Marin Preda

Marele singuratic de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută. Doi inşi mai încercară într-o zi să-l vadă pe Niculae Moromete înainte ca acesta să părăsească definitiv satul de lângă capitală, unde se refugiase de mulţi ani şi unde nimeni din Siliştea nu ştia precis ce face. Cei doi ieşiră din fostul palat regal şi o luară la vale pe Calea Victoriei, când unul dintre ei aduse vorba despre băiatul lui Moromete. — …să fie prost, zise celălalt, tu nici la Bucureşti nu eşti altul, Marmoroşblanc. Cum, au trecut chiar atât de mulţi ani de atunci? Era un copil! Mă uit la tine, tu, mintea ta o ţii în cap doar ca să te strâmbi! Eu nu zic că nu este şi asta o socoteală, dar dă-mi voie, te rog, să-ţi spun că ajunge omul de se satură de unul care nu ştie altceva! — De ce, Dine? Se putea să fi şi murit, chiar dacă era băiat tânăr! Parcă numai bătrânii au dreptul ăsta? — La asta aşi putea să-ţi răspund printr-o simplă negaţie, zise celălalt. Dar eu consider că e mai bine să intrăm şi noi undeva, spre o pildă la „Carul cu bere”, unde am auzit că e plin de silişteni, şi să bem şi noi o bere… Marmoroşblanc parcă nici nu auzi, se uita înainte, cu şapca lui de vechi ceferist pe cap, şi călca agale, cu o expresie de buimăceală pe chip (asta era strâmbătura la care se referea, pesemne, celălalt), ca şi când oraşului i-ar fi lipsit ceva esenţial, care se vădea la fiecare pas, iar Marmoroşblanc se mira că nimeni nu bagă de seamă. Să fi avut douăzeci de ani şapca lui, aceeaşi ca pe vremea când venea cu ea la adunările din poiana fierăriei lui Iocan şi unde era la fel de tăcut ca şi acum. Ceea ce fusese în ea roşu se păstrase în mod ciudat intact, dar cozorocul avea o puzderie de plesnituri, nici nu mai ştiai ce e, iar muşamaua avea culoarea pământului. Celălalt era şi el acum atent la altceva, căuta cu privirea un anumit om, mai aşa, de-al lor, potrivit să fie întrebat, pe care îl şi găsi şi îl opri. „Carul cu bere”, unde e, asta voia să ştie de la el… Veniseră în Bucureşti între sapă şi secere, cel dintâi, care nu era altul decât Din Vasilescu şi care îi făcuse odinioară lui Moromete un cap de humă arsă, îl luase pe cel de-al doilea, prietenul său Marmoroşblanc, în camioneta trimisă să-i încarce sculpturile lui în lemn, pe care un corespondent regional al unui ziar central le semnalase, iar muzeul republican de artă trimisese în fiecare an pe câte cineva să le vadă şi să le aducă. Şi pe cine lua el să fie martorul isprăvii? Rudele nu sunt martori buni, nu-i crede lumea, şi atunci îl luase pe Marmoroşblanc, om greu de convins. Numai că Marmoroşblanc prea se arăta ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, de data asta, de pildă, intră în fostul palat regal ca într-o cârciumă, cu căciula în cap, şi nu scoase o vorbă tot timpul, deşi ştia că acolo sunt lucrările prietenului său, care se dovediseră că nu erau chiar nişte prostii să se joace alţii cu ele din moment ce fuseseră aduse într-un palat. Dar aşa se întâmplă să avem încredere în neîncrezători, ca să descoperim pe urmă în ei nişte ranchiunoşi… „Carul cu bere” era plin de lume şi de fum şi glasurile ceva mai înăbuşite decât într-o gară. Cei doi intrară şi găsiră într-adevăr îndată doi silişteni, unul al lui Lisandru Guliţă şi altul al lui Paţac, alde Gheorghe, lucrau amândoi pe un şantier şi dormeau în barăci. — Ce faceţi voi, mă, aici, Gheorghe? întrebă Din Vasilescu. — Noi, mă?! sări Gheorghe. Construim societatea! Jumate am şi construit-o, adăugă el, a mai rămas jumatea ailaltă. — Mă, să fie al dracu! făcu Din Vasilescu. Şi cât câştigaţi? — Noi, mă?! făcu Gheorghe iar, cu un entuziasm icnit. O mie două sute de lei pe trei luni! — Păi staţi bine, zise şi Marmoroşblanc. Da tu parcă erai la puşcărie, Gheorghe. Ieşise recent, răspunse Gheorghe. Stătuse pe urmă câtva timp pe-acasă şi intrase în spital, că se îmbolnăvise, băuse spirt dintr-o sticlă… Când băutura asta cădea în cel ce ne hrăneşte, continuă Gheorghe şi-şi puse laba pe cel care de fapt doar mistuieşte, haaa, mugi, şi la amintirea cumplitei satisfacţii se frecă pe burtă ca un căpcăun. Scria pe sticlă: „numai pentru uz extern”, dar el a zis: „Îl consider bun şi pentru uz intern”. L-au transportat cu salvarea şi s-a făcut bine… E adevărat că are şi el acuma o fată? Da, zise Gheorghe, are treisprezece ani, o înfiase de pe undeva din Moldova, de la unii care divorţaseră şi o lăsaseră pe drumuri ca pe-o vagaboandă. El nu mai avea speranţa să facă un copil al lui, a ajuns la vârsta când bărbatul începe să semene cu femeia, şi nu mai e nicio deosebire între ei doi acolo unde altădată era una mare… Când se putuse îi arsese de altele, ca mai pe urmă să fie concentrat, şase ani, ce să faci, vreai nu vreai, dar când te cheamă ţara la datorie mai e după cum vrei tu? N-a fost război? Ei, dar cum e, tot copil e, zise Marmoroşblanc. Cum învaţă la şcoală? Prost, cum să înveţe, răspunse Gheorghe, a rămas şi repetentă… — Şi la puşcărie, zise Marmoroşblanc, spunea alde Ilie Ciupăgeanu că aţi dus-o bine. — Noi, mă? icni iar Gheorghe. Să tot fii achizitor la cooperativă, păcat că nu m-am ales decât cu cinci sute de lei, m-au şi prins. — N-ai aşteptat şi tu să te mai învecheşti, zise Costică al lui Lisandru Guliţă. — Ce să aştepţi! E timp de aşteptat? zise Gheorghe. Ei, şi cum era acolo? Ce făceau ei, spre o pildă, într-o zi de dimineaţa şi până seara? O zi din viaţa lui Gheorghe Paţac! Ce făceau? Păi, dimineaţa era scularea. Pe urmă, masa. Pâine (şi aici Gheorghe întinse mâna şi şi-o tăie cu cealaltă, ca să arate cât de mare era bucata: era mare!), cafea, pe urmă venea prânzul: pâine (şi iar întinse mâna şi măsură), castroane mari cu fasole, cu varză. Mâncau, şi pe urmă se întindeau pe pat gemând: haaa, bine mai e la puşcărie, paştele mă-sii! Până într-o zi, când la un apel s-a pomenit cu comandantul că întinde aşa degetul chiar spre el şi îl întreabă (şi aici Gheorghe imită deodată un glas subţire ca al unui om de altă condiţie, care nu putea avea o voce normală, groasă ca a lui): „Ce condamnare ai dumneata?” (şi revenind la vocea lui): „Să trăiţi, domnule comandant, trei luni!” (şi iar vocea subţire): „Pentru ce?” „Să trăiţi, domnule comandant, comerţ ambulant!” (aşa numea el ce făcuse). „Treceţi-l la camera numărul 1.” Ce era camera asta? Bucătăria. Curăţau cartofi. Sute de kilograme. Se duceau şi îi cărau cu nişte coşuri şi mai făceau ce mai făceau şi mai aruncau doi-trei de-ăia mari în spuză şi îi mâncau… buni erau… — Vasăzică în principiu nu era rău la puşcărie? zise Din Vasilescu. — Ce principiu? se răsti Gheorghe. — Ca idee! răspunse Din Vasilescu. — A, ca idee! Invers, se răsti deodată Gheorghe cu o expresie care arăta că fusese prins subit de inspiraţie, care îi dictase răspunsul, şi nu de gândirea lui, care nu înţelesese despre ce era vorba. Se lăsă o tăcere în care o lumină de admiraţie se văzu cum schimbă expresia sceptică de pe chipul lui Marmoroşblanc. S-ar fi zis că se simţea răzbunat de ceva. Rânji şi le spuse celorlalţi: — De când i-au luat lui Din ciopliturile alea la muzeu spune, aşa, nişte cuvinte… vorbeam cu el despre alde Niculae al lui Moromete, că el zicea că să ne ducem pe la el să vedem ce mai face, şi eu îi spun: Păi, am auzit că ar fi murit. El, cum se poate, zice, să spun o vorbă ca asta, că era băiat tânăr… Ei şi? zic. Şi el zice că ar putea să-mi răspundă printr-o simplă, nu ştiu cum a zis, cum ziseşi, Dine, că uitai, ragaţă? Sau cum dracu ziseşi, garagaţă? — Negaţie, răspunse Din Vasilescu. — Ei! făcu Marmoroşblanc, cu un gest retezat de triumf arătându-l pe Gheorghe cu degetul pe deasupra halbelor de bere: Răspunde-i şi lui acum la ce-a zis! — Adică la ce? La cuvântul invers? — La ce-a zis. Zi-i şi tu! — Gheorghe a vrut să spună că puşcăria nu e bună ca idee, dar practic ţi se dă să mănânci… Marmoroşblanc, la auzul acestui răspuns, redeveni plictisit. Costică al lui Lisandru Guliţă, cel mai tânăr dintre ei, să fi avut patruzeci de ani, şi care din pricina bărbii negre nerase de mai multe zile arăta parcă negru şi la suflet, se însenină şi îşi arătă dinţii privindu-l pe Marmoroşblanc. — Ţi-a zis-o, nea Ioane! — Ce mi-a zis-o? Pentru că eşti tu prost şi nu înţelegi? răspunse Marmoroşblanc. Costică al lui Lisandru Guliţă se lumină şi mai tare la faţă ca şi când ar fi vrut să confirme astfel că avea celălalt dreptate, că e un prost, şi că ăsta e un rang la care nu ajunge oricine. — Nea Ioane, cum a fost când te-ai dus cu alde Fane şi cu Brigman la Baltă la Turnu şi v-au dat acolo pescarii ciorbă de peşte? Marmoroşblanc se uită neliniştit la alde Costică. Nu era de-a bună cu întrebarea asta! — Am auzit că unul dintre voi a mâncat acolo la ciorbă de peşte până… reluă Costică cu un rânjet drăcesc. Cică stăteaţi jos, alde Brigman a spus ceva caraghios, şi unul dintre voi s-a rupt aşa deodată de râs, şi atunci, în clipa aia, i s-au rupt şi maţele în el… Aşa povestea alde Fane! — Du-te, bă, în… mă-tii, zise atunci Gheorghe, care fiind mai mare decât Costică începuse să arate înţelegere pentru bătrâni, de vârsta cărora nu mai avea mult până să se apropie. Era limpede că nu Fane acela o păţise acolo, şi nici Brigman care povestise ceva caraghios, ci chiar Marmoroşblanc. Nu trebuia lăsat Costică să precizeze… — Hai să trăim, zise atunci Costică renunţând, după ce i-o plătise lui Marmoroşblanc fiindcă îl făcuse prost. Şi puse mâna pe halbă. Şi toţi ciocniră. Băură îndelung, dar parcă totuşi cu economie, fiindcă, lăsându-le jos, lichidul aproape că nu se micşorase deloc în halbele pântecoase. — Vă duceţi degeaba la al lui Moromete, zise Gheorghe, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. — Chiar cu nimeni? zise Din Vasilescu. — Absolut. M-am dus eu, na! făcu Gheorghe şi se arătă pe sine cu degetul, holbându-se, adică, s-a dus el, marele Gheorghe, şi n-a stat ăla de vorbă cu el, darmite dacă s-ar duce altul?! — Ce, a ajuns şi el director? zise Marmoroşblanc. — Ia uite la el! făcu Gheorghe nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Director, mă! Abia poate să ducă roaba de pământ cu care cară. Mai director ca mine, care car cu braţele! Şi aici lui Gheorghe i se păru că a spus ceva care ar fi trebuit să stârnească hohotele: izbucni singur, ducându-şi pumnul la nas cu cotul ridicat ca pentru a se feri de eventualii pumni cu care ar fi putut tăbărî pe el ceilalţi, morţi de atâta râs, şi l-ar fi lovit astfel ca să înceteze. Nu tăbărî însă nimeni şi nici nu râse vreunul. A luat el într-o zi autobuzul, expre, cu Costică, nu e aşa, Costică? zise Gheorghe. Auzise şi el despre băiatul lui Moromete c-o fi, c-o păţi, că l-ar fi dat în gât pe-acolo pe la Turnu unul Bâznae, ajutat de unul mai mare, Beju, care şi el a căzut pe urmă… Şi că era cât pe-aci să-l excludă dacă nu se ducea la fostul notar din ’47 din Siliştea. Ajunsese om important, notaru-ăsta, dar de-adevăratelea, ce să mai vorbim prostii, şi-i zice lui Niculae, ca să-l scape, treci încoa, şi l-a adus aici lângă Bucureşti, într-o grădină, la un castel. Ce mai, sunt sere de flori şi hectare de pomi acolo… Avere, a stat un prinţ în castelul ăla, că n-o fi stat el, alde Gheorghe al lui Paţac sau alde Costică al lui Lisandru Guliţă. Sigur că după ce ai fost activist la un raion, unde eşti şef peste douăzeci de comune, să fii şeful unei cazmale într-o grădină, e greu. Pe cine mai ai în subordinea ta? Niculae, de, una, că era băiat cu carte, cum, liceu! Şi alta, cum să nu fi învăţat el să stea călare pe douăzeci şi cinci de comune cât timp a fost activist? Pui mâna pe telefon, şi, ţârrr, alo, Baldovineştii, vă muma în… executarea, că vin peste voi şi vă dau cu capul de toţi pereţii! Sau pici peste ei în şedinţă, când nici nu le trece prin cap, şi te aşezi pe scaun în prezidiu. N-ai văzut? Bagi mâna în buzunar, scoţi pachetul de ţigări, îl pui pe masă, scoţi şi chibritul şi îl pui peste pachet şi începi: tovarăşul preşedinte din această comună, a îndeplinit el sarcinile date? Şi te uiţi la preşedinte cum se îndeasă de frică în gâtul lui gros, să se facă mai mic… Vina lui Niculae, în vara aia când veni în Siliştea, care fu, de-o păţi? Nu îl înecară alde Mantaroşie şi ai lui pe ginerele lui Trafulică? Şi cine a fost vinovat? Niculae a fost vinovat, că n-o fi fost el, Gheorghe al lui Paţac, trimisul comitetului raional al P.M.R. să conducă activitatea de strângere a recoltei. Cine i-a băgat ăluia frica în oase de s-a aruncat în râu? Nu i-a răscolit Mantaroşie casa să caute recolta ascunsă, şi pe lângă recoltă nu i-a găsit el şi cartuşe în pivniţă? Şi din pricina cartuşelor n-a luat-o ginerele lui Trafulică la goană spre pădure, şi ăştia după el, să-l prindă, şi l-au încolţit la marginea râului, care se umflase? Că din punct de vedere că alde ginerele lui Trafulică nu ştia să înoate, înseamnă că avea omul două frici în el, şi şi-o fi făcut socoteala şi ce-o fi zis: să mă înec, sau să mă bage la beci? Şi din astea două frici mai mare frică a avut de beci, fiindcă nu rabdă toţi, el, spre o pildă, alde Gheorghe al lui Paţac, n-are nici cea mai mică frică, ce poate să-i facă, dar alţii au, ei, na, să-l iai pe om, care e învăţat să fie liber, şi tam-nesam să-l închizi şi să nu-l mai laşi să vadă lumina soarelui când vrea el!… Că în timpul războiului o fi găsit şi ăsta o ladă cu cartuşe lăsate de nemţi care fugeau şi o fi băgat-o în pivniţă, poţi să-l învinuieşti de port ilegal de armă, când arma nu era? Omul e strângător, dacă le-a găsit, ce-ai fi vrut, să le arunce? Gheorghe parcă era trist relatând toate acestea. Dar repede îşi reveni şi continuă, căutând vina şi în felul de a fi al băiatului lui Moromete, nu numai în istoria cu cel înecat. Povesti altă istorie. Alta ar fi fost situaţia, zise el, dacă la un moment dat când Isosică secretarul de atunci al organizaţiei i-a trimis la el acasă pe unul Geacă şi unul Dănălache să-i spuie cine erea să-l omoare în faţa primăriei în ’46 când îl bătură pe Niculae oamenii. Erea Bilă! Niculae trebuia să ia faptele în considerare! Dar Niculae ce le-a făcut? Căraţi-vă, zice, de la poarta mea, dacă vreţi să nu vă dau afară din partid! V-au trebuit atâţia ani ca să spuneţi? Ce v-a venit taman acu? Lui alde Isosică nu-i mai convenea alde Bilă şi ar fi vrut să-l cureţe în felul ăsta. Dar Niculae a bănuit… Nu că ar fi ţinut la Bilă, cum să ţii dacă a vrut să te omoare, dar s-a ferit să intre în sforile statului, iar ăştia din sat cum să-l ierte? Pe lângă astea, toată lumea în vara aia stătea cu ochii pe Niculae să vadă cum o să rezolve el situaţia! Fiindcă unii credeau că, haiti! acum e care pe care, dacă îi dă el jos de la primărie pe alde Isosică şi Plotoagă, preşedintele care era în funcţie, şi le dă foc la case, gata cu comuniştii, fac ei un guvern nou în Siliştea, în frunte cu alde Trafulică, şi fug ăia de la Bucureşti când or auzi, se duc dracului! Până să fugă ăia, a venit miliţia şi i-a luat… Ori Niculae n-a ştiut să rezolve aceste turburări… …Şi a vrut şi el, Gheorghe al lui Paţac, cu alde Costică al lui Lisandru Guliţă, să-l vază pe Niculae ce face el acuma acolo în grădina aia după ce nu mai erea ce fusese, chiar aşa erea, cum se spunea, că dădea cu sapa şi căra cu roaba? Adică cum, băiat cu liceu, altceva mai bun nu-i găsise fostul notar? Voiau să ştie cum, băiat de la ei din Siliştea, ajunse Ouăbei director, care vindea alviţă în sat cu cobiliţa, pe ouă, şi ăsta cu liceu căzu la pământ şi nu se mai ridică? Până şi Brigman, dacă veni el şi nu mai fu ce erea, când se întoarse în sat şi luă sfârşit colectivizarea generală, tot îl făcură şi pe el ceva… Aici Gheorghe al lui Paţac se opri singur, izbucni pe neaşteptate într-un râs înghesuit de satisfacţie şi dându-se pe spate pe scaun îşi duse din nou pumnul la gură cu cotul în gardă, ca şi când s-ar fi ferit să nu încaseze iar lovituri de la ceilalţi, pentru râsul excesiv pe care li-l provoca. Dar numai pe chipul negru al lui Costică apăru sticlirea tăcută a unui rânjet. Ceilalţi stăteau ţepeni. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc, ameţiţi după cât se pare de berea băută şi de glasurile monotone, dar ridicate, ale berăriei, nu erau prea atenţi la povestirea lui Gheorghe. — Ei şi ce l-au făcut pe alde Brigman? întrebă Costică, care înţelesese că de păţania lui Brigman se omora aşa cu râsul Gheorghe. — Cum, se miră acesta, şef de atelaj! Asta însemna mai mare peste o căruţă. Rânjetul lui Costică se adânci, mişcându-i şi fălcile lui negre de păr, şi privirea i se împuţină, dându-i o înfăţişare bestială. — Şef mare! făcu el. — Ei, na! făcu şi Gheorghe redevenind grav. Tragi de hăţuri şi, prrrr! direcţia tarlaua numărul patru, la strângerea recoltei, pui mâna pe furcă, şi aşa şef cum eşti, încarci. Urmă o lungă tăcere… Costică, cu gândul la soarta lui Niculae, în jurul căreia se învârtise atâta Gheorghe povestind, îşi reaminti pesemne, cu amănunte, ce păţiseră ei atunci când se duseseră să-l vadă pe băiatul lui Moromete şi se gândea, poate, cum să continue el cât mai bine povestirea celuilalt, fiindcă zise: — …Păi n-am făcut drumul degeaba?! Şi apoi nu mai adăugă nimic, iar cuvintele acestea, lipsite de legătură, sunară fără noimă. Numai Gheorghe înţelese. — Am făcut drumul degeaba! se miră el. Asta am spus eu de la început. Adică ce-au păţit! Asta era întrebarea. Dar Costică tăcea, nu avea, după cât se părea, darul vorbirii, plăcerea lui era să asculte… Şi la asta trebuie pricepere, fiindcă altfel nu-ţi povesteşte nimeni nimic.   De fapt nu păţiseră mare lucru, şi dacă Niculae le-ar fi făcut şi el cinste cu un pahar de vin, aşa ca între oameni, cine ştie, poate că Gheorghe al lui Paţac n-ar fi spus că băiatul lui Moromete era muncitor cu roaba, ci horticultor. Fără să mai vorbim că tot el răspândise în sat, nu se ştie de ce, ştirea pe care i-o spusese Marmoroşblanc lui Din Vasilescu… Plecaseră într-o duminică, în loc să se ducă la „Carul cu bere”, ca de obicei, se gândiseră să se ducă la suburbana respectivă a Bucureştiului unde se afla castelul şi să-şi astâmpere curiozitatea, care uneori e mai tare ca setea, mai ales când ai bănuiala că nu e vorba de ceva obişnuit. Gheorghe al lui Paţac fu singurul dintre cei care, vizitându-l pe Niculae, povesti cum fuseseră primiţi, spre deosebire de ceilalţi, care doar îl înjurau sau treceau sub tăcere amănuntele, adăugând de la ei ceva care nu se baza însă pe vreun fapt, că adică de ruşine nu vrea al lui Moromete să mai stea de vorbă cu oamenii din sat. Din uşă le spusese, fără să-i lase să intre înăuntru (avea o cămăruţă într-o casă numită „a grădinii”, chiar lângă seră): „N-am timp să stau la taclale cu voi”. Şi le închisese uşa în nas. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc fuseseră printre cei din urmă care vruseseră să-l vadă, dar auzind de felul cum puteau fi primiţi, renunţară şi ei…  

Jurnal intim de Marin Preda Jurnal intim Partea a doua   Sinaia 24 august ’58[1]   Mă aflu la Sinaia în convalescenţă[2], dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele: nevasta mea are chef de despărţire. Dacă aş fi fost complet restabilit aş fi ştiut să primesc cum se cuvine acest fapt plin de gravitate, dar m-a prins pe picior greşit şi am avut un minut de spaimă. A fost suficient: odată breşa produsă (în inima mea, bineînţeles) răzbunătoarea din orice femeie a jubilat la spaima mea. Atunci m-am clătinat şi mai mult. Fatală clătinare; nevastă-mea s-a instalat şi mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo. N-am cerut niciun fel de explicaţii, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână. Fireşte, era şi mai rău, pentru că fără să-mi dau seama deveneam o ţintă a răutăţii şi cruzimii femeieşti.[3] Acum suntem amândoi aici şi ea lipseşte, s-a dus la părinţi, la Cornu. Inutil să mai descriu prin ce-am trecut de la 28 iulie, când încheiam ultima pagină a însemnărilor din spital, până acum, 24 august, când mă aflu aci cu Aurora în convalescenţă. Destul că avantajul pe care ea l-a obţinut făcându-mi declaraţia de despărţire s-a spulberat şi asta datorită faptului că am izbutit aproape în întregime să văd situaţia cu un ochi realist. Vrea să se despartă: foarte bine! Nu e indicat să scutim oamenii de suferinţele care îi aşteaptă, sunt ale lor, să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni. Aurora nu e o femeie bună şi generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexaţiuni şi umilinţe, pentru că e foarte orgolioasă. Are două soluţii de ales: să devină bună şi generoasă înghiţind cantităţi de suferinţă sau să devină şi mai trufaşă, respingând agresiunile care o aşteaptă. Dar pronosticurile nu sunt bune şi nici n-aş zice că mai mă privesc îndeaproape toate acestea. Ea e poetă şi îşi urmează destinul (bun sau rău), o felicit pentru curajul de a l înfrunta singură (aşa cel puţin pretinde, că nu se va mai mărita niciodată). Spuneam că avantajul obţinut de ea prin declaraţia făcută s-a spulberat aproape în întregime datorită mie. Pentru a fi drept trebuie să recunosc că meritul meu nu este total, fiindcă Aurora mă iubeşte încă şi după câteva zile de declaraţii ostentative cu privire la despărţire ea a cedat insistenţelor mele de a nu mai pomeni despre acest subiect atâta vreme cât punerea lui în practică nu e posibilă (convalescenţa mea) şi a revenit la comportarea şi obiceiurile dinainte, adică trăim împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.[4] Nu mă interesează cât calcul există la ea în această postură – probabil că foarte mult –, dar asta nu e treaba mea, pentru mine important şi necesar este să ştiu că totuşi mă iubeşte. N-am să intru cu ea într-un joc primejdios de contabilitate amoroasă, cu reproşuri şi strigăte, joc pe care femeile nu-l refuză niciodată pentru că sunt foarte pricepute în a-l manevra (Aurora se aşteaptă să-l încep chiar imediat şi de câteva ori chiar m-a provocat, dar n-am răspuns). Bineînţeles că nu voi rămâne pasiv la lupta care se dă, fiindcă o luptă între noi tot se dă, nu sunt chiar atât de naiv să cred într-o ruptură fără dureri. Nu voi accepta ca sufletul meu să fie teatrul despărţirii, să îndure toate durerile, să se joace piesa numai în universul meu. Despărţirea (dacă va fi!) va trebui suportată de amândoi, în egală măsură. Iar dacă Aurora îşi închipuie că va putea ieşi de aici singură şi victorioasă, se înşală. Eu voi fi de asemenea victorios şi nu ştiu dacă luptă fără învinşi e posibilă. Întrebarea care se pune e următoarea: de ce să nu accept eu o despărţire cum vrea ea, din moment ce pretind că o iubesc? De ce nu sunt generos? Ei, ba da, tocmai că sunt generos şi voi accepta o despărţire cum doreşte ea, fiindcă o iubesc. Dar ea nu va voi o asemenea despărţire în care eu să rămân victorios pe poziţie, pentru că o asemenea despărţire e o înfrângere pentru ea: nu ne despărţim niciodată fără un sentiment[5] de înfrângere când ştim că fugim de dragostea adevărată a cuiva; ca să ne despărţim de cineva cu inima uşoară – adică să încetăm să mai iubim pe cineva şi să rămânem liberi pentru altă iubire – trebuie mai întâi să ne convingem că acel cineva nu ne mai iubeşte el însuşi; de aceea Aurora nu va accepta ideea că eu o iubesc şi va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărţi victorioasă. În această încercare a ei de a mă împinge afară din universul sentimentelor mele va consta lupta dintre noi. În clipa când scriu aceste rânduri mi se pune însă cu acuitate întrebarea: dar pentru ce, la urma urmei, vrea ea să se despartă? De ce? Sunt tentat să răspund: foarte simplu; ea n-a fost şi nu este partenera mea convinsă la dragoste şi căsătorie, ci doar partenera mea cucerită. Ăsta a fost semnul legăturii noastre de la început şi am ţinut-o până în acest în – al patrulea – când, îmbolnăvindu-mă, ea a rămas singură, fără paza iubirii mele. Acum vrea să plece şi faptul că mi-a făcut declaraţia de despărţire a doua zi după ce am ieşit din spital arată frica ei de a nu intra din nou sub controlul meu afectiv. Atât de mult, încât nu s-a mai gândit că poate să-mi agraveze boala, că chiar din punctul de vedere al propriilor ei interese era mai bine dacă amâna declaraţia. Starea aceasta a ei de rău afectiv sub raza sentimentelor mele mă nedumereşte şi mă angoasează: chiar aşa de apăsătoare să fi fost iubirea mea, încât să dorească cu atâta exasperare eliberarea? Sau poate că ea e făcută să domine şi situaţia de dominată contrazice întreaga ei fire? N-aş putea să răspund cu certitudine acestor întrebări şi mă sfătuiesc să nu avansez prea mult în ele: nu voi afla nimic bun nici pentru mine, nici pentru adevăr. Nu trebuie să caut acum dureri care nu mi se cuvin şi să uit situaţia în care mă aflu, şi anume că sunt un bărbat care a dorit o femeie frumoasă, cu orice preţ, deşi avea dovezi strigătoare la cer că iubirea unei asemenea femei nu e pentru căsătorie şi viaţă îndelungată. Am dorit-o, am cucerit-o şi păstrat-o cât timp m-am ocupat de ea şi, cum era şi firesc, am pierdut-o îndată ce acest lucru n-a mai fost posibil. Boala a fost un accident oarecare, nu trebuie să-mi închipui că, de pildă, dacă începeam să lucrez, ar fi fost mai bine: m-ar fi părăsit chiar în toiul entuziasmului creator, făcând o butadă, că aşa procedează ea, părăseşte omul când e puternic, nu când e slab. Ar fi fost mai bine dacă mă părăsea lucrând? Ar fi fost mai rău, sunt sigur de asta. Şi acum, după încercarea aceasta de a înşuruba bine adevărul în sufletul meu, îmi dau voie să mă lamentez, să spun că mi-e foarte greu şi că îmi simt sufletul apăsat şi trist. Nu m-am putut împiedica s-o iubesc pe fata asta, să mă ataşez de ea, am uitat că n-am acest drept, că soarta îmi interzice să mă dăruiesc total, că sunt greu de suportat… Nu mă plâng de destinul meu, mă plâng de slăbiciunea mea. N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observaţie a raţiunii, inima mea e copleşitoare şi echilibrată în scris, în viaţa reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăţie. Ori, eu am uitat că nu există primejdie mai mare pentru mine decât de a mă îndrăgosti total de o femeie care nu mi-e destinată decât parţial. Pentru a nu mă înşela pe mine însumi trebuie să-mi reamintesc, în acelaşi timp, că a fost vorba doar de o perioadă scurtă când mi-am pierdut capul complet, şi anume la început, după care – mijind primejdia – am început să mai retrag din sentimente! Vai mie, ce-am retras! Nimic în comparaţie cu ceea ce trebuia! Dumnezeule! Şi acum ce e de făcut? Să retrag sentimentele mele pentru ea? Văd că trebuie, dar nu înţeleg, exact ca un băiat de 17 ani, de ce! De ce ne îndrăgostim pentru ca pe urmă să ne silim a uita, a smulge din noi fiinţa iubită? În prezent am evitat cu succes deznădejdea, dar se pare că mă pândeşte de prin colţuri: Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând; ca niciodată observ că are un corp minunat, deşi acelaşi corp pe care l-am mângâiat şi iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare şi duritate; are glasul ei care totdeauna m-a înfiorat de bucurie, exclamaţiile din gât, inimitabile, unice. Oh, această singularitate, această rupere de context a fiinţei iubite şi obsesia ei – nu există ceva mai sfâşietor când trebuie să te desparţi. Iată primejdia – ea îşi desfăşoară în faţa mea toate virtuţile, pentru ca la un moment dat să le retragă brutal: ai uitat că nu-ţi mai aparţin? Ah, dar destul cu lamentările, e ceva înspăimântător cât rău poate să-şi facă un om lui însuşi. Destul pe astăzi.   Orele două după-amiază.   Destul pe astăzi, dar ce să fac până diseară? A sunat de masă şi nu mi-e foame; am o puternică revenire a bolii, mi-e rău, am ameţeli şi o senzaţie dintre cele vechi de excitaţie în partea stângă a creierului. Am luat un medicament homeopatic şi văd că nu trece. Aş ieşi în oraş să mă plimb, dar dacă la întoarcere găsesc odaia tot goală, atunci de ce să mai plec?   Orele 5 după-amiază.   Am ieşit să mă plimb puţin şi mi-a fost destul de rău. Ca să nu exagerez, răul nu era insuportabil, mi-a fost mai mult rău că mi-era rău – senzaţie de exasperare că boala mă ameninţă din nou cu obsesia ei. Mă resemnam tocmai cu destinul că va mai trebui încă să sufăr, când văd o maşină urcând pe alee. Primul meu gând, fireşte, a fost că e Aurora, deşi îmi dădeam seama că, la ora 3 1/2 cât era în clipa aceea, ea nu putea veni nici de acasă, nici din Sinaia. Numai că Aurora n-are o logică tot aşa de strânsă ca a mea şi iată că este chiar ea, nu vine nici din Sinaia, nici de la Cornu, ci de la Buşteni, unde a mers la întâmplare cu o verişoară întâlnită la gară. Acum e alături în odaia ei, doarme, iar eu mă simt mai bine, simt cum răbdarea de care am nevoie pentru vindecare completă – oricât de mult timp ar dura, chiar şi în cazul unei reveniri cu o nouă internare – se întoarce din nou în mine, aducându-mi o linişte şi un echilibru relativ. Chindi[6] spunea că gândurile pe care le provoacă o boală sunt emanaţia bolii, dar nu corespund câtuşi de puţin cu boala, adică nu reprezintă deloc gradul de gravitate al ei. El spune că toţi bolnavii de nevroză se plâng de impulsiuni nepermise, ar lovi, ar da cu cuţitul etc., dar nu i s-a prezentat niciun caz în care bolnavul să fi urmat impulsul. Are dreptate. Eu însumi, din exasperare, m-am gândit la sinucidere, dar îmi dădeam seama că niciodată n-aş putea pune în practică aşa ceva.[7] Fapt este că iubita mea Aurora îmi dădu de rezolvat o nouă obsesie – fiinţa ei –, după ce abia reuşisem să mai scap de obsesia propriei mele fiinţe. „Te cureţi de toate”, s-a justificat ea, ceea ce la o adică n-ar fi rău dacă lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihică. Oh, se zice că timpul este un vraci infailibil, şi dacă el face ca o dragoste să se nască, tot el e acela care o face să se şi stingă. Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta. Să mă vindec de tot însă nu vreau şi nici nu pot să concep, ci doar atât cât să-i pot reda libertatea şi trăi fără ea. Suntem însă de acord că o nouă criză s-a abătut asupra sufletului meu? E o criză veritabilă, care nu ştiu cum se va soluţiona: cu cât înaintez în complicaţiile ei, cu atât simt nevoia să mă retrag şi să amân pe mai târziu lupta cu ea. O singură măsură e necesară: să conduc eu această criză, şi nu criza pe mine.   Orele 6 după-amiază.   Ce bine aş conduce-o eu, această criză, dacă psihicul meu nu s-ar resimţi încă de pe urma bolii. Altfel simt o nevoie irezistibilă de a mă ridica de la masă şi de a mă duce dincolo s-o privesc, s-o ating. Fiinţa ei a absorbit ani de afecţiune din fiinţa mea şi sub această afecţiune simt nevoia să mă duc şi să mă adăpostesc. Ea nu mă refuză, dar uneori protestează, mă goneşte. Ea păstrează încă un avantaj serios faţă de mine, şi anume că ea nu este silită de nimic să se gândească la despărţire. Ea a aruncat piatra şi acum îşi vede de treabă, dacă o fi să ne despărţim, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine, lăsând, la urma urmei, pe seama mea să forţez lucrurile într-un sens sau altul. Ea e gata de orice, afară de un singur lucru: să rămână măritată în condiţiile vechi. Ori eu ce noutăţi îi pot oferi, când bucuria mea de a trăi este chinuită? Oare trebuie inevitabil s-o pierd, datorită tocmai acestui fapt? Oare sunt vinovat de ceva? Poate că da, dar nu sunt vinovat faţă de o nevinovată, problema nu trebuie pusă niciodată în acest fel. Atunci ce e de făcut, Dumnezeule, cum s-o aduc acasă şi mai ales cum s-o păstrez?! Eu continui aici lamentările şi uit mereu că adevărul în problema aceasta nu poate fi altul decât cel enunţat în primele pagini, şi anume că m-ar fi părăsit oricând, în clipa când aş fi încetat să mă ocup de ea. Ori acest lucru era inevitabil pentru că trebuia, mai devreme sau mai târziu, să încep să lucrez. Destul cu fleacurile, încetează stupida analiză! A fost şi rămâne o femeie de lux, nu o tovarăşă de bucurii şi suferinţe, cum e orice femeie obişnuită. Ea nu e o femeie obişnuită, e o femeie în primul rând complicată, cum complicat e oricine creează sau vrea să creeze artă. (Ori ea e roasă de o devorantă ambiţie de a crea, atât de devorantă încât, în această fază a vieţii, ar fi în stare să treacă peste cadavre, dacă asta i-ar aduce cel mai mic avantaj artistic; despărţirea de mine şi momentul ales nu reprezintă oare avantajul „libertăţii”?) Ca totdeauna enigmele amorului pot fi rezolvate mai uşor sau mai greu după gradul de afecţiune al unuia dintre parteneri. Dacă unul dintre parteneri iubeşte cu adevărat, despărţirea nu e posibilă. Eu o iubesc cu adevărat pe Aurora, aşadar despărţirea nu e posibilă. Atunci pentru ce sufăr, totuşi? Enigma aceasta… Ah, dar uit de la o pagină la alta esenţialul. Aurora nu rezistă la suferinţă, nu este şi nu va fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat de genul meu, lipsit de spectaculos. Dacă suferinţa mea… Ah, dar mi-e silă să tot pomenesc de suferinţă şi iarăşi de suferinţă. Destul. Mi-e până peste gât!   Orele 7 după-amiază.   Aurora s-a sculat, a făcut zeci de gingăşii şi exclamaţii fermecătoare, a intrat la mine în odaie, iar eu m-am îmbătat, îmbrăţişând-o. Acum stă şi îmi pune întrebarea dacă toate femeile sunt drăguţe şi fermecătoare în intimitate. — Eu nu cunosc decât una, i-am răspuns.   Orele 11 seara.   Aurora îmi spune că despărţirea noastră e o fatalitate, s-o iau ca atare şi că ei o să-i meargă foarte prost, o să ajungă aşa şi pe dincolo. — N-o să fie atât de rău, îi răspund eu, încât să preferi să nu pleci. Ea râde foarte veselă (fiindcă şi eu sunt foarte vesel) şi nu simt deloc durerea despărţirii. Mi-e mai bine cu sănătatea, iată explicaţia. A ştiut ea Aurora ce moment şi-a ales pentru rezolvarea acestei crize casnice. După masă am întâlnit o veche cunoştinţă, o fată de vreo 17 ani, fata Tamarei Gane[8]. Dumnezeule, ce mare s-a făcut, sunt patru ani de când n-am mai văzut-o şi iat-o femeie! (pe atunci, în 1954, eram prieteni buni, dar după însurătoarea mea Aurora mi-a dat de înţeles că nu-i convine amiciţia cu familia Gane). Acum o să reiau această amiciţie, căci am rămas singur şi mai ales mă simt singur. Oh, doamne, am scris – fără prea mare efort – opt pagini. Dacă aş putea concepe o lucrare literară!   25 august orele 10 dimineaţa.   Aurora îmi spune că poemul ei despre China nu va fi cel mai grozav poem al ei. Încerc un sentiment amestecat. Iată despre ce e vorba: pentru a scrie acest poem m-a părăsit ea atât de urgent când am fost internat în spital. Azi la orele 11 am fost internat, la orele 13 a plecat cu maşina, cu Ludemis[9], la Sinaia, nu mai putea de nerăbdare. Iată deci rodul acelei grabe. În altă parte a jurnalului meu din spital scriam că îi doresc să-i reuşească, pentru a fi bine şi în amor, dar iată că nu e bine în poezie şi nu e bine nici în amor. Adevărul e că, chiar dacă ar fi fost bine în poezie, n-ar fi fost mai bine în amor. Această amintire cu plecarea ei la Sinaia îmi face bine, în loc să-mi facă rău, cum ar trebui. Îmi dau seama că rea gândire am avut contând pe un sprijin consecvent din partea ei. E slabă şi ajunge repede la exasperare. Mi-amintesc de o altă întâmplare petrecută în cabinetul d-rului Tiberiu Ionescu, un homeopat. Lucrurile au avut următorul context. De vreo două săptămâni mi-era mai bine, mergeam spre vindecare, când într-o zi Aurora zice: — Sâmbătă e bal la Uniunea Scriitorilor. Să mergem şi noi, iar eu să ies cu rochia violetă adusă de tine din Vietnam.[10] Ei, când am auzit eu că e vorba de rochia aceea adusă de mine din Vietnam, nici n-am mai stat pe gânduri. Se putea?! Am fost la bal, am dansat, am venit acasă pe la trei, am dormit vreo cinci ceasuri, a doua zi am revenit la Mogoşoaia, unde pritoceam boala de vreo două luni. La Mogoşoaia, tare şi mare, plimbări cu barca pe lac, conversaţie cu Ianis Ritsos[11] şi Ludemis etc. Ritsos îmi spunea că a citit poemul Aurorei La déesse au sourcil blanc[12] şi că sunt în el lucruri de adevărată poezie etc. L-am invitat să-i spună ei toate acestea, ceea ce Ritsos a şi făcut. În sfârşit vine seara şi observ eu cum lucrurile în noapte mi se par cam stranii, dar mi-am zis că e o senzaţie trecătoare. Pe la orele 11 m-am culcat. După o jumătate de oră mă trezesc cu una dintre cele mai violente crize pe care le-am avut în perioada aceea, o senzaţie insuportabilă de agonie. Mi-am băgat o grămadă de ace în plex, în cap, în mâini, după sistemul acupuncturii (a fost singurul tratament pe care l-am urmat până la internare consecvent, ducându-mă de două ori pe săptămână la d-rul Bratu), dar criza a continuat cu violenţă până pe la orele patru dimineaţa, când am adormit istovit şi deprimat, îmi spuneam totuşi că e o criză care nu va mai reveni, că sunt sănătos etc., numai că după-amiază mi-a fost din nou rău şi atunci am chemat de urgenţă maşina redacţiei şi am plecat cu Aurora la homeopatul dr. Tib[eriu] Ionescu. Am urcat sus, eu m-am aşezat în faţa doctorului şi am început să-i spun despre ce e vorba. Atunci Aurorei i s-a făcut rău. N-am înţeles de ce, ea mi-a explicat mai târziu, zicând că a avut revelaţia că viaţa nu mă cruţă şi că nici ea însăşi, Aurora, nu e mai blândă (se gândea că nu mai poate să stea cu mine şi vroia să plece la Sinaia). Întâmplarea ilustrează incapacitatea ei de a face faţă la încercări mai grele, lipsa ei de experienţă, tinereţea ei prea necoaptă şi egoistă, în care generozitatea şi ataşamentul încă n-au apărut. Bineînţeles că în faza aceasta şi în contextul acesta nu puteau să ţâşnească din inima ei cine ştie ce accente zguduitoare cu privire la revoluţia chineză. Ea nu ştie că, dacă oamenii acceptă să facă o revoluţie, asta înseamnă că ei nu mai pot îndura un complex de suferinţe, complex care îi striveşte atât de tare încât viaţa demnă nu mai e cu putinţă. Atunci răspund la chemare: la luptă împotriva răului! Şi jertfesc o viaţă care şi aşa nu mai putea să continue. Ce ştie Aurora de asemenea acumulări de dureri, când ea nu e în stare să asiste o fiinţă apropiată, cum e bărbatul ei, fără să-şi piardă capul? Hotărât că aceste surse de inspiraţie – durerea umană – îi sunt la vârsta aceasta, bineînţeles, interzise. Desigur, revoluţia are şi un aspect exterior de energie în mişcare, a cărei măreţie poate fi foarte bine cântată de un poet. Dar să nu uităm totuşi că, fără mânia lui Ahile, Iliada ar fi ucigător de neinteresantă.   Orele 2 după-amiază.   Vorbeam ieri de o primejdie care mă pândeşte, aceea ca Aurora, după scene de iubire, să-mi amintească brutal că nu s-a schimbat nimic în bine pentru mine. O face acum: — Marine, zice, când mă duc la Bucureşti, cred că e bine să-i dau drumul lui Erzi.   — Şi eu ce fac fără bucătăreasă? îi răspund. — Păi dacă împărţim apartamentul poate că n-o să mai ai unde s-o ţii. Simt că mă înfior şi o excitaţie nesuferită mi se urcă în creier. Aurora continuă cu necruţare inconştientă: — Ah, nu-mi place să stau pe locul crimei. — Ce crimă? — Doar eu sunt criminala, nu? Eu desfac această căsnicie. — A fost vorba să nu discutăm acest subiect până la 15 septembrie, zic eu simţind că mi se face rău. Mă scol de la masă unde scriam în acest jurnal şi mă duc la ea în camera vecină. Stă pe pat şi are o expresie albă de nemulţumire şi nerăbdare. Ceva nu merge, ceva îi displace. — Eu, dacă îmi consum energia în aşteptarea unui act pe care să-l înfăptuiesc, când vine momentul respectiv, nu mai pot să-l pun în practică. — Iubito, îi spun, am să te ajut eu exact în sensul în care doreşti, dar aşteaptă până la 15 sept[embrie]. — Să mă ajuţi să am casă! — Am să te ajut. — Ce-ai să poţi face? Ştiu eu că n-ai să poţi face nimic, cunosc toate mijloacele şi posibilităţile existente în R.P.R. — Să aşteptăm până la 15, repet eu, să nu discutăm nimic până atunci. Nesuferit e faptul că sensibilitatea mea este exagerat de promptă. În această discuţie toate cuvintele spuse de Aurora devin, pentru multe ceasuri, obsesii, cu toate că ele nu conţin nicio noutate. Ceea ce lipseşte este nepăsarea. Doamne sfinte, când va veni această nepăsare, acest dulce balsam?   Orele 5 după-amiază.   De la orele 2, de când cu discuţia de mai sus, continuă să-mi fie rău, de astă dată un rău sufletesc, o depresiune, o cumplită melancolie. Aurora a încetat să mai fie sursă a obsesiei, dar răul declanşat face ravagii. Îmi spun că totul va trece şi totul va fi spre bine, că totul se datoreşte unei sensibilităţi căreia îi plătesc acum un tribut. În viaţă trebuie, din când în când, să şi plătim. Da, dar e aşa de rău, e atât de sfâşietor. În viaţa mea, până acum, am părăsit două femei şi nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăseşti pe cineva. Se declanşează în suflet o durere, o tristeţe fără margini, care apoi acţionează independent de obiect. E un focar obsesiv pe care numai timpul îl vindecă şi care uneori lasă o cicatrice sensibilă pentru foarte multă vreme. Oamenii ar trebui să înveţe de mici să nu dea lovituri fiindcă în clipa când dai lovitura creezi implicit în tine însuţi condiţia care te va aduce mai târziu în situaţia să primeşti la rândul tău o lovitură de la altcineva. Oamenii care dau lovituri sunt oameni slabi, Aurora din slăbiciune a făcut ceea ce a făcut.[13] Bineînţeles, una e lovitura pe care o dai apărându-te şi alta aceea pe care o dai cu intenţia de a distruge. Aurora cred că din apărare m-a lovit, căci probabil existenţa mea începea s-o înăbuşe şi nu vedea cum putea să se elibereze. Ceea ce pare reprobabil e momentul ales, dar mă întreb dacă, de pildă, peste câteva luni sau un an ar fi fost mai bine. E posibil ca disperarea mea să fi fost mai mare, având în vedere faptul că fiind sănătos aş fi recepţionat mult mai puternic declaraţia. Ori, în seara declaraţiei, eu am dormit totuşi cinci ore şi, dacă nu mă înşel, am şi mâncat.[14] Iar de-atunci până acum n-am avut nicio noapte de insomnie şi n-am scăpat nicio masă (fireşte că împins doar de instinct şi nu pentru că aveam chef să dorm sau să mănânc). Pentru a fi apoi în armonie cu realitatea, nu trebuie să uit că aceste depresiuni sfâşietoare, de care mă plâng aici, le-am avut eu şi în prima zi a ieşirii din spital, în special dimineaţa şi seara. Probabil că s-ar fi manifestat şi acum, chiar dacă Aurora n-ar fi venit cu problema ei. Ar fi fost mai uşor de suportat? Mă îndoiesc. Ba acum am un pretext, despărţirea, dar atunci n-aş fi avut niciunul, ceea ce ar fi fost mult mai groaznic. În fond, de ce n-aş avea eu comportarea mea pe care mi-am dorit-o mereu, şi anume cea mai profitabilă în caz de suferinţă din amor: să nu resping dragostea care îmi sfâşie inima după fiinţa iubită, ci s-o consum, s-o trăiesc, să fiu senin şi să-mi spun: faptul că fiinţa iubită nu mai e proprietatea mea nu mă împiedică s-o iubesc mai departe. Fireşte că nu e deloc uşor de îndurat ideea pierderii ei, dar la o adică de ce să pronunţăm cuvântul pierdere? Pierdere ar fi dacă ar muri, şi nici atunci. E adevărat că iubire înseamnă dăruire şi devotament, şi dacă fiinţa iubită lipseşte, nu mai ai cum te dărui şi cum fi devotat. Dar în cazul Aurorei nu e aşa, ea deocamdată nu lipseşte, apoi, până la despărţire mai e, apoi, nici nu ştiu daca va fi sau nu despărţire şi, în sfârşit, despărţirea va dura câtva timp, şi după despărţire nu va apărea nicidecum un zid chinezesc între noi – toate acestea depind de mine să se petreacă astfel, cu o singură condiţie, ca Aurora să nu aibă chef de răzbunări. Ori, după cât se pare, ea nu doreşte conştient să-mi facă rău, fiindcă astăzi, după discuţia cu „locul crimei”, i-a părut rău, mi-a spus că mă iubeşte şi că să nu acord cuvintelor ei prea mare importanţă. Asta e cheia: să nu acord cuvintelor ei o importanţă exagerată, nu e realist, e o pierdere a dreptei judecăţi, o slăbiciune. Nu trebuie cedat slăbiciunii, trebuie avut în vedere că, în timp ce eu sufăr aici de amor, pe pământ se petrec tragedii mai mari – e un lux şi nu o pedeapsă suferinţa din amor. Iubeşte, dacă iubeşti, las-o pe fiinţa iubită să facă ce vrea, în general schimbă perspectiva asupra lucrurilor şi raţionează că ar trebui să fii fericit pur şi simplu că eşti în viaţă, deşi ai trăit un război mondial şi nenumărate alte zguduiri sociale, unde oamenii şi-au pierdut viaţa (Ungaria). Ai fost în Vietnam şi ai fost primit cu prietenie şi plăcere, ţi s-a povestit biografia lui Ho Şi Min[15], oare nu eşti în stare să reflectezi puţin la toate acestea şi să-ţi echilibrezi sufletul obsedat? Ho Şi Min a străbătut China de Sud, cu mâinile legate, pe arşiţă şi prin ploi, prin munţi şi văgăuni, din închisoare în închisoare. De atâta astenie îşi pierduse vederea şi de atâta trudă se împuţinase la trup, cât un copil. În ultima închisoare, nici somnul binefăcător nu i se îngădui. Era atâta înghesuială încât trebuia să doarmă pe closet. Numai că, îndată ce aţipea, era trezit pentru a face loc să fie folosit closetul. Orb fiind, trudit şi sărac şi gol, flacăra idealului l-a ţinut însă în viaţă, a venit eliberarea şi a început războiul cu francezii. Ho Şi Mân a luat conducerea luptei de rezistentă şi a învins, lupta i-a redat şi vederea, şi puterea trupească. Acum conduce jumătate din ţară şi e venerat şi iubit în întreaga Asie. Pentru ce nu scrii nimic despre acest om? E marele tău erou, umilit şi obidit cu întregul său popor, apoi învingător prin marea sa puritate spirituală. Scrie[16]![17] Fă-ţi datoria şi toate obsesiile se vor risipi, toate lucrurile îşi vor avea justa lor dimensiune în afectele tale. Crezi oare în mod serios că celula ta nervoasă e inferioară celei a lui Ho Şi Min? Că are mai puţină energie? Adevărul e că a ta e mai puternică, mai bine hrănită, mai tânără, mai nefolosită. Vrei oare s-o uzezi doar în plăceri şi obsesii? Jos obsesiile, jos lamentările, jos suferinţa absurdă din amor. Singurătatea nu există decât dacă pui un zid între tine şi lume, între tine şi natură, rupi legăturile şi retezi timpul exterior, rămânând doar la timpul organismului tău care e absurd şi fără sens. Restabileşte circulaţia vieţii în spiritul tău şi oboseala va trebui să cedeze. Alta soluţie nu există.   Orele 10 seara.   Sunt liniştit şi împăcat cu destinul meu, care[18] mi se pare că nu e deloc prea dramatic. Faptul că m-am îmbolnăvit de oboseală şi faptul că trebuie să mă despart de o femeie nu mi se pare deloc că îmi justifică lamentările. Oare ce-aş fi făcut eu în locul lui Anton Pavlovici[19], la aceeaşi vârstă, lovit de o boală atât de primejdioasă la vremea aceea cum era tuberculoza? Ar trebui să-mi fie ruşine pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă. Trebuie să mă apuc de îndată de scris, chiar din seara asta, şi să lucrez scrâşnind din dinţi. Este intolerabil cât timp am pierdut cu propria-mi persoană, câte griji şi cât efort pentru vanităţi mărunte şi satisfacţii inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez şi să nu mai mă opresc, chiar dacă voi simţi că se clatină pământul cu mine. Pământul se va clătina şi se va restabili singur, eu să nu mă clintesc şi să nu dau voie obsesiilor şi spaimelor să pună stăpânire pe mine. Destul cu obsesiile! Jos obsesiile! Dacă în mod fizic, în carnea mea, am uitat care este sensul vieţii, asta s-a petrecut din pricina infinitelor satisfacţii mărunte după care am alergat în aceşti din urmă doi ani. A-ţi face datoria – acest cuvânt tocit de sensuri – nu înseamnă nimic altceva decât a-ţi crea condiţiile pentru liniştea şi armonia spirituală. Satisfacţiile care se obţin după împlinirea datoriei sunt durabile şi dau vieţii sensul căutat, bucuria creaţiei, liniştea şi odihna, contemplarea naturii, iubirea pentru femeie. Totul gravitează în jurul gestului creator. În jurul gestului steril această gravitaţie încetează, mişcarea se opreşte pe loc, iar sufletul oboseşte şi bucuria de a trăi se epuizează. Unde am putut ajunge? Cum am putut să-mi batjocoresc astfel sensibilitatea, închipuindu-mi că dispun de putere pentru a reţine totdeauna cu mine o femeie frumoasă şi plină de vanităţi? Plătesc deşertăciunea căreia i-am slujit inutil doi ani – căci ceilalţi doi au fost buni, ne-am iubit cu adevărat – şi cu asta să încheiem procesul. Altă obsesie să nu mai existe în afară de scris, altă pasiune să nu mai mă viziteze. Arta nu trădează niciodată dacă jertfeşti consecvent tot ceea ce ai mai bun. E singura pasiune care creşte din propriul ei foc şi pe care numai moartea o curmă. Acum trebuie să închei pentru astăzi, a curs destulă cerneală!   26 august orele 10,30 dimineaţa.   Sunt la iarbă verde, întins la soare, singur şi am venit cu intenţia de a-mi construi subiectul vietnamez. Trebuie să lucrez, jos obsesia şi suferinţa din amor. Deocamdată, pentru început, să notez un dialog autentic povestit ieri la masă de un profesor de pian. L-a surprins pe stradă la Constanţa între un bărbat şi o femeie care tocmai făcuseră cunoştinţă. — Ce profesiune aveţi? întreabă femeia. — Contabil, răspunde bărbatul. Tăcere. Apoi femeia: — Propriu-zis? — Propriu-zis, răspunde el. Merg în tăcere, gânditori, după care bărbatul: — Dar dumneavoastră? — Planificatoare. — Propriu-zisă?   [1] Acest manuscris cuprinde jurnalul intim al despărţirii de Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda (34 coli A4, xerocopiate, numerotate de către scriitor, începând cu a doua pagină, de la 52 la 118, la care se adaugă o ultimă pagină, nenumerotată, reprezentând xerocopia unui tablou al lui Tonitza).   [2] Nu se ştie cu precizie câte perioade de spitalizare a suportat Marin Preda. Aurora Cornu face câteva referiri la boala scriitorului în Eugen Simion, Aurora Cornu, Marin Preda. Scrisori câtre Aurora. Convorbiri despre Marin Preda, cu o postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998,380 pag. (vezi pag. 121, 122,191,223-228 etc).   [3] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile.   [4] În Eugen Simion, Aurora Cornu, op. cât. (pag. 191), Aurora Cornu vorbeşte şi ea despre acest episod al despărţirii lor: „Eu i-am spus: «Marine, vreau să plec de la tine», şi el mi-a spus: «Dacă eşti drăguţă, aşteaptă până la 15 septembrie când vin eu de la spital», că intra în spital, avea o astenie foarte rea.” Vezi şi Anexa 1 (pag. 59-61), în care am selectat, din sursa citată anterior, şi alte fragmente referitoare la personalitatea lui Marin Preda, precum şi la diferitele episoade ale relaţiei sale cu Aurora Cornu, pentru a fi puse în paralel cu notaţiile din jurnal.   [5] În manuscris urmează cinci rânduri tăiate, ilizibile.   [6] Chindi (Kindy) Sonnenreich (n. 1923), medic psihiatru; arestat şi închis în anii ’50 sub acuzaţia de homosexualitate; a emigrat în Brazilia, la Sao Paolo, unde şi-a deschis un sanatoriu. A fost unul dintre medicii care l-au tratat pe Marin Preda în perioada spitalizării. Mai multe informaţii despre Kindy, precum şi câteva supoziţii în privinţa cauzelor bolii lui Marin Preda se pot afla în Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I, Ed. Institutului Cultural Român, 2003, în special pag. 174-175.   [7] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.   [8] Tamara Gane (1909–1992), profesor universitar şi traducător din limba rusă. Un timp a lucrat şi la Ambasada română de la Moscova. Autoare a unui studiu despre Lermontov (1964); a mai semnat articole de critică ideologică şi diferite prefeţe.   [9] Menelaos Ludemis, scriitor grec (prozator şi poet), refugiat în România. Dintre scrierile sale amintim romanele Îngerul cu aripi de ghips, Moara muta., Năluca Marathonului, Strada Abisul nr. 0, Vinul laşilor etc. şi volumele de versuri Cerul se înnourează., Cântece sugrumate. Dedal etc.   [10] Marin Preda a vizitat Vietnamul în 1957. Prozatorul povesteşte pe larg despre această călătorie a sa în Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, 1973 (pag. 164-206). Rod al experienţei vietnameze este nuvela Friguri (1963).   [11] Yannis Ritsos, poet grec, refugiat în România. Dintre volumele sale de versuri amintim A patra dimensiune, Arhitectura copacilor, întoarcerea atrizilor, Poeme, Poezii etc.   [12] Poemul Zeiţa cu sprânceana albă este inclus în volumul Distanţe, Bucureşti, EPL, 1962.   [13] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.   [14] Aceleaşi gesturi le va face şi Constanţa, eroina din romanul Risipitorii (despre care autorul declara că reprezintă un alter-ego al său), în momentul despărţirii de doctorul Munteanu.   [15] Om politic vietnamez; fondator al partidului comunist indochinez (1930) şi creatorul „Ligii pentru Independenţa Vietnamului”; preşedinte al Republicii Vietnam şi al Republicii Democrate Vietnam (Vietnamul de Nord, 1916–1969), iar din 1956–1960 secretar general al Partidului Comunist.   [16] În manuscris, cuvânt subliniat cu două linii.   [17] Acest personaj nu apare în niciuna dintre scrierile lui Marin Preda.   [18] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile..   [19] Cehov.  

Intrusul de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Ştiu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al vieţii mele şi că va fi atât de lung, încât mă gândesc dacă n-o să-l scurtez singur: n-am nici treizeci de ani. Asta ţine doar de puterea amintirilor mele. Deocamdată m-am hotărât să părăsesc acest oraş, în care nu sunt nici bătrâni şi nici amintiri, cum spun toţi pe-aici fără să-şi dea seama ce le iese din gură. Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai spun nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecăţii mele rele şi pe care aş vrea să-l mai văd. — Tovarăşul director e ocupat, nu cred că poate să te primească, zise secretara când mă văzu, uitându-se drept în faţa mea, cu ochii mari rotunzi şi fără să clipească. Era dintre cei care se uitau la mine drept în ochi. — Anunţă-l că nu-i cer nimic, vreau să plec din oraş. Femeia înţelese pesemne cu acel simţ al ei experimentat de secretară că nu minţeam, totuşi mai întârzie înainte să se ridice, ca şi când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău că un om cunoscut al cabinetului ei n-avea să mai calce niciodată acolo, sau îi părea bine? Nu era o femeie indiferentă şi la început, ori de câte ori mă vedea că apar pe uşă, se şi ridica şi n-ajungeam bine să mă apropii de biroul ei că se şi întorcea cu răspunsul. De astă dată, după ce intră, ieşi destul de târziu, timp în care mai veniră şi alţii, nişte ingineri cu nişte nemţi care ne vânduseră şi ne montaseră nu ştiu ce noi instalaţii pentru combinatul nostru chimic, umblau mereu împreună. Că n-a putut să-i spună, zise ea, că e foarte ocupat, dar că o s-o cheme el iar, şi atunci… Pe de altă parte se uita la mine parcă îngrijorată ca nu cumva audienţa mea să nu reuşească. Nu înţelesei această grijă, în ciuda faptului că nu ştiam că e o femeie care ţinea tot atât de mult la salariaţii care veneau acolo ca şi la director. El o învăţase să fie aşa. Nu ştiu de ce mi se părea că acum era schimbată. Directorul apăru pe uşă făcând loc inginerilor şi străinilor. — Ce e, zise el văzându-mă, vino după-masă la cinci dacă vrei să stai cu mine de vorbă. — Tovarăşe director, spusei ridicând glasul, n-am nimic să vă cer, numai dacă aveţi timp puteţi sta de vorbă cu mine. — Da ce e cu tine? zise el liniştit. — Vrea să plece din oraş, adăugă atunci secretara. — După-masă la ora cinci, reluă directorul binevoitor şi îmi aruncă şi el o privire drept în faţă, deşi făcea parte dintre cei care când vorbeau cu mine îşi fereau ochii. Dacă zici că nu-mi ceri nimic, nu e urgent, poţi să vii la cinci, mai adăugă el ca şi când aş fi putut să mă târguiesc cu el în privinţa orei. Era singurul lucru care nu-mi plăcea la el, când se izmenea aşa. — Dumneavoastră spuneţi ora şi eu pot, nu pot, vin la ora aia. Şi am luat-o spre uşă. Am venit la cinci fără un sfert şi am găsit-o pe secretară tot acolo, m-a întâmpinat cu aceeaşi privire şi mi-a spus să iau loc pe scaun. Părea mereu prinsă de gândul că n-avea să mă mai vadă. — Tovarăşe Surupăceanu, zise ea după un timp, aş vrea să te întreb ceva, nu te supăra! Nu puteam bănui ce voia să mă întrebe, dar mă supărai înainte de a afla. — Ai mai spus cuiva că vrei să pleci din oraş? — Nu, n-am mai spus. — Nici la Sfatul Popular? — Ce-mi pasă mie de Sfatul Popular, n-ajunge cât umbli cu căciula în mână când îţi repartizează o odaie, trebuie să alergi după ei şi când o părăseşti? Secretara zâmbi încercând să mă îmbuneze: — Ei, lasă, zise ea, că n-ai alergat dumneata după locuinţă cu căciula în mână. Voia să mă măgulească, adică noi, care am construit temeliile acestui oraş, am intrat în el ca la noi acasă, nici nu apucase pe atunci să aibă Sfat Popular că îl şi ocupaserăm. — Ba am alergat, îi spusei cu duşmănie şi în aceeaşi clipă mă oprii deodată ezitând, căutând parcă în amintire ca şi când aş fi minţit înainte să fi găsit minciuna şi mi-aş fi dat seama că n-am cu ce s-o acopăr, nici măcar în sinea mea. Când m-am însurat! mai spusei. Femeia se uită într-o parte. Nu mai rămânea, pomenind despre însurătoarea mea, decât ca această clipă să treacă singură, nici măcar secretara, care nu-mi era nici rudă, nici prietenă, n-o putea grăbi cu ceva. — Am înţeles, spusei eu în cele din urmă, vă interesează camera mea. Şi adăugai fără să-i mai aştept răspunsul: Probabil nu pentru dumneavoastră. — Am o soră care stă la mine. — Nu, n-am spus la nimeni şi nici spaţiul locativ nu ştie nimic, dacă puteţi, luaţi-o. Eu vă ajut că n-o să-i anunţ deloc şi sora dumneavoastră poate să se mute şi să-i pună în faţa unui fapt împlinit. Secretara nu mai zise nimic şi mă miră că pe faţa ei nu văzui nicio urmă din mulţumirea la care mă aşteptam. Arăta tot ca la prânz, când mi se păruse prinsă de gândul că n-avea, de aici înainte, să mă mai vadă în cabinetul ei. Ce mai voia? — N-o să vă fac eu tocmai dumneavoastră vreo figură, vorbii atunci ghicindu-i gândul. Dacă vă convine, în schimbul serviciului pe care vi-l fac, sora dumneavoastră să-mi cumpere puţinul mobilier pe care îl am în odaie. Asta numai ca să fiţi liniştită că n-o să dau altcuiva camera mea. Într-adevăr, apăru o strălucire atât de vie pe chipul femeii, încât parcă şi biroul se făcu mai luminos. — Bine, zise, nu te supăra că insist, dar e aşa de greu… Nu mă supărasem, dar nici n-aş fi putut spune că nu văzusem cum plecarea mea din oraş şi golul pe care îl lăsam astfel se umplea din prima clipă şi fără nicio reculegere chiar înainte ca eu să-l părăsesc. II Câteva minute mai târziu eram în cabinetul directorului şi mă aşezai în fotoliu în faţa lui. Se apucă să dea un telefon. Se uita în jos. Avea un aer vinovat, dar de fapt nu se ferea de mine, îmi şi spusese: „Nu-mi place deloc că sunt pus în situaţia să-ţi dau tocmai eu o astfel de slujbă, care te cunosc şi ştiu ce poţi”. Asta după ce primisem, crezuse că o să refuz. Nu-şi dădea seama că dintre toate umilinţele pe care le trăiam atunci, credeam că asta era cea mai mică. Mai târziu am văzut şi eu că nu, de fapt era cea mai mare, fiindcă nimeni nu ocoleşte un om pe care dragostea pentru o femeie îl pune pe brânci, dar de la cineva care nu mai e printre ei şi nu mai poate să le schimbe în niciun fel situaţia în meserie şi lume, întorc capul nepăsători. În privinţa asta oamenii nu se deosebesc de celelalte vieţuitoare, se despart şi nu se amestecă, cu toate că trăiesc împreună aşa cum ar trăi caii cu oile. În ultima vreme mi se întâmplă foarte adesea să fiu atent la expresiile lor: au aerul că nu ştiu cine sunt şi îmi vine să mă reped în ei şi să le dau la picioare în spate până i-aş pune pe fugă, să piară din faţa ochilor mei! Dar îmi aduc aminte la timp că ei sunt bine organizaţi, şi că în urma unei astfel de întâmplări aş fi luat fie cu binişorul, fie cu forţa şi dus la spital. Locul meu se hotărâse. Trebuia să stau acolo unde m-au pus ei şi dacă m-aş fi mişcat în felul ăsta, scăpau repede de mine. Directorul puse receptorul în furcă. — Ei, ia spune-mi, zise el, chiar te-ai hotărât? Întrebarea mea e, de fapt, ai scăpat, te-ai hotărât să-ţi închei socotelile? Şi unde vrei să te duci? — Tovarăşe director, n-am venit la dumneavoastră ca să vă spun unde mă duc şi ce-o să fac. — Bine, zise directorul, şi sună. Notează, se adresă el secretarei. Când vrei să pleci? mi se adresă mie. — Chiar şi mâine. — Să i se lichideze ce are de încasat şi să i se dea actele cu aviz de transfer! O să-ţi lase tovarăşul Surupăceanu o cerere când o să plece de la mine. Secretara se retrase. Directorul se posomorâse şi îmi dădui seama că acum trebuia să-i spun imediat pentru ce am venit, că avea treabă şi că lucrurile bune şi rele din viaţa noastră încap în acelaşi spaţiu, nu suntem mai mult timp nenorociţi decât fericiţi, totul se consumă sub aceeaşi lumânare. — Tovarăşe director, spusei uitându-mă la el cu braţul sprijinit pe sticla biroului, dacă am putea să facem ce vrem cu amintirile noastre, dumneavoastră sunteţi singurul din acest oraş pe care nu l-aş alunga din ele. Directorul se posomorî. După câteva clipe rupse tăcerea: — Nu merit, uită-mă şi pe mine! Nu ştiu cum se întâmplă că ne irosim viaţa pentru inşi pe care ar trebui mai degrabă să-i iei la bătaie şi să-i dai afară cu biciul din oraş şi când ne vine un om care cu adevărat are nevoie de tot sprijinul nostru începem să ni-l drămuim. Nu spun că nu m-am purtat bine cu tine şi că n-am fost călăuzit de cele mai bune intenţii, dar în fapt am ezitat, fiindcă alţii erau contra ta. — Vă referiţi la problema cu Viena? — Da, şi cu şcoala de maiştri, şi altele. — Măcar vă daţi seama şi poate cu altul o să fiţi mai hotărât, deşi mie asta nu-mi mai face nici cald, nici rece. — Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zise directorul. Ai scăpat în realitate, sau plecarea ta e doar o fugă? I-am răspuns că nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar că nu mai pot sta şi asta e suficient. Directorul bătu cu palma în sticla biroului. Strigă: — Să ştii că eu te aprob. Ai dreptate, nu e important să răspunzi la nişte întrebări pe care alţii şi le-ar pune, n-au decât să răspundă singuri, răspunzi numai de ale tale, şi asta e suficient. Gata, pleacă şi nu te uita îndărăt! Mă ridicai în picioare. Era exact lucrul la care mă aşteptasem venind la el, să mă îndemne adică să plec după ce o să-şi dea seama că mă rupsesem de tot şi că nu mai aveam în sufletul meu nicio cruţare pentru nimeni. III Am ieşit din biroul lui şi am luat-o apoi încet, pe jos, spre oraş. Sunt opt kilometri, pe care în ultima vreme îmi place să-i străbat cu piciorul în timp ce troleibuzele, camioanele şi maşinile trec mereu, fâşâind fără încetare, pe lângă mine. E un drum care ştiu că o să-mi rămână în amintire, singurul pe care îl suport din ceea ce văd, cu toate că uneori, seara, am şi momente când uit; văd lanţul de lumini care se întinde pe această distanţă… De fapt cerul nu se mai vede, oricât ar fi el de întunecat noaptea, iar eu cunosc şi înălţimea, şi numărul de legături electrice care se ţin lanţ de la un combinat la altul; luna, care e plină şi albă ca argintul în munţi, aici e galbenă şi stinsă, aruncată parcă pe cer ca o simplă pată sau chiar ca un simplu bec al cărui filament ar da semne că n-o mai duce mult. Atunci văd şi globurile perfect sferice, din aluminiu, din spatele combinatului de cauciuc, şi mi se par atât de mari, că îmi trebuie câteva secunde ca să-mi aduc aminte la ce folosesc: nu mă învăţ cu ele, au apărut acolo în timp ce noi mai săpam încă pământul sau în timp ce încă ne calificam, nimeni n-a înţeles ce rol aveau: erau rezervoare, dar rezervoare pentru ce? Nici azi n-aş putea să răspund foarte exact la această întrebare. Mărimea lor uriaşă o vezi însă dacă mergi pe jos, nu treci de ele timp de un ceas, cu toate că nu sunt decât trei la număr şi de pe şosea par aşezate unele lângă altele. Ziua bate soarele în ele şi ai putea crede că au venit acolo de pe altă lume, atât sunt de albe, rotunde şi închise. Nu vezi niciun om prin preajma lor. Dar amintirea mea nu va veni din partea aceasta, adică din dreapta, unde se întind, colorate în roşu, în alb, în verde şi în albastru zecile de ţevi care trec de la o instalaţie la alta, în plin aer, înlănţuind clădiri şi turnuri înalte pe această distanţă cât ţine drumul meu de la combinatul chimic până în oraş, ci de la drumul propriu-zis. Pe el îl străbat de câteva luni în fiecare zi şi mereu gândurile mele se retrag îndărăt căutând o anumită clipă a vieţii mele, un anumit ceas când în faţa paşilor sau privirii soarele a aruncat pe pământ o anumită lumină, care era numai a mea şi pe care eu, văzând-o, am râs şi nu m-am oprit, cu toate că pe vremea aceea eram liber ca o pasăre. Descoperirea aceasta am făcut-o călcând zilnic kilometri de asfalt, şi anume într-o zi când m-am pomenit deodată că merg, ca pe vremea când eram mic, cu capul în jos. Şi acuma merg numai aşa, cu toate că acest mers, care ascunde trecătorilor faţa mea, ar putea să pară celor care mă cunosc că e din pricina… De fapt, acum ca şi pe atunci nu-mi mai pasă de ce se poate spune, ştiu însă că nimeni nu mai are dreptul, părinţi şi învăţători, să vină să-mi dea faţa pe spate cu pumnul ca să-i văd pe ei. N-am chef să văd capetele lor, nici al tatălui şi nici al nimănui, încă de la vârsta aceea am avut presimţirea că lumea nu merită să fie privită în faţă… Unii oameni loviţi de soartă se întorc, după cum am citit şi eu în puţinele cărţi bune care mi-au căzut în mână, la anii copilăriei, când au fost şi ei fericiţi. Eu însă mă întorc mereu la anii din preajma celor douăzeci, şi din copilărie nu păstrez decât puţine amintiri, cum ar fi aceasta că învăţătorii, la îndemnul tatei, mă băteau la palmă că ţin capul în jos, i se părea tatei că dacă şi-l ţine pe-al lui sus e ceva de el. În realitate, pentru ceea ce făcea el nu trebuia prea mult cap! Ciurele, pe care pe urmă şi le vindea tot el. Pleca dimineaţa cu văcăliile în spinare, se ducea la un oarecine unde le bătea sitele şi se întorcea pe urmă seara fără ele. Câţi bani nenorociţi lua el pe chestia asta n-am ştiut niciodată, pentru că nu i-am văzut. Nu ştiu de ce ne pocnea de fiecare dată, şi pe mine, şi pe frati-meu mai mare, ori de câte ori ne apropiam să vedem cât scoate el din chimir. Îi punea pe pat şi numai cu mama şopocăia nu se ştie ce, îi vedeam mereu mâinile bestecăind, luând din chimir, punând pe pat şi apoi vârând în buzunarele flanelei lui albe (toată viaţa a purtat o flanelă albă, nu ştiu dacă era chiar aceeaşi) rodul zilei petrecute de dimineaţa până seara cu văcăliile şi apoi cu ciurelele pe spinare în oraş. N-am reuşit să aflu niciodată cum le vindea, avea de toate soiurile, mai mari, mai mici, de faină, de mălai, de cozonac. Pe cele mai mici le băga în cele mai mari, nu ştiu cum şi le aranja că încăpeau o grămadă unele în altele. Cât lua pe ele, cât îl costa materialul şi mai ales cum striga? Ciurele, bă! Sau, luaţi ciurele. Sau, să vă dau ciurele? Era mic de statură (adică e şi acuma, că n-a murit), abia se vedea dintre ele, şi într-o zi l-am întrebat, şi aşa mic cum era s-a întins spre mine şi când mi-a dat una am căzut lat lângă piciorul patului: „Uite-aşa strig, mi-a spus, şi dacă mai vrei să ştii, îţi mai spun.” Dar ciudat era că totuşi aveam ce mânca, ieşea de-o pâine şi de-un fel de fasole, ori de varză, ori de cartofi şi iarna aveam şi-un purcel. Locuiam, şi tata şi mama locuiesc şi acum, pe şoseaua Pantelimon, într-o casă mică cu două odăi şi cu o curte, a mamei. N-a înţeles nimeni cum o fată cu astfel de zestre a luat un astfel de bărbat. O fi fost frumos, cine ştie?! Băţos însă era, odată, într-o iarnă care umpluse toată şoseaua de nişte nămeţi mari cât tramvaiele, ne-am înghemuit toţi într-o odaie şi pe-ailaltă am închiriat-o unui student, sau nu ştiu ce era, că toată ziua citea. Şi la început, când venea vremea mesei, îl vedeam cum lăsa cărţile, se îmbrăca şi ieşea, dar după un timp am băgat de seamă că la întoarcere aducea doar o pâine şi a doua zi mânca pâinea aia goală, şi abia pe urmă se îmbrăca şi ieşea. Mama se înţelesese cu el ca pentru încălzit să mai dea ceva, dar pesemne că n-avea, de era frig la el în odaie, se făceau flori groase de zăpadă la geam. Tata stătea pe patul care pentru el era prea înalt, îi atârnau picioarele în bocanci fără să atingă podeaua, în flanelă, şi fuma la căldură, în timp ce plita ardea şi fasolea umplea odaia de miros de fiertură. Nu ştiu cum ungea mama fasolea, că pe urmă ceva aşa de bun n-am mai mâncat, în orice caz, într-o seară intră ca de obicei chiriaşul nostru, scoate din buzunar un portofel şi-i dă mamei o hârtie să-i ia şi lui o pâine a doua zi. Tata, uitându-se la farfuria în care mama taman turna ciorba, se chiorăşte la el şi îl aud că îi spune mârâind: „Cine mănâncă tot timpul numai pâine goală… se tâmpeşte la cap!” Ai fi zis, auzindu-l, că murea de poftă să-l ţină pe urmă lângă el pe student, să-l facă să înghită în sec, să se înveţe minte să mai fie ceea ce era, cu cărţile lui, când putea trăi foarte bine şi făcând ciurele. Dar studentul parcă nici nu l-a auzit şi nici nu s-ar fi putut spune că îi era gândul la mâncare, cât a stat la noi nici n-a slăbit şi nici nu s-a văzut că îi păsa că mânca numai pâine goală. IV Când să fi fost ziua aceea care îmi vine în minte mereu? Câţi ani să fi avut? Optsprezece? Nouăsprezece? Era în orice caz într-o după-amiază de sfârşit de vară sau început de septembrie, sau poate că nu era, dar astfel de zile au în ele nemişcarea unei zile de vară şi lumina aceea a zilei de toamnă care de bogată ce e opreşte parcă pe loc trecerea timpului. Toamnelor cărora li se spun lungi li se spun aşa şi din pricina acestor zile care se ţin lanţ, dimineaţa niciun nor, la amiază soarele dulce care nu te goneşte în casă la umbră, după-masă cer mereu senin şi pe seară asfinţitul lung, cu înroşirea cerului şi aprinderea acoperişurilor… Am văzut asta de atâtea ori, că mă gândesc câteodată dacă aceste după-amiezi şi asfinţituri nu s-au îngrămădit de fapt în amintirea mea într-una singură din pricina lucrurilor care s-au petrecut din întâmplare într-o astfel de zi? Ei şi? Ce importanţă are dacă s-a întâmplat aşa sau nu? De ce, de pildă, din atâtea dimineţi câte am trăit aici şi mi-au bătut ani de zile în fereastră, nu s-a ales niciuna pe care să n-o pot uita? Geamul meu de aici dădea exact spre răsărit şi verile, mai ales, mă sculam odată cu soarele. Şi cu toate acestea, adică cu toată această siguranţă care începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, dibuie şi niciodată nu are puterea să scoată la suprafaţă toată lumina acelei după-amiezi. Fiindcă unele dintre gesturile mele de atunci le înţeleg bine, dar altele îmi rămân străine. Totuşi erau ale mele. Îmi spun de pildă că eram vesel şi că de aceea stând acolo, pe acoperişul acelei biserici, cântam. Dar mi-e greu să văd de ce aş fi putut fi atât de vesel, cu atât mai mult cu cât meşterul cu care lucram mă înjura să tac din gură şi să fiu atent să nu-mi alunece cumva piciorul şi să cad, fiindcă pilaf mă fac când o să ajung jos… În realitate, de atunci şi până… m-am uitat totdeauna curios în hăul care se căsca sub picioarele mele, mă miram cum se făceau lucrurile de mici şi ce întins şi gros era pământul văzut de la înălţime. Mă îndemnase tata să mă fac vopsitor zicând că tabla plouă şi ninge peste ea şi dă repede jos văpseaua, ai totdeauna de lucru. Şi m-a trimis cu un meşter pe acoperiş. De ce n-o fi vrut el să mă facă şi pe mine ciurelar? O fi bănuit din vreme că n-o să vreau, cum n-a vrut nici frati-meu, sau poate că şi-o fi dat seama că într-o bună zi s-ar putea să nu mai cumpere nimeni o astfel de marfa care avea să se găsească lesne în prăvălii? În orice caz faptul de a umbla sus pe acoperişurile caselor mi-a plăcut aşa de mult, că am înţeles că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viaţa. Să fi fost din pricină că în toţi acei ani ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos şi nu văzusem nimic? Şi că deodată, pentru întâia oară, de voia mea, ridicasem fruntea şi văzusem? Când am început pe urmă să mă laud cu meseria mea faţă de cei care de pildă erau ucenici cizmari… să stai mereu cu fundul pe un scaun scobit cu trei picioare şi să miroşi mirosul picioarelor altora lăsat în căpute sau să te chiorăşti cu ochii la ac, la croitorie, şi altele, ca picolo într-un restaurant, ajungi să te îmbolnăveşti de varice servindu-i pe alţii, nu ştiu de unde dracu le aflasem pe toate, sau să-i razi pe alţii, îi mai şi tai la gât, te dă pe urmă patronul afară cu picioare în… ei şi ce, mi se răspundea, mare brânză, ce vezi tu de pe un acoperiş vede oricine vrea când se urcă într-o casă cu etaje şi se uită pe fereastră, sau iese pe-un balcon. Şi pe urmă tu cinci câştigi şapte mănânci, ce-ţi rămâne pune bine, să-ţi ajungă şi la anu, voia adică să spună că n-o să am un câştig sigur, că o să am zile când o să mănânc mai mult decât o să câştig, şi n-o să pot să-mi fac economii. Nu-mi păsa mie atunci de economii, dar a doua zi i-am spus meşterului ce mi-a zis ăla şi că vreau să mă uit de pe balcon să văd de-acolo cum e. Meşterul m-a înţeles şi numaidecât mi-a spus că „nu e acelaşi lucru”. Ţinea şi el la meseria asta şi când ne-am dat jos îl văz că-i spune administratorului blocului care ne angajase că vrea să vadă ceva, i se pare lui ceva ciudat la marginea acoperişului şi că trebuie să se uite pe dincoace dintr-un balcon. Am intrat pe lângă un apartament printr-un culoar de serviciu şi am ieşit pe balconul respectiv; nu numai că nu era acelaşi lucru, dar nici nu se compara, ce vedeai de-acolo, cu cerul care îţi stă deasupra capului şi de jur-împrejur nu mai e nimic de care să te sprijini sau să-ţi acopere spatele. Eu zic că omul e rudă cu păsările, altfel i-ar fi frică să meargă cu tălpile pe-un acoperiş înclinat fără să se ţină de nimic (cum mergeam eu cu meşterul), şi nu numai să nu-i fie frică, dar să-i vină şi să nu mai plece deloc de-acolo, să doarmă pe el şi numai din când în când să se dea jos… E adevărat că i se făcea şi meşterului nu ştiu cum când mă vedea că mă apropii de tot de margine şi stau aşa în picioare la o palmă de buza acoperişului… Jos era golul, se vedea trotuarul de ciment sau pământul curţilor, şi oamenii mici, apărea câte-o muiere cu mâna streaşină la ochi speriată de vederea mea. „Mă, ăsta, Călinescule, îmi şoptea meşterul, parcă ar fi vrut să nu mă sperie şi să nu fac vreun pas greşit (fiindcă asta e totul, să nu faci vreun pas greşit, fiindcă atunci te-ai dus), pe mine mă chema Călin Surupăceanu, dar aşa îmi spunea el mie, Călinescu, cum alţii pe urmă nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai Suru, ca pe cai, auzi tu, zice, nu te mai da şi tu aproape în picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la tine.” „De ce meştere, ţi-e frică?” „Nu mi-e frică, zice, ştiu că nu cazi, când eram şi eu ca tine de şaisprezece ani tot cam aşa făceam, dar acuma nu ştiu de ce când văz că te-apropii aşa de marginea-aia parcă m-apucă cineva cu mâna de alea două cu care te-a făcut şi pe tine tac-tău şi mi le strânge…” „De ce, meştere?” îl întrebam, fiindcă îmi plăcea cum vorbea, sau nu ştiu dacă chiar cum vorbea, îmi plăcea de el tot, cum se răstea la mine fără motiv şi ridica şi mâna cu pensula şi mie nici nu-mi trecea prin cap să mă feresc fiindcă ştiam că n-o să dea. Mi se părea pe atunci că simpatia meşterului pentru mine era ceva cu totul obişnuit şi normal şi că în general această căldură care nu se arăta cu adevărat asupra mea sau mai bine zis care se arăta pe dos şi ştiam de pildă când se răstea la mine răguşit de furie şi mă ameninţa că o să mă spună tatei, că n-o să mă spună orice-aş fi făcut, şi că niciodată mâna lui ridicată n-o să cadă asupra mea, chiar dacă m-aş fi apucat de pildă să vărs de sus de-acolo de unde eram, văpseaua în capul celor care treceau pe drum, cum mi s-a şi întâmplat la un moment dat din greşeală, această căldură aşadar mi se cuvenea sub toate formele care se arătau, fără să mă gândesc să-i răspund neapărat printr-o căldură asemănătoare. Nici n-aş fi ştiut cum! „Mă, Călinescule (pironindu-mă cu nişte ochi albiţi de furie), o să iau eu acuma restul din ce-a mai rămas pe fundul oalei ăleia şi o să ţi-l torn în cap ca să vadă lumea după culoarea văpselii care o să-ţi rămână încleiată în păr, cât eşti de prost!” „Nu-i nimic meştere, i-am răspuns, parcă nu mă duc să mă spăl?” „Vezi cât eşti de aiurit? Crezi că te mai spală dracu când ţi-o intra văpseaua la rădăcina dovleacului ăla pe care îl porţi între urechi!” „Mă duc şi mă tund, meştere!” „Vezi să nu te tund eu cu o maşină numărul trei, să mă ţii minte multă vreme!” Această căldură a lui mi se părea a firii, că aşa sunt toţi oamenii (chiar şi tata o avea de zile mari, la Crăciun şi la Paşti şi din când în când şi duminica sau în zilele când se întorcea mai devreme din oraş fără ciurele, când le vindea şi el mai uşor, fără să bată prea multe străzi, spre deosebire de zilele când se întorcea seara târziu cu o parte din ele în spinare nedate; atunci era scârbos ca un câine pe care tu vrei să pui mâna şi el ham! al dracului şi-nfige colţii în ea) şi că şi mai târziu cât o să mai trăiesc o să am parte de căldura asta, aşa credeam. Nu ştiam pe atunci că pe măsură ce te faci mare oamenii îşi închid faţă de tine încetul cu încetul sufletul şi că această căldură nu se revarsă din ei decât faţă de copii şi că restul e dat muierilor lor şi prietenilor, cine are norocul să-i aibă. V În orice caz a avut dreptate tata, am prins repede chestia asta, şi câştigam, oricât de mirat eram, bani. Şi nu atât cât spuneau ăia, cinci câştigi şapte mănânci, şi ce rămâne pune bine, chiar puneam şi îmi făcusem costumele… Fiindcă toată viaţa până atunci umblasem desculţ şi dezbrăcat, în afara iernilor când tata scotea dintr-un cufăr nişte pantofi ai lui mai vechi şi mi-i dădea. Mă săturasem de pantofii lui vechi care musteau, îi aruncai peste gard. Tot pe atunci frati-meu se însurase şi îşi deschisese croitorie proprie în odaia din faţă, dinspre drum, îşi pusese chiar şi firma respectivă şi curând îşi făcu o odaie a lui lângă casă. Tata ţinea mai mult la el decât la mine, deşi se spune că părinţii ţin mai mult la ultimul născut. Nu ştiu ce-avea cu mine, mă mârâia mereu că uite alde frati-tău a făcut şi a dres, a mărit casa, tu nu eşti în stare, o să-ţi cheltui toţi banii la biliard şi pe muieri. Vorbea prostii, în viaţa mea nu luasem în mână tacul într-un biliard, iar cuvântul „muieri” nu-mi spunea mai mult decât ceea ce vedeam, adică femei cu fuste mari, cu copii şi bărbaţi, văzându-şi fiecare de treburile lor, ce-aveam eu cu ele şi ele cu mine? Dacă ar fi spus fete, da, fetele îmi plăceau, mă uitam la ele ceasuri întregi, duminica, cum trec pe stradă şi când mă duceam la seratele care se dădeau la Filatură, unde erau multe şi dansam cu ele. Filatura nu era departe de noi şi când n-aveam de lucru o luam într-acolo la ora de ieşire şi mă uitam la ele de peste şosea de la nea Gică, un prieten al lui frati-meu, care avea un magazin al lui de tinichigerie… La ora când veneam eu era de mult închis, nea Gică era mâncat şi ieşeam amândoi în curte, în grădiniţă, la umbra salcâmului şi jucam table. Nea Gică însă era şi mare biliardgiu şi pesemne că de-aici mă judeca tata, muierile care ieşeau cu sutele de pe strada aceea care da drept în porţile Filaturii, biliardul de la nea Gică, crezând că mă luam după el şi jucam şi eu acolo unde se ducea el. De unde ştiu oamenii că marile primejdii ale vieţii sunt legate două câte două, una propriu-zisă, care e, plus femei? Femeile se lipesc de toate: vin şi femei, scandal şi femei, bani şi femei… Foarte rar se zice de câte unul: Femeile o să-i mănânce capul. Dar şi atunci se are în vedere nu numai că o să-ţi toace averea să le îmbraci, dar că şi tu o să capeţi cu această ocazie de pildă patima risipei şi a petrecerilor de care n-o să te mai laşi până la ruina totală, sau o să te apuci să furi pentru ele, sau să omori pe cineva şi să ajungi la puşcărie. Tata nu avea în el ceea ce avea de pildă meşterul meu, adică ştiinţa asta de a te face înţeles când spui ceva fără să foloseşti prea multe cuvinte. Nici el nu folosea prea multe, dar nu se înţelegea nimic. De ce mă pisa el mereu şi de ce şi lui frati-meu i se părea că aşa e normal? Le cunoscuse el, tata, pe aceste femei cu care mă tot speria? Îi topise vreuna averea pe care n-o avusese şi în statura lui de pitic zăcuseră vreodată patimile pentru care mă tot bârâia la cap ori de câte ori voiam şi eu să mai stau pe-acasă şi să mai vorbesc cu frati-meu şi cu mama? Nu l-aş fi crezut orice-ar fi zis! Dar nici nu înţelegeam cine îi băgase lui în cap că o să-mi cheltui toţi banii la biliard şi pe femei. Fiindcă una e să te iei după ce poate să zică cineva la un moment dat şi tu să crezi o vreme că e adevărat şi alta e să vezi cu ochii tăi că nu se cheltuie niciun ban în felul ăsta. Dar parcă tata mă credea? „Vino şi vorbeşte cu meşterul, îi spuneam, pe el îl cunoşti, vă duceţi şi beţi bere împreună, să-ţi spună el cât am câştigat şi dacă n-o fi aşa, înseamnă că sunt eu mincinos.” „Şi ce dacă eşti tu mincinos”, zicea. „Cum ce dacă sunt mincinos?” „Aşa, eşti mincinos!” „Mincinoşi sunt alţii care vorbesc fără să ştie”, spuneam eu cu sângele în obraji şi mă aşteptam să iasă mare scandal, dar în mod ciudat nu ieşea, tata îşi îmbrăca înjurând flanela albă (abia mai nimerea mânecile de enervat ce era), trecea pragul cu pasul lui de pitic, ridicând mai sus decât noi piciorul, şi pierea spre bucătăria de vară unde îşi ţinea acum fiarele vechi şi belciugele, fiindcă după război prinsese mania asta, aduna tot ce era de fier. „Ehe, zicea, să vedeţi ce-o să fie, nimic n-o să se mai găsească. Un lacăt o să fie o avere.” Şi aduna tot felul de broaşte, de mânere, de piroane, le îngrămădea acolo în colţul bucătăriei. „Fiindcă o să vină vremea să nu mă găseşti un cui! O să-şi facă oamenii cuie din lemn! Ce fel de cuie o să fie şi alea, se mira tot el, cum dracu o să le bată, cu sula ca într-o pingea! Cine o să mai aibă şi sulă!” începea să răscolească între ele multă vreme şi până la urmă pleca cu ceva în mână, vreun ivăr galben sau cine ştie ce cleşte sau lamă de ferăstrău. Se lăsase de ciurele, negustoria asta îi mersese foarte bine în anii războiului fiindcă bucureştenilor începuse să li se dea pâine cu mălai şi pesemne că nu le plăcea şi preferau să-şi cumpere singuri faina direct de la ţărani să facă pâine şi aveau nevoie de ciurele s-o cearnă. În afară de asta, îl ajuta acum pe frati-meu la atelier, îi pregătea cărbunii pentru maşina de călcat, se ducea pe la clienţi cu costumele… Foarte târziu, şi numai după ce am băgat de seamă că nici frati-meu nu prea mai voia să vorbească cu mine am înţeles că eu făceam ceva care nu plăcea nimănui, nu numai tatei şi mamei şi lui frati-meu, dar nici măcar vecinilor, care erau la curent şi cărora ar fi trebuit să le fie indiferent cum trăiam eu. Ei, uite că nu le era! Şi de la unul dintre ei a trebuit să aflu despre ce e vorba. Că de ce ţin banii la mine! Banii pe care îi câştigam! De ce îi ţineam la mine în buzunar, în portofel, în loc să-i dau tatii. Când am auzit, am intrat peste el în odaie, m-am dus la dulap, mi-am scos haina cu banii, i-am luat pe toţi care îi aveam şi am început să strig: „Na bani, să fie ei ai dracului care are nevoie de ei, de-aici înainte nici să nu mai vorbeşti cu mine, să te duci direct la meşter să-ţi dea partea mea, să faci ce vrei cu ei, să strângi potcoave de cai morţi şi să deschizi cu ele o prăvălie. Până la armată! Şi după ce mă liberez, adio!” Şi i-am aruncat, tot ce aveam, în cap, în poală, pe pat, pe jos, şi am ieşit înjurând. Nu ştiu la ce m-am gândit atunci când am spus adio, că o să plec de-acasă şi n-o să mai vreau să ştiu de el, sau doar că începând cu întoarcerea mea din armată o să consider că nu mai are nimeni niciun drept asupra mea şi n-o să mă mai simt obligat să-i dau lui socoteală? Mai degrabă asta, dar el a înţeles ailaltă şi s-a speriat, seara la masă, şi el şi frati-meu au încercat să mă împace. Mama nu se amesteca fiindcă nu ştia care ce-o să ajungem şi care e mai bun dintre noi să aibă grijă şi de ea când o îmbătrâni. Că, zise ea, doar nu mă învaţă nimeni să stau cu ochii pe foc, tac-tău are şi el grijă de tine, nu la el se gândeşte, ci tot la voi. Sigur că da, îi luă frati-meu vorba din gură, dar ce credeam eu, că are tata nevoie de banii mei? Dar mâine poimâne vreau şi eu să mă însor şi unde-o să stau? Nu trebuie să-mi fac şi eu o odaie? Şi cine să-mi ţină banii, un străin? Ţi-i ţine, nu ţi-i mănâncă. Îţi bagă într-o zi cineva mâna în buzunar, ce rost are să rămâi fără ei cine ştie din ce prostie pe care oricine poate s-o facă, nu numai tu! Tata, care nu ştia să vorbească mult, dar nici când vorbea puţin nu se înţelegea nimic, îl lăsă în felul ăsta pe frati-meu să-i dea înainte şi abia la urmă zise şi el ceva, mă întrebă dacă nu era aşa! „Da, da, răspunsei eu cu un sfert de ureche, aşa e, poimarţi!” Rămaseră toţi tăcuţi. Poimarţi ce? Adică credeam că tata n-o să-mi dea banii înapoi, sau ce? „O s-o fac pe numele tău, mă, nenorocitule”, zise tata holbându-se la mine. „Şi ce dacă o faci pe numele meu?” „O să fie odaia ta.” „Aha!” făcui eu cu gura mare, şi pe această neîncredere a mea pe care de fapt n-o aveam m-am despărţit eu de ai mei, fiindcă acum îmi aduc aminte, n-a trecut mult şi a venit apoi ziua aceea… Am uitat că eu nu le spusesem ce înţelesesem prin acel adio, şi în toţi anii care au urmat ei au crezut că din pricina asta am plecat eu de acasă şi din Bucureşti, fiindcă mi-au zis ei să le dau lor să-mi ţină banii şi eu n-am vrut… VI Cu toate că era după-amiază, în minte îmi veni acum că în ziua aceea parcă răsărise soarele. De fapt, era gata să apună. Ce se întâmplase? Începea viaţa mea? În orice caz, era ca şi când aş fi deschis pentru întâia oară ochii. Mă trezeam cântând. „Mă, Căline, zicea meşterul, mai taci din gură, că dacă îi dai înainte aşa, o s-o faci pe fata aia care se uită de trei zile la tine să cadă jos de la fereastră!” „Care fată, meştere?” „Uite, aia de colo, de la mansardă.” Dar câte mansarde nu erau în jur şi meşterul nu se uita la niciuna. Şi ca să nu râdă de mine, mi-am spus că nu trebuie să ridic fruntea şi să nu mă uit nicăieri şi mai ales să nu mă opresc din cântat. Eram pe turla unei biserici de pe strada Armenească, nu ştiu dacă nu era chiar biserica Armenească, după nume. Meşterul găsea locurile, era ultimul lucru pe care îl mai aveam de învăţat de la el şi pe care nu voia, sau în orice caz nu se grăbea să mi-l spună: cum îi găsea el pe cei care aveau nevoie să-şi văpsească acoperişurile, sau cum îl găseau ei pe el. „Te duci şi întrebi, mă, Călinescule, zicea meşterul, n-aveţi nevoie să vă fac cutare lucru sus pe casă?” „Da’ ce, meştere, sunt ţigan cu bidineaua, să umblu după spoit?” „Şi ce, ţiganii nu sunt şi ei oameni?” „Să fie la ei în cartier, meştere!” „De ce, mă, Căline, erau boieri care când dădeau de câte o florăreasă, cheltuiau averi s-o îmbrace şi s-o încalţe.” „Erau nişte nenorociţi, meştere.” „De ce, mă? Eu am citit chiar într-o carte tipărită pe hârtie, nu să zici că vorbeşte cine ştie ce prost din gură la un pahar de vin, că un boier a pus una goală pe o grămadă de struguri în pivniţă şi după ce a… s-a apucat pe urmă şi a scos vin din strugurii ăia storcoşiţi şi a pus vinul la păstrat. Bea aşa din când în când câte-un păhărel, să prindă viaţă. Şi cică a trăit mulţi ani!” „Băga-l-aş în… mă-sii, meştere, şi pe el şi pe-ăla care i-a tipărit cartea”, i-am răspuns eu şi am scuipat peste acoperiş de greaţă ce mi se făcuse. „Mă, da’ scârbos mai eşti, mă, Căline, tu nu ştii că…” Şi meşterul începea să-mi spună porcării, dar eu nu-l mai auzeam, însă în felul ăsta mă ducea el cu vorba ori de câte ori îi ceream să-mi spună cum face rost de clienţi şi cum se tocmeşte, fiindcă astea erau două lucruri pe care nu ştiam cum să le fac şi mă ţineau legat de el, nu că aş fi vrut să-l las, dar mi se părea aşa de greu, că îmi închipuiam că o să treacă mulţi ani până o să învăţ şi eu. Or, planul meu era să nu mă prindă armata fără să ştiu bine o meserie, fiindcă în lipsa ta câte nu se întâmplă în viaţă şi cine îmi garanta mie că meşterul n-avea să se lege de altul, sau cine ştie din ce aiureală să se certe cu tata şi drept răzbunare să se despartă şi de mine. „Mie îmi place fata să fie îmbrăcată în alb, meştere, ca rochiţa rândunicii, i-am mai spus eu atunci tăindu-i apa de la moară. Am şi eu o boală: când văd golani pe stradă, îmi pare rău că nu sunt ca Gogea Mitu, să le umplu gura cu bulion. Ăştia ne strică fetele, de le învaţă ce nu trebuie şi le umplu de boli.” „Aşa e, mă, Călinescule, ai şi tu dreptate. Numai să nu dai şi tu peste una, să te strici şi tu.” „Da’ ce crezi, că sunt călugăr, meştere? Am dat eu şi peste ce spui dumneata, dar nu mi-a plăcut, aici e toată chestia. Când am văzut-o eu că nici n-am apucat să-i spun cine sunt, ehe, zic, fetiţo, vai de tine, am crezut că e ceva de capul tău, când colo tu eşti bună de tractir, du-te acolo, nu sta cu mine, ochi în ochi.” „Chiar aşa i-ai spus?” m-a întrebat meşterul. „Da de ce să nu-i spun?” „Eu nu zic de ce, eu sunt curios să ştiu dacă i-ai spus sau nu i-ai spus.” „Da’ de ce să-i spun, ce, eu sunt popă, meştere, zic că mi-a părut rău, asta era, i-am spus în gând. „Baremi era frumoasă?” „Era frumoasă meştere, a dracului, era gata să mă ducă, i-am luat eu aşa, o pereche de pantofi, şi i-aş mai fi luat şi altele, dar am avut noroc cu una care nu atât că mă iubea pe mine, cât o ura pe ea şi m-a dus de mână într-o seară să mă uit cum se întâlneşte şi cu altul.” „Aha, zice meşterul, şi cu ocazia asta ai prins tu boala care zici! Ce era ăla, un golan?” „Nu, de ce, era un om foarte serios, cam de seama dumitale, meştere!” „Ete-a dracului!” se miră el. Mă credea meşterul, n-avea idee sau uitase câte piroane e în stare să taie un băiat când vine vorba de fete, când în realitate era adevărată numai chestia cu rochiţa rândunicii şi încă şi aici lucrurile stăteau aşa pentru că pe toate le vedeam curate, nu ştiam eu care e floare adevărată şi care buruiana dracului. Deşi, dacă mă gândesc bine, ştiam, sau poate că acuma ştiu şi mi se pare că n-am fost niciodată neştiutor, deşi când ne uităm la un copil şi îl vedem cum se piteşte după un stâlp şi scoate singur nişte răcnete de surpriză de-ţi sparge urechile când te vede tot el, ne dăm seama cam cum am fost şi noi când eram mici şi că neştiinţa nu e ceva care nu ştii şi dacă îţi spune cineva ai aflat, ci e o stare pe care o trăieşti cu toată fiinţa ta şi nu te poate scoate din ea nicio învăţătură a nimănui. Or, eu nu mi-aduc aminte să nu fi ştiut. Dar cum? Prostiile pe care i le spuneam meşterului le auzisem şi eu de la alţii şi el, care făcea parte dintre acei alţii care le născocesc, acum le credea adevărate auzindu-le din gura mea. Nu o dată m-am pomenit mai târziu lăudând fata care ştie să dea peste cap un pahar de vin fără să facă atâtea nazuri, cu alte cuvinte femeia care ştie ce e un tractir, când în realitate singurele femei sau fete care mi-au plăcut au fost doar cele pe care le-am cunoscut şi n-aş putea nici acum să-mi dau seama dacă purtau sau nu rochiţa rândunicii sau dacă dădeau sau nu gâlgâind paharul de vin pe gâtul lor făcut să vorbească subţire. Dar adică de ce să aibă numai oamenii mari secrete şi cei care n-au împlinit încă douăzeci de ani să nu le aibă pe-ale lor? De ce adică meşterul meu să aibă totdeauna ultimul cuvânt într-o discuţie şi eu nu, sau de ce să conducă el totdeauna discuţia şi eu să mă ţin după el ca mânzul după iapă! „Cine era, mă, aia, m-a mai întrebat meşterul, era de la noi din cartier, sau din altă parte?” „De la noi din cartier”, i-am răspuns eu cu un glas rar de om bătrân, adică să-şi dea cineva seama unde am ajuns de nu mai sunt fetele de altădată, când nu îndrăzneau să ridice ochii din pământ până nu venea logodnicul ales frumos de părinţi, să-i ceară mâna de la ai ei. Şi i-am spus şi cine era, o fată destul de frumoasă şi despre care se cam şoptea că n-ar fi cuminte. Meşterul ar fi fost în stare să-mi dea peste cap cu o singură vorbă toată schelăria pe care i-o ridicasem în cazul acela, dacă nu i-aş fi spus că era de la noi din cartier şi anume cutare. Să se ducă şi să controleze. Ce era mai ciudat era cum ţineam unul la altul parcă tocmai din pricina asta, că ştiam să minţim când spuneam ceva adevărat şi cum de fapt nu ne gândeam niciodată să ne păcălim unul pe altul… În orice caz, mie mi se făcea ruşine şi a doua zi sau când ne vedeam din nou, îi spuneam: „Te-am minţit, meştere, data trecută, nu te superi pe mine, nu mi-am dat seama ce-mi iese din gură.” Şi el zicea: „Nu e nimic, ia şi tu seama la vorbă, să nu te înveţi aşa, că mulţi mint din obicei prost.” Asta era culmea, că el credea despre el şi eu despre mine şi amândoi unul despre altul că noi n-avem obiceiul ăsta. Şi de fapt nici nu-l aveam, dacă mă gândesc bine, dovadă faptul că mie nu mi-a rămas şi cine ştie dacă nu cumva meşterul se prefăcea că mă crede ca să mă ajute să cresc. Ce-ar fi fost dacă, în clipa când m-am hotărât să mă opresc din cântat şi să-l controlez pe meşter dacă nu cumva se distra pe socoteala mea, că adică taci, că n-avea altă treabă de trei zile nu ştiu ce fată de la vreuna dintre mansarde şi răpită de vocea mea ar fi fost pe punctul să se arunce de la geam, dacă eu continuam să n-o iau în seamă, ar fi ajuns oare viaţa mea să se încheie la treizeci de ani? Din aer mi-au izbit mai înainte urechile nişte cuvinte, într-un moment când terminam un cântec:   Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă!   Şi mă gândeam pe care altul să-l încep şi din pricina asta a urmat clipa când m-am oprit şi m-am uitat peste case. „De trei zile stă acolo şi-i mai arde şi de cântat. Nici nu pot măcar să mă uit la el.” Asta era o voce de femeie printre puţinele din viaţă pe care n-am să le uit niciodată, vreau să spun puţinele laude care mi-au fost aduse când mi-am dat şi eu seama că ceea ce pentru mine nu era nicio ispravă, să merg pe înălţimea aceea înclinată, pentru alţii era până şi greu de privit, în timp ce eu într-adevăr nu mai băgăm de seamă şi îmi ardea de cântat. „Eu cred că alta e explicaţia, ăsta e felul lui de a-i face curte fetei de colea de la mansardă, stă la fereastră şi se uită la el de când am venit eu.” Asta era o voce de bărbat, mai groasă, se adresa vocii de femeie şi am înţeles că stăteau amândoi pe-o terasă şi se uitau – nu neapărat la noi, dar venise pesemne ora când intrasem, eu şi cu presupusa fată de la mansardă, în vorba lor. „Dar e Viorica a noastră!”, i-a răspuns atunci femeia. După glas să fi avut treizeci sau patruzeci de ani, şi dacă e să mă gândesc la unul dintre lucrurile sigure şi pline de nostalgie ale amintirii mele, apoi asta e vocea acestei femei, clară, ondulată şi mai ales încărcată de uimire la fiecare cuvânt. „Se poate să ai dreptate, a mai zis ea, asta să fie maniera lor naturală de a vorbi de la inimă la inimă.” Să fi fost chiar aceste cuvinte primele care m-au atins şi m-au făcut să ridic fruntea? Fiindcă din cântat mă oprisem şi ascultam cu capul în jos, lucrând fără grabă, cuvintele ciudate, de un gen pe care nu-l mai auzisem până atunci, care se spuneau, nu era nicio îndoială, chiar despre mine. Am ridicat fruntea. Şi ca într-o mare tăcere, am văzut parcă pentru întâia oară oraşul aşternut la picioarele mele. Era într-adevăr înaltă biserica aceea Armenească (de ce i-o fi spunând astfel, oare chiar să fi fost făcută de armeni numai pentru ei?) şi de acolo de pe turlă se vedeau jos de tot oamenii ca nişte copii, iar blocul de alături de peste drum, de unde auzisem eu glasurile, avea nouă etaje. Eram la nivelul mansardei. Dar nu era numai asta. Din spatele meu lumina soarele şi am văzut deodată marea de acoperişuri întinzându-se până la marginea cerului, toate liniştite şi tăcute, părăsite parcă de oameni care n-aveau niciodată treabă pe ele, lăsate în voia ploilor, a ninsorilor şi a vânturilor, singure cu puţinii grăunţi de praf care se mai puteau urca de jos spre ele cu păsările care mai ajungeau până aici dinspre câmpie, porumbei, ciori, vrăbii şi rândunici, dar niciodată de pildă berze, coţofene care prin prezenţa sau ţipătul lor să anunţe vreo vizită, vreo ştire, vreo dispariţie sau vreun gând de departe, cum povestea mama că ştia dinainte bunica ei de la ţară ziua când veneam noi pe la ea. Oamenii care trăiau dedesubtul acestor acoperişuri îi alungaseră pe aceşti vestitori şi îi înlocuiseră cu nişte sârme pe care zadarnic se certau câteodată stoluri de vrăbii şi cârâiau din când în când câte două-trei ciori; nu le mai lua nimeni în seamă glasul lor cu ceea ce aduceau ele de pe unde zburau, cei de prin aceste case mari aveau acum alte semne, şi vâjâitul vântului în horn, ţipătul lăstunilor sau culorile asfinţitului nu le mai spuneau nimic. Aici însă, deasupra, eu le mai simţeam şi ni se întâmpla câteodată să vină cu gâtul întins spre noi, drept în faţă, parcă să ne scoată ochii că eram atât de sus, câte o pasăre cu gâtul puternic al cărei nume nu-l ştiam şi să ne dea târcoale ţipând cu o îndrăzneală de necrezut. Pe urmă se ducea şi rămâneam năuci, eu şi cu meşterul, şi nu vorbeam multă vreme după aceea. Astăzi însă era o linişte scăldată într-o lumină care ai fi zis că e dintotdeauna şi niciodată nu va mai părăsi pământul, vor începe nişte zile fără nopţi cu un cer fără nori şi un soare fără asfinţit. „Meştere, am şoptit, ia uită-te!” Şi i-am arătat cu degetul înainte, cum stăteam cu spatele la soare şi îmi încălzea spinarea goală, deja arsă, ajunsă de culoarea tablei ruginite. „Să ştii că aşa e, zise meşterul după un timp, după ce îşi luase ochii de unde îi arătasem, un pompier prost ar da alarma şi ar lua-o la goană să se ducă să stingă acoperişul ăla.” Dar eu nu asta îi arătasem şi am tăcut, nu i-am mai spus nimic. Mi-am dat seama că ceea ce vrusesem eu să-l fac să vadă nu se vedea şi dacă el n-ar fi zărit întâmplător acel acoperiş înroşit de soare, mi-ar fi fost greu să-i arăt exact locul… Ce era?… Nici astăzi nu pot să spun, fiindcă după cum nu era de văzut, nu este nici de gândit… Era o lumină undeva în spatele unei case, în spatele unui zid plin de viţă agăţătoare, la fel de singur şi de părăsit ca şi aceste acoperişuri nesfârşite şi când mi-au căzut ochii pe această lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o fiinţă misterioasă, din nou mi-am simţit bătaia inimii, de astă dată dulce şi blândă, duioasă ca un plâns neauzit al unui copil într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge şi din gât suferinţa lui nu scoate decât un sunet care nu ştii ce e, fiindcă seamănă şi cu cel pe care îl scoate el când se simte bine, care topeşte deodată totul în tine şi te face să simţi că acel copil eşti tot tu, dar care ştii, şi plânsul lui intră în tine ca al tău. Tot aşa am simţit şi eu în clipa aceea lungă, cum intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt lumina aceea şi că trebuie să mă duc să mi-o iau. Şi am făcut o mişcare atât de bruscă să mă ridic, că meşterul mi-a povestit mai târziu că a îngheţat, că adică nu mai mi-am dat seama unde eram şi am făcut o mişcare de ridicare ca pe pământ uitând că aceeaşi mişcare acolo sus, pe clopotniţă, pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până atunci, putea să mă ducă de-a berbeleacul. Şi că totul a fost din pricina fetei, am uitat de mine zgâindu-mă la ea…

Intalnirea din pamanturi de Marin Preda ÎN CEATĂ I Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi… Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun… Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?! A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate… II Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata… Un suflet avem şi dacă ni-l încărcăm şi pe ăsta!… Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân… şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – şi cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa. Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie… Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost: — Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat. — Mai aşteaptă. Ai venit şi tu – câine surd, la vânat, aşa mi-a răspuns. — Beleagă… — Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui. — Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus. N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd. Ascultaţi. Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi. Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ş’ ce-am cumpărat noi, nu-ş’ ce-am mai stat – şi plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea: — Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele? Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând. — Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o. — Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!… Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar. — Fata tatii, zic eu, sui’te în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?… — Vacile, suflă ea. — Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui’te în căruţă! Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. — Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei? El se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s-au umflat… — Fi-ţi-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ aşa, a nimănui… El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea: — Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor! — Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a murit. Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul ţăndări. A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla. — Fata tatii, ce ai? — Mi-e somn… Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut… I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gâtul şi a murit biata fetiţă! Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul. Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma. Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă. III Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii: — Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie… şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu. Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca. — Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. — Te-a trecut acolo? La rând? o întreb. — Da, ne-a trecut. — Cine e şeful cetei? — Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Paţanghel… „Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!” Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă: — Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?… — Le-am spus… — Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata. Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit. A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung. — Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi dumneata. Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră căruţele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor: — Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m’? — Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful cetei?… — Beleagă?! — Beleagă! Îl văz că vine spre batoză. — Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi inşi eşti tu? Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc. — Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că trebuie să-ncarc şi să treier şi eu. S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el: — Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa… — Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă. — Beleagă, zic eu, niţel mai tare. El se întoarce. — Ce ţipi aşa, Resteu? Ţi-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? Nu! Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut. — Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie… IV Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele… Staţi niţel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta: — Mă, tu ai terminat? — Da, am terminat. — Da’ ale cui sunt căruţele alea, care vin? — Nu ştiu. Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în faţa mea… — Opreşte maşina, am ţipat. Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai stătea aici, să mă afurisească. Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Şi tâmplele… Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni? Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu. Că nu vă supăraţi… n-aţi ştiut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor.

Imposibila intoarcere de Marin Preda REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI În zilele noastre, o ţară în care locuitorul ei câştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e întârziat mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi? Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici, la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi o indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de felurile de mâncare, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi dezminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi le „aranjăm” pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filosofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filosofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi când nu e cazul, şi atunci când treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de râs într-o asemenea situaţie? Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sunt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sunt indignat: nu-i mai recunosc, îşi pierd demnitatea. Mândria lor… îşi pierd mândria! Nu mai muncesc ca să-şi câştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să câştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărâmă frumoasele lor case şi construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu’.. Sunt revoltat, domnule… Sunt gonit din propria mea ţară… Sunt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…” Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adâncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotescă a vestitului hidalgo, şi încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. În schimb, puteţi fi mândri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sunteţi subdezvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rândul ţărilor ai căror locuitori câştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi câştigat! Sunteţi dezvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mândria spaniolă…” Dar tragicul poet, după ce mă ascultase câteva clipe şi pesemne dându-şi seama că i se cântă acelaşi cântec pe care îl auzise şi răsauzise până la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele. REFLECŢII ASUPRA VIITORULUI Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănânce globul pământesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rânduri „pentru adormit”, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu” etc. Întâi, pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vârsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpâneşte când privim cerul şi pădurile, numai în anonimat ţâşneşte parcă atât de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sunt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentând la anonimatul lui, în care el e stăpân fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator care înfige în moloz cu zgomot şi manevre julverniene dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tânăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghiventuri, să le îmbuce şi să facă astfel să apară, strălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul – ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său? Aşa gândim, noi, părinţii! Dar ce vor gândi ei, copiii, când vor fi în stare să gândească? m-am întrebat văzându-l cum se uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mâinile spre el. Cred şi eu, am gândit, e frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e nicio iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strâns în braţe şi, odată luat în posesie, după câteva clipe în care uimirea lui s-a întors înapoi de unde ieşise, l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi de mâncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău! Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar când va fi cu adevărat pe mâna lor, ce vor face din el? Unii se mândresc în mod stupid văzându-i pe copii jucându-se de-a rachetele şi de-a cosmodroamele, zicând că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi când isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi când nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gândim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne turbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că, în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă weekendul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe câteva mii îi aşteaptă deja scaunele cu rotile în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cârjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C şi nu va da altă destinaţie banilor pe care îi strânge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă:   dacă vrei să more cumpără-ţi motore…   Şi nimeni, având deja acest motore, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate: vând Fiat 1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rânduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săptămânal şi acele câteva mii de grav răniţi sunt alţii, nu noi. Sunt persoane abstracte, fiinţe fără chip şi formă, şi numai lor o să li se întâmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţa, nu nouă, aici, în România. Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat şi automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil constituie o sursă posibilă de abuz”, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpânească forţa colosală pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o? Am citit şi am recitit în aceşti ani de câteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini până la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult, încât simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut acest sentiment, şi am fost gelos să citesc parcă un al doilea „război şi pace” al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mâinile armatei americane, vârâte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cât ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, având deci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atât a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititorului, cât şi a limitei interesului pe care îl poate stârni un astfel de subiect despre care s-a scris atât de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a se abţine de la comentariile la care un european ar fi fost ispitit. Format la şcoala „faptului” la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atât. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă şi purtat de experienţa sa directă pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania… Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în mod laş de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto începutul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a declanşat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingând explicaţiile istoricilor şi militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu a găsit un răspuns în afara determinismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde trăieşte ea apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Napoleon executarea ducelui d’Enghien! Ce glumă! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi când n-ar fi privit-o nicidecum! S-a întâmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mâna pe naţiunea germană, se prăbuşeşte deodată în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa când aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoţită în planurile lor, ideea de exterminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvânt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială: să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei? Intră şi astfel de fapte în istorie? Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gândim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini… Motoarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pământul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, Stukasurile lor în picaj. Goring a fost un bun aviator şi un bun organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie întors bine la timp… Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind! Îţi cade cartea din mână! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, râzând cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următor! În secolul următor, însă, nu s-a întâmplat nimic! Şi nici în cele următoare acestuia. În secolul nostru însă s-a întâmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică: ia uite de ce se speriau săracii bunici! Nu suntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întâmple lor ceva şi mai rău, să se gândească bine: din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini este el bun sau nu?! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi spre Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, care înconjoară cu albastrul ei strălucitor globul pământesc?