui Carlos cobora dinspre ochii către gura ei. Daphne avu dintr-o dată impresia că spaţiul care-i despărţea începuse să pulseze de nevoi primitive neexprimate. Inima i se poticni în piept şi o cuprinse o senzaţie de ameţeală. Se clătină spre el, cu buzele întredeschizându-i-se ademenitor. Observă şi buzele lui despărţindu-se, cu asprimea îmblânzită într-un tremur senzual. Apoi, Carlos răsuflă scurt, zgomotos, iar gura i se prăvăli peste a ei într-un sărut violent, care nu-i mai lăsă nici o şansă de a reacţiona, Daphne căzu la loc pe pernă, împinsă acolo de greutatea lui Carlos, deşi se lăsase de bunăvoie, cu mâinile petrecute pe după gâtul lui şi degetele răsfirându-i părul de la ceafă. Simţi furnicături într-un sân şi-şi dădu seama că degetele lui ajunseseră acolo, mângâindu-i-l şi ciupindu-l. Capul i se învârtea, trupul i se zbuciuma neputincios sub al lui. Timpul încetase să mai existe, mistuit de o dorinţă disperat de arzătoare care păre să-i contopească laolaltă. Cămaşa de noapte i se sfrâşie cu un scrâşnet subţire, când deodată nişte bătăi în uşa de la intrare îi întrerupseră. Fură urmate de un glas bărbătesc, strigând ceva în spaniolă. Carlos înălţă capul. Un moment, rămase cu privirea spre ea, două scântei mici arzându-i mocnit în adâncurile ochilor, iar Daphne nu ştiu dacă bufniturile ritmice pe care le auzea erau bătăile inimii ei suresdcitate, sau cele ale omului de la uşă. Deodată, Carlos se retrase, coborându-şi zgomotos pe podea picioarele încălţate în cizme. – Asta voiai? o întrebă el cu glas aspru, fără s-o privescă, în timp ce-şi vâra cămaşa în pantaloni şi începea să-şi încheie cureaua. Gâfâind sufocată, cu un braţ peste faţă, ca să se ascundă parcă, Daphne gemu. – Nu... nu... ştiu... şopti ea. Nu ştiu... – Atunci, dacă nu ştii ce vrei, te sfătuiesc să nu mai încerci figuri din-astea, o admonestă el rece. Înţelegându-i treptat sensul cuvintelor, Daphne se îndreptă de spate, înlăturându-şi bretonul des de pe fruntea înfierbântată. Carlos pornise spre uşă, cu Sombrero-ul alb pe cap şi o geacă de doc beumarin aruncată pe un umăr. Ieşi pe uşă, iar cizmele i se auziră bocănind pe cotridor. Sărind din pat, cu marginile cămăşii de noapte sfâşiate adunate într-o mână, Daphne o luă la fugă desculţă după el. – Stai... o, te rog, aşteptă-mă! strigă ea, alergând în living. Gata să deschidă uşa din faţă, Carlos se întoarse privind-o lung. În umbra de sub borul pălăriei, ochii îi erau enigmatici ca întotdeauna, negri şi de nepătruns. – Ce mai e? întrebă el tărăgănat, cu o undă de nerăbdare. – Trebuie... trebuie să-ţi spun... şopti Daphne, oprindu-se lângă unul dintre fotoliile de bambus, al cărui spătar îl apucă strâns în mâna liberă. N-a fost un... o... o "figură"... Ochii lui Carlos se îngustară ca două fante, gura i se înăspri, şi ridică o mână ca să-şi şteargă cu dosul ei buzele, ca pentru a înlătura de-acolo gustul buzelor ei. Apoi, ridicând din umeri, se întoarse să deschidă uşa. – Hasta la vista, amiga, aruncă el indiferent şi, ieşind pe verandă, trânti uşa după el.     Capitolul 1   Pe cerul albastru închis al nopţii, luminile din Acapulco scânteiau, întrecându-se cu sclipirile de diamant ale miriadelor de stele. Aerul era cald şi calm, iar în tufişuri, care creşteau dese în jurul unei frumoase case construite în stil spaniol, pe o colină care domina golful unde se reflectau luminile, greierii îşi cântau serenadele în acompaniamentul muzicii ce răsuna prin ferestrele prelungi deschise. Elsa Thomas, actriţa ale cărei filme dramatice, aventuri amoroase toride şi patru căsnicii furtunoase făcuseră deliciul publicului timp de peste douăzeci de ani, dădea o petrecere, iar spaţiosul salon al casei era plin de celebrităţi ale ecranului, producători, starlete tinere şi dornice de afirmare, băgători de seamă şi chiar câţiva fani care reuşiseră să forţeze intrarea. Hainele erau neformale şi variate. Femeile purtau de toate, de la caftane viu colorate până la rochii de seară decoltate. Unele aveau pantaloni scurţi şi maiouri fără bretele. Altele purtau şalvari transparenţi de şifon şi tricouri. Peste tot se vedea multă piele bronzată şi mătăsoasă. Majoritatea bărbaţilor purtau pantaloni marinăreşti subţiri şi cămăşi cu mâmecă lungă. Unele cămăşi erau tipic mexicane, largi şi fără guler, şi erau încinse cu centuri late, bătute în paiete. Alte cămăşi erau croite în talie, pensate sau brodate, cu guler înalt, în stil chinezesc, sau descheiate până la mijloc, dezvăluind medalioane şi pantantive agăţate pe lănţişoare. Numai un singur bărbat purta cămaşă convenţională, costum şi cravată. De statură medie, cu umeri foarte laţi, stătea rezemat de perete, lângă una dintre arcadele prelungi care dădeau pe terasă. Îşi ţinea mâinile în buzunarele pantalonilor costumului gri deschis de alpaca şi urmărea tot ceea ce se întâmpla în salon cu ochi negri şi duri şi o arcuire uşor cinică în colţul gurii. În timp ce două femei îmbrăcate în uniforme negre cu alb circulau cu tăvile pline de băuturi şi antreuri gustoase din fructe de mare, Elsa awawas ţinea consiliu în mijlocul camerei. Vorbea vivace cu toţi cei care o abordau, gesticulând tot timpul cu mâinile ei albe, astfel încât inelele să scapere ostentativ în lumină. Părul ei blond era coafat cu o eleganţă dezinvoltă, ochii albaştri îi scânteiau între genele rimelate gros, şi râdea mult, dezvăluindu-şi printre buzele pline şi rujate dinţii mici, ca de pisică. Râsul ei era zgomotos şi aspru, îşi spuse bărbatul rezemat de perete, întrebându-se vag de ce nu i-o fi spus nimeni să nu râdă în public, pentru că atunci distrugea imediat imaginea pe care şi-o crease cu atâta chin de-a lungul anilor, imaginera acelei frumuseţi senine şi misterioase. Simţindu-se dintr-o dată sufocat de atmosfera teatrală a încăperii, îngreţoşat de veselia falsă a invitaţilor, bărbatul se desprinse pe perete, întorcându-se brusc să iasă pe terasă. Se ciocni de una dintre servitoare, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare pline, iar tava zbură din mâinile femeii. Paharele se sparseră pe jos, împrăştiindu-şi conţinutul peste mocheta groasă. Oamenii se întrerupseră din coversaţii, întorcându-se să vadă ce se întâmplase. Servitoarea, o fată înaltă şi zveltă, cu păr auriu tuns scurt şi căzându-i într-un breton des şi bombat peste frunte, privi consternată dezastrul de pe covor, apoi înălţă capul, încruntându-se acuzator spre bărbatul care se ciocnise de ea. – Lo siento, señorita, spuse el cu glas scăzut şi morocănos. Fata, însă, nu-l înţelese şi continuă să-l privească, cu iritarea alungată de fascinaţia pe care i-o provoca profilul lui chipeş şi coloraţia neobişnuită. – Proasto! răsună ascuţit vocea enervată a Elsei, în timp ce venea spre servitoare. De ce nu te uiţi pe unde mergi?! – M-am uitat pe unde mergeam, replică servitoarea, cu o străfulgerare furioasă în ochii ei de aceeaşi culoare cu ai Elsei, dar mai îndepărtaţi. Dumnealui a fost de vină! arătă ea spre bărbatul în costum. – Are dreptate, confirmă el în engleză, cu un accent uşor tărăgănat şi un zâmbet autoironic arcuindu-i gura lată, cu buze subţiri. Nu m-am uitat pe unde mergeam. Îmi veţi permite să achit pagubele, desigur. – Vaaai, ce drăguţ eşti că te oferi, iubitule...! Faţa Elsei se schimbă ca prin minune, zâmbindu-i, în timp ce-şi strecura braţul gol, uşor bronzat, pe sub al lui. – Dar nu te pot lăsa să iei asupra ta boroboaţa pe care-a făcut-o curviştina asta tâmpită. Se întoarse spre servitoare, cu expresia înăsprindu-i-se din nou, şi se răsti veninos: – Ei, şi-acum ce stai şi te uiţi la mizeria pe care-ai făcut-o? Strânge! – Nu! Răspunsul răsună sfidător, în timp ce servitoarea se întorcea spre actriţă, iar oamenii din jur, care tocmai îşi reluaseră conversaţiile, întoarseră iar capetele să se holbeze. – Atunci, ieşi afară! scuipă dramatic cuvintele Elsa, ridicând graţios un braţ lung pentru a arăta spre uşa terasei. Auzi ce-ţi spun? întrebă ea fără nici un rost, pentru că vocea ei puternică şi clară se auzea, fără îndoială, până în grădină. Afară! Acum să pleci, m-am săturat de tine şi de insolenţele tale! Se întoarse spre grupul de oameni care o priveau, admirând reprezentaţia dată de vedeta lor favorită de cinema. – După tot ce-am făcut ca s-o ajut, se plânse ea, cu vocea frângându-i-se uşor şi frumoşii ochi umplându-i-se de lacrimi, luând-o în casa mea, dându-i o sluj, când am găsit-o, singurul copil al fratelui meu. Era săracă şi n-avea de lucru, aşa că am primit-o sub acoperişul meu, iar ea, drept răsplată, a încercat să se amestece între Mitch şi mine, să ne strice casa. Aşa păţeşti când ţi se face milă de o rudă săracă... – Mincinoaso! Ipocrito! Vocea Daphnei Thomas tremura de furie, iar cei din jur scoaseră un murmur colectiv, savurând scena dramatică dintre mătuşă şi nepoată. Dar Daphne nu juca teatru. Vorbea cât se putea de serios, rostind fiecare cuvânt din adâncul inimii. – Şi eu m-am săturat, de tine şi de... şi de aşa-zisa ta caritate şi prietenii tăi libidinoşi şi făţarnici! Cu o lucire dispreţuitoare în ochi, măsură din privire auditoriul fascinat. Aruncând încă o privire acuzatoare spre bărbatul care cauzase accidentul, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa dinspre terasă. Fugind prin întunericul catifelat şi cald al nopţii, Daphne traversă terasa până într-o altă aripă a casei. Urcă în goană o scară îngustă, intrând în camera ei, din apartamentele servitorilor. Aprinse lumina, se duse la o debara şi, scoţând o valiză jerpelită, o aurncă pe pat, unde începu să-şi îndese în ea hainele. Împachetă totul rapid şi metodic, fără a-şi lăsa gândurile să se abată de la hotărârea pe care o luase. De astă dată, avea să plece cu adevărat. Nu ştia unde se ducea, dar se săturase de Elsa. Nu mai suporta să locuiască la mătuşa ei şi să lucreze pentru ea. Nu-l mai suporta nici pe Mitchell Gardner, cel de-al patrulea soţ al Elsei, cu mâinile lui pipăitoare, ochii lascivi şi aluziile să-i devină amantă, chiar în acea casă, sub nasul Elsei. Când valiza fu plină, îşi scoase uniforma de servitoare şi luă pe ea o pereche de pantaloni albi, o bluză verse fără mâneci şi un blezăr alb. Luându-şi valiza şi poşeta, ieşi din cameră, părăsind casa pe uşa prin care intrase şi pornind pe aleea care şerpuia spre şosea. În spatele ei, muzica şi vocile se pierdeau în noaptea neagră. Daphne bănuia că Elsa ar fi preferat să joace puţin altfel scena din salon. Fără îndoială, iar fi convenit ca singura ei nepoată, cu care fusese chipurile atât de "generoasă", să se milogească, s-o roage să n-o dea afară. Iar atunci, Elsa le-ar fi arătat admiratorilor cât de iubitoare şi iertătoare putea fi. Şi-ar fi făcut un nou număr, prefăcându-se că o ierta pe tânăra acuzată de a fi încercat să-i răpească soţul. Buzele Daphnei se arcuiră într-o grimasă răutăcioasă. Cine l-ar mai fi vrut pe Mitchell Gardner, după ce Elsa termina cu el? Ajunsese pe la jumătatea aleii, când din arbuştii de oleandru se desprinse o siluetă, venind spre ea. – Daphne, doar nu pleci? Glasul lui Mitchell Gardner era îngreunat de alcoolul băut. Se clătina uşor pe picioare, tăindu-i calea, cu mătasea albă a cămăşii lucindu-i slab în întuneric. – Ba da, plec. Daphne aşteptă prudentă, întrebându-se prin care parte să-l ocolească. – Da' nu te pot lăsa să pleci, bălmăji el, apucând-o de umeri. Trebuie să rămâi aici... am nevoie de tine... Elsa n-a vorbit serios, adineaori. O ştii ce nervoasă e. O să-i treacă până dimineaţă şi-o să te-aştepte, ca s-o piepteni şi s-o serveşti... Mâinile lui îi strânseră umerii, trăgând-o spre el. – Daphne, iubito, nu pleca. Stai cu mine... Te doresc... – Nici nu mă gândesc! Daphne îşi lăsă valiza să cadă, împingându-l cu amândouă mâinile. – Nu vreau să rămân aici. Of, lasă-mă să plec, dă-mi drumul...! strigă ea, lovindu-l în fluierele picioarelor, dezgustată de atingerea mâinilor lui care i se târau peste trup şi de duhoarea de alcool din răsuflare, când gura i se lăsă peste a ei. Senzaţia buzelor lui umede şi fleşcăite peste ale ei îi dezlănţui furia, iar Daphne începu să se zbată, sucindu-se şi zvârcolindu-se, lovindu-l cu ambele mâini şi zgâriindu-i faţa, convinsă că dacă nu reuşea să scape Mitchell ar fi posedat-o cu forţa, chiar acolo, în tufişurile de lângă alee. Deodată, îi inundară lumina şi zgomotul. Nişte caciucuri scrâşniră pe asfalt, în timp ce o maşină se oprea brusc, dar Mitchell nu păru să observe, continuând s-o ţină strâns. În timp ce se zbătea mai departe să scape din îmbrăţişarea lui greţoasă, Daphne auzi o portieră trântindu-se. Apoi i se păru că Mitchell era ridicat în aer şi-l văzu împleticindu-se de-a-ndăratelea, pentru a cădea pe marginea aleii. La lumina farurilor, îl recunoscu pe şoferul maşinii. Era bărbatul cu costum care se ciocnise de ea în salon. – E totul în regulă? întrebă el. – Da, acum este... şopti Daphne, încercând să-şi şteargă de pe buze urmele gurii lui Mitchell. Vă mulţumesc. – N-ai pentru ce. Necunoscuutl o privea cu ochi negri ca mangalul şi chipul cufundat în umbră. – Cred că-ţi datorez ceva pentru problemele pe care ţi le-am cauzat. Pot să te duc undeva cu maşina? Gemetele lui Mitchell le atraseră privirile spre marginea aleii, unde individul zăcea pe jos. – Ce i-aţi făcut lui Mitchell? întrebă Daphne. – L-am dezmeticit un pic, atâta tot. – Sper că nu l-aţi rănit. – Ascultă, domnişoară, replică tărăgănat necunoscutul, cu o undă de nervozitate, am avut impresia că nu erai prea încântată de atenţiile lui, când tocmai am apărut eu, altfel n-aş fi intervenit. Dar, dacă vrei să rămâi aici şi să-l consolezi, n-ai decât. Eu mă duc. Şi se întoarsespre maşină. Cu coada ochiului, Daphne văzu că Mitchell încerca să se ridice. Intră în panică. – Nu, nu vreau să-l consolez, spuse ea grăbită, luându-şi valiza şi pornind spre maşină. Şi aş dori să ajung în oraş, dacă se poate. – Atunci, urcă, îi ordonă scurt omul cu costum, deschizându-i portiera. Dă-mi valiza şi am s-o pun pe bancheta din spate. – I-ascultă, Daphne, unde naiba ai luat-o la picior? întrebă răstit Mitchell, în timp ce Daphne se aşeza pe locul din dreapta. Două portiere se trântiră. Omul în costum se aşeză la volan şi închise şi portiera de lângă el. Motorul porni. Pneurile scârţâiră din nou, iar maşina se repezi înainte, pe lângă Mitchell, care continua să strige. – Eu sunt Carlos Reynolds, se prezentă omul de la volan. Iar dumneata eşti...? – Daphne Thomas. – Deci, eşti într-adevăr rudă cu Elsa. – Da, deşi în ultima vreme am ajuns s-o regret. Daphne făcu o pauză, trăgându-şi respiraţia adânc, tremurător, după care adăugă cu aprindere: – Mai bine n-ar fi venit anul trecut în Wales, unde m-a găsit şi m-a convins să-i accept invitaţia de a veni la ea, pe post de cameristă personală! – E adevărat ce-a spus? Erai şomeră când te-a găsit? – Nu, nu-i adevărat. Sunt coafeză şi lucram într-un salon cosmetic din Swansea. Ea se întorsese în oraşul ei natal pentru un clip publicitar – celebritatea care revine la origini ca să arate că nu şi-a uitat familia şi umilele începuturi. Eu sunt singura membră rămasă în viaţă a familiei. Tatăl meu, care era mult mai vârstnic decât Elsa, a murit într-un accident, cu ani în urmă, în minele de cărbuni, explică ea. – Iar restul, aluzia că te-ai vârât între ea şi soţul ei? E adevărat? – Nu, nici asta! negă vehement Daphne. Ieşiseră pe şosea, iar în faţă se vedeau licărind luminile oraşului. – V-aş fi recunoscătoare dacă m-aţi lăsa în zócalo, adăugă ea politicos. – Ce-ai să faci acolo? – Îmi voi găsi un loc unde să înnoptez. – Şi mâine? Ce vei face? – Am să-mi caut o slujbă. – Vorbeşti spaniola? – Nu putea. Şi nici n-o înţeleg prea bine. Nu sunt în ţară de mult timp. – Dar crezi că-ţi vei putea găsi o slujbă vorbind numai engleza? – Ei, n-ar trebui să-mi fie prea greu să găsesc de lucru în salonul de coafură al unui hotel, unde majoritatea clienţilor vorbesc engleza. – Nu plănuieşti să te întorci în ţara ta? – Încă nu-mi pot permite. N-am destui bani pentru biletul de avion. Carlos Reynolds nu mai comentă, în timp ce maşina gonea pe Costera Miguel Aléman, urmând curbura golfului. Apăru un şir de clădiri înalte şi sclipitoare, luxoasele hoteluri de pe faleză, unde veneau în fiecare an roiuri de sezonişti din alte regiuni ale ţării şi din Statele Unite. Curând, intrară în zócalo, piaţa din centrul oraşului, iar Daphne îi ceru lui Carlos Reynolds să oprească maşina, ca să coboare. Acesta, însă, nu păru s-o audă, iar maşina îşi continuă drumul prin traficul nocturn, pe lângă extraordinara catedrală, albă cu albastru şi auriu, cu turlele ei bizantine gemene şi cupola ca a unei moschei, apoi pe o stradă care ducea la super-autostrada rapidă, cel mai drept drum spre Mexico City. – V-am cerut să opriţi în faţa catedralei, spuse Daphne, întorcându-se spre el, dar cred că nu m-aţi auzit. – Te-am auzit, replică rece Reynolds şi, cotind pe autostradă, apăsă pe accelerator. Motorul răspunse pe dată, iar maşina păru să-şi ia zborul. – Încotro ne îndreptăm? Unde mă duceţi? exclamă Daphne, începând să se îngrijoreze. – Drumul ăsta duce în capitală, cum sunt sigur că ştii, răspunse el netulburat. – Dar nu vreau să ajung acolo! Vă rog, duceţi-mă înapoi la Acapulco. Reynolds nu răspunse nici de astă dată, iar Daphne simţi că o cuprindea panica. – A, ar fi trebuit să ghicesc, se plânse ea cu amărăciune. Sunteţi la fel ca toţi bărbaţii de la petrecerile Elsei. Nu sunteţi cu nimic mai presus de Mitchell, în fond. Vă rog, opriţi şi lăsaţi-mă să cobor. Nu vreau să merg mai departe cu dumneavoastră. Refuz să mă las răpită! – Nu te răpesc, replică el. Încerc să te ajut. Din vina mea a trebuit să pleci în seara asta de la Elsa, din vina mea nu mai ai slujbă, aşa că mă consider răspunzător pentru ceea ce ţi se întâmplă şi nu te pot lăsa să stai singură în cine ştie ce hotel ieftin, sau să bântui străzile, în căutarea unei slujbe. Cineva ar putea să profite de dumneata. Cu mine eşti în siguranţă. – Dar nu aveţi de ce să vă simţiţi răspunzător de soarta mea, susţinu Daphne. De mai mult timp mă gândeam să plec de la Elsa. N-am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Îmi pot purta şi singură de grijă. Reynolds nu-i răspunse, iar maşina îşi continuă drumul, urcând constant spre Sierra Madre del Sur. Insecte zburătoare, atrase de lumina farurilor, se repezeau spre parbriz şi izbeau plexiglasul – la fel cum se izbise şi ea de omul de alături, îşi spuse Daphne într-o doară. Privindu-le aripile frânte şi trupurile strivite pe parbriz, îşi muşcă buzele. Oare aşa urma să-şi sfârşească şi ea viaţa, doborâtă şi zdrobită de tratamentul dur şi nemilos al altora? Aruncă o privire piezişă spre profilul întunecat al tovarăşului ei de drum. – Cât durează drumul până la Mexico City? întrebă ea. – Pe autostrada asta, între cinci şi şase ore. Dar nu vom erge toată noaptea. Nu peste mult, vom ajunge la Iguala. Cunosc un han în apropiere unde putem petrece noaptea. – Dar nu vreau să petrec noaptea cu dumneavoastră, nici în Iguala şi nici în altă parte! exclamă disperată Daphne. O, vă rog, de ce nu vreţi să mă ascultaţi? Vreau să mă întorc la Acapulco. Nu vreau să merg cu dumneavoastră. – N-ai de ales, replică rece Reynolds. N-am să opresc pentru a te lăsa să cobori. Şi dacă aş face-o, unde te-ai duce? Oraşul a rămas în urmă. Iar la Acapulco nu mă mai întorc – m-am săturat de el. Aşa că stai liniştită şi relaxează-te. Mi-am asumat responsabilitatea de a-ţi găsi un loc unde să înnoptezi, iar mâine te voi ajuta să-ţi găseşti o slujbă. Măcar atâta pot să fac pentru dumneata. – Aşteptaţi cam mult de la mine, bombăni Daphne, relaxându-se totuşi în fotoliul-cupă, căci tocmai constatase că era epuizată. Tensiunea ultimelor câteva săptămâni petrecute cu Elsa şi Mitchell, dramatismul scenei din salon, lupta cu Mitchell pe alee, păreau să-i fi secat toate puterile, aşa că nu mai avea resurse ca să-l înfrunte pe acest om care spunea că-şi asumase responsabilitatea de a-i găsi un loc unde să stea peste noapte. – Serios? În ce sens aştept prea multe de la dumneata? întrebă el, părând surprins. – Aşteptaţi să am încredere în dumneavoastră, deşi ne cunoaştem de mai puţin de o oră. De ce aş avea mai multă încredere în dumneavoastră decât în Mitchell Gardner? – Mmm, am priceput aluzia, murmură el tărăgănat. Dar te-ai gândit cam târziu la asta, nu crezi? Tot ce pot spune, ca să te liniştesc şi ca să mă recomand, e că nu-s unul din lingăii Elsei Thomas. Nici nu sper să fiu următorul ei soţ. Şi nu-s nici actor, nici alte legături nu am cu lumea filmului. – Atunci, ce căutaţi la petrecerea Elsei? Aţi venit nepoftit? – Nu. Am fost invitat, chiar de Elsa. Am cunoscut-o ieri, şi m-a poftit să trec pe la ea în seara asta. Făcu o pauză, apoi adăugă: – Dacă nu-mi amânam plecarea ca să vin la petrecerea ei, acum aş fi fost departe. Daphne îl privi din nou, dorindu-şi să-l fi putut vedea bine şi încercând să-şi aducă aminte cum arăta. Îşi aminti un chip dur, cu bărbia pătrată şi pielea argăsită, de culoare oacheşă, brun-aurie, nişte ochi negri de nepătruns şi, lucru surprinzător pentru fizionomia aceea creolă, un păr bogat, tuns destul de lung, doar puţin mai închis la culoare decât al ei. – Unde locuiţi? îl întrebă ea curioasă. – În momentul de faţă, pe Fontaine Ranch, lângă Micatepec, răspunse el. – Sunt în Mexic doar de o lună, deci trebuie să mă scuzaţi dacă par neştiutoare, spuse mai destinsă Daphne, dar n-am idee unde este Mica... Mica... vedeţi, nici măcar nu pot să pronunţ numele, se plânse ea, cu un mic râs încurcat. Este în Mexic? – Da, în statul Veracruz, din vestul ţării. – Ştiu că numele Carlos este varianta spaniolă a lui Charles, dar Reynolds nu mi se pare că sună ca un nume mexican. Are origine engleză, sau chiar velşă. Vreau să zic, majoritatea mexicanilor au nume de familie spaniole, nu? – Mulţi da, îi dădu dreptate Reynolds. Dar unii au şi nume italiene, germane, japoneze, chineze, indiene, scoţiene, irlandeze, engleze şi galeze. Şi franceze. La fel ca majoritatea naţiunilor, şi cea mexicană e foarte amestecată. De exemplu, zona din jurul Micatepecului a fost colonizată de nişte imigranţi francezi, în secolul trecut, iar ferma unde locuiesc şi lucrez eu a fost de-atunci şi până acum proprietatea familiei Fontaine. Cu câţiva ani în urmă, proprietarul fermei i-a oferit slujba de administrator tatălui mei, John Reynolds, un cowboy din Texas. Când s-a angajat acolo, tatăl meu a cunoscut-o pe mama, care era mexicană, şi s-a însurat cu ea. Făcu o pauză, apoi adăugă, cu o undă de ironie. – Sper că asta-i satisface curiozitatea cu privire la originea numelui meu hibrid. – Într-adevăr, răspunse serioasă Daphne. Vă mulţumesc că mi-aţi spus. N-am mai cunoscut pe nimeni care să lucreze la o fermă. Urmă o scurtă tăcere, apoi Daphne îl întrebă: – Câţi ani aveţi? – Treizeci şi patru. De ce vrei să ştii? – A, sunt doar curioasă din fire. – Dar dumneata câţi ani ani? se interesă el, cu o undă de amuzament în glas. – Aproape douăzeci şi trei. Se lăsă din nou tăcerea. Ajunseseră mai aproape de munţi, iar Daphne putea să distingă contururile piscurilor ascuţite profilându-se pe cerul înstelat. În apropiere licăreau luminiţele unui oraş. Iguala? Muşchii stomacului i se strânseră cu nervozitate. Ce căuta în maşina aceea, la discreţia unui necunoscut? Nu cumva, repezindu-se să scape de Mitchell, nimerise din lac în puţ? Dar ce i s-ar fi întâmplat dacă nu se urca în maşină? O străbătu un fior, imaginându-şi cum s-ar fi comportat Mitchell. Era rănit în amorul propriu fiindcă-l refuzase, iar apoi fusese lovit de un alt bărbat. Sigur ar fi făcut-o să sufere în vreun fel, nu încăpea nici o îndoială. Nu, îi era mai bine aici, lângă cantitatea necunoscută care era Carlos Reynolds, decât dacă ar fi rămas cu Mitchell, afemeiatul pe care-l cunoştea şi abia reuşise să-l evite o lună încheiată. Oftă obosită şi închise ochii, revenind cu gândul la ziua când Elsa îşi făcuse apariţia în salonul de cosmetică din Swansea şi întrebase dacă acolo lucra o anumită Daphne Thomas. Daphne fusese entuziasmată să vadă că sora mai tânără a tatălui ei, cu celebritatea ei fabuloasă, o căutase. Abia acum îşi dădea seama că strălucirea Elsei îi luase ochii. Apărând ca naşa-zână din povestea Cenuşăresei, actriţa făcuse un semn cu bagheta magică şi-şi luase nepoata din portul galez marin, trecând-o Atlanticul până la Hollywood, pentru a o ţine acolo, în desfătare şi lux. În schimb, Daphne nu trebuia decât să fie camerista personală a Elsei. În primele câteva luni, totul mersese bine, Elsa fiind ocupată să turneze un nou film pe platourile din Hollywood. Abia la sfârşitul filmărilor, când se mutaseră în casa Elsei din Acapulco, unde venise şi Mitchell Gardner, viaţa lui Daphne începuse să se complice. Puţin mai tânăr decât Elsa şi chipeş într-un stil cam destrăbălat, Mitchell fusese cândva un bun actor, cu un viitor cinematografic strălucit. Apoi, fusese distribuit în tandem cu Elsa şi se îndrăgostise de ea. Vrăjit de frumuseţea ei, divorţase de nevastă şi-şi părăsise cei doi copii, ca să se însoare cu steaua de cinema. Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, iar Daphne nu ştia când anume începuse să se acrească relaţia dintre cei doi, dar la scurt timp după sosirea la Acapulco constatase că Elsa şi Mitchell se certau aproape zilnic, creând în casă o atmosferă tensionată pe care nici un servitor n-o suporta prea multă vreme. De asemenea, mai descoperise că Mitchell bea prea mult şi, când era beat, îi veneau dracii, căutând-o pe Daphne ca să-i plângă pe umăr şi pe urmă lăudându-se în faţa Elsei că nepoata ei era mult mai înţelegătoare şi cooperantă decât ea, cu insinuări permanente că relaţia lui cu Daphne ar fi fost mult mai strânsă decât în realitate – probabil sperând s-o facă geloasă pe Elsa, despre care ştia că se plictisise de el. Cât se bucura că scăpase! Indiferent ce-avea să iasă din această nouă aventură, Daphnei îi părea bine că dimineaţa n-avea să se mai trezească din somn îngrozită că iar trebuia să evite mângâierile sugestive ale lui Mitchell. Capul îi căzu pe un umăr şi aţipi, legănată de mişcarea maşinii. Încetinirea motorului o trezi şi, când deschise ochii, văzu lumina unui felinar aşternând umbre de frunze pe un perete alb. Apoi motorul se opri, iar Daphne, masându-şi gâtul care-i înţepenise, se întoarse spre Carlos. – Unde suntem? – În curtea hanului de lângă Iguala despre care ţi-am vorbit. Carlos deschise portiera, coborî din maşină şi ocoli pentru a-i deschide şi lui Daphne. Când portiera se deschise şi lampa interioară se aprinse din nou, Daphne ezită, simţind că încă nu avea încredere în el. – Que pasa? Ce s-a întâmplat? întrebă rece Carlos. – Nu... nu-s sigură... – Ascultă, e târziu, trecut de miezul nopţii, şi vreau să mă culc, replică el scurt. Vino, hai să intrăm şi să vedem ce ne poate oferi hanul ăsta. Daphne nu se mişcă, aşa că Reynolds se aplecă în dreptul portierei deschise, privind-o. – Sau, poate, preferi să dormi în maşină, comentă el tărăgănat, caustic. Daphne nu se mişcă nici acum, aşa că Reynolds, bodogănind ceva în spaniolă, se retrase şi trânti portiera. Daphne rămase cu privirea spre umbrele frunzelor care se mişcau pe peretele din faţa maşinii. Carlos Reynolds plecase, lăsând-o singură, liberă să doarmă în maşină, dacă voia. Liberă să iasă pe autostradă şi să facă autostopul înapoi, spre Acapulco. Dar Daphne ştia că nu era prudent să facă autostopul în acea ţară, aşa că nici nu se gândea să încerce aşa ceva. Iar în maşină era cald, acum când instalaţia de aer condiţionat fusese oprită, atât de cald încât îi simţea sudoarea îmbrobonându-i pielea. Of, în ce hal ajunsese! N-avea nici măcar o batistă ca să se şteargă pe frunte şi-i era sete. Voia să bea ceva răcoritor şi să facă o baie sau un duş. Dacă intra în han, ar fi putut obţine şi una, şi alta. Încet, deschise portiera maşinii şi coborî. Îşi luă valiza de pe bancheta din spate, apoi privi în jur. Sub o arcadă boltită ardea o lumină, aşa că porni într-acolo şi văzu intrarea în han. Prudentă, împinse uşa groasă de lemn şi intră în holul pătrat şi înalt, slab luminat, răcoros. În ciuda orei târzii, recepţionerul era politicos şi zâmbitor, când din cap la tot ce-i spunea Carlos Reynolds. Când o auziră pe Daphne intrând, amândoi se întoarseră spre ea. – S-a făcut, îi spuse Carlos. Avem o cameră pentru noaptea asta. Într-o mână ţinea o geantă cu fermoar, iar în cealaltă, cheia cu brelocul camerei. – O cameră? repetă nesigură Daphne. – Si, o cameră. Pentru două persoane – singura care mai era liberă. Pe-aici. Mutându-şi geanta în mâna cu care ţinea şi cheia, Carlos îi luă valiza şo porni spre scara cu balustradă elegantă, din fier forjat, care urca spre o galerie ce înconjura holul pe toate cele patru laturi. Daphne îl urmă. – Dar avem nevoie de două camere, şopti ea, aruncând o privire înapoi spre recepţioner. Acesta îi privea şi, când o văzu uitându-se la el, zâmbi şi dădu iar din cap. – Buenas nochas, señora, îi ură el. – Asta-i singura, răspunse imperturbabil Carlos, în timp ce urca scara. Şi se obişnuieşte ca oamenii căsătoriţi să stea în aceeaşi cameră. – Căsătoriţi? I-aţi spus că suntem căsătoriţi? exclamă sonor Daphne, când ajunseră în capul scării. Carlos se întoarse spre ea. – Nu striga! o mustră el tăios, încrutându-se. Vorbeşte mai încet, oamenii dorm, după uşile astea. A trebuit să inventez o poveste ca să poţi locui în aceeaşi cameră cu mine şi-am scăpat şi de alte complicaţii în legătură cu identitatea ta. – Dar nu vreau să locuiesc în aceeaşi cameră cu dumneata! şuieră Daphne. – Atunci, du-te înapoi la maşină, i-o întoarse el şi, cu valiza ei în mână, îşi continuă drumul în lungul galeriei, spre o uşă din capăt. Uşa se deschise, iar Carlos dispăru în cameră. Daphne privi în josul scării. Recepţionerul venise lângă trepte, de unde se uita la ea. Începu să urce. Îi spuse ceva în spaniolă, iar Daphne îi răspunse cu una dintre puţinele expresii pe care le cunoştea, clătinând din cap: – No entiendo, señor. Ochii lui negri se îngustară bănuitor, în timp ce continua să urce scara. Lui Daphne nu-i plăcea felul cum o privea, aşa că se răsuci pe călcâie şi porni grăbită de-a lungul galeriei, spre uşa pe unde intrase Carlos. Era închisă. Întoarse capul şi-l văzu pe recepţioner privind-o din capătul scării. Bătu în uşă şi, spre uşurarea ei, aceasta se deschise imediat. Dar expresia lui Carlos, cu fălcile strânse, era cinică. – Mă aşteptam să vii, mai devreme sau mai târziu, spuse el alene, răutăcios, făcându-i loc să intre, după care închise uşa în urma ei. Camera era mobilată cu un pat mare, dublu, acoperit cu alb. Pe podea era întinsă o mochetă groasă, cu modele mozaicale în alb şi negru. Noptierele de lemn aurit luceau în lumina blândă a celor două lămpi de lângă pat. Într-un perete, o uşă cu oglindă stătea parţial deschisă, iar dincolo de ea lucea faianţa băii. Daphne aruncă o privire spre Carlos. Acesta îşi scosese deja sacoul şi tocmai îşi descheia cămaşa. Muşchii i se unduiră pe sub pielea netedă şi bronzată a spatelui, când îşi aruncă nepăsător cămaşa pe o ladă de pături, sub fereastră. Îşi scoase din geantă o trusă de toaletă şi o pereche de chiloţi de bumbac. Întorcându-se, o zări pe Daphne şi se opri. – Scoate-ţi haina, simte-te ca acasă, îi spuse el. N-am să stau mult în baie, iar după aceea vei putea să intri şi tu. – Camera asta e foarte luxoasă, comentă Daphne. Nu-mi pot permite să stau aici. – Eu pot, replică el calm şi porni spre uşa băii. – Niciodată n-am mai stat în aceeaşi cameră cu un bărbat, continuă grăbită Daphne. Poate... poate că ar fi mai bine să mă culc pe jos... Din uşă, Carlos îi aruncă o privire sardonică. – Cum doreşti, murmură el. Şi intră în baie, închizând ferm uşa în urma lui. Într-un fel, indiferenţa rece pe care i-o arăta era destul de liniştitoare. Daphne îşi scoase jacheta şi o agăţă în debara. Cu siguranţă, însemna că nu-i trezea interesul ca femeie, ci numai ca o persoană pe care se hotărâse s-o ajute. Aşezându-se într-un mic fotroliu, se descălţă de sandale şi se rezemă de spătar, cu privirea spre pat. Era destul de mare ca să poată dormi comod în el patru persoane – sau ea şi Carlos Reynolds, fără ca măcar să se apropie unul de altul. O, cât de plăcut ar fi fost să se întindă între cearşafurile răcoroase şi să se lase pradă somnului şi uitării, pentru câteva ore...! Uşa băii se deschise, iar Carlos intră în cameră, îmbrăcat numai cu chiloţii de bumbac pentru noapte. Se duse la debara, îşi agăţă pantaolnii pe un umeraş, apoi se întoarse spre pat şi dădu la o parte cuvertura, trăgând-o la picioarele patului. Ridicând şi cearşaful de deasupra, se culcă şi-şi rezemă capul pe pernă. – Buenas noches, murmură el. Şi întinse o mână, stingând lampa de pe noptiera din apropierea lui. În baie, Daphne făcu repede un duş şi-şi şterse părul cât puteade bine. Îşi luă pe ea cămaşa de noapte şi se întoarse în dormitor. Carlos Reynolds era ascuns în umbră şi, după ce-şi puse în debara pantalonii, Daphne se îndreptă spre cealaltă parte a patului. Se întinse încet sub cearşaf, acoperindu-se cu el până la talie, apoi stinse şi cealaltă lampă. O fură somnul aproape în acelaşi moment, risipindu-i toate neliniştite.