Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

 

Akira Kurosawa carte biografica

Carl Zeiss, fostul ucenic care a făcut istorie La 3 decembrie 1888 a încetat din viaţă Carl Zeiss, inventatorul sticlei Zeiss. A întemeiat, în 1846, firma de instrumente optice care-i poartă numele (n. 11 septembrie 1816). Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de angajaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau standardele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. În una dintre paginile revistei puteţi citi povestea Optiplaza, liderul pieţei autohtone în vânzarea de ochelari şi lentile. Una dintre cele mai mari companii producătoare din acest domeniu a fost fondată de Carl Zeiss, în urmă cu peste 150 de ani, începută în 1846 în Jena, Germania, de opticianul cu acelaşi nume. Lui i s-au alăturat Enrst Abbes în 1866 şi Otto Schott în 1884, cei trei fiind pionierii opticii moderne, potrivi siteului oficial al companiei. Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de anga-jaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau stan-dar-dele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. Până în 1866, a vân-dut astfel circa 1.000 de microscoape. După ce i s-au alăturat Enst Abbe, în 1872 şi Otti Schott, Zeiss a îmbunătăţit lentilele pentru instrumentele optice produse şi a creat un nou tip de sticlă optică. După moartea lui, în 1888, afacerea a fost inclusă în Carl-Zeiss-Stiftung. Până la Primul Război Mondial, compania a fost cel mai mare producător de lentile pentru aparate de fotografiat. Până astăzi, antreprenorul Carl Zeiss, împreună cu Ernst Abbe, sunt văzuţi şi ca pionieri ai asigurării sociale: schema asigurării de sănătate a fost fondată în 1875 pentru garantarea tratamentului medical gratuit angajaţilor. Grupul Carl Zeiss produce lentile pentru camere foto şi video, echipamente semiconductoare pentru microcipuri, microscopie, tehnologie medicală, ochelari şi lentile de contact. A avut în anul fiscal 2011-2012 venituri de peste 4 mld. euro, în creştere cu 2% faţă de anul fiscal precedent, în timp ce profitul net a fost de 250 mil. euro. surse: bussinesmagazin.ro descopera.ro   Biografie pe scurt. Carl Friedrich Zeiss s-a născut la 11 septembrie 1816 în Weimar. Zeiss a participat la liceu la Weimar și a fost interesat de realizările tehnice ale timpului, așa că, a studiat la Grand Ducal, meserii ca  auditor. În anii 1834-1838, Zeiss a terminat  ucenicia ca mecanic. Următoarul pas l-a dus la 1845 la Stuttgart, Viena, Berlin și Darmstadt. În 1845, Zeiss s-a înscris în chimie și matematică la Universitatea din Jena. În același timp, a infiintat acolo, în 1846, un atelier de producție mecanică și optică de precizie în viață. Un an mai târziu a dezvoltat primele microscoape produse acum în atelierul său. Zeiss s-a căsătorit în 1848 cu Bertha Schatter, cu care a avut un copil. Soția lui a murit în 1850 la nașterea fiului său. În 1853 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Ottilie Trinkler, cu care a avut trei copii. Atelierul s-a extins continuu, iar în 1857 Zeiss a reușit să producă primele microscoape compozite. Datorită bunelor sale relatii cu Universitatea din Jena, Zeiss a reușit să angajeze cercetători experimentați și buni pentru dezvoltarea dispozitivelor sale optice. În octombrie 1860 Zeiss a fost chemat la mecanica universitară. Numărul de angajați din atelierul său a crescut la 1875 la 60 de angajați. A reușit să obțină ca partener fizicianul și matematicianul Ernst Abbe, care a dezvoltat noi metode de producție de microscoape. În 1880, Zeiss a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Jena. În 1882, chimistul Otto Schott s-a alăturat ca partener de afaceri, ale cărui producții de sticlă de la Mainzer au devenit principalul furnizor al operelor Jena Zeiss. În 1886, la 10.000 la Zeiss. Microscopul Zeiss produs. În primăvara anului 1888, gama de produse a fost extinsă pentru a include echipamente fotografice. Carl Zeiss a murit la 3 decembrie 1888 în Jena. Compania sa are deja 327 de angajați.

Alfred Hitchcock carte biografica

 

Arhimede carte biografica

Edison de Barbu Apelevianu PARTEA I   I UN BEJENAR POLITIC   Spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orăşelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeţii şi peregrinări prin mai multe localităţi de pe ţărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înţelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici şi pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancţiunile aspre ce-i aşteptau pe toţi foştii insurgenţi. În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea şi frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele şi după muşchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă şi popas. Luase cotitele şi ascunsele poteci ale triburilor indiene şi traversase pe gheaţă râul Sainte-Claire… Îşi lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soţia şi doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea şi îi anulase dreptul de proprietate. Samuel trebuia deci să-şi facă altă situaţie şi să-şi rostuiască o nouă viaţă, departe de locurile unde se aşezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie şi-a întemeiat-o aici, la Milan, orăşelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerţul cu grâne şi din navigaţie, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului oraşului, se ridicau, necontenit, silozuri şi vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, şantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison îşi ridică o mică fabrică, unde făcea şindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcţii. O vindea la preţ bun şi afacerile se dovedeau bănoase. Curând, tot în anul 1839, Samuel reuşi, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-şi aducă din Canada, la Milan, soţia şi cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă şi negoţ cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit şi câştiga destul de bine.   II FAMILIA EDISON   Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi şi emigraseră, de pe ţărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranţelor, mirajului, aventurilor şi dorinţei de îmbogăţire. Bunicul său, John, se alăturase coloniştilor adepţi ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenţei Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorităţii şi dominaţiei britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioţilor independenţi, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar şi trimis în faţa instanţei de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile şi intervenţiile unor rude cu influenţă. Dar, o dată cu proclamarea independenţei Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alţi numeroşi „tory”, proscrişi la rândul lor. Urmat de soţia sa, Sarah Ogden, şi de cei şapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoţii. — De-aici înainte ne-aşteaptă zile grele, rosti bărbatul, puţin posomorit, dar încă dârz şi aprig în voinţa de-a da piept cu viaţa. — Vom munci alături de tine şi vom ieşi, din nou, la lumină, răspunse blajina şi vrednica lui soţie. Avem şapte copii, încă şapte guri de hrănit, şi datorii, şi răspunderi faţă de ei… Cine dă înapoi şi se sperie de muncă şi de nevoi e un slăbănog şi un laş! Iar tu, John, nu eşti un om bicisnic… Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic şi niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră şi păduri sălbatice, pe ţărmul de est al golfului Fundy, emigranţii dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul şi cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr şi la căratul buştenilor uriaşi. Copiii creşteau, grijile sporeau şi ele. Anii treceau, băieţii lui John şi ai Sarahei deveneau bărbaţi, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnişoară Stimpson şi, la rândul său, a avut numeroşi copii. Unul dintre aceştia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia îşi intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mişcării pentru colonizarea ţărmului de miază-noapte şi apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranţilor, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ şi drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanţii sau urmaşii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiţi în noile regiuni şi admirabil primiţi. Ca urmare, şiruri întregi de caravane – căruţe, chervane, oameni, cai şi vite – porniră de-a curmezişul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest şi nord. Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moşneagul, încă falnic şi plin de sănătate, îşi adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri şi nepoţi, şi porni şi el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre şi inospitaliere. După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoţie, graniţa de miază-noapte a Statelor Unite, pe ţărmul râului Hudson şi de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii şi bagaje urcă iarăşi drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume şi codri bătrâni. Şi, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminţiei sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinţei. — Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se şi sărutând ţărâna. Şi toţi, mlădiţe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desţeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creştea vite, vâna sălbăticiuni şi defrişa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta şi lua, încetul cu încetul, înfăţişare de oraş. Lemnul de construcţie, încărcat pe şlepuri şi trimis în Anglia, îmbogăţea familia… Vremea îşi depăna anii de pe imensele ei gheme şi evenimentele se precipitau, schimbându-şi culoarea. În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse şi exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al straşnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneţi. — Nancy, rosti Samuel, privindu-şi soţia, născută Elliott, după ce reuşise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viaţă nouă. Să ţinem sus flamura nădejdii şi să ne încordăm puterile de muncă! — Aşa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.   III VISUL MAMEI   După negoţul cu şindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă şi comerţ cu cereale. Transportul lemnului şi al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare şi negoţul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturităţii, director al Societăţii de tramvaie din Port-Huron. Fata, Tanny sau Tania, sentimentală şi gingaşă, avea să fie devotata şi afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume. Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor oraşului Milan, cărora navigaţia, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcţia liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea oraşul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoţul pe apă se prăbuşea. Cerealele şi scândura erau încărcate şi transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în şlepuri şi cargoboturi. Oraşul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, şi căminul harnicului Samuel. Comerţul cu grâne şi şindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-şi mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada şi grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeaşi sârguinţă fără preget, fructe şi legume. Grădinăritul nu aducea prea mulţi bani, dar Samuel nu şovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voinţă şi parcă mai oţelit ca oricând, greutăţi şi nevoi. Mama, Nancy, blândă şi liniştită, dar muncitoare şi ea, vedea de treburile casei. În această perioadă a vieţii familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu. Înainte de naşterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie. …Se făcea că, în grădina din preajma casei, soţul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison şedea la rădăcina lui şi se minuna de repeziciunea cu care creştea şi se îngroşa pomul. Ramurile lui, zeci şi sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări şi ţări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriaşă mii şi mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul şi argintul. Şi, deodată, cum sta şi privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băieţel minunat, cu ochi scânteietori şi îngânduraţi, cu capul mare şi trupul mic, ţinând parcă o carte groasă la subsuoară. „Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!” Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini şi de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omeneşti, care grăiau vorbe neînţelese şi întindeau braţe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băieţelul rupea fructele şi le arunca darnic, în mâinile care aşteptau hrăpăreţe. Şi de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la faţă şi-l aclamau. „Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulţimea cuprinsă de delir, din cele patru colţuri ale lumii. Nancy se trezi, înfiorată, lângă soţul ei. — Sam, strigă ea, scoală-te! — Ce e? Ce e? o întrebă soţul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce. — Sam, spuse femeia în şoaptă, am visat aşa de frumos! — Până una-alta, culcă-te şi lasă-mă să dorm! îi răspunse soţul şi se întoarse pe partea cealaltă. Nancy clătină cu tristeţe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumuseţea visului.   IV ÎNTÂIA INVENŢIE A LUI TOM   Tom, băiatul pe care-l născu, creştea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalţi copii. Era cam puţintel la trup, firav, slăbuţ şi avea capul mare, neobişnuit de mare. Din cauza asta mulţi zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise: — Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare… Mama lui Tom îi răspunse, înţepată: — În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap! Chiar din primii ani, când începu să umble şi să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios şi cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău. La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la coteţe, zări o cloşcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloşca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieşiră puişori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa şi-i spuse: — Mămico, vino repede să vezi! Cloşca noastră a scos o grămadă de puişori din ouă! Şi sunt aşa de drăguţi şi de plăpânzi… Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar şi se minună şi ea de micuţele vietăţi cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească: — Cum de s-a putut să iasă puişori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloşca? o întrebă el, curios din cale afară. — Cloşca n-a făcut nimic altceva decât a ţinut căldură ouălor. Restul a mers de la sine. — Aşaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ţii ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă aşa? — Da, spuse mama. Dar asta numai cloşca poate s-o facă. Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoţi pui vii şi drăgălaşi din nişte simple ouă, reci şi neclintite. Şi de ce numai cloşca poate să facă aşa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească? Şi, deodată, îi trecu prin cap un gând năstruşnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod şi rămase acolo mult timp. — Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-şi pieptăna păpuşa. — Nu ştiu, răspunse Tania. Azi-dimineaţă l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut. — În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Şi, fără să mai aştepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colţ, stând nemişcat pe un coş cu ouă. — Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită. — Vreau să scot şi eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom. Mama îl luă în braţe şi-l sărută, râzând şi plângând totodată. — Dragul meu băieţel, eşti prea mic ca să te iei la întrecere cu cloşca. …Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, şezând pe ele, reprezentau un preţ prea mic faţă de foloasele ideii.  

TEMĂ JOCUL PREFACERILOR Spre sfârşitul secolului trecut, un tânăr redactor al revistei satirice Simplicissimus din Miinchen, îndreptându-se spre Da­nemarca, unde urma să-şi petreacă vacanţa de vară, poposea câteva zile în oraşul său natal, Liibeck. Ocupaţia modestă, în­tâmplătoare şi vremelnică, de altfel, a călătorului, lăsa totuşi cu greu să se întrezărească destinul, care începea astfel, al unui mare scriitor german. E drept, cele câteva nuvele pe care le publicase nu trecuseră neobservate de confraţii lui. Renu- mele însă avea să i-1 aducă tocmai romanul la care lucra şi al cărui spirit se armoniza cu atmosfera acestor locuri. Istoria vechii cetăţi hanseatice, melancolia Mării Baltice, peste care rătăceşte veşnic neliniştita umbră a prinţului danez, trebuiau să intre în substanţa viitoarei opere. Odihna înseamnă dese­ori tot o formă de activitate; când instrumentele se acordează pentru concert, urechea avertizată distinge în învălmăşeala sunetelor frânturi ale viitoarei melodii. Zilele petrecute în mica localitate balneară Aalsgard, aproape de Helsingor, au fost, pentru acel redactor modest, rodnice, pregătitoare de su­blime acorduri. Dar, ciudat lucru, fantezia lui abandonă, pen­tru moment, simfonia programată şi începu să improvizeze o sonată pe teme apropiate, aparţinând aceluiaşi univers trist şi grav, deşi năzuind spre contururi proprii. Ideea unei poves­tiri, Tonio Kroger, născută astfel pe neaşteptate, a fost definiti­vată lent, după îndelungi ezitări. Când în februarie 1903 această povestire vedea lumina tiparului în Neue Deutsche Rundschau, fostul redactor de revistă era de doi ani autorul ilustru al romanului Casa Buddenbrook. în mai puţin de două decenii Casa Buddenbrook atingea o sută de ediţii germane. Acest roman de debut rămâne şi mai târziu cea mai populară carte a lui Thomas Mann; autorul va păstra însă o slăbiciune deosebită pentru laconica, poetica, muzicala sa povestire. „Nu lipseşte mult ca Tonio Kroger să-mi rămână încă cea mai dragă dintre lucrările mele", va mărturi­si el după cel de-al doilea război mondial. Werther prevesteş­te, în unele privinţe, scrierile târzii ale lui Goethe, Divanul şi chiar partea a doua din Faust. Printr-o tainică simetrie cu uni­versul goethean, Tonio Kroger ocupă în opera lui Thomas Mann locul Suferinţelor tânărului Werther, cu toate că, aşa cum remarca ironic autorul lui, este puţin probabil ca vreun nou Napoleon să-l fi citit de şapte ori. Suferinţele tânărului Kroger, ca şi istoria decăderii familiei Buddenbrook, au rădăcini autobiografice. Adolescentul Tho­mas îşi dedicasele primele poezii unui prieten, care şi-a găsit un sfârşit prematur în Africa, dar care a supravieţuit simbolic în povestire sub numele de Hans Hansen. Blonda Ingeborg Holm, partenera de dans a neajutoratului Tonio, existase şi ea, chiar dacă în realitate scriitorul a pierdut-o mai târziu din vedere. Cât priveşte eroul principal, fiul consulului Kroger, domnul acela înalt, gânditor, îmbrăcat cu grijă, întotdeauna cu o floare de câmp la butonieră (trăsături împrumutate de la Storm şi Turgheniev, părinţii spirituali ai textului), şi al fru­moasei Consuelo, care cânta la pian şi la mandolină, şi era atât de deosebită de celelalte doamne din oraş — nu semăna oare el, Tonio, cu micul Hanno, odrasla lui Thomas şi a Ger- dei Buddenbrook, şi oare nu transpare în el, tot pe un plan simbolic, experienţa personală a lui Thomas, cel de-al doilea fiu al senatorului Thomas Johann Heinrich Mann, descendent al unei strălucite familii de patricieni din Liibeck, şi al Juliei da Silva Bruhns, născută în Brazilia, fiica unui proprietar de plantaţii originar tot din Liibeck şi a unei brazilience cu sân­ge portughez şi creol?! Kroger este un nume german tradiţional, iar Tonio, un prenume cu rezonanţe meridionale, exotice pentru ţărmurile Mării Baltice. Laolaltă, ele sugerează un aliaj între Nord şi Sud, între viaţă şi artă, între banal şi rafinat. Pe atunci autorul socotea acest aliaj, care exprima chiar constituţia sufletească a personajului, ca fiind unul nefiresc, în orice caz antinomic. Li- zaveta Ivanovna îl numeşte pe Tonio „un burghez rătăcit" („ein verirrter Biirger"), iar formula este acceptată de el ca o bună caracterizare. în scrisoarea pe care Tonio i-o trimite apoi Lizavetei din Aalsgard, el comentează formula astfel: „Tatăl meu, ştii, era un temperament nordic: meditativ, temeinic, co­rect din puritanism şi înclinat spre melancolie; mama, de o in­certă obârşie exotică, frumoasă, senzuală, naivă, lăsătoare şi totodată pătimaşă şi de o uşurătate impulsivă. Cu singuranţă că a fost un amestec care include în sine posibilităţi extraordi­nare — şi pericole extraordinare. Ceea ce a ieşit din el a fost: un burghez care s-a rătăcit în artă, un boem cu dor de-acasă, cu dorul după cei şapte ani de-acasă, un artist cu conştiinţa încărcată." ([...] ein Biirger, der sich in die Kunst verirrte, ein Bohemien [...], ein Kiinstler mit schlechtem Gewissen.") Rătăcirea burghezului în artă va deveni o temă centrală a scriitorului. „[...] am putea face din când în când muzică îm­preună", îi propune neglijenta Gerda von Rinnlingen (o altă Gerda) hidosului Johannes Friedemann, iar el nu supravie­ţuieşte întâlnirii cu frumuseţea (Micul domn Friedemann). Este o nenorocire să te fi născut „bajazzo", conchide şi persona- jul-povestitor din Paiaţa; a avut o copilărie asemănătoare cu a lui Hanno sau Tonio, şi a cunoscut aceleaşi sfâşietoare ezitări între două destine opuse: „Şedeam într-un colţ şi-i priveam pe tata şi pe mama, ca şi cum aş fi avut de ales între ei doi, şi mă întrebam cum e mai bine să-ţi petreci viaţa: în meditaţie visătoare sau în acţiune bizuită pe putere. Până la urmă, ochii mei poposeau pe chipul liniştit al mamei." De unde rezultă un artist-neartist, un diletant în existenţa cotidiană şi în crea­ţie, o „paiaţă". Kloterjahn, mare comerciant de pe ţărmul Mării Baltice, îşi internează soţia bolnavă în sanatoriul „Einfried" (Tristan). Gabriele Kloterjahn, fostă Eckhof, e soră bună cu Gerda Bud- denbrook. Tatăl ei, fost negustor, este mai cu seamă artist: „Deoarece se întâmplă nu rareori ca o familie cu tradiţii prac­tice, burgheze şi aride să se mai transfigureze o dată, spre sfârşitul zilelor sale, prin artă" (asemenea neamului Budden- brook sau Kroger). Ea însăşi cântă la pian Nocturnele lui Cho- pin şi motivul morţii din Tristan şi Isolda. Domnul Kloterjahn şi fiul său, Anton, sunt sănătoşi, echilibraţi, senini. Gabriele face parte dintr-o altă lume; ea cunoaşte „sărutul mortal al frumuseţii" şi se stinge. Dar măcar nu piere în vulgaritate, şi anume „din grija mea", îi comunică domnului Kloterjahn „scriitorul" Detlef Spinell, şi el un „bajazzo" înstrăinat de via­ţă, care provoacă fuziunea mortală a Gabrielei cu arta. Detlef este numele personajului dintr-un alt „studiu" timpuriu, Flă­mânzii, o primă variantă, nudă, lineară, a povestirii Tonio Kroger. Aceasta închide cercul, sintetizează experienţa intimă şi artistică, de până atunci, a scriitorului. Opoziţia, atât de ra­dical formulată aici, între viaţă şi artă, între cotidian şi fru­mos, între practică şi năzuinţă ideală, va fi ulterior înmuiată, dar prin integrare. In stare pură, antinomia exprima, după cum va recunoaşte Thomas Mann, „boala mea de tinereţe"; „greaţa cunoaşterii" trăda influenţa lui Schopenhauer asupra tânărului scriitor.   „Şi chiar de-aş fi realizat eu, eu singur, cele nouă simfonii, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi Judecata de apoi — tot ai avea dreptate să râzi..." — i se adresează Tonio în gând blândei In- geborg, pe care o iubeşte tainic, fără ca ei să-i pese de el. Re­ferirea la Schopenhauer, alături de Beethoven şi Michelange- lo, e cea mai semnificativă. Acelaşi tratat, anume capitolul Despre moarte şi raportul ei cu indestructibilitatea fiinţei noastre în sine, îl tulburase şi pe Thomas Buddenbrook până într-a- tât, încât să se simtă — în timp ce soţia sa, Gerda, îl acompa­nia la pian pe tânărul sublocotenent Rene Maria von Thro- ta — liber, descătuşat de toate îngrădirile, naturale şi artifi­ciale, impuse de meschina sa existenţă burgheză. Pătrunde­rea metafizicii şi a muzicii în casa Buddenbrook prevestea moartea implacabilă a acestei onorabile familii. Muzica este suprema expresie a înstrăinării de viaţa practică, artă în care metafizica găseşte un teren larg de manifestări. Introdus de către organistul Edmund Pfiihl în universul primejdios al su­netelor, micul şi visătorul vlăstar al patricienilor Budden­brook, Johann, alintat Hanno, se apropie treptat de limitele iresponsabilităţii. Degeaba îl sfătuieşte unchiul Christian, şi el „bohemien" tipic, să nu-şi uite treburile serioase de dragul artei: o seară în compania beethoveanianului Fidelio echiva­lează pentru Hanno cu viaţa... şi moartea. Capitolul aproape de sfârşitul romanului, închinat unei zile din viaţa micului şcolar, capitol de tinereţe pe care bătrânul scriitor celebru îl va selecta, la cerere, pentru antologia The World's Best (1947), descrie, potrivit comentariului alcătuit de autor cu acel târ­ziu prilej, tocmai această „evadare în muzică, una care devi­ne curând o evadare în moarte, şi nu e de fapt decât o prefi­gurare a celei din urmă". Insuportabila atmosferă a şcolii hanseate, organizată după model prusac, şi tentativa de eli­berare a elevului prin improvizaţii muzicale, constituie acor­dul ultim şi întrucâtva cheia întregului roman, „în care ele­mentul burghez se dizolvă în muzică" („worin das Biirgerliche in Musik sich auflost"), iar această „dizolvare" („Auflosung") eliberatoare ia chipul unei irepresibile agonii, care conjugă influenţa exercitată de Schopenhauer şi Nietz- sche asupra tânărului scriitor cu aceea a lui Wagner. „Ia crea­ţia cea mai minunată a celui mai tipic şi de aceea a celui mai plin de forţă artist, ia o operă morbidă şi echivocă precum Tristan şi Isolda, şi observă ce efect exercită această operă asu­pra unui om tânăr, sănătos, cu o sensibilitate de intensitate normală." Tonio rezumă astfel, într-o singură frază, şi subiec­tul povestirii Tristan, schiţând totodată o temă nesecată a lui Thomas Mann: muzica, muzica romantică, muzica wagne­riană. De la Casa Buddenbrook la Doctor Faustus a fost vorba despre „soarta muzicii drept paradigmă a crizei artistice în­seşi, a crizei culturii în general", va preciza el în acelaşi co­mentariu din 1947. Dar o scrisoare a sa încă din 1919 a alătu­rat aceste elemente: târziu, ultim, sufletesc, muzical, roman­tic — şi ne ajută astfel să descifrăm complicatul său sistem de asociaţii artistice, conturat de-acum în Tonio Kroger.   Artistul îi apare lui Tonio asemenea „unui principe care păşeşte în civil în mijlocul unei mulţimi de oameni din po­por". Un asemenea principe este Klaus Heinrich, din Alteţă regală, care râvneşte la „prinţesa" Imma Spoelmann, fiica unui bogătaş american de origine germană. Thomas Mann în­suşi, în timp ce lucra la cel de-al doilea roman, îi scria logod­nicei sale, Katja Pringsheim, la mijlocul lui septembrie 1904: „Ştii de ce ne potrivim atât de bine amândoi? Fiindcă nu aparţii nici burgheziei, nici nobilimii (Junkertum); fiindcă, în felul dumitale, eşti ceva extraordinar, fiindcă eşti o prinţesă — în sensul în care înţeleg eu cuvântul. Iar eu care am văzut în mine întotdeauna un soi de prinţ — aici poţi să râzi, dar tre­buie să înţelegi! — am găsit în dumneata, cu toată certitudi­nea, mireasa şi tovarăşa de viaţă care-mi era predestinată..." Elementul autobiografic se transformă în element artistic, dar şi invers: cu puţin timp înainte, Thomas Mann definise arta ca un mod de a trăi simbolic, asemenea unui principe, sublini­ind înrudirea, sub acest raport, dintre Tonio Kroger şi Alteţă re­gală — iar apoi s-a identificat cu propriul său erou. Suprapu­nerile nu sunt, desigur, nici rigide, nici veşnice. Tema artistu­lui înstrăinat de mediul său, „vinovat" faţă de părinţii săi, burghezi conservatori, va deveni peste câteva decenii pentru Thomas Mann altceva: „pantofi scâlciaţi". Depăşind viziunea aristocratic-romantică de la răscrucea celor două secole, el nu se va mai putea recunoaşte întru totul în adresantul „Herr To- nio Kroger"...   De altfel, soluţiile elitare preconizate de tânărul Thomas Mann cu privire la artă şi artist sunt chiar de la început im­pregnate de ironia sa caracteristică. Tonio îi admira pe cei mândri şi reci, care se aventurează pe cărările frumuseţii de­monice şi-l dispreţuiesc pe „om", îi admira dar nu-i invidia. „Dar dragostea mea cea mai profundă şi cea mai tăinuită o nutresc pentru cei blonzi şi cu ochii albaştri inocenţi, pentru cei ce duc o viaţă senină, pentru cei fericiţi, amabili şi obiş­nuiţi." El admiră ostentativ traiul simplu, banal, în contrast cu arta, uneori până la negarea ei. în limitele antitezei scho- penhaueriene, elevul se distanţa de învăţător, transforma scrieri îndreptate împotriva vieţii în pledoarii pentru viaţă... Distanţarea ironică de rafinamentul estetic, pe care o întâl­nim în Tonio Kroger, caracterizează multe dintre lucrările sale de până atunci şi de mai târziu. „Gladius Dei super terram [...]: Cito et velociter!" („Sabia Domnului să vină asupra pământu­lui [...]: degrabă şi repede!"), exclamă ascetul Hieronymus, parafrazându-1 pe Savonarola şi blestemând astfel oraşul scu­fundat în beţia frumuseţii amorale. „Arta înfloreşte, arta e stă­până, arta îşi întinde peste oraş sceptrul înfăşurat în tranda­firi şi zâmbeşte. Domină o participare generală, plină de res­pect, la prosperitatea artei, o exercitare a acesteia şi o propa­gandă generală, sârguincioasă, plină de dăruire în slujba ei, un cult sincer al liniei, al podoabei, al formei, al simţurilor, al frumuseţii... Oraşul Miinchen strălucea." (Gladius Dei) Peste doi ani Miinchenul se va metamorfoza în Florenţa lui Loren- zo de Medici, iar Hieronymus, în castul şi necruţătorul Giro- lamo Savonarola (Fiorenza). In singura dramă a lui Thomas Mann, de fapt tot epică, principiul estetic şi cel etic se înfrun­tă cu îndârjire, în ipostaze radicale, asumate unilateral. Voit extremă este şi antinomia lor de principiu, autorul găseşte însă din nou, în limitele opoziţiei, judecăţi parcă mai aspre pentru estetismul pur din Florenţa dinastiei Medici.   Odiosul „cavaliere" Cipolla din Mario şi vrăjitorul este şi el un „artist" — calificativul revine deseori în cursul povestirii. Conflictul din Torre di Venere între neobişnuitul scamator Ci­polla şi obişnuitul Mario este o nouă ipostază a alternativei morală sau artă, chiar dacă o artă degradată în vrăjitorie, arta de a înşela şi perverti. Victoria sănătăţii morale, investită în omul de bun-simţ care e Mario, nu poate să nu-i fie scriitoru­lui pe plac. După împuşcarea vrăjitorului-ucigaş de către Ma- rio, el conchide: „Un sfârşit înfricoşător, un sfârşit cât se poa­te de funest. Şi totuşi, un sfârşit eliberator — n-am putut şi nu pot să nu-l resimt ca atare."   Arta de a ucide! în 1938 Thomas Mann publică un articol cu titlu sarcastic Fratele Hitler (Bruder Hitler). Schimonosirea valorilor cuprinsese viaţa europeană, fascismul degradase toate idealurile. Mai rămăsese să arate ce înseamnă „perverti­rea omului mare" („die Verhunzung des grofien Mannes"); iar pentru împlinirea demonstraţiei a apărut Hitler, grotescă parodie a personalităţii istorice şi grotescă parodie a artistu­lui. Un „frate", exclamă amar Thomas Mann, un confrate jos­nic, o „rudă" care te face să roşeşti, jalnică şi elucubrantă ma­nifestare a talentului, ultima treaptă pe calea degradării ge­niului în nebunie. Şi, după ce se autocitează din Fiorenza şi Moartea la Veneţia, adaugă: „îmi place să cred, mai mult, sunt sigur, că vremea ce vine va dispreţui arta spiritual necontro­lată, arta ca magie neagră (Kunst al schwarze Magie), ca pro­dus al instinctelor descreierate şi iresponsabile, în aceeaşi mă­sură în care o admiră epocile bolnăvicioase sub raport uman, ca cele pe care le trăim noi. Arta nu este, desigur, numai lumi­nă şi spirit, dar nici o născocire sumbră, un avorton al infer­nului teluric, nu e doar «viaţă»." Drept care, arta viitorului va trebui să fie o „vrajă" („Zauber") mai luminoasă, „o mediere între spirit şi viaţă", însăşi medierea fiind spirit.   Măreţia şi decăderea artistului, umanitatea şi inumanita- tea artei — cu tema antagonic postulată în Tonio Kroger intră în rezonanţă întreaga operă a lui Thomas Mann. în decursul timpului se modifică aspectele ei concrete, sau este îmbogă­ţită cu noi, adesea cu totul noi, elemente, dar unghiul de ve­dere, sfera investigată rămâne, în esenţă, aceeaşi. înaintarea are loc pe o spirală, pe un urcuş cu permanente reveniri, până la minuscule detalii. „Da, Tonio, Hans şi Inge sunt în sfârşit uniţi în groapa cu flăcări", notează scriitorul în 1941, referindu-se la Shridaman, Nanda şi Sita, eroii povestirii sale indiene, Capetele schimbate. Dar există şi coincidenţe mult mai importante, în straturile adânci ale viziunii estetice. în timp ce-şi vizitează oraşul de baştină, Tonio este confundat cu un escroc urmărit de poliţia miincheneză. I-ar fi uşor să-l lămu­rească pe domnul Seehaase că „nu este un escroc (Hochsta- pler), un ţigan corturar din naştere" (unul dintre laitmotive­le „mici" ale povestirii), ci fiul consulului Kroger; dar n-are chef să-şi dezvăluie identitatea pentru că, în adâncul sufletu­lui, el le dă dreptate acestor oameni ai ordinii publice, găsind semnificativă întâmplarea. „Mă aflu între două lumi, în nici una dintre ele nu sunt acasă şi de aceea îmi vine întrucâtva greu. Voi, artiştii, mă numiţi un burghez (Biirger), iar bur­ghezii sunt tentaţi să mă aresteze... nu ştiu care din cele două părţi mă jigneşte mai mult." Burghezul, „der Biirger", este is­pitit să-l asimileze pe artist escrocului, unui „Hochstapler". Nu prevesteşte oare amintita întâmplare d intr-un text timpu­riu un roman târziu al lui Thomas Marin, în a doua sa varian­tă ultimul dintre romanele sale, Mărturisirile escrocului Feiix Krull (Bekentnisse des Hochstaplers Felix Krull)? Pictorul naş Schimmelpreester îl instruieşte pe Felix, în copilărie, dându-i din istoria antică pilde care să-i deschidă ochii asupra istoriei contemporane: „«Phidias», spunea el, «numit şi Pheidias, era un om cu un talent mai mult decât mijlociu, ceea ce reiese deja din faptul că a fost urmărit pentru furt şi băgat în închi­soarea din Atena [...] »." Şi el termină astfel povestea menită să exemplifice legătura artei cu hoţia: „Un amestec bizar. Dar aşa sunt oamenii. Doresc desigur talentul, care, în sine, este o ciudăţenie. Dar ciudăţeniile care sunt legate de el — şi poa­te legate în mod necesar — nu le doresc în nici un caz şi re­fuză să le acorde vreo înţelegere." Felix Krull se dovedeşte un elev remarcabil. Fiind talentat, devine escroc! înrudirea acestor atribute îi apare scriitorului ca posibilă încă de la în­ceputurile dezvoltării umanităţii; şi el o va sugera prin lumi­noasa figură a unui personaj biblic, Iosif, calificat de autor ca „un escroc mitic". Biirgeri onorabili de mult mai târziu au transformat această posibilitate jucăuşă într-o realitate preg­nantă, în câte un caz atât de tiranică, încât escrocheria ajun­ge să reprezinte pentru Felix Krull singurul mod de afirmare a talentului său artistic. Tonio Kroger, artist, încă nu şi escroc, era la un moment dat să fie arestat datorită unei neînţelegeri, între el şi Felix Krull, care în cel de-al doilea volum al roma­nului, nemairealizat, urma să fie arestat cu adevărat, distan­ţa poate fi parcursă uşor. Să nu uităm că fraţii spirituali ai lui Tonio din aceeaşi perioadă, Detlef Spinell şi cealaltă „paia­ţă", sunt şi ei pe cale de a ajunge escroci în artă.   Criza cultu­rii este tema pe care autorul o postulează, deocamdată, într-o manieră „poetizată", înceţoşată de o melancolie care, cu timpul, va fi înlocuită de viziuni aspre, faustice şi mefistofe­lice, tragice şi groteşti.   Tonio Kroger este germenele întregii opere. Şi Hans Castorp este un Biirger rătăcit în imperiul artei, frumuseţii, genialită­ţii, un „joii bourgeois â la petite tache humide", cum îl nu­meşte Clavdia Chauchat, transplantat dintr-o lume familiară plată într-alta periculoasă şi înălţătoare, revendicat de amân­două şi astfel călit pentru viaţă în imperiul morţii (Muntele vrăjit). Şapte ani durează marele examen pe care-1 dă Hans în tenebrele muntelui magic — dar şaptesprezece ani va trebui să se purifice de păcate legendarul Gregorius pentru a deveni papă (Alesul). întortocheat va fi şi drumul lui Iosif, adolescen­tul care sub razele ademenitoare ale lunii se pleacă fermecat asupra propriei sale frumuseţi oglindite în simbolica fântână; iar înainte de a fi un sculptor al umanităţii, „hrănitorul" po­porului său, va trebui să reziste multor ispite şi încercări (lo- sif şi fraţii săi). Hanno Buddenbrook, Klaus Heinrich, Hans Castorp, Iosif, Gregorius, Felix Krull sunt cu toţii artişti, în di­ferite ipostaze, în diferite momente istorice, protagonişti ai aceluiaşi mare colocviu, care se poartă în termeni proprii nu­mai în două dintre romane, în Lotte la V/eimar şi în Doctor Fa- ustus, centrate pe două ilustre personalităţi, una reală, alta in­ventată (dar oare în artă nu se şterg graniţele dintre invenţie şi realitate?!), artişti prin meserie şi destin: Goethe şi Adrian Leverkiihn.   In timpul unui concediu la Aalsgard, Thomas Mann l-a ci­tit pe Goncearov. Această lectură, ca şi influenţa vizibilă a lui Turgheniev („doux geant", cum l-au numit prietenii pari­zieni) asupra povestirii, la care se adaugă pasiunea din ado­lescenţă pentru Tolstoi, l-au îndemnat pe autor să ofere Liza- vetei Ivanovna rolul de entuziastă cititoare şi apărătoare a li­teraturii ruse. „Cum adică: Efectul purificator şi sfânt al lite­raturii, nimicirea pasiunilor prin cunoaştere şi cuvânt, litera­tura ca o cale spre înţelegere, spre iertare şi iubire, puterea mântuitoare a cuvântului, spiritul literar ca fenomenul cel mai nobil al spiritului uman în genere, literatul ca om desă­vârşit, ca sfânt — a vedea lucrurile în acest fel nu înseamnă a le vedea destul de exact?" Lizaveta îi opune lui Tonio o con­cepţie înalt etică cu privire la rostul artei şi al artistului. Această viziune corespunde însă monumentalei figuri a lui Goethe din Lotte la Weimar. în eseurile sale, Thomas Mann l-a înfăţişat întotdeauna pe Goethe (împreună cu Tolstoi) ca pe cea mai nobilă incarnare a spiritului literar şi a spiritului uman în genere. „Literatul ca om desăvârşit, ca sfânt" („derLiterat als vollkommener Mensch, als Heiliger") — oare nu aceasta este revelaţia pe care o avem asistând la discuţiile doamnei consilier aulic Charlotte Kestner cu Mager, chelne­rul hotelului „La Elefant", cu Miss Rose Cuzzle, cu doctorul Friedrich Wilhelm Riemer, secretarul Excelenţei-Sale domnu­lui consilier intim, cu domnişoara Adele Schopenhauer, sora filosofului, cu domnul consilier cameral August von Goethe, şi mai ales citind ultimele capitole ale romanului, despre o zi de lucru a lui Goethe, despre masa dată în cinstea Charlottei, sau parcurgând momentul culminant ultim al cărţii, discuţia dintre maestru şi eroina lui?! Literatul ca om desăvârşit este chiar formula geniului, care a îmbrăţişat cu privirea lui pă­trunzătoare „unitatea lumii". Desigur, Thomas Mann este de­parte de a interpreta melodiile pe o singură strună. Nobilul Iosif fusese şi el conceput ca o personalitate contradictorie — iar olimpianul poet german cu atât mai mult. Senin ca un zeu şi tulbure în acelaşi timp din pricina atâtor aluviuni pe care ochiul interpretului subtil le distinge în oglinda clară a vieţii, mai înţelegător decât poate fi un om şi insensibil până la cruzime, moral şi amoral totodată, el ne apare, în ciuda indi­ferenţei şale suverane faţă de oameni şi împreună cu această indiferenţă: cel mai mare umanist german! Tonio Kroger fuse­se doar şi el umanist, chiar dacă unul ciuntit. Oamenii din preajma lui Goethe încearcă un extraordinar sentiment de sa­tisfacţie, dar şi un sentiment contrar, de nelinişte, de apăsare, de frică. Umanistul-tiran, paradoxală îmbinare, pe care ro­mancierul o construieşte magistral. „Compatrioţii lui Confu- cius doar au bine întipărită în conştiinţă zicala că «un om mare e o nenorocire publică»", spune Goethe în ale sale „Cu­vântări la masă". Toţi râd, numai Charlotte, îngrozită, le dă chinezilor dreptate. După care, ultimul dialog dintre Goethe şi Charlotte (construit în mod voit la intersecţia dintre poezie şi adevăr, dialog pe care îl suspectăm a fi de fapt un monolog interior) risipeşte misterul, explică inexplicabilul, lămureşte „vinovăţia fără vină" de care e împovărat geniul, omul desă­vârşit care reprezintă o mare nenorocire. Charlotte îi repro­şează poetului jertfele aduse măreţiei sale; şi are dreptate. Dar câtă dreptate are acuzatul în pledoaria sa, decantând diso­nanţele într-o superioară armonie. „Tu zici că eu sunt flacăra către care fluturele se năpusteşte dornic, foarte bine, dar sunt totodată şi lumânarea care în prefacerile şi în schimbarea lu­crurilor se consumă arzând şi îşi jertfeşte trupul, pentru ca lu­mina să se răspândească, şi sunt şi fluturele ameţit care crede în flacără — imaginea oricărei jertfe a vieţii şi a trupului în scopul transformării spirituale. Draga mea de odinioară cu suflet de copil, jertfa sunt eu în primul rând — şi sunt totoda­tă cel care aduce jertfa. Odinioară am ars pentru tine şi ard şi-acum ca spirit şi lumină. Află că metamorfoza e tot ce-i mai adânc şi mai scump în prietenul tău   Pe un adevărat artist, afirmase Tonio Kroger, îl poţi desco­peri oricând printre oameni: el este predestinat şi blestemat să fie artist! Acesta e şi argumentul suprem al lui Goethe — iar cuvintele sale le-ar putea invoca la marele proces ce i se va in­tenta şi damnatul Adrian Leverkiihn. Poetul şi compozitorul sunt antipozi şi totuşi rude, veşnic străini şi înfrăţiţi pe veci. „Ca să fii în stare şi în genere tentat să te joci, să te joci cu ma­terialul, pentru a-1 configura eficient şi cu gust, trebuie să fii ceva exterior omenescului şi chiar neomenesc, trebuie să te afli faţă de omenesc într-un raport straniu de îndepărtat şi indife­rent. însuşi talentul de a obţine stil, formă şi expresie presupu­ne această relaţie rece şi selectivă faţă de omenesc, ba chiar o anumită sărăcire şi secătuire din punct de vedere omenesc." Nu Goethe rosteşte aceste cuvinte, deşi le-ar putea rosti; nu le spune nici Adrian Leverkiihn, artistul rece şi impersonal, deşi ele i se potrivesc pe de-a întregul. Le enunţă acelaşi Tonio Kroger, situat la marea răscruce a culturii germane, unde s-au întâlnit clasicul Goethe şi romanticul Nietzsche, vechiul şi mo­demul doctor Faust. Pierderea sentimentului viu, scufundarea în abisul indiferenţei, pactul diabolic care răpeşte artistului atributele umanismului — tragedia lui Adrian Leverkiihn de­săvârşeşte după patru decenii drama lui Tonio Kroger.   Numind metamorfoza — „joc al prefacerilor" — marea speranţă şi adânca dorinţă a fiinţei sale, Goethe i-a vorbit apoi Charlottei astfel: „Asta înseamnă unitate, iubito, continua tre­cere din una în alta, autoschimbare, transformarea lucrurilor, unitate este şi felul cum viaţa ia când o înfăţişare materială, când una morală, şi cum trecutul se transformă în prezent, acesta se răsfrânge în trecut sau prefigurează viitorul, de care şi trecutul, şi prezentul sunt spiritualiceşte pline. Postsimţire, presimţire — simţirea e totul. Să deschidem larg ochii şi să îmbrăţişăm cu privirea unitatea lumii — să-i deschidem larg, cu seninătate şi cu pricepere." Ideea lui Gpethe îi aparţine lui Thomas Mann: îi exprimă fiinţa şi arta.

 

Ultimul cuvint de Mircea Vulcanescu Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filosof, sociolog, economist şi profesor de etică. Studii universitare de filosofie şi de drept la Bucureşti, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie şi de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca „filozoful” şcolii de sociologie de la Bucureşti. Unul dintre teoreticienii „tinerei generaţii”, deosebit de activ la Asociaţia „Criterion”. Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe, director al Direcţiei Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească şi Dimensiunea românească a existenţei. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (ianuarie 194l-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat şi condamnat la opt ani temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud.   Pledoarie de o patetică sinceritate şi de o solidă întemeiere juridică, amplul cuvânt rostit în apărare de acuzatul Mircea Vulcănescu în cele două procese ce i-au fost înscenate prevestea la vremea respectivă era de injustiţii, arbitrar şi crime ce avea să se instaureze. Citindu-l astăzi, încercăm sentimentul dureros al unei târzîi restabiliri a adevărului pentru care s-a plătit cu sângele celor mai nobili fii ai neamului. Este un text întru totul comparabil, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon.    Ultimul cuvânt îl editez după un text dactilografiat (copie, indigou negru) la un rând, cu modificări autografe ale lui Mircea Vulcănescu, operate cu creionul (pe pagina de titlu şi paranteze drepte [ ] pentru pasajele care n-au fost citite în faţa instanţei) şi cu cerneală neagră. Sunt două pagini (cea de titlu şi planul apărării, nenumerotate) + 65 pagini (numerotate). Fireşte, ambele texte au fost confruntate cu cele apărute în „Ethos”; am considerat că nu este necesară o confruntare şi cu textul publicat în „Orizont” (mi-a fost suficient să constat că ambele texte au fost puse sub un singur titlu, iar eroarea din subtitlu, privind legea nr. 455 – promulgată în 1946, nu în 1945 cum i-a scăpat autorului –, a fost preluată fără cea mai mică îndoială cartesiană); de asemenea, n-am semnalat în note erori de informaţie. Cele două texte mi-au fost puse la dispoziţie cu deosebită solicitudine de doamnele Margareta Ioana Vulcănescu şi Măriuca Vulcănescu, soţia şi, respectiv, fiica gânditorului. Cărarea către lumea lui Mircea Vulcănescu, către procesul acestuia mi-a fost deschisă şi orientată de Zaharia Balinca – studentul de odinioară al asistentului de etică, viu angajat în punerea în lumină a personalităţii filosofului –, care m-a îndrumat vreme de câţiva ani. (La rândul său, acesta fusese călăuzit spre „comoară” de Constantin Noica.) O serie de informaţii privitoare la articolele proprii (titlu, an de apariţie ş. a.) Mircea Vulcănescu le-a dat din memorie, cu unele erori. Peste tot le-am îndreptat în mod tacit. (În „Ethos” s-a păstrat forma din manuscris.) Alte erori pe care le-am identificat (de exemplu, anul promulgării legii nr. 455 ş. a.) au fost şi ele îndreptate corespunzător formei corecte. Intervenţiile în text, strict necesare, ale editorului, au fost marcate prin paranteze drepte [ ]. Transcrierea s-a făcut ţinând seama de normele ortografice actuale.   Notă privitoare la ediţie   Am reunit în volumul de faţă două texte: Apărarea şi Ultimul cuvânt. Apărarea a fost scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfăşurat în decembrie 1946-ianuarie 1947 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Criminală. Ultimul cuvânt a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 şi a fost rostit (aproape integral, timp de patru ore) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Criminală. Cele două texte au fost publicate pentru prima oară de Virgil Ierunca în „Ethos” (Paris), caietul al IV-lea, 1983, p. 9-104. Ele au fost puse sub titlul Ultimul cuvânt (cu subtitlul corespunzător); în realitate, sunt două texte, fiecare cu identitatea lui concretă. În ţară, cele două texte au fost publicate o singură dată, în serial, în revista „Orizont” ce apare la Timişoara (an II, numerele 4-15, 26 ianuarie-13 aprilie 1990), după „Ethos”. Pentru ediţia de faţă textul Apărării l-am preluat după o copie dactilografiată în anii ’70, aflată în arhiva Mircea Vulcănescu. Textul nu poartă titlu; i-am dat titlul Apărarea, spre a-l distinge de cel de-al doilea text, care are un titlu dat de Mircea Vulcănescu însuşi. Nu am avut la dispoziţie un manuscris sau un text dactilografiat în anii ’40, cu sau fără modificări autografe ale autorului. N-am reuşit încă să identific exact soarta manuscrisului sau a dactilogramei originale.     APĂRAREA   1946         Domnule Preşedinte şi Onorată Curte,   Ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Nu, Onorată Curte, în faţa acelui judecător de instrucţie din Crimă şi pedeapsă, care, prin acţiunea lui persuasivă, unită cu mustrarea de cuget care lucrează dinăuntru pe acuzat, ajunge să-i smulgă până la sfârşjt mărturisirea crimei săvârşite, ci în faţa acelui caz straniu din Fraţii Karamazov, în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său. Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi jumătate[1], arătând toate nădejdile, greutăţile şi rezultatele ei – şi d-l procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate –, acuzaţia să nu reţină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – şi să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru „toate” faptele trecutei guvernări – printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viaţa mea, care în cumpăna dreptăţii preţuieşte cel mai puţin, dar cinstea unui neam nepătat şi viitorul unor fiinţe care nu au nicio vină. Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească. Încercănd să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină şi pe care o prevedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărţit între sentimentul interior al unei tovărăşii internaţionale neplăcute şi obligaţia în care eram pus să fac faţă pentru apărarea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totuşi să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei ţării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu aşteptau altceva decât să folosească pentru ei această sfadă – aş dori numai să vă lămuresc, pe scurt, şi nu numai Dumneavoastră, care ascultaţi aci, dar şi celor care sunt afară, departe, risipiţi prin gospodăriile lor mărunte, din oraş ori de la ţară, ale căror interese am avut greaua şi nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, şi cărora nu le-am putut da seamă până acuma – ce-am făcut, ce-am vrut să fac şi de ce-am făcut ce am făcut? Pus a răspunde, eu, subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, de întreaga politică a mareşalului Antonescu – neîndrăznind să iau asupra mea nici acest exces de cinste şi nici această cumplită sarcină –, mă voi mărgini să vorbesc despre cele petrecute în sectorul în care am lucrat. Şi dacă nu voi putea vorbi de politica generală a guvernului – pe care nu o cunosc –, şi din care unele lucruri le-am aflat abia aici, în şedinţă, voi vorbi numai de acea parte a activităţii mele, în care am colaborat cu guvernul mareşalului Antonescu, şi anume aceea a politicii sale economice. La această politică am lucrat, pe ea am urmărit-o, cu îngrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, şi cu ea înţeleg să rămân solidar, asumându-mi întreaga răspundere a rezultatelor ei. Iar dacă din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va reţine vreo vină, înţeleg să mi-o asum, în sensul în care am spus-o şi în memoriul înaintat procurorului care m-a cercetat: „convins că obligaţia de a face faţă pentru semeni, care stă la temelia obligaţiunii obşteşti, este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”. Onorată Curte, mă veţi scuza deci când – răspunzând d-lui procuror general, pe propriul său teren – voi îndrăzni să rostesc o apărare care nu va fi numai a mea, ci a întregului sector economic al guvernului, în care nu am fost decât un modest subsecretar de stat. Dar procurorul general m-a făcut solidar cu toate faptele acestui regim, la care am colaborat, spre a deduce că eram vinovat şi de fapte pe care nu le-am făcut – că am dreptul să arăt, în apărarea mea, cel puţin pe acelea pe care le-am făcut, sau la care am luat parte, personal, alături de toţi miniştrii cu care am lucrat în acea vreme. Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareşalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare şi, în consecinţă, prin deducţie, şi cu acelea pedepsite de art. 1, alin. a [din Legea nr. 312/1945] – că, militând pentru hitlerism şi fascism şi având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în ţară, şi de art. 2, alin. a [din aceeaşi lege] – că am hotărât declararea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.   În ce priveşte prima acuzaţie (art. 1, alin. a): „permiterea intrării armatelor germane în ţară”, pe care sunt acuzat a fi hotărât-o eu, legea cere ca elemente ale infracţiunii: răspunderea politică efectivă; militarea pentru hitlerism; permiterea efectivă a intrării armatei germane în ţară.   1. În ce priveşte răspunderea politică efectivă, apărătorii mei au arătat că ea nu poate să existe pentru un subsecretar de stat. 2. În ce priveşte militarea pentru hitlerism: sunt cel dintâi, din această ţară, care, fără a fi comunist, am expus, la Fundaţia „Carol I”, teza leninistă[2], aşa cum o înfăţişa Stalin, şi nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind să ştie ai mei adevărul asupra unor lucruri copleşite – după cum spuneam şi atunci – de propagandă interesată, de calomnie şi prostie; am făcut, în 1935, cinci luni cronică politică la ziarul „Prezentul”[3], condus de răposatul Madgearu – cronică, care, prin obiectivitatea ei, era citată deseori la Radio Moscova şi de Agenţia TASS, înainte de război; în anul 1940, după izbucnirea războiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocadă îndreptat împotriva Germaniei şi am explicat, la Londra, într-un discurs, că scopul lui era apărarea independenţei noastre economice împotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra în acel timp, pentru evacuarea tezaurului  B.N.R.,  în caz de agresiune hitleristă; d) acceptând postul de subsecretar de stat la Finanţe, în împrejurările arătate, nu am făcut decât să-mi fac datoria de intelectual şi de slujbaş al statului, după cum aceeaşi datorie mi-am făcut-o în vara asta, când – între două închisori — am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, să redacteze Amendamentele româneşti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discută la Paris şi pe care guvernul român de acum şi le-a însuşit[4]. Aceasta este „militarea mea”. Pentru ţară, totdeauna şi oricând, şi numai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situaţiile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare. 3. În ceea ce priveşte situaţia permiterii de fapt a intrării armatei germane, rechizitoriul a recunoscut că armata germană era în ţară mai dinainte ca eu să fiu numit subsecretar de stat. Şi că intrarea ei s-a făcut prin actele conducătorilor politicii externe româneşti împlinite mai înainte ca eu să fiu ministru. Iar în ce priveşte argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din aşa-zisa „finanţare a armatei germane”, spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanţarea armatei germane – care nu a fost o finanţare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluţie care ameninţa să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român – germanii acoperind, până la urmă, cu bunuri nemţeşti, toată finanţarea armatei lor, aşa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar –, nu poate constitui temeinic un cap de învinuire. Tot apărătorul meu a dovedit că lipsa acestei aşa-zise finanţări nu a împiedicat armatele nemţeşti să intre în ţară, această armată finanţându-se singură, prin prelevări directe, prin jafuri sau prin alte mijloace incompatibile cu legile ţării, cu suveranitatea ei ori cu siguranţa averii cetăţenilor ei, ce, ca miniştri, eram puşi a apăra. Şi a mai dovedit că această aşa-zisă finanţare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al ţării mele, cu scopul de a o limita şi de a face pe nemţi să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din ţară. S-a mai dovedit, în sfirşit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat şi mărcile date de Germania pentru finanţarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur româneşti în mărci/creanţă a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring. Că, deci, în fond, privind schimbările totale, în care se încadrează această finanţare, România a luat, din 1941 – în afară de armament –, calculate la preţuri antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei [la cursul din] 1938 mai mult decât a dat Germaniei; iar dacă socotim şi armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastre şi întors împotriva Germaniei în 1944, acest plus de import reprezintă 15,5 miliarde lei [la cursul din] 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari. Şi, pe deasupra, nemţii ne-au mai rămas şi datori în balanţa totală a schimburilor în R. M.! În ceea ce priveşte a doua acuzaţie, de declaraţie şi continuare a războiului, avocaţii mei s-au ocupat amănunţit de încadrarea juridică a chestiunii. Nu insist. Ceea ce ţin să se mai ştie aci este că: finanţarea armatei române – care a luptat peste graniţă, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanţelor. Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceştia, fără plată – adică s-a pus în sarcina lor, prin convenţii economice. În schimb, toată activitatea de finanţare a Ministerului de Finanţe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu faţa către Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Mărturia generalului Borcescu, şeful Secţiei Marelui Stat Major, care a organizat această armată, a generalului Mardare şi a generalului Stănescu, care, politiceşte şi militariceşte a folosit-o!) La a treia mobilizare, ministrul de Finanţe Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fiind eu de faţă –, după cum am dovedit cu depoziţia generalului Mardare, ca această mobilizare să se facă în alte condiţii decât cele care asigurau ţării libertatea de acţiune, în cazul ieşirii din război. Iar la Consiliul de Miniştri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de faţă; dar, din informaţiile dobândite de la ministrul meu, în acel consiliu nu s-a decis continuarea războiului, ci începerea discuţiilor pentru încheierea armistiţiului.   În ceea ce priveşte acum rezultatele politicii economice la care am colaborat: 1. Este un neadevăr că teritoriul ţării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, şi tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanţare. În cantităţi, cele trei produse principale de export: cereale, lemn şi petrol, s-au exportat în cantităţi mult mai mici ca în vremurile normale. În schimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantităţi record. Şi rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor ţării, dar şi crearea în ţară a unei baze de aprovizionare pentru operaţiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaţilor în nouă luni după 23 august 1944 au depăşit pe cele făcute nemţilor în patru ani. Toate afirmaţiile de mai sus sunt dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed în original, cu semnăturile autorităţilor respective.   2. România şi-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face faţă la Vest (mărturiile Borcescu şi Mardare), armată care era destinată să asigure – şi care a asigurat – libertatea de acţiune politică a ţării şi i-a permis să realizeze actul de la 23 august [1944], liberând teritoriul naţional de germani şi executând clauzele militare ale convenţiei de armistiţiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaţilor. Iar Ministerul de Finanţe, pentru această finanţare, a zis: „Pentru asta, dăm!”;   3. În sfârşit, România a obţinut, pe deasupra, şi peste opt vagoane cu aur şi devize aur de la nemţi, ceea ce i-a permis Băncii Naţionale [Române] să-şi dubleze aproape stocul de aur, faţă de situaţia din aprilie 1941, sporindu-se (şi cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc. Aurul, ştie oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piaţă, este semnul însuşi al independenţei economice. Şi, pentru că d-l procuror a spus că ceea ce se plătesc sunt rezultatele, să-mi daţi voie să reţin aceste trei rezultate, pentru care se cere să fiu condamnat, fiind dovedit că, în afară de ele, alte fapte proprii nu sunt puse de acuzare în sarcina mea. Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale şi nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporţie de peste 3/4 de Germania din alte părţi –, faţă de o Germanie, aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea şi monopolul întregului tranzit european –, afară de statele vecine. Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum aţi văzut: 1. Adversarii noştri de la Institutul de Conjunctură, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justiţie, doi foşti subsecretari de stat de după 23 august [1944] (Manuilă şi Iordan), un fost ministru de Comerţ (Christu), doi consilieri economici trimişi azi la Conferinţa Păcii (Zilber şi Christu), doi secretari generali în funcţie (E. Demetrescu şi E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, şi altul, conducătorul Institutului Statistic (Manuilă) şi cei mai distinşi economişti ai partidului comunist (Zilber şi Pătrăşcanu), doi subşefi de Stat Major din acel timp (Mardare şi Borcescu), însuşi şeful guvernului de la 23 august [1944] şi şeful de Stat Major al operaţiunilor ţării împotriva Germaniei (generalul Sănătescu, în procesul generalului Stoenescu de la Secţiunea a VIII-a); 2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, într-un raport, a cărui existenţă nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauză că ni s-a redus numărul de martori şi n-a fost permis a pune fiecăruia decât câte o singură întrebare. În acest raport către guvernul său, această Legaţie neutră afirma, asupra rezultatelor politicii economice a României faţă de Germania, următoarele: „Ceea ce România a putut obţine de la Germania, în aceşti ani, ţine de domeniul miracolului”; 3. Lucrul acesta l-a recunoscut (şi vedeţi că consemnul e unanim: foşti aliaţi, adversari, neutri) însuşi conducătorul poporului german, când a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistentelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: „Nu pot pricepe cum România, care a fost aşa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice”. Două politici, deci, clar deosebite: una generală, de care s-a arătat că nu suntem răspunzători; una economică, la care am lucrat şi care a fost o politică de rezistenţă, şi ale cărei rezultate contrastează straniu cu dezastrul însemnat al celei dintâi.   Nu ştiu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuţiei economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuţia ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareşalul tuturor ruşilor, Stalin, în legătură cu felul în care ţăranii preţuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viaţa oamenilor. Povestea odată, deci, mareşalul Stalin – voind să arate sentimentul preţuirii vieţii omeneşti – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă. Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, şi s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareşalul s-a apropiat de un om din partea locului şi l-a întrebat: „Cum se poate, moşule, una ca asta? Să jertfiţi trei feciori pentru o iapă?” Şi moşul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt ţărani în lume, i-a răspuns: „Feciori facem fiecare iar, câţi vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!” Aşa judecă tot omul acestui pământ şi aşa judecă, peste tot, neamurile de ţărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor „volontiers leurs fils, rarement ieur cheval, mais jamais leur ecu”[5] . Sentimentul acesta că pentru o ţară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrăţeşte cu personalitatea lui, e un sentiment adânc. Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă viţelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor. Sentimentul ăsta l-a avut şi tatăl meu când a robit o viaţă de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nicio veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiaşi minister. Şi, acelaşi sentiment l-am avut eu, când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice şi financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac faţă şi să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa. Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât şi aceşti oameni alături de care am stat şi cu care m-am înţeles, fără să ne fi vorbit dinainte, şi care ne-am coordonat acţiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror –, pentru neam, şi multă slavă, dar şi multă jale, şi pe care nu noi o făcusem. Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înţelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv: „oamenii pământului”, a căror zestre nu se vinde şi care-şi trag numele „de la moşie, de la râuri şi de la plaiuri”, şi care – după vorba lui Mihai Eminescu – şi-au apărat totdeauna mai întâi „sărăcia” şi „nevoile” şi „neamul” … Dar aceasta este etica neamului meu şi lui, şi numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare şi nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Bârsana Maramureşului, pe care te-am părăsit într-o noapte din 1939, când unitatea în care eram mobilizat se disloca spre miazănoapte, spre a face faţă mobilizării româneşti în sprijinul Cehoslovaciei ameninţate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o să le uit şi care mi-au fost întotdeauna îndreptar, când am avut în mână grijile bunului public; tu, baciule, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa mea de lucru, cât am fost subsecretar de stat, şi pe care te-am cercetat în gând, întotdeauna – când am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finanţare, de înzestrare – cu întrebarea: „Ce ţi-e ţie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur că ai să înţelegi ceea ce conducătorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau „despărţiţi – vorba istoricului grec – de munţi şi de frica reciprocă”, nu a putut să înţeleagă… Şi, de aceea, ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar şi de această Curte, socoteală.   Am zis!     ULTIMUL CUVÂNT   Rostit în apărarea sa de   MIRCEA M. VULCĂNESCU   În ziua de 15 ianuarie 1948 în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, în procesul celui de-a! doilea lot al foştilor miniştri şi subsecretari de stat din guvernarea mareşalului Antonescu — acuzaţi că au provocat dezastrul ţării — în baza legilor Nr. 312/1945,455/1946 şi 291/1947 [6]       [1] Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe între 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944. În acest interval, miniştri ai Finanţelor au fost generalul N. Stoe-nescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta. [2] În primăvara lui 1932 un grup de tineri entuziaşti au întemeiat Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion”, în care au activat Petru Comarnescu, Paul Sterian, Dan Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Haig Acterian, Mac Constan-linescu, Mihail Sebastian, Margareta Sterian, Sandu Tudor, H. H. Stahl, Mihail Polihroniade, Constantin Floru, Mircea Vulcănescu ş. a. „Criterion” îşi inaugurează activitatea în octombrie 1932, cu ciclul de simpozioane „Idoli” şi cu ciclul de prezentări „Cultura românească actuală”. Primul simpozion a fost consacrat lui Lenin. Dezbaterea s-a desfăşurat în seara zilei de 13 octombrie 1932, la Fundaţia Universitară „Carol I”; sub preşedinţia lui C Rădulescu-Motru, au luat cuvântul: Mircea Vulcănescu, care a prezentat „teza leninistă”, Petre Viforeanu (teza burgheză). Henri H. Stahl (teza social-democrată), C. Enescu (teza ţărănistă) şi Mihail Polihroniade (leza tacticii politice). Bucurându-se de un succes enorm, simpozionul a fost repetat în 18 octombrie. Simpozioanele următoare au fost dedicate „idolilor” Freud, Chaplin, Mussollini, Gandhi, Bergson ş. A. [3] „Prezentul”, cotidian economic, financiar şi social, apărut la Bucureşti între 1935-1938. Prim-redactor a fost Plutarc Cotaru, iar dintre colaboratori sunt de amintit Virgil Madgearu, Ernest Ene, N. Ghiulea, Roman Cresin, T. Cristureanu, Ion Răducanu, Mircea Durma, Andrei Şerbulescu (Belu Zilber) ş. a. Mircea Vulcănescu a colaborat, cu pseudonimul Veritas sau cu numele propriu, de la numărul 1 (2 februarie 1935). [4] La începutul lunii august 1946 Mircea Vulcănescu mai era încă director la Datoria Publică. Ministru al Finanţelor era Alexandru Alexandrini. [5] „Cu plăcere fiii lor, arareori calul, dar niciodată… banul lor”. (Fr.) [6] Deasupra titlului, Mircea Vulcănescu a notat cu creionul: „Rog a vedea modificările făcute cu cerneală. Unele îndreaptă erori de sens importante. De pildă, «Vest» În loc de «Est» la pag. [lipsă în text; am ţinut seama de toate modificările autografe]. A vedea însă că în corecturile mele am pus – din grabă – unele virgule de prisos”. Iar sub titlu, din lipsă de spaţiu deasupra, a adăugat; „Pasajele însemnate [] nu au fost citite în faţa Curţii, întrucît a trebuit să mă restrâng la 4 ore. Cele de la pag. 53, 54 şi 56 [respectiv, de la p. 37, 126-128, 131-132 din ediţia de faţă] sunt necesare, deoarece constituie dezvoltări juridice. Celelalte pot lipsi (unele sunt chiar repetări ale celor spuse)”. Cât de încrezător era Mircea Vulcănescu în Dreptatea sa şi cât de grijuliu cu editorul ediţiei de faţă! Se înţelege că în această ediţie am eliminat parantezele drepte, dar am notat de fiecare dată, la sfirşitul fragmentului cuprins între [] că acel pasaj n-a fost citit în faţa Curţii. Sunt, în total, 15 pagini (dactilo obişnuit, la două rânduri).  

Cartea întîi     CAPITOLUL ÎNTÂI   1   Sanka[1] sări de pe cuptor, nimerind cu poponeţul în uşa burduşită. Iaşka, Gavrilka şi Artamoşka îşi urmară de grabă surioara: îi apucase setea pe toţi deodată. Dădură buzna în tinda întunecoasă, pe urma nourului de abur şi de fum care năvăli din odaia îmbâcsită. Prin ferestruica de ţiplă, coperită cu o spulberare de omăt, abia se prefira lumina viorie. Era frig. Butoiul cu apă şi căuşul de lemn prinseseră o brumă de promoroacă. Copiii, desculţi, săreau de pe un picior pe altul. Sanka era îmbrobodită. Gavrilka şi Artamoșka aveau pe ei nişte cămeşuici care le ajungeau taman bine până la buric. ― Închideţi uşa, afurisiţilor! strigă din casă maica lor, stând în picioare lângă cuptor. În vatră, o mână de găteje luă foc deodată, cu flacără vie. În lumina văpăii se desluşi o clipă faţa zbârcită a mamei. Sub barişul ponosit, ochii ei lăcrimaţi scânteiară înfricoşător, ca în chipurile zugrăvite pe icoane. Speriată, Sanka trânti uşa din răsputeri; apoi luă cu căuşul din apa stătută, bău, cronţăi un crâmpei de gheaţă şi dădu de băut şi frăţiorilor. Pe urmă, le spuse în şoaptă: ― Vi-i frig? Dacă nu, să ieşim oleacă afară, să vedem cum înhamă tăicuţu’ calul... În ogradă, tăicuţul punea telegarul la sanie. Ningea domol. Pe cer se vălmăşeau nouri de omăt; câteva stăncuţe se înşiruiseră pe zaplazul înalt. Frigul era mai blajin ca în tindă. Tăicuţul, Ivan Artemici, cum îi spunea mama, sau Ivaşka Brovkin, cum îl chemau oamenii şi cum îşi zicea şi el, când se afla printre străini, îşi îndesase cuşma înaltă peste sprâncenele-i încruntate. Barba roşcată nu şi-o mai pieptănase de la pocroave… Peste zăbunul de aba se încinsese sub mijloc cu un curmei de rafie; mănuşile şi le vârâse în sân; opincile scârţâiau a mânie pe omătul gălbejit de balegă. Tăicuţul nu izbutea să lege hamul putred, numai noduri. ― Trăsni-te-ar Dumnezeu, blestematule! răcni el cu năduf. Calul era murg, scurt în picioare şi burduhos, aidoma stăpână-su. Copiii se ţârâiră în faţa uşii şi rămaseră zgribuliţi pe pragul îngheţat, măcar că-i pişcă gerul. Cel mai mic, Artamoşka, îngăimă: ― Nu-i nimica, o să ne-ncălzim pe cuptor… Mântuind cu înhămatul, Ivan Artemici îşi adăpă calul din ciutură. Dobitocul bău îndelung, umflându-şi pieptul miţos: „Dacă nu-mi daţi de mâncare ca lumea, încaltea să beau pe săturatele…“ Tăicuţul îşi puse mănuşile şi luă biciul ascuns sub paie. ― Intraţi în casă, procleţilor! strigă către copii, sărind pe-o rână în sanie. După ce ieşi pe poartă, calul, luându-şi avânt, porni în trap mărunţel pe sub o streaşină de molizi înalţi, presuraţi cu omăt, către conacul boiernaşului Volkov. ― Văleu, tare-i frig, tare-i frig, se tângui fata. Copiii intrară fuguţa în odaia întunecoasă şi se căţărară pe cuptor, clănţănind din dinţi. Învăluiri de fum călduţ, uscat se înălţau spre bagdadia neguroasă şi ieşeau pe o ferestruică, anume făcută deasupra uşii; casa n-avea horn. Mama frământa nişte aluat. Gospodăria nu era chiar nevoiaşă: aveau cal, vacă şi patru găini. Despre Ivaşka Brovkin se spunea că-i om „cu stare“. Jeraticul cădea, fâsâind, de pe grătar în apă. Sanka trase un cojoc peste ea şi peste frăţiori şi începu iarăşi să spună poveştile ei spăimoase despre duhuri, ducă-se pe pustii! ― care tot hodorogesc noaptea pe sub duşumele… ― Tare m-am speriat mai adineaorea! Zău că nu vă mint… Era după uşă o grămadă de gunoi şi pe gunoi, un măturoi… Mă uit eu de pe cuptor şi ce să vezi? Maică precistă! Numai ce se iţeşte de sub măturoi un cap buhos, cu nişte musteţi ca de motan… ― Văleu, vă-le-leu! scânciră ţâncii, ghemuindu-se înfricoşaţi sub cojoc.     2   Drumul uşor bătătorit trecea prin codru. Molizii străvechi ţărmureau cerul. Pământ sărac, sihlă pustiită de furtuni, bunget de codru. Cu doi ani în urmă, pământul acesta fusese desprins din ocina boierului Volkov, care intrase în slujbă la Moscova şi trecut lui fecioru-său, Vasili. Despărţământul pământurilor dvoreneşti îi hotărâse lui Vasili patru sute cincizeci de deseatine şi treizeci şi şapte de şerbi, dimpreună cu cimotia lor. Vasili şi-a durat conac, cheltuindu-şi toţi banii, astfel că a fost silit să zălogească jumătate din moşie la o mânăstire. Călugării i-au dat bani cu camătă mare: douăzeci de copeicuţe la fiecare rublă. Primind pământul, el a trebuit să intre în slujba stăpânirii, grijind să aibă la toată vremea cal bun, platoşă, sabie, flintă şi ţinând pe seama lui încă trei oşteni dintre şerbii ce-i avea, tot călări, cu caftane, platoşe, săbii şi sahaidace… Pe banii primiţi de la mânăstire, cu mare anevoinţă şi-a putut rostui tot acest bucluc. Dar el cu ce să trăiască? Cu ce să-şi ţină slugile? Dar camăta călugărilor? Visteria împărătească nu cunoaşte cruţare. În fiecare an alte porunci, alte angarale, alte dări şi dijme. Ţie ce să-ţi mai rămâie? Şi, pe deasupra, tot bieţii moşieri sunt luaţi de piept: de ce se lasă pe tânjeală şi nu strâng dăjdiile la vreme? Nu poţi să iei şapte piei de pe ţăran. Războaiele, răzmeriţele şi zâzaniile au sărăcit ţara sub răposatul ţar Alexei Mihailovici. De când afurisitul tâlhar Stenka Razin a răscolit daturile cu răzvrătirea lui, ţăranii nu mai ştiu de Dumnezeu. Cum îi strângi cu uşa mai tare, cum îşi arată colţii, ca lupii. Fug de corvezi, îşi iau calea către Don şi nu-i mai scoţi de acolo nici cu ucazul, nici cu sabia. Calul, albit tot de promoroacă, bătea trap mărunt. Arcul se prindea de crengi, scuturând o pulbere de omăt. Veveriţele cu cozi stufoase, care mişunau pretutindeni, rămâneau deodată neclintite pe trunchiurile copacilor şi întorceau ochişorii spre călătorul din sanie. Ivan Artemici se culcase pe paie şi cugeta. Atâta îi mai rămăsese ţăranului: să cugete… „Fie… Dă-i asta, dă-i aia… Plăteşte ăstuia, plăteşte ăluia… Dar ţara asta-i sac fără fund! Poţi s-o saturi? Doar nu fugim de muncă, ştim să ducem greul. Acu, boierilor de la Moscova le-a venit poftă să se plimbe numa-n rădvane aurite: Dă-le fârtate şi pentru rădvane, îmbuibaţilor! Ei, fie… Porunceşte, ia ce-ţi trebuie, dar nu-ţi bate joc… Asta e, frăţioare, dacă iei şapte piei de pe om, se cheamă că e bătaie de joc. Slujbaşii ţarului s-au înmulţit cu nemiluita: unde te duci, dai peste un diac, peste un pisar, peste un hârţogar, care stă şi zmângăleşte… Dar ţăranul e unul singur. Vai şi amar de noi, oameni buni! Mai bine să-ţi iei lumea-n cap. Să te înfulece o fiară în codru şi să piei, decât să mai înduri atâta batjocură… După feleşagul ista n-o să mai huzuriţi voi multă vreme pe spinarea noastră...“ Cam aşa chibzuia Ivaşka Brovkin sau poate ― cine ştie, ―  altfel… Deodată dădu cu ochii de Ţiganu (aşa îl poreclise lumea), un ţăran cu chip înfricoşător, cu părul negru încărunţit, şerb şi el pe moşia lui Volkov. Venea cu sania de la pădure şi mâna calul’ stând în genunchi. Pe vremuri fugise din şerbie şi pribegise vreo cincisprezece ani. După aceea ieşise un ucaz împărătesc, ca toţi şerbii fugari, fără osebire dac-au fugit mai de curând sau mai de mult, să fie înapoiaţi moşierilor. Ţiganu se oploşise într-un sat din preajma Voronejului. Oamenii stăpânirii l-au înhăţat şi l-au dus îndărăt la bătrânul Volkov. Ţiganu şi-a luat iar lumea-n cap, dar l-au prins şi de data asta. Atunci s-a dat poruncă să-l bată cu gârbaciul, fără îndurare şi să fie ţinut închis la conac. Când i s-o lecui spinarea, să-l bată iar şi iar să-l închidă. Şi tot aşa, mereu, până i-o trece mişelului pofta să mai fugă. Şi Ţiganu n-a scăpat de osânda aceasta, decât atunci când l-au trecut printre şerbii lui Vasili. ― Bună vremea, rosti Ţiganu, sărind în sania lui Ivan. ― Bună să-ţi fie inima. ― Ce mai veste poveste? ― Nimic acătării, pe câte ştiu. Ţiganu îşi scoase o mănuşă şi îşi netezi mustaţa şi barba, tăinuind o privire vicleană. ― M-am întâlnit cu un om în codru. Zice că ţarul trage să moară… Ivan Artemici se săltă pe-o rână, cuprins de spaimă… „Phii…” Îşi scoase cuşma şi îşi făcu cruce: ― Pe cine o să pună ţar acuma? ― Zice că n-ar fi altul decât băieţaşul Petru Alexeevici. Dar ista abia a fost înţărcat de mumă-sa… ― Văleu, măi frăţioare! se tângui Ivan, trăgându-şi cuşma pe sprâncene şi holbând albul ochilor. Acuma să vezi ce-or să mai împărăţească boierii! O să fie vai şi amar de noi… ― Poate c-o să fie vai şi-amar, poate că nu. De! Ţiganu se trase mai aproape de Ivan şi-i făcu cu ochiul. Omul acela prorocea c-o să se isce răzmeriţă… Om trăi să mai mâncăm şi noi pită, că mult am mai pătimit. Ţiganu îşi rânji dinţii de drac şi începu să râdă. Apoi, tuşi atât de amarnic, că vui pădurea. O veveriţă ţâşni dintr-un copac şi le tăie drumul. Omătul se scutura prăfuit de pe crengi şi o bură piezişă, strălucitoare, de cleştar, prinse să scânteieze în învăpăierile asfinţitului. Departe, la capătul drumului, pe-un dâmb, conacul lui Volkov îşi înălţa zaplazurile uriaşe, coperişurile povârnite şi fumegările care se prefirau în zare. Deasupra, spânzura soarele rotund, mare, sângeriu.   3   Ivaşka şi Ţiganu opriră caii în faţa porţilor zdravene. Deasupra lor, sub o streaşină lată, priveghea icoana înălţării sfintei cruci. Zaplazul înalt împrejmuia conacul pe toată întinderea lui. Cei dinlăuntrul său n-aveau a se teme, de bună seamă, nici de tătari… Drumeţii îşi scoaseră cuşmele. Ivaşka trase inelul de la portiţă şi rosti potrivit obiceiului: ― Doamne Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi… Averian, paznicul, veni către poartă scârţâind din opinci şi se uită afară printr-o crăpătură. Erau de-ai lor. „Amin“, răspunse el şi deschise. Oamenii mânară caii în ogradă. Se opriră cu capetele goale, trăgând cu coada ochiului spre ferestrele cu ţiplă ale casei boiereşti. La intrare, era un foişor cu scară repede. Un foişor frumos, din lemn dăltuit, cu turla bulbucată. Deasupra, se înălţa coperişul povârnit al casei, cu marginile aduse rotund şi cu creasta aurită. Catul de jos era clădit din bârne groase. Vasili Volkov îl întocmise pentru cămări, având a-şi ţine acolo merindele de iarnă şi de vară: grâne, cărnuri afumate şi sărate, murături. Dar ţăranii ştiau că în cămările acelea nu-s decât guzgani. Scara, ce-i drept, era măiestrit făurită. Orice cneaz s-ar fi mândrit cu ea. ― Averian, pentru ce ne-a poruncit boierul să venim cu caii? E vreo corvoadă nouă? întrebă Ivaşka. Nu mai datorăm nimic, pare-mi-se… ― Aveţi să duceţi nişte oşteni la Moscova… ― Iar să ne dăhulăm caii? ― Se aude ceva? întrebă Ţiganu, venind mai aproape. Vrun război? Vro răzmeriţă? ― Asta-i mai presus de mintea ta şi a mea, răspunse smerit Averian, un bătrân cu părul alb. Dacă îţi porunceşte, îi duci. Chiar astăzi a cărat încoace pentru voi un car de nuiele… Averian porni către odaia lui, păşind greu pe picioarele ţepene de bătrâneţe. În amurgul de iarnă, se ivea ici-colo câte o ferestruică luminată, în cuprinsul ogrăzii se înghesuiau acareturi de tot felul: grajduri, beciuri, odăi de slugi şi o covălie. Jumătate din ele nu foloseau însă la nimic. Volkov n-avea la curte decât cincisprezece slugi, care trăiau ca vai de ele. Munceau, fireşte. Arau cu chiu cu vai, semănau, cărau lemne, dar se putea trăi din asta? Trudă de robi. Unii spuneau că Vasili ar fi mânând câte o slugă la Moscova, ca să cerşească pe la biserici, făcând pe nătângul şi aducându-i după aceea banii adunaţi. Se mai spunea, de asemenea, că alţi doi şerbi cutreierau prin stoliţă cu coşurile-n spinare, vânzând linguri, opinci şi ţivlitori… Ehei, mujicul e talpa ţării. El te hrăneşte… Ivaşka şi Ţiganu stăteau în ogradă, sub adumbrirea amurgului şi se gândeau. N-aveau de ce să se grăbească. Nu-i aştepta nici o bucurie. Ce-i drept, bătrânii povesteau că, înainte vreme, era mai uşor: dacă nu te învoiai cu stăpână-tu, te duceai la altul. Acuma însă aşa ceva nu mai era îngăduit. Trebuia să stai unde ţi s-a hotărât. Ai primit poruncă să-l hrăneşti pe Vasili Volkov? Fă cum ştii şi hrăneşte-l. Toţi au căzut în şerbie. Şi trebuie să te aştepţi la vremuri şi mai grele… O uşă scârţâi şi o fată de la curte, cu capul gol ― ce ruşine! ― veni degrabă prin omăt: ― Boierul a poruncit să deshămaţi caii. Peste noapte mâneţi la curte. Da’ să vă ferească Dumnezeu să le daţi din paiele boierului… Ţiganu dădu s-o plesnească cu codiriştea peste dosul rotunjor, dar fata fugi… Deshămară pe îndelete şi după aceea porniră să-şi cate loc de hodină la odaia rândaşilor. Aici, câţiva oameni de la curte, vreo opt la număr, care şterpeliseră de la boier o lumânare de seu, trânteau pe masă, cu parapon, nişte cărţi soioase, cercând să-şi întoarne cele câteva copeici pierdute… Larmă, gâlceavă… Unul ascunse banii în gură şi altul cât pe ce să-i rupă buzele. Nişte fluieră-vânt — dar erau sătui! Alioşka, băiatul lui Ivan Artemici, şedea într-un ungher pe o laviţă, într-o cămeşuică de pânză groasă şi cu opinci sparte-n picioare. Toamna trecută, rămânând dator cu o parte din dări, împins de foame, Ivan Artemici fusese nevoit să-l dea boierului în robie de veci. Băiatul avea ochii mari, ca şi maică-sa. Din cap îi lipseau smocuri de păr, pesemne că-l băteau. Ivan trase cu coada ochiului către băiat. I se rupea inima de mila lui, dar nu scoase nici o vorbă. Alioşka se închină, tăcut, în faţa lui taică-său. Acesta îi făcu semn să se apropie şi-l întrebă în taină: ― Aţi mâncat? ― Am mâncat. ― Iha şi mi-am uitat pita în ogradă. Minţea: avea în sân un codru de pâine, înfăşurat într-un ştergar. Vezi de-mi fă şi mie rost de ceva… Ascultă, Alioşka… Mâine dimineaţă mă duc să mă arunc la picioarele boierului. Nu-mi văd capul de treburi. Poate s-o îndura de mine. O să pleci tu în locul meu la Moscova. Alioşka încuviinţă apăsat din cap: „Bine, tată“. Scoţându-şi opincile, Ivan începu vorba pripit şi vioi, ca şi cum ar fi fost vesel şi sătul: ― Ian ascultaţi, măi flăcăi, în fiecare zi e veselia asta la voi? Aşa viaţă mai zic şi eu… Aruncând cărţile, o matahală de argat întoarse capul către el: ― Da’ tu cine eşti, să ne ţii socoteală? Fără să mai aştepte bătaia care îl păştea, Ivan se duse la culcare..   4   Vasili Volkov avea musafir un megieş, pre numele său Mihaila Tîrtov, un boiernaş cu pământ puţin. Măsese peste noapte la el. Mâncară devreme. Pe crivaturile largi, aşezate aproape de soba humuită, slugile aşternuseră pâsle subţiri, perine şi blăni de urs. Tineri fiind, nu-i lua somnul. Era cald. Şedeau pe crivaturi, numai în cămeşi şi izmene. Stăteau de vorbă în negura amurgului, căscau şi îşi făceau cruce în dreptul gurii. ― Pe tine, Vasili, te pizmuieşte multă lume, spuse apăsat şi încet oaspele. Dar ia pune-te în pielea mea. Suntem paisprezece la tata. Şapte au primit pământ. Se trudesc pe pârloagă, dar n-au oameni din destul; unul are doi şerbi, altul trei; ceilalţi s-au risipit în lume. Eu sunt al optulea dintre fraţi şi mă înfăţişez mâine ca să-mi dea pământ, O să-mi dea un sat prăpădit şi o baltă cu broaşte. Cu ce să trăiesc? Spune şi tu… ― Toţi o duc prost în ziua de azi, zise Vasili depănând pe degete nişte mătănii din lemn de chiparos, care-i atârnau între genunchi. Toţi ne zbatem… Cum să trăieşti?… ― Bunicul meu avea cin mai de seamă ca Goliţîn, spuse Tîrtov, a stat de strajă zi şi noapte la racla lui Mihail Feodorovici[2]. Iar noi umblăm acasă în opinci… Şi nici măcar nu ne mai ruşinăm. Nu ne gândim la cine ştie ce hatâruri, vrem doar să trăim… Tata s-a tot dus cu jalobe la Despărţământul pământurilor, bătând toate pragurile; în ziua de azi, dacă nu aduci plocoane grase, nu dobândeşti nimic. Să-i dai diacului, să-i dai pisarului, să-i dai ajutorului de pisar. Unii nici nu vor să ia. Strâmbă din nas, zicând că le dai ce nu trece pe apă. L-am rugat şi noi o nimica toată pe pisarul Steopka Remezov. I-am trimes plocon zece altîni ― îi strânsesem cu chiu cu vai şi un pud de caracudă sărată. Lacom şi beţiv cum e, a luat banii, dar caracuda a zvârlit-o cât colo… Unii, mai isteţi, fac ce fac şi-şi deschid drum. „Velodea Cemodanov a ajuns cu jaloba până la ţar şi a primit două sate în stăpânire de veci. Dar toată lumea ştie că în războiul trecut Volodea a fugit din faţa leşilor de-i scăpărau călcâiele, iar tătâne-său s-a făcut nevăzut de trei ori de pe câmpul de luptă de lângă Smolensk. Şi, în loc să le ia pământul şi să-i scoată din case pentru treaba asta, le mai dă şi sate… Nu-i dreptate…“ Un răstimp tăcură. Soba dogorea. Greierii ţârâiau sec. Era linişte şi plictiseală. Nici câinii din ogradă nu mai lătrau. Volkov vorbi îngândurat: ― De ne-ar lua vreun rigă în slujbă, la venetici, sau la Râm sau la Viana… într-o clipită aş pleca… Vasili Vasilievici Goliţîn i-a dat lui naşu-meu o carte, am luat-o şi am citit-o… Toate noroadele trăiesc în avuţie şi îndestulare, numai noi am rămas nişte calici… Am fost de curând la Moscova. Aveam trebuinţă de un meşter de arme şi m-au îndrumat în aşezarea Kukui, la nemţi… Nu sunt pravoslavnici şi Dumnezeu are să-i judece pentru asta… Dar când am trecut de zidul împrejmuitor, ce să vezi? Uliţele erau măturate, casele curate şi vesele, grădinile potop de flori…Şi cum umblam aşa, m-a cuprins ruşinea şi mă minunam ca de un vis… Oamenii sunt prietenoşi… Şi doar trăiesc alăturea de noi, dar ce bogăţie e la ei!… Kukuiul singur e mai bogat decât întreaga Moscovă cu toate mahalalele ei… ― Să te apuci de negoţ? Îţi trebuie parale, urmă Mihaila, privindu-şi picioarele desculţe. Să te faci strelit? Nici asta nu-i vreo procopseală. Până să ajungi sotnic, îţi iese părul prin căciulă. Deunăzi a trecut pe la taică-meu Danilo Menşikov, unul din rândaşii ţarului. Spunea că vistieria n-a mai plătit lefurile streliţilor de doi ani şi jumătate. Iar dacă faci tărăboi, te vâră la popreală. Polcovnicul Pâjov îi mână pe streliţi la moşiile lui de lângă Moscova, unde muncesc ca şerbii… Când s-au dus să se jeluiască, i-a bătut cu cnutul în faţa casei armaşilor. Streliţii sunt tare mâniaţi. Menşikov spunea: „Aveţi răbdare, o să vă arate ei ce pot…“ ― Se spune că dacă ai pe tine blană boierească nu-i bine să treci dincolo de apa Moscovei. ― E de mirare? Am sărăcit cu toţii… Atâtea dări, dijme, vămi, să-ţi iei lumea-n cap, nu alta… Menşikov spunea că străinii care fac negoţ la Arhanghelsk şi la Holmogorî au case de piatră. Ce cumpără în străinătate pe o rublă, vând la noi pe trei… Iar la negustoraşii noştri putrezeşte marfa în raft de lacomi ce sunt. Târgoveţii nu mai pot îndura atâta urgie şi fug care încotro: unii prin împrejurimi, alţii se pustiesc în stepe. Aud că au pus dare şi pe copcile din gheaţă… Şi unde merge tot bănetul ăsta? Menşikov spunea că Vasili Vasilievici Goliţîn şi-a durat palat pe malul gârlei Neglinnaia. Pe din afară e îmbrăcat cu foi de aramă, iar pe dinăuntru în piele aurie… Vasili înălţă capul şi se uită ţintă la Mihaila. Acesta îşi trase picioarele sub crivat şi-l privi, la rândul său, pe Vasili… Până mai adineaorea, părea un flăcău domol; acum, parcă ar fi altul: zâmbeşte pe sub mustaţă, îi tremură piciorul şi crivatul dârdâie sub el… ― Ce-i cu tine? îl întrebă încet Vasili. ― Săptămâna trecută, un chervan a fost prădat lângă Vorobiovo. N-ai auzit? (Vasili se încruntă şi strânse mai tare mătăniile în mână). Chervanul unor neguţători care aduceau ţesături scumpe. Zoreau să ajungă la Moscova înainte de cină, dar n-au mai ajuns… Unul dintre ei a scăpat cu viaţă şi a făcut jalbă. Au sărit armaşii să-i prindă pe tâlhari, dar n-au mai găsit decât urme… şi alea acoperite de omăt… Mihaila pufni într-un râs care-i sălta umerii: N-avea grijă, că n-am fost acolo. Mi-a spus Menşikov… Se aplecă spre Vasili. Zice că urmele au dus drept în Varvarka, la conacul lui Steopka Odoevski… mezinul cneazului Odoevski… de o samă cu noi… ― Hai să ne culcăm, e vremea să dormim, grăi posac Vasili. Mihaila râse iarăşi, de data aceasta cu amărăciune: ― Am glumit cât am glumit, acu’ hai la culcare. Se ridică sprinten de pe crivat şi se întinse, trosnindu-şi încheieturile. Îşi turnă cvas într-o cană de lemn şi bău îndelung, uitându-se peste buza cănii la Vasili. ― Steopka Odoevski are douăzeci şi cinci de slujitori, toţi înarmaţi cu săbii şi cu puşti… haidăi gata la orice… A ştiut cum să-i muştruluiască: nu le-a dat de mâncare vreme de un an şi mai bine, lăsându-i să iasă noaptea în târg, după pradă… Sunt ca nişte lupi. Mihaila se întinse pe crivat, trase peste el blana de urs şi îşi puse o mână sub cap. Ochii îi sticleau. ― Ai de gând să mă pârăşti pentru ce ţi-am spus? Vasili agăţă mătăniile şi se culcă tăcut, cu faţa la peretele din bârne de pin din care mustea răşina. După o vreme de tăcere răspunse: ― De ce să te pârăsc!?   5   Dincolo de poarta Valului de pământ, drumul desfundat se răsfira în uliţi, care şerpuiau printre ziduri, garduri şi case de lemn înguste şi înalte, cu câte două locuinţe. Pretutindeni se vedeau mormane de cenuşă, stârvuri, oale sparte, zdrenţe lepădate: totul se arunca în uliţă. Alioşka păşea pe lângă sanie, cu hăţurile în mână. În ea se aflau trei şerbi, purtând pe cap coifuri ostăşeşti croite din mucava şi umplute cu câlţi, îmbrăcaţi în caftane de pâslă, groase, tighelite, cu gulere înalte. Aceştia erau oştenii lui Vasili Volkov. Nemaiavând bani să le cumpere zale, îi îmbrăcase în caftane, cu toate că-i era teamă să nu se facă de ruşine şi să nu fie dojenit la cercetarea oastei: şi armele şi îmbrăcămintea oamenilor lui Volkov erau o înşelăciune şi nu se potriveau nici pe departe cu rânduiala hotărâtă. Vasili şi Mihaila călătoreau în sania Ţiganului. După ei, două slugi duceau calul lui Vasili, cu cioltar bogat şi cu şa persienească şi pe al lui Mihaila, ca vai de el, cu o tarniţă ferfeniţită. Mihaila era posomorât. Mulţimea de dvoreni şi boiernaşi cu zale şi platoşe rămase de la bunici, cu caftane şi feregele noi, le-o lua înainte, strigând şi dând bice cailor; tot ţinutul se aduna în piaţa Lubeanskaia, unde urma să se facă cercetarea oastei, după care aveau să se împartă moşii boierilor. Care cum se uita la calul lui Mihaila pufnea în râs: „Hei, îl duci la ţintirimul ciorilor? Vezi că-şi dă duhul pe drum…“ Şi, trecând pe lângă cal, îi croiau câte una cu harapnicul de-l dădeau grămadă, stârnind larmă, hohote de râs şi fluierături… Trecură podul de pe Iauza, pe al cărei mal înalt măcinau sute de mori mici. Merseră la trap, după un şirag lung de sănii şi harabale, printr-o piaţă, de-a lungul unui zid alb, dărăpănat, cu foişoare pătrate şi cu numeroase tunuri la metereze. Lângă micile porţi Measniţkie, oamenii se îmbulzeau în larmă şi sudălmi; fiecare voia să apuce înaintea celuilalt; se loveau cu pumnii, căciulile săreau cât colo, săniile trosneau, caii se ridicau în două picioare. Deasupra porţii, o candelă ardea toată vremea în faţa unei icoane întunecate. Alioşka dădu pe brânci sub o lovitură de gârbaci, îşi pierdu căciula şi abia scăpă cu viaţă! Apucară pe uliţa Measniţkaia… Ştergându-şi sângele care-l podidea pe nas, băietanul se uita în dreapta şi în stânga. Măre Doamne, ce de norod mişuna pe uliţa asta împestriţată de balegă! Din dughene de scânduri, neguţătorii se aplecau în afară, strigând, prinzând trecătorii de pulpanele hainelor, smulgându-le căciulile din cap şi chemându-i înăuntru. De după zaplazurile înalte se arătau clădiri de piatră cu coperişuri povârnite, roşii ori argintii şi turle pestriţe de biserici. Erau mii de biserici, unele mari cu câte cinci turle, altele la răscrucea uliţelor, mici, că de-abia te puteai strecura pe uşă, iar înăuntru, dacă intrau zece inşi, n-aveai cum să te întorci. În pridvoarele deschise, pâlpâiau luminiţele făcliilor deasupra bătrânelor adormite în genunchi. Milogi înfricoşători, cu laţe lungi, îşi fluturau zdrenţele, te înhăţau de picior şi, glăsuind fonfăit, îşi dezgoleau trupurile sângerate şi murdare… Popi fără enorie, cu ochi spăimoşi, vârau sub nasul trecătorilor câte un colac şi le strigau: „Repede, să-ţi fac o slujbă, neguţătorule, că altfel mănânc colacul...“ Pe deasupra bisericuţelor, se vânzoleau nouri de stăncuţe… Cu mare anevoinţă, ajunseră dincolo de Lubeanka, unde oştenii călări se împrăştiaseră în pâlcuri prin toată piaţa. Departe, lângă porţile Nikolskie, se iţea, uriaş cât un horn, un gugiuman boieresc de samuri, împresurat de căciulile diecilor şi de caftanele negre ale staroştilor săteşti. Un bărbat lung şi uscăţiv, cu barba până-n brâu striga dintr-acolo, fluturând o hârtie. Atunci, unul sau altul din dvoreni, cu arme de soi sau cu gioarse vechi, singur sau cu oşteni, ieşea din mulţime şi gonea către masă. Descăleca şi se închina adânc boierului şi diecilor. Aceştia îi cercetau armele, caii şi se uitau în carte, să vadă cât pământ i-a fost dat. Se isca sfadă. Dvoreanul se juruia, se bătea cu pumnii în piept. Unii se rugau şi se văicăreau că au ajuns la sapă de lemn şi că mor de foame şi de frig. Astfel, după o străveche datină, erau chemaţi la cercetare, în fiecare an, oştenii din slujba ţarului, oastea dvorenilor, după care, în primăvară, urmau încercări şi întreceri în meşteşugul războiului. Vasili şi Mihaila săriră în şa. Porunciră să deshame calul Ţiganului şi pe al lui Alioşka, pe care încălecară pe deşelate doi din şerbii lui Volkov, iar celui de al treilea, rămas pe jos, îi porunciră să spună că dobitocul lui şi-a rupt un picior pe drum. Săniile le lepădară. Ţiganul se agăţă de scara şeii: „Unde-mi luaţi calul? Boierule! Milostive!…“ Vasili îl ameninţă cu biciuşca: „Lasă gura…“ Când boierul se depărtă, Ţiganul trânti în urmă-i o cumplită sudalmă de mumă, aruncă hamul şi arcul în sanie şi se lungi şi el, îngropându-se în paie de necaz… Pe Alioşka îl uitaseră cu totul. Băietanul puse hamurile în sanie. Fără căciulă, îmbrăcat cu o bundiţă zdrenţuită, îl pătrunsese frigul. Ce să-i faci, asta e soarta ţăranului, trebuie să rabde. Deodată flăcăuaşul adulmecă un miros plăcut. Trecea un târgoveţ grăsun, cu ochii mici şi cu o căciulă de iepure în cap, sprijinind pe burtă o tabla cu plăcinte coapte în spuză, învelite cu nişte cârpe, din care se înălţau aburi calzi. Măi, al dracului! Dăduse de o parte cârpele şi se uita pieziş la Alioşka: „Rumeioare, fierbinţi!“ De poftă, Alioşka simţea că-i vine rău de la lingurică. ― Cum le dai, uncheşule? ― O jumătate de firfiric perechea. Îţi lingi degetele. Alioşka ascunsese în gură jumătatea de firfiric pe care i-o dăduse maică-sa de noroc, când plecase în şerbie. Îi părea rău de firfiric, dar nici foamea nu-l slăbea. ― Dă-mi şi mie, spuse flăcăuaşul încrâncenat. Îşi luă plăcintele şi le înfulecă. De când se ştia el pe lume, nu pusese în gură asemenea bunătate. Dar când se întoarse la sanie, nu-şi mai găsi nici biciul, nici arcul, nici hamul cu opritori: i le şterpeliseră. Sări cu gura spre Ţiganu, dar acesta, vârât sub paie, îl stropşi cu o sudalmă cruntă. Alioşka simţi că i se taie picioarele, că-i vâjâie capul. Se lăsă pe talpa saniei şi izbucni în plâns. Apoi sări în picioare şi începu să întrebe în stânga şi-n dreapta: „N-aţi văzut cine mi le-a furat?…“ Oamenii râdeau de el. Ce era de făcut? Porni în goană prin piaţă, să-l caute pe boier.   Volkov sta în şa, cu coiful de aramă pe cap, ţinând mâna în şold. Geruiala îi poleise cu chiciură platoşa făurită din plăcuţe şi din inele de fier. Nu-l mai cunoşteai: părea un şoim. În spatele lui, aşteptau cei doi şerbi călări, burduhoşi ca nişte butii, în caftane şi cu baltagele pe umăr. Îşi dădeau seama că nu arată deloc a oşteni. Să mori de râs şi alta nu. Zâmbeau şi ei pe sub mustaţă. Cu lacrimile şiroind pe obraz şi smiorcăindu-se de ţi se rupea inima, Alioşka povesti năpasta care-i căzuse pe cap. ― Tu eşti de vină îi strigă Vasili. O să-ţi tragă tact-tu o scărmăneală de-o să te ia dracu’. Dacă nu face rost de hamuri noi, îl scarmăn eu pe el. Piei de-aici! Nu te mai învârti prin faţa calului! În clipa aceea, diacul cel deşirat îi strigă numele, fluturând o hârtie. Urmat de şerbii care-şi îmboldeau caii cu opincile, Volkov porni în goană, spre porţile Nikolskie. Cneazul Fedor Iurievici Romodanovski, cel mai temut om din Moscova, cu gugiuman de samuri şi cu două veşminte, unul de urşinic, căptuşit tot cu samuri, iar celălalt, o blană de oaie, cu părul pe din afară, pusă peste cel dintâi, şedea în faţa unei mese. Alioşka se tot vânzolea. Ce-i de făcut? Rămăsese şi fără căciulă şi fără de hamuri… Umbla prin piaţă şi scâncea încetişor. Mihaila Tîrtov îl strigă şi, aplecându-se în şa, îl luă de umăr: ― Alioşka! Grăi el cu ochii lăcrimaţi şi cu buzele tremurând. Pentru numele lui Dumnezeu, dă o fugă până la poarta Tver şi întreabă de casa lui Danila Menşikov, rândaşul… Intră înăuntru şi închină-te de trei ori la pământ înaintea lui. Spune-i că mă-rog frumos… Că am un cal cam becisnic… Că mi-e ruşine… Să-mi dea un cal de-al lui pentru o zi, numai ca să-l arăt… Ţii minte? Spune-i că am să-i fiu şi eu de-un ajutor… Nu ştiu ce-aş da, numai să am un cal ca lumea… Plângi şi te roagă… ― Bine, bine, am să mă rog eu, dar dacă n-o vrea? întrebă Alioşka. ― Te îngrop de viu, răcni Mihaila, holbându-se cumplit şi umflându-şi nările. Alioşka o zbughi în goană ca să împlinească porunca. Mihaila dârdâia de frig în şa; n-apucase să înfulece nimic în ziua aceea. Soarele asfinţea într-o negură rece. Omătul se pierdea într-o învăluire albăstrie, scârţâind aspru sub copitele cailor. Era ceasul amurgului şi la toate bisericile din Moscova începură să bată clopotele pentru vecernie. Posomorât, cu capul plecat, Vasili Volkov trecu la pas pe lângă Mihaila. Alioşka nu se mai întorcea. Şi nici nu s-a mai întors.   6   În cămara strâmtă, încălzită din belşug, candelele ardeau înaintea icoanelor, luminând bolta scundă şi zugrăveala ei întunecată: pasărea raiului şi frunze de acantă, răsucite. Sub icoane, într-un crivat larg, cu trupu-i firav cufundat în perine din puf de lebădă, îşi dădea sufletul ţarul Feodor Alexeevici. Sfârşitul acesta era de mult aşteptat; ţarul suferea de scorbut şi i se umflaseră picioarele. La leturghia din dimineaţa aceea nu mai avusese putere să se ţină în picioare; se lăsase în jilţ şi după o clipă se prăvălise la pământ. Când se apropiaseră în grabă boierii, abia de-i mai bătea inima! Îl aşezaseră sub icoane. Picioarele umflate de apă se îngroşaseră ca doi butuci şi acum începuse să i se umfle şi pântecul. Au chemat un doftor neamţ. Slobozindu-i-se apa din trup, ţarul se mai linişti. Dar se stingea clipă cu clipă. Găvanele ochilor i se întunecaseră şi nasul i se ascuţise. O vreme murmură încetişor vorbe pe care cei din jur nu le puteau înţelege. Doftorul îşi aplecă urechea către buzele învineţite ale ţarului: Feodor Alexeevici îngăima nedesluşit, aproape fără să-şi mişte buzele, stihuri lătineşti. Doftorului i se păru că aude un stih de Ovidiu. Să-i vină în minte asemenea lucruri pe patul de moarte? Nu mai încăpea îndoială că ţarul aiura… De la o vreme nu i se mai auzi răsuflarea. Patriarhul Ioakim, cu înfăţişarea-i aspră, cu obrazul ca de ceară, în mantie neagră şi purtând camilafcă cu cruce albă în opt colţuri, hodinea într-un jeţ talienesc, lângă fereastra argintată de chiciură, în ale cărei ochiuri rotunde sclipeau razele lunii. Şedea gârbov şi neclintit, o arătare a morţii. Desprinsă parcă de toţi ceilalţi, ţarina Marfa Matveevna stătea singuratică în picioare, răzimată de perete. Prin negura lacrimilor se uita ţintă la faţa bărbatului ei, care trăgea să moară, la fruntea lui îngustă şi la nasu-i lungit, care abia se lămurea în mormanul de perine. Ţarina abia împlinise şaptesprezece ani, când o luaseră din neamul nevoiaş al Apraxinilor şi o aduseseră la curte pentru frumuseţea ei. Nu fusese ţarină decât două luni. Faţa-i prostuţă, cu sprâncene negre, se buhăise de plâns. Suspina ca o copiliţă şi îşi frângea degetele. Se sfia să bocească. La celălalt capăt al încăperii, stăteau de vorbă în lumina scăzută de sub bolţi, neamurile ţarului, surorile, mătuşile şi unchii, precum şi boierii de sfat: Ivan Maximovici Iazîkov, mic, rotofei, blajin şi mieros, om tare dibaci şi adânc cunoscător al năravurilor de la curte; Alexei Timofeevici Lihaciov, întâiul postelnic, un cărturar bătrân, ursuz dar milostiv şi cneazul Vasili Vasilievici Goliţîn, bărbat de o neasemuită frumuseţe, mijlociu de stat, cu o bărbuţă creaţă, oleacă pleşuv, cu mustăţile bârligate şi cu părul tuns scurt, după portul leşesc, îmbrăcat în contăş şi încălţat în cizmuliţe moi, cu tocuri înalte. În ochii lui albaştri săgetau sclipiri, mărturisind o anume însufleţire. Era un ceas de grea cumpănă: urma să vestească un ţar nou. Pe cine? Pe Petru sau pe Ivan? Pe feciorul ţarinei Narâşkina sau pe cel al ţarinei Miloslavskaia? Amândoi erau copii neajutoraţi şi puterea fiecăruia din ei sta numai în neamul din care se trăgea. Petru era ager la minte şi voinic, Ivan tâmp şi nevolnic, puteai să faci ce vrei cu el… Pe care să-l aleagă? Pe care? Vasili Vasilievici se oprise după uşa cu două canaturi, ferecată în aramă şi, plecând urechea, asculta. Uşa dădea în sala tronului, unde cisluiau boierii. Stăteau acolo de dimineaţă, cu blănile pe ei, încinşi, de căldură, nemâncaţi şi nebăuţi. De o parte era neamul Narâşkinilor, iar de partea cealaltă, neamul Miloslavski; fiecare cu oamenii lor de casă. Încăperea era plină: boierii se ciorovăiau, îşi aminteau ocările din trecut şi ştiau că, în acea zi, unii dintre ei se vor înălţa, iar alţii vor lua calea surghiunului. ― Ce larmă! murmură Vasili Vasilievici şi, apropiindu-se de Iazîkov, îi şopti în graiul leşesc: Ivan Maximovici, du-te la patriarh şi întreabă-l: pe cine sprijină? Iazîkov, cu coama lui de păr bălai, creţ, zâmbi mieros cu buzele-i roşii. În zăpuşeala din încăpere asudase; în jurul lui, plutea o uşoară mireasmă de ulei de trandafiri. Privind de jos în sus, răspunse: ― Cneazule, înalt prea sfinţitul aşteaptă ca şi noi cuvântul tău. În ceea ce ne priveşte, am hotărât parcă… Lihaciov se apropie, suspină şi spuse, ducând încetişor mâna-i albă la barbă: ― Vasili Vasilievici, în ceasul acesta de cumpănă nu ne este îngăduit a ne dezbina. Noi am chibzuit aşa: lui Ivan i-ar veni tare greu să fie ţar, e prea şubred. Nouă ne trebuie vârtoşie. Vasili Vasilievici plecă genele, zâmbind cu un colţ al gurii lui frumoase. Îşi dădea seama că dihonia ar fi acum cu primejdie. ― Fie şi aşa, spuse el. Să-l punem pe Petru. Ridicând ochii albaştri, în lumina lor se ivi deodată un tremur şi o uşoară învăluire de duioşie. Ţarevna[3] Sofia, a şasea soră a ţarului, intrase tocmai atunci pe uşă şi Vasili Vasilievici rămăsese cu ochii la ea. Nu venea lin ca o lebădă, aşa cum s-ar fi cuvenit unei fete, ci ca o vijelie. Letnicul[4] înflorat rămăsese neîncheiat peste pieptu-i prea mare, iar poalele băteau în lături; panglicile roşii ale cununiţei fluturau. Sub albelile şi rumenelile ce-i acopereau faţa urâtă, se iviseră pete stacojii. Ţarina avea oasele late şi capul mare, era îndesată şi voinică. Nimic nu părea feciorelnic, în totu-i tot, fruntea boltită, ochii verzui şi buzele strânse îi dădeau mai degrabă o înfăţişare de bărbat. Aruncând o privire către Vasili Vasilievici, înţelese, pesemne, vorbele şi răspunsurile lui. Nările îi tremurară cu trufie. Se duse către crivatul ţarului care se sfârşea, îşi plesni palmele, le încleştă şi se lăsă pe covor, lipindu-şi fruntea de marginea aşternutului. Patriarhul înălţă capul şi privirea-i înceţoşată se opri pe ceafa Sofiei şi pe cozile care-i atârnau pe spate. Cei de faţă ciuliră urechile. Cele cinci ţarevne se închinară. Patriarhul se ridică şi se uită îndelung la ţar. Îşi dădu mânecile negre în sus, îl blagoslovi cu un gest larg şi începu să cetească rugăciunea de dezlegare. Sofia îşi trecu mâna pe ceafă şi slobozi un ţipăt ascuţit, ca de sălbătăciune, apoi începu să bocească gros. Surorile ei prinseră să se tânguie şi ele… Ţarina Marfa Matveevna căzu cu faţa în jos, pe un jeţ. Feodor Matveevici Apraxin, fratele ei mai mare, înalt şi voinic, cu o blană până-n călcâie, se apropie de ţarină şi o mângâie pe umăr. Iazîkov se duse la patriarh, îi sărută mâna şi-l trase după sine. Patriarhul, Iazîkov, Lihaciov şi Goliţîn trecură cu grabă în sala tronului. Boierii îi împresurară ca o turmă, dând din mâini, întinzând bărbile înainte şi holbându-se fără ruşinare: ― Ce este, prea sfinte? Ce s-a întâmplat? ― Ţarul Feodor Alexeevici a răposat întru Domnul… Să plângem, boieri… Nimeni nu mai stătu să-l asculte. Îmbulzindu-se, năboind spre uşă, boierii grăbiră către mort şi căzură în genunchi, trântindu-se cu fruntea de covor; apoi, ridicându-se, îi sărutară mâinile galbene ca ceara, împreunate pe piept. De zăduf, candelele începură să sfârâie şi să se stingă. Sofia fu scoasă afară. Vasili Vasilievici se făcu nevăzut. Cnejii Piotr şi Boris Alexeevici Goliţîn, cneazul Iakov Dolgoruki, cu chipul lui tuciuriu, sprâncenat, fioros la înfăţişare şi fraţii acestuia: Luka, Boris şi Grigori se alăturară lui Iazîkov. ― Ne-am luat junghere şi avem zale sub vestminte… spuse Iakov. Ce facem acum? Îl strigăm pe Petru? ― Ieşiţi pe scară, în faţa norodului. Îl strigăm când iese patriarhul… Dacă-l strigă careva pe Ivan Alexeevici, să izbiţi în tâlhari cu jungherele, să izbiţi aprig… După un ceas de vreme, patriarhul ieşi pe scara din faţă şi, blagoslovind glotimea strânsă ― streliţi, boiernaşi, cinovnici, neguţători şi târgoveţi ― întrebă: ― Pe care din cei doi ţarevici îl vreţi în scaun? Pe toată întinderea licăreau focuri. Luna asfinţea dincolo de gârla Moscovei. Lumina ei gheţoasă lucea în tinicheaua turlelor. Câteva glasuri din mulţime răcniră: ― Îl vrem pe Petru Alexeevici… Se auzi şi un strigăt răguşit: ― Îl vrem pe Ivan… Un freamăt se tălăzui către locul de unde izbucnise glasul, care în răstimp se stinsese; apoi, gloata se dezlănţui vijelios: ― Petru! Petru!   7   În ograda lui Danila, doi zăvozi priponiţi în lanţ se năpustiră către Alioşka, sugrumându-se de mânie. O fetişcană cu bube la gură şi cu un cojocel pus pe cap îl îndrumă spre scara ferecată de polei, pe unde se intra în casă. Chicotind anapoda, se trase de grabă într-o odăiţă de sub scară, unde se vedea în întuneric pâlpâind focul din vatră. Urcând pe scară, Alioşka auzi sus, în casă, răcnete năprasnice, ca de nebun… „S-a mântuit cu mine, îşi spuse băietanul, nu mai scap teafăr de-aici…“ Apucă scândurica ascuţită care atârna de o sfoară şi, cu mare anevoinţă, izbuti să deschidă uşa umflată. Îl trăsni un val de căldură şi un iz amestecat, de votcă şi ridichi. La masa aşezată sub icoane, şedeau un popă cu laţele împletite în codiţă, cu barba roşcovană ca o mătură şi un bărbat mărunt, ciupit de vărsat, cu nasul ascuţit. ― Bagă mintea în el pe poarta din dos! strigau ei, ciocnind stacanele. Al treilea bărbat, burduhos, îmbrăcat într-o cămaşă smeurie, cu brâul desfăcut, strângea pe un băietan între genunchi şi-i trăgea cu cureaua pe dosul despuiat. Poponeţul uscăţiv, vrâstat de dungi roşii, se frământa şi se zbătea. „Văleu, tătucule, văleu“, se jeluia cel bătut. Alioşka îngheţă. Văzându-l, ciupitul prinse a clipi mărunt din pleoapele lipsite de gene. Popa deschise o gură mare şi strigă cu glas răguşit: ― Iaca încă unul. Trage-i şi istuia! Alioşka se înţepeni zdravăn pe picioare vârându-şi capul între umeri. „S-a mântuit cu mine…“ Burduhosul întoarse capul. Un băietan cu ochii albaştri şi rotunzi ţâşni dintre picioarele lui, ţinându-şi nădrăgeii cu mâna. O zbughi pe uşă şi dus a fost. Potrivit poruncii ce primise, Alioşka se aruncă în genunchi, izbindu-se de trei ori cu fruntea de podele. Ridicându-l de guler, burduhosul îl trase către faţa-i tuciurie, năduşită şi-l întrebă, trântindu-i în nas o duhoare caldă de vin dospit: — Ce vrei? Umbli după furtişaguri, ai? Eşti iscoadă? Ce caţi prin casele oamenilor? Clănţănind din dinţi, Alioşka abia apucă să-i spună de Tîrtov. Burduhosului cu chip tuciuriu i se umflaseră vinele: nu înţelegea nimic… ― Care Tîrtov? Care cal? Va să zică ai venit să furi calul? Eşti hoţ de cai?… Alioşka zbucni în plâns, se jurui, se închină cu trei degete… Omul cu chip tuciuriu îl înşfăcă mânios de păr, îl târî după el, tropăind din cizme, deschise uşa cu piciorul şi-l zvârli pe scara lucie de polei… ― Alungaţi hoţul! răcni, clătinându-se. Şarok, Brovka, Înhăţaţi-l… Cumpănindu-şi în uşă făptura-i de taur, Danila Menşikov se întoarse la masă. Umplu gâfâind stacanele, prinse în cangea degetelor câteva felii de ridiche şi vorbi: ― Ascultă, popo, tu care ai cetit Evanghelia, trebuie să ştii, tună el, feciorul meu îşi face de cap… A început să şi fure, puiul de căţea. Ce să fac cu el? Să-l ucid? Ce scrie la Evanghelie? Popa Filka răspunse firoscos: ― Evanghelia scrie aşa: bate-ţi copilul cât e mic, ca să ai pace la bătrâneţe. Şi bătându-l, să nu te laşi muiat de înduioşare. Băţul nu ucide, ci întăreşte. Sângerează-l adânc, căci aşa ai să-i mântui sufletul… ― Amin, suspină omul cu nas ascuţit. ― Numai oleacă să răsuflu şi-l chem iar, spuse Danila. Treaba merge prost, fraţilor… Din rău în mai rău… Copiii nu te mai ascultă, smerenia de altă dată s-a dus… Ţarul nu ne-a mai plătit lefurile de doi ani… Nu mai avem nici ce îmbuca… Streliţii ameninţă c-au să dea foc Moscovei din tus-patru colţurile… Norodul e în mare fierbere… O să ne prăpădim cu toţii… Cărturarul Foma Podşcipaiev, cel ciupit de vărsat şi cu nas ascuţit, zise: ― Niconienii[5] au dărâmat credinţa cea veche, dar cu ea (ridică un deget) trăia lumea… Altă credinţă n-avem… Copiii se nasc în păcat; poţi să-i omori în bătaie, tot fără suflet rămân.!. Sunt copiii veacului lor… Niconieni… Turmă fără păstor, hrană pentru Satana… Protopopul Avvacum[6] scria: „Niconiene, nu cumva vrei să iei partea lui Cristos şi să i-o jertfeşti tatălui tău, diavolului?…“ Diavolului! (Ridică iarăşi degetul). Şi mai departe: „Ce eşti tu, niconiene;? Eşti scârnăvie şi duhoare, câine spurcat…“ ― Câini! urlă Danila izbind cu pumnul în masă, ― Popii şi protopopii niconieni poartă anterie de mătase şi nu-şi mai încap în piele, blestemaţii! glăsui popa Filka. După această zbucnire, Foma Podşcipaiev urmă: ― Protopopul Avvacum vorbeşte şi despre asta: „Frate Ilarion, vlădică de Reazan, adu-ţi aminte cum s-a pustiit Melchisedec în bunget de codru, pe muntele Tabor. Se hrănea cu lăstari şi se adăpa cu rouă. Era un duhovnic drept, nu umbla după vin şi licori, nici după votcă, nici după rachiuri strecurate, nici după bere cu mirodenii. Frate Ilarion, vlădică de Reazan, auzit-ai cum a vieţuit Melchisedec? Nu s-a dedat desfătărilor şi nu s-a lăfăit în rădvan tras de cai murgi, cu toate că purcedea din neam de rigi. Dar tu ce eşti, popă bicisnic?… Te urci în rădvan, te umfli ca o băşică deşartă, te tolăneşti pe perine, îţi piepteni părul ca o codană şi, scoţând mutra afară, te preumbli pe medean, să te placă hoţomanele de maici… Vai ţie, sărmane… Se vede cât colo că diavolul ţi-a luat minţile. N-ai oblicit şi nu cunoşti vieţile sfinţilor…“ Popa Filka izbucni în râs, mijindu-şi ochii şi săltând din obraji. Danila umplu iarăşi stacanele. Şi iarăşi le deşertară. ― Streliţii au şi început a rupe bucoavnele niconiene şi a le arunca cât colo, spuse el. Deie Domnul să se ridice întru apărarea datinei străvechi!... Întoarse capul către uşă. Câinii se dezlănţuiseră cu mânie. Treptele scării începură să scârţâie. În dosul uşii, se auzi rugăciunea lui Cristos. „Amin“, răspunseră cei trei. Intră Ovsei Rjov, cumnatul lui Danila, o namilă de strelit din polcul lui Pâjov. Se închină către ungherul cu icoane şi îşi dădu părul pe spate. ― Chefuiţi! spuse liniştit. Nu ştiţi ce se petrece sus?… Ţarul a răposat… Narâşkinii şi Dolgorukii l-au strigat pe Petru… Nimeni nu se aştepta la o asemenea năprasnă… Boierii şi niconienii au să ne robească pe toţi…   8   Rostogolindu-se de-a buşilea pe scară, Alioşka se opri într-un nămete de zăpadă. Zăvozii săriră asupra lui, rânjindu-şi colţii galbeni. Băiatul îşi feri capul şi închise ochii… Dar zăvozii nu-l crâmpoţiră… Mare minune! L-a păzit Dumnezeu! Câinii se traseră deoparte, mârâind. Cineva se lăsă pe vine lângă Alioşka şi-l împunse cu degetul în tâmplă: ― Cine eşti tu? ― Alioşka deschise un ochi. Câinii se zburliră iarăşi la câţiva paşi de el. Băiatul care fusese bătut adineaorea, şedea pe vine lângă el. ― Cum te cheamă? întrebă acesta. ― Alioşka. ― Al cui eşti? ― Al lui Brovkin, de la ţară. Băiatul se uită la el ca un câine, plecându-şi capul când pe un umăr, când pe celălalt. De după coperişul unui grajd, luna îi lumina faţa cu ochii mari. Părea a fi un flăcăuaş tare isteţ… ― Vino să te încălzeşti, spuse el. Dacă nu vii, să vezi ce-ţi fac… Vrei să ne luăm la trântă? ― N-am chef, răspunse Alioşka, lăsându-se pe burtă. Se măsurară iarăşi din ochi. Dă-mi drumul, urmă cu glas tărăgănat, lasă-mă… Nu ţi-am făcut nimic… Vreau să plec… ― Unde? ― Nu ştiu nici eu… Mi-a spus că mă-ngroapă de viu… Are să mă ucidă şi acasă. ― Te bate tătâne-tu? ― Tata m-a vândut în robie, aşa că acum nu mă mai bate. Dar mă stropşesc slugile, fireşte. Când eram acasă, de bună seamă că mă bătea… ― Ai fugit de la boier? ― Pân-acuma n-am fugit… Dar pe tine cum te cheamă? ― Alexaşka… Menşikov… Tata mă burduşeşte de două-trei ori pe zi. Nu mi-au mai rămas pe dos decât oasele; carnea e stâlcită toată. ― Aracan de tine! ― Vii să te încălzeşti? ― Viu. Cei doi băietani se strecurară degrabă pe după scară, în cămara în care Alioşka văzuse adineaorea focul pâlpâind în vatră. Era cald şi uscat, mirosea a pâine proaspătă; o lumânare de seu ardea într-un sfeşnic de fier cu împletituri. Gândaci de cuhne mişunau pe pereţii de bârne înnegriţi de fum. N-ai mai fi plecat de acolo cât lumea. ― Vasenka, zise cu grabă Alexaşka, întorcându-se către o bătrânică scundă care trebăluia la cuhne, să nu mă pârăşti tatii. Descalţă-te, Alioşka. Băietanul de gazdă îşi scoase pâslarii. Alioşka se descălţă şi el. Se urcară pe cuptorul care prindea jumătate din încăpere. Doi ochi îi priveau din întuneric, fără să clipească. Erau ai fetişcanei care-i deschisese poarta lui Alioşka. Se trase mai în fund şi se vârî după hogeac. ― Hai să mai stăm de vorbă, spuse în şoaptă Alexaşka. Maică-mea a murit. Tata umblă beat de dimineaţă până seara şi vrea să-şi aducă altă nevastă. Iar mie mi-i tare frică de o mumă vitregă. Acuma mai e cum e, dar atunci o să-mi scoată sufletul… ― Chiar că o să-ţi scoată sufletul, întări Alioşka. Fata se smiorcăi în dosul hogeacului. ― Asta spun şi eu… Am văzut deunăzi la porţile Serpuhovskie o şatră de ţigani ursari… Îi trăgeau din ţivlitori… Cântau, jucau… M-au chemat la ei. Vrei să fugim cu ţiganii?… Vrei? ― Cu ţiganii o să crăpăm de foame, răspunse Alioşka. ― Atuncea să ne tocmim la niscai neguţători… Şi la vară să plecăm. Poate prindem un pui de urs în pădure. Cunosc eu un târgoveţ care prinde urşi… Ar putea să ne înveţe şi pe noi.. Tu duci ursul, iar eu cânt şi joc… Ştiu toate cântările. Cât îi Moscova de mare, jucător mai grozav ca mine nu se află! Fata se smiorcăia mereu în dosul hogeacului. Alexaşka o ghionti în coaste: ― Ia mai potoleşte-te, afurisito… Ştii ceva? Hai s-o luăm cu noi. ― Cu o muiere e multă bătaie de cap… ― O luăm la vară, să ne ajute la cules ciuperci. E ea cam toantă, dar adună ciupercile tare repede… Acuma o să mâncăm un blid de ciorbă; pe urmă mă cheamă sus, să spun rugăciunea şi-mi mai trage o chelfăneală. După aceea mă întorc şi ne culcăm. Iar mâine, cum se face ziuă, tragem o raită prin Kitai-gorod[7], peste gârla Moscovei. Acolo am nişte cunoscuţi. Aş fi tulit-o eu de mult, dar n-am avut un tovarăş… ― De-am găsi un neguţător, să ne tocmim la el să vindem plăcinte, spuse Alioşka. Sus se auzi o uşă trântită: plecau musafirii. Scara gemea sub paşii lor. Glasul ameninţător al lui Danila îl chema pe Alexaşka.     [1] Diminutiv depreciativ de la Alexandra (n. r). Notele neurmate de vreo menţiune aparţin traducătorului.   [2] Ţarul Mihail Feodorovici Romanov (1613—1645).   [3] Ţarevnă – fiică de ţar (n.t.)   [4] Letnic - veştmânt lung de mătase, care se încheia până la gât cusut cu fir şi împodobit cu mărgăritare.   [5]Niconieni - adepţii patriarhului Nicon care, în veacul al XVI-lea a poruncit arderea cărţilor bisericeşti existente şi înlocuirea cu altele, tipărite după alte texte. Această măsură a provocat o sciziune în biserica rusă, numeroşi credincioşi fiind hotăriţi să respecte vechile tradiţii.   [6]Protopopul Avvacum din Dorpat unul dintre principalii susţinători ai vechilor cărţi.   [7] Kitai-gorod - unul din cartierele Moscovei.    

Al Capone carte biografica

Ion C. Brătianu, «Vizirul» României secolului al XIX-lea Academicianul Dan Berindei s-a referit în Portrete istorice la personalități ale istoriei universale și românești. dintre acestea nu putea lipsi, evident, Ion C. Brătianu. Acesta, după o perioadă de zece ani petrecuți în exil, s-a implicat în destinele țării sale, contribuind decisiv la aducerea principelui Carol I ca domnitor al României. Trecerea sa în eternitate a fost regretată atât de către regele Carol I cât și de către adversarii săi politici.   Vina de a fi lăsat urmași ”Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă. Îmi amintesc aspra «critică» la care a fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei! Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție! În București, printre primele statui care au fost înlăturate cu patru decenii în urmă a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern. Vina principală a bărbatului de stat contase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români. Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”. Sub semnul revoluției  ”Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției! Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă. Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr. A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani. În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.  Secretar al Adunării ad-hoc  ”Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale. În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției. Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.  Adversar al lui Cuza  ”În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi. A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici. Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.  În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul». În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”. Regretat de adversari ”După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891). «Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut: «Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.   Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Editura Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160. 

Alfred Nobel carte biografica