Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

Aristotel si furnicarul merg la Washington de Thomas Cathcar THOMAS WILSON CATHCART s-a născut în 1940, a absolvit Liceul Needham din Massachusetts în 1957 și Harvard College în 1961. A urmat cursuri la diverse seminarii teologice, printre care University of Chicago Divinity School, McCormick Theological Seminary și Bangor Theological Seminary. După încheierea studiilor a lucrat în asistența socială, ocupându-se de membri ai grupărilor din Chicago, a fost șef al comitetului executiv al Spitalului Mercy din Portland și a manageriat un cămin filantropic pentru persoanele infectate cu HIV/SIDA. Platon și ornitorincul… scrisă împreună cu prietenul său de o viață Daniel Martin Klein, a fost inițial refuzată de patruzeci de edituri. Acceptată spre publicare de Harry N. Abrams, a devenit la scurt timp bestseller internațional, fiind tradusă în peste douăzeci de limbi.   DANIEL MARTIN KLEIN s-a născut în 1939 și a studiat împreună cu Thomas Wilson Cathcart la Liceul Needham din Massachusetts și la Harvard College. A lucrat ca scenarist pentru emisiuni umoristice și concursuri televizate, scriind texte pentru comici ca Flip Wilson, Lily Tomlin și David Fry. A publicat peste treizeci de volume, atât ficțiune, cât și non-ficțiune, printre care și o serie polițistă cu Elvis în rol de detectiv. După succesul volumului Platon și ornitorincul… și al continuării intitulate Aristotel și furnicarul… el și Cathcart au căpătat porecla „Tipii cu filosofia”. În prezent lucrează la cel de-al treilea volum de filosofie prin bancuri, intitulat Heidegger and a Hippo Walk through Those Pearly Gates. Ambii trăiesc în New England alături de soțiile lor.     În amintirea acelui extraordinar glumeț politic de odinioară, Will Rogers, care a pus punctul pe „i” când a spus: „Nu e mare brânză să fii umorist atunci când întregul guvern lucrează pentru tine.”     INTRODUCERE Asta-i abureală în toată regula! Aceste cuvinte ne vin în minte – și uneori pe buze – de fiecare dată când auzim vreun politician ținând un discurs, susținând o conferință de presă ori turuind la cine știe ce talk-show televizat, duminică dimineața. De foarte multe ori însă, nu ne putem da seama ce anume califică spusele lui drept o abureală categorică. Știm sigur că omul vorbește aiurea, dar habar n-avem în ce constă mai exact aiureala. E clar că uneori spusele politicianului nu au sens prin simplul fapt că reprezintă o minciună crasă. Vorbitorul este un ipocrit, un individ care dezinformează, un vânzător de gogoși. Așa cum delicat ar formula chestiunea un om de știință ori un epistemolog, afirmațiile respectivului nu corespund cu faptele reale. Noi însă nu vom urma acest fir – în parte fiindcă nu avem la dispoziție un număr suficient de pagini pentru a reda cele mai flagrante „bărbi” politice puse în ultimii zece ani (72 383, după estimarea noastră neoficială). În plus, de câte ori puteți striga „Mincinosul! Mincinosul roade osul!” fără a răguși? Nu, pe noi ne lasă perplecși o altă chestiune, mai subtilă: frazele abil formulate pentru a părea că au o semnificație – una importantă și convingătoare –, dar care la o analiză atentă se dovedesc a nu fi altceva decât abureală. Adesea, așa cum a constatat senatorul din istorioara următoare, la mijloc nu-i decât un mic pas în ceva puțin mai solid decât aburul: A venit din nou vremea alegerilor, așa că un candidat la fotoliul senatorial a decis să facă o vizită în rezervația indienilor din zonă, pentru a-i convinge să-l voteze. Toți s-au reunit în sala de consiliu, pentru a-i asculta discursul. Pe măsură ce candidatul se pregătește să-și încheie perorația, mulțimea devine tot mai agitată. — Vă promit mai multe oportunități de educație! strigă el. Iar ascultătorii se dezlănțuie, urlând: — Hoya! Hoya! încurajat de entuziasmul lor, candidatul continuă, mai tare: — Vă promit reforme în domeniul jocurilor de noroc, pentru a putea construi un cazinou în rezervație! — Hoya! Hoya! răcnesc ascultătorii, tropăind. — Vă promit mai multe reforme sociale și oportunități de angajare! Mulțimea atinge apogeul și strigă frenetic: — Hoya! Hoya! Hoya! După încheierea discursului, politicianul face un tur al rezervației și, la un moment dat, vede o cireada de vite. Prefăcându-se interesat de zootehnie, îl întreabă pe șeful de trib dacă se poate apropia de vaci. — Sigur, răspunde acesta, numai să aveți grijă să nu călcați într-un hoya din care ies aburi. Așa cum remarca filosoful Harry Frankfurt, un pionier al aburologiei, abureala este de fapt mai insidioasă decât minciuna pe față, tocmai fiindcă e mai greu de detectat. La fel ca Frankfurt, și noi ne-am lăsat ghidați în misiunea noastră de principalele discipline ale domeniului filosofic: logica, epistemologia, puțină retorică aristoteliană pe ici, pe colo, plus un dram din fosta anexă a filosofiei, cunoscută azi ca psihologie. Se pare că orele acelea de curs de la școală, care pe atunci nu păreau să aibă vreo utilitate altundeva decât în cafenelele slab luminate, sunt exact ceea ce ne trebuie pentru a decripta abureala politică. TEST Unul dintre preferații noștri printre filosofii contemporani este specialistul în analiză lingvistică de la Oxford și totodată vedetă la Comedy Central, Jon Stewart, care spunea: „Ieri, președintele s-a întâlnit cu membrii unui grup pe care îl numește «Coaliția Voluntarilor». Sau, așa cum îi cunoaște toată lumea, Marea Britanie și Spania.” Domeniul logicii – care își trage în mare parte rădăcinile din scrierile grecilor antici – indică regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a ajunge de la propoziții adevărate la concluzii corecte. Sau, pentru a ne exprima invers, arată cum ne pot juca feste erorile logice – cele pe care logicienii le numesc erori formale. Epistemologia ne învață ce anume putem considera cognoscibil și de ce, incluzând aici și modul în care putem discuta rațional despre ceea ce putem cunoaște. Acest domeniu a dat naștere analizei conceptuale, o tehnică riguroasă de analizare a limbajului și de… ei, bine, de disipare a aburelii în toate varietățile ei. Cât despre retorică și psihologie, ele ne arată cum pot fi manipulate mintea și emoțiile umane prin intermediul limbajului bine cosmetizat. Dicționarul Oxford Compact al limbii engleze definește eroarea logică drept „un eșec de raționament care invalidează un argument”. Erorile logice sunt de două tipuri: formale și informale. Multe dintre cele prezentate în cartea de față sunt formale: argumente care încalcă una dintre regulile de ordin tehnic cu privire la modul în care trebuie formulat un argument valid. Iată, spre exemplu, eroarea numită „negarea antecedentului”, care poate fi explicitat astfel: Dacă o persoană face parte din Congresul SUA, înseamnă că este cetățean american. Președintele Bush nu face parte din Congres. Prin urmare, președintele Bush nu este cetățean american.   Dar nu vom folosi astfel demonstrata non-cetățenie a președintelui Bush pentru a-l pune sub acuzare, fiindcă argumentația prezentată este, în mod evident, nevalidă, deși cele două premise sunt adevărate. Nevalidă este de fapt forma ei – cea numită negarea antecedentului, care în termeni logici poate fi exprimată astfel: Dacă p (antecedentul), atunci q (consecventul). Nu p. Prin urmare, nu q. Putem pune orice în loc de p și q, iar argumentația va fi întotdeauna nevalidă. Majoritatea erorilor de logică din această carte sunt de tipul informal – erori de raționament cauzate de altceva decât de încălcarea formei logice, spre exemplu folosirea unei analogii nepotrivite ori exploatarea emoțiilor umane. Favoritul nostru este argumentum ad baculum, „argumentul bâtei”, care sună astfel: MOE: Cel mai just cod fiscal ar fi cel care percepe taxe doar chelioșilor. LARRY (înghiontindu-l pe Moe în coaste): Hi-hi-hi! Multe dintre aceste erori, formale și informale deopotrivă, au fost identificate de Aristotel cu două mii patru sute de ani în urmă. Credeți însă că acest lucru i-a oprit pe politicieni să le mai folosească? Dimpotrivă, ei le-au adoptat ca pe niște strategii, formale și informale! Dar stați așa! Ca nu cumva să creadă cineva că toată chestia asta e seacă și uscată ca o scovergă, trebuie să știți că noi provenim din Școala Filosofică a Filosdoticii, care are la bază principiul că orice concept filosofic ce merită a fi înțeles conține o anecdotă suculentă. Pe măsură ce vom ronțăi din scoverga noastră politică, vom scoate la lumină nu doar mistificări și abureli, ci și – mai important – glume care arată cu degetul spre ele și exclamă „Te-am prins!” RADIO EREVAN În epoca sovietică, ne plăcea teribil să întindem un deget orwellian spre dezinformarea flagrantă ce emana de la Kremlin. Din păcate, roata se întoarce, la fel ca sus-amintitul deget. Așa se face că unele glume șoptite odinioară în blocul sovietic au încă o anume rezonanță și astăzi. Miticul Radio Erevan era un veritabil tezaur clandestin de cimilituri cu tentă absurdă despre abureala politică susținută la nivel guvernamental. Iată două dintre preferatele noastre: ÎNTREBARE DIN PARTEA UNUI ASCULTĂTOR AL RADIO EREVAN: Este adevărat că duminica trecută Akopian a câștigat o sută de mii de ruble la loteria de stat? RĂSPUNS AL UNUI OFICIAL GUVERNAMENTAL: Da, este adevărat. Numai că n-a fost duminica trecută, ci luni. Și nu Akopian, ci Bagramian. Și nu la loteria de stat, ci la șah. Și nu o sută de mii, ci o sută de ruble. Și n-a câștigat, ci a pierdut. ÎNTREBARE: Există întrebări la care nu puteți răspunde? RĂSPUNS: Nu. Noi lucrăm în conformitate cu dialectica marxistă. La orice întrebare, oferim orice răspuns. Există o sumedenie de lucruri pe care nu le știm despre aburiștii din politică, inclusiv cât de conștienți sunt ei de erorile de raționament pe care le lansează în mod regulat în direcția noastră. Ținând seama însă că majoritatea nu par a avea nicio reținere în a ne împroșca energic cu minciuni gogonate, tindem să credem că până și cei cu dificultăți de exprimare știu bine ce fac. În cele din urmă, să spunem ceva și despre cei din ale căror cuvinte am ales să cităm și despre ce anume am preluat de la ei. Ne-am întins plasele astfel încât să-i includem nu numai pe politicieni, ci și pe adepții și susținătorii lor – specialiști, comentatori, analiști politici, ziariști și avocați. În realitate, toți se inspiră din același scenariu. Cât despre citatele în sine, când am avut de ales între cuvinte înșelătoare cu consecințe sumbre și periculoase (cele care ne-au dus la război, de pildă) și vorbe înșelătoare cu urmări nu atât de importante, dar care demonstrează mai elocvent cum a fost pusă la cale înșelătoria, le-am ales pe cele din urmă. Ne-am zis că este mai important să înțelegem cât mai bine modul în care politicienii își orchestrează trucurile decât să trecem în revistă relele pe care le-au făcut deja. Din nefericire, cunoaștem foarte bine aceste rele. Un proverb chinezesc spune: „Dă-i unui om un pește și va avea ce să mănânce o zi. Dă-i o undiță și va avea ce să mănânce toată viața.” Pentru ștersul aburelii, noi vă oferim un burete.     I STRATEGIA DISCURSULUI ÎNŞELĂTOR Cum să abureşti cu exprimarea ambiguă EROAREA LUNETISTULUI TEXAN Un politician cu adevărat abil, demn de a fi supranumit Mare Păcălici, știe că o eficientă modalitate de a ne prosti este iuțeala de mână verbală, capabilă să ne distragă atenția de la diverse neajunsuri, cum ar fi adevărul deficitar. Și un mod artistic de a strecura un adevăr deficitar într-o argumentație este acela de a reformula întregul context care face ca o afirmație să fie adevărată – vechea Schimbare Epistemologică Pronto. Ascultați-i pe acești trei arbitri de baseball discutând despre felul în care „strigă” loviturile nepermise. ARBITRUL 1: Eu le strig cum le văd! ARBITRUL 2: Eu le strig așa cum sunt! ARBITRUL 3: Nu sunt nimic până când nu le strig eu! Arbitrul 3 este un tip care știe că are autoritatea de a defini realitatea așa cum vrea el. La fel este și Dick Cheney. Ca orice alt aburitor de calitate, el știe cum să exploateze stratagema lunetistului texan sau, așa cum îi spun logicienii, eroarea lunetistului texan. Vice-președintele sau, cum îl numesc logicienii, vicepseudolog, este un veritabil specialist al acestei stratageme:   Păi, dacă mă uit bine, văd că este în realitate o afirmație care zice că există zone ale Irakului în care lucrurile merg destul de bine. De fapt, am vorbit chiar ieri cu un prieten care a parcurs cu mașina drumul de la Baghdad la Basra, vreme de șapte ore, și a constatat că situația s-a ameliorat considerabil față de acum aproximativ un an, validând într-un fel opinia britanicilor, anume că au înregistrat progrese în sudul Irakului și că deci își pot retrage o parte din efective. Vicepreședintele Dick Cheney, comentând știrea că britanicii vor începe să-și retragă trupele din Irak, februarie 2007

Mistica rugaciunii si a revolverului de Tatiana Niculescu. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu   Nota autoarei De ce o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu? Primul răspuns pe care l-aş da acestei întrebări ar fi: de ce nu? Atunci, interlocutorul meu imaginar ar continua: la ce bun o biografie a unui antisemit notoriu, antidemocrat şi xenofob, un apucat mistic şi violent, când s-au văzut deja urmările totalitarismelor fascist şi comunist şi ale rasismului, iar în zilele noastre asistăm la înflorirea organizaţiilor teroriste şi a intoleranţei pe baze religioase? Tocmai de aceea, aş răspunde. Necunoscut sau măsluit, trecutul ar rămâne o veşnică piatră de poticnire dacă nu ar apărea an de an nenumărate cărţi despre personajele întunecate ale istoriei, care să explice fascinaţia colectivă pe care au exercitat-o, la vremea lor, Hitler, Mussolini, Stalin sau alţii ca ei, şi rădăcinile biografice ale cruzimii şi delirului de putere în cazul fiecăruia. Îmi lipsea o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu din care să-mi lămuresc mai bine emoţia admirativă sau, dimpotrivă, oroarea pe care acest om o stârneşte până în zilele noastre. Aşadar i-am scris biografia eu însămi, căutând mai degrabă să înţeleg înainte de a judeca, să descopăr, şi nu să-i induc cititorului opinii gata făcute. Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viaţă, am pus întrebări, am făcut deducţii, am lansat ipoteze şi am lăsat loc de răspunsuri. Am citit, documentându-mă, memorii şi amintiri ale contemporanilor lui Codreanu, scrierile lui şi ale principalilor săi colaboratori, cărţi şi articole scrise de istorici români şi străini despre fenomenul legionar, ziare şi reviste interbelice. Demersul meu este, în bună măsură, şi unul literar. Am încercat să dau viaţă unei epoci şi unui personaj istoric contradictoriu, prezentându-le cititorilor sursele de inspiraţie ale gândirii şi acţiunilor lui Zelea Codreanu, unele dintre ele certe, dar nemenţionate până acum în analizele istoricilor. Titlul acestei cărţi e împrumutat dintr-un text de sertar al lui Emil Cioran, Mon pays. A fost scris la începutul anilor ’50 şi publicat postum, în 1996, la Editura Humanitas. El rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă pe care Cioran o numeşte a „martirilor sângeroşi” sau a „visătorilor sanghinari”, întemeietori ai unei „mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului”. O epocă, spune Cioran, care „fusese întemeiată pe idei feroce” şi care „a dispărut în ferocitate”. De aceea, povestea lui Corneliu Zelea Codreanu este, într-un fel, povestea României interbelice. Ea ar putea fi cu greu înţeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a şcolilor prin care a trecut, a lecturilor care l-au format şi a unei Europe răvăşite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Această biografie se adresează, în primul rând, publicului larg. Ea este, în esenţă, o încercare de a desluşi chipul unor vremuri care, amestecând politica cu religia, au sfârşit în sânge şi barbarie. Dacă n-ar fi fost om în carne şi oase, Corneliu Zelea Codreanu ar fi făcut parte dintr-o galerie a personajelor distopice, pe care realitatea, în aparenţele ei de raţionalitate, nu e pregătită să le primească. Deopotrivă adulat şi demonizat, profilul lui se pierde adesea în interpretări şi reinterpretări tributare, în mod fatal, unei mize ideologice sau unei emoţii partizane. Această carte povesteşte viaţa lui Codreanu, desigur, aşa cum am înţeles-o eu, încercând să trădez cât mai puţin adevărul şi contradicţiile personajului. E o experienţă aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit. Sper ca deopotrivă, prietenii mei evrei şi ceilalţi cititori să înţeleagă că, în aceste pagini, am încercat să-l redau, aşa cum va fi fost el, trecutului şi istoriei. Ţin să le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să înţeleg mai bine chestiunile de natură istorică, religioasă şi lingvistică ale României Mari, pentru amabilitatea cu care au răspuns nenumăratelor mele întrebări. Le sunt îndatorată în mod special lui Gabriel Liiceanu, Lidiei Bodea şi lui Radu Gârmacea, care au sprijinit constant, cu observaţii şi sugestii, redactarea textului şi fără de care nu aş fi dus niciodată la capăt proiectul acestei cărţi.   TATIANA NICULESCU O familie din Bucovina Cu mai bine de un secol în urmă, Igeşti era un cătun din raionul Storojineţ, înregistrat pe hărţile Austro-Ungariei în ţinutul Bucovinei, ducat cu populaţie amestecată, cuprins între Galiţia şi Moldova. Sătenii erau care ortodocşi, care greco-catolici, romano-catolici, protestanţi sau evrei. Religia oficială era catolicismul, dar administraţia era tolerantă şi binevoitoare faţă de alte credinţe. Un tânăr pe nume Nicolae Zielinski (scris când Zilinski, Zelinski, când Zilinschi/Zelinschi) s-a însurat cu o fată pe care o chema Agafia Antek (scris Antec). După nume, să fi fost amândoi de origine poloneză. În limbile slave, rădăcina zel/zil a numelui lui de familie înseamnă „verde”. Pe româneşte, l-ar fi chemat, poate, „verdeţ” sau „vărzar”. De altfel, era, se pare, pădurar. Numele ei, Antek, era Anton/Antonie în polonă. Nicolae şi Agafia au avut curând un fiu pe care, dacă l-au botezat Jan, la şcoală va fi fost înregistrat ca Johan, iar apoi va deveni Ion Zilinski/Zelinski. În vremea în care micuţul Johan mergea la şcoala din sat, pe harta Bucovinei se desenau linii de cale ferată şi gări noi. La inaugurarea lor, se aduna puhoi de lume ca să vadă locomotivele cu aburi, pufăind ca nişte zimbri cu spinări lucioase, împodobite cu coroniţe de brad, cu drapele şi cu portretul împăratului Franz Joseph, deschizând calea, în spatele fanfarei şi la un pas respectuos de oficialităţile Societăţii Bukowinaer Lokalbahnen, pe lângă germani aflaţi în Bucovina la a doua ori a treia generaţie, se înghesuiau români bucovineni din tată-n fiu, fermieri unguri veniţi din Transilvania, ucraineni, slovaci, raskolnici fugiţi de persecuţiile din ţara lor, polonezi refugiaţi din Galiţia, armeni, evrei din provinciile vecine… Fiecare îşi păstrase portul, obiceiurile, religia, limba şi tradiţiile. Negustori, artişti, profesori, ingineri de drumuri şi poduri, dulgheri, pietrari, sticlari, fierari veneau în Bucovina de pe tot cuprinsul Austro-Ungariei, în timp ce localnicii călătoreau până la Viena şi Budapesta. Pe la 1890, familia Zelinski se urca, din gara Storojineţ, într-un tren cu destinaţia Suceava (Suczawa), orăşel bucovinean de la graniţa cu regatul României. Căsnicia lui Nicolae cu Agafia se încheiase cumplit, cu o criză de gelozie şi o crimă. La beţie, bănuind că-l înşală cu altul, soţul îşi omorâse soţia. Îşi luase apoi altă femeie (cu nume ucrainean, Evdochia), dar trăia cu frica-n sân să nu cumva să se afle cum ajunsese el văduv de pe o zi pe alta şi să fie arestat. Gândul lui era să-şi piardă urma, trecând în ţara vecină. La Suceava, tocmai se deschidea un gimnaziu în limba română, la care părinţii erau încurajaţi să-şi înscrie copiii, prin ajutoare băneşti date de Mitropolia Bucovinei. Predarea limbilor clasice, latină şi greacă, a religiei, matematicii, geografiei şi istoriei naturale se făcea în limba română de către dascăli şcoliţi la Viena. Nicolae Zelinski şi-a înscris băiatul la această şcoală românească, iar el va fi trecut în regatul României împreună cu noua lui soţie, ca să-şi facă un rost. Cum şcoala nu avea încă internat, Ion a stat în gazdă la o familie de origine germană, pe nume Brauner. La Suceava, ca şi la Şiret, Cernăuţi ori Câmpulungul Bucovinei, locuiau pe-atunci largi comunităţi de germani (cei mai mulţi sudeţi), atraşi de politica de colonizare a Austro-Ungariei, prin care, în localităţile de graniţă, li se oferiseră locuri de muncă, facilităţi fiscale, terenuri, case şi grădini. Braunerii erau, probabil, catolici sau protestanţi din Moravia lui Jan Hus. Poate că şi originile lui Zelinski/Zilinski se aflau tot în Moravia, în târgul Zilina, nod de cale ferată, căci locuitorii Zilinei se numeau „zilinski”. Nişte „zilinski” fuseseră, cu sute de ani în urmă, şi unii dintre urmaşii lui Jan Hus, mercenari rătăcitori refugiaţi la Zilina, de unde s-au răspândit apoi în ţările învecinate, ca să scape de prigoana regilor catolici. Husiţii, cunoscuţi şi ca „fraţii” ori „moravienii”, au ajuns şi în Moldova şi s-au aşezat între Iaşi şi Bârlad, într-un târg care le poartă de atunci numele: Huşi. La Huşi se va stabili, sub un alt nume, şi familia Zelinski/Zilinski. Dar, până atunci, la gimnaziul din Suceava, elevul Ion Zelinski era reclamat conducerii şcolii pentru propagandă socialistă, agresiuni verbale şi ameninţarea unor colegi cu bătaia. În urma unei anchete, a fost exmatriculat. I s-ar fi permis totuşi să-şi dea examenele în particular. Ar fi urmat apoi cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Germană de la Cernăuţi. La nici 20 de ani, năbădăios, încăpăţânat, clocotind de răzvrătiri, Ion Zelinski s-a logodit cu nepoata gazdei sale de la Suceava, Eliza Brauner, cu trei ani mai în vârstă decât el. Împreună au trecut graniţa în regatul României, unde era nevoie de profesori. Recent, intrase în vigoare Legea învăţământului secundar şi superior propusă de ministrul liberal al instrucţiei publice, Spira Haret. Învăţământul era sprijinit şi subvenţionat cum nu fusese niciodată până atunci în România. Se construiau şcoli la sate, se deschideau gimnazii şi licee în târguri şi oraşe, se moderniza programa şcolară, erau încurajate institutele de învăţământ privat, se luau măsuri pentru educarea ţărănimii. Cum şcolile normale care pregăteau dascăli fuseseră desfiinţate, tinerii doritori să lucreze în învăţământ erau îndrumaţi către seminarul pedagogic din cadrul Universităţii din Iaşi. Pentru o rapidă integrare în societatea românească şi o carieră sigură, orice imigrant avea de făcut trei lucruri: să-şi găsească un protector printre oamenii influenţi ai locului, să-şi schimbe numele, căpătând cât mai curând cetăţenie română, şi să se afirme ca bun creştin ortodox. Aşa că Zelinski s-a înscris la seminarul pedagogic, îmbrăcând, după moda studenţilor teologi ai vremii, redingotă închisă la gât şi purtând potcap în formă de „ţilindru”, s-a însurat cu Eliza şi s-au mutat pe uliţa Golia. Acum era în căutarea unui protector stimat de românimea din Iaşi. În penultimul an al secolului al XIX-lea, pe străzile întortocheate, urcând şi coborând ale Iaşiului se făceau lucrări de îndreptare şi aliniere a curţilor şi gardurilor pentru introducerea şinelor de tramvai electric. Curând, intra în funcţiune o „uzină de lumină” fabricată la Nürnberg, ca să alimenteze oraşul cu electricitate şi, în scurtă vreme, pe uliţa Golia era trasă prima linie de tramvai electric. Călătorii traversau cartierul aşezaţi pe băncuţele de lemn ale tramvaiului şi priveau din mers casele cu un nivel şi pe cele cu etaj, ferestrele înalte, bolţile, prăvăliile, drogheriile, băcăniile, magazinele de nimicuri utile, banca, florăria La Buchet, librăria Junimea şi tutungeria lui Ion Creangă, clădiri lipite unele de altele şi văruite fiecare după gustul proprietarilor. Nu departe, îşi înălţa turlele biserica mănăstirii Golia, de pe care tânărul diacon Ion Creangă alungase cândva ciorile trăgând cu puşca. Clădirile cele mai arătoase aparţinuseră până nu demult lui Dimitrie Sturza-Scheianu, om de cultură şi colecţionar de carte veche românească. Acum aparţineau unui proprietar evreu. La un an şi patru luni de la căsătoria lor, pe 13 septembrie 1899, lui Ion şi Elizei li s-a născut primul dintre cei şapte copii, un băiat. I-au pus numele Corneliu. Naşterea lui era un bun prilej de apropiere de unul dintre reprezentanţii românismului vremii, profesorul universitar A.C. Cuza, înrudit cu domnitorul Unirii, un om politic matur, cu 20 de ani mai în vârstă decât Ion Zelinski, şi care publicase deja câteva dintre cărţile sale de referinţă: Generaţia de la ’48 şi Era Nouă, Meseriaşul român, Ţăranii şi clasele dirigente, Despre poporaţie. A.C. Cuza era xenofob, dar franţuzit, antisemit furibund, dar politicos, în particular, cu evreii, şi de un naţionalism delirant care îi atrăgea multe simpatii, deşi el era, la origini, mai mult grec-armean decât român. Făcuse studii secundare la Dresda, îşi luase bacalaureatul la Paris, era doctor în ştiinţe politice şi administrative şi doctor în drept la Universitatea din Bruxelles. Făcuse parte din grupul socialist al revistei Contimporanul, activase în societatea Junimea, devenind conservator naţionalist şi „puţin” francmason. Junimiştii i se păruseră prea toleranţi faţă de populaţia evreiască venită în valuri în regat şi se despărţise şi de ei, scriind mai târziu că refuzase să aplice evreilor principiile umaniste şi liberale ale junimiştilor. Îi considera pe „jidani” un corp străin infiltrat în trupul societăţii româneşti şi, în cabinetul său plin de cărţi de pe strada Teodor Codrescu nr. 3, elabora tot felul de teorii despre metodele prin care ar fi trebuit ei eliminaţi. A.C. Cuza a primit vizita lui Zelinski, unul dintre nenumăraţii studenţi care îi sorbeau discursurile antisemite, în conacul său boieresc din cartierul select din apropierea parcului Copou, şi a fost de acord să-i boteze băiatul. Era obicei vechi şi chiar o îndatorire de onoare ca boierii să boteze, mai cu seamă cu prilejul unor mari sărbători creştine, zeci de copii ai ţăranilor şi slujbaşilor de pe moşiile lor. Nu aceasta pare să fi fost însă relaţia dintre Zelinski şi A.C. Cuza. În cazul lor, era vorba mai curând despre un botez ideologic şi politic, căci tânărul tată va prelua, împreună cu întreaga sa familie, aşa-numita doctrină cuzistă şi va rămâne mulţi ani ucenicul lui Cuza. Ion Zelinski nu avea încă acte de naturalizare. Poate de aceea au evitat un botez la biserică. Profesorul ieşean, la rândul lui, nu ţinea neapărat la ritualul bisericesc. Nu demult publicase o declaraţie de ateism în versuri:   La mormântul meu, prieteni, lăsaţi popii toţi să vie, Dar le spuneţi că în viaţă gândul meu a fost ateu, C-am privit religiunea ca o simplă comedie, Parastasul o minciună şi prohodul o prostie Şi că cerul pentru mine a fost fără Dumnezeu.[1]   Numele copilului a fost ales după sfântul din calendarul bisericesc pomenit în ziua naşterii lui. Pe 13 septembrie era amintit în sinaxar centurionul roman Corneliu. În Faptele Apostolilor se spunea că sutaşul Corneliu fusese un comandant de viţă nobilă din Roma, în misiune în provincia Cezareea din Palestina, în vremea în care apostolii le vorbeau evreilor despre noua învăţătură lăsată de Iisus. Militarului Corneliu i se arătase un înger de lumină şi îi spusese să-l cheme la el pe apostolul Petru. În timp ce îi vorbea despre Patima şi învierea lui Hristos, apostolul a văzut, cu uimire, că Duhul Sfânt s-a coborât asupra romanului şi a casei sale. Până atunci, Petru fusese încredinţat că mesajul lui Hristos era destinat exclusiv poporului lui Israel. Minunea l-a convins să-l boteze pe Corneliu întru Hristos şi astfel centurionul roman a devenit primul ne-evreu convertit la credinţa creştină. Va fi avut A.C. Cuza conştiinţa că a convertit nişte tineri din Bucovina austriacă la antisemitismul lui visceral? Orice ar fi gândit, sub binecuvântarea lui s-a petrecut un dublu botez, căci, în aceeaşi perioadă, Ion Zelinski şi-a schimbat numele de familie. Iaşii lui Eminescu (poetul se stinsese din viaţă cu 10 ani în urmă) musteau de celebrităţi locale cu nume amintind de versul eminescian „codrul frate cu românul”: Codreanu, Codrescu, Codru… Toate aceste nume vor fi trezit o adâncă dorinţă de emulaţie în sufletul bucovineanului Zelinski: de la Teodor Codrescu, care dădea numele străzii naşului, la vestitul boier patriot şi latinist Gheorghe Roşca-Codreanu, ctitor al unuia dintre primele licee româneşti, şi la poetul şi publicistul ieşean Mihai Codreanu. Acesta din urmă avea o reputaţie de rebel, simpatizat de unii, înfierat de alţii. În 1899, anul naşterii lui Corneliu, era pe buzele tuturor îndrăzneala lui fără seamăn de a fluiera şi bate din picioare în timpul unui spectacol de sfârşit de an prezentat pe scena Conservatorului ieşean, în tăcerea uluită a studenţilor care umpleau sala. Ulterior, se făcuse o anchetă, şi Codreanu îşi asumase faptele, nelăsând ca acuzaţiile să cadă asupra unor studenţi nevinovaţi. Biografia şcolară a lui Mihai Codreanu era plină, ca şi aceea a lui Zelinski, cu doi ani mai mic decât el, de obrăznicii, revolte şi mutări de la o şcoală la alta. În actul de naştere, tatăl l-a declarat aşadar pe întâiul său născut cu numele de familie Codreanu şi, de îndată ce a luat în primire un post de profesor suplinitor la gimnaziul „Anastasie Panu” din Huşi, a adresat autorităţilor şi o cerere de naturalizare. În baza unei legi din 1879, străinii aspiranţi la împământenire puteau trimite guvernului o scrisoare doveditoare despre ocupaţie şi venituri, îşi exprimau dorinţa de a-şi stabili domiciliul pe teritoriul României şi, după 10 ani de şedere în ţară şi o activitate utilă noii patrii, sau în condiţiile înrolării în armată în slujba ţării, primeau naturalizarea, printr-o decizie publicată în Monitorul Oficial. Copiii născuţi pe teritoriul ţării de adopţie reprezentau, de asemenea, un argument favorabil. Graţie influenţei şi relaţiilor politice ale lui A.C. Cuza, familia Zelinski a obţinut repede naturalizarea, iar la începutul anului 1902, profesorul Zelinski a făcut şi o cerere de schimbare a numelui în toate actele anterioare. Spre deosebire de alţi contemporani care îşi schimbau numele şi religia ca să devină cetăţeni români, precum, în aceeaşi perioadă, evreul ieşean Nahum Grunberg (devenit Nicolae Lupescu), tatăl Elenei Lupescu, viitoarea amantă a regelui Carol II, Ion Zelinski a ţinut să păstreze ceva din amintirea originilor sale slave, luându-şi numele Zelea Codreanu. Următorul copil al familiei, o fată, a primit un nume şi mai puţin românesc, dar semnificativ pentru viziunea tatălui ei asupra unităţii românilor de pretutindeni: a fost botezată Iridenta (de la italianul irredenta, cu referire la teritoriile locuite de italieni, dar care se aflau sub jurisdicţie austriacă, asemenea bucovinenilor şi ardelenilor români ori aromâni răspândiţi în toată Peninsula Balcanică, depinzând de administraţii străine etniei şi culturii lor). Numele celorlalţi copii ai familiei vor ilustra, de asemenea, harta aspiraţiilor tatălui lor, având rezonanţă istorică (Horea, Decebal), eminesciană (Cătălin) şi latinizantă (Silvia). Noul nume, Ion Zelea Codreanu, închidea astfel în el premisele unui destin: Ion purta pecetea ţăranului român, Zelea amintea de originile slave/polone, iar Codreanu îl înscria pe purtătorul lui deopotrivă în tradiţia boierilor moldoveni luminaţi şi a haiduciei codrilor. Sub această nouă identitate a început viaţa familiei la Huşi, aşezare înconjurată de podgorii şi păduri din judeţul Fălciu, veche cetate domnească, şi, la începutul secolului XX, un amalgam de etnii şi religii.   [1] G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 482.

 Jurnalul unui geniu de Salvador Dali SALVADOR DALI – pictor, desenator și scriitor spaniol – s-a născut la 11 mai 1904 la Figueras, în Catalonia, ca fiu al unui notar. Studiază la Academia de Belle-Arte „San Fernando” din Madrid (1921-1925) cu pictorul Moreno Carbonero. După o perioadă neoimpresionistă, Dali se apropie de tehnicile cubiste, apoi de mișcarea suprarealistă, pe care o descoperă o dată cu stabilirea sa la Paris, în 1927. În grupul suprarealiștilor o cunoaște pe viitoarea sa soție, Gala, împreună cu care se va stabili, din 1930, la Cadaqués, în Spania. Dali este creatorul unei iconografii originale, cu dominantă sexuală și morbidă. Titlurile tablourilor conțin adesea aluzii freudiene. Aduce, în cadrul suprarealismului, o metodă pe care o denumește „paranoic-critică”. Salvador Dali a murit în 1989. A creat costume și decoruri pentru balet (Labirintul – 1941, Tristan nebun – 1944) și a realizat ilustrații la Cântecele lui Maldoror de Lautréamont și Don Quijote de Cervantes. A colaborat cu Luis Buñuel la realizarea peliculelor Câinele andaluz (1929) și Vârsta de aur (1930). Între scrierile sale cele mai cunoscute se numără: La conquête de l’irrationnel (1935) și La vie secrète de Salvador Dali (1942). Dintre tablourile sale cele mai cunoscute amintim: Persistența memoriei (1931), Girafa în flăcări (1935), Presimțirea războiului civil (1936), Metamorfoza lui Narcis (1937), Fecioara de la Port Lligat (1949), Descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1960). • INTRODUCERE • De mai mulți ani, Dali ne vorbea despre jurnalul pe care-l ține cu regularitate. La început, a vrut să-l intituleze Viața mea re-secretă, ca o urmare la Viața secretă a lui Salvador Dali de Salvador Dali. Până la urmă, s-a decis să păstreze un titlu mai exact și mai aproape de realitate, adică titlul care împodobește primul dintre caietele de școală pe care și-a scris această nouă operă: Jurnalul unui geniu. Într-adevăr, e vorba chiar de un jurnal, căci Dali a turnat aici de-a valma gândurile, frământările de pictor în căutarea perfecțiunii, dragostea pentru soție, relatări despre întâlnirile sale extraordinare, idei estetice, morale, filosofice, biologice. Dali are conștiința propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinții l-au numit Salvador tocmai pentru că era menit să salveze pictura amenințată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism și, în genere, de toate „ismele” anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dali îl înalță gloriei personale. Lipsește din paginile lui orice urmă de modestie. În schimb, sinceritatea arde. Autorul se dezbracă de secrete cu o impudoare insolentă, cu un umor fără măsură și cu o vervă strălucitoare. Ca și Viața secretă, Jurnalul unui geniu este un imn înălțat splendorii Tradiției, Ierarhiei catolice și Monarhiei. Sunt tot atâtea motive pentru care astăzi aceste pagini vor putea trece drept subversive în ochii ignoranților. E greu de spus ce merită să fie admirat mai întâi: sinceritatea lipsei de modestie ori lipsa de modestie a sincerității. Povestindu-și viața de fiecare zi, Dali își ia biografii prin surprindere și-i face pe comentatorii săi să pară puțin răsuflați. Nu este el oare cel mai în măsură să vorbească despre sine însuși? E un drept care nu i se poate contesta, mai ales că o face cu lux de amănunte, cu inteligență și cu un lirism de o factură cu totul personală. În general, toată lumea are impresia că-l cunoaște pe Dali, pentru că a ales, cu un curaj excepțional, să fie persoană publică. Jurnaliștii înghit pe nemestecate tot ce le spune și, în cele din urmă, surpriza plăcută tot de la bunul-simț țărănesc al lui Dali vine, ca în povestea cu tânărul care vrea să reușească în viață și e sfătuit să mănânce caviar și să bea șampanie, ca să nu moară de foame ispășind ca ocnașii. Dar ce-i mai drăguț la Dali sunt rădăcinile și antenele lui. Rădăcinile coboară adânc sub pământ, în căutarea a tot ce a produs omul mai „suculent” (ca să folosim unul din cuvintele lui favorite) în patruzeci de secole de pictură, de arhitectură și de sculptură. Antenele sunt orientate spre viitor, pe care-l adulmecă, îl prevăd și îl înțeleg cu o repeziciune fulgerătoare. Curiozitatea științifică nepotolită a lui Dali nu va fi niciodată îndeajuns subliniată. Toate descoperirile, toate invențiile își află imediat ecou în opera lui, uneori abia metamorfozate, într-o formă sau alta. Ba mai mult: uneori Dali o ia înaintea științei, profețind, printr-un ciudat ocol irațional, progresele rațiunii. Nu o dată i-a fost dat să trăiască întâmplări mai puțin obișnuite în viața unui creator: propriile invenții și-au depășit creatorul, evoluând mai repede decât el, organizându-se înainte ca el să fi apucat să bage de seamă. După etapa de început a vieții sale de artist, când s-a văzut înconjurat de neîncredere și a suportat anonimatul, a venit vremea ca opera să-i fie atât de cunoscută, încât ai uneori impresia ca o întâlnești pretutindeni. Ideile sale, lansate cu nonșalanță, se descurcă apoi singure, prind viață și dobândesc contur. Câteodată, se miră. Sămânța aruncată în grabă a încolțit și Dali îi contemplă fructele în felul lui distrat. Tocmai când nu mai crede într-un proiect, se întâmplă că voința unora și intervenția întâmplătoare a altora fac ca acesta să se dezvolte, să se coacă, să izbutească. Aș mai adăuga: Jurnalul unui geniu este opera unui adevărat scriitor. Dali are darul imaginii, arta de a judeca iute și pregnant. Verbalismul său e catifelat, baroc și are acel spirit de Renaștere regăsită care există și în pictura lui. În paginile care urmează nu s-a intervenit decât din punct de vedere ortografic, întrucât Dali folosește scrierea fonetică, indiferent de limba în care se exprimă – fie că e catalană, spaniolă, franceză sau engleză. Nimic din luxurianța verbozității sale, nimic din obsesiile sale n-a fost îndepărtat. Este vorba, așadar, de un document de prim ordin asupra unui pictor cu adevărat revoluționar, a cărui importanță e considerabilă, asupra unui spirit fertil, prodigios, strălucitor. Atât iubitorii de artă, cât și amatorii de senzații tari, ca și psihiatrii, de altfel, se vor apleca asupra acestor pagini cu pasiune. Ele vorbesc despre acela care a zis: „Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun!”   MICHEL DÉON • PROLOG • Între un om și altul sunt deosebiri mai mari decât între două animale din specii diferite. Michel de Montaigne De la Revoluția franceză încoace, se dezvoltă o păcătoasă tendință cretinizantă de a gândi individul global, de a considera că geniile sunt (dincolo de opera lor) ființe obișnuite, mai mult sau mai puțin asemănătoare în toate cele cu muritorii de rând. Ceea ce nu e adevărat. Și dacă e fals în cazul meu, care sunt, pentru epoca noastră, geniul cu cea mai vastă spiritualitate, un adevărat geniu modern, este cu atât mai puțin adevărat în cazul acelor genii care au întrupat culmile Renașterii, precum Rafael – geniu de sorginte aproape divină. Această carte va dovedi că viața de fiecare zi a unui geniu, somnul lui, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui, sângele, viața și moartea lui sunt esențialmente diferite de ale celorlalți oameni. Această carte unică este deci primul jurnal scris de un geniu. Și încă de unicul geniu care a avut șansa unică de a se fi însurat cu geniala Gala – unica femeie mitică a zilelor noastre. Desigur, nu totul va fi spus acum. În acest jurnal, care acoperă anii ’52-’63 din viața mea re-secretă, vor fi și pagini albe. La rugămintea mea și cu acordul editorului, anumiți ani și anumite zile trebuie să rămână încă inedite. Regimurile democratice nu sunt apte să primească revelațiile năucitoare pe care obișnuiesc să le fac. Paginile inedite vor apărea mai târziu, în cele opt volume care vor urma primei serii a Jurnalului unui geniu, dacă împrejurările o vor îngădui; iar dacă nu, în cea de-a doua serie, atunci când Europa își va fi redobândit monarhiile tradiționale. În așteptarea acelor vremi, vreau să-mi țin cititorul cu sufletul la gură și să-l fac să cunoască tot ce poate fi cunoscut despre atomul Dali. Acestea sunt motivele unice și minunate, dar nu mai puțin adevărate, pentru care ceea ce urmează, de la început și până la sfârșit (și fără vreo contribuție din partea mea), va fi genial în fiece moment și într-un fel ineluctabil, pentru simplul motiv că e vorba de Jurnalul fidel al credinciosului și umilului dumneavoastră servitor. • 1952 • MAI Port Lligat, 1 „Erou este acela care se împotrivește autorității paterne și o învinge.” Sigmund Freud Ca să scriu cele ce urmează, mi-am pus niște pantofi de lac pe care nu i-am putut încălța niciodată prea mult timp, pentru că mă strâng cumplit. De obicei, mi-i pun înainte de vreo conferință. Strânsoarea lor dureroasă asupra picioarelor îmi ascute la maximum virtuțile oratorice. Durerea asta acută și teribilă mă face să cânt ca o privighetoare sau ca acei cântăreți napolitani care poartă, și ei, pantofi prea strâmți. Voluptatea fizică viscerală, tortura cotropitoare pe care mi-o provoacă pantofii mei de lac mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime, cărora suprema inchiziție a durerii din picioare le conferă valoare generalizantă. Îmi pun deci pantofii și încep să scriu în chip masochist, pe îndelete, despre cum am fost exclus din grupul suprarealiștilor. Mă doare-n cot de calomniile pe care le-ar putea scorni despre mine André Breton, care nu-mi iartă că sunt ultimul și singurul suprarealist; dar trebuie să știe toată lumea într-o bună zi – când vor apărea aceste pagini – cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Pentru asta, sunt nevoit să mă întorc în copilărie. N-am reușit niciodată să fiu un elev mediocru. Când păream opac la orice fel de învățătură, dovedind spiritul cel mai obtuz cu putință de pe fața pământului, când mă aruncam cu frenezie în studiu, cu o răbdare și o plăcere care derutau pe toată lumea. Dar pentru ca zelul să-mi fie stimulat, aveam nevoie să fac numai lucruri plăcute. O dată stârnit, arătam o foame devorantă de învățătură. Întâiul meu profesor, Don Esteban Trayter[1], mi-a repetat vreme de un an de zile că Dumnezeu nu există. El mai adăuga hotărât, că religia e o „treabă de muieri”. În ciuda vârstei mele fragede, ideea m-a cucerit. Mi se părea de o evidență strigătoare la cer. Puteam s-o verific în fiecare zi în familie, unde numai femeile se duceau la biserică, în vreme ce tata refuza cu încăpățânare s-o facă, declarându-se liber-cugetător. Și ca să-și apere și mai bine libertatea de gândire, își presăra toate frazele, cât de scurte ar fi fost, cu enorme și pitorești înjurături. Iar dacă se găsea careva să se indigneze, se mulțumea să repete o vorbă a prietenului său, Gabriel Alamar: „Nu există podoabă mai frumoasă pentru limba catalană decât înjurătura.” Am povestit în altă parte tragica viață a tatălui meu. E demnă de Sofocle. Tata este într-adevăr omul pe care nu numai că l-am admirat, dar l-am și imitat cu înverșunare, cu toate că l-am făcut atâta să sufere. Mă rog lui Dumnezeu să-l aibă în paza și în slava Lui – unde nici nu mă îndoiesc că se găsește deja –, căci în ultimii trei ani de viață a trecut printr-o profundă criză religioasă, care i-a adus mângâierea și iertarea ultimei împărtășanii. Dar în vremea aceea a copilăriei, când spiritul meu căuta să atingă cunoașterea, nu găseam în biblioteca tatei decât cărți ateiste. Răsfoindu-le, am învățat, temeinic și fără să trec cu vederea nicio dovadă posibilă, că Dumnezeu nu există. I-am citit cu o răbdare incredibilă pe Enciclopediști, pe care azi îi găsesc insuportabil de plicticoși. Fiecare pagină din Dicționarul filosofic al lui Voltaire mi-a pus la îndemână alte și alte argumente de ordin juridic (foarte asemănătoare cu ale tatei, care era notar) referitoare la inexistența lui Dumnezeu. Când am deschis pentru prima oară un volum de Nietzsche, am fost profund șocat. Nietzsche îndrăznea să afirme, negru pe alb, că „Dumnezeu a murit”! Cum!? Eu tocmai învățasem că Dumnezeu nu există și iată că acum cineva îmi anunța decesul lui! Așa s-au născut primele mele îndoieli. Zarathustra mi s-a părut un erou măreț. Îi admiram tăria de caracter, dar, în același timp, găseam că se trădează prin puerilități, pe care eu, Dali, le depășisem. Cândva, aveam să fiu mai mare decât el! Chiar a doua zi după prima mea lectură din Așa grăit-a Zarathustra îmi făcusem deja o idee asupra lui Nietzsche. Era o ființă slabă, care nu avusese tăria să nu înnebunească, deși, în acest domeniu, esențial este tocmai să nu înnebunești. Din aceste reflecții s-a născut și prima mea deviză, care avea să devină tema vieții mele: „Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun!” În trei zile l-am asimilat pe Nietzsche. O dată încheiat acest dejun sălbatic, nu mi-a mai rămas decât un singur oscior de ronțăit din personalitatea filosofului: mustățile! Federico Garcia Lorca, fascinat de mustața lui Hitler, avea să proclame mai târziu că „mustața reprezintă constanta tragică a chipului bărbătesc”. Or eu, până și prin mustăți, aveam să-l întrec pe Nietzsche! Ale mele nu vor fi așa de deprimate, de catastrofice, așa de copleșite de muzică wagneriană și de cețuri. Nu! Vor fi subțiri, imperialiste, ultra-raționaliste și vor ținti către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole. Dacă Nietzsche, în loc să-mi adâncească și mai tare ateismul, mi-a trezit, dimpotrivă, primele întrebări și îndoieli de natură pre-mistică, a căror glorioasă încoronare avea să fie anul 1951, când am scris Manifestul[2], personalitatea lui în schimb, sistemul lui hirsut, atitudinea lui intransigentă față de virtuțile plângăcioase și sterilizante ale creștinismului au contribuit, interior, la dezvoltarea instinctelor mele antisociale și antifamiliale, iar exterior, la conturarea profilului meu. De cum am citit Zarathustra, mi-am lăsat niște favoriți imenși, care mi-au acoperit obrazul până la colțurile gurii, iar părul meu de abanos a crescut lung, ca al femeilor. Nietzsche a trezit în mine ideea de Dumnezeu. Dar, în același timp, arhetipul pe care el îl propunea admirației mele și pe care-l imitam, a fost de ajuns ca să mă arunce în afara familiei. Am fost alungat pentru vina de a fi studiat prea conștiincios buchea ateismului anarhist din cărțile tatei; or, tata nu putea accepta totuși să-l întrec aproape în toate, și mai ales, la înjurături – mult mai afurisite ca ale lui. Am petrecut cei patru ani dinaintea alungării mele din familie într-o stare de „subversiune spirituală” constantă și intensă. Patru ani cu adevărat nietzscheeni. Dacă n-aș plasa-o în acea atmosferă, existența mea de atunci ar părea de neînțeles. Aceea e și epoca întemnițării mele la Gerona. Atunci mi s-a respins și un tablou la Salonul de toamnă de la Barcelona, pe motiv că era obscen. Tot atunci am scris, împreună cu Buñuel, acele scrisori injurioase la adresa medicilor umaniști și a celor mai prestigioase figuri ale Spaniei, inclusiv la adresa premiatului Nobel, Juan Ramon Jimenez. În marea lor majoritate, aceste manifestări erau absolut nedrepte, dar așa înțelegeam eu să-mi afirm „voința de putere” și să-mi demonstrez mie însumi că eram încă imun la remușcări. Supra-omul meu avea să fie pur și simplu o femeie, supra-femeia Gala. Când au văzut suprarealiștii, în casa tatei de la Cadaqués, tabloul pe care tocmai îl pictasem și pe care Paul Eluard l-a botezat Joc lugubru, au fost scandalizați, din pricina elementelor scatologice, anale ale imaginii reprezentate. Gala, mai ales, mi-a făcut praf lucrarea, cu o vehemență care atunci m-a scos din sărite, dar pe care mai târziu am învățat s-o ador. Mă pregăteam să intru în grupul lor; le studiasem cu atenție, puricându-le, lozincile și temele. Mă socoteam edificat: era vorba de transcrierea spontană a gândului, fără niciun control din partea rațiunii, a esteticii sau a moralei. Și uite că înainte chiar de a face parte din grupul lor, cu cea mai bună-credință din lume, se și exercitau asupra mea constrângeri care semănau cu ale familiei mele. Gala a fost prima care m-a avertizat că mă așteaptă același fel de contestări printre suprarealiști ca oriunde în altă parte și că, în fond, nu erau decât niște burghezi. Credea că trebuie să rămân deoparte de orice grupare artistică ori literară dacă vreau să-mi conserv puterea. Cu o intuiție care o depășea atunci pe a mea, Gala mai credea și că originalitatea metodei mele de analiză paranoic-critică ar fi făcut din oricare membru al grupului un șef de nouă școală, de sine stătătoare. Dar dinamismul meu nietzschean n-a vrut s-o asculte. Am refuzat categoric să-i consider pe suprarealiști drept un grup literar și artistic ca oricare altul. Credeam că sunt capabili să elibereze omul de tirania „lumii practice raționale”. Aveam să devin un Nietzsche al iraționalului. Eu, raționalistul înrăit, eram singurul care știa ce vrea: n-aveam să mă las îngenuncheat de irațional de dragul iraționalului, de iraționalul narcisiac și receptiv așa cum îl practicau ceilalți, ci, dimpotrivă, aveam să dau marea bătălie pentru „cucerirea iraționalului”[3]. În vremea asta amicii mei puteau să se lase pradă iraționalului, cedând, ca atâția alții, inclusiv Nietzsche, în fața acestei slăbiciuni romantice. Așadar, bine îmbibat de tot ce publicaseră suprarealiștii, de Lautréamont și marchizul de Sade, mi-am făcut intrarea în grup, înarmat cu buna mea credință foarte iezuită, dar cu gândul ascuns de a ajunge repede lider. De ce m-aș fi împiedicat în scrupule creștine față de noul meu părinte, André Breton, când n-o făcusem nici cu tatăl care într-adevăr îmi dăduse viață? Am luat deci suprarealismul în serios, fără să neglijez nici sângele, nici excrementele de care erau pline ochi toate diatribele lor. Așa cum mă silisem să ajung un ateu desăvârșit citind cărțile tatei, am fost un ucenic atât de studios într-ale suprarealismului, încât, în scurtă vreme, am devenit singurul „suprarealist integral”. Într-atât încât am fost expulzat din grup pentru că eram prea suprarealist. Motivele invocate mi s-au părut a fi de același soi cu acelea pentru care fusesem exclus din familie. Gala-Gradiva, „cea care înaintează”, „Imaculata intuiție” avusese încă o dată dreptate. Azi, pot să spun că, dintre toate certitudinile mele, numai două nu se explică prin propria mea voință de putere: credința în Dumnezeu, regăsită după 1949, și faptul că Gala va avea întotdeauna dreptate când e vorba de viitorul meu. Când Breton a descoperit pictura mea s-a arătat șocat de elementele scatologice care o „maculau”. Am fost uimit de una ca asta. Debutam în plin c… ceea ce, din punct de vedere psihanalitic, putea fi interpretat ca o bună prevestire relativă la aurul care amenința – din fericire! – să mă acopere. Viclean, am încercat să le bag în cap suprarealiștilor că amănuntele mele scatologice aveau să poarte noroc mișcării. Degeaba am invocat, ca argument, întreaga iconografie digestivă prezentă în toate epocile și la toate civilizațiile: găina cu ouăle de aur, delirul intestinal al Danaei, măgarul care făcea balegă de aur, nu s-au lăsat convinși. Eu eram însă hotărât. Dacă nu voiau să accepte c… pe care atât de generos li-l ofeream, aveam să-mi păstrez bogăția și aurul numai pentru mine. Faimoasa anagramă inventată cu mare caznă, douăzeci de ani mai târziu, de Breton – „Avida Dollars” – ar fi putut fi lansată încă de atunci, ca profeție. Mi-a fost de-ajuns o săptămână petrecută în grupul suprarealist ca să descopăr că Gala avea dreptate. Până la un punct, mi-au tolerat elementele scatologice. În schimb, alte câteva lucruri au fost declarate „tabu”. Recunoșteam interdicțiile de altădată ale familiei mele. Sângele era permis. Puteam să adaug și puțin caca. Dar n-aveam dreptul la caca pur și simplu. Puteam să pictez sexuri, dar nu fantasme anale. Anusul era foarte rău văzut! Le plăceau destul lesbienele, nu și pederaștii. În vise, sadismul, umbrelele și mașinile de cusut puteau fi folosite la discreție, în schimb – excepție făceau doar profanii –, orice element religios era interzis, chiar dacă avea aspect mistic. Dacă îți apărea în vis o Madonă de Rafael nu puteai să pomenești de ea fără un pic de blasfemie… Deveneam, cum am mai spus, suprarealist sută la sută. Conștient de buna mea credință, m-am hotărât să împing experiența până la ultimele consecințe – contradictorii. Eram gata să acționez cu ipocrizia aceea mediteraneeană și paranoică de care numai eu sunt capabil, când e vorba să fiu pervers. Pentru mine, la vremea respectivă, cel mai important lucru era să păcătuiesc, să păcătuiesc cât mai mult, deși fusesem deja tulburat de poemele Sfântului Ioan al Crucii, pe care încă nu le știam decât din recitările exaltate ale lui Lorca. Presimțeam deja că problema religioasă avea să se pună din nou, cândva, în viața mea. Aidoma Sfântului Augustin, care se deda desfrâului și plăcerilor de tot felul în timp ce-l implora pe Atotputernicul să-i dea credință, eu invocam cerul, spunând: „Da, dar nu chiar acum. Puțin mai târziu…” Înainte ca viața mea să ajungă ceea ce este astăzi: un model de ascetism și de virtute, voiam să mă agăț, măcar câteva clipe încă, de suprarealismul meu închipuit, de pervers prefăcut, așa cum, dormind, cauți să mai reții puțin ultimele frânturi ale unui vis dionisiac. Dionysos al lui Nietzsche m-a însoțit pretutindeni, ca o doică răbdătoare și în curând aveam să constat că-i crescuse chica și că pe mână purta o banderolă cu zvastică. Afacerea începea să se cam îmbârlige – pardon! –, să se împută, mai ales în cazul celor care începuseră deja să pută… Nu i-am refuzat niciodată fecundei și mlădioasei mele imaginații procedeele de cercetare cele mai riguroase. Nu au făcut decât să dea țicnelii mele congenitale un soi de rigiditate. Așa se face ca m-am dat peste cap zi și noapte să strecor în sânul grupului suprarealist idei și imagini în totală contradicție cu „gustul suprarealist”. Într-adevăr, tot ce aduceam eu era în perfectă opoziție cu preferințele lor. Lor nu le plăceau anusurile! Eu strecuram nenumărate, prin înșelăciune, bine mascate și de preferință, anusuri machiavelice. Dacă se întâmpla să construiesc vreun obiect suprarealist în care să nu fie prezentă nicio fantasmă de soiul ăsta, atunci funcția simbolică a acestui obiect era tocmai cea a unui anus. Înlocuiam automatismul pur și pasiv cu gândirea activă a faimoasei mele metode de analiză paranoic-critică. În locul entuziasmului față de Matisse și față de tendințele abstracte, tehnica ultra-retrogradă și subversivă a lui Meissonier. Ca să falimentez obiectele sălbatice, am lansat obiectele ultra-civilizate ale Modern’style-ului. Le colecționam împreună cu Dior. Mai târziu, aveau să revină în centrul atenției, o dată cu moda „new look”. Chiar în perioada în care Breton nu voia să mai audă de religie, eu mă străduiam – cum altfel? – să inventez una nouă, care să fie în același timp sadică, masochistă, onirică și paranoică. Ideea unei religii personale mi-a venit citindu-l pe Auguste Comte. Grupul suprarealist era poate pe cale să desăvârșească ceea ce nu reușise filosoful pe de-a-ntregul. Mai întâi, a trebuit să câștig interesul pentru Mistică al viitorului mare preot: André Breton. Mă gândeam să-i explic că, deși ideile noastre erau juste, era absolută nevoie să le dăm o nuanță mistică, religioasă. Mărturisesc că presimțeam încă de atunci că ne vom întoarce pur și simplu la adevărul religiei catolice, apostolice și romane, a cărei glorie mă cucerea treptat. Breton răspundea cu câte un surâs și se întorcea mereu la Feuerbach, a cărui filosofie, știm astăzi, a avut și scurte momente idealiste, lucru de care pe vremea aceea habar n-aveam. În vreme ce îl citeam pe Auguste Comte, ca să-mi așez noua religie pe baze cât mai solide, Gala se dovedea de departe cea mai pozitivistă dintre noi. Stătea toată ziua pe la negustorii de vopseluri, prin anticariate și ateliere de restauratori ca să-mi cumpere pensule, culori și tot ce mi-ar fi ajutat în ziua când m-aș fi hotărât să nu mai lipesc la nesfârșit fragmente de litografii și bucăți de hârtie pe pânzele mele și m-aș fi apucat să pictez cu adevărat. Evident, nici nu voiam să aud de tehnică, în acel moment când cream cosmogonia daliniană cu ceasurile ei moi, care profețeau dezintegrarea materiei, cu celebrele ouă pe farfuria fără farfurie, cu halucinantele și angelicele fosfene – frânturi ale paradisului intrauterin pe care-l pierdusem în ziua nașterii mele. De altfel, nici n-aveam timp să pictez totul cum se cade. Era destul să se înțeleagă ce vreau să spun. Generația următoare avea să se ocupe de terminarea și migălirea operei mele. Gala era de altă părere. Ca mamele ale căror copii n-au poftă de mâncare, repeta mereu: — Hai, micul meu Dali, încearcă materialul ăsta rarisim. E ambră lichidă, ambră nearsă. Se zice că și Vermeer o folosea. Îmi luam o mutră dezgustată și visătoare: — Mda, nu-i rea. Dar știi bine că n-am timp de fleacuri dintr-astea. Am lucruri mai importante de făcut. Am o idee! O idee care va scandaliza toată lumea și mai ales pe suprarealiști. Nimeni n-o să poată zice nici pâs: l-am visat de două ori pe noul Wilhelm Tell, pe Lenin. Vreau să-l pictez, cu o fesă de trei metri lungime, sprijinită într-o cârjă. Pentru asta am nevoie de o pânză de cinci metri și jumătate… Am să-i pictez și apendicele liric, chiar dacă mă expulzează suprarealiștii. În brațe o să țină un băiețaș, care sunt eu. Dar are să mă privească cu ochi de canibal, iar eu o să strig: „Săriți, mă mănâncă!…” „Evident, asta n-o să i-o spun lui Breton”, am adăugat, scufundându-mă în reverii de-o asemenea înălțime speculativă încât, cum mi se întâmplă adesea în asemenea situații, mi-am muiat izmenele! — Bine, murmura duios Gala. Am să-ți aduc mâine niște ambră dizolvată în ulei de levănțică. E enorm de scumpă, dar țin s-o folosești pentru noul tău Lenin. Spre marea mea decepție, fesa lirică a lui Lenin nu i-a scandalizat pe amicii mei suprarealiști. Însă tocmai această decepție m-a încurajat. Puteam să merg deci și mai departe… Puteam să încerc imposibilul. Singur Aragon s-a indignat de mașina mea de gândit împodobită de căni cu lapte cald. — M-am săturat până peste cap de excentricitățile lui Dali! a strigat el furios. De-acum înainte, laptele va fi pentru copiii șomerilor. Breton mi-a ținut partea. Aragon s-a făcut de râs. Până și familia mea ar fi râs de-o asemenea idee, numai că Aragon era deja prizonierul unei idei politice fixe, care avea să-l ducă exact unde se află acum, adică aproape nicăieri. În vremea asta, Hitler hitlerea liniștit, așa că într-o zi am pictat o doică nazistă, tricotând așezată, din greșeală, într-o băltoacă enormă. A trebuit să-i șterg brasarda cu zvastica, la insistențele celor mai intimi amici ai mei suprarealiști. Niciodată nu mi-aș fi închipuit ce valuri avea să facă această cruce îmbârligată. Treptat, am făcut o obsesie. Delirul mi se fixase pe personalitatea lui Hitler, care-mi apărea întotdeauna ca femeie. Parte din tablourile pictate atunci au fost distruse când au năvălit nemții în Franța. Eram fascinat de popoul moale și rotofei al lui Hitler, întotdeauna bine strâns în uniformă. De câte ori începeam să pictez breteaua din piele care, plecând de la centură, trecea pe umărul opus, moliciunea cărnii lui Hitler, comprimată în tunica de stofă, stârnea în mine un soi de extaz gustativ, lăptos, hrănitor și wagnerian, care făcea să-mi bată tare inima – emoție foarte rară, pe care n-o trăiam decât când făceam dragoste. Îmi imaginam carnea aceea plinuță a lui Hitler ca pe trupul celei mai divine femei, cu pielea ca zăpada și asta mă fascina. Îmi dădeam seama însă că succesiunea aceasta de deliruri avea o componentă psihopatologică, de aceea îmi repetam singur, cu încântare: — De data asta, da, cred că sunt aproape de adevărata nebunie! Iar către Gala: — Să-mi aduci ambră în ulei de levănțică și pensulele cele mai fine din lume. Mă tem că nu există niciun instrument suficient de fin ca să pictez în maniera ultraretrogradă a lui Meissonier delirul supra-nutritiv, extazul mistic și carnal care mă stăpânește atunci când pictez urma bretelei din piele fină în carnea lui Hitler. Cu toate că mi-am repetat mult și bine că vertijul meu hitlerist era absolut apolitic, că opera care se năștea în jurul imaginii feminizate a Führer-ului era de un echivoc scandalos, că aceste reprezentări aveau același umor negru ca și cele ale lui Wilhelm Tell sau Lenin, cu toate că am repetat-o de mii de ori prietenilor mei, degeaba, nimic nu se schimba. Această nouă criză prin care trecea pictura mea devenea din ce în ce mai suspectă în ochii suprarealiștilor. Totul s-a agravat o dată cu zvonul că lui Hitler îi plăcuse ce pusesem eu în unele din tablourile mele cu lebede, singurătate, megalomanie, wagnerism, boschism. Mulțumită spiritului meu de contradicție înnăscut, conflictul a luat proporții. I-am cerut lui Breton să convoace de urgență grupul în ședință extraordinară, ca să discutăm despre mistica hitleristă din punctul de vedere al iraționalismului nietzschean și anticatolic. Speram ca aspectul anticatolic al discuției să-l atragă pe Breton. În plus, eu îl credeam pe Hitler un masochist absolut, obsedat de ideea fixă de a declanșa războiul spre a-l pierde apoi în mod eroic. De fapt, el se pregătea să facă exact unul dintre acele acte gratuite atât de prețuite pe atunci de grupul nostru. Insistența mea de a privi mistica hitleristă dintr-un unghi suprarealist, ca și încercările de a da sens religios conținutului sadic al suprarealismului – agravate, și una și celelalte, de dezvoltarea metodei mele de analiză paranoic-critică, prin care aveam de gând să demolez automatismul și narcisismul inerent – au dus treptat la o serie de rupturi, la certuri repetate cu Breton și prietenii lui. Aceștia din urmă începeau de altfel să ezite – într-un mod alarmant pentru șeful grupului – între mine și el.   [1] În Ma vie secrète (Editions de la Table Ronde), Dali a povestit despre acest bizar profesor care a reușit, în primul an de școală, să-l dezvețe de puținul pe care-l știa: ceva alfabet, câteva cifre. [2] Manifeste mystique, de Salvador Dali. (Paris, 1952). [3] La Conquête de l’irrationnel, de Salvador Dali. (Editions surréalistes, 1935).

Ultimul cuvint de Mircea Vulcanescu Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filosof, sociolog, economist şi profesor de etică. Studii universitare de filosofie şi de drept la Bucureşti, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie şi de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca „filozoful” şcolii de sociologie de la Bucureşti. Unul dintre teoreticienii „tinerei generaţii”, deosebit de activ la Asociaţia „Criterion”. Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe, director al Direcţiei Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească şi Dimensiunea românească a existenţei. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (ianuarie 194l-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat şi condamnat la opt ani temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud.   Pledoarie de o patetică sinceritate şi de o solidă întemeiere juridică, amplul cuvânt rostit în apărare de acuzatul Mircea Vulcănescu în cele două procese ce i-au fost înscenate prevestea la vremea respectivă era de injustiţii, arbitrar şi crime ce avea să se instaureze. Citindu-l astăzi, încercăm sentimentul dureros al unei târzîi restabiliri a adevărului pentru care s-a plătit cu sângele celor mai nobili fii ai neamului. Este un text întru totul comparabil, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon.    Ultimul cuvânt îl editez după un text dactilografiat (copie, indigou negru) la un rând, cu modificări autografe ale lui Mircea Vulcănescu, operate cu creionul (pe pagina de titlu şi paranteze drepte [ ] pentru pasajele care n-au fost citite în faţa instanţei) şi cu cerneală neagră. Sunt două pagini (cea de titlu şi planul apărării, nenumerotate) + 65 pagini (numerotate). Fireşte, ambele texte au fost confruntate cu cele apărute în „Ethos”; am considerat că nu este necesară o confruntare şi cu textul publicat în „Orizont” (mi-a fost suficient să constat că ambele texte au fost puse sub un singur titlu, iar eroarea din subtitlu, privind legea nr. 455 – promulgată în 1946, nu în 1945 cum i-a scăpat autorului –, a fost preluată fără cea mai mică îndoială cartesiană); de asemenea, n-am semnalat în note erori de informaţie. Cele două texte mi-au fost puse la dispoziţie cu deosebită solicitudine de doamnele Margareta Ioana Vulcănescu şi Măriuca Vulcănescu, soţia şi, respectiv, fiica gânditorului. Cărarea către lumea lui Mircea Vulcănescu, către procesul acestuia mi-a fost deschisă şi orientată de Zaharia Balinca – studentul de odinioară al asistentului de etică, viu angajat în punerea în lumină a personalităţii filosofului –, care m-a îndrumat vreme de câţiva ani. (La rândul său, acesta fusese călăuzit spre „comoară” de Constantin Noica.) O serie de informaţii privitoare la articolele proprii (titlu, an de apariţie ş. a.) Mircea Vulcănescu le-a dat din memorie, cu unele erori. Peste tot le-am îndreptat în mod tacit. (În „Ethos” s-a păstrat forma din manuscris.) Alte erori pe care le-am identificat (de exemplu, anul promulgării legii nr. 455 ş. a.) au fost şi ele îndreptate corespunzător formei corecte. Intervenţiile în text, strict necesare, ale editorului, au fost marcate prin paranteze drepte [ ]. Transcrierea s-a făcut ţinând seama de normele ortografice actuale.   Notă privitoare la ediţie   Am reunit în volumul de faţă două texte: Apărarea şi Ultimul cuvânt. Apărarea a fost scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfăşurat în decembrie 1946-ianuarie 1947 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Criminală. Ultimul cuvânt a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 şi a fost rostit (aproape integral, timp de patru ore) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Criminală. Cele două texte au fost publicate pentru prima oară de Virgil Ierunca în „Ethos” (Paris), caietul al IV-lea, 1983, p. 9-104. Ele au fost puse sub titlul Ultimul cuvânt (cu subtitlul corespunzător); în realitate, sunt două texte, fiecare cu identitatea lui concretă. În ţară, cele două texte au fost publicate o singură dată, în serial, în revista „Orizont” ce apare la Timişoara (an II, numerele 4-15, 26 ianuarie-13 aprilie 1990), după „Ethos”. Pentru ediţia de faţă textul Apărării l-am preluat după o copie dactilografiată în anii ’70, aflată în arhiva Mircea Vulcănescu. Textul nu poartă titlu; i-am dat titlul Apărarea, spre a-l distinge de cel de-al doilea text, care are un titlu dat de Mircea Vulcănescu însuşi. Nu am avut la dispoziţie un manuscris sau un text dactilografiat în anii ’40, cu sau fără modificări autografe ale autorului. N-am reuşit încă să identific exact soarta manuscrisului sau a dactilogramei originale.     APĂRAREA   1946         Domnule Preşedinte şi Onorată Curte,   Ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Nu, Onorată Curte, în faţa acelui judecător de instrucţie din Crimă şi pedeapsă, care, prin acţiunea lui persuasivă, unită cu mustrarea de cuget care lucrează dinăuntru pe acuzat, ajunge să-i smulgă până la sfârşjt mărturisirea crimei săvârşite, ci în faţa acelui caz straniu din Fraţii Karamazov, în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său. Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi jumătate[1], arătând toate nădejdile, greutăţile şi rezultatele ei – şi d-l procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate –, acuzaţia să nu reţină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – şi să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru „toate” faptele trecutei guvernări – printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viaţa mea, care în cumpăna dreptăţii preţuieşte cel mai puţin, dar cinstea unui neam nepătat şi viitorul unor fiinţe care nu au nicio vină. Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească. Încercănd să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină şi pe care o prevedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărţit între sentimentul interior al unei tovărăşii internaţionale neplăcute şi obligaţia în care eram pus să fac faţă pentru apărarea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totuşi să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei ţării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu aşteptau altceva decât să folosească pentru ei această sfadă – aş dori numai să vă lămuresc, pe scurt, şi nu numai Dumneavoastră, care ascultaţi aci, dar şi celor care sunt afară, departe, risipiţi prin gospodăriile lor mărunte, din oraş ori de la ţară, ale căror interese am avut greaua şi nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, şi cărora nu le-am putut da seamă până acuma – ce-am făcut, ce-am vrut să fac şi de ce-am făcut ce am făcut? Pus a răspunde, eu, subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, de întreaga politică a mareşalului Antonescu – neîndrăznind să iau asupra mea nici acest exces de cinste şi nici această cumplită sarcină –, mă voi mărgini să vorbesc despre cele petrecute în sectorul în care am lucrat. Şi dacă nu voi putea vorbi de politica generală a guvernului – pe care nu o cunosc –, şi din care unele lucruri le-am aflat abia aici, în şedinţă, voi vorbi numai de acea parte a activităţii mele, în care am colaborat cu guvernul mareşalului Antonescu, şi anume aceea a politicii sale economice. La această politică am lucrat, pe ea am urmărit-o, cu îngrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, şi cu ea înţeleg să rămân solidar, asumându-mi întreaga răspundere a rezultatelor ei. Iar dacă din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va reţine vreo vină, înţeleg să mi-o asum, în sensul în care am spus-o şi în memoriul înaintat procurorului care m-a cercetat: „convins că obligaţia de a face faţă pentru semeni, care stă la temelia obligaţiunii obşteşti, este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”. Onorată Curte, mă veţi scuza deci când – răspunzând d-lui procuror general, pe propriul său teren – voi îndrăzni să rostesc o apărare care nu va fi numai a mea, ci a întregului sector economic al guvernului, în care nu am fost decât un modest subsecretar de stat. Dar procurorul general m-a făcut solidar cu toate faptele acestui regim, la care am colaborat, spre a deduce că eram vinovat şi de fapte pe care nu le-am făcut – că am dreptul să arăt, în apărarea mea, cel puţin pe acelea pe care le-am făcut, sau la care am luat parte, personal, alături de toţi miniştrii cu care am lucrat în acea vreme. Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareşalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare şi, în consecinţă, prin deducţie, şi cu acelea pedepsite de art. 1, alin. a [din Legea nr. 312/1945] – că, militând pentru hitlerism şi fascism şi având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în ţară, şi de art. 2, alin. a [din aceeaşi lege] – că am hotărât declararea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.   În ce priveşte prima acuzaţie (art. 1, alin. a): „permiterea intrării armatelor germane în ţară”, pe care sunt acuzat a fi hotărât-o eu, legea cere ca elemente ale infracţiunii: răspunderea politică efectivă; militarea pentru hitlerism; permiterea efectivă a intrării armatei germane în ţară.   1. În ce priveşte răspunderea politică efectivă, apărătorii mei au arătat că ea nu poate să existe pentru un subsecretar de stat. 2. În ce priveşte militarea pentru hitlerism: sunt cel dintâi, din această ţară, care, fără a fi comunist, am expus, la Fundaţia „Carol I”, teza leninistă[2], aşa cum o înfăţişa Stalin, şi nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind să ştie ai mei adevărul asupra unor lucruri copleşite – după cum spuneam şi atunci – de propagandă interesată, de calomnie şi prostie; am făcut, în 1935, cinci luni cronică politică la ziarul „Prezentul”[3], condus de răposatul Madgearu – cronică, care, prin obiectivitatea ei, era citată deseori la Radio Moscova şi de Agenţia TASS, înainte de război; în anul 1940, după izbucnirea războiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocadă îndreptat împotriva Germaniei şi am explicat, la Londra, într-un discurs, că scopul lui era apărarea independenţei noastre economice împotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra în acel timp, pentru evacuarea tezaurului  B.N.R.,  în caz de agresiune hitleristă; d) acceptând postul de subsecretar de stat la Finanţe, în împrejurările arătate, nu am făcut decât să-mi fac datoria de intelectual şi de slujbaş al statului, după cum aceeaşi datorie mi-am făcut-o în vara asta, când – între două închisori — am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, să redacteze Amendamentele româneşti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discută la Paris şi pe care guvernul român de acum şi le-a însuşit[4]. Aceasta este „militarea mea”. Pentru ţară, totdeauna şi oricând, şi numai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situaţiile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare. 3. În ceea ce priveşte situaţia permiterii de fapt a intrării armatei germane, rechizitoriul a recunoscut că armata germană era în ţară mai dinainte ca eu să fiu numit subsecretar de stat. Şi că intrarea ei s-a făcut prin actele conducătorilor politicii externe româneşti împlinite mai înainte ca eu să fiu ministru. Iar în ce priveşte argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din aşa-zisa „finanţare a armatei germane”, spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanţarea armatei germane – care nu a fost o finanţare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluţie care ameninţa să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român – germanii acoperind, până la urmă, cu bunuri nemţeşti, toată finanţarea armatei lor, aşa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar –, nu poate constitui temeinic un cap de învinuire. Tot apărătorul meu a dovedit că lipsa acestei aşa-zise finanţări nu a împiedicat armatele nemţeşti să intre în ţară, această armată finanţându-se singură, prin prelevări directe, prin jafuri sau prin alte mijloace incompatibile cu legile ţării, cu suveranitatea ei ori cu siguranţa averii cetăţenilor ei, ce, ca miniştri, eram puşi a apăra. Şi a mai dovedit că această aşa-zisă finanţare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al ţării mele, cu scopul de a o limita şi de a face pe nemţi să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din ţară. S-a mai dovedit, în sfirşit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat şi mărcile date de Germania pentru finanţarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur româneşti în mărci/creanţă a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring. Că, deci, în fond, privind schimbările totale, în care se încadrează această finanţare, România a luat, din 1941 – în afară de armament –, calculate la preţuri antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei [la cursul din] 1938 mai mult decât a dat Germaniei; iar dacă socotim şi armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastre şi întors împotriva Germaniei în 1944, acest plus de import reprezintă 15,5 miliarde lei [la cursul din] 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari. Şi, pe deasupra, nemţii ne-au mai rămas şi datori în balanţa totală a schimburilor în R. M.! În ceea ce priveşte a doua acuzaţie, de declaraţie şi continuare a războiului, avocaţii mei s-au ocupat amănunţit de încadrarea juridică a chestiunii. Nu insist. Ceea ce ţin să se mai ştie aci este că: finanţarea armatei române – care a luptat peste graniţă, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanţelor. Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceştia, fără plată – adică s-a pus în sarcina lor, prin convenţii economice. În schimb, toată activitatea de finanţare a Ministerului de Finanţe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu faţa către Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Mărturia generalului Borcescu, şeful Secţiei Marelui Stat Major, care a organizat această armată, a generalului Mardare şi a generalului Stănescu, care, politiceşte şi militariceşte a folosit-o!) La a treia mobilizare, ministrul de Finanţe Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fiind eu de faţă –, după cum am dovedit cu depoziţia generalului Mardare, ca această mobilizare să se facă în alte condiţii decât cele care asigurau ţării libertatea de acţiune, în cazul ieşirii din război. Iar la Consiliul de Miniştri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de faţă; dar, din informaţiile dobândite de la ministrul meu, în acel consiliu nu s-a decis continuarea războiului, ci începerea discuţiilor pentru încheierea armistiţiului.   În ceea ce priveşte acum rezultatele politicii economice la care am colaborat: 1. Este un neadevăr că teritoriul ţării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, şi tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanţare. În cantităţi, cele trei produse principale de export: cereale, lemn şi petrol, s-au exportat în cantităţi mult mai mici ca în vremurile normale. În schimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantităţi record. Şi rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor ţării, dar şi crearea în ţară a unei baze de aprovizionare pentru operaţiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaţilor în nouă luni după 23 august 1944 au depăşit pe cele făcute nemţilor în patru ani. Toate afirmaţiile de mai sus sunt dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed în original, cu semnăturile autorităţilor respective.   2. România şi-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face faţă la Vest (mărturiile Borcescu şi Mardare), armată care era destinată să asigure – şi care a asigurat – libertatea de acţiune politică a ţării şi i-a permis să realizeze actul de la 23 august [1944], liberând teritoriul naţional de germani şi executând clauzele militare ale convenţiei de armistiţiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaţilor. Iar Ministerul de Finanţe, pentru această finanţare, a zis: „Pentru asta, dăm!”;   3. În sfârşit, România a obţinut, pe deasupra, şi peste opt vagoane cu aur şi devize aur de la nemţi, ceea ce i-a permis Băncii Naţionale [Române] să-şi dubleze aproape stocul de aur, faţă de situaţia din aprilie 1941, sporindu-se (şi cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc. Aurul, ştie oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piaţă, este semnul însuşi al independenţei economice. Şi, pentru că d-l procuror a spus că ceea ce se plătesc sunt rezultatele, să-mi daţi voie să reţin aceste trei rezultate, pentru care se cere să fiu condamnat, fiind dovedit că, în afară de ele, alte fapte proprii nu sunt puse de acuzare în sarcina mea. Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale şi nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporţie de peste 3/4 de Germania din alte părţi –, faţă de o Germanie, aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea şi monopolul întregului tranzit european –, afară de statele vecine. Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum aţi văzut: 1. Adversarii noştri de la Institutul de Conjunctură, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justiţie, doi foşti subsecretari de stat de după 23 august [1944] (Manuilă şi Iordan), un fost ministru de Comerţ (Christu), doi consilieri economici trimişi azi la Conferinţa Păcii (Zilber şi Christu), doi secretari generali în funcţie (E. Demetrescu şi E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, şi altul, conducătorul Institutului Statistic (Manuilă) şi cei mai distinşi economişti ai partidului comunist (Zilber şi Pătrăşcanu), doi subşefi de Stat Major din acel timp (Mardare şi Borcescu), însuşi şeful guvernului de la 23 august [1944] şi şeful de Stat Major al operaţiunilor ţării împotriva Germaniei (generalul Sănătescu, în procesul generalului Stoenescu de la Secţiunea a VIII-a); 2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, într-un raport, a cărui existenţă nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauză că ni s-a redus numărul de martori şi n-a fost permis a pune fiecăruia decât câte o singură întrebare. În acest raport către guvernul său, această Legaţie neutră afirma, asupra rezultatelor politicii economice a României faţă de Germania, următoarele: „Ceea ce România a putut obţine de la Germania, în aceşti ani, ţine de domeniul miracolului”; 3. Lucrul acesta l-a recunoscut (şi vedeţi că consemnul e unanim: foşti aliaţi, adversari, neutri) însuşi conducătorul poporului german, când a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistentelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: „Nu pot pricepe cum România, care a fost aşa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice”. Două politici, deci, clar deosebite: una generală, de care s-a arătat că nu suntem răspunzători; una economică, la care am lucrat şi care a fost o politică de rezistenţă, şi ale cărei rezultate contrastează straniu cu dezastrul însemnat al celei dintâi.   Nu ştiu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuţiei economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuţia ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareşalul tuturor ruşilor, Stalin, în legătură cu felul în care ţăranii preţuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viaţa oamenilor. Povestea odată, deci, mareşalul Stalin – voind să arate sentimentul preţuirii vieţii omeneşti – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă. Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, şi s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareşalul s-a apropiat de un om din partea locului şi l-a întrebat: „Cum se poate, moşule, una ca asta? Să jertfiţi trei feciori pentru o iapă?” Şi moşul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt ţărani în lume, i-a răspuns: „Feciori facem fiecare iar, câţi vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!” Aşa judecă tot omul acestui pământ şi aşa judecă, peste tot, neamurile de ţărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor „volontiers leurs fils, rarement ieur cheval, mais jamais leur ecu”[5] . Sentimentul acesta că pentru o ţară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrăţeşte cu personalitatea lui, e un sentiment adânc. Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă viţelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor. Sentimentul ăsta l-a avut şi tatăl meu când a robit o viaţă de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nicio veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiaşi minister. Şi, acelaşi sentiment l-am avut eu, când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice şi financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac faţă şi să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa. Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât şi aceşti oameni alături de care am stat şi cu care m-am înţeles, fără să ne fi vorbit dinainte, şi care ne-am coordonat acţiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror –, pentru neam, şi multă slavă, dar şi multă jale, şi pe care nu noi o făcusem. Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înţelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv: „oamenii pământului”, a căror zestre nu se vinde şi care-şi trag numele „de la moşie, de la râuri şi de la plaiuri”, şi care – după vorba lui Mihai Eminescu – şi-au apărat totdeauna mai întâi „sărăcia” şi „nevoile” şi „neamul” … Dar aceasta este etica neamului meu şi lui, şi numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare şi nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Bârsana Maramureşului, pe care te-am părăsit într-o noapte din 1939, când unitatea în care eram mobilizat se disloca spre miazănoapte, spre a face faţă mobilizării româneşti în sprijinul Cehoslovaciei ameninţate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o să le uit şi care mi-au fost întotdeauna îndreptar, când am avut în mână grijile bunului public; tu, baciule, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa mea de lucru, cât am fost subsecretar de stat, şi pe care te-am cercetat în gând, întotdeauna – când am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finanţare, de înzestrare – cu întrebarea: „Ce ţi-e ţie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur că ai să înţelegi ceea ce conducătorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau „despărţiţi – vorba istoricului grec – de munţi şi de frica reciprocă”, nu a putut să înţeleagă… Şi, de aceea, ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar şi de această Curte, socoteală.   Am zis!     ULTIMUL CUVÂNT   Rostit în apărarea sa de   MIRCEA M. VULCĂNESCU   În ziua de 15 ianuarie 1948 în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, în procesul celui de-a! doilea lot al foştilor miniştri şi subsecretari de stat din guvernarea mareşalului Antonescu — acuzaţi că au provocat dezastrul ţării — în baza legilor Nr. 312/1945,455/1946 şi 291/1947 [6]       [1] Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe între 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944. În acest interval, miniştri ai Finanţelor au fost generalul N. Stoe-nescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta. [2] În primăvara lui 1932 un grup de tineri entuziaşti au întemeiat Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion”, în care au activat Petru Comarnescu, Paul Sterian, Dan Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Haig Acterian, Mac Constan-linescu, Mihail Sebastian, Margareta Sterian, Sandu Tudor, H. H. Stahl, Mihail Polihroniade, Constantin Floru, Mircea Vulcănescu ş. a. „Criterion” îşi inaugurează activitatea în octombrie 1932, cu ciclul de simpozioane „Idoli” şi cu ciclul de prezentări „Cultura românească actuală”. Primul simpozion a fost consacrat lui Lenin. Dezbaterea s-a desfăşurat în seara zilei de 13 octombrie 1932, la Fundaţia Universitară „Carol I”; sub preşedinţia lui C Rădulescu-Motru, au luat cuvântul: Mircea Vulcănescu, care a prezentat „teza leninistă”, Petre Viforeanu (teza burgheză). Henri H. Stahl (teza social-democrată), C. Enescu (teza ţărănistă) şi Mihail Polihroniade (leza tacticii politice). Bucurându-se de un succes enorm, simpozionul a fost repetat în 18 octombrie. Simpozioanele următoare au fost dedicate „idolilor” Freud, Chaplin, Mussollini, Gandhi, Bergson ş. A. [3] „Prezentul”, cotidian economic, financiar şi social, apărut la Bucureşti între 1935-1938. Prim-redactor a fost Plutarc Cotaru, iar dintre colaboratori sunt de amintit Virgil Madgearu, Ernest Ene, N. Ghiulea, Roman Cresin, T. Cristureanu, Ion Răducanu, Mircea Durma, Andrei Şerbulescu (Belu Zilber) ş. a. Mircea Vulcănescu a colaborat, cu pseudonimul Veritas sau cu numele propriu, de la numărul 1 (2 februarie 1935). [4] La începutul lunii august 1946 Mircea Vulcănescu mai era încă director la Datoria Publică. Ministru al Finanţelor era Alexandru Alexandrini. [5] „Cu plăcere fiii lor, arareori calul, dar niciodată… banul lor”. (Fr.) [6] Deasupra titlului, Mircea Vulcănescu a notat cu creionul: „Rog a vedea modificările făcute cu cerneală. Unele îndreaptă erori de sens importante. De pildă, «Vest» În loc de «Est» la pag. [lipsă în text; am ţinut seama de toate modificările autografe]. A vedea însă că în corecturile mele am pus – din grabă – unele virgule de prisos”. Iar sub titlu, din lipsă de spaţiu deasupra, a adăugat; „Pasajele însemnate [] nu au fost citite în faţa Curţii, întrucît a trebuit să mă restrâng la 4 ore. Cele de la pag. 53, 54 şi 56 [respectiv, de la p. 37, 126-128, 131-132 din ediţia de faţă] sunt necesare, deoarece constituie dezvoltări juridice. Celelalte pot lipsi (unele sunt chiar repetări ale celor spuse)”. Cât de încrezător era Mircea Vulcănescu în Dreptatea sa şi cât de grijuliu cu editorul ediţiei de faţă! Se înţelege că în această ediţie am eliminat parantezele drepte, dar am notat de fiecare dată, la sfirşitul fragmentului cuprins între [] că acel pasaj n-a fost citit în faţa Curţii. Sunt, în total, 15 pagini (dactilo obişnuit, la două rânduri).  

VORBESC DIN MORMlNT...   (fără dată)                         Î   n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viaţă cind va ieşi de sub tipar. Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu  graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viaţa lui particulară o carte menită   să fie citită chiar în timpul vieţii lui — se fereşte să-şi exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greş, deoarece îşi dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­neşti. Cel mai sincer, mai liber şi mai intim rod al cugetului şi inimii omeneşti este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndeşte o neţărmurită libertate de gîndire şi de exprimare prin însăşi con­ştiinţa faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă şi cîte un abuz de încredere, şi atunci, văzîndu-ţi tipărită scrisoa­rea, te simţi groaznic de stingherit şi-ţi spui; de-aş               fi ştiut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aş fi descărcat sufletul în aşa măsură şi cu atita sin­ceritate. Deşi nu găseşti nimic neadevărat, necins­tit şi nevrednic de respect, îţi dai seama, totuşi, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi ştiut că scrii pentru tipar. Mi s-a părut că dac-aş şti că scrierile mele nu  vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri şi de a deveni, astfel, nesimţitor şi indiferent, aş putea atinge sinceritatea, spontaneitatea şi naturaleţea unei scrisori de dragoste. D I N   C O P I L Ă R I E   Rugăciunea pentru turtă dulce (15 august 1906) A   m început să merg la şcoală cînd aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal. Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scînduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am  fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul. Scormonind în ţărînă, am găsit o aşchie veche  de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva aşchii fru­muşele, de acelaşi soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­şoarei Horr, i-am înmînat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi cîş- tige îngăduinţă şi simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît şi aşchiei, o lungă privire, de straşnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o dată — şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn   de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, şi mă apucă şi acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranţa că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert. Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile şi prin­cipiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune şi cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunînd că oricine   se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită. Am fost atît de impresionat şi atît de încîntat    de posibilităţile pe care mi le oferea această re-ţetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de    ea. Şi m-am gîndit să încerc şi eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrşit rugăciunea şi am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta  era la îndemînă şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că toată viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; şi m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum, că afla­sem calea. Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte  vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- guşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă dulce, şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu-şi ia ochii de la ea, nu are de ce să-şi bată capul cu rugă­-ciuni. Pe maică-mea a îngrijorat-o nu ştiu ce anume în atitudinea şi în purtările mele, încît m-a luat la o parte şi a început să mă descoasă cu multă bunăvoinţă. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă     i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat     de ce. I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creştin decît de dragul cîştigului şi că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloşia. Atunci, m-a strîns la piept şi m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.   „Menestrelii” (30 noiembrie 1906)   Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; şi nu numai el, ci şi celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus şi cei zece-doisprezece confraţi ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani şi mai încoace. Birch, Wambold şi Backus s-au prăpădit demult, şi, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic şi extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn şi, pe cîte ştiu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, şi eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fiziceşte; şi ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă aş putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea  şi perfecţiunea lui originară, n-aş mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată şi pentru un suflet simţitor, orga şi spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălţime ameţitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă. Ţin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrguşorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de aşa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută şi năucitoare. Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioşi n-au asistat la reprezentaţii, dar toţi dezmăţaţii din tîrg s-au îmbulzit şi au rămas încîntaţi. Pe vremea aceea, credincioşii nu se duceau la spectacole. Cîntăreţii apăreau cu mîinile şi feţele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant şi ţipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantaţii; de fapt, nu zdrenţele bietului sclav erau parodiate, căci aşa ceva ar fi fost cu nepu­tinţă — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrenţe şi petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma şi culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntăreţul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap şi ale cărui colţuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; şi era încheiată cu nişte nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari şi scîlciaţi, cu vreo cinci- şase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora. Cîntăreţul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere şi cu uşurinţă, şi avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuşi şi cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant şi nu folosea dialectul negrilor. El arbora ţinuta de seară ire­proşabilă a albilor din înalta societate şi vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială şi de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveţi o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraş, şi-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea  să-l folosească atît de spontan şi într-un stil atît de curgător şi artistic. Bones[5] şedea la un capăt al şi­rului de cîntăreţi, Banjo[6] şedea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, şedea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curăţenia şi eleganţa veşmin­telor, politeţea studiată a manierelor şi vorbirii, precum şi simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei şi mai ales de Bones şi de Banjo. Bones şi Banjo erau principalii comici ai trupei şi foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă şi din extravaganţa vestimentară. Buzele le erau în­groşate şi alungite cu fard roşu strălucitor, încît păreau nişte felii de harbuz copt. Vreme de mulţi ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce aşteptau, spectatorii    n-aveau pur şi simplu la ce să se uite, avînd în faţă doar un şir de scaune goale, aşezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreţii, care erau primiţi cu ovaţii şi îşi ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, aşezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen: „— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoşi tun, ca de obicei, şi mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.” Atunci Bones se băga pe fir şi spunea o poveste despre nu ştiu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei poveşti era întrerupt de Banjo, care-şi îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuţie în contradictoriu, iar cearta lor se înteţea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase şi mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun şi se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînşi, agitînd instru­mentele şi ameninţînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace şi să păstreze buna- cuviinţă — fireşte, în zadar. Uneori cearta asta ţinea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, îşi aruncau unul altuia ameninţări în­fricoşătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în faţa acestei izbutite şi amuzante parodii a obiş­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieşi în cale; pe urmă se aşezau la locurile lor şi mormăiau unul la altul peste capetele celorlalţi cîntăreţi, dînd ast­fel spectatorilor putinţa să se liniştească şi să-şi tragă sufletul după atîta rîs. Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreţi aşezaţi la capetele şirului de o păţanie hazlie şi să-l îndemne să o povestească, ceea ce se şi întîmpla, fără greş. Era de obicei o anecdotă răsuflată şi cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreţii au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supravieţuiseră. „— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones. „— Cu ouă? Da’ de unde făceaţi rost de ele?” „— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou şi cu oţet...” În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­laţia Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste şi a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare şi indignată nu numai această glumă, ci şi altele de acelaşi cali­bru, care căzuseră în dizgraţie după o folosire în­delungată. Cîntăreţii aveau voci frumoase, şi atît soliştii cît şi corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetiţele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moş Dan Tucker şi altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu şi romanţe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viaţă pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc. „Spectacolul cu menestreli” a luat naştere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut şi a propăşit vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăţi, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător şi plin de haz şi re­gret că nu mai există. După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmăţaţii tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obişnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani şi se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică şi drăguţă, de vîrsta ei, mă­tuşa Betsey Smith, o veche cetăţeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătuşa nimănui, ea era mă­tuşa întregului tîrguşor, din pricina firii ei blajine, generoase şi mărinimoase şi din pricina naivităţii ei cuceritoare. Ca şi maică-mea, mătuşa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît şi maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoţii, de noutăţi, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviinţa, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de faţă cînd îşi făcea intrarea în tîrguşor vreo trupă de circ, şi le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentaţiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor şcolii duminicale, să participe la conferinţe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mişcarea „reviva- listă”[8], pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, şi, fireşte, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare. La St. Louis, fiind setoase de noutăţi, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv şi cuviincios în acelaşi timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepţia unei adunări care urma să se ţină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorşi de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru.   Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv şi edificator, le-aş recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai uşor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoşteam: la drept vorbind, nu merită să-ţi calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu. Aşa-zişii misionari erau o trupă de cîntăreţi, una din cele mai vestite trupe de acest gen şi una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme şi am ocupat locuri în rîndul din faţă. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie şase sute de locuri, şi pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioşi au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna aşa. Dar mătuşa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas: „— Dar ăştia sînt nişte negri ticăloşi!” ,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt şi ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociaţia americană a misionarilor.” După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentaţiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu     le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă  că cei mai distinşi cetăţeni din St. Louis erau de faţă, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputinţă în ca­zul unui spectacol necuviincios.                                                                                                      % S-au liniştit şi am văzut chiar cum se bucurau fără pic de ruşine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite şi încîntate de noutatea situaţiei; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-şi po­toli conştiinţa, iar conştiinţa lor era acum liniştită, destul de liniştită ca să nu le mai tulbure. Priveau, aşadar, cu ochi lacomi, lungul şir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse şi la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepţia celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere îngheţată, solemnă şi indig­nată s-a aşternut asupra celor o mie şase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-şi spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, şi a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou şi cu oţet”, cele două bătrîne, dîndu-şi capul pe spate, s-au por-­ nit pe chicoteli şi hohote de rîs, care au uimit şi au încîntat în aşa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci. Rîsul novicelor mele a ţinut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, şi toţi cei o mie şase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor. În seara aceea, mătuşa Betsey şi maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreţi, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalţi spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume şi i-au molipsit şi pe ceilalţi, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs şi plin de recunoştinţă faţă   de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară şi preţioasă.   [1] Orăşel pe malul fluviului Mississippi; aici şi-a petrecut Mark Twain copilăria şi adolescenţa (1839—1853). [2] Stat în regiunea centrală a S.U.A. [3] Regiune din nord-estul S.U.A., unde Anglia a înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea unele din primele ei colonii de pe teritoriul Americii de Nord [4] Spectacol de estradă tipic american, interpretat de trupe de comici grimaţi ca negri, care împleteşte dialogul glumeţ cu elemente de folclor negru. Spectacolul cu „menestreli”, (Minstrel-Show) apărut în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, a contribuit la valorificarea folclorului negru şi la dezvoltarea muzicii de jaz. [5] Bones — „Castaniete”, unul dintre personajele clasice ale spectaco­lului cu „menestreli”; se numeşte astfel fiindcă acompaniază dansurile şi cîntecele cu o pereche de castaniete. [6] Banjo — „Banjo”, alt personaj clasic al spectacolului cu „menestreli”, care acompaniază dansurile şi cîntecele la banjo. [7] Sărbătoarea naţională a S.U.A., instituită în amintirea zilei de 4 iu­lie 1776, cînd cel de al doilea Congres al S.U.A., a adoptat Declaraţia de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. [8] Mişcare religioasă înjghebată în ţările anglo-saxone în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea; îşi propunea să restabilească in­fluenţa mereu mai scăzută a bisericii.  

În 1878 la Petersburg stîrnise mare vîlvă un ciclu de prelegeri ţinut de filosoful Vladimir Soloviov. Dostoievski se număra printre auditorii pe care într-o scrisoare îi aproxima „la o mie“. Nu importă dacă au fost chiar atîţia. Reuniunea de la 10 martie s-a dovedit însă cu totul de excepţie, din motive independente de conferenţiar. Detaliile ei ni le relatează Anna Dostoievskaia. Întorcîn- du-se de la conferinţă, Feodor Mihailovici i-a atras atenţia asupra ciudatei reţineri a obişnuitului lor „musafir de duminică“, Strahov. Următoarea duminică, atunci cînd Nikolai Nikolaevici veni să ia masa la ei, Anna Grigorievna l-a întrebat pentru ce i-a ocolit la ultima lecţie a lui Soloviov. Amin­tirile continuă astfel : „— A, a fost o situaţie specială, rîse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toată lumea. —  Cum ! A fost Tolstoi cu dumneata ? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles, n-aş fi insistat 5 să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata ? M-aş fi uitat la el ! —  Doar îl ştiţi din fotografii, rîse Nikolai Nikolaevici. —  Ce fotografii, parcă ele redau omul ? E cu totul altceva cînd îl vezi în carne şi oase. Uneori, ajunge şi o privire, ca să-ţi rămînă în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat! Şi mai tîrziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-1 cunoaşte pe Tolstoi per­sonal.1* Să eliminăm datele secundare. Ca şi accentele personale ale povestitoarei — cu toate că memoria ei afectivă este îndeobşte mai scrupuloasă decît a Sofiei Andreevna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice în- tîlnirea dintre fostul şi actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către acela care i-ar fi fost cel mai ni­merit intermediar... Esenţialul acum este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neaşteptat de simplu şi de firesc pentru ca să se cunoască personal Tolstoi şi Dosto- ievski, aflaţi pentru prima şi ultima oară împreună. Şi că, printr-un întîmplător concurs de împrejurări, această cunoştinţă imanentă şi iminentă nu s-a rea­lizat. Oare cu adevărat întîmplător ? Orgoliul lui Strahov nu a jucat aici, precum în tragediile gre­ceşti, un rol mai profund şi mai hotărîtor ? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat şi tălmăci­tor autorizat cind al lui Dostoievski, cind al lui Tolstoi, şi de a nu-şi lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricînd neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important şi de el neştiut ? „Doar îl ştiţi din foto- grafii“, ascunzişul său crispat şi trădător nu trimite oare fără voie la o ştiinţă efectiv mai de preţ ? Ipoteza pe care o avansez este elementară : nici o altă întîmplare nu ar fi avut darul să eviden­ţieze cu atîta pregnanţă o anume necesitate. Iată unica şansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Şansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naşte prima suspi­ciune : dacă „acum“ şi „mai tîrziu“ Destoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce nu a întreprins nimic decisiv pentru a-1 cunoaşte ? Şi de ce n-a întreprins nimic hotă- rîtor, nici Tolstoi, de vreme ce şi el şi-a exprimat nu o dată regretul de a nu-1 fi întîlnit pe Dosto­ievski ? In relaţia celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de fi­reşti, la îndemîna tuturor, se pot şi se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinţei urmărite, chipurile, de amîndoi. Dostoievski era petersbur- ghez pursînge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică şi fantastică ; o vizita de aceea cît mai rar cu putinţă. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde îşi petrecea primăvara şi vara, de casa moscovită, unde se re­trăgea în lunile aspre de iarnă. Şi lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rînduit în aşa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decît după ce a fost ratată. Erau multe cunoştinţe comune între literaţi sau între apropiaţii, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al apre­cierilor şi comunicărilor reciproce, pe care nu con­teneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adre­santul lua cunoştinţă de păreri pe căi indirecte, Şi de obicei îşi exprima regretul stereotip de a nu fi fost de faţă la rostirea lor. După care totul con­tinua neschimbat. Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor itinerare geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a dorit să ia cunoştinţă. Suspiciunea o pot întări şi cele întîmplate doi ani mai tîrziu, cu ocazia pregătirilor pentru cele­brarea memoriei lui Puşkin la scara întregii Rusii. In 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai impor­tant discurs comemorativ al acestor festivităţi. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eşecului sufe­rit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reşedinţa de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci in­vitaţia la sărbătorirea ilustrului predecesor. In ciuda insistenţelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogie­rile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerinţelor14 sale „sufleteşti11.   Celor mai recente, se înţelege. Noile lui idei filo­sofice, etice şi religioase aveau să configureze în curînd doctrina „tolstoismului“. Antrenat în elabo­rarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa ,,naştere“. Turgheniev, minte clasică şi temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice şi îngrijoră­toare semnele acestei renaşteri. Cîteva zile înainte de a-şi fi pronunţat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soţiei sale : „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, şi că Tolstoi mai că şi-a ieşit din minţi sau poate că şi-a ieşit de-a binelea“. Cu oarecare ac­cente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile re­latate de către Turgheniev după acele două zile pe­trecute în van la Iasnaia Poliana. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează şi el că refuzul acestuia l-a şocat pe Turgheniev în aşa măsură, „încît atunci cînd, după celebrarea lui Puşkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaevici şi s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfăţişat dispoziţia lui Lev Nikolaevici în asemenea culori, încît Dostoievski s-a speriat şi a amînat împlinirea dorinţei sale fier- binţi“. Că lucrurile s-au petrecut cam aşa, reiese şi dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soţiei sale şi tot din Moscova : „Şi Katkov a confirmat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înne­bunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc pînâ la el la Iasnaia Poliana : în total, dus şi întors, ar însemna mai puţin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant". „Liubopîtno“ este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate.   O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorinţă fierbinte". S-ar putea ca ea, dorinţa, să fi fost atît de puter­nică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai 1880  este redactată sec şi distant. Şi nu numai atît. Au urmat festivităţile la care Dostoievski şi-a pronunţat discursul, primit cu fre­nezie de către asistenţă şi considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări şi pre­viziuni. Acelaşi Strahov va afirma în relatarea sa publicată, că Dostoievski a numit printre femeile ruse remarcabile, descinse din prototipul puşkinian al Tatianei, şi pe Liza din Un cuib de nobili şi pe Nataşa din Război şi pace, dar că numele eroinei lui Turgheniev ar fi fost urmat de un asemenea ropot de aplauze încît invocarea eroinei lui Tolstoi n-a mai fost auzită de nimeni, în afara celor din imediata apropiere a vorbitorului. Şi Strahov va observa că în textul tipărit al cuvîntării referinţa din urmă nu a mai fost inclusă. Fraza menţionată din eseul despre Puşkin, ur- mînd evidenţierii celebrei scene a ultimei întîlniri dintre Tatiana şi Oneghin, sună aşa : „S-ar putea chiar spune că un tip pozitiv al femeii ruse de o asemenea frumuseţe aproape că nu s-a mai repetat în literatura noastră artistică, în afară poate de Liza din Un cuib de nobili“. Şi nimic în plus, nici o referire la Nataşa. Ne putem întreba dacă ea a fost făcută măcar cu viu grai, sau dacă ne aflăm din nou în faţa unei invenţii de a lui Strahov, în măsură să mai semene o discordie între cei doi ; fiindcă în zilele următoare festivităţii, aflat în vi­zită la Iasnaia Poliana, e lesne de presupus că   Strahov a relatat gazdei sale constatările ce le va fi adus ulterior la cunoştinţa publicului cititor. Putem presupune ori că Dostoievski n-a rostit din capul locului numele eroinei tolstoiene, ori că l-a rostit intr-adevăr dar că apoi l-a omis din textul publicat. Prima alternativă e gravă pentru Strahov, mai puţin pentru Dostoievski — deşi, la drept vorbind, în mai sus citata formulă a femeii ruse „de o asemenea frumuseţe“ ea a Tatianei, s-ar fi cuvenit într-adevăr ca alături de Liza să fie amintită şi Nataşa, drept care Strahov, dacă a fan- tazat, a fantazat în conformitate cu adevărul. A doua alternativă ar fi desigur gravă pentru Dostoievski anume. Căci s-ar pune întrebarea de ce a simţit el ne­voia eliminării din text a unei pozitive aprecieri cu privire la eroina tolstoiană ? Poate din cauză că Tolstoi a „înnebunit de tot“ ? Imposibil, de vreme ce scrisoarea a fost trimisă cu zece zile înaintea discursu­lui, şi orice măsură de precauţie de acest gen tre­buia să se fi repercutat asupra cuvîntării, inclusiv asupra variantei sale verbale. Sau să fi intervenit noi elemente agravante între rostirea şi tipărirea ei ? Nu ştim. Fapt e că într-o Notă explicativă cu privire la Cuvîntul despre Puşkin, publicat mai jos, Dostoievski a înserat în unicul număr din 1880 al Jurnalului unui scriitor o formulare potrivit căreia Aleko şi Oneghin au generat în literatura rusă o mulţime de personaje asemănătoare — „după ei au apărut Peciorini, Cicikovi, Rudini şi Lavreţki, Bol- konski (în Război şi pace a lui Tolstoi) şi mulţi alţii, care, prin propria lor apariţie, demonstrează justeţea ideii iniţiale a lui Puşkin“. Andrei Bolkon- ski este introdus, în amintita notă explicativă, în­tr-o enumerare confirmînd descendenţa lui Oneghin,oricum însă cu specificarea romanului şi a autoru­lui, ceea ce sugerează scăzuta, deocamdată, putere asociativă autonomă a numelui, comparativ cu a iluştrilor săi fraţi mai vîrstnici; de ce n-ar fi pro­cedat Dostoievski tot astfel, în textul eseului, cu Nataşa Rostova, pentru a dovedi posteritatea Ta- tianei, cu sau fără paranteze lămuritoare ? Înseamnă, mai mult ca sigur, că lui Strahov cele auzite de el i s-au părut sau că a dorit să i se pară de dragul unei noi mistificări. Ceea ce nu eludează totuşi problema de fond, anume că nici curiozitatea resimţită penti u o even­tuală vizită la Iasnaia Poliama şi cu atît mai puţin presupusa dorinţă arzătoare de a-1 cunoaşte pe Tolstoi, nu l-au îndemnat pe Dostoievski să facă un corespunzător gest public de bunăvoinţă faţă de confratele lui de-a binelea „ieşit din minţi“. Drept care între Tolstoi şi Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire. Peste puţină vreme, la începu­tul anului 1881, Dostoievski a murit. Este o împrejurare şi grotescă şi tristă să fi reuşit nevestele ceea ce nu au obţinut protagoniştii. Vă­duvă devotată memoriei celui ce-i fusese soţ, şi de­cisă totodată ca prin acţiuni întreprinzătoare să apropie valoarea desfacerii cărţilor lui de valoarea lor intrinsecă, Anna Grigorievna Dostoievskaia po­vesteşte cum în 1885 a făcut cunoştinţa contesei Sofia Andreevna Tolstaia, la rîndul ei hotărîtă să reprezinte cu intransigenţă interesele financiare ale celebrului ei soţ, o intransigenţă categoric dezapro­bată de el. Smerita văduvă a lui Dostoievski şi vo­luntara soţie a lui Tolstoi s-au întîlnit aşadar cu ocazia unei călătorii făcută de cea din urmă la Petersburg ; „pentru a-mi cere sfatul în legătură cu problemele de editare“, notează prima. Aceasta, deoarece Anna Grigorievna începuse să editeze cu succes operele bărbatului ei, iar Sofia Andreevna vroia să pătrundă în toate „tainele" acestei îndelet­niciri. Au fost consultate registre de abonamente, anunţurile expediate, şi prevenite greşeli ce s-ar fi putut repeta. Fiind „multe amănunte de discutat14, memorialista i-a întors contesei vizita, iar aceasta a mai trecut de două-trei ori pe la consiliera ei. Sfa­turile — aflăm — au dat un rod măsurabil prin- tr-un „mare venit“, contesa editînd singură, timp de mai bine de două decenii, operele contelui Lev Nicolaevici. Ceea ce nu se mai spune este continua neplăcere pe care i-a provocat-o lui Tolstoi această meticuloasă grijă pecuniară a Sofiei Andreevna, într-o perioadă în care scriitorul dorea să se des­prindă tot mai mult de înrobirea directă sau indi­rectă generată de atare griji. Conflictele dintre soţi, pe probleme financiare, îndeosebi cele legate de va­lorificarea materială a unor scrieri în intenţie des­tinate numai înnobilării spirituale a cititorilor, au devenit din ce în ce mai acute şi mai dureroase. In Amintirile Annei Dostoievskaia aceste tensiuni crescînde sînt trecute cu vederea, se afirmă doar că au mai avut loc şi alte vizite reciproce cu Sofia Andreevna, care „a fost într-adevăr îngerul păzi­tor al genialului ei soţ“. Dacă ar fi luat cunoştinţă de ea, formula i s-ar fi părut lui Tolstoi de-a drep­tul ridicolă, fiindcă în complicatele sale raporturi cu Sofia Andreevna îi displăcea tocmai pretenţia acesteia de a-i fi „înger păzitor". El însuşi nu era un demon, şi nici nu avea nevoie de un înger care să-l apere. In nici un caz în problemele băneşti. Să nu-i luăm însă Annei Grigorievna în nume de rău această inabilă turnură de frază. Ea vrea să fie o indirectă autojustificare, o justificare a propriei sale activităţi febrile în favoarea memoriei pro­priului ei soţ. Căruia i-a intuit de la început ge­nialitatea, cu o străfulgerare a sufletului ce nu avea prea vădite legături cu mintea şi cu înţelegerea exactă a componentelor acestei valori de excepţie. Chiar şi aşa, mai mult simţindu-i decît înţelegîndu-i măreţia, ea i s-a devotat fără vreo pretenţie pro­prie, a acceptat rolul de slujitoare umilă pe lîngă marele om, pînă la sfîrşitul zilelor lui şi pînă la sfîrşitul zilelor ei. Firescul şi consecvenţa acestei slujiri, pe care Anna Grigorievna nu avea s-o tră­deze în nici una dintre faptele ei, chiar mărunte, de mai tîrziu, nu merită desconsiderare. Nici în per­spectiva chinuitoarelor legături anterioare ale lui Dostoievski cu femei care poate că au priceput mai mult din harul său, dar care nu vroiau să i se supună şi să-şi anihileze personalitatea. Şi nici în comparaţie cu Sofia Andreevna însăşi, tovarăşa de viaţă a lui Tolstoi (fără îndoială mai inteligentă, dovadă şi neîncetata confruntare şi înfruntare cu acela pe care negreşit îl venera şi îl iubea, dar a cărei sacră tiranie ţinea neapărat s-o contrabalan­seze cu un gust manifest pentru intoleranţă şi pen­tru dictat). Unii vor spune că cei doi mari scriitori şi-au meritat întocmai soţiile pe care şi le-au ales, cu virtuţile şi cu defectele lor. Aşa trebuie să fie, de vreme ce pînă la urmă şi-au găsit „completările" şi „complementarităţile" potrivite unor mai ascunse porniri de-ale lor : blîndul în aparenţă Tolstoi a avut nevoie de cineva în măsură şi să scoată la iveală şi să încingă pînă la incandescenţă freneziile sale sufleteşti de fapt întotdeauna dominatoare ; iar freneticul Dostoievski, care a avut prilejul să-şi consume această dominantă temperamentală în ful­gerătoare şi mistuitoare trăiri intime, a simţit che­marea adîncă de a găsi apoi în viaţa lui din toate punctele de vedere instabilă un liman liniştitor, în persoana Annei Grigorievna. Spre deosebire de pre­decesoarele sale „demonice14, aceasta nu a ajuns prototipul propriu-zis al nici unui personaj marcant din creaţia dostoievskiană tîrzie ; dacă facem ab­stracţie de tulburătoarea coincidenţă din Smerita, unde diferenţa de vîrstă a eroinei sinucigaşe şi a soţului ei, cămătarul, s-a nimerit (? !) exact aceeaşi cu diferenţa de vîrstă dintre Feodor Mihailovici şi tînăra lui soţie. Cunoaştem însă gustul mazochist al celui care a dat numele de Feodor unora dintre per­sonajele sale cele mai odioase : cuţitarului-ucigaş din Demonii şi netrebnicului părinte senzual al Kara- mazovilor — şi care l-a voit epileptic nu numai pe prinţul Mîşkin, ci şi pe Smerdeakov. Ceva lunecos trebuia să-i fi trecut prin minte şi în elaborarea Smeritei, aceluia care jucător a fost, dar cămătar nu, sau numai într-un superior plan al decantărilor şi transfigurărilor Dimpotrivă, cămătarii l-au hăi­tuit toată viaţa, de pildă tocmai atunci cînd, pen­tru a scăpa de clauza editorului speculant Stellovski, a trebuit să dicteze Jucătorul în numai douăzeci şi şase de zile tinerei dactilografe Anna Grigorievna Snitkina, ce avea în curînd să devină a doua lui soţie. Anna Grigorievna nu a ajuns niciodată cămătă­reasă, dar şi smerenia ei şi-a cunoscut limitele. Ea a administrat cu abilitate bunurile rămase de pe urma soţului ei — cărţile lui — şi a dat sfaturi utile Sofiei Andreevna, mamă a din ce în ce mai mulţi copii, decisă de a-i apăra pe aceştia de prea fante­zistul lor părinte..., se înţelege că tot prin valori­ficarea cărţilor lui. Vizitînd-o pe Sofia Andreevna cu prilejul trece­rilor sale prin Moscova, Anna Grigorievna nu l-a întîlnit pe Tolstoi. S-a întîmplat ca acesta să fie de fiecare dată la Iasnaia Poliana. Pînă într-o zi de iarnă a anului 1902, cînd i s-a ivit prilejul neaştep­tat nu numai să-l vadă pe Lev Nikolaevici, dar să şi stea de vorbă cu el. Slăbit după o criză de ficat, îmbrăcat în binecunoscuta lui bluză lungă şi cenu­şie, Tolstoi se odihnea pe divanul camerei mari şi joase în care a fost poftită vizitatoarea. Discuţia ocupă în Amintiri două pagini. S-o acceptăm ca pe un document cu indirectă valoare probatoare. Fraza de început a lui Tolstoi confirmă o presu­punere pe care tocmai am formulat-o : „— Ce lu­cru uimitor că soţiile scriitorilor noştri seamănă atit de mult cu soţii lor !“ Nu e vorba de înfăţişare, ci de mai mult decît atît, de o similitudine din care nu lipsesc elementele discordante. Discordante în ca­drul aceleiaşi personalităţi, deci şi în raportul dintre două structuri. Tolstoi precizează imediat că „excep- ţionala“ asemănare e receptată şi validată subiectiv, potrivit felului în care şi-a închipuit-o el pe soţia lui Dostoievski. Anna Grigorievna notează cu bun- simţ că, de fapt, între ea şi soţul ei nu era nici o asemănare, dar că Tolstoi nu i-ar fi putut produce cu nimic altceva o bucurie mai mare decît cu „acest neadevăr evident". Nu neapărat neadevăr, dacă ne gîndim la un sens mai sofisticat pe care Tolstoi ar fi putut să-l aibă în vedere, pe lîngă amabilitatea de a face un compliment, şi pe care să-l fi sur­prins ochiul său specializat în fizionomii şi caractere. Urmează alte cîteva amabilităţi în legătură cu o scrisoare adresată de Tolstoi lui Strahov, după moartea lui Dostoievski, prilej pentru Lev Niko- laevici să-şi exprime regretul de a nu-1 fi întîlnit vreodată pe Feodor Mihailovici. Iar cînd vizitatoa­rea i-a relatat ocazia cea mai nimerită pentru o atare întîlnire, la prelegerea lui Vladimir Soloviov, şi supărarea soţului ei pentru faptul că Strahov i-a tăinuit prezenţa lui Tolstoi la conferinţă, acesta a exclamat : „ — Serios ? Şi soţul dumneavoastră a fost la lecţia aceea ? Oare de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici ? Ce rău îmi pare ! Dosto­ievski a fost un om scump pentru mine, poate sin­gurul pe care l-aş fi putut întreba multe şi care mi-ar fi putut răspunde la multe !“ Mulţi ani de la necazul lui Dostoievski de a nu~l fi întîlnit atunci pe Tolstoi („M-aş fi uitat măcar la el, [...] dacă nu i-aş fi putut vorbi“), o similară părere de rău exprimă de rîndul acesta Tolstoi. Relatarea pare corectă :       „un om scump pentru mine“ sînt aproape aceleaşi cuvinte de care îşi va aminti Valentin Speranski de a i le fi spus Tolstoi („un om foarte important şi scump pentru mine“), o recunoaştere devenită clară anume la moartea lui Dostoievski — lucru ce-1 va confirma şi amin­tita scrisoare către Strahov. Fapt este că la dispa­riţia lui Dostoievski şocul resimţit a echivalat cu înţelegerea valorii lui de excepţie, necenzurată de rezervele şi retractările obişnuite din majoritatea   aprecierilor tolstoiene de pină atunci şi de după aceea. Cât priveşte motivul principal pe care Tolstoi îl invocă pentru a-şi întemeia regretul de a nu-1 fi întîlnit pe acel poate singur om pe care să-l fi putut întreba multe şi care să-i fi putut răspunde la multe, el este plauzibil pentru gînditorul preo­cupat de la o vreme în mai mare măsură de „pro- blemele“ damnate şi insolubile ale vieţii decît de creaţia artistică propriu-zisă ; plauzibil pentru cel ce-şi punea fundamentale „întrebări" şi dădea „răs­punsuri" în jurul cărora, după convingerea sa, tre­buiau să graviteze toate căutările autentic omeneşti —  interogaţii existenţiale cruciale şi pentru Dosto­ievski, răsfrînte printr-o similară prismă moral-re- ligioasă. Cert este că, dacă în ciuda neaderenţelor la felul artistic dostoievskian de a înfăţişa lumea, Tolstoi s-a simţit continuu atras şi fascinat de creaţia confratelui său, acest neslăbit totuşi interes s-a datorat în covîrşitoare măsură tocmai convin­gerii că „multe" interogaţii şi soluţii ar fi putut găsi la Dostoievski. Măcar pentru acest cuvînt dens şi cuprinzător, înserat în amintirile Annei Grigorievna se cuvine să-i fim îndatoraţi, de vreme ce el sugerează un epicentru al obsesiilor celor doi scriitori şi o esenţială punte posibilă deasupra pră- pastiilor ce-i despărţeau. Ceea ce urmează în Amintiri, extatica descriere a lui Dostoievski, o caracterizează mai degrabă pe Anna Grigorievna. Soţul ei defunct ar fi fost chi­purile dăruit „cu cele mai înalte calităţi morale şi spirituale care dau frumuseţe omului", ar fi fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, de­licat, săritor, sincer, incoruptibil, gata să dea tutu­ror un sfat, o mîngîiere, un ajutor, un om urmărind numai nobleţea şi dreptatea. Prea multe epitete şi prea multă înflăcărare. Torentul de superlative îm­pletea adevărul cu neadevărul, căci Dostoievski însuşi a făcut parte din categoria celor pe care Gruşenka îi caracteriza a fi „şi răi şi buni, de-a valma, cînd buni, cînd răi...“. Iar Tolstoi ştia ace­laşi lucru despre sine, şi mai ştia că nu altminteri putea să arate Dostoievski. Panegiricului ni se spune că el i-ar fi adăugat „gînditor şi cu convin­gere11 : „ — Asta am crezut întotdeauna şi eu des­pre el“. Şi : „Dostoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creştine". „Gînditor şi cu convingere1' face parte din recuzita kitsch a povestitoarei. în rest, atitudinea trebuie interpretată parte ca un tribut plătit bunelor ma­niere, parte ca sugerînd o reală înrudire a lor, rea­firmată şi cu alte prilejuri. Numai că această înru­dire — setea de purificare creştină — nu se redu­cea la un simplu conglomerat de virtuţi, ci implica multă luptă şi neîmplinire. Annei Grigorievna nu avea rost să-i tălmăcească în detaliu dt de „multe" şi de contradictorii lucruri însemnau pentru el acele arzător dorite şi niciodată atinse sentimente „creştine11. Dostoievskaia a plecat de aceea de la scriitorul ei „favorit11 într-o stare euforică, ca de la un bărbat care „ştia să cucerească inimile oamenilor !“. Im­presia ei a fost atît de puternică încît, mergînd spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, şi-a dat cuvîntul să nu-1 mai revadă pe Tolstoi „niciodată", pentru a nu-şi risipi — din cauza unei eventuale stări maladive, de iritare sau apatie a acestuia — sentimentul de încîntare produs cu această ocazie. Niciodată este subliniat în text, şi memorialista precizează că s-a ţinut de promisiunea pe care şi-a făcut-o, cu toate că a fost deseori invitată de con­tesă chiar la Iasnaia Poliana. De ce sublinierea ? De la Dostoievski citire, din dramatica înfruntare a lui Nikolai Stavroghin cu părintele Tihon, ştim cît de trădător poate fi stilul. „Blestematul psiholog" Tihon a demontat minciuna sincerităţii pe calea unei aparent blînde analize stilistice a confesiunii. Anna Grigorievna trăise prea mult în preajma „blestematului psiholog" Dostoievski pentru a nu fi preluat ea însăşi ceva din dialectica adevărului şi neadevărului, stilistic mascată şi mărturisită totodată. De ce oare să nu-1 mai revadă „niciodată" pe Tolstoi ? Nu cumva pen­tru că „sentimentul de încîntare" era fragil şi avea de ce să fie fragil — cum se vede şi din replicile lui Tolstoi, destul de neutre în amabilitatea lor, străine în orice caz emfazei solicitate, şi ocolind cu desăvîrşire orice referire la scrisul, la creaţia lui Dostoievski. Tolstoi n-a ieşit din carapacea ambi­guităţii sale, a vorbit puţin şi neangajant Anna Grigorievna Snitkina putea să se încreadă în apa­renţa poleită. Anna Grigorievna Dostoievskaia tre­buia să priceapă ceva din substratul ei mai delicat. Favorabil şi nefavorabil soţului ei. Căci „sîntem şi buni şi răi, de-a valma, cînd buni, cînd răi...". In discuţia pomenită, Anna Grigorievna îi mul­ţumise lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minu­nată pe care aţi scris-o lui Strahov după moartea soţului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca o relicvă". „ — Am scris exact ceea ce am simţit", a răspuns laconic Lev Nikolaevici.   Ce a scris şi ce a simţit el ? Cea mai importantă, probabil, confesie epistolară privind atitudinea sa faţă de Dostoievski, datată 5—10 februarie 1881, a fost trimisă lui Strahov din Iasnaia Poliana. Ea glăsuieşte : „Cît aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă senti­mentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, cind a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scrii­torii sînt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el — niciodată. Toate cîte le-a făcut el (toate cele bune şi adevă­rate) le-am receptat aşa încît cu cît va face mai multe cu atît îmi va fi mie mai bine. Arta îmi pro­voacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. — Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gîndeam să nu-1 întîlnesc, şi că dacă pînă acum asta nu s-a întîmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă — prînzeam singur, întîrziasem — citesc : a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cît mi-a fost de drag, şi am plîns şi mai plîng şi acum. In zilele dinaintea morţii lui am citit Umiliţi şi obidiţi, şi m-a cuprins duioşia.14  

O istorie personală Roger Waters a catadicsit să vorbească cu mine abia după vreo şase luni în care studiaserăm la acelaşi colegiu. Într-o după-amiază, pe când încercam să fac abstracţie de murmurul celor 40 de colegi ai mei, studenţi la Arhitectură, şi să mă pot concentra asupra desenului tehnic din faţă, pe planşeta mea de desen a căzut umbra lungă, distinctă a lui Roger. Deşi până atunci îmi ignorase voit existenţa, în cele din urmă Roger recunoscuse în mine un spirit înrudit muzical, prins în corpul unui arhitect în devenire. Căile astrale ale Fecioarei şi ale Vărsătorului ne dictaseră destinul şi-l forţaseră pe Roger să caute un mod în care să ne unim minţile într-o mare aventură creatoare. Nu, nu, nu! Hai să încerc să inventez cât mai puţin. Singurul motiv pentru care Roger s-a deranjat să mă caute a fost că voia să-i împrumut maşina. Vehiculul cu pricina era un Austin Seven „Chummy”, model 1930, pe care-l cumpărasem cu 20 de lire. Probabil că cei mai mulţi dintre adolescenţii de-atunci ar fi ales să cumpere ceva mai practic, de pildă un Morris 1000 Traveller, dar tatăl meu îmi insuflase o dragoste pentru maşini vechi şi, mai ales, pentru maşina asta. Cu ajutorul lui am învăţat cum să-l menţin pe „Chummy” în stare de funcţionare. Însă Roger trebuie să fi fost disperat dacă a ajuns să-mi ceară să i-l împrumut. Viteza de croazieră a Austinului era atât de mică, încât, odată, doar de ruşine l-am dus pe un tip care făcea autostopul, pentru că mergeam aşa de încet, încât a crezut că, de fapt, oprisem ca să-l iau pe el. I-am spus lui Roger că maşina era pe butuci, ceea ce nu era chiar adevărat. Ceva din mine nu prea voia să i-o împrumut altcuiva, dar cred că şi Roger mi s-a părut cam ameninţător. Pe urmă, când m-a văzut conducând Austinul, a avut o primă dovadă a înclinaţiei mele naturale de a trăi în acel spaţiu mental al no man’s land dintre duplicitate şi diplomaţie. Cu puţin timp în urmă, Roger îl acostase pe Rick Wright, care era şi el în clasă cu noi, şi îi ceruse o ţigară, cerere pe care Rick a refuzat-o fără drept de apel. A fost un prim semn al legendarei generozităţi a lui Rick. Aceste prime contacte sociale, banale – în primăvara lui 1963 – conţineau germenii relaţiilor de care ne vom bucura şi pe care le vom îndura de-a lungul anilor ce aveau să vină. Pink Floyd s-a născut din suprapunerea a două grupuri de prieteni: unul creat în jurul Cambridgeului, de unde se trăgeau Roger, Syd Barret, David Gilmour şi mulţi viitori afiliaţi ai lui Floyd. Celălalt era format din Roger, Rick şi mine şi ne-am întâlnit în anul întâi al unui curs de arhitectură la Regent Street Polytechnic din Londra, locul în care încep amintirile mele despre istoria noastră comună. De fapt, eu mă lăsasem de toboşărit înainte de a ajunge la Poly (redenumită, pe urmă, pompos, University of Westminster). Colegiul se afla, pe atunci, pe strada Little Titchfield, chiar lângă strada Oxford, în centrul cartierului West End. Privind retrospectiv, Poly pare să aparţină unei epoci apuse, cu lambriuri din lemn de modă veche care amintesc de o uriaşă şcoală publică utilitariană. După câte îmi mai aduc aminte, cu excepţia unor aparate de făcut ceai, nu existau dotări adevărate, dar Poly – situată în inima zonei comerţului cu textile, în jurul străzilor Great Titchfield şi Great Portland – era înconjurată de cafenele care ofereau ouă, cârnaţi şi cartofi prăjiţi până către prânz, când în menu du jour îşi făceau apariţia friptura, plăcinta cu rinichi şi rulourile cu gem. Şcoala de arhitectură funcţiona într-o clădire care adăpostea şi alte discipline înrudite şi devenise o instituţie foarte respectată. Se păstra încă un stil de predare destul de conservator: la istoria arhitecturii, profesorul venea şi desena pe tablă o reprezentare imaculată a planului de etaj al Templului lui Khons de la Karnak, pe care se aştepta ca noi să o copiem – exact aşa cum făcuseră de 30 de ani încoace. Cu toate astea, şcoala introdusese, de curând, ideea cursurilor peripatetice şi a găzduit câţiva arhitecţi veniţi în vizită şi care se aflau în avangarda noilor idei, printre care Eldred Evans, Norman Foster şi Richard Rogers. În mod clar, facultatea a avut ochi bun pentru formă. Mă apucasem să studiez arhitectura fără prea mare ambiţie. Eram, desigur, interesat de subiect, dar nu într-atât de dedicat încât să fac carieră. Cred că am simţit că a fi arhitect era un mod de a-ţi câştiga traiul la fel de bun ca oricare altul. Dar nici nu-mi petreceam timpul la colegiu visând să devin muzician. Orice aspiraţii adolescentine în zona asta fuseseră umbrite de faptul că mi-am luat carnetul de şofer. În ciuda lipsei mele de ambiţie arzătoare, curricula oferea o varietate de discipline – inclusiv arte frumoase, grafică şi tehnologie – care s-au dovedit a asigura o educaţie destul de solidă şi echilibrată, lucru care explică, probabil, de ce Roger, Rick şi eu împărtăşeam, într-o măsură mai mare sau mai mică, un oarecare entuziasm faţă de posibilităţile oferite de tehnologie şi de efectele vizuale. În anii următori, aveam să ne implicăm mult în toate astea, de la construcţia turnurilor de lumini până la grafica coperţii albumelor şi designul studioului şi al scenei Pregătirea noastră în domeniul arhitecturii ne permitea luxul de a face comentarii destul de pertinente oricând aduceam în echipă experţi adevăraţi în domeniu. Pentru cei interesaţi de legături subtile, interesul meu faţă de combinaţia de tehnic şi vizual venea, probabil, de la tatăl meu, Bill, regizor de filme documentare. Pe când aveam doi ani, el a acceptat o slujbă la secţia de film a companiei Shell şi aşa ne-am mutat din Edgbaston, o suburbie a oraşului Birmingham unde mă născusem, în North London, unde mi-am petrecut primii ani de şcoală. Deşi tatăl meu nu era foarte înzestrat din punct de vedere muzical, era în mod sigur interesat de muzică, mai ales când avea legătură cu vreunul dintre filmele lui. În aceste cazuri, putea deveni destul de pasionat de muzică, de la trupe jamaicane de percuţionişti şi până la secţiuni de coarde, jazz sau divagaţiile electrice mai sălbatice ale lui Ron Geesin. Era, de asemenea, fascinat de echipamentul de înregistrare, de înregistrare stereo, de efectele sonore şi de maşinile de curse – în diverse combinaţii –, pasiuni pe care le-am moştenit şi eu. A existat însă şi un dram de moştenire muzicală în familie: bunicul matern, William Kershaw, cântase într-o trupă de banjo împreună cu cei patru fraţi ai săi şi i se publicase o compoziţie intitulată „The Grand State March”. Mama mea, Sally, era o bună pianistă, al cărei repertoriu includea lucrarea lui Debussy – extrem de incorectă politic în ziua de azi – „Golliwog’s Cakewalk”. Colecţia de discuri cu 78 de turaţii de acasă era chiar mai eclectică, incluzând piese clasice, cântece muncitoreşti comuniste interpretate de Corul Armatei Roşii, „The Teddy Bears Picnic” şi „The Laughing Policeman”. Urme neîndoielnice ale acestor influenţe se pot regăsi undeva în muzica noastră – o să-i las pe alţii mai plini de energie să le dibuiască. Am luat câteva lecţii de pian şi de vioară, dar ele n-au reuşit să scoată la iveală vreun geniu muzical şi ambele instrumente au fost abandonate. Voi mărturisi, de asemenea, şi o atracţie misterioasă faţă de Fess Parker cântând „The Ballad of Davy Crocket”, un single lansat în Marea Britanie în 1956. Chiar şi în zilele acelea, între muzică şi comerţ exista clar o relaţie mai puţin evlavioasă, pentru că, în curând, aveam să port o căciulă şmecheră de nailon ce imita pielea de raton, pusă superb în valoare de coada unduitoare. Trebuie să fi avut vreo doisprezece ani atunci când, pentru prima dată, mintea mi-a fost afectată de muzica rock. Pot să-mi aduc aminte cum mă chinuiam să stau treaz – în vreme ce Horace Batchelor îşi lăuda sistemul neobişnuit de piscine la Radio Luxembourg, sperând să prind „Rocking to Dreamland”. Am ajutat şi eu ca piesa lui Bill Haley „See You Later Alligator” să ajungă în Top Ten în Marea Britanie, în martie 1956, cumpărând-o de la magazinul local de articole electrice pe un disc single de 78 de turaţii şi, mai târziu, tot în anul ăla, m-am răsfăţat dând banii pe „Don’t be Cruel” a lui Elvis Presley. Le-am ascultat pe amândouă la noul gramofon al familiei, de ultimul tip, electric şi conectat la un dispozitiv ce părea o încrucişare între dulapurile din vremea lui Ludovic al XIV-lea şi un bord de Rolls Royce. La treisprezece ani, am avut primul meu album long-play – Rock’N Roll al lui Elvis. Cel puţin alţi doi membri ai Floyd şi aproape toţi muzicienii rock din generaţia noastră au cumpărat, ca pe primul lor LP, acest album foarte influent. Nu numai că această muzică nouă era fantastică, dar, pentru un adolescent rebel, i se mai adăuga şi frisonul suplimentar de a primi din partea părinţilor acel tratament rezervat, de obicei, unui păianjen ţinut ca animal de casă. Cam tot pe atunci, cu ghiozdanul în spate, în pantaloni scurţi de flanelă şi cu sacou – acesta din urmă de culoare roz, cu tighel negru şi cu emblemă cu o cruce de fier m-am dus să-l văd pe Tommy Steele cântând într-un spectacol de varietăţi în East London. Eram pe cont propriu. Se pare că niciunul dintre prietenii mei de şcoală nu era la fel de entuziasmat. Tommy era cap de afiş, dar restul erau groaznici. Comici, jongleri şi alţi refugiaţi de pe la teatrele londoneze se întreceau în a goli sala înainte de intrarea lui Tommy, dar eu m-am încăpăţânat să rămân. Trebuie să spun că a fost fantastic. A cântat „Singing The Blues” şi „Rock With The Caveman” şi arăta exact ca în The Six-Five Special, show-ul pop original de la televiziunea britanică. Nu era el Elvis, dar în mod sigur nici mult nu mai avea. Timp de doi ani mă învârtisem într-un grup de prieteni din cartier care descoperiseră şi ei rock’n-rollul şi părea o idee excelentă să înfiinţăm împreună o trupă. Faptul că niciunul dintre noi nu ştia să cânte era doar un obstacol minor, pentru că oricum nu aveam niciun instrument. Prin urmare, cine şi ce urma să cânte semănau cu o loterie. Singura mea legătură cu cântatul la tobe era faptul că Wayne Minnow, un ziarist, prieten al părinţilor mei, îmi adusese cândva o pereche de măturele. După eşecul lecţiilor mele anterioare de pian şi de vioară, acesta părea un motiv perfect legitim ca să devin baterist. Primul meu set de tobe, cumpărat de la Chas. E. Foote, pe Enham Street, în Soho, includea o tobă bas Gigster, un premier cu vârstă şi provenienţă nesigure, un fuscinel, cinele şi un manual despre misterele partiturilor muzicale. Echipat cu acest arsenal devastator, m-am alăturat prietenilor mei pentru a forma The Hotrods. Grupul îi includea pe Tim Mack, la chitară, William Gammel, la chitară ritmică, şi Michael Kriesky, la bass. Ne lăudam şi cu un saxofonist, John Gregory, deşi saxofonul său, anterior standardizării concertului à la 440 de cicluri, era cu un semiton mai înalt decât un model nou şi, prin urmare, nu putea cânta într-un ansamblu. Cu ajutorul nostru, Michael îşi construise bassul de la zero. Sincer vorbind, dacă saxonii ar fi construit o navă spaţială, ar fi avut mai mult succes decât noi, dar a ieşit ceva ce aducea vag cu un instrument. Deşi am avut acces la unele amplificatoare, astea erau atât de urâte, încât, atunci când am pozat pentru o fotografie de grup, ne-am simţit obligaţi să facem o imitaţie de amplificator Vox folosind o cutie de carton şi un pix. Mulţumită muncii tatălui meu în lumea filmului, aveam acces la un magnetofon stereo Grundig, nou-nouţ. Şi, în loc să ne pierdem timpul cu repetiţiile, am început imediat prima noastră sesiune de înregistrări. Tehnica de studio implica poziţionarea, prin încercare şi eroare, a două microfoane undeva între baterie şi amplificator. În mod regretabil, aceste benzi audio există încă. The Hotrods nu au reuşit niciodată să depăşească nenumăratele versiuni ale temei muzicale din spectacolul TV Peter Gunn, iar cariera mea în muzică părea destinată eşecului. Dar, de-acum, trecusem de la şcoala pregătitoare la Frensham Heights, o şcoală mixtă independentă din Surrey. Aici erau fete (am întâlnit-o acolo pe prima mea soţie, Lindy), un club de jazz şi, începând din clasa a patra, puteai să porţi pantaloni lungi. Da, asta era viaţa sofisticată pe care o căutasem! În comparaţie cu perioada de la şcoala pregătitoare, chiar mi-a plăcut la Frensham – şcoala era într-un conac mare, cu terenuri întinse, lângă Hindhead, în Surrey. Deşi era destul de tradiţională – în ceea ce priveşte sacourile şi examenele –, avea o perspectivă mult mai liberală asupra educaţiei şi am amintiri foarte plăcute despre profesorii de arte şi de engleză de acolo. Am început să învăţ, de asemenea, arta negocierii. Întrucât şcoala era aproape de Frensham Ponds, făcusem rost de o canoe şi, pentru că i-o împrumutam profesorului de sport, am reuşit să evit întotdeauna jocul de cricket. Ca dovadă a acestui fapt: inventarul hainelor includea un pulover scump de cricket; pe al meu nu l-am scos niciodată din ambalajul său original de celofan… Şcoala folosea sala de bal a conacului pentru adunări şi alte activităţi, dar, în mod regulat, era întrebuinţată în scopul ei iniţial – când dansam valsuri, foxtroturi şi velete. În timpul sejurului meu la Frensham, însă, dansurile de societate se transformaseră în ţopăieli, deşi sunt sigur că trebuia să obţinem o aprobare specială ca să ascultăm ultimele single-uri – o încercare a şcolii de a limita invazia muzicii pop. Cu toate acestea, aveam un club de jazz. Nu era ceva creat de profesori, ci o reuniune informală a elevilor: Peter Adler, fiul marelui cântăreţ la muzicuţă, Larry Adler, era în şcoală. Mi-l amintesc cântând la pian şi am fi putut încerca, la un moment dat, să cântăm jazz împreună. Era dificil să ascultăm până şi propriile noastre discuri de jazz pentru că şcoala n-avea decât un aparat LP, iar noi urma să le avem pe ale noastre abia spre sfârşitul perioadei mele acolo. Clubul a fost, probabil, mai mult un pretext pentru a evita să facem ceva mai dificil şi mai puţin plăcut, dar măcar marca începutul interesului faţă de jazz. Mai târziu, am petrecut ceva timp la Londra ducându-mă în locuri precum 100 Club pentru a-i asculta pe liderii mişcării trad jazz[1] din Anglia, instrumentişti ca Cy Laurie şi Ken Colyer. Însă nu mi-au plăcut niciodată accesoriile trad jazzului – toate meloanele şi vestele alea – şi am trecut la be-bop. Mai am încă o mare pasiune pentru jazzul modern, dar pentru adolescentul care eram, tehnicile avansate de interpretare care se cereau au fost o barieră peste care n-am putut să trec. Aşa că m-am întors la perfecţionarea părţii de tobe din „Peter Gunn”. După plecarea de la Frensham Heights şi după un an petrecut la Londra ca să-mi desăvârşesc studiile, în septembrie 1962 am ajuns la Regent Street Poly. Am studiat cât de cât, am produs câteva lucrări pentru portofoliu şi am participat la multe cursuri. Am dovedit, însă, multă seriozitate în încercarea de a-mi cultiva o imagine corectă, cu o înclinaţie pentru jachetele de velur şi paltoanele de sibir[2]. Am încercat, de asemenea, să fumez pipă. La un moment dat, în anul al doilea, m-am încurcat cu ceea ce generaţia mai în vârstă obişnuia să numească „soi rău”, şi anume cu Roger. Prima noastră conversaţie nereuşită cu privire la Austinul „Chummy” dusese, poate surprinzător, la o prietenie tot mai strânsă, bazată pe aceleaşi gusturi muzicale. Un alt element al acestei prietenii dintre noi era faptul că amândurora ne plăcea orice ne scotea din şcoală, fie bântuind pe Charing Cross Road ca să ne uităm la baterii şi chitare sau mergând la matineu la cinematografele din West End, fie ducându-ne în Covent Garden, la Angelo and Davide’s, creatori de pantofi de balet, care făceau, pe comandă, şi cizme de cowboy cu toc cubanez. Uneori, perspectiva unui weekend în casa lui Roger de la Cambridge încuraja şi ea abaterea, încă de vineri dimineaţă, de la rigorile lucrului în clasă. Din punct de vedere politic, veneam din medii destul de asemănătoare. Mama lui Roger era o fostă membră a Partidului Comunist şi o susţinătoare ferventă a laburiştilor, aşa cum erau şi părinţii mei: tatăl meu intrase în Partidul Comunist pentru a se opune fascismului şi apoi, la izbucnirea războiului, a părăsit Partidul Comunist şi a devenit reprezentant de vânzări la ATC, Asociaţia Tehnicienilor din Cinematografie. Din acelaşi mediu proveneau şi prietenele – mai târziu nevestele – noastre, Lindy şi Judy. Roger fusese preşedintele secţei de tineret a Campaniei pentru Dezarmare Nucleară din Cambridge şi, împreună cu Judy, participase la câteva marşuri de la Aldermaston la Londra. Lindy şi cu mine am fost, în ultima zi, la un marş al CDN, ţinut la periferiile Londrei, iar ea a mai participat, după aceea, şi la demonstraţia din Grosvenor Square pe care poliţia a dispersat-o destul de violent. Aş fi acum tentat să spun că, probabil, asta reflectă destul de bine opţiunea mea politică – uşor de stânga, fără tragere de inimă şi doar cu câte o izbucnire ocazională de bună purtare. Ceva din puterea de convingere a lui Roger venea, probabil, de la mama sa, Mary, o profesoară care-şi dovedise tenacitatea crescându-i singură pe Roger şi pe fratele său mai mare, John, după ce soţul său, Eric Waters (şi el tot profesor), fusese ucis în Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Roger frecventase liceul de băieţi Cambridgeshire în acelaşi timp cu Syd Barrett – printre colegii lor, se număra şi Storm Thorgerson, cel care mai târziu va juca un rol important în istoria trupei ca grafician al nostru timp de peste 30 de ani. De asemenea, şcoala îi furnizasese lui Roger materia primă pentru un anumit tip de profesor agresiv care, mai târziu, avea să fie caricaturizat în The Wall. Activităţile muzicale ale lui Roger nu erau foarte diferite de ale oricărui adolescent de-atunci: un pic de zdrăngănit la chitară, prinderea unor laitmotive şi idei de pe înregistrări vechi de blues. Ca şi mine, era un ascultător avid al Radio Luxembourg şi al American Forces Network. Când a venit la colegiu la Londra, şi-a luat cu el şi chitara. Unul dintre primele semne că ne puneam în aplicare cunoştinţele aşa cum trebuie era modul în care folosise Letraset, pe atunci un instrument specializat de design, ca să-şi scrie pe chitară „Cred în sufletul meu”. Pentru noi, chestia asta arăta destul de şmecher. Pe lângă chitară, Roger mai avea în bagaje şi, o anumită atitudine. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, înainte de a veni la colegiu, el lucrase câteva luni într-un birou de arhitectură. Asta îi dădea o idee un pic mai sofisticată despre direcţia în care ar putea să ducă toată pregătirea asta şi afişa o expresie de dispreţ faţă de cei mai mulţi dintre noi, care cred că îi descuraja până şi pe profesori. Un coleg, Jon Corpe, îşi aminteşte foarte bine impactul pe care îl avea Roger la Poly: „Înalt, sfrijit, cu pielea albă, arăta precum Străinul Fără Nume. Căra cu el chitara la care cânta încet, în atelier, sau tare – în Biroul Studenţilor Instrumentişti (aceasta era biroul clubului de teatru al Poly, una dintre camerele noastre de repetiţie). Pentru mine, Roger va fi întotdeauna undeva departe, cântând cântece de jale”. Ni se cerea uneori să formăm echipe pentru finalizarea unei sarcini de lucru, astfel că, odată, în anul întâi, Roger şi cu mine ne-am unit forţele cu Jon Corpe ca să proiectăm o căsuţă. Proiectul nostru de construcţie a fost primit destul de bine, în ciuda faptului că era total nepractic, dar asta în primul rând pentru că Jon era un student excelent care părea fericit să se concentreze pe arhitectură, în vreme ce eu şi Roger îi cheltuiam subvenţia de cercetare pe curry şi pe instrumente muzicale. Nu era uşor să lucrezi cu Roger. De regulă, plecam din Hampstead, în North London, unde încă locuiam cu părinţii, şi tăiam oraşul doar ca să găsesc lipit pe uşă un bilet de la Roger – „Sunt la Café des Artistes”. De regulă, nu avea un domiciliu stabil; o vreme locuise într-un imobil extrem de auster chiar lângă King’s Road în Chelsea. Fără apă caldă – se spăla la baia comunală Chelsea, la capătul străzii –, fără telefon şi cu câţiva colocatari duşi rău de tot: poate că experienţa asta a constituit pentru el un avantaj în a face faţă vieţii de turneu, însă, practic vorbind, îi era extrem de greu să-şi instaleze o planşetă de desen. Deşi port cu mine imaginea, sunetele şi miresmele locuinţelor lui Roger, am doar puţine amintiri clare despre Rick din acea perioadă şi nici el nu-şi aminteşte mai mult. Cred că Rick a înţeles imediat ce a venit la colegiu că arhitectura nu era pentru el – după cum spune, a fost o alegere total arbitrară, sugerată de un consilier de carieră –, însă celor de la Poly le-a trebuit un an întreg ca să ajungă la aceeaşi concluzie. Dar, odată ce ambele părţi au căzut de acord în privinţa asta, Rick a plecat să-şi caute un alt drum, ajungând la London College of Music. Ceea ce înregistrează istoria e faptul că Rick s-a născut la Pinner, că tatăl său, Robert, era biochimist-şef la Unigate Dairies şi că locuinţa familiei era în Hatch End, la marginea Londrei: acolo Rick frecventase şcoala primară Haberdashers Aske’s. Pe când era elev, a cântat la trompetă şi a susţinut întotdeauna că el cântase la pian înainte să meargă pe picioare… dar apoi adăuga că nu mersese pe picioare până la vârsta de zece ani. De fapt, un picior rupt la vârsta de doisprezece ani – şi două luni petrecute în pat – a fost ceea ce i-a adus drept companie o chitară, nu însă şi un instructor. Rick a învăţat singur să cânte, folosindu-şi propria digitaţie, iar mai târziu, încurajat de mama sa, Daisy, o galeză, a folosit aceeaşi metodă pentru pian. Această metodă autodidactică a creat sunetul şi stilul unice ale lui Rick şi, probabil, tot ea l-a împiedicat să-şi câştige vreodată existenţa ca profesor de tehnică la vreo şcoală de muzică. După ce a cochetat puţin cu skiffle-ul[3], Rick a căzut sub influenţa trad jazzului, cântând la trombon, saxofon şi pian. Îmi pare rău să spun că, odată, a mărturisit că folosea un melon ca surdină pentru trombon. S-a dus să-i vadă pe Humphrey Lyttelton şi Kenny Ball, la Eel Pie Island, şi pe Cyril Davies, unul dintre părinţii R&B-ului britanic, la Railway Tavern, în Harrow De asemenea, făcea autostopul sau se ducea cu bicicleta la Brighton, în weekenduri, înainte ca moderniştii[4] să meargă acolo cu scuterele, şi a adoptat stilul vestimentar al unui raver (cămaşă fără guler, vestă şi, la ocazii speciale, melon). Înainte să ajungă la Poly, a lucrat o scurtă vreme ca asistent de livrări la Kodak, unde experienţa sa de lucru s-a limitat la observarea şoferilor care, în miezul zilei, trăgeau pe dreapta ca să joace golf înainte de a se întoarce la depozit, seara la opt, ca să-şi ponteze ziua şi să ceară să fie plătiţi pentru ore suplimentare. Amintirile mele despre Rick la colegiu sunt legate de cineva liniştit, introvertit, cu un cerc de prieteni din afara Poly. Jon Corpe îşi aminteşte că „Rick era un bărbat bine, cu gene lungi, lascive care le făcea pe fete să se intereseze de el”. În primul nostru an de colegiu, Rick, Roger şi cu mine făceam parte dintr-o formaţie creată de Clive Metcalfe, un alt student la Poly, care cânta în duet cu Keith Noble, unul dintre colegii noştri. Sunt sigur că adevăratul iniţiator al trupei a fost Clive: el chiar putea să cânte puţin la chitară şi, în mod clar, petrecuse multe ore învăţând cântecele. Noi, ceilalţi, fuseserăm toţi recrutaţi în cel mai informal mod cu putinţă – „Mda, mă pricep puţin la cântat” – şi nu pentru că ne-ar fi mistuit vreo ambiţie. Această primă trupă de la Poly – Sigma 6 – era compusă din Clive, Keith Noble, Roger, eu şi Rick, la partea vocală contribuind uneori Sheila, sora lui Keith. Poziţia lui Rick era puţin cam delicată pentru că nu avea o orgă electronică. El ar fi cântat dacă pub-ul ar fi avut un pian, dar, fără niciun fel de amplificare, era puţin probabil că cineva l-ar fi auzit din cauza bateriei şi a amplificatoarelor VoxAC30. Dacă nu era niciun pian disponibil, ne ameninţa că-şi aduce trombonul. Prietena lui Rick – şi viitoarea sa soţie, Juliette era mai mult artist invitat, cu un repertoriu compus din diferite piese de blues, inclusiv „Summertime” şi „Careless Love”, pe care le cânta foarte bine. Juliette, care studiase limbi moderne la Poly, a plecat la universitate la Brighton la sfârşitul primului nostru an, tot atunci când Rick s-a dus la London College of Music. Dar, din punct de vedere muzical, aveam de-acum destule lucruri în comun pentru ca prietenia noastră să continue. Cred că formaţia se stabilizase mai degrabă în jurul membrilor săi mai slabi decât în jurul celor care erau mai buni. Pentru o scurtă perioadă, am avut un chitarist realmente capabil (ştiu că era bun pentru că avea un instrument frumos şi un amplificator Vox adevărat), dar a plecat după câteva repetiţii. Îmi amintesc că nu am încercat niciodată să stabilim oficial compoziţia grupului: dacă apăreau doi chitarişti, repertoriul se mărea pur şi simplu, pentru că, fără îndoială, unul dintre ei ştia un cântec pe care noi, ceilalţi, nu-l învăţaserăm. În acel moment, Roger a fost desemnat chitarist ritmic. S-a întors la bass abia mai târziu, când refuzul de a cheltui nişte bani în plus pe o chitară electrică, plus venirea lui Syd Barrett l-au forţat să adopte o poziţie mai umilă. Aşa cum spunea el după aceea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost împins atât de jos încât să ajung la tobe”. Trebuie să fiu de acord cu acest punct de vedere. Dacă Roger ar fi bătut la tobe, presupun că eu aş fi ajuns să fac parte din personalul tehnic al trupei… La fel ca majoritatea trupelor debutante, petreceam mult mai mult timp vorbind, făcând planuri şi propunând nume decât repetând. Concertele erau foarte puţine şi la intervale mari. Până în 1965, niciunul dintre concertele pe care le-am dat nu a fost strict comercial, în sensul că ele fuseseră organizate, de noi sau de alţi colegi studenţi, mai curând în scop privat decât în scop public. De regulă, erau petreceri la zile de naştere, la sfârşit de an sau chefuri studenţeşti. Repetam într-o ceainărie de la subsol la Poly şi, pe lângă cântecele potrivite pentru petreceri studenţeşti, ca „I’m A Crawling King Snake” şi piese ale formaţiei The Searchers, lucram şi la cântecele unui prieten de-al lui Clive Metcalfe, un student pe care îl chema Ken Chapman. Ken devenise managerul/compozitorul nostru. Tipărise cărţi de vizită prin care oferea serviciile noastre pentru petreceri şi s-a făcut o mare publicitate pentru prestaţia noastră – din fericire scurtă – sub numele de Architectural Abdabs, printr-o fotografie în care apăream destul de timizi şi un articol în ziarul studenţesc în care ne exprimam loialitatea faţă de R&B şi nu faţă de rock. Din nefericire, versurile lui Ken aveau tendinţa de a merge un pic cam mult pentru noi pe partea baladesco-romanţioasă, cu versuri ca „Have you seen a morning rose?” (puse pe melodia lui „Für Elise”) şi „Mind the gap”. Dar, până la urmă, el a reuşit să trimită un demo cu piesele astea unui editor bine-cunoscut, Gerry Bron, care a venit la o audiţie a trupei şi a cântecelor. Noi am repetat straşnic pentru această oportunitate, dar nu prea ne-a ieşit. Lui Gerry i-au plăcut mai mult cântecele decât formaţia (bine, asta-i ceea ce ne-a spus nouă Ken), însă nici ele n-au avut succes. La începutul celui de-al doilea an de studenţie, în septembrie 1963, Clive şi Keith au decis să se lanseze pe cont propriu ca duo şi, astfel, următoarea variantă a formaţiei a început să se coaguleze în jurul unei case al cărei proprietar era Mike Leonard. Mike, care avea pe atunci în jur de 35 de ani, era tutore part-time la Poly şi, în afară de dragostea sa pentru arhitectură, era fascinat de percuţia etnică şi de interacţiunea între ritm, mişcare şi lumină, despre care povestea cu entuziasm în timpul prelegerilor sale. În septembrie 1963, când începuse să predea şi la Homsey College of Art, Mike şi-a cumpărat o casă în North London şi îşi dorea nişte locatari care să-i plătească o chirie. Stanhope Gardens numărul 39, în Highgate, este una dintre acele case confortabile, în stil edwardian, cu camere spaţioase şi tavane înalte. Mike era pe cale de a transforma parterul într-un apartament, deasupra fiind locuinţa sa – cam prea exotică – şi atelierul de desen. Deschisese mult din acoperiş şi crease un spaţiu larg, ideal pentru repetiţii, dar, din fericire pentru el, scările erau prea abrupte şi noi rar aveam suficientă energie ca să tragem tot echipamentul până sus. Mike avea, de asemenea, nevoie de un ajutor part-time la biroul său, unde munca de proiectare a toaletelor pentru şcoli, solicitată de London County Council, îi permitea să finanţeze designul şi execuţia instalaţiilor de lumini pe care le construia acasă; acestea foloseau discuri perforate de metal sau de sticlă cu elemente din Perspex, învârtite de motoare electrice, pentru a arunca pe perete modele de lumină. Sugestia lui Mike ca noi să-i devenim chiriaşi părea ideală, aşa că Roger şi cu mine ne-am mutat la el. În următorii trei ani, Rick, Syd şi diverse alte cunoştinţe au locuit cu toţii acolo, în diferite perioade; atmosfera locului a fost surprinsă într-un episod mai vechi al documentarului Tommorow’s World de pe BBC, care a prezentat cum funcţiona una dintre instalaţiile de lumini ale lui Mike, în vreme ce noi repetam la parter (programul prezicea, curajos, că, în anii 1970, toate sufrageriile din ţară vor avea propriile instalaţii de lumini). Mike avea două pisici pe care le chema Tunji şi MecGhee – una, birmaneză, cealaltă, siameză –, de care şi eu şi Roger eram foarte ataşaţi. Ca urmare, Roger a continuat să aibă ani de zile o pasiune pentru pisici. Cred că găsea reconfortantă agresivitatea lor arogantă. Pereţii casei erau acoperiţi cu iederă, iar Mike, după ce agăţa un coş peste ea, îşi chema pisicile la masă folosind un claxon vechi de motocicletă. Pisicile încetau să mai terorizeze cartierul şi veneau în fugă, săreau prin cutia de scrisori şi apoi începeau să se caţere ca nebunele pe pereţi şi de-a lungul pervazurilor de la ferestre până găseau coşul, uneori agăţat de tavanul biroului de desen. Stanhope Gardens a însemnat o adevărată schimbare pentru activitatea noastră muzicală. Mulţumită unui proprietar indulgent, aveam propriul nostru spaţiu permanent de repetiţie: ba chiar am folosit o vreme numele de Leonard’s Lodgers. Repetiţiile aveau loc în camera din faţă a apartamentului unde tot echipamentul era permanent pregătit. Din păcate, asta făcea dificil orice studiu şi, cum camera era şi dormitorul meu şi al lui Roger, de somn nici nu se mai punea problema. Vecinii se plângeau, fireşte, deşi ameninţarea cu darea în judecată pentru zgomot nu s-a materializat niciodată; dar, pentru orice eventualitate, din când în când le mai alinam suferinţa şi închinam o sală de repetiţii, în apropiere, la Railway Tavern pe Archway Road. Mike nu s-a plâns niciodată. De fapt, el a devenit un participant activ. Era un pianist priceput şi l-am convins să cumpere o orgă electrică Farfisa Duo şi, pentru o vreme, a devenit clăparul nostru. Mike încă mai are Farfisa. Celălalt mare bonus a fost că Mike ne-a permis accesul la experimentele de sunet şi lumină care aveau loc la Homsey College. Roger, în special, a petrecut multe ore acolo lucrând cu instalaţiile de lumină şi a devenit un fel de asistent de facto al lui Mike.   [1] Prescurtare de la „jazz tradiţional” cu referire la jazzul de la începutul secolului XX lipsit de influenţele moderne ce au urmat. Trad jazzul era un curent extrem de popular în Marea Britanie a anilor 1960 (n.r.). [2] Sibir – ţesătură groasă de bumbac (n.r.). [3] Un fel de muzică populară americană cu influenţe de jazz, folk, blues cântată îndeosebi acasă cu instrumente improvizate. A devenit destul de populară în Marea Britanie la începutul anilor 1950 (n.r.). [4] În original „mods” O subcultură identificată la nivel popular cu modernismul, apărută în Londra anilor 1950–1960, caracterizată printr-un stil vestimentar considerat excentric la acea vreme, prin pasiunea pentru motociclete şi consumul de amfetamine (n.r.).      

TEMĂ JOCUL PREFACERILOR Spre sfârşitul secolului trecut, un tânăr redactor al revistei satirice Simplicissimus din Miinchen, îndreptându-se spre Da­nemarca, unde urma să-şi petreacă vacanţa de vară, poposea câteva zile în oraşul său natal, Liibeck. Ocupaţia modestă, în­tâmplătoare şi vremelnică, de altfel, a călătorului, lăsa totuşi cu greu să se întrezărească destinul, care începea astfel, al unui mare scriitor german. E drept, cele câteva nuvele pe care le publicase nu trecuseră neobservate de confraţii lui. Renu- mele însă avea să i-1 aducă tocmai romanul la care lucra şi al cărui spirit se armoniza cu atmosfera acestor locuri. Istoria vechii cetăţi hanseatice, melancolia Mării Baltice, peste care rătăceşte veşnic neliniştita umbră a prinţului danez, trebuiau să intre în substanţa viitoarei opere. Odihna înseamnă dese­ori tot o formă de activitate; când instrumentele se acordează pentru concert, urechea avertizată distinge în învălmăşeala sunetelor frânturi ale viitoarei melodii. Zilele petrecute în mica localitate balneară Aalsgard, aproape de Helsingor, au fost, pentru acel redactor modest, rodnice, pregătitoare de su­blime acorduri. Dar, ciudat lucru, fantezia lui abandonă, pen­tru moment, simfonia programată şi începu să improvizeze o sonată pe teme apropiate, aparţinând aceluiaşi univers trist şi grav, deşi năzuind spre contururi proprii. Ideea unei poves­tiri, Tonio Kroger, născută astfel pe neaşteptate, a fost definiti­vată lent, după îndelungi ezitări. Când în februarie 1903 această povestire vedea lumina tiparului în Neue Deutsche Rundschau, fostul redactor de revistă era de doi ani autorul ilustru al romanului Casa Buddenbrook. în mai puţin de două decenii Casa Buddenbrook atingea o sută de ediţii germane. Acest roman de debut rămâne şi mai târziu cea mai populară carte a lui Thomas Mann; autorul va păstra însă o slăbiciune deosebită pentru laconica, poetica, muzicala sa povestire. „Nu lipseşte mult ca Tonio Kroger să-mi rămână încă cea mai dragă dintre lucrările mele", va mărturi­si el după cel de-al doilea război mondial. Werther prevesteş­te, în unele privinţe, scrierile târzii ale lui Goethe, Divanul şi chiar partea a doua din Faust. Printr-o tainică simetrie cu uni­versul goethean, Tonio Kroger ocupă în opera lui Thomas Mann locul Suferinţelor tânărului Werther, cu toate că, aşa cum remarca ironic autorul lui, este puţin probabil ca vreun nou Napoleon să-l fi citit de şapte ori. Suferinţele tânărului Kroger, ca şi istoria decăderii familiei Buddenbrook, au rădăcini autobiografice. Adolescentul Tho­mas îşi dedicasele primele poezii unui prieten, care şi-a găsit un sfârşit prematur în Africa, dar care a supravieţuit simbolic în povestire sub numele de Hans Hansen. Blonda Ingeborg Holm, partenera de dans a neajutoratului Tonio, existase şi ea, chiar dacă în realitate scriitorul a pierdut-o mai târziu din vedere. Cât priveşte eroul principal, fiul consulului Kroger, domnul acela înalt, gânditor, îmbrăcat cu grijă, întotdeauna cu o floare de câmp la butonieră (trăsături împrumutate de la Storm şi Turgheniev, părinţii spirituali ai textului), şi al fru­moasei Consuelo, care cânta la pian şi la mandolină, şi era atât de deosebită de celelalte doamne din oraş — nu semăna oare el, Tonio, cu micul Hanno, odrasla lui Thomas şi a Ger- dei Buddenbrook, şi oare nu transpare în el, tot pe un plan simbolic, experienţa personală a lui Thomas, cel de-al doilea fiu al senatorului Thomas Johann Heinrich Mann, descendent al unei strălucite familii de patricieni din Liibeck, şi al Juliei da Silva Bruhns, născută în Brazilia, fiica unui proprietar de plantaţii originar tot din Liibeck şi a unei brazilience cu sân­ge portughez şi creol?! Kroger este un nume german tradiţional, iar Tonio, un prenume cu rezonanţe meridionale, exotice pentru ţărmurile Mării Baltice. Laolaltă, ele sugerează un aliaj între Nord şi Sud, între viaţă şi artă, între banal şi rafinat. Pe atunci autorul socotea acest aliaj, care exprima chiar constituţia sufletească a personajului, ca fiind unul nefiresc, în orice caz antinomic. Li- zaveta Ivanovna îl numeşte pe Tonio „un burghez rătăcit" („ein verirrter Biirger"), iar formula este acceptată de el ca o bună caracterizare. în scrisoarea pe care Tonio i-o trimite apoi Lizavetei din Aalsgard, el comentează formula astfel: „Tatăl meu, ştii, era un temperament nordic: meditativ, temeinic, co­rect din puritanism şi înclinat spre melancolie; mama, de o in­certă obârşie exotică, frumoasă, senzuală, naivă, lăsătoare şi totodată pătimaşă şi de o uşurătate impulsivă. Cu singuranţă că a fost un amestec care include în sine posibilităţi extraordi­nare — şi pericole extraordinare. Ceea ce a ieşit din el a fost: un burghez care s-a rătăcit în artă, un boem cu dor de-acasă, cu dorul după cei şapte ani de-acasă, un artist cu conştiinţa încărcată." ([...] ein Biirger, der sich in die Kunst verirrte, ein Bohemien [...], ein Kiinstler mit schlechtem Gewissen.") Rătăcirea burghezului în artă va deveni o temă centrală a scriitorului. „[...] am putea face din când în când muzică îm­preună", îi propune neglijenta Gerda von Rinnlingen (o altă Gerda) hidosului Johannes Friedemann, iar el nu supravie­ţuieşte întâlnirii cu frumuseţea (Micul domn Friedemann). Este o nenorocire să te fi născut „bajazzo", conchide şi persona- jul-povestitor din Paiaţa; a avut o copilărie asemănătoare cu a lui Hanno sau Tonio, şi a cunoscut aceleaşi sfâşietoare ezitări între două destine opuse: „Şedeam într-un colţ şi-i priveam pe tata şi pe mama, ca şi cum aş fi avut de ales între ei doi, şi mă întrebam cum e mai bine să-ţi petreci viaţa: în meditaţie visătoare sau în acţiune bizuită pe putere. Până la urmă, ochii mei poposeau pe chipul liniştit al mamei." De unde rezultă un artist-neartist, un diletant în existenţa cotidiană şi în crea­ţie, o „paiaţă". Kloterjahn, mare comerciant de pe ţărmul Mării Baltice, îşi internează soţia bolnavă în sanatoriul „Einfried" (Tristan). Gabriele Kloterjahn, fostă Eckhof, e soră bună cu Gerda Bud- denbrook. Tatăl ei, fost negustor, este mai cu seamă artist: „Deoarece se întâmplă nu rareori ca o familie cu tradiţii prac­tice, burgheze şi aride să se mai transfigureze o dată, spre sfârşitul zilelor sale, prin artă" (asemenea neamului Budden- brook sau Kroger). Ea însăşi cântă la pian Nocturnele lui Cho- pin şi motivul morţii din Tristan şi Isolda. Domnul Kloterjahn şi fiul său, Anton, sunt sănătoşi, echilibraţi, senini. Gabriele face parte dintr-o altă lume; ea cunoaşte „sărutul mortal al frumuseţii" şi se stinge. Dar măcar nu piere în vulgaritate, şi anume „din grija mea", îi comunică domnului Kloterjahn „scriitorul" Detlef Spinell, şi el un „bajazzo" înstrăinat de via­ţă, care provoacă fuziunea mortală a Gabrielei cu arta. Detlef este numele personajului dintr-un alt „studiu" timpuriu, Flă­mânzii, o primă variantă, nudă, lineară, a povestirii Tonio Kroger. Aceasta închide cercul, sintetizează experienţa intimă şi artistică, de până atunci, a scriitorului. Opoziţia, atât de ra­dical formulată aici, între viaţă şi artă, între cotidian şi fru­mos, între practică şi năzuinţă ideală, va fi ulterior înmuiată, dar prin integrare. In stare pură, antinomia exprima, după cum va recunoaşte Thomas Mann, „boala mea de tinereţe"; „greaţa cunoaşterii" trăda influenţa lui Schopenhauer asupra tânărului scriitor.   „Şi chiar de-aş fi realizat eu, eu singur, cele nouă simfonii, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi Judecata de apoi — tot ai avea dreptate să râzi..." — i se adresează Tonio în gând blândei In- geborg, pe care o iubeşte tainic, fără ca ei să-i pese de el. Re­ferirea la Schopenhauer, alături de Beethoven şi Michelange- lo, e cea mai semnificativă. Acelaşi tratat, anume capitolul Despre moarte şi raportul ei cu indestructibilitatea fiinţei noastre în sine, îl tulburase şi pe Thomas Buddenbrook până într-a- tât, încât să se simtă — în timp ce soţia sa, Gerda, îl acompa­nia la pian pe tânărul sublocotenent Rene Maria von Thro- ta — liber, descătuşat de toate îngrădirile, naturale şi artifi­ciale, impuse de meschina sa existenţă burgheză. Pătrunde­rea metafizicii şi a muzicii în casa Buddenbrook prevestea moartea implacabilă a acestei onorabile familii. Muzica este suprema expresie a înstrăinării de viaţa practică, artă în care metafizica găseşte un teren larg de manifestări. Introdus de către organistul Edmund Pfiihl în universul primejdios al su­netelor, micul şi visătorul vlăstar al patricienilor Budden­brook, Johann, alintat Hanno, se apropie treptat de limitele iresponsabilităţii. Degeaba îl sfătuieşte unchiul Christian, şi el „bohemien" tipic, să nu-şi uite treburile serioase de dragul artei: o seară în compania beethoveanianului Fidelio echiva­lează pentru Hanno cu viaţa... şi moartea. Capitolul aproape de sfârşitul romanului, închinat unei zile din viaţa micului şcolar, capitol de tinereţe pe care bătrânul scriitor celebru îl va selecta, la cerere, pentru antologia The World's Best (1947), descrie, potrivit comentariului alcătuit de autor cu acel târ­ziu prilej, tocmai această „evadare în muzică, una care devi­ne curând o evadare în moarte, şi nu e de fapt decât o prefi­gurare a celei din urmă". Insuportabila atmosferă a şcolii hanseate, organizată după model prusac, şi tentativa de eli­berare a elevului prin improvizaţii muzicale, constituie acor­dul ultim şi întrucâtva cheia întregului roman, „în care ele­mentul burghez se dizolvă în muzică" („worin das Biirgerliche in Musik sich auflost"), iar această „dizolvare" („Auflosung") eliberatoare ia chipul unei irepresibile agonii, care conjugă influenţa exercitată de Schopenhauer şi Nietz- sche asupra tânărului scriitor cu aceea a lui Wagner. „Ia crea­ţia cea mai minunată a celui mai tipic şi de aceea a celui mai plin de forţă artist, ia o operă morbidă şi echivocă precum Tristan şi Isolda, şi observă ce efect exercită această operă asu­pra unui om tânăr, sănătos, cu o sensibilitate de intensitate normală." Tonio rezumă astfel, într-o singură frază, şi subiec­tul povestirii Tristan, schiţând totodată o temă nesecată a lui Thomas Mann: muzica, muzica romantică, muzica wagne­riană. De la Casa Buddenbrook la Doctor Faustus a fost vorba despre „soarta muzicii drept paradigmă a crizei artistice în­seşi, a crizei culturii în general", va preciza el în acelaşi co­mentariu din 1947. Dar o scrisoare a sa încă din 1919 a alătu­rat aceste elemente: târziu, ultim, sufletesc, muzical, roman­tic — şi ne ajută astfel să descifrăm complicatul său sistem de asociaţii artistice, conturat de-acum în Tonio Kroger.   Artistul îi apare lui Tonio asemenea „unui principe care păşeşte în civil în mijlocul unei mulţimi de oameni din po­por". Un asemenea principe este Klaus Heinrich, din Alteţă regală, care râvneşte la „prinţesa" Imma Spoelmann, fiica unui bogătaş american de origine germană. Thomas Mann în­suşi, în timp ce lucra la cel de-al doilea roman, îi scria logod­nicei sale, Katja Pringsheim, la mijlocul lui septembrie 1904: „Ştii de ce ne potrivim atât de bine amândoi? Fiindcă nu aparţii nici burgheziei, nici nobilimii (Junkertum); fiindcă, în felul dumitale, eşti ceva extraordinar, fiindcă eşti o prinţesă — în sensul în care înţeleg eu cuvântul. Iar eu care am văzut în mine întotdeauna un soi de prinţ — aici poţi să râzi, dar tre­buie să înţelegi! — am găsit în dumneata, cu toată certitudi­nea, mireasa şi tovarăşa de viaţă care-mi era predestinată..." Elementul autobiografic se transformă în element artistic, dar şi invers: cu puţin timp înainte, Thomas Mann definise arta ca un mod de a trăi simbolic, asemenea unui principe, sublini­ind înrudirea, sub acest raport, dintre Tonio Kroger şi Alteţă re­gală — iar apoi s-a identificat cu propriul său erou. Suprapu­nerile nu sunt, desigur, nici rigide, nici veşnice. Tema artistu­lui înstrăinat de mediul său, „vinovat" faţă de părinţii săi, burghezi conservatori, va deveni peste câteva decenii pentru Thomas Mann altceva: „pantofi scâlciaţi". Depăşind viziunea aristocratic-romantică de la răscrucea celor două secole, el nu se va mai putea recunoaşte întru totul în adresantul „Herr To- nio Kroger"...   De altfel, soluţiile elitare preconizate de tânărul Thomas Mann cu privire la artă şi artist sunt chiar de la început im­pregnate de ironia sa caracteristică. Tonio îi admira pe cei mândri şi reci, care se aventurează pe cărările frumuseţii de­monice şi-l dispreţuiesc pe „om", îi admira dar nu-i invidia. „Dar dragostea mea cea mai profundă şi cea mai tăinuită o nutresc pentru cei blonzi şi cu ochii albaştri inocenţi, pentru cei ce duc o viaţă senină, pentru cei fericiţi, amabili şi obiş­nuiţi." El admiră ostentativ traiul simplu, banal, în contrast cu arta, uneori până la negarea ei. în limitele antitezei scho- penhaueriene, elevul se distanţa de învăţător, transforma scrieri îndreptate împotriva vieţii în pledoarii pentru viaţă... Distanţarea ironică de rafinamentul estetic, pe care o întâl­nim în Tonio Kroger, caracterizează multe dintre lucrările sale de până atunci şi de mai târziu. „Gladius Dei super terram [...]: Cito et velociter!" („Sabia Domnului să vină asupra pământu­lui [...]: degrabă şi repede!"), exclamă ascetul Hieronymus, parafrazându-1 pe Savonarola şi blestemând astfel oraşul scu­fundat în beţia frumuseţii amorale. „Arta înfloreşte, arta e stă­până, arta îşi întinde peste oraş sceptrul înfăşurat în tranda­firi şi zâmbeşte. Domină o participare generală, plină de res­pect, la prosperitatea artei, o exercitare a acesteia şi o propa­gandă generală, sârguincioasă, plină de dăruire în slujba ei, un cult sincer al liniei, al podoabei, al formei, al simţurilor, al frumuseţii... Oraşul Miinchen strălucea." (Gladius Dei) Peste doi ani Miinchenul se va metamorfoza în Florenţa lui Loren- zo de Medici, iar Hieronymus, în castul şi necruţătorul Giro- lamo Savonarola (Fiorenza). In singura dramă a lui Thomas Mann, de fapt tot epică, principiul estetic şi cel etic se înfrun­tă cu îndârjire, în ipostaze radicale, asumate unilateral. Voit extremă este şi antinomia lor de principiu, autorul găseşte însă din nou, în limitele opoziţiei, judecăţi parcă mai aspre pentru estetismul pur din Florenţa dinastiei Medici.   Odiosul „cavaliere" Cipolla din Mario şi vrăjitorul este şi el un „artist" — calificativul revine deseori în cursul povestirii. Conflictul din Torre di Venere între neobişnuitul scamator Ci­polla şi obişnuitul Mario este o nouă ipostază a alternativei morală sau artă, chiar dacă o artă degradată în vrăjitorie, arta de a înşela şi perverti. Victoria sănătăţii morale, investită în omul de bun-simţ care e Mario, nu poate să nu-i fie scriitoru­lui pe plac. După împuşcarea vrăjitorului-ucigaş de către Ma- rio, el conchide: „Un sfârşit înfricoşător, un sfârşit cât se poa­te de funest. Şi totuşi, un sfârşit eliberator — n-am putut şi nu pot să nu-l resimt ca atare."   Arta de a ucide! în 1938 Thomas Mann publică un articol cu titlu sarcastic Fratele Hitler (Bruder Hitler). Schimonosirea valorilor cuprinsese viaţa europeană, fascismul degradase toate idealurile. Mai rămăsese să arate ce înseamnă „perverti­rea omului mare" („die Verhunzung des grofien Mannes"); iar pentru împlinirea demonstraţiei a apărut Hitler, grotescă parodie a personalităţii istorice şi grotescă parodie a artistu­lui. Un „frate", exclamă amar Thomas Mann, un confrate jos­nic, o „rudă" care te face să roşeşti, jalnică şi elucubrantă ma­nifestare a talentului, ultima treaptă pe calea degradării ge­niului în nebunie. Şi, după ce se autocitează din Fiorenza şi Moartea la Veneţia, adaugă: „îmi place să cred, mai mult, sunt sigur, că vremea ce vine va dispreţui arta spiritual necontro­lată, arta ca magie neagră (Kunst al schwarze Magie), ca pro­dus al instinctelor descreierate şi iresponsabile, în aceeaşi mă­sură în care o admiră epocile bolnăvicioase sub raport uman, ca cele pe care le trăim noi. Arta nu este, desigur, numai lumi­nă şi spirit, dar nici o născocire sumbră, un avorton al infer­nului teluric, nu e doar «viaţă»." Drept care, arta viitorului va trebui să fie o „vrajă" („Zauber") mai luminoasă, „o mediere între spirit şi viaţă", însăşi medierea fiind spirit.   Măreţia şi decăderea artistului, umanitatea şi inumanita- tea artei — cu tema antagonic postulată în Tonio Kroger intră în rezonanţă întreaga operă a lui Thomas Mann. în decursul timpului se modifică aspectele ei concrete, sau este îmbogă­ţită cu noi, adesea cu totul noi, elemente, dar unghiul de ve­dere, sfera investigată rămâne, în esenţă, aceeaşi. înaintarea are loc pe o spirală, pe un urcuş cu permanente reveniri, până la minuscule detalii. „Da, Tonio, Hans şi Inge sunt în sfârşit uniţi în groapa cu flăcări", notează scriitorul în 1941, referindu-se la Shridaman, Nanda şi Sita, eroii povestirii sale indiene, Capetele schimbate. Dar există şi coincidenţe mult mai importante, în straturile adânci ale viziunii estetice. în timp ce-şi vizitează oraşul de baştină, Tonio este confundat cu un escroc urmărit de poliţia miincheneză. I-ar fi uşor să-l lămu­rească pe domnul Seehaase că „nu este un escroc (Hochsta- pler), un ţigan corturar din naştere" (unul dintre laitmotive­le „mici" ale povestirii), ci fiul consulului Kroger; dar n-are chef să-şi dezvăluie identitatea pentru că, în adâncul sufletu­lui, el le dă dreptate acestor oameni ai ordinii publice, găsind semnificativă întâmplarea. „Mă aflu între două lumi, în nici una dintre ele nu sunt acasă şi de aceea îmi vine întrucâtva greu. Voi, artiştii, mă numiţi un burghez (Biirger), iar bur­ghezii sunt tentaţi să mă aresteze... nu ştiu care din cele două părţi mă jigneşte mai mult." Burghezul, „der Biirger", este is­pitit să-l asimileze pe artist escrocului, unui „Hochstapler". Nu prevesteşte oare amintita întâmplare d intr-un text timpu­riu un roman târziu al lui Thomas Marin, în a doua sa varian­tă ultimul dintre romanele sale, Mărturisirile escrocului Feiix Krull (Bekentnisse des Hochstaplers Felix Krull)? Pictorul naş Schimmelpreester îl instruieşte pe Felix, în copilărie, dându-i din istoria antică pilde care să-i deschidă ochii asupra istoriei contemporane: „«Phidias», spunea el, «numit şi Pheidias, era un om cu un talent mai mult decât mijlociu, ceea ce reiese deja din faptul că a fost urmărit pentru furt şi băgat în închi­soarea din Atena [...] »." Şi el termină astfel povestea menită să exemplifice legătura artei cu hoţia: „Un amestec bizar. Dar aşa sunt oamenii. Doresc desigur talentul, care, în sine, este o ciudăţenie. Dar ciudăţeniile care sunt legate de el — şi poa­te legate în mod necesar — nu le doresc în nici un caz şi re­fuză să le acorde vreo înţelegere." Felix Krull se dovedeşte un elev remarcabil. Fiind talentat, devine escroc! înrudirea acestor atribute îi apare scriitorului ca posibilă încă de la în­ceputurile dezvoltării umanităţii; şi el o va sugera prin lumi­noasa figură a unui personaj biblic, Iosif, calificat de autor ca „un escroc mitic". Biirgeri onorabili de mult mai târziu au transformat această posibilitate jucăuşă într-o realitate preg­nantă, în câte un caz atât de tiranică, încât escrocheria ajun­ge să reprezinte pentru Felix Krull singurul mod de afirmare a talentului său artistic. Tonio Kroger, artist, încă nu şi escroc, era la un moment dat să fie arestat datorită unei neînţelegeri, între el şi Felix Krull, care în cel de-al doilea volum al roma­nului, nemairealizat, urma să fie arestat cu adevărat, distan­ţa poate fi parcursă uşor. Să nu uităm că fraţii spirituali ai lui Tonio din aceeaşi perioadă, Detlef Spinell şi cealaltă „paia­ţă", sunt şi ei pe cale de a ajunge escroci în artă.   Criza cultu­rii este tema pe care autorul o postulează, deocamdată, într-o manieră „poetizată", înceţoşată de o melancolie care, cu timpul, va fi înlocuită de viziuni aspre, faustice şi mefistofe­lice, tragice şi groteşti.   Tonio Kroger este germenele întregii opere. Şi Hans Castorp este un Biirger rătăcit în imperiul artei, frumuseţii, genialită­ţii, un „joii bourgeois â la petite tache humide", cum îl nu­meşte Clavdia Chauchat, transplantat dintr-o lume familiară plată într-alta periculoasă şi înălţătoare, revendicat de amân­două şi astfel călit pentru viaţă în imperiul morţii (Muntele vrăjit). Şapte ani durează marele examen pe care-1 dă Hans în tenebrele muntelui magic — dar şaptesprezece ani va trebui să se purifice de păcate legendarul Gregorius pentru a deveni papă (Alesul). întortocheat va fi şi drumul lui Iosif, adolescen­tul care sub razele ademenitoare ale lunii se pleacă fermecat asupra propriei sale frumuseţi oglindite în simbolica fântână; iar înainte de a fi un sculptor al umanităţii, „hrănitorul" po­porului său, va trebui să reziste multor ispite şi încercări (lo- sif şi fraţii săi). Hanno Buddenbrook, Klaus Heinrich, Hans Castorp, Iosif, Gregorius, Felix Krull sunt cu toţii artişti, în di­ferite ipostaze, în diferite momente istorice, protagonişti ai aceluiaşi mare colocviu, care se poartă în termeni proprii nu­mai în două dintre romane, în Lotte la V/eimar şi în Doctor Fa- ustus, centrate pe două ilustre personalităţi, una reală, alta in­ventată (dar oare în artă nu se şterg graniţele dintre invenţie şi realitate?!), artişti prin meserie şi destin: Goethe şi Adrian Leverkiihn.   In timpul unui concediu la Aalsgard, Thomas Mann l-a ci­tit pe Goncearov. Această lectură, ca şi influenţa vizibilă a lui Turgheniev („doux geant", cum l-au numit prietenii pari­zieni) asupra povestirii, la care se adaugă pasiunea din ado­lescenţă pentru Tolstoi, l-au îndemnat pe autor să ofere Liza- vetei Ivanovna rolul de entuziastă cititoare şi apărătoare a li­teraturii ruse. „Cum adică: Efectul purificator şi sfânt al lite­raturii, nimicirea pasiunilor prin cunoaştere şi cuvânt, litera­tura ca o cale spre înţelegere, spre iertare şi iubire, puterea mântuitoare a cuvântului, spiritul literar ca fenomenul cel mai nobil al spiritului uman în genere, literatul ca om desă­vârşit, ca sfânt — a vedea lucrurile în acest fel nu înseamnă a le vedea destul de exact?" Lizaveta îi opune lui Tonio o con­cepţie înalt etică cu privire la rostul artei şi al artistului. Această viziune corespunde însă monumentalei figuri a lui Goethe din Lotte la Weimar. în eseurile sale, Thomas Mann l-a înfăţişat întotdeauna pe Goethe (împreună cu Tolstoi) ca pe cea mai nobilă incarnare a spiritului literar şi a spiritului uman în genere. „Literatul ca om desăvârşit, ca sfânt" („derLiterat als vollkommener Mensch, als Heiliger") — oare nu aceasta este revelaţia pe care o avem asistând la discuţiile doamnei consilier aulic Charlotte Kestner cu Mager, chelne­rul hotelului „La Elefant", cu Miss Rose Cuzzle, cu doctorul Friedrich Wilhelm Riemer, secretarul Excelenţei-Sale domnu­lui consilier intim, cu domnişoara Adele Schopenhauer, sora filosofului, cu domnul consilier cameral August von Goethe, şi mai ales citind ultimele capitole ale romanului, despre o zi de lucru a lui Goethe, despre masa dată în cinstea Charlottei, sau parcurgând momentul culminant ultim al cărţii, discuţia dintre maestru şi eroina lui?! Literatul ca om desăvârşit este chiar formula geniului, care a îmbrăţişat cu privirea lui pă­trunzătoare „unitatea lumii". Desigur, Thomas Mann este de­parte de a interpreta melodiile pe o singură strună. Nobilul Iosif fusese şi el conceput ca o personalitate contradictorie — iar olimpianul poet german cu atât mai mult. Senin ca un zeu şi tulbure în acelaşi timp din pricina atâtor aluviuni pe care ochiul interpretului subtil le distinge în oglinda clară a vieţii, mai înţelegător decât poate fi un om şi insensibil până la cruzime, moral şi amoral totodată, el ne apare, în ciuda indi­ferenţei şale suverane faţă de oameni şi împreună cu această indiferenţă: cel mai mare umanist german! Tonio Kroger fuse­se doar şi el umanist, chiar dacă unul ciuntit. Oamenii din preajma lui Goethe încearcă un extraordinar sentiment de sa­tisfacţie, dar şi un sentiment contrar, de nelinişte, de apăsare, de frică. Umanistul-tiran, paradoxală îmbinare, pe care ro­mancierul o construieşte magistral. „Compatrioţii lui Confu- cius doar au bine întipărită în conştiinţă zicala că «un om mare e o nenorocire publică»", spune Goethe în ale sale „Cu­vântări la masă". Toţi râd, numai Charlotte, îngrozită, le dă chinezilor dreptate. După care, ultimul dialog dintre Goethe şi Charlotte (construit în mod voit la intersecţia dintre poezie şi adevăr, dialog pe care îl suspectăm a fi de fapt un monolog interior) risipeşte misterul, explică inexplicabilul, lămureşte „vinovăţia fără vină" de care e împovărat geniul, omul desă­vârşit care reprezintă o mare nenorocire. Charlotte îi repro­şează poetului jertfele aduse măreţiei sale; şi are dreptate. Dar câtă dreptate are acuzatul în pledoaria sa, decantând diso­nanţele într-o superioară armonie. „Tu zici că eu sunt flacăra către care fluturele se năpusteşte dornic, foarte bine, dar sunt totodată şi lumânarea care în prefacerile şi în schimbarea lu­crurilor se consumă arzând şi îşi jertfeşte trupul, pentru ca lu­mina să se răspândească, şi sunt şi fluturele ameţit care crede în flacără — imaginea oricărei jertfe a vieţii şi a trupului în scopul transformării spirituale. Draga mea de odinioară cu suflet de copil, jertfa sunt eu în primul rând — şi sunt totoda­tă cel care aduce jertfa. Odinioară am ars pentru tine şi ard şi-acum ca spirit şi lumină. Află că metamorfoza e tot ce-i mai adânc şi mai scump în prietenul tău   Pe un adevărat artist, afirmase Tonio Kroger, îl poţi desco­peri oricând printre oameni: el este predestinat şi blestemat să fie artist! Acesta e şi argumentul suprem al lui Goethe — iar cuvintele sale le-ar putea invoca la marele proces ce i se va in­tenta şi damnatul Adrian Leverkiihn. Poetul şi compozitorul sunt antipozi şi totuşi rude, veşnic străini şi înfrăţiţi pe veci. „Ca să fii în stare şi în genere tentat să te joci, să te joci cu ma­terialul, pentru a-1 configura eficient şi cu gust, trebuie să fii ceva exterior omenescului şi chiar neomenesc, trebuie să te afli faţă de omenesc într-un raport straniu de îndepărtat şi indife­rent. însuşi talentul de a obţine stil, formă şi expresie presupu­ne această relaţie rece şi selectivă faţă de omenesc, ba chiar o anumită sărăcire şi secătuire din punct de vedere omenesc." Nu Goethe rosteşte aceste cuvinte, deşi le-ar putea rosti; nu le spune nici Adrian Leverkiihn, artistul rece şi impersonal, deşi ele i se potrivesc pe de-a întregul. Le enunţă acelaşi Tonio Kroger, situat la marea răscruce a culturii germane, unde s-au întâlnit clasicul Goethe şi romanticul Nietzsche, vechiul şi mo­demul doctor Faust. Pierderea sentimentului viu, scufundarea în abisul indiferenţei, pactul diabolic care răpeşte artistului atributele umanismului — tragedia lui Adrian Leverkiihn de­săvârşeşte după patru decenii drama lui Tonio Kroger.   Numind metamorfoza — „joc al prefacerilor" — marea speranţă şi adânca dorinţă a fiinţei sale, Goethe i-a vorbit apoi Charlottei astfel: „Asta înseamnă unitate, iubito, continua tre­cere din una în alta, autoschimbare, transformarea lucrurilor, unitate este şi felul cum viaţa ia când o înfăţişare materială, când una morală, şi cum trecutul se transformă în prezent, acesta se răsfrânge în trecut sau prefigurează viitorul, de care şi trecutul, şi prezentul sunt spiritualiceşte pline. Postsimţire, presimţire — simţirea e totul. Să deschidem larg ochii şi să îmbrăţişăm cu privirea unitatea lumii — să-i deschidem larg, cu seninătate şi cu pricepere." Ideea lui Gpethe îi aparţine lui Thomas Mann: îi exprimă fiinţa şi arta.

PROLOG LONDRA 1. „L'ANGE AUX POUPONS”[1] — Monsieur Van Gogh! E timpul să te scoli! Vincent aștepta parcă prin somn glasul Ursulei, așa că îi răspunse imediat: — Eram treaz, mademoiselle Ursula. — Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit. O auzi coborând scările și intrând în bucătărie. Apoi se sprijini în mâini, își făcu vânt și sări din pat. Era lat în umeri, cu pieptul puternic și brațele groase și vânjoase. Se îmbrăcă în fugă, își turnă apă rece din cană și se apucă să-și ascută briciul. Îi plăcea ritualul zilnic al bărbieritului; începea de sus, de la arsura din dreapta, trăgea briciul ușor în jos, pe obrazul lat, până-n colțul gurii cărnoase, apoi trecea la jumătatea din dreapta a buzei de sus, pornind de sub nară către obraz. Pe urmă venea la rând cealaltă jumătate a feței, iar la sfârșit, bărbia, puternică, enormă, ca o dală rotunjită, cioplită în granit. După ce termină, își înfundă obrazul în ghirlanda împletită din iarbă de Brabant și frunze de stejar, care se afla pe scrin. O avea de la Theo, fratele lui, care culesese iarba și frunzele de acasă, de pe pajiștea de lângă Zundert și i le trimisese la Londra. Așa, cu miresmele Olandei în nări, ziua parcă începea mai bine. — Monsieur Van Gogh, strigă din nou Ursula ciocănind în ușă, uite, ți-a adus poștașul o scrisoare. Deschise plicul și recunoscu scrisul mamei sale: „Dragul meu Vincent, citi, aștern pe hârtie câteva gânduri pentru tine”. Era încă ud și simțea pe față răceala apei, așa că îndesă scrisoarea în buzunarul pantalonilor, cu gândul de a o citi mai târziu, într-una din multele clipe de răgaz pe care le avea la „Goupil”. Își netezi părul blond-roșcat, lung și des, îmbrăcă o cămașă albă scrobită, își înnodă la gât, pe sub gulerul moale și răsfrânt, o lavalieră neagră și coborî să-și ia gustarea de dimineață și să culeagă zâmbetul Ursulei. Ursula Loyer conducea, împreună cu mama ei, văduva unui vicar din Provența, o grădiniță de copii care funcționa în căsuța din fundul grădinii. Ursula avea nouăsprezece ani, era o fetișcană surâzătoare, cu ochi mari, un obraz oval gingaș, în culori pastelate, și un trup mărunt și zvelt. Lui Vincent nu-i venea să-și mai ia ochii de la surâsul ei, care-i scălda fața drăgălașă într-o lumină blândă ca aceea ce răzbate printr-o umbrelă de soare viu colorată. Ursula îl servea cu mișcări sprintene și pline de grație, ciripind cu însuflețire tot timpul. Vincent împlinise douăzeci și unu de ani și era pentru prima oară îndrăgostit. Avea toată viața înainte și se gândea că s-ar putea numi un om fericit dacă ar fi ca tot restul zilelor să-și ia gustarea de dimineață cu ochii la zâmbetul Ursulei. Fata îi aduse o felie de slănină, un ou și o ceașcă de ceai tare, brun, apoi se așeză în fața lui, la masă, își aranjă cârlionții castanii pe după ureche și, zâmbindu-i într-una, îi întinse pe rând sarea, piperul, untul și pâinea prăjită. — Garofița dumitale sălbatică a încolțit, spuse ea, umezindu-și buzele cu vârful limbii. Nu vrei s-o vezi înainte de a pleca la slujbă? — Ba da, răspunse el, dacă vrei... adică... vrei să fii bună... să-mi arăți unde e... — Curios om mai e și monsieur Vincent! Seamănă garofița cu mâinile lui și pe urmă nu-i mai știe locul! Uneori avea un fel ciudat de a vorbi despre oameni, de parcă ei n-ar fi fost de față. Vincent înghiți în sec. Gesturile lui erau greoaie, ca întreaga-i făptură, și de fiecare dată găsea cu mare greutate cuvintele nimerite ca să-i răspundă Ursulei. Ieșiră în curte. Era o dimineață răcoroasă de aprilie, dar merii dăduseră în floare. Între casa familiei Loyer și grădinița de copii se afla un petic de grădină unde, cu câteva zile în urmă, Vincent semănase maci și sângele-voinicului. Garofița răzbătuse printre ele. Vincent și Ursula se aplecară, și capetele lor aproape se atinseră. Părul Ursulei răspândea o mireasmă puternică. — Mademoiselle Ursula... începu el. — Da, făcu fata zâmbind întrebător și ferindu-și capul. — Eu... eu... adică... — Doamne, dar de ce te bâlbâi așa, monsieur Vincent?! întrebă ea ridicându-se dintr-o săritură. Vincent o petrecu până la ușa grădiniței de copii. — În curând vor veni puișorii, continuă Ursula. N-ai să ajungi târziu la galerie? — Am tot timpul. Până în Strand fac 45 de minute. Ursula nu mai găsi ce să-i spună. Ridică mâinile să-și prindă o șuviță de păr ce i se desprinsese la spate. Liniile trupului îi erau neașteptat de pline pentru înfățișarea ei fragilă. — Ce-ai mai făcut cu peisajul acela din Brabant pe care mi l-ai făgăduit pentru grădinița de copii? îl întrebă ea. — I-am trimis lui Caesar de Cock![2], la Paris, o reproducere după una din schițe, ca să-ți scrie o dedicație. — O, minunat! exclamă Ursula bătând din palme. Făcu vreo câțiva pași legănându-și șoldurile, apoi se opri în fața lui. — Câteodată, monsieur Vincent, dar numai câteodată, ești atât de drăguț!... Îl privi cu fața inundată de zâmbet și dădu să plece. Vincent o apucă de braț. — Știi, aseară când m-am dus la culcare m-am gândit să-ți dau un nume. Ți-am spus L’ange aux poupons. Ursula râse cu poftă, dându-și capul pe spate. — L’ange aux poupons! Trebuie să-i spun și mamei. Se smulse din mâna lui, îi mai râse o dată peste umăr și dădu fuga spre casă prin grădină. 2. ”GOUPIL AND COMPANY” Vincent își potrivi jobenul, își luă mănușile și ieși în Clapham Road. Aici, departe de centrul Londrei, casele erau rare, și grădinile încărcate de tufe de liliac, de păducel și de măcieș în floare. Era 8 și un sfert, și la „Goupil” trebuia să fie abia la 9. Îi plăcea mult să meargă pe jos. Cu cât se apropia de oraș, casele se înmulțeau, și oamenii care treceau grăbiți pe lângă el, în drum spre munca lor, erau tot mai numeroși. Fiecare îi zâmbea parcă prietenos, pentru că, de bună seamă, știau și ei ce lucru minunat e să fii îndrăgostit. O porni de-a lungul cheiului Tamisei, trecu podul Westminster, apoi o luă pe lângă catedrala Westminster și Palatul Parlamentului și, ieșind în Strand, coti pe Southampton Road, unde, la nr. 17, se afla sucursala londoneză a firmei „Goupil and Company” negustori de tablouri și editori de gravuri. Trecând prin salonul principal, cu draperii grele la ferestre și covoare moi pe jos, zări o pânză care înfățișa un fel de pește sau un balaur lung de vreo șase picioare, deasupra căruia plutea un soi de omuleț ciudat. Tabloul purta titlul Arhanghelul Mihail răpunând Satana. — Ai un colet, e pe masa cu litografii, îi spuse un funcționar pe lângă care trecu. Din salonul de pictură, unde erau expuse pânze de Millais[3], Boughton[4] și Turner[5], dădeai în cea de-a doua încăpere a magazinului, rezervată gravurilor și litografiilor. Vânzările aveau loc mai ales în cea de-a treia încăpere, singura care semăna într-adevăr a birou comercial. Vincent își aminti de cucoana care cumpărase un tablou cu o seară mai înainte, la ora închiderii, și începu să râdă. „Nu-mi spune nimic tabloul ăsta, Harry. Ție cum ți se pare? își întrebase ea soțul. Câinele seamănă leit cu ăla care m-a mușcat astă-vară la Brighton.” — Ascultă, prietene, i se adresase Harry lui Vincent, crezi că-i cazul să cumpăr un câine? De obicei doamna mea se cam sperie de câini. Vincent știa prea bine că vinde lucrări de proastă calitate și cei mai mulți dintre clienții care intrau în magazin habar n-aveau ce cumpără. Plăteau prețuri mari pentru lucruri lipsite de valoare. Dar ce-l privea asta pe el? Treaba lui era să asigure o vânzare cât mai bună la secția de gravuri, și atâta tot. Desfăcu pachetul trimis de sucursala „Goupil” din Paris. Era schița lui Caesar de Cock și purta dedicația: „Lui Vincent și Ursulei Loyer: Les amis de mes amis sont mes amis”.[6] „Diseară, când îi dau tabloul, am s-o cer în căsătorie, își făgădui el. Peste câteva zile împlinesc douăzeci și doi de ani și câștig cinci lire pe lună. Ce să mai aștept?!” În încăperea liniștită din fund, de la galeriile „Goupil”, timpul trecea pe nesimțite. Vincent vindea cam cincizeci de reproduceri pe zi în numele firmei „Musée Goupil and Company” și, cu toate că i-ar fi plăcut mai mult să se ocupe de vânzarea picturilor în ulei și a gravurilor, era mulțumit totuși că realiza încasări mari pentru patronii săi. Se înțelegea bine cu colegii și petreceau multe ore plăcute stând împreună de vorbă despre evenimentele din Europa. În adolescență fusese cam ursuz și se ferise să lege prietenii. Lumea îl socotea un tip ciudat și original, dar Ursula îl schimbase cu totul. Începuse să simtă nevoia de a plăcea oamenilor din jur, de a fi prietenos cu toată lumea, ajunsese să-și iasă din făgașul lui și să se convingă că mulțumirea poate fi găsită și în viața de toate zilele. Magazinul se închidea la ora 6. Când să plece, domnul Obach îl opri, spunându-i: — Am primit o scrisoare de la Vincent Van Gogh, unchiul dumitale, în care mă întreabă ce mai faci și cum te descurci. M-am bucurat să-i pot răspunde că ești unul dintre cei mai destoinici funcționari ai firmei. — Ați fost prea amabil, sir. — Ba de loc. Mă gândesc chiar ca după concediul de vară să te trec la salonul din față, la gravuri și litografii. — O, sir, asta mă bucură foarte mult, mai ales acum, când... am de gând să mă însor! — Adevărat? E o veste interesantă! Și pe când? — În vara asta, cred. De fapt, nici nu se gândise încă la o dată anumită. — Foarte bine, tinere, minunat! Salariul dumitale a fost mărit abia la începutul anului, dar când ai să te întorci din călătoria de nuntă sper să ți-l mai putem mări. 3. IUBIREA INSPIRĂ IUBIRE DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA EI — Și-acum, mademoiselle Ursula, mă duc să-ți aduc tabloul, spuse Vincent după cină, împingându-și scaunul într-o parte. Ursula purta o rochie foarte modernă, brodată, din tafta verde cu ape cenușii. — Mi-a scris ceva drăguț pictorul? întrebă ea. — Da. Și dacă poți aduce o lampă, am să-l agăț chiar acum pe perete, la grădinița de copii. Ursula își țuguie buzele drăgălaș și-l privi cu coada ochiului. — Acum trebuie s-o ajut pe mama. Dacă vrei, mergem peste o jumătate de oră, da? Ajuns în odaia lui, Vincent se rezemă cu coatele de scrin și se privi în oglindă. Rareori își pusese întrebarea cum arată. Acasă la el, în Olanda, niciodată nu i se păruseră importante asemenea lucruri. Acum, însă, își dădu seama că, spre deosebire de înfățișarea englezilor, avea o față puternică și un cap masiv. Ochii îi erau înfundați în orbitele care păreau două crăpături într-o stâncă. Nasul proeminent, cu nările răsfrânte în lături, era drept, tăios ca o muchie de cuțit. Fruntea înaltă, boltită era tot atât de mare cât și distanța dintre sprâncenele stufoase și gura senzuală. Maxilarele îi erau late și puternice, iar gâtul scurt și gros dispărea aproape sub bărbia atât de masivă, încât părea o întruchipare a tăriei caracterului olandez. Se ridică de la oglindă și se așeză gânditor pe marginea patului. Crescuse într-o casă de oameni austeri. Nu iubise până acum nici o fată, nici nu se uitase în chip deosebit la vreuna și nici nu îndrăznise să se lase vreodată furat de jocurile acelea glumețe dintre băieți și fete. În dragostea lui pentru Ursula nu-și aveau loc nici patima, nici dorința. Era tânăr, plin de vise și iubea pentru întâia oară în viață. Se uită la ceas. Abia trecuseră cinci minute. Încă douăzeci și cinci de minute de așteptare - un răstimp uriaș! Desfăcu plicul pe care-l primise de la maică-sa și scoase bilețelul trimis de fratele lui, Theo. Se apucă să-l recitească. Theo era cu patru ani mai mic decât Vincent, și urma să-i ia locul la sucursala „Goupil” din Haga. Vincent și Theo se legaseră strâns unul de altul în anii copilăriei, tot așa cum tatăl lor, Theodorus, se împăcase cel mai bine dintre toți frații cu unchiul lor Vincent. Luă o carte, așternu pe ea o foaie de hârtie și începu să-i scrie lui Theo. Scoase din raftul de sus al scrinului niște schițe făcute în grabă pe malul Tamisei și le introduse într-un plic pentru Theo, împreună cu o reproducere fotografică a tabloului Fecioara cu spada de Jacquet[7]. — Pe cinstea mea, se pomeni strigând, am uitat cu totul de Ursula! Se uită la ceas; întârziase un sfert de oră. Apucă grăbit un pieptene, încercă să-și descâlcească claia de păr roșu inelat, luă tabloul lui Caesar de Cock de pe masă și, dintr-o smucitură, deschise ușa. — Credeam că m-ai uitat, îl întâmpină Ursula când intră în salon. Lipea niște jucării de hârtie pentru puișorii ei de la grădiniță. — Mi-ai adus tabloul? Pot să-l văd? — Aș prefera să-l privești după ce-l agăț pe perete. Lampa e pregătită? — O pregătește mama. Când se întoarse din bucătărie, Ursula îi întinse un șal albastru ca să-i înfășoare umerii. La atingerea mătăsii, se simți străbătut de un fior. În grădină plutea mireasma florilor de măr. Poteca era cufundată în întuneric, și degetele Ursulei îi atinseră ușor, din mers, mâneca hainei aspre și negre. La un moment dat, se împiedică și-l strânse de braț, râzând și făcând un haz nespus de propria-i stângăcie. Vincent nu înțelegea de ce i se pare ei atât de caraghios că se împiedicase, dar îi plăcea să o urmărească lung cu privirea, să-i vadă trupul mlădios, care se pierdea o dată cu râsul în întunericul de pe potecă. Îi deschise ușa de la intrarea în grădinița de copii, și Ursula, trecând pe lângă el atât de aproape încât fața-i gingaș modelată mai-mai că-i atingea obrazul, îl privi adânc în ochi, părând a răspunde întrebării pe care nu i-o pusese încă. Așeză lampa pe masă. — Unde-ai vrea să-l agăț? — Poate deasupra catedrei, ce zici? În încăperea care fusese pe vremuri un pavilion de vară se aflau vreo cincisprezece pupitre joase. Într-un colț, pe un mic postament, era catedra Ursulei. Stăteau acum unul lângă altul, căutând locul potrivit unde să atârne tabloul. Vincent era ușor tulburat, și, de câte ori încerca să fixeze o pioneză în perete, o scăpa pe jos. Ursula râdea încet, cu un aer familiar. — Lasă-mă pe mine, neîndemânaticule! Își ridică brațele deasupra capului și potrivi tabloul în perete cu multă ușurință, cambrându-și trupul până la ultima fibră de mușchi. Avea mișcări iuți și grațioase. Vincent simți îndemnul s-o ia în brațe, acum, în lumina palidă a lămpii, și să înlăture astfel, cu o îmbrățișare, chinuitoarele lui îndoieli. Dar Ursula nu-i oferi prilejul așteptat, cu toate că, în semiîntunericul încăperii, o simțise nu o dată lângă el, aproape atingându-l în treacăt. Ridică lampa și o apropie de dedicație. Ursula o citi și, de bucurie, bătu din palme, legănându-se pe călcâie. Nu stătea o clipă locului, și Vincent aștepta zadarnic să se afle măcar o dată față-n față cu ea. — Asta înseamnă că e și prietenul meu, nu-i așa? De mult doream să cunosc un artist! Vincent încercă să spună ceva drăguț, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care și-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula își întoarse fața spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminițe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feței conturându-se prin întuneric, și buzele roșii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simți că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se așternu o tăcere plină de înțelesuri. O simțea parcă aplecându-se spre el, așteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Își umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul ușor ridicat și se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr. — Ursula, te rog! Se întoarse și se uită la el ușor înfiorată. Sus, stelele clipeau stins, rece, neputând birui beznele nopții. Vincent nu luase lampa și până la ei nu răzbătea decât o lumină palidă prin fereastra de la bucătărie. Îi stăruia în nări mireasma părului fetei. Ursula își strânse șalul în jurul umerilor și rămase cu brațele încrucișate. — Ți-e frig? o întrebă el. — Da. Ar fi mai bine să intrăm. — Ba nu. Te rog... știi... eu... îi tăie calea. Ursula își lăsă bărbia în șalul cald și ridică înspre el niște ochi mari, mirați. — Vai, monsieur Van Gogh, nu știu ce vrei să spui!... — Aș fi vrut doar să stau de vorbă cu dumneata. Vezi... eu... adică... — Te rog, nu acum. Mi-e frig. — M-am gândit că trebuie să-ți spun. Azi am fost avansat... Am fost trecut în față... la litografii... mi se mărește leafa... e a doua oară în acest an... Ursula se dădu puțin înapoi, își desfăcu șalul și rămase așa, în întuneric, dreaptă, plină de hotărâre, simțind dintr-o dată că îi este cald și fără șal. — Vrei să fii mai clar, monsieur Van Gogh? Nu înțeleg ce vrei să spui. Vincent simți răceala din glasul ei și-i păru rău că fusese atât de stângaci. Dar emoția îl părăsise dintr-o dată și începu să se simtă stăpân pe sine. Încercă în gând mai multe tonuri și-l alese pe cel care-i păru mai potrivit. — Încerc să-ți spun un lucru pe care-l știi de mult, Ursula. Că te iubesc din tot sufletul și că n-am să fiu fericit decât dacă vei primi să-mi fii soție. Băgă de seamă cât de mult o tulburase neașteptata lui stăpânire de sine și se întrebă dacă n-ar fi nimerit s-o îmbrățișeze. — Soția dumitale! Glasul îi devenise ascuțit. O, monsieur Van Gogh, asta e cu neputință. Vincent o privi țintă pe sub arcadele-i boltite și, cu toată bezna, Ursula putu să-i vadă ochii. — Îmi pare rău, dar acum eu sunt cel care nu... — Cum se poate să nu știi, monsieur Van Gogh, sunt logodită de peste un an!... Rămase nemișcat o vreme, n-ar fi putut spune cât, fără să scoată o vorbă, fără să gândească ori să simtă ceva. Apoi, cu un glas surd, izbuti să întrebe: — Cu cine? — Cum, nu l-ai văzut niciodată pe logodnicul meu? Doar a ocupat înainte de venirea dumitale aceeași odaie în care locuiești dumneata acum. Îmi închipuiam că știi. — De unde să știu? Ursula stătea în vârful picioarelor, cu privirea ațintită spre fereastra bucătăriei. — Dar... am crezut că... poate... poate ți-a spus cineva. — De ce mi-ai ascuns timp de un an de zile acest lucru când vedeai prea bine că mă îndrăgostesc de dumneata? Glasul lui Vincent nu mai șovăia. — Dar bine, ce vină am eu că te-ai îndrăgostit? Am vrut să fim doar prieteni. — A venit vreodată să te vadă de când sunt eu aici? — Nu. El locuiește în Țara Galilor. Dar la vară va veni aici, să-și petreacă vacanța cu mine. — Cum, va să zică nu l-ai văzut de peste un an? Atunci l-ai și uitat! Pe mine mă iubești acum! Lăsând la o parte și rațiunea, și bunul-simț, o cuprinse în brațe și o sărută brutal pe gură, în ciuda împotrivirii ei disperate. Îi gusta umezeala buzelor, dulceața gurii, mireasma părului, și întreaga lui ființă fremăta de dragoste. — Nu-l iubești, Ursula! Nu te las, ai să fii soția mea! Nu pot îndura să te pierd! N-am să mă las până n-ai să-l uiți și n-ai să te măriți cu mine! — Să mă mărit cu dumneata?! strigă ea. Cum, adică trebuie să mă mărit cu oricine se îndrăgostește de mine? Dă-mi drumul, îți spun, că altfel strig! Se smulse din brațele lui și, cu răsuflarea tăiată, o luă la fugă pe cărarea cufundată în întuneric. Când ajunse la scară, se întoarse și cu un glas scăzut, dar răspicat, care lui Vincent îi răsună în urechi ca un strigăt, îi spuse: — Nebun cu păr roșu!     [1] Îngerul cu puișori (în lb. franc.). [2] Caesar de Cock (1820-1904), pictor peisagist și gravor flamand; a lucrat mai mult în Franța. [3] Sir John Everett Millais (1829-1896), pictor englez din școala prerafaelită, care preconiza o artă ruptă de contemporaneitate, închinată evocării trecutului. [4] George Henry Boughton (1833-1905), pictor, desenator și ilustrator englez. [5] William Turner (1775-1051), pictor (în special de peisaje) și gravor englez. În ultima perioadă a creației sale, Turner îi anunță pe viitorii Impresioniști. [6] Prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei (în lb. franc.). [7] Gustave Jacquet (1846-1909), pictor de gen și portretist francez, influențat de pictura olandeză din secolul al XVII-lea.  

Capitolul 1 ORAȘUL ZEULUI CU DOUĂ FEȚE Când timpul deschide o cale nouă, săpând noi brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor – șuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rândul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar rămân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad în paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarâmurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strâmtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a pierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întâlnim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Arhimede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare-răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Masséna, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatârnarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvernăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cârmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii.   Capitolul 2 LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altă uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scâncetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, care era Paganini. Copilul a plâns toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tânguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă într-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.   Capitolul 3 MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se încăierau în mijlocul uliţei, umplând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încârlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi scânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rânjind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege mâinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrânii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rându-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfârşi de cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut! – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotărâţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cânţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi! Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bursă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? – şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să câştig!… — Nu te mai osteni degeaba! – îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! – tună bătrânul. Hai, cară-te! Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâini, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorâse copilul în cămară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strâmtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească el, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, defilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în vârful suliţelor, intonează cântecul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece!… Limba bătrânului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele câştigătoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stea şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală!   Capitolul 4 RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Într-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cântă Carmagnola noastră… Micul Paganini cânta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cântece. În închipuirea lui, îi vedea pe francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastillo”, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Într-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului”, parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în bătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Castel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel care-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptându-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? – spunea bătrânul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrânul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ei de oţel. Biata maşină zăcea într-un ungher plin de praf, şi nici motanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noaptea, calculele acelea nebuneşti. Hârşâitul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai în aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de-dimineaţă, pe misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi! Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi câştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În faţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia!” — Aşadar! – exclamă bancherul Spiro, fluturând sub nasul lui Paganini fiţuica de hârtie albastră. Aşadar, soldăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! – îşi răspundea tot el singur. Secătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai greu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! – rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tie, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul îl lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru câtva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i se posomorî din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfârşit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini! Atunci bătrânul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despărţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsă ca într-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rânduite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi! — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… – zise Paganini. Voi trăi şi eu, sărmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atât de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau corporaţii (n. tr.).

Partea întâi ANII DE FORMARE 1 ORĂŞELUL DE PE MEDWAY Lorzii amiralităţii, vrând să construiască docuri mari, aleseseră în acest scop, încă de pe vremea reginei Elisabeta, un orăşel aşezat pe râul Medway, la treizeci de mile depărtare spre sud-vest de Londra, acolo unde acest râu se varsă în gurile largi ale Tamisei. Să tot fie o zvârlitură de băţ de la orăşelul numit Chatham până la locul acesta, care a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai de seamă şantiere pentru construcţia flotei de război. Lângă orăşel au fost ridicate forturi întărite, ca să se apere docurile militare de eventualele incursiuni ale corăbiilor vrăjmaşe. Dar ele nu l-au împiedicat, din păcate, pe îndrăzneţul amiral olandez de Reutter să forţeze cu corăbiile sale gurile Tamisei şi, bătând din culevrine, să acopere cu o grindină de ghiulele de fontă forturile care apărau oraşul, scufundând şi câteva corăbii de război şi împrăştiind groaza în orăşel. Asta se petrecuse cu mai bine de o sută cincizeci de ani înaintea acelei seri plăcute de vară, când strada principală din Chatham, High-Street, ce se întinde cam o milă şi jumătate de-a lungul râului, se bucura în linişte şi pace de o siguranţă deplină faţă de invaziile îndrăzneţe ale amiralilor. Şi, într-adevăr, dacă în capul unui amiral semeţ ar fi încolţit acum gândul cutezător de a deschide din nou focul bateriilor asupra orăşelului Chatham, nu ar fi întâmpinat el oare, de data asta, riposta cuvenită din partea noilor linii de forturi şi nu s-ar fi făcut oare de ruşine prea încrezutul duşman? Dar acum teama de incursiuni nu mai avea, fără îndoială, niciun temei. Anglia şi locuitorii din Chatham se aflau în deplină siguranţă. Cu cinci ani înainte, puterea tiranului şi despotului Bonaparte fusese zdrobită de ducele Wellington, iar despotul se afla acum exilat pe o insulă pierdută în largul oceanului; a doua oară nu mai putea să fugă, cum fugise de pe altă insulă cu trei luni înainte de a-l fi nimicit cu desăvârşire ducele victorios. De data asta era bine păzit, iar Anglia şi locuitorii din Chatham se puteau bucura în tihnă de o viaţă paşnică. Şi se bucurau din plin, cel puţin cei din Chatham, ieşiţi pe High-Street în seara aceea plăcută de iunie. E încă lumină; vara se întunecă mai târziu. Pe High-Street, în preajma priMariei care-şi înalţă ceasul deasupra locuitorilor din Chatham, e mare însufleţire. „Pe aici, pe la noi e aproape ca pe Strandul de la Londra“, se laudă cei din Chatham, când descriu vreunui călător în trecere oraşul lor natal. Nici vorbă că exagerează din cauza sentimentului lor patriotic loca. High-Street se deosebeşte mult de Strand, dar trebuie să recunoaştem că în seara asta e mare forfotă în preajma priMariei. Praful ridicat de bocancii grei ai marinarilor se aşterne într-un strat gros pe pantofii frumoaselor din Chatham şi pe ghetele bravilor ofiţeri şi funcţionari. La ora asta, High-Street mişună de marinari, ofiţeri şi funcţionari. Funcţionari de toate categoriile: de la docurile flotei regale, de la arsenal, de la depozitele de aprovizionare, de la administraţiile militare ale forturilor din Chatham. Marinari de toate gradele — începând cu elevii şi sfârşind cu locotenenţii — toţi bine dispuşi, după ce consumaseră cantităţi apreciabile de băuturi tari. Bătrânii lupi de mare, cu îmbrăcămintea lor îmbibată de catran, contribuie şi ei la stârnirea prafului; aceştia se plimbă pufăind din pipe, acoperind de fum cerul uşor înnorat. Pe High-Street sunt multe taverne care vând băuturi spirtoase; dai de ele aproape la fiecare pas. În preajma lor se află prăvăliile adaptate situaţiei predominante pe care o are orăşelul Chatham faţă de alte porturi militare şi şantiere navale ale regatului. În vitrinele acestora se poate găsi absolut tot ce e necesar pentru aprovizionarea şi echiparea corăbiilor şi a bravilor marinari, începând cu bidonul pentru rachiu şi sfârşind cu busolele de orice mărime, pe care marinarii le folosesc la orice, în afară de spart nuci. În rând cu aceste prăvălii sunt şi altele, ale căror vitrine ademenitoare sunt pline de tutun, piper, grămezi de lămâi şi nuci de muscat, necesare pentru punch, cu sticle de gin şi de rom şi cu articole coloniale făcute să-i ispitească numai pe cei din Chatham, nu şi pe lupii de mare care aprovizionează prăvăliile acestea cu mărfuri aduse de peste mări, prilejuind astfel pagube incontestabile vistieriei regale. Totuşi, lupii aceştia de mare, cu mustăţi şi fără, podoaba Chathamului, sunt consideraţi oarecum ca stăpâni ai oraşului, iar ei, dându-şi seama de situaţia lor privilegiată, se comportă cam liber. Nu c-ar răcni cântece vesele pe High-Street — pentru asemenea distracţii are oraşul destule ulicioare în cartierul docurilor — dar fumul pipelor lor ascunde locuitorilor din Chatham cerul de iunie, iar duhoarea de vin a gâtlejurilor lor arse de alcool strică întrucâtva mirosul plăcut al teilor înfloriţi, plantaţi de locuitorii oraşului pe strada principală. În seara asta, funcţionarii de la docuri, depozite, arsenal şi de la forturile militare ale lui Pitt au şi avut vreme, după terminarea serviciului, să viziteze localurile lor de preferinţă. Pesemne că din pricina asta se arată tot atât de bine dispuşi ca şi numeroşii mateloţi şi ofiţeri ai flotei regale, care se plimbă pe High-Street. Funcţionarii poartă fracuri şi redingote albastre, verzi, cafenii ori de culoarea nisipului; pantalonii de vară, făcuţi din pichet pestriţ sunt largi, acoperind laba piciorului. Eleganţii, însă, ispitiţi de ultima modă şi imitându-i pe cei din Londra, se grăbiseră să apară în pantaloni galbeni de pânză, ce nu coborau mai jos de jumătatea pulpei. Lupii de mare, neînvăţaţi cu manierele elegante, nu se sfiesc să-i arate cu degetul, râzând cu gura până la urechi. Dar eleganţi de felul acesta sunt puţini; căci cei din Chatham nu pot ţine piept niciunui dandy din Bath ori Brighton. Iar domnişoarele din Chatham, care plecau de acasă de sub oblăduirea părintească să respire mirosul de tei, vin şi tutun, nu se puteau lua la întrecere pe tărâmul modei, cu elegantele din Bath. Cucoanele din Chatham gătite de plimbare cu mantile, pelerine sau şaluri, rămăseseră credincioase vechii şi preferatei mode greceşti; îşi purtau taliile chiar sub piept, în vreme ce elegantele din Bath îi trădaseră demult pe vechii elini, potrivindu-şi taliile la locul cuvenit. Tinerii gentlamieni şi tinerele ladies nu pierd vremea degeaba; privirile de admiraţie şi cele de graţie se încrucişează pe High-Street, străpungându-l în toate direcţiile. Tinerii funcţionari din Chatham nu se deosebeau în general întru nimic de ceilalţi funcţionari ai regatului; şi unii, şi alţii se înflăcărau tot atât de mult în faţa frumoaselor ladies, cu toate că farmecul feminin nu-i ispitea la fel pe toţi funcţionarii din Chatham, deşi niciunul din ei nu atinsese vârsta când acest farmec te lasă rece.   2 PE ORDINANCE-TERRACE Aşa de pildă, poţi să-ţi dai seama dintr-o singură ochire, în primul rând, că gentlemanul care ieşise din taverna „Calul alb“ şi trece acum prin faţa priMariei e funcţionar şi în al doilea rând, că nu nutreşte niciun fel de interes pentru vreo lady din Chatham, deşi nu atinsese încă vârsta critică. E un gentleman cam de vreo treizeci şi cinci de ani ori poate mai puţin, cu un obraz plăcut, prelung, cu ochi căprui şi nas subţire. Gura moale, feminină, micuţă, cu buza de jos cărnoasă şi bărbia neexpresivă, nu prea dovedeşte tărie de caracter. Poartă un frac de pânză albastră, cu nasturi auriţi, şi pantaloni făcuţi tot din pânză, de culoarea nisipului. Gulerul scrobit al cămăşii îi ajunge până la obraji; capetele batistei negre de mătase sunt băgate sub vestă, lăsând descoperit pieptarul. Pălăria-i mare, cu fund mic şi boruri largi foarte întoarse în sus, e dată pe ceafă; o şuviţă creaţă de păr îi flutură pe frunte ori de câte ori înclină capul, salutând numeroasele lui cunoştinţe şi făcându-le prietenos semn cu mâna. Trece pe lângă primărie cu pas şovăielnic. Nu s-ar putea spune că se clatină, dar nici că păşeşte cu siguranţă. Iar ochii lui căprui sunt mai umflaţi decât s-ar cuveni să fie — chiar dacă am admite că gentlemanul stătuse toată ziua, adus de spate, într-unul din birourile semănate cu atâta dărnicie în Chatham. Îi este cald. Îşi şterge faţa cu o batistă frumoasă de mătase şi, aruncând o privire la ceasul din turnuleţul primăriei, grăbeşte hotărât pasul. Dar vizita făcută la „Calul alb“ nu-i îngăduie să meargă repede. Oftează, dând         în neştire din mâini şi rostind mecanic „Hallo, Bill!“, apoi îşi încetineşte iar pasul. Deodată însă, atent, exclamă: —      Hei, Charlie! De unde vii? Un băieţel delicat, de vreo opt ani, cu ochi mari, albaştri închis şi bucle de un castaniu luminos, apăruse în High-Street, de după colţ. —      A... A... mă duceam acasă... îngaimă el. Dacă tatăl lui merge pe High-Street, nu poate fi în acelaşi timp şi în altă parte;      deci, el, Charlie, n-a întârziat la masă. Aşa că recunoaşte cu un glas mai sigur: —      Am fost la match. Au jucat echipele lui Mr. Giles şi Mrs. Bowle. —      Bile? —      Da. —      Şi cine a câştigat? întreabă iar gentlemanul, apucându-l prietenos pe Charlie de mână. Abia acum simte băiatul că tatăl său nu se prea ţine bine pe picioare. Ştie el cine-i vinovat: ale-ul, berea limpede şi tare, care-i place atât de mult părintelui său. —      Giles. Eu i-am sfătuit pe cei de la Mrs. Bowle să nu joace, dar mi-au răspuns că sfaturile mele n-au niciun rost, dacă nu joc şi eu. Ştii, tată, nu prea sunt tare nici la bile, nici la cricket. Nu sunt un sportsman, cum spun ei. Băiatul e mâhnit de stângăcia lui la jocuri. —      Mai bine povesteşte-mi, dragă — întreabă tatăl lui, ca să schimbe vorba — cum a fost la spectacol. Cu cine ai fost la teatru? Cu doctorul? Încă nu se văzuseră în ziua aceea. Tatăl sosise cu o seară mai înainte, după ce se întorsese Charlie de la teatru, şi dimineaţa, când plecase băiatul la şcoală, el dormea. —      Vai, ce frumos a fost, tată! Ştii, în scena în care ducele de Richmond îl ucide pe regele Richard cu spada, a trebuit să-mi pun mâna la gură, ca să nu ţip. —      Cum se poate să fii atât de nervos, băiete dragă? —      În locul meu ai fi făcut la fel. S-au bătut chiar lângă loja noastră. L-am apucat pe James de mână. —      L-a luat doctorul şi pe James? —      Sigur. A fost şi tanti cu noi. —      Aha! Aşa-i!! Chirurg militar, doctorul Lamert locuia în apropiere şi venea des pe la familia Dickens. Fiul lui, James, deşi cu opt ani mai mare, era prieten cu Charles. Doctorul Lamert era văduv şi venea cu plăcere la Dickens, unde stătea şi Mrs. Hellen, o soră de-a mamei lui Charlie, văduvă şi ea. Băiatul strânge mâna tatălui său: —     Ieri am isprăvit „Pelerinul Pickle“ şi să ştii c-am bănuit că Smollet îl va face să se căsătorească până la sfârşit cu Emily. Îţi aduci aminte că şi la Fielding, Tom Jones se căsătoreşte până la urmă cu Sophia. Ia spune, tată, de ce se tot căsătoresc cu toţii? —     Ei, nu chiar cu toţii — răspunde moale tatăl, gândindu-se fără să vrea la doctorul Lamert. Se părea că şi doctorul o va lua, în sfârşit, de soţie pe mătuşa lui Charlie. —     Don Quijote nu se căsătoreşte, e adevărat. Dar Robinson Crusoe, da. Şi-n cartea lui Smollet, Roderick Random se însoară, iar în „Humphrey Clinker“ se căsătoresc cu toţii. Aşadar, vezi că am dreptate să-mi pun întrebarea asta? John Dickens găseşte un răspuns potrivit, cu toate că băuse astăzi mai mult ca de obicei: —     Ei, n-ai ce-i face, băiete dragă; şi tu te vei însura când vei fi mare. Charles lasă capul în jos, şi în faţa lui apare Lucy cea cu păr de aur. Se îndrăgostire de Lucy Strawhill de cum o                              văzuse, cu doi ani în urmă; fratele ei George, camarad de-al lui      Charlie, o adusese la dânşii, ca să admire „lanterna magică“. Da, se va căsători cu Lucy. E cochetă şi-i place să-l necăjească; dar n-are a face, o va lua de soţie. Au ajuns în faţa biroului de diligenţe, Thompson. Charles se uită cu plăcere la firma ovală expusă în geam, care reprezintă diligenţa Thompson, plină de călători în haine de sărbătoare; toţi par grozavi de veseli, nici vorbă, deoarece călătoresc cu diligenţa asta. Cu ea a călătorit şi el, când a fost la Londra să-l vadă pe clownul Grimaldi. Acelaşi simpatic doctor Lamert l-a luat cu el, şi Charles îşi aminteşte acum de călătoria aceea la Londra. —     Când voi fi mare,  mă fac actor, spune el. Şi se gândeşte că va      ajunge tot atât de vestit ca şi Grimaldi; iar Lucy îl va admira. Sau poate va juca rolul ducelui de Richmond; nici asta n-ar fi rău. Dickens-tatăl nu prea înţelege ce legătură este între hotărârea lui Charles de a se face actor, firma diligenţei de pasageri şi călătoria la Londra. Mormăie ceva neînţeles, după care spune: —     Iată-ne şi acasă... Trec pe lângă „Parapetul de artilerie“, apropiindu-se de Ordinance Terrace, uliţa pe care se află locuinţa familiei Dickens. Toţi ai casei sunt adunaţi în sufragerie şi-i aşteaptă. Fanny, în vârstă de zece ani, îşi strânge repede caietele de pe masă; sârguitoare de felul ei, în aşteptarea mesei, se şi apucase să-şi facă lecţiile. Letiţia, de cinci ani, e flămândă şi se grăbeşte să se aşeze la masă, punându-şi şerveţelul la gât şi înarmându-se cu o lingură. Doamna Dickens îşi subţiază buzele: băgase de seamă dintr-o aruncătură de ochi că soţul ei trecuse pe la „Calul alb“. Ţine pe genunchi un plod de numai şase luni. Lângă ea, în cărucior, doarme micuţa Harriet. John Dickens, care-şi arată marea-i dragoste pentru copii, mai cu seamă când întârzie de la masă, ceea ce se întâmplă destul de des, îl sărută cu gingăşie pe creştet pe micul Frederick şi se grăbeşte s-o întrebe pe prea iubita sa soţie cum o mai duce cu sănătatea. —     Frumos, tare frumos! Iar ai întârziat, John, şi noi murim de foame. Şi tu, Charles, de ce n-ai venit până acum? —     Ştiam că tata nu s-a întors încă — încearcă se se descurce băiatul. —     Ştiai? De unde puteai să ştii? Charles, nu mai începe cu născocirile, spune doamna Dickens enervată. Charles, nu-i tare în „născociri“. nu ştie să „croiască minciuni“ şi-şi dă seama de asta. Adevărat, de unde ar fi putut şti el că tatăl său nu era acasă? Mai bine ar fi spus adevărul: c-a fost la matchul de bile şi gata. Dar acuma-i prea târziu. Oftează şi tace. Apoi, îndreptându-se spre scaunul lui, încearcă să nu mai privească spre maică-sa. În tot timpul mesei, capul familiei se arată bine dispus, trăncănind verzi şi uscate; se vede cât de colo că vrea să descreţească fruntea nevestei sale. —     Nu-ţi poţi închipui, dragă, ce discuţie aprinsă s-a încins astăzi la noi la birou! Ţi-am povestit de domnul Howell, de firea lui paşnică şi tăcută; dar e bun funcţionar, n-am ce spune! Ei, ce-ţi închipui că a declarat astăzi domnul Howell, aşa tam-nisam? Că e de acord cu petiţiile pentru comerţul liber. Cred că-ţi aduci aminte. Ţi-am vorbit de chestiunea asta acum o lună. Nu-ţi mai aminteşti? Petiţiile acelea, dragă, făcute la Londra, Glasgow şi Manchester, în care se spune că toate relele, sărăcia şi celelalte vin numai din lipsa unui comerţ liber. Ai uitat? Acum judecă şi tu, te rog: nici vorbă că cei care au făcut petiţiile au ştiut ce spun şi c-au judecat chestiunea pe toate fețele. Dar domnul Howell? Ce are el cu comerţul liber? Nici în clin, nici în mânecă! Ei, să-l fi văzut astăzi pe paşnicul Howell! „Mai bine mor, spunea el, decât să renunţ la convingerea mea că prin petiţii se cere ceva absolut necesar şi că tot răul din ţara noastră este rezultatul protecţionismului“. Ţi-am explicat, mi se pare, ce-i aceea protecţionism. Ei, ce spectacol a mai făcut şi domnul Howell al nostru; ne-am mirat cu toţii. Domnul Tillet, ca să-l necăjească, a spus că şi comerţul liber şi toate petiţiile acelea nu-s decât fantasmagorii. Ne-am speriat, îţi spun drept. Faţa paşnicului nostru domn Howell s-a înroşit ca focul şi, bătând cu pumnul în masă, a spus cu un glas teribil: — „Eu nu l-aş sfătui pe domnul Tillet să discute chestiuni de care n-are habar“. Şi i-a aruncat acestuia o căutătură, să-l vâre în pământ, nu alta. Ei, ce spui de omul nostru cel paşnic? Îţi place o asemenea întâmplare, dragă? Dar doamnei Dickens nu-i plăcea deloc întâmplarea şi n-arăta niciun fel de interes pentru ea, aşa că monologul domnului Dickens nu-şi atinse scopul, şi el se văzu silit să schimbe subiectul. Iată-l acum cufundat în gânduri, cugetând la viitorul strălucit ce-i aşteaptă pe „cei mai mari dintre puişorii noştri“: Fanny şi Charles. Dar doamna Dickens e prea amărâtă de vizitele zilnice ale soţului ei la „Calul alb“ şi de întârzierile lui la masă, ca să se poată potoli cu una ou două. Când el îi spune la ce se gândeşte, ea-l priveşte cu neîncredere, ceea ce nu-l descurajează pe părintele iubitor. —     Sunt sligur că Fanny va ajunge o mare muziciană, începe el, necăjindu-se cu carnea de vacă; am auzit-o deunăzi cântând câteva pasaje şi spun cinstit că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Rămâne însă o taină unde putuse auzi părintele iubitor pasajele cântate de Fanny, care lua lecţii de pian într-altă parte a oraşului, cu un profesor de muzică de mâna a treia. Cu toate acestea, John Dickens, pătruns de dragoste pentru „cei mai mari dintre puişorii noştri“, o ţine-nainte: —     Cât despre Charles, n-am nicio îndoială. De el sunt sigur şi aş pune rămăşag pe trei sticle... Se opreşte deodată. Doamna Dickens îşi subţiază şi mai tare buzele. —     Adică, se grăbeşte John Dickens, vreau să spun, dragă, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. Mă uimesc cunoştinţele lui din literatura cultă. Pur şi simplu, mă uimesc! Cunoaşte o mulţime de nuvele din „Spectator“ şi „Chatterbox“, îşi aminteşte perfect de toate romanele lui Fielding, Smollet, absolut de toate... Charles ştie că tatăl său vorbeşte de talentele lui şi ale Fannyei ori de câte ori trebuie să topească tăcerea de gheaţă a mamei. E obişnuit cu asemenea discuţii, sau mai bine zis cu monologurile tatii. —     Ce-i cu bătrânul Fielding? se aude un glas de la uşă. E doctorul Lamert. Blajin, grăsuliu — intră, aruncând o privire de jur-împrejur. Văzând că doamna Hellen n-a apărut încă, dă bună ziua doamnei şi domnului Dickens şi-i ciupeşte delicat de obrăjiori pe copii, aşezându-se ceva mai departe de masă. Aşteaptă, desigur, să vină doamna Hellen. —     Tocmai spuneam, Lamert, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. A citit o groază de cărţi. Nu găseşti? —     Da, da, e foarte citit, încuviinţează doctorul Lamert. Mi-a povestit deunăzi, pe larg, câteva schiţe de Washington Irving. Charles n-aude pgntru prima oară vorbindu-se despre erudiţia lui. —     Eu o să fiu actor... spune el. John Dickens e dispus să admită şi posibilitatea asta. —     Se poate, se prea poate! murmură el, trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa. Ca de obicei, doamna Dickens nu rămâne multă vreme supărată. Faţa-i capătă iar expresia obişnuită. —     S-ar putea ca favoritul dumitale — se adresează el doctorului — să aibă dreptate. Îţi mai aminteşti cum cânta cuplete când era mic de tot? E drept că nu erau cuplete potrivite cu vârsta lui, eu însă mi-am dat seama de pe atunci că are talent şi sunt aproape sigur că va ajunge un mare actor. Actor sau scriitor! Are mult haz la povestit. Doctorul se uită cu prietenie la favoritul lui, apoi se ridică. Tocmai intră doamna Hellen, motivul vizitelor sale zilnice în casa Dickens. —     Ai dreptate, Dickens, spune doctorul, după ce doamna Hellen se aşeză la masă; nu ştiu dac-am mai întâlnit un copil cu un spirit de observaţie atât de dezvoltat ca al lui Charles. Aşadar, în loc de o mustrare aspră pentru întârziere, Charles primeşte laude cu nemiluita. Şi pricina e numai slăbiciunea scumpului său tată pentru taverna „Calul alb“. Copilul înţelege prea bine că dacă nu s-ar fi enervat mama lui, nici dragul lui tată n-ar fi încercat să-i abată atenția cu discuţiile despre talentele fiului său. Dar nu e prima dată că tatăl stăruie atât asupra acestui subiect care-i face o plăcere aşa de mare. Replica doctorului Lamert îi dă parcă pinteni; iată-l înnotând până-n gât în grijile şi sentimentele lui părinteşti. Deodată, spune: —     Ce zici dragă, nu crezi c-ar trebui să-i mutăm pe Fanny şi pe Charles la altă şcoală? Charles şi Fanny urmează la o şcoală mixtă de băieţi şi fete, condusă de o lady bătrână şi evlavioasă, care ia câte zece panny pe săptămână de fiecare elev. Lui Charles nu-i place deloc şcoala asta; se plictiseşte acolo de moarte, dar mai cu seamă nu-i place mopsul cel urâcios care stă culcat în coridor pe o salteluţă de vată şi mârâie aşa de scârbos când treci pe lângă el. —     Nu-i o şcoală potrivită pentru copiii noştri. Le-ar trebui una mai bună, încheie solemn John Dickens. Nu eşti de aceeaşi părere, Lamert? Ba da, doctorul Lamert e de aceeaşi părere, ca şi doamna Hellen şi doamna Dickens. Dar de unde să iei bani să plăteşti taxele pentru o şcoală mai bună? Mai sunt şi lecţiile de pian ale Fannyei, care trebuie achitate. Doamna Dickens doreşte şi ea o schimbare a şcolii, dar nu pomeneşte nimic despre bani. Nici ea, nici soţul ei nu se gândesc la bani. —     Charles ar vrea grozav să înveţe, adaugă doctorul. Mi-a spus mie c-ar fi în stare să înveţe toată viaţa. Nu-i aşa, Charles? Charles dă din cap. —     Atunci gata, s-a hotărât! Căutăm altă şcoală, — încheie John Dickens. E atât de copleşit de grijile părinteşti, încât nu mai are vreme să se gândească la şilingii cei vrednici de dispreţ.

Edison de Barbu Apelevianu PARTEA I   I UN BEJENAR POLITIC   Spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orăşelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeţii şi peregrinări prin mai multe localităţi de pe ţărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înţelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici şi pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancţiunile aspre ce-i aşteptau pe toţi foştii insurgenţi. În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea şi frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele şi după muşchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă şi popas. Luase cotitele şi ascunsele poteci ale triburilor indiene şi traversase pe gheaţă râul Sainte-Claire… Îşi lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soţia şi doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea şi îi anulase dreptul de proprietate. Samuel trebuia deci să-şi facă altă situaţie şi să-şi rostuiască o nouă viaţă, departe de locurile unde se aşezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie şi-a întemeiat-o aici, la Milan, orăşelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerţul cu grâne şi din navigaţie, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului oraşului, se ridicau, necontenit, silozuri şi vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, şantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison îşi ridică o mică fabrică, unde făcea şindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcţii. O vindea la preţ bun şi afacerile se dovedeau bănoase. Curând, tot în anul 1839, Samuel reuşi, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-şi aducă din Canada, la Milan, soţia şi cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă şi negoţ cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit şi câştiga destul de bine.   II FAMILIA EDISON   Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi şi emigraseră, de pe ţărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranţelor, mirajului, aventurilor şi dorinţei de îmbogăţire. Bunicul său, John, se alăturase coloniştilor adepţi ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenţei Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorităţii şi dominaţiei britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioţilor independenţi, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar şi trimis în faţa instanţei de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile şi intervenţiile unor rude cu influenţă. Dar, o dată cu proclamarea independenţei Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alţi numeroşi „tory”, proscrişi la rândul lor. Urmat de soţia sa, Sarah Ogden, şi de cei şapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoţii. — De-aici înainte ne-aşteaptă zile grele, rosti bărbatul, puţin posomorit, dar încă dârz şi aprig în voinţa de-a da piept cu viaţa. — Vom munci alături de tine şi vom ieşi, din nou, la lumină, răspunse blajina şi vrednica lui soţie. Avem şapte copii, încă şapte guri de hrănit, şi datorii, şi răspunderi faţă de ei… Cine dă înapoi şi se sperie de muncă şi de nevoi e un slăbănog şi un laş! Iar tu, John, nu eşti un om bicisnic… Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic şi niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră şi păduri sălbatice, pe ţărmul de est al golfului Fundy, emigranţii dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul şi cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr şi la căratul buştenilor uriaşi. Copiii creşteau, grijile sporeau şi ele. Anii treceau, băieţii lui John şi ai Sarahei deveneau bărbaţi, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnişoară Stimpson şi, la rândul său, a avut numeroşi copii. Unul dintre aceştia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia îşi intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mişcării pentru colonizarea ţărmului de miază-noapte şi apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranţilor, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ şi drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanţii sau urmaşii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiţi în noile regiuni şi admirabil primiţi. Ca urmare, şiruri întregi de caravane – căruţe, chervane, oameni, cai şi vite – porniră de-a curmezişul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest şi nord. Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moşneagul, încă falnic şi plin de sănătate, îşi adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri şi nepoţi, şi porni şi el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre şi inospitaliere. După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoţie, graniţa de miază-noapte a Statelor Unite, pe ţărmul râului Hudson şi de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii şi bagaje urcă iarăşi drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume şi codri bătrâni. Şi, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminţiei sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinţei. — Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se şi sărutând ţărâna. Şi toţi, mlădiţe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desţeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creştea vite, vâna sălbăticiuni şi defrişa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta şi lua, încetul cu încetul, înfăţişare de oraş. Lemnul de construcţie, încărcat pe şlepuri şi trimis în Anglia, îmbogăţea familia… Vremea îşi depăna anii de pe imensele ei gheme şi evenimentele se precipitau, schimbându-şi culoarea. În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse şi exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al straşnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneţi. — Nancy, rosti Samuel, privindu-şi soţia, născută Elliott, după ce reuşise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viaţă nouă. Să ţinem sus flamura nădejdii şi să ne încordăm puterile de muncă! — Aşa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.   III VISUL MAMEI   După negoţul cu şindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă şi comerţ cu cereale. Transportul lemnului şi al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare şi negoţul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturităţii, director al Societăţii de tramvaie din Port-Huron. Fata, Tanny sau Tania, sentimentală şi gingaşă, avea să fie devotata şi afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume. Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor oraşului Milan, cărora navigaţia, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcţia liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea oraşul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoţul pe apă se prăbuşea. Cerealele şi scândura erau încărcate şi transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în şlepuri şi cargoboturi. Oraşul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, şi căminul harnicului Samuel. Comerţul cu grâne şi şindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-şi mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada şi grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeaşi sârguinţă fără preget, fructe şi legume. Grădinăritul nu aducea prea mulţi bani, dar Samuel nu şovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voinţă şi parcă mai oţelit ca oricând, greutăţi şi nevoi. Mama, Nancy, blândă şi liniştită, dar muncitoare şi ea, vedea de treburile casei. În această perioadă a vieţii familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu. Înainte de naşterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie. …Se făcea că, în grădina din preajma casei, soţul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison şedea la rădăcina lui şi se minuna de repeziciunea cu care creştea şi se îngroşa pomul. Ramurile lui, zeci şi sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări şi ţări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriaşă mii şi mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul şi argintul. Şi, deodată, cum sta şi privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băieţel minunat, cu ochi scânteietori şi îngânduraţi, cu capul mare şi trupul mic, ţinând parcă o carte groasă la subsuoară. „Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!” Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini şi de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omeneşti, care grăiau vorbe neînţelese şi întindeau braţe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băieţelul rupea fructele şi le arunca darnic, în mâinile care aşteptau hrăpăreţe. Şi de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la faţă şi-l aclamau. „Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulţimea cuprinsă de delir, din cele patru colţuri ale lumii. Nancy se trezi, înfiorată, lângă soţul ei. — Sam, strigă ea, scoală-te! — Ce e? Ce e? o întrebă soţul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce. — Sam, spuse femeia în şoaptă, am visat aşa de frumos! — Până una-alta, culcă-te şi lasă-mă să dorm! îi răspunse soţul şi se întoarse pe partea cealaltă. Nancy clătină cu tristeţe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumuseţea visului.   IV ÎNTÂIA INVENŢIE A LUI TOM   Tom, băiatul pe care-l născu, creştea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalţi copii. Era cam puţintel la trup, firav, slăbuţ şi avea capul mare, neobişnuit de mare. Din cauza asta mulţi zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise: — Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare… Mama lui Tom îi răspunse, înţepată: — În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap! Chiar din primii ani, când începu să umble şi să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios şi cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău. La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la coteţe, zări o cloşcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloşca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieşiră puişori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa şi-i spuse: — Mămico, vino repede să vezi! Cloşca noastră a scos o grămadă de puişori din ouă! Şi sunt aşa de drăguţi şi de plăpânzi… Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar şi se minună şi ea de micuţele vietăţi cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească: — Cum de s-a putut să iasă puişori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloşca? o întrebă el, curios din cale afară. — Cloşca n-a făcut nimic altceva decât a ţinut căldură ouălor. Restul a mers de la sine. — Aşaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ţii ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă aşa? — Da, spuse mama. Dar asta numai cloşca poate s-o facă. Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoţi pui vii şi drăgălaşi din nişte simple ouă, reci şi neclintite. Şi de ce numai cloşca poate să facă aşa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească? Şi, deodată, îi trecu prin cap un gând năstruşnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod şi rămase acolo mult timp. — Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-şi pieptăna păpuşa. — Nu ştiu, răspunse Tania. Azi-dimineaţă l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut. — În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Şi, fără să mai aştepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colţ, stând nemişcat pe un coş cu ouă. — Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită. — Vreau să scot şi eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom. Mama îl luă în braţe şi-l sărută, râzând şi plângând totodată. — Dragul meu băieţel, eşti prea mic ca să te iei la întrecere cu cloşca. …Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, şezând pe ele, reprezentau un preţ prea mic faţă de foloasele ideii.  

 

 

 

 

 

Ion C. Brătianu, «Vizirul» României secolului al XIX-lea Academicianul Dan Berindei s-a referit în Portrete istorice la personalități ale istoriei universale și românești. dintre acestea nu putea lipsi, evident, Ion C. Brătianu. Acesta, după o perioadă de zece ani petrecuți în exil, s-a implicat în destinele țării sale, contribuind decisiv la aducerea principelui Carol I ca domnitor al României. Trecerea sa în eternitate a fost regretată atât de către regele Carol I cât și de către adversarii săi politici.   Vina de a fi lăsat urmași ”Printre marii făuritori ai României moderne, Ion C. Brătianu ocupă o poziție deosebită. Biografia lui s-a confundat cu constituirea statului național român și meritele sale au fost mari. Decenii de-a rândul însă, evocarea sa a constituit o primejdioasă tentativă. Îmi amintesc aspra «critică» la care a fost supus, în 1958, în revistele «Studii» și «Lupta de clasă», sub învinuirea de a fi «încercat» o «reabilitare» a lui Brătianu și a radicalilor în fruntea cărora el se afla în perioada Unirii Principatelor, când nu făcusem decât să scriu un adevăr, acela că Ion C. Brătianu nu fusese un adversar, ci dimpotrivă, un partizan al eliberării țărănimii române și al împroprietării ei! Ulterior, a fost «îngăduită» evocarea lui, dar cu accentuată discreție! În București, printre primele statui care au fost înlăturate cu patru decenii în urmă a fost și monumentul care-i fusese dedicat și, o dată cu statuia, a dispărut și titulatura pieței din centrul Capitalei, care-i evoca nu numai numele, ci mai ales rolul jucat în crearea statului român modern. Vina principală a bărbatului de stat contase, de fapt, în aceea că lăsase urmași politici și mai ales pe fiii săi: marele Ionel Brătianu, priceputul Vintilă Brătianu și cel din urmă președinte al partidului – înaintea lungului somn la care a fost sortit – Dinu Brătianu, cel încetat din viață în teribila închisoare de la Sighet, Ion C. Brătianu mai «greșise» prin aceea că fusese bunicul lui Gheorghe Brătianu, fruntaș liberal, dar și unul dintre cel mai de seamă istorici români. Se cuvine ca locul de mare luptător în istoria națiunii să-i fie redat. Nădăjduim că nu va trece prea multă vreme până când în București va fi din nou înălțată o statuie care să-l evoce”. Sub semnul revoluției  ”Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, la Pitești. Venirea sa pe lume chiar în anul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu este semnificativă, mai ales că o bună parte din viață a trăit-o sub semnul revoluției! Tatăl său, clucerul Dincă Brătianu, aparținea, cum arăta cândva Nicolae Iorga, micii boierimi de lângă Olt, depozit permanent de îndrăzneală și inițiativă. De altfel, clucerul Dincă s-a dovedit a fi un «om nou» și mai ales el s-a străduit să asigure urmașilor săi o educație modernă. Doi dintre fiii săi, Dumitru și Ion, se vor evidenția printre fruntașii unei generații de excepție. Ion C. Brătianu și-a început învățătura la Pitești cu dascăli angajați de tatăl său; a continuat-o la școala lui Simonidis, fost discipol al lui Gh. Lazăr. A trecut apoi la școala de iuncări și a intrat în cadrul oștirii naționale renăscute. În 1842 cariera sa militară a luat sfârșit, căci a plecat la Paris, unde fratele său Dumitru se găsea de mai mulți ani. În capitala Franței, tinerii Brătianu au urmat cursuri universitare, au fost studenții admiratori ai lui Quinet și ai lui Michelet, dar mai ales au stabilit strânse legături cu cercurile democratice”.  Secretar al Adunării ad-hoc  ”Revoluția de la 1848 a oferit lui Ion C. Brătianu prilejul de a-și sluji patria. Membru al Comitetului revoluționar, apoi, după izbânda revoluției, secretar al Guvernului provizoriu și într-o vreme prefect al Poliției din București, el a fost supranumit de popor «Firfirică», datorită prezenței sale pretutindeni, a curajului și a destoiniciei sale. În două rânduri – în iunie și din nou la sfârșitul aceleiași luni – el s-a pus în fruntea poporului bucureștean și a fost salvatorul revoluției. Când, la 13 septembrie, oștirea otomană a pătruns în București, Brătianu a fost sortit unui lung exil. Timp de aproape un deceniu, el a fost constrâns să trăiască în afara hotarelor patriei sale, lucrând însă neobosit pentru a o afirma și a-i pregăti noile destine istorice. În 1857, reîntors în Țara Românească, s-a situat firesc printre fruntașii eteriști. Secretar al Adunării ad-hoc, el a fost totodată unul dintre conducătorii grupării radicalilor”.  Adversar al lui Cuza  ”În 1859, membru al Adunării elective a Țării Românești, Ion C. Brătianu a fost unul dintre artizanii soluției dublei alegeri. Ministru, scurtă vreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și sprijinitor al proceselor de reformă, el a trecut în ultimii ani ai domniei lui Cuza, după ce acesta instituise dictatura, pe pozițiile adversarilor săi. A contribuit la răsturnarea lui Alexandru Ioan I și a fost primul implicat în aducerea ca domnitor al României a principelui Carol de Hohenzollern. În primii ani de domnie ai acestuia s-a impus ca unul dintre principalii lui sfetnici. Sub presiunile unor puteri străine, Carol I a fost convins, în noiembrie 1868, să renunțe la serviciile lui Ion C. Brătianu, care a trecut astfel din nou în opoziție.  În 1876, Brătianu a ajuns prim-ministru al României, funcție pe care a deținut-o, cu foarte scurte întreruperi, până în 1888, timp de 12 ani. Datorită autorității pe care a dobândit-o în această parte a activității sale, a fost supranumit «Vizirul». În timpul guvernării sale și, în bună măsură, datorită atitudinii dârze și îndrăznețe pe care a avut-o, a fost principalul artizan al vieții sale, a instituit, în 1881, regatul – eveniment care a marcat însemnătatea pe care o dobândise prezența politică a României în Europa. Guvernarea sa a fost legată și de o relansare, în noi condiții istorice, a procesului de reformă, printre altele el determinând să fie adoptată o lege pentru protejarea industriei naționale”. Regretat de adversari ”După guvernarea sa de 12 ani, Ion C. Brătianu a intrat în opoziție, de altfel, trei ani mai târziu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani (3 mai 1891). «Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam», a exclamat atunci regele Carol, iar marele om de stat, bătrânul Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversarul celui dispărut: «Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României»”.   Sursa: Dan Berindei, Portrete istorice, Editura Viitorul Românesc, București, 2001, p. 156-160. 

CONTEMPORANII AU TRUDIT DIN GREU SĂ EXPLICE ÎNDELUNGATA ȘI AUTORITARA DOMNIE A LUI ION C. BRĂTIANU ÎN ZORII ROMÂNIEI MODERNE. CONSTANTIN BACALBAȘA SE OPREȘTE, ÎN BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ, LA DOUĂ DINTRE POLITICILE ATOTPUTERNICULUI ȘEF AL LIBERALILOR. PRIMA: NEÎNCETATA PREOCUPARE DE A ATRAGE ÎN PARTID ȘI LA GUVERNARE TOT CE AVEA EXCELENT ROMÂNIA MOMENTULUI CA PROFESIONALISM. Astfel, zice Bacalbașa, Ion C. Brătianu îi pândea pe cei mai buni studenți români de la Paris pentru a-i atrage de partea sa: „Pe vremea de care mă ocup, liberalii – adică Brătianu – aveau în programul lor să atragă în partid pe toți tinerii de valoare care se distingeau la studii și aveau talent. La Paris aveau un fel de agenție de recrutare. Când un student se afirma ca o inteligență sau ca un mare talent, agenția raporta la București; și astfel, tânărul era angajat din vreme, mai înainte de a-și termina studiile, după cum a fost o vreme obiceiul ca să fie închiriate casele în construcție încă de când erau de roșu. Agenția oferea tânărului, și cu anticipație chiar, o situație întotdeauna foarte rentabilă”. Sub același semn, premierul caută oameni valoroși și în țară, chiar și în rândul Opoziției. Bacalbașa crede că era o politică împotriva adversarilor politici: „Ion Brătianu era un maestru în arta de a dezorganiza opoziția. Ori de câte ori vedea că se organizează un centru opoziționist, îl cucerea, ori de câte ori un om de valoare se manifesta împotriva guvernului, îl lua în minister (guvern n.n.)”. Adversarii primeau lovituri năprasnice. Nu însă și țara. În definitiv, aducând în guvern valori din Opoziție, Ion C. Brătianu asigura o bună administrare a țării. El nu promova lingăi, clienți politici, mediocrități incapabile să-l concureze. Promova valori. Autorul Bucureștilor de altădată vede în asta o constantă a politicii lui Ion C. Brătianu: „Este de observat că în tot timpul guvernării sale, de 12 ani, Brătianu a urmat o linie de purtare uniformă; s-a silit să atragă în partidul său toate valorile active care se manifestau și cu aceasta făcea o îndoită lovitură: pe de o parte își îmbogățea partidul cu oamenii cei mai însemnați, pe de altă parte își dezorganiza sistematic adversarii. Acesta a fost secretul lungei sale guvernări”. O altă politică definitorie pentru Ion C. Brătianu: să nu-și facă adversari. C. Bacalbașa surprinde în asta o deosebită sensibilitate la real. Fondatorul dinastiei brătieniste nu era bolnav de autosuficiență, nu se credea infailibil. De mirare, dacă ne gândim că guvernase doisprezece ani întruna, dominând zdrobitor scena politică a României mici: „Cu toată popularitatea mare ce avea, cu tot sprijinul regelui Carol, deși războiul, independența și înălțarea țărei la rangul de regat îi dădeau o mare superioritate asupra tuturor celorlalți bărbați politici din țară, totuși el nu se simțea sigur pe putere atât timp cât multe inteligențe superioare îi erau potrivnice și se organizau spre a-l combate”. De aceea, Brătianu Bătrânul își făcuse un drapel din a nu-și crea inutil adversari: „Brătianu avea ca dogmă să nu supere pe nimeni și să nu silească pe nici un om ca să treacă în opoziție. Toată grija lui era să-și atragă partizani, dar niciodată să nu-și creeze adversari.” Pentru ilustrarea acestui adevăr, Constantin Bacalbașa redă felul prin care Ion C. Brătianu a rezolvat așa-zisa problemă Politimos. Constantin G. Politimos era președintele Tribunalului din Târgoviște, „un om de o mare corectitudine și de un caracter inflexibil”. Liberalii vor să scape de acest personaj incomod, care le încurca toate socotelile. Şi cele ținând de matrapazlâcuri, și cele ținând de promisiunea făcută unui client politic că va primi postul de președinte al Tribunalului. Toate încercările de a-l muta într-o altă parte dau greș. În vremurile de azi, și nu numai, chiar și în vremurile de ieri și de mâine, un om de puterea lui Ion C. Brătianu, ba chiar și unul la început de autoritate, s-ar fi silit să-l înlăture pe C. Politimos. Ce face Ion C. Brătianu? Scena povestită de Constantin Bacalbașa merită reprodusă în întregime, deoarece poate fi o lecție pentru politicienii români din toate veacurile: „Într-o zi de vară, Politimos primi la Târgoviște o telegramă directă de la Ion Brătianu, prin care-l ruga să ia primul tren și, de la gară, să vină direct la dânsul acasă. În fața invitațiunii urgente, Politimos, în adevăr, luă primul tren, veni la București, se urcă într-o birjă și trase drept la casa primului ministru. Brătianu își calculase toate efectele. Trenul de Târgoviște ajungea în Gara de Nord la ora 7 și un sfert, deci Politimos trebuia să fie la dânsul tocmai în timpul mesei de seară. În adevăr, Brătianu, înconjurat de familie, era la masă, când sergentul îl anunță că Politimos a sosit. Primul ministru nu ordonă ca Politimos să fie introdus, ci se sculă de la masă și se duse să-l primească în persoană. Bietul Politimos era aiurit. Cu sila Brătianu îl luă de braț, îl împinse în sala de mâncare și ordonă să i se puie un tacâm la masă. Bine-înțeles totul era pregătit mai dinainte. După ce masa se sfârși, Politimos încântat că fusese primit ca un intim amic al familiei, fu introdus în cabinetul de lucru. Şi aci, Brătianu jucă scena cea mare: – Dragă Politimos, te-am chemat ca să-mi faci un serviciu mare, mare de tot! Dar te conjur să nu mă refuzi! – Domnule Brătianu, spuneți!… – Am intrat într-o mare încurcătură din care numai tu mă poți scăpa. Făgăduiește-mi că nu mă vei refuza. – Domnule prim-ministru, sunt la ordinele dvs.! – Iată despre ce e vorba. A rămas vacant postul de director general al închisorilor, dar sunt zece candidați. Pe unul îl susține beizadea Milică, pe altul generalul Leca, pe al treilea Slătescu, pe al patrulea Cîmpineanu! Pe cine să numesc, pe care să-l satisfac? Şi atunci m-am gândit la tine. Ori pe care candidat ași numi mulțumesc pe unul și supăr pe toți ceilalți. Dar când voiu numi pe Politimos toți își vor pleca capetele. Politimos era zăpăcit. Pe vremea aceea direcția închisorilor era una din cele mai înalte funcții în stat, de aceea Politimos era încântat de ceea ce i se întâmpla. Şi firește, primi. Cu chipul acesta toată lumea fu mulțumită: politicienii de la Târgoviște că au scăpat de Politimos, Politimos că a primit o slujbă așa de înaltă, iar Brătianu că a rezolvat așa de fericit, o chestie care putea să-i provoace neplăceri politice într-un județ. Aceasta era maniera lui Ion Brătianu de a mânui oamenii”. În notele competente la ediția din anul 2000 de la Albatros, Tiberiu Avramescu ține să pună lucrurile la punct: „Relatarea lui Bacalbașa, astăzi destul de greu de verificat, pare a fi reală, nu însă în toate detaliile”. La vremea numirii sale ca director general al Penitenciarelor, Politimos nu era președinte de Tribunal, ci prefect de Dâmbovița. Indiferent dacă scena a avut sau nu loc, ea joacă rolul faptului exemplificator. Pentru a-și rezolva interesele, Ion C. Brătianu știa să fie și modest.